Burebista

Burebista

( 82 î.H. – 44 î.H. )

Burebista, rege al geto-dacilor (82 î.H. – 44 î.H.), este întemeietorul primului stat dac și „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia".

Făurirea statului dac.

Izvoare istorice scrise ne oferă informații despre existența în secolele III și II î.H. a unor uniuni de triburi la nord de Dunăre și în Dobrogea. Cu sprijinul marelui preot al dacilor Deceneu, Burebista a reușit să unească toate aceste triburi sub autoritatea sa în anul 82 î.H. Centrul statului dac era localizat în centrul Munțiilor Orăștie unde se construiesc cetăți de piatră: Costești, Blidaru, Căpâlna, Sarmizegetusa, ultima devenind capitală regatului.

Puterea statului dac a crescut prin înfrângerea triburilor celtice din regiunea Dunării de Jos în jurul anului 60 î.H. și, mai apoi, prin cucerirea întregului litoral pontic de la Olbia la Apollonia. Astfel sub stăpânirea lui Burebista se întindea, conform geografului Strabon, un teritoriu cuprins între Slovacia, Carpații Păduroși, Marea Neagră și Munții Balcani

Relațiile cu Roma.

Cuceririle lui Burebista l-au adus pe acesta în conflict cu Roma care stăpânea deja Grecia și Macedonia. Regele dac s-a implicat în lupta pentru supremație internă dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe cel din urmă. Cezar a câștigat însă războiul civil și plănuia o campanie împotriva Daciei dar a fost asasinat în anul 44 î.H.

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

În același an cu asasinarea lui Cezar, Burebista este înlăturat și ucis de aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia. Moartea sa a avut ca efect destrămarea regatului dac în 4, și mai apoi în 5 state, centrul din Transilvania fiind condus de marele preot Deceneu.

Decebal

( 87 – 106 )

Decebal, rege dac (87 -106), este conducătorul războaielor de apărare ale dacilor împotriva romanilor.

Context politic

Fiul lui Scorrilo, el a ajuns la cârma statului dac într-o perioadă în care tendințele expansioniste ale Imperiului Roman, care își stabilise frontiera pe linia Dunării, se accentuau rapid. Dacia era, în perioada lui Decebal, un stat foarte puternic și bine organizat iar abilitățile militare și politice ale regelui dac l-au determinat pe istoricul roman Dio Cassius să-i facă următorul portret: ,,Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, Decebal se confruntă cu o situație dificilă, împăratul Domițian trimițând în nordul Daciei o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Romanii sunt înfrânți iar conducătorul lor cade în luptă. Un an mai târziu, Decebal este înfrânt la Tapae de generalul Tettius Iulianus dar încheie în anul 89 o pace avantajoasă. Dacia devenea regat clientelar Romei și primea subsidii în bani și ingineri. În următorii 12 ani de pace, Decebal va urmări să-și consolideze statul și puterea acestuia.

Războaiele daco-romane ( 101-102, 105-106 )

Confruntările dintre daci și romani se reiau în timpul împăratului Traian. În vara anului 101, are loc bătălia de la Tapae încheiată cu victoria romanilor. După alte înfrângeri în 102, Decebal e nevoit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia.

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic. Abandonat de aliați și atacat din mai multe părți, Decebal se retrage în Munții Orăștie. După cucerirea cetăților care păzeau accesul spre capitală, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.

Cetatea este cucerită iar Decebal este urmărit de către romani și, pentru a nu cădea viu în mâinile acestora, se sinucide.

O parte importantă a regatului dac va fi transformată în provincie romană în 106, iar bogatul său tezaur va fi folosit, alături de aurul extras de la Roșia Montana, la redresarea financiară a imperiului.

Traian

( 98 – 117 )

Traian (98 – 117) a fost unul dintre cei mai importanți împărați romani și cel în timpul căruia imperiul a atins întinderea maximă.

Origine și afirmare

Traian, pe numele său complet Marcus Ulpius Nerva Traianus, s-a născut în anul 53 în apropierea actualului oraș Sevilla dintr-o familie de aristocrați. După un deceniu ca tribun militar în Orient, Traian a urcat în ierarhia armatei romane luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, pe fluviul Rin. Primește apoi comanda legiunii aflate în Spania și este numit guvernator al unor provincii romane.

Victoriile militare și renumele ca guvernator l-au determinat pe bătrânul împărat Nerva, care nu avea moștenitori, să-l adopte și să-l numească succesor la tron. Astfel la moartea acestuia, Traian a devenit împărat.

Traian Optimus

Sosirea sa la Roma a fost primită cu mult entuziasm din partea populației. Traian a instituit o guvernare pașnică și dreaptă lucru apreciat atât de popor cât și de Senat. A luat măsuri economice de ajutorare a populației sărace, a reformat sistemul instanțelor de judecată, a redus puterea gărzii pretoriene și a perfecționat sistemul de asistență socială. Popularitatea sa uriașă a determinat Senatul să-I acorde titlul de Optimus adică ,, cel mai bun”.

Campanii militare

Traian a fost un general strălucit și foarte iubit de soldați. Aceasta împreună cu ambiția sa au făcut ca, în timpul stăpânirii sale, Imperiul Roman să atingă cea mai mare expansiune.

În urma războaielor din 101-102 și 105-106, Dacia este cucerită iar rezervele sale de aur ajută substanțial la îmbunătățirea stării financiare a imperiului. În anul 114, Traian a declanșat campania de cucerire a regatului part. După cucerirea unei părți din acesta, împăratul și-a luat numele de Parthicus așa cum după înfrângerea lui Decebal își luase numele de Dacicus Maximus. Traian nu a apucat însă să-și desăvârșească planurile deoarece, bolnav, moare în vara lui 117.

Moștenire

Traian a rămas cunoscut pentru programul său de construcții publice precum Forumul lui Traian sau Columna lui Traian, ultima ridicată în cinstea victoriei asupra dacilor. Cele mai multe au fost proiectate și realizate de renumitul architect Apollodor din Damasc.

Traian a fost unul dintre cei mai iubiți și apreciați împărați romani, iar reputația sa a făcut ca timp de patru secole oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze de către Senat să fie ”felicitor Augusto, melior Traiano”, adică “mai norocos decât Augustus și mai bun decât Traian”.

Basarab Întemeietorul

( 1310? – 1352 )

Basarab I, ,,Liberatorul” conform lui Nicolae Iorga, este considerat întemeietorul statului de sine stătător Țara Românească.

Origini

Basarab I a fost fiul lui Tihomir potrivit unui document emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care făcea următoarea referire: „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”.

În general, părerea istoricilor este că Basarab a fost român, dar au fost dezvoltate și alte teorii. Primul care a ridicat problema referitoare la originea cumană a numelui a fost Nicolae Iorga iar teoria a fost dezvoltată de către Neagu Djuvara.

De asemenea, Basarab I a fost identificat de unii cu legendarul Negru-Vodă, cel care ar fi ,,descălecat” în 1291 în Țara Românească, deși sunt mulți aceea care consideră că Negru-Vodă ar fi fost de fapt tatăl său sau că el nici nu ar fi existat.

Unificarea cnezatelor și voievodatelor

Fără a avea date documentare, începutul domniei lui Basarab I este plasat în jurul anului 1310, conform tradiției consemnate în cronica lui Luccari.

În Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, se oferă informații despre existența la sud de Carpați a voievodatelor și cnezatelor românești conduse de voievozii Litovoi și Seneslau și de cnejii Ioan și Farcaș . Istoricul Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria după stingerea dinastiei arpadiene (deci până în 1318), Basarab ar fi unit aceste cnezate și voievodate, întemeind Țara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare fuseseră realizate până în 1307.

Părerile sunt împărțite și în privința nucleului viitorului stat. Există două teorii: una care susține că acesta se afla în stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, și cealaltă potrivit căreia noul stat s-a dezvoltat prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Cucerirea independenței

Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou în 1324 domnul muntean aparând în documentele ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” ( adică „voievodul nostru transalpin” ). Vasalul român primea recunoașterea unității Țării Românești sub comanda sa precum și stăpânirea asupra Banatului de Severin.

Basarab a rupt însă, se pare, relațiile cu Ungaria prin refuzul plății tributului ceea ce a dus la tensionarea relațiilor dintre cele două state. În 1330, Carol I Robert de Anjou a pornit o campanie militară împotriva Țării Românești. Regele maghiar voia să profite de situația favorabilă creată de înfrângerea la Velbujd a țarului bulgar Mihail Șișman de către regele sârb Ștefan Uros III, primul fiind susținut de către aliații tătari și români.

Campania, descrisă de Cronica Pictată de la Viena, a început cu anexarea Banatului de Severin și a continuat cu înaintarea până dincolo de Olt pentru anihilarea reședinței domnești de la Curtea de Argeș. Lipsit de mijloace de aprovizionare și de o confruntare decisivă și hărțuit de români, Carol Robert a decis retragerea. Armată ungară a fost surprinsă de către Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă la Posada și, pe 9-12 noiembrie, a suferit o înfrângere dezastruoasă ( însuși regele abia a scăpat cu viață, deghizându-se cu hainele unui slujitor ).

Victoria de la Posada ( ,,prima libertate românească”, cum spunea N. Iorga) a consfințit independența statală a Țării Românești.

Sfârșitul domniei

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor, prilej cu care a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia.

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele bisericii domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”.

Bogdan I

( 1359 – 1365 )

Bogdan I, voievod al Maramureșului și domnitor al Moldovei (1359 – 1365), este considerat întemeietorul Moldovei independente, cu reședința la Baia.

Context politic

„Descălecatul” lui Dragoș înființase, în partea de est a Maramureșului, o nouă entitate teritorială, în calitate de marcă ungară de apărare, numită Moldova. Moldova lui Dragoș și a urmașilor săi era dependentă de Ungaria.

Bogdan I, voievod al Maramureșului, primise de la regele Carol Robert de Anjou un cnezat de 17-18 sate, cu reședința la Cuhea. Relațiile dintre succesorul acestuia la coroana maghiară, Ludovic I de Anjou, și voievodul maramureșean aveau însă să se înrăutățească, acesta fiind considerat:,, Bogdan, fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru..”.

Moldova independentă

Bogdan ia decizia, în 1359, să treacă munții în Moldova unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoș. El îi înfrânge pe urmașii lui Sas și îl alungă pe fiul acestuia, Balc, în Maramureș.

Încercările regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere nu izbutesc, iar acesta, învingător asupra oștilor maghiare trimise împotriva lui, se menține ca domn independent.

Dragoș este cel care a ,,descălecat” în Moldova și primul ei voievod dar Bogdan este considerat adevăratul întemeietor al Moldovei ca stat de sine stătător.

Mircea cel Bătrân

( 1386 – 1418 )

Mircea cel Bătrân, “cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini”, a fost domnul Țării Românești ( 1386 – 1418 ) și cel mai de seamă reprezentant al străvechii dinastii a Basarabilor. În vremea sa, Țara Românească a atins întinderea maximă.

În actele oficiale, Mircea se intitulează : „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului.”.

Politica internă

Mircea cel Bătrân ajunge pe tron după moartea fratelui său Dan la 23 septembrie 1386 și găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare

și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii. El stăpânește un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Armata este înzestrată cu arme și se întăresc sau se înființează cetăți în punctele strategice ale țării. De asemenea, Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, acestea devenind în timp centre de cultură.

Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Tot în scopul sprijinirii comerțului, Mircea acordă privilegii comerciale Liovului precum și, în 1413, brașovenilor. Se deschid minele de aramă iar producția internă ( cereale, animale, sare) crește.

Relațiile cu Europa

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. În 1388, a alipit Dobrogea Țării Românești cu scopul împiedicării expansiunii otomane la în zona porturilor dunărene. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, căruia îi era vasal, în vederea luptei împotriva extinderii Imperiului Otoman. Un tratat militar între cele două țări a fost încheiat la Brașov în 1395.

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389 iar prin intermediul acestuia, a reușit în același an să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Conflictele cu turcii

Politica externă a lui Mircea a fost dominată de primejdia otomană. Începutul conflictului a avut loc în 1389, când Mircea a trimis un corp de oaste să îl ajute pe cneazul sârb Lazăr, în războiul pe care acesta îl declarase lui Murad. Bătălia s-a dat la Câmpia Mierlei și, deși sultanul Murad a fost ucis, fiul său, Baiazid, supranumit apoi Fulgerul, l-a înfrânt pe Lazăr care, de asemenea, și-a pierdut viața.

În 1395, Baiazid a trecut Dunărea în fruntea unei oști importante. Bazându-se pe o armată mai mica ( cca. 12 000 de soldați ), Mircea a ales o tactică de hărțuire. Pe 10 octombrie 1394, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania, pe tronul țării ajungând un anume Vlad, pus de turci. Mircea își va recăpăta tronul cu ajutorul lui Sigismund.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. Pe 25 septembrie începe lupta decisivă. Mircea, care cunoștea modul de luptă otoman, se oferise să atace primul. Ducele de Burgundia nu vrea și pornește atacul cu cei 6000 de cavaleri ai săi. Înaintând prea mult, este înconjurat și făcut prizonier împreună cu o mare parte din oastea sa. Un atac al lui Sigismund, era gata să aducă victoria, dar un contra-atac al turcilor și al vasalului lor, despotul sârb Stefan Lazarević, determină înfrângerea creștinilor. Sigismund abia scapă pe o corabie iar înfrângerea creștinilor este una dezastruoasă.

Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. Mircea se implică în lupta pentru succesiunea la tronul otoman prin susținerea lui Musa Celebi. Acesta ajunge sultan în 1411, pentru o perioadă scurtă, și îi oferă domnului român mai multe posesiuni pe malul drept al Dunării.

Sfârșitul și semnificația domniei

După înfrângerea lui Musa de către Mahomed I, acesta organizează represalii. Cu scopul de a evita un război de anvergură, Mircea semnează un tratat de pace prin care libertatea Valahiei era recunoscută în schimbul unui tribute anual.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

Mircea cel Bătrân, ”bărbat viteaz, activ și puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor”, a domnit în Țara Românească timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Iancu de Hunedoara

( 1441 – 1456 )

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441 – 1456) și regent al Ungariei (1446 – 1452), a fost una dintre cele mai de seamă personalități europene ale secolul al XV-lea. A desfășurat o activitate diplomatică și militară intensă și a scris file de glorie în istoria luptei antiotomane, rămânând în istorie drept cel care l-a înfrânt pe Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Anii tinereții

Iancu s-a născut în jurul anului 1407 și a copilărit la castelul din Hunedoara, domeniu primit în 1409 de către tatăl său Voicu de la regele Sigismund de Luxemburg.

