Bolile Cardiovasculare

INTRODUCERE

Bolile cardiovasculare sunt principala cauza de deces. În anul 2008, 30% din totalul de deces la nivel mondial este atribuită bolilor cardiovasculare. Decesele cauzate de bolile cardiovasculare sunt, de asemenea, mai mari în țările cu venituri mici și mijlocii. De asemenea, se estimează că, până în 2030, peste 23 de milioane de oameni vor muri de boli cardiovasculare în fiecare an.

Se estimează că 60% din povara bolilor cardiovasculare din lume va avea loc în subcontinentul Asia de Sud, în ciuda faptului ca reprezintă 20% din populația lumii. Acest lucru poate fi secundar la o combinație de predispoziție genetică și factorii de mediu. Organizații precum Heart Association indian lucrează cu Federația Mondială a Inimii pentru a sensibiliza cu privire la această problemă.

Au fost efectuate primele studii asupra sănătății cardiovasculare în anul 1949 de Jerry Morris , folosind datele de sănătate la locul de muncă și au fost publicate în anul 1958. Cauzele, prevenirea și / sau tratamentul tuturor formelor de boli cardiovasculare rămân domenii active de cercetare biomedicală , cu sute de studii științifice, publicate săptămânal.

Fig 1 INIMA

CAPITOLUL 1

INIMA

1.1. INIMA

Inima cântărește între 200 și 425 de grame. Este un pic mai mare decât dimensiunea unui pumn. Până la sfârșitul unei vieți lungi, inima unei persoane poate avea bătăi (extinse și contractate), mai mult de 3,5 miliarde de ori. De fapt, în fiecare zi, inima bate în medie de 100.000 de ori, pompează aproximativ 7,571 litri de sânge.

Inima este situată între plămâni în mijlocul pieptului, în spatele și ușor spre stânga a sternului (sternului). O membrană dublu stratificată numită pericard înconjoară inima ca un sac. Stratul exterior al pericardului înconjoară rădăcinile vaselor de sânge majore ale inimii și este atașat de ligamente la coloana vertebrală, diafragmă, și în alte părți ale corpului. Stratul interior al pericardului este atașat la mușchiul cardiac. Un strat de lichid separă cele două straturi de membrană, lăsând mișcarea inimii.

Inima are 4 camere. Camerele superioare sunt numite atriile stânga și dreapta, iar camerele inferioare din stânga și din dreapta sunt numite ventricule. Un zid de mușchi numit sept separă atriile stânga și la dreapta și la stânga și la dreapta ventricule. Ventriculului stâng este cel mai mare și cel mai puternic din inimă . Pereții ventriculului stâng sunt doar aproximativ o jumătate de inch grosime, dar ele au suficientă forță pentru a impinge sângele prin valva aortică și în corp.

Fig 2 INIMA

1.2. CAVITĂȚILE INIMII

Atriile au formă cubică, capacitate mai mică decât a ventriculilor, pereții sunt mai subțiri și prezintă câte o prelungire. La nivelul atriului drept se regăsesc cinci orificii: orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, prevăzut cu valvula Eustachiio, orificiul sinusului coronar, prevăzut cu valvula Thebesius, orificiul urechiușei drepte și orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valvula tricuspidă.

La nivelul atriului drept se deosebesc două porțiuni: una, între cele două vene cave, numită porțiunea sinusală ; cea de-a doua porțiune este atriul drept propriu-zis, care prezintă o musculatură specială .

Ventriculele au o formă de piramidă triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventric Pereții lor nu sunt netezi, ci prezintă pe fața internă niște trabecule cărnoase.

Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular care este în parte membranos (în partea superioară), dar în cea mai mare parte musculos (în partea inferioară). Partea membranoasă, mai mică, este îndreptată spre atrii.

1.3. STRUCTURA INIMII

Inima este alcătuită din trei tunici care, de la exterior spre interior, sunt: epiicardul, miocardul și endocardul.

Epicardul este partea viscerală a pericardului seros și acoperă complet exteriorul inimii. 

Miocardul cuprinde miocardul adult, contractil (de execuție) și miocardul embrionar, de comandă (țesutul nodal). Miocardul adult este un mușchi striat cu proprietățile mușchiului neted din punct de vedere funcțional (contracții automate șj involuntare); el formează mușchi separați pentru atrii, care sunt mai subțiri și cu fibre circulare și mușchi separați pentru ventricule, mai groși și cu fibre oblic spiralate.

pe inelele fibroase din jurul orificiilor atrioven- triculare și arteriale, cât și pe porțiunea membranoasă a septului interventricular se inseră mușchii atriilor și ventriculilor. Toate aceste formațiuni alcătuiesc scheletul fibros al inimii.

Musculatura atriilor este complet separată de musculatura ventriculilor, legătuura anatomică și funcțională fiind realizată și de țesutul embrionar, alcătuit dintr-o musculatură specifică ce păstrează caracterele embrionare. Morfologic, țesutul nodal se deosebește de cel de execuție prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând rețele, și prin abundența sarcoplasmei, bogată în glicogen.

Endocardul este o foiță endotelială ce căptușeste încăperile inimii. Endocardul trece fară întrerupere de la atrii spre ventricule, acoperind și valvulele, cordajele tendinoase și mușchii papilari.Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.

1.4. VASCULARIZATIA SI INERVATIA INIMII

Cele două artere coronare (stângă și dreaptă), cu originea în aorta ascendentă irigă inima . Coronara stângă, după un traiect scurt, se împarte în două ramuri: una, numită interventriculară anterioară, coboară în șanțul interventricular anterior, cealaltă, artera circumflexă, străbate șanțul coronar stâng.

Artera coronară dreaptă se angajează în șanțul coronar drept și apoi coboară prin șanțul interventricular posterior. Ramuri colaterale se desprind din arterele coronare, care sunt de tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard și neanastomozându-se cu ramurile colaterale vecine. Dacă una din aceste colaterale se obstruează printr-un spasm prelungit sau printr-un tromb (embolus), teritoriul respectiv nu mai primește substanțe nutritive și se necrozează și apare infarctul.

Sângele venos al inimii este colectat de vene, și anume: vena mare a inimii, care urcă prin șanțul interventricular anterior, vena mijlocie a inimii, care urcă prin șanțul interventricular posterior, și vena mică a inimii, care străbate șanțul coronar drept. Sângele colectat de aceste vene ajunge, în final, în colectorul venos principal al inimii, sinusul coronar, care se află în șanțul atrioventricular stâng. Sinusul coronar se deschide în atriul drept printr-un orificiu prevăzut cu valvula Thebesius. 

Limfa inimii ajunge în ganglionii traheobronșici și mediastinali, după ce a făcut stație în ganglionii intermediari .Dintre acești ganglioni, unul se găsește pe fața anterioară a aortei ascendente.

Inervația extrinsecă a inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniți din vag și simpatic, pin vag se desprind nervii cardiaci (superiori și inferiori), cât și nervii cardiaci toracali. Nervii cardiaci simpatici sunt în număr de trei. Cel superior provine din ganglionul cervical superior, cel mijlociu provine din ganglionul cervical mijlociu, cel inferior din ganglionul stelat.

Nervii cardiaci simpatici și parasimpatici se împletesc formând plexul cardiac, situat sub crosa aortei.

Fig 3 STRUCTURA INIMII

PERICARDUL

Pericardul este un sac fibros ce cuprinde inima la exterior. Este de forma unui trunchi de con cu baza la diafragmă și vârful la nivelul vaselor mari de la baza inimii. Fețele sale laterale vin în fața mediastinală a plămânilor, fața anterioară cu sternul și coastele, iar fața sa posterioară cu organele din mediastinul posterior.

Pericardul are mai multe roluri fiziologice, dintre care cele mai importante sunt

– fixează inima în mediastin și limitează propunerea – acest lucru se datorează atașamentului său față de diafragma, sternului și adventicei tunica (stratul exterior) a vaselor mari

– previne supraalimentarea inimii – relativ inextensibil. Stratul fibros al pericardului împiedică inima să crească în dimensiuni prea repede, punând astfel o limită fizică privind dimensiunea potențială a organului

– lubrifierea – O peliculă subțire de fluid între cele două straturi ale pericardului seros reduce frecarea generată de inimă în interiorul cavității toracice

– protecție împotriva infecției – pericardul fibros servește ca o barieră fizică între corpul muscular al inimii și a organelor adiacente predispuse la infecții, cum ar fi plămânii.

ARBORELE VASCULAR

Arborele vascular este alcătuit din artere, vase prin care sângele încărcat cu O2, și substanțe nutritive circulă dinspre inimă spre țesuturi și organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge și diferitele țesuturi, și din vene, prin care sângele încărcat cu C02 este readus la inimă.

Arterele și venele au și în structura pereților lor trei tunici suprapuse, care de la exterior spre interior sunt: adventiția, media și intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele, care se continuă cu capilarele.

Există trei tipuri majore ale vaselor de sange: artere, capilare si vene. Vasele de sânge sunt adesea numite după oricare regiune a corpului, prin care le transporta sânge sau pentru structurile din apropiere. De exemplu, artera brachiocefalic transporta sangele in brahial (brațul) și regiunile cefalice (cap). Una dintre ramurile sale, artera subclavie, se execută sub clavicula; de aici numele de subclavie. Artera subclavie se execută în regiunea axilară în cazul în care acesta devine cunoscut sub numele de artera axilară.

Arterele sunt vase de sânge care transportă sângele departe de inimă. Sângele din artere este de obicei foarte oxigenat. Arterele se confruntă cu niveluri ridicate ale tensiunii arteriale, deoarece transportă sângele care estei împins de la inimă sub o mare forță. Pentru a rezista la această presiune, pereții arterelor sunt mai groași, mai elastici și mai musculoși. Cele mai mari artere ale corpului conțin un procent ridicat de țesut elastic, care le permite să se întindă și să se plieze la presiunea inimii.

Arterele mai mici sunt mai musculoase în structura pereților lor. In acest fel, organismul controleaza fluxul de sânge din diferite părți ale corpului în circumstanțe diferite. Reglementarea fluxului sanguin afectează, de asemenea, tensiunea arterială, pentru că artere mai mici dau mai puțin sânge în zona să curgă și, prin urmare, crește presiunea sângelui pe pereții arteriali.

Capilarele sunt cele mai mici și mai subțiri vase de sânge din organism și, de asemenea, cele mai comune. Ele pot fi găsite difuzate în întreaga aproape fiecare țesut al corpului și se învecinează cu marginile țesuturilor avasculare ale corpului.

Capilarele transporta sânge foarte aproape de celulele țesuturilor organismului, în scopul de a face schimbul de gaze , nutrienți și reziduuri.