După câteva experințe în slujba unor nobili, precum Stefan Lazarevic, pentru a învăța arta militară, în anul 1430 intră în serviciile lui Sigismund. În toamna anului 1431, îl însoțește pe acesta în Italia pentru a-l ajuta pe ducele Milanului în lupta contra Veneției. Șederea de doi ani la Milano a contribuit la formarea sa din toate punctele de vedere. În anii ce au urmat, Iancu participă la campania regelui maghiar în Cehia împotriva husițior, prin care acesta a preluat tronul.

După moartea, în 1437, a lui Sigismund de Luxemburg, noul rege al Ungariei a devenit Albert de Austria. Acesta i-a conferit lui Iancu de Hunedoara titlul de ban al Severinului.

Voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Susținut de Iancu, Vladislav al III-lea al Poloniei, se încoronează rege ceea ce duce la declanșarea unui război civil, care a durat până în 1441. După moartea lui Vladislav în 1444, Ioan de Hunedoara se impune politic și este numit regent al Ungariei la 5 iunie 1446, devenind astfel tutorele minorului Ladislau Postumul.

Pe plan administrativ și economic, atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât și de guvernator al întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică și instaurarea ordinii și autorității de stat. A ridicat nivelul taxelor și impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare și exploatare, prin mărirea suprafețelor exploatate. În general a menajat iobăgimea și și-a atras de partea sa cnejii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A îmbunătățit exploatarea minelor din Hunedoara și pe cele din nordul Transilvaniei și a refăcut numeroase cetăți și castele.

Luptele împotriva turcilor

Primele confruntări ale lui Iancu de Hunedoara cu otomanii au avut loc în anul 1441, când intervine cu succes în luptele din Serbia. În primavera anului următor, după încă o înfrângere aproape de Sibiu, sultanul trimite împotriva lui Iancu o armată de cca, 80 000 de oameni, în frunte cu beilerbeiul Rumeliei. Lupta din septembrie 1442 se încheie cu victoria deplină a voievodului transilvănean.

Victoria lui Iancu de pe Ialomița a provocat o reacție de admirație în toată Europa iar Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. Supranumită ,,Campania cea lungă” (1443 – 1444), aceasta se încheie cu succese importante ale trupelor lui Vladislav și Iancu, cărora li s-au alăturat detașamente ale lui Vlad Dracul, domnul Țării Românești, și Gheorghe Brancovic, despotul Serbiei. Este semnată o pace favorabilă la Adrianopol iar turcii sunt obligați să părăsească Serbia și nordul Albaniei.

În urma entuziasmului provocat de această campanie, se hotărăște încălcarea păcii și organizarea unei noi cruciade antiotomane. Disproporția de forțe în favoarea turcilor și moartea regelui Vladislav într-un atac necugetat, au dus la înfrangerea cruciaților la 10 noiembrie 1444. Acest insucces a avut un ecou puternic în rândurile creștinătății și a reprezentat ultima mare campanie concertată de puterile europene cu scopul alungării turcilor din Europa. Oștiile lui Iancu de Hunedoara și Vlad Dracul au susținut și în anul următor o campanie de-a lungul Dunării, în colaborare cu flota burgundă, fiind recuperată cetatea Giurgiu.

Devenit între timp guvernator al Ungariei, Iancu întreprinde o campanie ofensivă împotriva Imperiului Otoman. Cu o oaste de circa 240000 de oameni, în mare parte mercenari, fără nici un ajutor din exterior, cu excepția albanezului Skanderbeg, Iancu de Hunedoara s-a confruntat cu otomanii care aveau o armată triplă, între 17-19 octombrie 1448 la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Aici principele român îl aștepta pe Skanderberg, dar din cauza implicării lui Brancovic, acesta nu a putut să ajungă la timp. Iancu suferă o înfrângere devastatoare și încheie un armistițiu pe trei ani cu turcii. Cu autoritatea scăzută, el va renunța în câțiva ani la demnitatea de guvernator.

Asediul Belgradului și sfârșitul lui Iancu

Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac. Bătălia cea mare avea însă să se dea pentru cetatea Belgradului. Pentru a avea un aliat în plus, îl ajută pe Vlad Țepeș, al cărui tată, Vlad Dracul, se pare că fusese asasinat cu câțiva ani în urmă chiar din ordinul lui Iancu, să recapete tronul Țării Românești. Beneficiază, totodată, de un sprijin mai consistent din Apus, organizat sub comanda cardinalului Giovanni da Capistrano.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morții lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun.

Iancu de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.

Vlad Țepeș

( 1456 – 1462 )

Vlad Țepeș, domn al Țării Românești ( 1448, 1456 – 1462, 1476 ), reprezintă un simbol al luptei antiotomane a românilor în secolul al XV-lea. El a fost vestit prin faptul că era nemilos cu dușmanii și pentru că obișnuia să îi tragă în țeapă.

Copilăria și contexul politic

Vlad s-a născut în cetatea Sighișoara, fiind fiul domnitorului valah Vlad Dracul și al unei nobile transilvănene. Tatăl său fusese primit în Ordinul Dragonului, care avea ca scop apărarea creștinismului, distincție ce avea însă să-i fie retrasă după câteva lupte în care i-a sprijinit pe otomani.

În 1442, Vlad a fost trimis, împreună cu fratele său Radu cel Frumos, ca ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea. El a fost eliberat în 1447, după moartea tatălui său, asasinat de către Vladislav al II-lea. Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, îngropat de viu de boierii din Târgoviște. În 1448, susținut de turci, el preia pentru prima oară tronul Țării Românești, dar numai pentru două luni, fiind înfrânt de Vladislav, protejatul lui Iancu de Hunedoara.

Contextul european era unul foarte dificil în zona Balcanilor unde turcii păreau de neoprit mai ales după cucerirea Constantinopolului în 1453 de către Mahomed al II-lea. Europa se vedea foarte serios amenințată de primejdia otomană iar Țările Române reprezentau prima redută în fața înaintării otomane către Viena.

A doua domnie

Vlad Țepeș reușește să ajungă iarăși pe tron pe 20 august 1456, când, ajutat de această dată de Iancu de Hunedoara, ale cărui relații cu Vladislav al II-lea se răciseră, îl înfrânge și îl ucide pe acesta din urmă. Răzbunarea asupra boierilor din Târgoviște a venit în 1459. În duminica de Paști, aceștia au fost arestați, cei bătrâni fiind trași în țeapă iar cei tineri obligați să muncească precum niște robi la construirea unei cetăți la Poenari.

Țepeș a ajund curând faimos pentru metodele sale de tortură și pedepsire din cauza detractorilor sași din Transilvania, nemulțumiți de faptul că aceste pedepse se aplicau și negustorilor transilvăneni care nu respectau legile.

Războiul cu turcii

În condițiile existenței unui proiect de cruciadă antiotomană, susținut de către Papă și în care regele maghiar Matei Corvin urma să joace un rol important, în 1459, Țepeș refuză să mai plătească tribute sultanului. Acesta se confrunta cu adversari puternici sub conducerea lui Uzun-Hasan și în Asia. Hamza pașa, beiul de Nicopole, și diacul sultanului, Catavolinos, încearcă să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, dar planul lor este dejucat și sunt trași în țeapă.