Venele sunt vasele mari de returnare ale organismului și acționează ca omologii retur de sânge ale arterelor. Deoarece arterele, arteriolele și capilarele absorb cea mai mare parte a forței contracțiilor inimii, venele și venulele sunt supuse unor presiuni sanguine foarte scăzute. Această lipsă de presiune permite pereților venelor să fie mult mai subțiri, mai puțin elastici, și mai puțin musculoși decât pereții arterelor.

Venele se bazează pe gravitație, inerție, pe forța de contracție musculară scheletică pentru a împinge înapoi sângele la inima.

Inima are propriul set de vase de sânge care furnizează miocardului oxigen și substanțe nutritive necesare pentru a pompa sânge în tot corpul. Arterele coronare din stânga și dreapta ramifică din aortă și furnizează sânge la stânga și la dreapta părțile laterale ale inimii.

1.5. FIZIOLOGIA INIMII

Rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge. Ea poate fi considerată fiind alcătuită din două pompe dispuse în serie (pompa stânga și cea dreapă), conectatată la circulațiile pulmonară și sistemică. Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi care, în mod normal, impun deplasarea fluxului sangvin într-un singur sens.

Valvele atrio-ventriculare (mitrală și trieuspidă), care separă atriile de vent se deschid în timpul diastolei pentru a permite sângelui să umple ventfieutele. Aceste se închid în timpul sistolei, interzicând trecerea sângelui înapoi în atrii.

Valvele semilunare (aortică și pulmonară) se deschid în timpul sistolei pentru a permite expulzia sângelui în artere și se închid în diastolă, împiedicând revenirea sângi ventricule. 

Ventriculul drept are pereții mai subțiri și pompează în circulația pulmonară volume mari de sânge, la presiuni relativ mici. Ventriculul stâng are pereții mult mai groși, deoarece trebuie să pompeze împotriva presiunilor mari existente în circulația sistemică. In consecință, lucrul mecanic al ventriculului stâng este mai mare decât al celui drept, fapt ce explică afectarea frecventă a ventriculului stâng de diferite procese patologice.

STRUCTURA ȘI PROPRIETĂȚILE FUNDAMENTALE ALE MIOCARDULUI

Mușchiul cardiac (miocardul) este alcătuit din celule cardiace distincte, conectate electric între ele prin joncțiuni gap. Depolarizarea unei celulee cardiace este transmisă celulelor adiacente prin aceste joncțiuni, ceea ce transformă miocardul într-un sincițiiu funcțional. De fapt, inima funcționeează ca două și sinciții: unul atrial și unul ventricular, izolatee din punct de vedere electric, în mod normal, există o singură conexiiune funcțională electrică între atrii și ventricule: nodul atrio-ventricular și continuarea sa, fasciculul His.

Musculatura cardiacă este alcătuită și din două tipuri de celule musculare:

• celule care și inițiază și conduc impulsul;

• celule care, pe lângă conducerea impulsului,și răspund la stimuli prin contracție; acestea reprezintă miocardul de lucru.

Evident, ambele tipuri de celule sunt excitabile, dar, contrar situației întâlnite la mușchiul striat, excitația este generată în interiorul organului însuși (în celulele de tip 1); acest fapt constituie autoritmicitatea sau automatismul inimii.

Excitabilitatea este o proprietatee a celulei musculare cardiacee de a răspunde la stimuli printr-un potențial de acțiune. Unele manifestării ale excitabiliității (pragul de excitabilitate, legea ''tot sau nimic") sunt comune și cu ale altor celule excitabile (musculare netede sau striate, glandulare sau nervoase).

Inima prezintă particularitatea de a fi și excitabilă numai în faza de,relaxare (diastolă) și inexcitabilă în faza de contracție (sistolă). Aceasta reprezintă legea inexcitabilității periodice a inimii. În timpul sistolei, inima se află în perioada refractaroabsolută; oricât de puternic ar fi stimulul, el rămâne fără efect. Această particularitate și a excitabilității miocardice prezintă o mare importanță pentru conservarea funcției de pompă ritmică. Stimulii cu frecvență mare nu pot tetaniza inima prin sumarea contracțiilor. Explicația stării refractare a inimii rezidă din forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei miocardice. 

Automatismul este o proprietatea inimii de a se autoexcita. Acesta nu este specială inimii. Scoasă din corp, inima-continuă să bată. În lipsa influențelor extrinseci nervoase vegetative și umorale, inima își continuă activitatea ritmică timp de ore sau zile, dacă este irigată cu un lichid nutritiv special. Automatismul este generat în anumiți centri ce au în alcătuire celule ce inițiază și conduc impulsurile. În mod normal, în inimă există trei centri de automatism cardiac.

Conductibilitatea reprezintă proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale; viteza de conducere însă diferă. Din momentul descărcării nodului sinusal și până la completa invadare a atriilor și ventriculelor de către stimul trec 0,22 s. Mai întâi, stimulul se propagă de la nodului sinusal la atrii, pe care le activează în 0,1 s, provocând sistola atrială. Urmează o întârziere de 0,04 s, corespunzătoare propagării mai lente a stimulului prin nodul atrio-ventricular. Această întârziere se datorează conducerii extrem de lente a impulsului prin nodul atrio-ventricular (0,02-0,05 m/s) și asigură timpul necesar pentru apariția contracției atriale, care crește umplerea ventriculară, mai ales în cazul frecventelor cardiace rapide. De asemenea, această viteză lentă de conducere, asociată cu perioada retractară lungă a celulelor nodului atrio-ventricular, limitează numărul de impulsuri ce poate fi condus prin nodul atrio-ventricular spre ventricul la aprox. 180 bătăi/min. Astfel, ventriculii sunt protejați de o stimulare prea frecventă, care poate reduce eficiența pompei cardiace. Există situații patologice în care impulsul atrial poate fi complet blocat la acest nivel. 

Contractilitatea reprezintă proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale. Astfel., în cavitățile inimiise generează presiune iar ca urmare a scurtării fibrelor miocardice are loc expulzia sângelui. Geneza tensiunii și viteza de scurtare sunt manifestările fundamentale ale contractilității. Forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților inimii; mai redusă la atrii și mai puternică la ventricule, mai mare la ventriculul stâng fața de cel drept. Contracțiile inimii se numesc sistole, iar relaxările diastole.

CICLUL CARDIAC

O sistolă și o diastolă formează unn ciclu sau o revoluție cardiacă . Durata unui ciclu cardiac este invers proporțională cu frecvența. La un ritm de 76 bătăi pe minut, ciclul cardiac durează 0,9 s. El începe cu sistola atrială ce durează 0,10 s. Ventriculele se află la sfârșitul diastolei, sunt aproape pline cu sânge, iar sistola atrială definitivează această umplere, ea asigurând 15 – 20% din umplerea ventriculară. În timpul sistolei atriale crește presiunea din atrii. Sângeele nu poate reflua spre venele mari datorită contracției fibrelor musculare din jurul orificiilor de vărsare a venelor în atrii. Singura cale deschisă o reprezintă orificiile atrioventriculare. Sistola atrială este urmată de diastola atrială, care durează 0,70 s. La începutul acesteia are loc sistola ventriculară, care durează 0,30 s și se desfășoară în două faze.

Proprietățile inimii:

Funcția cronotropă(ritmicitatea)-definește frecvența cardiacă(FC) și ritmicitatea lor (succesiunea lor);

este o proprietate a celulelor SEC;

Funcția dromotropă(de conducere)-definește capacitatea dea conduce stimuliigenerați la nivel cardiac;

este o proprietate a tuturor tipurilor de celule cardiace, dar în special a celulelor SEC;

Funcția batmotropă(excitabilitatea)-definește capacitatea dea răspunde lastimuli printr-un PA;

este o proprietate a tuturor tipurilor de celule cardiace, dar în special a fibrelor miocardice contractile (cu răspuns rapid);

CAPITOLUL 2

NOȚIUNI DE SEMIOLOGIE CARDIACĂ

2.1. GENERALITĂȚI

Bolile cardiovasculare sunt numărul unu cauză de deces la nivel mondial: mai mulți oameni mor anual din cauza bolilor cardiovasculare decât din orice altă cauză.

Se estimează că 17,5 milioane de oameni au murit din cauza bolilor cardiovasculare, în 2012, ceea ce reprezintă 31% din totalul deceselor la nivel mondial. Dintre aceste decese, un procent estimat de 7,4 mil au fost cauzate de boli coronariene și 6,7 milioane au fost cauzate de accident vascular cerebral.

Peste trei sferturi din decesele CVD au loc în țările cu venituri mici și medii.

Din cele 16 milioane de decese sub vârsta de 70 ani din cauza bolilor neinfecțioase, 82% sunt în țările cu venituri mici și mijlocii, iar 37% sunt cauzate de BCV.

Cele mai multe boli cardiovasculare pot fi prevenite prin abordarea unor factori de risc comportamental, cum ar fi consumul de tutun, dieta nesănătoasă și obezitatea, lipsa de activitate fizică și consumul nociv de alcool, cu ajutorul strategiilor de populație la nivel.

Persoanele cu boli cardiovasculare sau care prezintă un risc cardiovascular crescut (din cauza prezenței unuia sau a mai multor factori de risc, cum ar fi hipertensiunea, diabetul zaharat, hiperlipidemie sau boala deja stabilită) au nevoie de detectare precoce și de gestionare, folosind consiliere și medicamente, după caz.

Boala cardiovasculară (BCV) este o clasă de boli care implica inima sau vasele de sânge . Bolile cardiovasculare includ boli ale arterelor coronare , cum ar fi angina pectorală și infarctul miocardic (cunoscut în mod obișnuit ca un atac de cord). Alte boli cardiovasculare sunt accidentul vascular cerebral , bolile de inima la hipertensivi , boli de inima reumatismale , cardiomiopatie , aritmie cardiacă , boli cardiace congenitale , boli cardiace valvulare , cardita , anevrism aortic , boala arterelor periferice , și tromboza venoasă .

Mecanismele care stau la bază variază în funcție de boala respectivă. Boala coronariană, accidentul vascular cerebral, boli ale arterelor periferice implica ateroscleroza . Acest lucru poate fi cauzat de hipertensiunea arterială , fumat , diabetul zaharat , lipsa de exercitiu , obezitate , colesterolul din sânge , dieta saracă, si excesul de alcool consumat, printre altele. Rezultatele ridicate ale tensiunii arteriale sunt cauza în 13% din decesele bolilor cardiovasculare in timp ce rezultatele consumului de tutun sunt 9%, ale diabetuluzi zaharat de 6%, lipsa de exercitiu fizic de 6% și obezitate 5%. Bolile de inima reumatică pot urma unei netratate o dureri în gât .