Domnul valah încheie o alianță cu Matei Corvin și organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462. O întinsă regiune este devastată iar cetatea Nicopole cucerită prin vicleșug, peste 20 000 turci pierind. Vlad îi solicit insistent ajutorul lui Matei Corvin însă acesta nu se ține de promisiunile făcute și va pleca de la Buda abia în august.

Pentru a-l pedepsi pe Țepeș, Mahomed pornește el însuși împotriva Țării Românești, în fruntea unei armate uriașe, în jur de 100 000 de oameni ( a doua ca mărime după cea care cucerise Constantinopolul ) plus 175 de nave de război cu scopul de a cuceri Chilia. Armata română era constituită din ,, oastea cea mare “, între 20 000 și 30 000 de oșteni. În ciuda opoziției lui Vlad, turcii reușesc să treacă Dunărea și se îndreaptă spre Târgoviște.

În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Conform istoricului Chalcocondil, Țepeș ar fi intrat în tabăra turcă cu 7000-10000 de călăreți , atacul având loc la lumina făcliilor și în sunete de corn. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Mulți turci au fost uciși iar efectul psihologic al atacului a fost foarte puternic. Mahomed și-a continuat înaintarea sporind măsurile de siguranță, dar în apropiere de Târgoviște, Vlad îi pregătise ceva special: pe o rază de 3 km si o latime de un km se intindea o câmpie de țepi unde erau înfipte circa 20000 de cadavre, priveliște ce i-a înspăimântat pe otomani. Data retragerii armatei turce este nu este clară , după opinia lui Ducas aceasta având loc în dimineața de după atacul de noapte, în timp ce Balbi ne informează ca sultanul și armata sa ar fi ajuns la Adrianopol în data de 11 iulie.

Istoricul A.D Xenopol exprimă cel mai elocvent importanța victoriei și prestigiul care-l avea Vlad în Europa la acea dată, spunând că „din Caffa până în Constantinopol, din Milano în Veneția și până în Candia” toți știau de victoria voievodului român.

Anii de temniță și sfârșitul lui Țepeș

Campania sultanului n-a fost totuși un eșec total pentru că l-a numit domn al Țării Românești pe Radu cel Frumos, sprijinit și de o bună parte a boierilor. Vlad se retrage în Transilvania așteptând ajutor de la Matei Corvin, dar o intrigă a sașilor din Brașov, care îi prezintă regelui Ungariei 3 scrisori false în care domnul muntean i-ar fi promis sultanului ajutor împotriva maghiarilor, îl determină pe acesta să-l întemnițeze pe Țepeș 12 ani la Vișegrad.

După încă 2 ani de domiciliu forțat la Buda, Țepeș este eliberat la cererea lui Ștefan cel Mare. El revine ca domnitor al Valahiei în 1475 dar este asasinat la scurt timp după aceea.

Legenda

În jurul lui Vlad Țepeș, s-a construit o adevărată legendă, scriindu-se cărți și inspirând ecranizări ce l-au asimilat cu Dracula și care au foarte mică legătură cu personajul istoric în sine. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că Vlad Țepeș a fost un domnitor viteaz, curajos, nemilos cu dușmanii și cu răufăcătorii. Renumele de Țepeș se datorează metodei de pedeapsă pe care o folosea cu precădere, tragerea în țeapă, procedeu altminteri foarte utilizat în epocă.

Preocuparea sa pentru onestitate și ordine a dat naștere multor povestiri sugestive. Se spune că Vlad a lăsat o cupă de aur la vedere, în piața centrală din Târgoviște, pentru călătorii însetați. În timpul domniei sale, aceasta nu a fost niciodată furată. Altă legendă spune ca a înscenat un furt unui boier din Sfatul Țării (o pungă cu 50 de galbeni) iar când acesta s-a înfățișat domnitorului, a declarat că i se furaseră 100 de galbeni. Pentru minciună a fost tras în țeapă.

Ștefan cel Mare

( 1457 – 1504 )

Ștefan cel Mare ”principele și războinicul cel mai vestit”, domnitor al Moldovei ( 1457 – 1504 ), a fost conducătorul cu cea mai lungă domnie din istoria Țărilor Române până în epoca modernă și una dintre cele mai ilustre figuri în lupta pentru neatârnare a acestora.

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor.”

Dobândirea domniei și contextul politic

După uciderea tatălui său de către Petru Aron în 1451, Ștefan petrece câțiva ani de pribegie în Transilvania lui Iancu de Hunedoara. Ajutat de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș, îl înfrânge pe Aron la Doljești pe 12 aprilie 1457. Acesta din urmă fuge în Polonia iar Ștefan cel Mare este uns domn în fața unei adunări însemnate la locul numit ,,Direptate”.

El a găsit o țară sărăcită, sfâșiată de luptele interne și care din 1456 plătea tribute turcilor. Principala preocupare a lui Ștefan fiind păstrarea independenței Moldovei, el s-a confruntat cu marele pericol otoman în sud dar și cu tendințele expansioniste ale Ungariei și Poloniei.

Politica internă

Printre măsurile primordial pe care Ștefan cel Mare le-a luat se numără acelea ce-și propuneau întărirea capacității de apărare. Țara este reorganizată din punct de vedere militar. Boierimea trebuia să vină la război cu unități de cavalerie. Acestora li se alăturau țăranii răzeși, care veneau la solicitarea domnului, și cetele de târgoveți. În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țara era apărată de: cetățile Soroca, Tighina și Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului și Cetatea Sucevei la Nord, Cetatea Neamțului spre Carpați, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile și în domeniul vieții economice, țara devenind stabilă și bogată. Domnul stimula comerțul prin privilegiile pe care le acorda negustorilor străini. Direcția prioritară a comerțului internațional prin Moldova o constituia axa Marea Neagră – Liov. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească și asigurau mijloacele materiale necesare bunei functionări a statului.

Ștefan Vodă a construit un număr impunător de locașe sfinte, tradiția populară îi atribuindu-I zidirea a 44 de biserici iar legenda spune că după fiecare victorie, el construia câte o biserică. În mod cert sunt cunoscute 32 de locașe ale căror ctitor a fost marele voievod. Printre ctitoriile sale de referință se numără mănăstirile Putna, Voroneț, Borzești, Războieni,Neamț.

În perioada domniei lui Ștefan cel Mare, incursiunile pretendenților la domnie au fost rare iar opoziția boierilor, slabă, lucru determinat de maniera hotărâtă și autoritară a domnitorului care nu tolera nici cel mai mic semn de răzvrătire din parte supușilor.

Relațiile cu puterile europene

Politica externă a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare s-a bazat pe un sistem de alianțe foarte abil care urmărea ca țara să nu se confrunte cu doi dușmani în același timp.

Câteva incursiuni efectuate în 1458 – 1459 în părțile sudice ale Poloniei l-au silit pe regel Cazimir să încheie un acord cu Moldova în aprilie 1459 și să-l expulzeze pe Petru Aron din țară. În 1462, Ștefan a acceptat omagiul de vasalitate regelui polonez care a întors Moldovei Hotinul.

Îmbunătățirea relațiilor cu Polonia și stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutățit, în schimb, relațiile dintre Suceava și curtea regală de la Buda. În 1462, profitând de faptul că Vlad Țepeș, aliat cu Matei Corvin la acea vreme, se afla în război cu turcii, Ștefan a atacat Chilia, beneficiind și de ajutor otoman. Asediul s-a încheiat cu un eșec; mai mult, domnitorul Moldovei a suferit o rană la picior ce îl va sâcâi până în momentul morții. Ștefan reușește, totuși, să cucerească Chilia și Cetatea Albă ( două puncte strategice foarte importante ) în 1465 spre nemulțumirea regelui maghiar.