Se estimează că 90% din bolile cardiovasculare pot fi prevenite. Prevenirea aterosclerozei constă în reducerea factorilor de risc prin: o alimentație sănătoasă ., evitarea fumului de tutun și a consumul de alcool , limitarea și tratarea hipertensiunii arteriale si a diabetului zaharat. Tratarea persoanelor care au o durere în gât cu antibiotice poate reduce riscul de boli de inima reumatice.

Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel global. Acest lucru este valabil în toate zonele lumii , cu excepția Africii. Bolile cardiovasculare au dus la 17,3 milioane de decese (31,5%) , în 2013 , până la 12,3 milioane (25,8%) , în 1990. Decesele, la o anumită vârstă , de boli cardiovasculare sunt mai frecvente si au crescut în mare parte a lumii în curs de dezvoltare , în timp ce ratele au scăzut în majoritatea lumii dezvoltate încă din anii 1970.

Boala arterială coronară și accidentul vascular cerebral reprezintă 80% din decesele bolilor cardiovasculare la barbati si 75% din decesele bolilor cardiovasculare la femei. Cele mai multe boli cardiovasculare afectează adulții mai în vârstă. În Statele Unite , 11% dintre persoanele între 20 și 40 au boli cardiovasculare in timp ce 37% între 40 și 60 de ani , 71% dintre persoanele între 60 și 80, și 85% dintre persoanele peste 80 au boli cardiovasculare. Vârsta medie a decesului de boala coronariană în lumea dezvoltata este in jur de 80 în timp ce este în jurul valorii de 68 în curs de dezvoltare.Boala de debut este , de obicei , de șapte până la zece ani mai devreme la bărbați comparativ cu femeile.

Există mai multe boli cardiovasculare care implica vasele de sânge. Acestea sunt cunoscute ca boli vasculare :

boala coronariană ( de asemenea , cunoscută sub numele de boala cardiacă coronariană și boală cardiacă ischemică)

boala arteriala periferică – boala a vaselor de sânge care alimentează cu sânge brațelor și picioarelorb

boala cerebrovasculară – boala a vaselor de sânge care alimentează cu sânge a creierului (include accident vascular cerebral )

stenoza arterei renale

anevrism aortic

cardiomiopatia – boli ale mușchiului cardiaca

aritmia cardiacă – tulburări ale ritmului cardiac

endocardita – inflamație a stratului interior al inimii, endocardul .

miocardita – inflamația miocardului , partea musculară a inimii.

boli de inima valvulară

boli cardiace congenitale – malformații ale inimii existente la naștere

boli de inima reumatică

2.2. FACTORI DE RISC

Există mai mulți factori de risc pentru bolile de inima: vârsta, sexul, consumul de tutun, lipsa de activitate fizică, consumul excesiv de alcool, alimentația nesănătoasă, obezitatea, antecedente familiale de boli cardiovasculare, creșterea tensiunii arteriale ( hipertensiune arterială), nivelul ridicat de zahăr din sânge ( diabet zaharat ), nivelul ridicat al colesterolului din sânge ( hiperlipidemie ), factorii psihosociali, sărăcia și nivelul educațional scăzut și poluarea aerului . Contribuția individuală a fiecărui factor de risc variază între diferitele comunități sau grupuri etnice Contribuția totală a acestor factori de risc este considerabil. Unii dintre acești factori de risc, cum ar fi vârsta, sexul sau istoricul familial, sunt imuabile; cu toate acestea, mulți importanți factori de risc cardiovascular sunt modificabili prin schimbarea stilului de viață, schimbare socială, tratamentul medicamentos și prevenirea hipertensiunii arteriale, hiperlipidemia, și diabetul.

Vârsta este de departe cel mai important factor de risc în dezvoltarea bolilor cardiovasculare sau cardiace, cu aproximativ o triplare de risc cu fiecare decadă de viață. Striuri lipidice coronare pot începe să se formeze din adolescență. Se estimează că 82 la sută din oameni care mor de boli de inimă coronariene sunt de 65 de ani si mai în vârstă. În același timp, riscul de accident vascular cerebral se dublează la fiecare zece ani după vârsta de 55 de ani.

Au fost propuse explicații multiple pentru a explica de ce vârsta crește riscul de boli cardiovasculare .Una dintre ele este legată de nivelul colesterolului seric. In cele mai multe populații, serul crește nivelul de colesterol total , odată cu creșterea vârstei. La bărbați, această creștere atinge niveluri maxim în jurul vârstei de 45 de ani – 50 de ani. La femei, creșterea continuă brusc până la vârste între 60 și 65 de ani.

Bărbații prezintă un risc mai mare de boli de inimă decât femeile la pre-menopauză. Odată trecută la menopauză , s-a susținut că riscul unei femei este similar cu al unui bărbat.

Bolile cardiace coronariene sunt de 2 până la 5 ori mai frecvente în rândul bărbaților de vârstă mijlocie decât la femei. Într – un studiu realizat de către Organizația Mondială a Sănătății , sexul contribuie cu aproximativ 40% din variația în raporturi sexuale de mortalitate a bolii cardiace coronariene. Un alt studiu raportează rezultate similare , se constată că diferențele dintre sexe explică aproape jumătate din riscul asociat cu boli cardiovasculare. Unul dintre explicațiile propuse pentru diferențele de gen în bolile cardiovasculare este diferența hormonală. La femei, estrogenul este predominant hormonul sexual . Estrogenul poate avea efecte protectoare prin metabolismul glucozei și a sistemului hemostatic, și poate avea un efect direct în îmbunătățirea funcției endoteliale a celulelor. Producția de estrogen scade după menopauză, iar acest lucru poate schimba metabolismul lipidic feminin spre o formă mai aterogenă prin scăderea HDL nivelul colesterolului în timp ce creșterea LDL și nivelul colesterolului total.

Între bărbați și femei, există diferențe notabile în greutate corporală, înălțime, de distribuție a grăsimii în corp, ritmul cardiac, volumul de accident vascular cerebral, si complianței arteriale.

Activitatea fizică insuficientă (definită ca fiind mai mică de 5 x 30 de minute de activitate moderată pe săptămână, sau mai puțin de 3 x 20 de minute de activitate viguros pe săptămână) este în prezent al patrulea lider de factor de risc pentru mortalitate la nivel mondial. În 2008, 31,3% dintre adulți în vârsta de 15 ani sau mai în vârstă (28,2% bărbați și 34,4% femei) au fost insuficient activitate fizică. Riscul de boală cardiacă ischemică și diabetul zaharat este redus cu aproape o treime la adulți care participă 150 de minute de activitate fizică moderată fiecare săptămână . În plus, activitatea fizica ajută la pierderea în greutate și îmbunătățește controlul glucozei din sânge, tensiunea arterială, profilul lipidic și sensibilitatea la insulină.

Aportul mare de grăsimi saturate, trans-grăsimi și sare, precum și aportul redus de fructe, legume și pește sunt legate de riscul cardiovascular, cu toate că dacă toate aceste asociații sunt o cauză de dispută. Organizația Mondială a Sănătății atribuie aproximativ 1,7 milioane de decese la nivel mondial din cauza unui consum redus de fructe și legume. Cantitatea de sare dietetică consumată este de asemenea un factor important al nivelului tensiunii arteriale și a riscului cardiovascular global. Consumul frecvent de alimente procesate , care sunt bogate în grăsimi și zaharuri, promovează obezitatea și poate crește riscul cardiovascular.

Relația dintre consumul de alcool și bolile cardiovasculare este complex și poate depinde de cantitatea de alcool consumată. Există o relație directă între nivelurile ridicate ale consumului de alcool și riscul de boli cardiovasculare. Consumul de alcool la un nivel scăzut , fără episoade de consum exagerat de alcool poate fi asociat cu un risc redus de boli cardiovasculare.

Bolile cardiovasculare afectează țările cu venituri medii chiar mai mult decât țările cu venituri mari. Există relativ puține informații cu privire la modelele sociale ale bolilor cardiovasculare din țările cu venituri mici și medii.

Factorii psihosociali, expunerile de mediu, comportamente de sănătate, precum și accesul la îngrijire a sănătății de calitate contribuie la dezvoltarea socio-economică diferențială în bolile cardiovasculare.

Existențe bolilor cardiovasculare sau un eveniment cardiovascular anterior, cum ar fi un atac de cord sau accident vascular cerebral, este cel mai puternic predictor al unui viitor eveniment cardiovascular. Vârsta, sexul, fumatul, tensiunea arterială, lipidele din sânge și diabetul zaharat sunt predictori importanți ai bolilor cardiovasculare viitoare în cazul persoanelor care nu sunt cunoscute de a avea boli cardiovasculare.

În prezent, practica masuri de prevenire a bolilor cardiovasculare includ:

un conținut scăzut de grăsimi, alimentație bogată în fibre , inclusiv cereale integrale și fructe și legume. Cinci porții pe zi reduce riscul cu aproximativ 25%.

încetarea fumatului și evitarea fumatului pasiv

limitarea consumului de alcool la limitele zilnice recomandate. Consumul de 1-2 standard de băuturi alcoolice pe zi poate reduce riscul cu 30% . Cu toate acestea, consumul excesiv de alcool crește riscul de boli cardiovasculare

scădere non – HDL colesterol .

scăderea țesutului adipos în cazul în care supraponderali sau obezi

creșterea activității fizice de zi cu zi la 30 de minute de exercitii fizice intense pe zi , cel puțin de cinci ori pe săptămână.

reducerea consumurilor de zahăr

micșorarea stresul psiho – social .

2.3. TIPURI DE BOLI CARDIOVASCULARE

Atacul de cord apare atunci când fluxul de sânge la o parte din inima este blocat de un cheag de sânge. În cazul în care acest cheag blochează fluxul de sânge complet, o parte a mușchiului inimii începe să moară. Cei mai mulți oameni supraviețuiesc primului lor atac de cord și reven la viața lor normală.

Accidentul vascular cerebral ischemic (cel mai frecvent tip) se întâmplă atunci când un vas de sânge care alimentează creierul devine blocat, de obicei , dintr – un cheag de sânge. Atunci când este oprită alimentarea cu sânge a unei părți a creierului, celulele creierului vor muri. Rezultatul va fi incapacitatea de a efectua unele dintre funcțiile anterioare, ca și mersul pe jos cum ar fi sau vorbitul.

Insuficiența cardiacă uneori numită insuficiență cardiacă congestivă, înseamnă că inima nu pompează sânge la fel de bine cum ar trebui. Inima continuă să lucreze, dar nevoia organismului de sânge și oxigen nu este îndeplinită. Insuficiența cardiacă se poate agrava dacă nu este tratată.

Aritmia: acesta este un ritm anormal al inimii. Există diferite tipuri de aritmii. Inima poate bate prea lent, prea repede sau neregulat. Bradicardia este atunci când ritmul cardiac este mai mic de 60 de bătăi pe minut. Tahicardia este atunci când ritmul cardiac este mai mare de 100 bătăi pe minut. O aritmie poate afecta buna funcționare a inimii. Inima nu poate fi capabilă să pompeze suficient sânge pentru a satisface nevoile organismului.

Probleme ale valvelor inimii: când valvele inimii nu se deschid suficient pentru a permite sângelui să curgă așa cum ar trebui, se numește stenoză. Atunci când valvele inimii nu se închid în mod corespunzător și se lasă să se scurgă sânge prin ele , se numește regurgitare.

Atacurile de cord și accidentele vasculare cerebrale sunt de obicei evenimente acute și sunt cauzate în principal de un blocaj care împiedică sângele să curgă la nivelul inimii sau creierului. Cel mai frecvent motiv pentru aceasta este o acumulare de depozite de grăsime pe pereții interiori ai vaselor de sânge care alimentează inima sau creierul. De asemenea , pot fi accidente vasculare cerebrale cauzate de sângerări dintr – un vas de sânge în creier sau de cheaguri de sânge. Cauza de infarct miocardic si accident vascular cerebral sunt , de obicei în prezența unei combinații de factori de risc, cum ar fi consumul de tutun, dieta nesănătoasă și obezitatea, lipsa de activitate fizică și consumul nociv de alcool, hipertensiune arterială, diabet zaharat si hiperlipidemie.

Boala de inimă reumatică este cauzata de afectarea valvelor inimii și a mușchiului cardiac de la o inflamație și cicatrici cauzate de febra reumatică. Febra reumatică este cauzată de un răspuns anormal al organismului la infecții cu bacterii streptococ, care începe de obicei ca o durere în gât sau amigdalită la copii.

Febra reumatică afectează mai ales copiii din țările în curs de dezvoltare, în special în cazul în care sărăcia este larg răspândită. La nivel global, aproximativ 2% din decesele datorate bolilor cardiovasculare este legata de bolile de inimă reumatice.

Simptomele bolii cardiace reumatismale includ: dificultăți de respirație, oboseală, bătăi neregulate ale inimii, dureri în piept și leșin.

Simptomele febrei reumatice includ: febră, durere și umflarea articulațiilor, greață, crampe abdominale și vărsături.

Angina pectorală (angor pectoris) este o boală cardiacă caracterizată prin crize dureroase produse de ischemia acută de scurtă durată a miocardului, declanșate spontan, mai rar în perioada de repaus, mai frecvent cu ocazia unor eforturi cardiace deosebite (efort fizic, frig, emoții).

În această afecțiune datorată atât ateromatozei cât și ateroslerozei, arterele coronare,cele care vascularizează mușchiul cardiac și-i asigură buna contractibilitate, devin rigide și cu calibru redus. Mușchiul cardiac insuficient irigat va suferi de ischemie, modificându-și structura morfologică. La efort pot apărea dureri toracice, localizate în zona inimii, cu propagare de regulă către stern, către umărul și brațul stâng. Angina pectorală ca entitate medicală tinde să fie înglobată într-un sindrom mai larg denumit „cardiopatie ischemică" manifestată clinic și electrocardiografic. Există pusee de angină pectorală, denumită și angor pectoris, cu forme dureroase, dar și forme nedureroase; prognosticul celor din urmă fiind la fel de sever ca al celor dureroase, ambele forme clinice putând evolua cu timpul către infarct miocardic, sau chiar către moarte subită, din cauza obstruării definitive a unor segmente ale arterelor coronare.

Datorită gravității deosebite a anginei pectorale și a posibilei evoluții către infarct miocardic cu toate consecințele lui nefaste pentru bolnavi, sunt necesare examene periodice clinice și electrocardiografice și o terapie medicamentoasă specifică.

Tratamentul igieno-dietetic constă în evitarea frigului, a eforturilor fizice și psihice, impune de asemenea renunțarea la fumat. Sarea, alcoolul și condimentele vor fi consumate în cantități cât mai reduse.

Se recomandă în general un regim alimentar lacto-vegetarian, cu mese mici, dar repetate (preferabil 4-5 pe zi).

Ateromatoza reprezintă un proces complex, caracterizat prin depunere lentă și progresivă în pereții arterelor de colesterol, de grăsimi animale și de săruri de calciu sub forma unor plăci denumite ateroame (de unde și denumirea de ateromatoza). Cu timpul, arterele își pierd elasticitatea și își îngustează lumenul.

Cauzele acestei afecțiuni sunt numeroase: sedentarismul, alimentația neechilibrată (bogată în grăsimi și glucide), abuzul de alcool, de cafea sau de tutun, stările repetate sau / și prelungite de stres și, nu în ultimul rând, vârsta înaintată, la care apar, în mod indubitabil, și leziunile de îmbătrânire a organismului în general, printr-un exces de radicali oxidanți rezultați din metabolismul celular, responsabili de procesul de degradare și de îmbătrânire celulară, și a coronarelor în special. Tocmai de aceea s-a postulat de către cercetători că „omul are vârsta arterelor sale".

La baza tratamentului stă regimul igieno-dietetic care joacă de altfel un rol major și în profilaxia acestui tip de afecțiuni, dar și în tratamentul bolii deja declanșate. Trebuie asigurată o alimentație echilibrată și rațională, o viață activă dar liniștită, lipsită de excese fizice sau psihice. Se va evita sedentarismul, recomandându-se plimbările pe jos, alergările ușoare, mersul cu bicicleta și gimnastica ușoară.

Infarctul miocardic

Dacă în trecut infarctul miocardic apărea în foarte rare cazuri sub 40 ani (de obicei irr-2 apariției bolii era cuprinsă între 45-60 ani), în prezent infarctul miocardic acut poate apărea la o vârstă foarte tânără (chiar și sub 30 ani). În 95% din cazuri infarctul este datorat ateromatozei și aterosclerozei arterelor coronare. La acestea se mai adaugă, în special la tineri, factori alergici, hormonali, infecțioși, metabolici, psihici, toxici (alcool, tutun). Apariția bolii este întotdeauna datorată tulburărilor circulatorii cu tendințe de spasme vasculare, în special la nivelul vaselor coronariene.

De aceea, tratamentul preventiv este esențial: evitarea grăsimilor, în special a celor de origine animală, alcoolului și tutunului, toate cu un rol nefast asupra arterelor. Se vor evita sedentarismul, surmenajul psihic și intelectual. Stresul (tensiunea nervoasă, șocurile emotive, anxietatea, relațiile dure interumane) are influență defavorabilă asupra arterelor coronare.

Gravitatea situației bolnavului în momentul apariției infarctului miocardic impune tratament de urgență, de regulă internarea într-un serviciu de terapie intensivă (unitate de ssare a bolnavilor coronarieni), unde numai terapia alopată acordată de un personal competent poate salva viața bolnavilor

Hipertensiunea arterială

Noțiunea de hipertensiune arterială definește un simptom (creșterea tensiunii arteriale sistolice sau diastolice) și nu o boală; ca simptom, creșterea tensiunii arteriale poate fi și consecința unor dereglări funcționale sau organice, nu numai la cord sau la sistemul circulator, ci și la distanță și în cu totul alte organe sau sisteme ale organismului (cazul hipertensiunii arteriale instalate ca o consecință a unei suferințe renale cronice sau a unei tumori suprarenaliene, denumită feocromocitom etc).

Rezultă că tratamentul hipertensiunii arteriale ca simptom în cadrul altor boli se tratează concomitent cu boala de bază, care a indus apariția dereglării tensiunii arteriale; ea se poate vindeca pe măsură ce se elimină cauza care a produs-o.

În ultimul timp, în lumea medicală s-a statornicit termenul de boală hipertensivă, ca stare de suferință primară a aparatului cardiovascular și consecință a acesteia, creșterea valorilor tensiunii arteriale sistolice sau / și diastolice.

De aceea, în cu totul alt mod se abordează terapeutic hipertensiunea arterială ca boală („boala hipertensivă").

Dar dacă răspunsul la tratamentul medicamentos pe care-1 urmează bolnavul depinde de boală și de stadiul ei evolutiv, cel igieno-dietetic depinde de voința bolnavului de a se vindeca, rezistând unor privațiuni alimentare și unor tentații ale vieții mondene (cafea, tutun, alcool) .

Tratamentul igieno-dietetic se realizează, în mare, prin modificarea obiceiurilor culinare și a condițiilor zilnice de trai, adică mai mult repaus și o viață pe cât posibil fară emoții și traume psihice. Este importantă și ameliorarea condițiilor de muncă ale individului, pentru a i se solicita cât mai puțin sistemul nervos și aparatul cardio-vascular (eforturi jmitate, evitarea temperaturilor înalte sau, din contra, foarte scăzute, stări prelungite de rniiune psihică).

Regimul alimentar este de asemenea foarte important și constă, în mare, în reducerea din alimentație a clorurii de sodiu și într-o alimentație predominant lacto-vegetariană, cu un aport suficient caloric, mai ales în sezonul rece. Cantitatea de lichide se va reduce, dar nu în mod drastic, doar în cazurile în care hipertensiunea arterială este asociată și cu insuficiența cardiacă.

În prezent tratamentul hipertensiunii arteriale esențiale se asigură printr-o medicație specifică în care, pe lângă produsele de sinteză, se asociază și extracte sau substanțe pure, de origine vegetală (Papaverină, alcaloizi din Rauwolfia serpentina sau din Vinca minor etc.).

Dar, la normalizarea tensiunii arteriale pot contribui foarte bine ca adjuvante și unele rroduse din plante medicinale care pot fi preparate și utilizate chiar de bolnav:

Insuficiența cardiacă și circulatorie

În termeni generali, insuficiența cardiacă desemnează acea stare de activitate insuficientă a cordului, având consecință directă imposibilitatea îndeplinirii funcției sale de pompă circulatorie (care activează și întreține circulația sanguină în întregul organism).

Cordul insuficient nu mai poate asigura debitul sanguin adecvat necesităților normale ale organismului, datorită unei contracții cardiace deficitare. În prima fază evolutivă a insuficienței cardiace, inima poate încă să asigure necesitățile curente ale organismului, dar nu va face față în situația în care organismul este supus unor eforturi deosebite. Este faza cunoscută sub denumirea de insuficiență cardiacă compensată. Când cordul este incapabil de a-și îndeplini rolul său de pompă biologică a sistemului cardiovascular chiar în condiții de repaus al organismului, se vorbește despre forma de insuficiență cardiacă decompensată. De regulă, primul dintre compartimentele cordului care cedează este ventricolul stâng și, de aceea, în mod curent se vorbește despre insuficiența ventriculară stângă.

Activitatea cordului este legată de sistemul circulator periferic; insuficiența cordului duce cu timpul și la insuficiența vasculară periferică, favorizând staza sângelui în sistemul nervos periferic. în acest caz, vorbim despre insuficiență cardiovasculară globală.