În toamna anului 1467, Matia Corvin a hotărît să invadeze Moldova cu o armată de 40 000 de oameni. Ștefan l-a atacat prin surprindere cu

12 000 de călăreți a Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localității iar maghiarii au suferit pierderi grele, însuși regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance.

Biruința de la Baia l-a ajutat pe Ștefan cel Mare să îl înlăture definitiv pe Petru Aron. Acesta este înfrânt la Orbic și executat de către domn, soartă împărtășită la scurt timp și de un grup de boieri care participaseră la asasinarea lui Bogdan al II-lea.

Lupta pentru cele 2 cetăți nu a fost singura implicare a lui Ștefan în Țara Românească. Conflictul cu turcii fiind iminent, el a încercat să înscăuneze pe tronul acestuia un domnitor care să îl ajute în efortul său antiotoman în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. Începe ostilitățile în 1470 și îl înfrânge atât pe acesta din urmă cât și pe tătarii trimiși de turci împotriva lui, ultimii fiind învinși la Lipnic, pe Nistru. În 1473, Ștefan îl pune pe tron pe aliatul său, Laiotă Basarab. Acesta îl va trăda peste doi ani iar Ștefan va interveni pe lângă Matei Corvin pentru eliberarea lui Țepeș.

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ștefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice, cele trei căsătorii ale domnitorului ( cu Eudochia din Kiev în 1463, cu Maria din Mangop în 1472 și cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, în 1480 ) fiind o dovadă în acest sens.

Conflictul cu Imperiul Otoman

În anul 1474 încordarea relațiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Amestecul lui Ștefan în Țara Românească și refuzul voievodului de a mai plăti tribut și de a ceda Chilia și Cetatea Albă l-au determinat pe sultan să trimită în Moldova o armată de 100 000 – 120 000 de soldați sub comanda lui Soliman Pașa. Locul ales de Ștefan pentru bătălia decisive era o zonă mlăștinoasă și mărginită de păduri de lângă Vaslui, rămasă cunoscută în istorie sub denumirea de Podul Înalt, ce nu permitea desfășurarea forțelor inamice superioare ca număr. În dimineața de 10 ianuarie, pe o ceață densă, Ștefan cel Mare obține o victorie strălucită ce va face în scurt timp înconjurul Europei. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de “Atlet al lui Cristos” iar cronicarul polonez Dlugosz îl lăuda pe domnul moldovean: “O, bărbat demn de admirat, pentru nimic mai prejos vestiților comandanți eroici de care atîta ne minunăm! Cel dintîi dintre principii lumii, care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită asupra turcilor… El este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și mai ales funcțiunea de comandant și conducător în contra turcilor”.

Așteptându-se la represalii, Ștefan le cere sprijin puterilor occidentale dar nu primește nimic în afară de felicitări și rămâne singur să înfrunte furia otomanilor. Mahomed al II-lea atacă Moldova în vara lui 1476 în fruntea unei armate uriașe. Moldovenii sunt înfrânți și se retrag. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotin dar acestea rezistă eroic și sultanul e nevoit să se retragă, hărțuit de cetele lui Ștefan.

Ultimul mare război cu otomanii s-a desfășurat în vara anului 1484, cînd Baiazid al II-lea pornește în fruntea unei mari armate, alături de oastea munteană și cea tatară, și cucerește ,după o apărare eroică, Chilia și Cetatea Albă. Căderea Chiliei și a Cetății Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru țară și a slăbit considerabil statul moldovenesc. Ștefan a încheiat în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigura independența Moldovei în schimbul plății unui tribut sultanului.

Sfârșitul domniei

În anul 1497 regele Poloniei, în fruntea unei oști de circa 80.000 de oameni, a pătruns în Moldova, avînd drept obiectiv cucerirea capitalei țării, Suceava, care a rezistat asediului de trei săptămîni. Regele Ioan Albert încheie un armistițiu cu Ștefan cel Mare pe care însă nu îl respectă,continuând să jefuiască Moldova. Lupta decisivă s-a dat în ziua de 26 octombrie 1497 în codrii Cosminului și s-a încheiat cu victoria totală a moldovenilor. După o campanie de pedepsire a lui Ștefan în Polonia,când domnitorul ajunge aproape de Lvov, suzeranitatea acesteia asupra Moldovei ia sfârșit.

Cu excepția acestui episod, ultimii ani de domnie au fost de pace iar Ștefan a murit pe 2 iulie 1504, plâns de o întreagă țară.

Moștenire

Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității Moldovei, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare și cronicilor a fost transformat într-un erou legendar. Domnia sa de 47 de ani nu a fost egalată în istoria Moldovei iar biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul UNESCO. De asemenea, el este cunoscut ca Ștefan cel Mare și Sfânt, fiind canonizat pe 20 iunie 1992 datorită contribuției sale uriașe la viața spirituală a țării mai ales prin numărul mare de lăcașe de cult ctitorite.

Mihai Viteazul

( 1593 – 1601 )

Mihai Viteazul, una dintre cele mai importante figuri din istoria românilor, a fost domn al Țării Românești ( 1593 – 1601 ) și conducătorul tuturor celor trei state românești în 1600, devenind astfel precursorul Marii Uniri din 1918.

"Meritul excepțional al lui Mihai Viteazul -relevă C.C. Giurescu și D.C. Giurescu – a fost de a fi realizat unitatea politică a Țărilor Române […]. Realizarea acestei uniri în 1600, fie și pentru foarte scurt timp, arată personalitatea de geniu a lui Mihai Viteazul: prin opera sa a însumat o evoluție istorică seculară și a fixat obiectivul vital pentru dăinuirea și progresul poporului român – statul național unitar."

Ascensiunea politică și contextul european

Mihai a fost, potrivit cronicii vremii, fiul domnitorului Pătrașcu cel Bun, fapt însă contestat puternic de specialist. El a ocupat dregătorii importante înainte de urcarea pe tron: mare stolnic (1589-1591), mare postelnic (1591), mare agă (1592), mare ban al Olteniei (1592-1593). Sub domnia lui Alexandru cel Rău, este pribeag în Transilvania.

În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor, după plata unei sume foarte mari de galbeni, a devenit voievod al Țării Românești. În momentul ocupării tronului, dependența țării față de turci se agravase, dar situația internațională era favorabilă declanșării luptei antiotomane.

În Balcani, mișcările de eliberare se intensificau, iar în Apus, din inițiativa Papalității, Austria, Spania și ducatele italiene Mantova, Toscana și Ferrara, constituiseră ,,Liga Sfântă”, la care aveau să adere atât principele Transilvaniei Sigismund Bâthory, cât și Aron Vodă, domnul Moldovei, în 1594. Astfel, cu acordul boierilor, Mihai Viteazul aderă la ,,Liga Sfântă” din proprie inițiativă.

Campania antiotomană

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționate în București. Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Cetatea de Floci). Tătarii, pătrunși în țară, sunt învinși la Putineiu și Stănești, iar la Șerpătești sunt dispersate detașamentele turcești și tătărești care făcuseră joncțiunea. Mihai trece Dunărea și nimicește la Rusciuk o armată otomană iar, atacă mai multe cetăți și cucerește Brăila. Ca ripostă, turcii ard Craiova, dar sunt alungați și urmăriți până sub zidurile Vidinului. În Moldova, Aron Vodă pornește o campanie similară.