Datorită severității bolii și dificultăților terapeutice, tratamentul de atac și cel de fond al insuficienței cardiace sau/și cardiovasculare, ca și regimul de viață (ceea ce constituie de altfel tratamentul igieno-dietetic al bolii) trebuie recomandate numai de medic și efectuate sub supravegherea sa în cadrul spitalizării bolnavului sau prin controale clinice periodice, în caz de tratament ambulator.

Toate medicamentele în insuficiența cardiacă și circulatorie, deși foarte active la dozele optime, nu sunt lipsite de riscuri, chiar majore pentru bolnav, deoarece între doza utilă terapeutic și cea toxică este o mică diferență (de ordinul miligramului sau chiar al zecimilor de miligram). Deci, orice greșeală din partea bolnavului în administrarea tonicardiacului poate să-i fie nocivă. Tocmai din aceste motive, atât prescrierea lor cât și controlul eficienței tratamentului trebuie să le facă numai medicul căruia i s-a adresat bolnavul;

Fiecare bolnav constituie o individualitate biologică, pe de o parte, iar pe de alta, stadiul de evoluție a insuficienței cardiovasculare poate diferi de la un bolnav la altul; de aceea, și tratamentul trebuie individualizat strict, de la caz la caz.

Fig 9 INIMA

CAPITOLUL 3

FITOTERAPIA ÎN BOLILE APARATULUI CARDIO-VASCULAR

3.1. GENERALITĂȚI

Frecvența bolilor cardiovasculare este din ce în ce mai mare, în special la vârsta a doua, adică între 40-50 ani; îngrijorătoare este însă coborârea vârstei apariției primelor simptome ale bolilor cardiovasculare chiar sub această vârstă. Aceste boli sunt caracteristice țărilor cu standard de viață mai ridicat, unde însă tributul plătit confortului și bunăstării materiale este principalul factor favorizant al acestei grupe de afecțiuni. În principal, acești factori sunt stresul, relațiile interumane contradictorii și dure, supraalimentația, sedentarismul, alcoolismul și, nu în ultimul rând, uzul și mai ales abuzul de tutun.

In terapia acestui tip de afecțiuni, plantele medicinale și produsele farmaceutice obținute din ele joacă un rol deosebit. Numeroase medicamente precum cele obținute din Degețelul roșu (Digitalis purpurea), Degețelul lânos (Digitalis lanata). Lăcrămioare (Convallaria majalis), cele din speciile exotice de Strophantus (Strophantus gratus, Strophantus hispidus și Strophantus kombe), Rauwolfia serpentina, Saschiu (Vinca minor), Ruscuța de primăvară (Adonis vernalis) și altele sunt folosite și în prezent pe scară largă în tratamentul bolilor cardio-vasculare; unele dintre acestea necesită studii pentru determinarea factorului beneficiu/risc.

Alături de acestea, numeroase alte plante pot fi folosite cu bune rezultate, ca adjuvante, în cure de lungă durată sau în pauzele tratamentului de bază prescris de medic. De la caz la caz, plantele se folosesc sub formă de infuzie sau decoct, simple sau combinate din mai multe plante (ceaiuri medicinale sau amestecuri de plante), sub formă de tincturi sau pulberi de plante. Ceaiurile medicinale, după preparare, se pot îndulci cu miere sau zahăr brun, cu excepția cazurilor în care afecțiunile cardio-vasculare sunt însoțite și de alte boli (diabet, obezitate).

În afara utilizării în scop terapeutic a plantelor medicinale, nu trebuie omis faptul că legumele și fructele constituie și importanți factori nutritivi, în același timp și adjuvanți terapeutici.

Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul dintre unele medicamente – de exemplu anticoagulantele – și unele plante). Fitoterapia modernă studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific utilizările tradiționale ale unor plante.

Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a aparut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui la o parțială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

Aceste afirmații se aplică la modul general, deoarece se constată în practică medicală ca important este pacientul și nu boala (diagnosticul), căci adeseori dorința bolnavului de a se vindeca poate face adevarate minuni, în pofida statisticilor nefavorabile ale bolii de care acesta sufera.

În general, răspund bine la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:

alergiile, astmul bronșic, reumatismul (unele forme), bolile de piele

bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici

infecțiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecțiuni virale

stările de stres și epuizare, carențele în anumite vitamine și minerale

intoxicațiile cronice, hipercolesterolemia

ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil

Efectele plantelor se instalează în timp și necesită o administrare prelungită – de la 2-3 săptămâni la câteva luni, în funcție de gravitatea și vechimea bolii, reactivitatea organismului și perseverența bolnavului în a urma tratamentul. În cazul bolilor foarte grave, tratamentul poate dura și 2-3 ani, urmând o schemă terapeutică indicată de medic.

Medicina naturistă poate interveni prin cure de lungă durată cu infuzii, decocturi, tincturi, siropuri medicinale pentru prevenirea crizelor cardiace. Se utilizează plante cu proprietăți vasodilatatoare la nivel coronarian și periferic, antispastice și calmante în stări de excitație cardiacă și nervoasă.

În primul rând sunt utilizate speciile vegetale bogate în glicozizi cardiotonici, adică acele pricipii active din plante care pot acționa cu succes în cazul bolilor de inimă și anume

degețel lânos și degețel roșu – tratează angina pectorală, insuficiența cardiacă, mărirea ritmului cardiac și mărirea contracției miocardului;

talpa gâștei – are efecte benefice în angina pectorala, hipertensiune arterială, tahicardie, nevroze cardiace, reglarea batailor inimii;

păducelul – este folosit în angina pectorală, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, tahicardie, palpitații, ateroscleroză, miocardită, creșterea permeabilității vasculare și fluidificarea sângelui;

valeriana – are efecte antispasmodice, sedative în nevroze cardiace, reglarea presiunii arteriale, reglarea palpitațiilor inimii, calmează sistemul nervos la nivelul encefalului și inlătura durerile de cap;

anghinare – acționează în angina pectorală, insuficiența cardiacă, zgomot în urechi,hipertensiune arterială și ateroscleroză.

Ca tratament naturist pentru inimă se mai recomandă și infuzii sau decocturi din:

roiniță, busuioc, coacăz negru, crețișoară,

ciuboțica cucului, rădăcini de pătrunjel și hrean,

fructe de măceș, tinctura de păducel(20 picături de 3 ori pe zi),

usturoi macerat cu miere de albine și propolis,

siropuri de cătină, coacăz negru, afin și mentă.

Cu efecte adjuvante se mai recomandă, în consumul intern, infuzii sau decocturi (câte 2 căni pe zi) din amestecuri de plante în care intră, pe lângă speciile mai sus menționate, și alte specii medicinale ca cimbrișor, rostopască, soc, tei, arnică, chimion, fenicul,toate îndulcite cu miere de albine. Pentru uz extern se recomandă comprese și unguente cu gălbenele, aplicate pe zona inimii, precum și băi calde de 40o Celsius la mâini și la picioare, timp de 15 secunde, ce trebuie repetate de câteva ori până la ameliorarea durerilor.

Se recomandă însă legumele proaspete (morcov, țelină, sfeclă roșie, varză, spanac, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, hrean), precum și fructe crude (mere, pere, struguri, pepene verde, zmeură, lămâi, grapefruit, banane), bogate în vitamine (B, C) și cu rol în blocarea depunerii acidului lactic în miocard.

În cardiopatia dureroasă este indicat ca o zi pe săptămână să fie declarată „zi de descărcare“, iar lunar să fie 2-3 zile de „post de curățire“, în care se vor consuma numai legume proaspete, fructe crude și sucuri naturale.

Alimente recomandate de catre nutriționiști

varza – are mult potasiu și fier, necesare inimii și circulației sangvine.

broccoli- previne ateroscleroza și atacurile de cord, prin conținutul de calciu, fier și caroten.

ridichea – apără împotriva atacurilor de inimă.

portocalele – conțin vitamina C, care scade valoarea colesterolului din sânge. În plus, are și puține calorii.

morcovul – acidul folic și bioflavonoidele rădăcinoasei protejează inima.

peștele – acizii grași Omega 3 apără sistemul vascular de inflamații și de calcifieri.

ceapa – scade presiunea sângelui, îmbunătățește activitatea inimii și circulația.

usturoiul -alicina conținută previne accidentele vasculare cerebrale.

usturoiul sălbatic – substanțele sale curăță sângele de toxine.

sparanghelul – asparagina curăță cordul și vasele mari de sânge.

cicoarea – scade tensiunea arterială și colesterolul, curăță sângele cu ajutorul unor minerale specifice.

uleiul de măsline- energizează cordul și reduce colesterolul.

somonul – acest pește e o sursa bună de acizi grași Omega 3, care reușesc să scadă din nivelul trigliceridelor din sânge.

dovleacul – are efect benefic în cazul hipertensiunii arteriale și în bolile de inimă.

cartofii – protejează contra accidentelor cerebro- vasculare, oferind o cantitate mare de vitamina C pentru sistemul vascular.

paprika – protejează inima și vasele de sânge.

rodiile – diuretice eficiente, normalizează tensiunea arterială.

măslinele – reduc colesterolul nociv și tensiunea arterială.

merele – conțin 300 de substanțe esențiale pentru protecția întregului sistem vascular.

fasolea neagră – o cană din acest aliment furnizează între 120 și 320 miligrame de magneziu, mineral ce previne apariția tulburărilor de ritm cardiac.

coacăzele – cu cea mai mare concentrație de minerale și de vitamine C, B, D si E, sunt bune pentru circulația sângelui.

zmeura – acționează ca o aspirină naturală, întărind sistemul imunitar.

murele – sunt considerate de specialiștii germani fructe cardioactive, ajutând la funcționarea optimă a cordului.

socul -îmbunătățeste circulația sângelui.

piersicile -au multe vitamine și oligoelemente care protejează inima.

cireșele – împrospătează resursele de potasiu, calciu, magneziu, fier, fosfor și siliciu.

rubarba- fortifica inimă și scade tensiunea arterială.

grepfrutul – are o enzimă specială, care previne obstrucțiile vasculare și tromboza.

ciuperca Shitake -reduce colesterolul.

prunele – previn tromboza.

curmalele – sunt bogate în fier, calciu și potasiu. Reduc tensiunea arterială, protejează împotriva aterosclerozei.

afinele – pigmentul lor albastru ajută la elasticitatea vaselor sangvine.

ovăzul – are acizi grași, benefici în bolile cardiovasculare

porumbul – are vitamina D și vitamina K.

ardeiul iute- previne creșterea zahărului din sânge, care poate duce la formarea colesterolului pe vasele inimii.