Iminența confruntării cu otomanii l-a determinat pe Mihai să trimită o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron iar puterea sa era limitată în folosul marii boierimi.

În 1595, efective otomane numeroase, conduse de marele vizir Sinan-Pașa, trec Dunărea și înaintează spre București. Confruntarea are loc la Călugăreni unde, susținut de un corp de oaste transilvănean, comandat de Kiraly Albert, domnul muntean obține victoria (13/23 august 1595). În ciuda succesului înregistrat, inferioritatea numerică a forțelor sale îl obligă să se retragă la Stoenești așteptând ajutorul din Transilvania. Sinan pașa ocupă Bucureștiul și Târgoviște, pregătind transformarea țării în pașalâc. In septembrie, forțele lui Mihai, unite cu cele ale lui Sigismund Bathory și ale lui Ștefan Răzvan, domnul Moldovei, încep operațiile pentru alungarea turcilor iar, în octombrie, la Giurgiu sunt zdrobite forțele otomane care se repliau peste Dunăre.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul. Mihai era privit ca un eliberator de către întreaga creștinătate balcanică.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în bătălia de la Keresztes, Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Unirea de la 1600

Schimbările de domnie din Moldova, unde tronul fusese ocupat de Ieremia Movilă (1595), și din Transilvania, unde Andrei Bathory i-a luat locul lui Sigismund Bathory (1599), au creat o situație periculoasă pentru Mihai, cei doi fiind fideli polonezilor și adepți ai colaborării cu Imperiului Otoman.

Cu încuviințarea împăratului, în toamna anului 1599, pătrunde în Transilvania. În bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), obține victoria asupra lui Andrei Bathory, care este apoi ucis de secui. La 1 noienbrie 1599, Mihai intra în Alba Iulia, fiind proclamat principe al Transilvaniei. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

Campania împotriva lui Ieremia Movilă a debutat în martie 1600. La sfârșitul lunii mai întreaga Moldovă se afla sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, care unea astfel sub sceptrul său cele trei Țări Române.

Destrămarea Unirii și sfârșitul lui Mihai

Realizarea lui Mihai Viteazul compromitea însă planurile Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman de dominație asupra Țărilor Române. Ostilității celor trei puteri li se adăuga cea a nobilimii maghiare din Transilvania care, nemulțumită de a avea în frunte un principe român, se răscoală în septembrie 1600. Nobilimea maghiară și aliatul său, generalul imperial Basta, obțin victoria în confruntarea cu Mihai Viteazul de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600). Concomitent, hatmanul polonez Jan Zamoyski pătrunde în Moldova, unde îl reinstalează pe Ieremia Movilă și își continuă marșul în Țara Românească, unde voia să îl pună domn pe Simion Movilă.

Înfrânt și părăsit de boieri, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. Abia în martie 1601, după răzvrătirea nobililor ardeleni și reinstalarea lui Sigismund Bâthory, împăratul se arată dispus să îl ajute pe Mihai Viteazul. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, ce nu ar fi convenit imperialilor. Cu acordul Curții de la Viena, generalul Basta pune la cale asasinarea lui Mihai Viteazul, act înfăptuit la 9/19 august 1601 în tabăra de lângă Turda. "Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează", consemnează Letopisețul Cantacuzinesc, referindu-se la acest asasinat. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei."

Constantin Brâncoveanu

( 1688 – 1714 )

Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești ( 1688 – 1714 ), a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și spirituală, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural ce-i poartă numele.

Originile și ascensiunea politică

Constantin Brâncoveanu era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu și al Stancăi, fiica lui Constantin Cantacuzino. Printre frații mamei sale se numărau viitorul domn Șerban Cantacuzino, Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul. Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată de conflictul politic intern dintre Băleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688).

Între 1666 și 1688 a deținut însemnate dregătorii în stat, fiind mare agă, mare postelnic, mare spătar și mare logofăt. A urcat pe tronul Țării Românesti la moartea lui Șerban Cantacuzino, cu sprijinul unchilor săi, frații fostului domn.

Politica internă

Domnia lui, caracterizată prin stabilitate internă, progres economic (dezvoltarea agriculturii, cu diferitele sale ramuri, a meșteșugurilor și a comerțului), mai ales după pacea de la Karlowitz, și o puternică afirmare culturală și artistică a țării, se bucura de prestigiu politic îndeosebi în lumea ortodoxă, dar și de prețuirea suzeranului otoman.

Brâncoveanu a încercat să-și atragă de partea sa marea boierime și a inițiat o reformă a armatei. Totuși, fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața maselor țărănești și orășenești.

Brâncoveanu a fost un sprijinitor al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Țara Românească numeroase cărți și s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc. Cea mai de seamă ctitorie a sa este Mănăstirea Horezu.

Politica externă

Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul Habsburgic.

Tratatul cu Habsburgii, pregătit din timpul lui Șerban Cantacuzino, a fost acceptat de Brâncoveanu, care a amânat însă aplicarea lui, fapt ce a determinat invazia forțelor imperiale, comandate de generalul Donat Heissler, care a ocupat Craiova, Pitești, Târgoviste, Câmpulung și București. Cu sprijinul turcilor și tătarilor, Brăncoveanu i-a alungat pe austrieci din țară, i-a urmărit peste munți și i-a înfrânt la Zărnești (11/21 august 1690), însuși comandantul trupelor austriece căzând prizonier. Raporturile cu Viena au fost reglementate în 1695, când împaratul Leupold îi acorda titlul de principe al imperiului. A păstrat supunerea față de Poartă, căreia i-a plătit sume mari asigurându-și reconfirmarea succesivă a domniei și acordarea ei pe viață (1699). Totuși, în 1703, pentru a-și salva tronul și viata a acceptat o masivă creștere a tributului.

În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și politica ,,la două capete” a lui Constantin Brâncoveanu au dus la dezastrul familiei. Țarul rus Petru cel Mare reușise să-l înfrângă pe regele Suediei la Poltava și, scăpați de amenințarea suedeză, rușii se pregăteau să lupte împotriva otomanilor. Domnitorul român a încercat să se alieze cu rușii. Înalta Poartă l-a trimis domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, dușman știut al familiei Brâcovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mișcare făcea acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Brâncoveanu a adoptat o politică de expectativă. El și-a adunat oștile în tabara de la Urlați – Prahova, aproape de granița Moldovei. În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Muntenia, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă aceștia ar fi fost mai rapizi. Fără acordul său, cavaleria, comandată de spătarul Toma Cantacuzino, a trecut de partea rușilor, zădărnicindu-I planul.

Sfârșitul lui Brâncoveanu

Suspectat de turci și denigrat de Cantacuzini, de care se distanțase după 1707, Brâncoveanu este mazilit la 24 martie/4 aprilie 1714, dus cu întreaga sa familie la Istanbul și executat împreuna cu fiii și cu credinciosul său sfetnic, Ianache Văcărescu (15/26 august 1714), după ce au refuzat categoric să accepte credința musulmană ca o condiție pentru a fi lăsați în viață. Pentru jertfa sa pe altarul credinței, Constantin Brâncoveanu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Româna.

După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el [Brâncoveanu] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.

Dimitrie Cantemir

( 1710 – 1711 )

Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei ( 1710 – 1711 ) și un mare cărturar al umanismului românesc.