3.2. PĂDUCELUL

În această subgrupă de afecțiuni cardiovasculare se recomandă plante cu acțiune sedativă generală. Ele au efecte favorabile în multe tulburări neurovegetative ale inimii, cunoscute sub denumirea de nevroză cardiacă (tulburări de ritm cardiac însoțite sau nu de palpitații și de senzație de durere precordiaîă). în astfel de cazuri, o serie de ceaiuri medicinale sau de tincturi se vor administra în timpul zilei, dar ultima administrare se va face obligatoriu seara, înainte de culcare.

Dintre plantele medicinale utilizate în afecțiunile cardiace cu substrat nervos se recomandă următoarele:.

Extractul din frunze de păducel (Crataegus oxyacantha) este benefic pentru inimă, afirmă medicii de la Colegiul American de Cardiologie, în urma unui studiu efectuat pe 2681 de pacienți.

Fig.10 FRUCTE PADUCEL

Tratamentul cu păducel nu a avut efecte dăunătoare, ba chiar a prelungit viața unor pacienți cu probleme grave de inimă, care nu mai răspundeau la tratamentul medicamentos administrat în spital.

Studiul americanilor, realizat pe o perioadă de doi ani a analizat rezultatele tratamentului cu o substanță placebo comparativ cu extractul de păducel. Deși nu a înregistrat rezultate semnificative în ceea ce privește prelungirea vieții, scopul principal urmărit de studiu, tratamentul cu păducel s-a dovedit benefic în tratarea afecțiunilor cardiace cronice, a anginei și aritmiei.

Extractul de păducel, plantă originară din Europa și Irlanda, este un antioxidant folosit pe bătrânul continent de sute de ani ca remediu naturist pentru tratarea bolilor de inimă. Substanțele chimice din plantă acționează direct asupra mușchiului cardiac, mărind sau scăzând puterea și rata bătăilor inimii, și asupra vaselor de sânge, relaxând arterele sangvine din jurul cordului; de asemenea, păducelul acționează indirect, lărgind vasele de sânge aflate aproape de suprafața pielii, scăzând presiunea arterială.

Păducelul este cunoscut și pentru efectele sale calmante, fiind folosit în tratarea anxietății și a insomniei (deși nu a fost realizat niciun studiu în acest sens). Un alt beneficiu al acestei plante este faptul că scade nivelul colesterolului.

În ultimii ani, păducelul a devenit una dintre cele mai studiate plante medicinale, cercetătorii descoperind o bogăție de substanțe active în florile, frunzele și fructele sale.

Acțiune farmacologică: sedativă, antispasmodică, vasodilatoare în special la nivelul vaselor coronariene, hipotensivă, de întărire și rărire a contracțiilor inimii bolnave.

Întrebuințări: infuzie 1-2 % (2-3 g în 24 de ore, echivalent cu o cană de ceai) se administrează în dereglările cardiovasculare, în anghina pectorală, ca sedativ nervos, vascular și hipotensiv.

În plus, el scade tensiunea arteriala si are efect de sedare asupra sistemului nervos central. Pe de altă parte, același preparat ajută la tratarea tulburărilor de menopauză, are o influență pozitivă în astm și ca adjuvant în scăderea colesterolului. Datorită conținutului lor bogat în vitaminele B și C, dar și în acizi organici, frunzele și fructele stimulează sistemul de apărare al organismului.

Ceaiul de flori sau fructe de păducel se prepară prin infuzarea unei lingurițe de flori, respectiv fructe, în 250 ml de apă clocotită. După 30 de minute, amestecul se strecoară, se îndulcește cu miere și se consumă pe parcursul unei zile.

Planta stabilizează emoțiile în cazul agresivității sau al tulburărilor de comportament la copii, se administrează 4-6 linguri pe zi de sirop de păducel. Este o metodă eficientă, cu efect sigur și de lungă durată. Stările de nervozitate sau agitație dispar după o cură de 30 de zile cu tinctură de paducel. Se administrează 3-4 lingurite pe zi. În timpul tratamentului, se face o pauză de patru-cinci zile. Pentru eficacitate maximă, pe toată durata curei, se va renunța la carne și se va opta pentru produsele lacto-vegetariene. Atacurile de panică dispar dacă se consumă de trei-patru ori pe zi infuzie de păducel. Specialiștii recomandă ca preparatul să fie administrat pe stomacul gol, cu un sfert de oră înaintatea meselor principale. Efectul obținut este de stabilizare a emoțiilor.

Păducelul (Crataegus monogyna, Crataegus oxyacantha sau alte specii) – atât florile, frunzele ce însoțesc inflorescența cât și fructele mature conțin crataeguslactone, substanțe de natură purinică, care au proprietatea de a stimula activitatea cardiacă, similare cafeinei, cu acțiune asupra vaselor sanguine, a miocardului și asupra centrilor nervoși vasculari.

În special în flori se găsesc substanțe de natură flavonică (bioflavone) care au rol P-vitaminic, de importanță deosebită în metabolismul mineralelor, microelementelor și al respirației celulare. În același timp, flavonele din Păducel diminuează tensiunea arterială, stimulează funcția miocardului și tonifică pereții capilarelor.

Indicațiile fitoterapeutice sunt multiple și se referă la tulburări circulatorii care survin în special la persoanele mai în vârstă și care se manifestă prin durere anginoasă precordială, tahicardie, anxietate (teamă, neliniște, frică), vertij și dispnee.
Preparatele pe bază de Păducel acționează și ca vasodilatatoare coronariene. Dar ele au acțiune favorabilă și în hipertensiunea arterială, prin substanțele active pe care le conține această miraculoasă plantă medicinală. După primele zile de la administrarea acestor preparate dispar sau se ameliorează simțitor tulburările de ritm cardiac.

Florile, frunzele și fructele acestui arbust sunt indicate în special persoanelor slăbite, mai în vârstă sau senile. Pe drept cuvânt, fitoterapia franceză numește preparatele pe bază de Păducel „laptele bătrânilor".

De asemenea, această plantă este indicată și în tulburările cardiace care însoțesc menopauza; este recomandată și copiilor care prezintă insuficiență circulatorie secundară afecțiunilor de natură infecțioasă (în special în sindromul cardiovascular din bolile infectocontagioase).

Tratamentul cu infuzii sau tinctură de Păducel, pentru a se dovedi eficient, trebuie urmat cel puțin 6 luni pe an.

Dar Păducelul și produsele terapeutice derivate din el au și numeroase și importante contraindicații. Și de aceea, ele nu vor fi administrate bolnavilor care prezintă edeme cardiace, cardiopatii valvulare sau alte afecțiuni cardiace, aflate în stadii avansate de evoluție.

Modul de preparare și administrare

– infuzia se prepară dintr-o linguriță flori cu frunze de Păducel sau 2 lingurițe fructe la o cană cu apă și din ea bolnavul va consuma două căni pe zi (una în timpul zilei, iar cea de-a doua seara, înainte de culcare) băute încet, înghițitură cu înghițitură.

– tinctură, care se prepară din 20 g flori cu frunze, prin macerare timp de 10 zile în 100 ml alcool de 60c-70c. Se iau de 3 ori pe zi câte 10-15 picături în puțină apă sau într-o linguriță cu zahăr.

– pulberea din flori și frunze se administrează de 3 ori pe zi, câte 2 vârfuri de cuțit, amestecate în miere, dacă este posibil închise în capsule operculate sau în cașete de amidon.

în cazul în care se folosesc fructele de Păducel, pentru toate preparatele, cantitatea de fructe va fi dublă față de cea de flori și frunze. Sunt și numeroase produse fitofarmaceutice pe bază de Păducel.

3.3. TALPA GÂȘTII

TALPA GÂȘTII (Leonurus cardiaca, Leonurus villosus) de la care se folosesc numai părțile superioare ale plantei, recoltate în timpul înfloririi (fară părțile lignificate sau rădăcini).

Această plantă conține 0,050-0,070% alcaloizi (stachydrină, betonicină și turicină), glicozide cardiotonice (similare ca acțiune cu cele din speciile de Strophantus), substanțe amare cu structură sterolică, flavonoide etc.

Fig 12 TALPA GÂȘTII

Denumirea științifică și unele denumiri populare atrag atenția asupra faptului că efectele terapeutice ale acestei plante medicinale erau cunoscute de multă vreme și că planta era utilizată

atât în afecțiunile cardiace cu substrat funcțional, cât și ca sedativ general, mai puternic chiar decât Valeriana, atât de binecunoscută și de larg utilizată chiar și astăzi.

Se recomandă în tulburările de climacteriu și în stările de anxietate.

Cercetări farmacodinamice recente au confirmat acțiunea sedativă a preparatelor de Talpa gâștii asupra S.N.C. și în special asupra centrului cardiovascular, producând acțiune hipotensivă și vaso-constrictorie periferică, acțiunea cronotrop-negativă asupra cordului (reduce ritmul contracțiilor cardiace). Acțiunea cardiacă a extractelor obținute din Talpa gâștii se manifestă prin excitare centrală vagală.

Extractele apoase obținute prin infuzie sau decocție din florile și frunzele de Talpa gâștii nu cuprind întregul spectru de acțiuni farmacodinamice pe care le dovedesc extractele hidroalcoolice (tincturi) sau pulberea de plantă, administrată ca atare.

În dozele terapeutice indicate în diferite formule nu se constată efecte secundare. Dar în cantități mai mari decât cele terapeutice pot apărea efecte nedorite ca vărsături, colici, scaune sanguinolente și senzație continuă de sete.

Chiar și homeoterapia recomandă remedii din această plantă, dar cu condiția ca tinctura de bază să fie preparată din plantă proaspătă. Se folosesc tinctura de bază sau diluțiile D, sau D2, în doză de 10-15 picături de 2-3 ori pe zi, în insuficiența cardiacă, în nevroze și în tulburările de climacteriu (menopauză, andropauză).

Mod de preparare și administrare

– infuzie: o linguriță plantă mărunțită la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi (dintre care una seara) timp de o săptămână; cura se poate repeta din două în două luni.

– tinctură: 20 g plantă uscată, se macerează timp de 8 zile în 100 ml alcool de 70c; se iau câte 20-40 picături de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor principale. Tinctura astfel preparată dă rezultate bune și în combaterea meteorismului abdominal.

– pulberea din flori și frunze: se va lua câte un vârf de cuțit de 4 ori pe zi, timp de 2 săptămâni.

Fig 13 EXTRACT DE TALPA GÂȘTII

3.4. VALERIANA (VALERIANA OFFICINALIS)

Fig 14 FLORI DE VALERIANĂ

Se mai numește popular și odolean sau gușa porumbelului.