Cariera politică

Fiul domnitorului Constantin Cantemir, Dimitrie a fost nevoit să plece la Constantinopol la vârsta de 14 ani, stând acolo 12 ani ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă. Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

Cantemir a fost înscăunat domn al Moldovei în 1710, turcii dorind să aibă pe tron pe cineva de încredere și care să supravegheze mișcările lui Brâncoveanu, rivalul lui Cantemir. Noul domn a încheiat la Luțk în Rusia, la 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Tratatul a fost publicat de Cantemir în spațiul german.

Războiul ruso-turc s-a încheiat însă cu înfrângerea creștinilor la Stănilești iar Cantemir a fost nevoit să fugă în Rusia. Aici el a devenit consilierul lui Petru cel Mare și a desfășurat o activitate științifică rodnică. A fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711 și i s-a acordat un întins domeniu feudal lângă Harkov, unde avea să și moară 12 ani mai târziu.

Activitate culturală

Dimitrie Cantemir a fost autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic și scriitor. În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin, în 1714. Printre cele mai importante opere ale sale, se numără: Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică, Istoria Imperiului Otoman (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae.

Alexandru Ioan Cuza

( 1859 – 1866 )

Alexandru Ioan Cuza a fost domnitorul Moldovei și al Țării Românești, devenind astfel domnitorul Principatelor Unite Române și primul șef de stat al României.

Tinerețea și contextul politic

Născut la Bârlad dintr-o familie de boieri, Cuza primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844, aceasta rămânându-i alături până la moarte, în ciuda escapadelor soțului său și a faptului că nu-i putea dărui viitorului principe moștenitori.

În anul 1848, țările române au fost cuprinse de febra revoluțiilor europene, fapt ce a scos la iveală personalități marcante precum Nicolae Bălcescu în Țara Românească sau Avram Iancu în Transilvania. În timpul ,,Primăverii popoarelor“, A.I. Cuza s-a implicat activ în mișcarea revoluționară din Moldova. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul ,,Dorințele partidei naționale din Moldova”. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească, după citirea Proclamației de la Islaz în iunie același an, revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii, fiind însă înfrânți în toamnă.

Printre fruntașii adunării arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza în Moldova s-a aflat și Cuza; a reușit apoi să scape de sub pază și să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în țară și în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcția de pârcălab de Galați. Ca forma de protest față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab.

Realizarea Unirii

Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate. Șansa înfăptuirii acesteia a venit după sfârșitul Războiului din Crimeea la Congresul de pace de la Paris din 1856 când Franța lui Napoleon al III-lea dorea crearea unui stat-tampon între Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, pentru stabilizarea zonei. În acest sens, au fost organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova și Valahia, prin intermediul cărora populația a cerut unirea celor două țări. Marile Puteri au hotărât, prin Convenția de la Paris, ca unirea să fie doar una formală, permițând existența doar a unor instituții comune.

Conform Convenției, în ambele state aveau să se desfășoare alegeri și, profitând de faptul că nu se specifica niciunde că ar fi interzisă alegerea aceluiași domnitor în ambele tări, Cuza își depune candidatura atât în Moldova cât și în Țara Românească. El este ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și în Țara Românească la 24 ianuarie. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859, făcut sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Totuși acesta a fost doar începutul iar problema imediată cu care se confrunta noul domn al Principatelor era recunoașterea internatională, în condițiile în care Turcia și Austria considerau unirea drept o încălcare a Convenției de la Paris. Dintre puterile garante, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Același lucru aveau să-l facă apoi Turcia și Austria, care au recunoscut unirea pe durata domniei lui Cuza.

Domnia și reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) și altele care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Legea secularizării averilor mănăstirești ( decembrie 1863 ) a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca Principatele Unite să fie dotate cu un sistem fiscal modern. În 1862, Alexandru Ioan Cuza reușește să unească administrativ cele două principate, fiind stabilit un singur guvern și capitala la București.

Cea mai discutată și generatoare de pasiuni în Adunarea Legiutoare a fost reforma agrară. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Această reformă a dat o lovitura de importantă ultimelor manifestări ale feudalismului.

Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a avut însă și urmări negative, A.I. Cuza înconjurându-se de camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul.

În timpul domniei lui Cuza a fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională. Tot el a fost cel care a pus bazele construcției primei linii de cale ferată din țară ( București – Filaret – Giurgiu).

Abdicarea și exilul

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care s-au aliat cu conservatorii formând așa-numita ,,monstruoasă coaliție” pentru a-l înlătura. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden, nereușind să mai revină în țară. S-a stins din viață în 1873 iar, când trupul său a fost adus în tară cu trenul, mii de oameni au așteptat în dreptul liniei ferate pentru a-și prezenta pentru ultima oară recunoștința pentru faptele sale.

Carol I

( 1866 – 1914 )

Carol I al României, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul Principatelor Române ( 1866 – 1881) și apoi regele României ( 1881 – 1914 ) după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnia sa de 48 de ani a fost cea mai lungă din istoria statelor românești și s-a bucurat de un mare prestigiu atât pe plan intern cât și pe plan extern. Carol I a continuat modernizarea statului începută de predecesorul său și a reușit să obțină independența țării.

Originea și contextul politic

Carol s-a născut ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, fiind fiul prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.

Situația politică a Principatelor era complicată după abdicarea lui Cuza deoarece unirea fusese recunoscută doar pe perioada domniei acestuia deci exista pericolul dizolvării ei. De aceea era nevoie ca tronul să fie preluat de cineva care să se bucure de prestigiu pe plan european și să fie acceptat de marile puteri. Familia lui Carol, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.

Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României. Pentru a ajunge în România călătorește clandestin, ca om de afaceri, cu numele Carol Hettingen, din cauza războiului austro-prusac aflat în desfășurare, ajungând în țară cu un vapor. La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta avea să și facă.

Domnia lui Carol și modernizarea țării

La 10 mai 1866, el este primit de mulțimea entuziasmată la Băneasa, merge la Mitropolie unde se oficiază o slujbă în cinstea sa, apoi rostește jurământul la Adunarea Deputatilor, fiind proclamat domn.

La scurt timp, parlamentul României a adoptat prima constituție a țării ( 29 iunie 1866 ) , una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta era liberală, însă nu și democratică și îi conferea domnitorului cel mai important rol între factorii de decizie politica ai Țării (domnul numea și revoca ministrii, putea dizolva Parlamentul, era capul armatei ș.a.). Constituția instituia dinastia de Hohenzollem, succesiunea la tron fiind stabilită ereditar în linie directă masculină prin dreptul de primogenitură, cu mențiunea că descendenții vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe.

După un început mai dificil care era să îl determine pe Carol să renunțe, se realizează un echilibru între forțele politice ale țării. El devine un arbitru impartial și respectat, impunând sistemul numit „rotativa guvernamentală", care consta în încredintarea guvernării succesiv liberalilor și conservatorilor, ceea ce duce la o anumită stabilitate. Sub conducerea sa, România cunoaste o puternica dezvoltare, mai ales după obținerea independenței și proclamarea regatului: se construiesc fabrici și întreprinderi, se dezvolta sistemul bancar, înființându-se în 1880 Banca Națională a României, se construiesc căi ferate, sunt amenajate porturile dunărene și portul Constanța, este construit podul de la Cernavodă, sunt modernizate drumurile. În Bucuresti se construiesc clădiri impunătoare: Ateneul Român, Palatul Poștelor (actualul Muzeu Național de Istorie), Biblioteca Universitară, Palatul Cotroceni, iar la Sinaia, castelul Peleș, o adevarată bijuterie în materie de arhitectură.