Este o plantă ierboasă, înaltă de un metru – un metru și jumătate, care crește spontan, în locurile umede, cu pământ afânat, din zonele de deal și de munte. Are florile de un roz palid, cu un miros slab-dulceag, la fel ca și frunzele. Rădăcina este puternică și bine dezvoltată (în ea sunt depozitate peste iarnă substanțele de rezervă),având și ea un miros specific: dulceag-înțepător și destul de neplacut, ușor emetic (vomitiv). Rădăcina se recoltează la sfârșitul lui septembrie, începutul lui octombrie.

Rădăcina de Valeriana conține 0,5-2% ulei esențial format din izovalerianat de bornil, acetat și butirat de bornil, 1-camfen, 1-pinen și borneol, acid izovalerianic, sesquiter- pene biciclice, alcaloizi, alcooli, esteri, fenoli, cetone, oxilactone, sitosteroli etc. Deci o compoziție chimică foarte bogată în substanțe active.

Acțiunea farmacodinamică principală, cea sedativă, se pare că este imprimată de conținutul în valepotriați, substanțe cu structură chimică complexă. S-a demonstrat însă că activitatea terapeutică a produselor farmaceutice pe bază de Valeriana se datorează sinergismului tuturor substanțelor active acumulate în rădăcinile plantei.

În mod deosebit, componentele principale din uleiul esențial, în special alfa-metil cetona și unii dintre alcaloizi au efecte inhibitoare asupra țesuturilor bogat inervate, asupra sistemului nervos central și a celui muscular. Efectele sedative se manifestă atât asupra encefalului, cât și asupra celorlalte segmente ale sistemului nervos.

Fig 15 EXTRACT DE VALERIANĂ

Preparatele pe bază de Valeriana au efecte sedative în special în nevroze, prin diminuarea excitabilității creierului. Acțiunea exercitată asupra musculaturii netede și striate se obține prin dublu mecanism: unul direct, muscular (asupra fibrei musculare), iar altul indirect, nervos (asupra plăcii neuromotorii din mușchii care comandă contracția musculară netedă sau striată).

În general, preparatele pe bază de Valeriană sunt recomandate ca sedative în diverse forme clinice de nevroze, în stările de excitație manifestate prin palpitații, tahicardie, insomnii, nervozitate, hipersensibilitate motorie și senzorială; are și efect antispastic moderat (în crampele intestinale sau în durerile musculare).

Nu se cunosc efecte secundare la doze moderate, dar se cunosc fenomene clinice de supradozaj (de intoxicație voluntară sau accidentală). Pe de altă parte, în ultimii ani valepotriații (substanțele active din Valeriană) sunt suspectați ca posibili cancerigeni; cercetările ulterioare vor dovedi sau infirma această temută suspiciune.

Mod de preparare și administrare

– infuzie: o linguriță rădăcină la o cană cu apă. Tot conținutul se bea treptat, în cursul unei zile.

– tinctura se prepară din 20 g rădăcină macerată în 100 ml alcool de 60c-70c, timp de 8 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 15-20 picături. Se recomandă în special în afecțiunile cardiace cu substrat nervos, singură sau asociată în părți egale cu tinctură de Păducel.

– pulberea se poate administra de trei ori pe zi câte un vârf de cuțit, preferabil în capsule operculate sau de amidon (cașete).

Tratamente cu valeriană:

insomnie – nenumărate teste clinice, făcute pe pacienți de toate vârstele și care sufereau de diferite tipuri de tulburări de somn, au dovedit eficiența valerianei ca sedativ și somnifer.

Administrarea tincturii de valeriană înlătură dificultatea în a adormi, micșorează semnificativ procentul de treziri nocturne, favorizează apariția fazei de somn profund fără vise (etapa cea mai odihnitoare a somnului). Cu alte cuvinte, valeriana ajută la mărirea perioadei de somn și – foarte important – îmbunătățește calitatea acestuia. Se fac tratamente de câte 6 săptămâni, în care se administrează seara, la ora 7, și apoi înainte de culcare, câte o linguriță de tinctură, diluată cu puțină apă. Efectele evidente de îmbunătățire a somnului apar după 3 săptămâni de administrare, în cazul valerianei efectul fiind cumulativ.

aritmie cardiacă, ischemie cardiacă – cu ajutorul valerianei se tratează în mod special tulburările cardiace care apar pe fond de stres și de anxietate. Un studiu efectuat in SUA, pe un lot de 480 de persoane, a demonstrat că administrarea de valeriana, câte 30 de picături de tinctură de trei ori pe zi, diminuează rata bolilor cardiace care apar pe fond de stres, în special a aritmiei și a ischemiei cardiace. De asemenea, administrarea valerianei a redus sentimentul subiectiv de stres.

anxietate – valeriana este (alături de o plantă exotică – kava-kava) cel mai bun remediu natural anti-anxietate. Rezultatele cele mai evidente apar după 4 săptămâni de tratament, care va consta în administrarea unei jumătăți de lingurițe de pulbere, de 4 ori pe zi. Tratamentul se face vreme de două luni, cu 14-21 de zile de pauză. Are efecte similare ca intensitate cu cele ale medicamentelor anxiolitice de intensitate slabă și medie, dar fără efectele adverse majore ale acestora.

În doze normale, valeriana dă foarte rar reacții adverse, care constau în somnolență și – uneori – ușoară senzație de vertij. Depășirea acestei doze produce însă efecte cum ar fi: senzații de amețeală, lipsa de concentrare și coordonare, dureri de cap etc.

Ca somnifer și calmant, doza la care valeriana își face efectul nu depinde neapărat de greutatea corporală sau de vârsta, cantitatea optimă pentru obținerea efectelor terapeutice fiind găsită prin încercare, însă fără a depăși doza maximă admisă, mărirea dozei de valeriană nu înseamnă neapărat și mărirea efectului terapeutic

3.5. LEVĂNȚICA (Lavandula angustifolia)

Specia Lavandula angustifolia Mill. (fig. 1) este descrisă in Flora României ca endemică în Dobrogea

Se folosesc florile care conțin: cele proaspete 0,5-1% ulei esențial, iar cele uscate 1-3%. Uleiul esențial de Levănțică are un conținut de 44-50% acetat de linalil, dar și butirat de linalil, geraniol, linalol în stare liberă, valerianat de linalil, borneol, cumarine, etil-n- amilcetonă, nerol, furfurol, alfapinen, cariofilen, acizi și esteri etc. Florile mai conțin însă și tanin (o substanță amară) și unele săruri minerale.

Acțiunea farmacodinamică a florilor de Levănțică se caracterizează prin efectul sedativ la nivelul sistemului nervos central, datorat în special uleiurilor esențiale pe care le conține.

în distoniile vegetative florile se folosesc în special în băi generale, la cadă.

În doze terapeutice (de 3 ori pe zi câte 8-10 picături), uleiul esențial acționează asupra diferitelor sisteme: sedativ asupra sistemului nervos și cardiovascular, spasmolitic asupra căilor respiratorii, diuretic la nivelul căilor renale, carminativ, coleretic la nivelul căilor digestive și antiseptic la nivelul plăgilor infectate.

Utilizarea în administrare internă a florilor de levănțică în dozele indicate nu duce la efecte secundare. Uleiul esențial trebuie folosit pe cale internă cu prudență, deoarece în cantități ce depășesc 0,80 g pe zi, poate produce stări de iritații la nivelul stomacului, intestinelor și sistemului nervos central.

Mod de preparare și administrare

-infuzie: l și 1/2 linguriță flori la o cană cu apă; se beau 1-2 căni de infuzie pe zi.

– ulei esențial: de 3 ori pe zi câte 8-10 picături în puțin alcool diluat (votcă) sau coniac (10 ml).

Fig 17 ULEI DE LEVANȚICĂ

3.6. VÂSCUL

În popor această plantă este numită: vâsc de brad,stoletnic, vâsc de păr. Este considerată o plantă de leac încă din cele mai vechi timpuri. Preoții celți o considerau un leac universal care înlătură orice rău, o plantă sfântă. Obișnuiau să o taie cu seceri de aur în ceremonii festive. Cei mai vechi medici naturiști utilizau planta în tratarea epilepsiei.

În toate zonele țării se știe că de Crăciun, vâscul ținut în casă aduce noroc ți belșug, menține armonia în familie, îndepărtează certurile, sperie demonii și îndepărtează bolile. Cununa de vâsc este asemănată cu aureola de lumină care înconjoară capul micuțului Isus, încă din momentul nașterii sale.

Vâscul crește pe arbori ca plantă semiparazită,cu frunze veșnic verzi,necăzătoare, înaltă de 0,5 m. Se intâlnește mai ales în pădurile de pe dealuri și munți, în toată țara, în special în Moldova și Transilvania.

Prepararea ceaiului – se folosește ca extract rece. Se pune la macerat o linguriță de plantă în ¼ l apă timp de 8-10 ore, apoi se încălzește puțin și se filtrează.

Sucul proaspăt – tulpinele și frunzele proaspete se zdrobesc cu storcătorul.

Tinctura – în sticluțe se găsește la plafare și farmacii. Acasă se obține astfel: se pun frunze uscate într-o sticlă, se adaugă alcool, se lasa la macerat 10-12 zile, apoi se strecoară.

Tratamente cu vâsc:

boli de inimă (ateroscleroză, ischemie cardiacă,hipertensiune, palpitații) – se recomandă un tratament cu tinctură – 2 lingurițe înainte de fiecare masă, timp îndelungat, cel puțin o lună.

astmul – înainte de fiecare masă se mestecă încet o frunză de vâsc, timp de 10 minute. S-a constatat ca frunzele acestei plante fluidizează secrețiile bronșice, mărește rezistența la stres (ce declanșează crize astmatice) și calmează spasmele.

accident vascular – se face o cură cu această plantă: 2 lingurițe de pulbere pe zi, înainte de mesele principale. Este un leac foarte bun, vindecă sechelele în urma unui accident vascular.

menopauza determină tulburări circulatorii, cardiace, stări nervoase – care sunt tratate cu această plantă. Pulberea de vâsc se ia înainte de mesele principale, câte o linguriță, de 3 ori/ zi, timp de 3 luni.tulburări metabolice, hormonale, diabet – este recomandat ceaiul din aceasta plantă, care se bea înainte de fiecare masă

hemoragii intestinale, pulmonare, nazale – este eficient ceaiul, deoarece văscul are proprietăți hemostatice.

senzație de amețeală, tulburări de vedere, vârtejuri în urechi – sunt eliminate cu tratamentul cu ceai.

Acesta fortifică activitatea cardiacă, care este legată de tensiunea arterială anormală.

Zilnic se beau 3 căni de ceai rece, care va normaliza circulația sângelui, activitatea inimii, va îndeparta senzația de moleșeală, iar persoana în cauză va avea o putere mai mare de muncă.

O dată pe an se face o cură cu ceai: timp de 3 săptămâni se beau 3 căni de ceai/ zi, timp de 2 săptămâni se beau 2 căni de ceai/ zi și apoi o săptămână se bea o cană de ceai/ zi. Acest tratament echilibrează tensiunea arterială și circulația sângelui.