Carol I era descris de apropiați ca un om rece, punctual, ordonat, dominat de simțul datoriei, preocupat de prestigiul dinastiei și de problemele țării. La venire, nu știa mai nimic despre aceasta, iar primele sale impresii au fost negative. Era un spirit metodic și meticulous și nu și-a format o camarilă, mărturisindu-și disprețul față de cei care încercau să-i câstige favorurile măgulindu-l. Fire introvertită, rareori destainuia cuiva gândurile și planurile sale. Extrem de punctual, era deranjat de lejeritatea românilor în aceasta privință, nu de puține ori, la diferite ocazii, dăruindu-le ceasornice unor oameni politici. Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Apropierea de națiune a avut loc în timpul Războiului din 1877, când are o contributie esențiala la victoria care oferea patriei sale adoptive independența de stat. Titu Maiorescu avea să scrie: „Pe acest domnitor românul îl simte pentru întâia dată ca domnitorul său, la el se uita, de el este mândru, în el a prins încredere".

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală), organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante: în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pamântul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa boierească. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, numărul victimelor ajungând conform surselor la 9000 – 10 000 de țărani. Astfel, domnia lui Carol nu avea să rezolve problemele cu care se confrunta țărănimea.

Cucerirea independenței și creșterea prestigiului țării

În timpul domniei lui Carol I, România a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după Războiul ruso-turc din 1877 – 1878, cunoscut de noi și ca Războiul de Independență, în care contribuția României a fost decisivă. În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României iar o zi mai târziu actul a fost semnat de către principele Carol.

Prin Tratatul de la San Stefano, României ( care nu participase la negocieri, fiind considerat stat dependent ) i s-a impus un schimb: Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei ( județele Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) a fost primită. Lucrările s-au finalizat prin Tratatul de la Berlin care consfințea independența absolută a României față de Turcia. În 1881, România devenea regat iar Carol I era proclamat rege.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Sfârșitul domniei

Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele, neuitându-și rădăcinile dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol semnase un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță ( Germania, Austro-Ungaria și Italia ) și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar să se intre în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol a întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor, poziție care deși l-a nemulțumit pe suveran, acesta a acceptat-o.

Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914, lăsând coroana lui Ferdinand, care avea să implice România în război de partea Antantei.

Ferdinand I

( 1914 – 1927 )

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost regele României ( 1914 – 1927 ) în timpul căruia s-a realizat Marea Unire.

Tinerețea și anii ca principe

Ferdinand era fiul lui Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, fratele suveranului României, Carol I și fiul principesei Antonia. El își petrece copilăria pe domeniul din Sigmaringen iar studiile și le desavârșește la școli și universități din Germania. La 20 de ani servea ca sublocotenent în Regimentul 1 al gărzii regale.

La 21 noiembrie 1880 șeful casei de Hohenzollern-Sigmaringen, principele Karl Anton, împreună cu fiii săi, Carol, rege al României, prințul Leopold și prințul Frederic, încheie „Pactul de familie” prin care Leopold renunța la drepturile de succesiune în favoarea fiilor săi. După ce acesta este imitate de fratele mai mare al lui Ferdinand, Wilhelm, acesta devine la 18 martie 1889, în mod oficial, succesor primind titlul de "Alteță Regală Principe de România". Se stabilește definitiv în România în 1889, devenind senator de drept și locotenent al armatei (urcă apoi rapid în ierarhia militară, până la gradul de general de corp de armată). Se căsătorește, din rațiuni politice, cu principesa Maria, fiica ducelui de Edinburgh (al doilea fiu al reginei Victoria) și a marii ducese Maria Aleksandrovna, fiica țarului Aleksandru II.

Fire foarte timidă, el a trăit în umbra regelui iar Nicolae Iorga avea să susțină că Ferdinand era la urcarea pe tron "pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță". Chiar regina Maria avea să scrie că la urcarea sa pe tron Ferdinand I era "pentru poporul său o carte închisă, nimeni nu știa ce simțea".

Rege în timpul neutralității

După încetarea din viață a regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914), Ferdinand depune jurământul în calitate de rege al României o zi mai târziu, preluând destinul țării într-un moment politic dificil, în care urma a se decide intrarea României în război.

Societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict. În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului conflict mondial, țara nefiind pregătită de război.

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Înclinat spre o alianță cu Germania, țara sa de origine, Ferdinand a ascultat în cele din urmă ,,glasul țării”, exprimat cu fermitate de Ion I.C. Brătianu, regina Măria și Barbu Știrbei, cele trei persoane care i-au influențat cele mai multe dintre deciziile pe care le-a luat. Astfel, după finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar. Decizia a fost luată cu strângere de inimă de rege, care îi declara lui P.P. Carp: "Cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria fată de poporul român ale cărui destine le conduc".

Rege în timpul războiului

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate ( precum în cazul înfrângerii de la Turtucaia dar nu numai ), precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid. După dezastrul militar din 1916, când sudul țării, inclusiv capitala, a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale conduse de generalii Falkenheyn și Mackensen, regele a avut o contribuție importantă la mobilizarea țării pentru apărarea Moldovei, unde se retrăsesesera familia regală, armata și instituțiile statului.

În ciuda stabilizării frontului și a unui reviriment puternic în 1917 cu ajutor francez prin generalul Berthelot, când au fost obținute succese eroice precum cele de la Mărăști sau Mărășești, ce au dat naștere devizei ,, Pe aici nu se trece” și unde s-au remarcat personaje intrate în conștiința neamului precum generalul Averescu sau Ecaterina Teodoroiu, ieșirea Rusiei bolșevice din război a lăsat România izolată și încercuită de forțe ostile. A fost semnată Pacea de la București ( 24 aprilie / 7 mai 1918 ) cu condiții umilitoare, pe care însă regele, se pare la sfatul reginei, a refuzat să o ratifice, moment crucial în conservarea drepturilor țării ca aliat al Antantei. Desfășurarea ulterioară a războiului în defavoarea Puterilor Centrale a permis României reintrarea în conflict și a oferit o excelentă oportunitate de înfăptuire a României Mari. Au fost eliberate toate zonele aflate sub ocupație, iar armata română a ajuns chiar până la Budapesta.

România Mare

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.

La 15 octombrie 1922, printr-o ceremonie impresionantă, Ferdinand este încoronat la Alba Iulia ca "rege al tuturor românilor", purtând coroana de oțel pe care o primise de la Carol I, căreia i s-au adăugat stemele noilor provincii istorice românești (Basarabia, Bucovina și Transilvania).

După război a susținut înfăptuirea reformelor inițiate de Ion I.C. Brătianu care au dus la consolidarea și modernizarea statului și a economiei, precum și la democratizarea vieții politice. În martie 1923 a fost votată o nouă constituție, care consacra democratizarea țării prin acordarea votului universal masculin și întregirea teritorială. Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu ajutat de fratele său Vintilă Brătianu, conducea viața politică internă iar ca răspuns la această dominație avea să se constituie Partidul Național Țărănesc.

Supranumit și Întregitorul sau ,,cel loial”, Ferdinand a murit în 1927 fără a reuși să rezolve criza dinastică prin care trecea România din cauza capriciilor fiului său, Carol al II-lea.