3.7. DEGEȚELUL LÂNOS (DIGITALIS LANATA)

Degețelul lânos este o plantă din flora spontană din Europa și Asia Centrală, aparține familiei Scrophulariaceae. În țara noastră crește spontan în fânețe, locuri pietroase și poieni, dar este și cultivată ca plantă ornamentală.

Degețelul lânos este o plantă erbacee. La maturitate, tulpina degețelului poate ajunge până la 1,20 metri înalțime, ramificându-se mult spre vârf. Partea superioară a plantei este, păroasa, de unde și numele de degețelul lânos. Frunzele sunt lungi (pot avea până la 20 cm lungime), cu marginile ușor crestate. Dispuse în vârful ramurilor, florile se constituie într-un spic alungit, gălbui-închis, uneori roșu-închis. Degețelul lânos înflorește pe tot timpul verii. Fructul este o capsulă ovoidă.

Pentru uz medicinal se folosesc, frunzele, recoltate atunci când planta este în perioada maximă a dezvoltării sale, la înflorire. Din degețelul lânos se pot obține următoarele preparate: infuzie, tinctura, soluție de digitalina, macerat, pulbere.

Degețelul lânos este o plantă toxică.

Substanțe active: lanatozida, digoxina, neodigoxina, diginatina. Cel mai important preparat este, la ora actuală, digoxina – preparat care se obține numai din degețel lânos, neexistand înca soluții pentru prepararea pe cale sintetică.

Principalele calități ale plantei sunt: cardiotonică (datorită heterozidelor cardiotonice produce o creștere a puterii de contracție a miocardului, urmată de o rărire a bătăilor inimii) și diuretică. În fitoterapie se utilizează doar frunzele recoltate la maturitate, când conțin cel mai mare numar de principii active – în lunile iunie și septembrie.

Uz intern:

– cardiopatii ischemice – se va folosi numai extractul obținut în farmacii, deoarece doza necesară trebuie să fie foarte atent măsurată și respectată, întrucat este toxică. Digitalina extrasă din plantă poate produce infarct și moarte.

Datorită compușilor săi, degețelul lânos este o plantă realmente vitală pentru cardiaci. Marele farmacist dr. Ovidiu Bojor sublinia, în una dintre scrierile sale de specialitate, că fără plante ca degețelul roșu ți degețelul lânos, "probabil că milioane de vieți s-ar pierde anual".

Degețelul roșu (Digitalis purpurea) are proprietăți terapeutice asemănătoare cu ale degețelului lânos, compușii chimici utili fiind aproximativ aceiași.

3.8. ANGHINAREA

Anghinarea, care conține glicozide, flavonozide, derivați terpenici și principii amare (cinarină, cinaropicrină), cu acțiuni terapeutice în angina pectorală, insuficiența cardiacă cu edeme, zgomot în urechi, hipertensiune arterială și arteroscleroză;

În popor se mai numește și angină, anghină, carcioafă, amăreală sau darul Sfintei Marii, și este o plantă mare iubitoare de soare și de căldură, crescând doar în zonele sudice ale țării noastre, unde a fost adusă cu secole în urmă, din regiunea mediteraneană. Acum, în miez de iunie, se recoltează frunzele anghinarei, care sunt un excepțional drenor biliar, depurativ și tonic al ficatului.

Încă din antichitate, medicii greci și romani administrau frunzele plantei celor cu icter, care nu puteau digera alimentele ori care aveau stări de greață. În evul mediu, alchimiștii fo-loseau anghinarea ca principal ingredient într-un așa-numit elixir amar, despre care se credea că are calitatea unică de a elimina toate materiile toxice din organism, ajutând astfel la vindecarea bolilor trupului, dar și ale sufletului. Ceva mai târziu, o varietate a plantei, cunoscută drept "anghinarea de Ierusalim”, era folosită pentru vindecarea hepatitei A, boală care făcea ravagii în aglomerațiile urbane în secolele XVIII-XIX, când apa de băut și alimentele erau adesea infestate cu virusul hepatitic.

În zilele noastre, anghinarea este printre cele mai studiate plante medicinale, în unele țări ea înlocuind medicamentele de sinteză în afecțiuni cum ar fi cele digestive, hepatice sau cardiovasculare.

Anghinarea este o plantă ierboasă, cu tulpină subțire și dreaptă, care ajunge la maturitate la o înălțime de până la un metru și jumătate. Are frunze mari, crestate, verde închis pe față și cenușii-albicioase pe dos, care se recoltează chiar acum, în iunie, când planta înflorește. Florile sale seamănă cu cele ale ciulinilor de la noi, fiind roșii-violacee și învelite în solzi cărnoși.

În țara noastră, crește doar cultivată, fiind plantată mai ales în sud, în județe cum ar fi: Ilfov, Ialomița, Teleorman, Olt, Dolj sau Constanța.

Tinctura de anghinare

Este folosită mai ales ca stimulent al poftei de mâncare și al digestiei, fiind administrată înainte de masă. Se obține din 20 de linguri de pulbere de anghinare uscată, care se pun într-un borcan și peste ele se adaugă două căni de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic și se lasă la macerat vreme de 12 zile, într-un loc călduros, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluțe mici, închise la culoare. Se administrează din acest remediu câte o linguriță diluată în puțină apă, cu 5-10 minute înainte de a mânca.

Pulberea de anghinare

Se macină foarte fin, cu râșnița electrică de cafea, tulpinile uscate de anghinare, după care se cern printr-o sită fină (cum ar fi cea pentru făina albă). Depozitarea pulberii se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase și reci, pe o perioadă de maximum treizeci de zile (deoarece substanțele active se oxidează relativ rapid). De regulă, se administrează de 4 ori pe zi câte o linguriță rasă, pe stomacul gol, la orele 7, 13, 19 și 22. Este un tratament eficient pentru stimularea digestiei, pentru tratarea hipo-acidității, dispepsiei și a atoniei digestive. Are efecte bune și în bolile de ficat și în dischinezia biliară

Infuzia combinată de anghinare

În jumătate de litru de apă se pun la macerat, vreme de 8-10 ore, 3-4 lingurițe de iarbă de anghinare mărunțită, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lasă să se răcească și se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obținându-se aproximativ un litru de infuzie combinată de anghinare, care se folosește intern. Este excepțională pentru persoanele care au nisip la fiere (microlitiază biliară), care suferă frecvent de dischinezie și de migrenă biliară. De asemenea, cu infuzia combinată de anghinare se obțin rezultate foarte bune și în steatoza hepatică și în hepatitele virale. Singurul dezavantaj al acestui preparat este acela că are un gust teribil de amar, aproape imposibil de suportat în curele de lungă durată. De aceea s-a obținut un alt preparat din anghinare, extrem de concentrat ca principii active, dar mult mai ușor de administrat și suportat.

Extractul uscat de anghinare

Este genul de remediu pe care persoanele cu probleme digestive, hepatice sau biliare este bine să îl aibă mereu la îndemână. Se obține din extractul apos preparat din părți aeriene de anghinare, din care se evaporă complet apa, rămânând o pulbere brun-verzuie, foarte concentrată în principii active – extractul uscat de anghinare. Pe lângă că are o acțiune terapeutică extrem de intensă, extractul uscat este "medicamentul” cel mai simplu și comod de administrat care se poate obține din anghinare, așa încât nu este de mirare că toate studiile la care vom face referire în cele ce urmează au folosit această formă de administrare. Dozele necesare de extract vor fi precizate la fiecare tip de afecțiune în parte.

Anghinarea are și o acțiune detoxifiantă foarte puternică. În curele de eliminare a toxinelor din organism, se administrează o doză de șoc, de 450-600 mg de extract de anghinare dimineața, pe stomacul gol, și aceeași cantitate seara, înainte de culcare.

O cură durează minimum 14 zile și va determina o evacuare masivă de fiere din colecist, acizii din bilă ajunși în duoden și apoi mai departe, pe tubul digestiv, stimulând peristaltismul intestinal, accelerând tranzitul și ajutând la o eliminare masivă a toxinelor din colon. De asemenea, depunerile de mâl (microlitiază) din vezica biliară sunt eliminate sub acțiunea anghinarei, în timp ce activitatea ficatului este accelerată. Extractul din această plantă stimulează și activitatea rinichilor, favorizând eliminarea surplusului de apă din corp, dar și a ureei și a altor deșeuri de metabolism.

Un studiu făcut în Statele Unite, în 2004, arată că 41% dintre pacienții suferind de sindromul colonului iritabil au înregistrat ameliorări simțitoare ale bolii lor, în urma unei cure de șase săptămâni cu anghinare. Se ia pulberea (câte 8-10 g pe zi) sau extractul uscat , ambele administrându-se pe stomacul gol, cu 30 de minute înainte de a mânca.

Puține remedii, alopate sau naturale, se pot compara cu anghinarea, atunci când este vorba de reducerea cantității de colesterol din sânge.

Această plantă acționează direct la nivelul ficatului, reglând secreția de colesterol, influențând însă și digestia și metabolismul grăsimilor pe care le ingerăm din hrană. În urma curei cu anghinare, crește proporția de colesterol bun (HDL) și scade proporția de colesterol rău (LDL).

O cercetare făcută pe un număr de 140 de pacienți a arătat că o cantitate de doar 0,5 g de extract uscat, administrat zilnic, duce într-o lună la o scădere cu 18% a valorii colesterolului total. Iar aceste efecte se obțin fără nici un fel de efect advers asupra sistemului nervos, ficatului sau a rinichilor, ca în cazul medicamentelor de sinteză pentru reglarea colesterolului.

Anghinarea este mai mult decât o insulină vegetală, ea scăde direct valorilor glicemiei din sânge, dar și la nivelul pancreasului, a cărui activitatea o stimulează. Mai mult, această plantă ajută pacienții insulino-dependenți să își reducă doza de insulină, prevenind în același timp complicațiile cardiovasculare, extrem de periculoase în boala diabetică.

Anghinarea este unul dintre cei mai puternici antioxidanți din lumea vegetală, previne depunerea și oxidarea colesterolului pe pereții vaselor de sânge, ajutând la menținerea sănătății lor. Persoanele care consumă frecvent grăsimi, care fumează sau trăiesc în mediu toxic ori care au valori ridicate ale tensiunii arteriale trebuie să țină regulat cure cu anghinare. O asemenea cură durează 1-3 luni, timp în care se consumă câte 3-4 lingurițe de pulbere pe zi.

Pentru gută, valori ridicate ale ureei în sânge – se administrează jumătate de litru – un litru de infuzie combinată de anghinare pe zi, în cure de minimum 15 zile. Persoanele cărora le este contraindicat aportul suplimentar de lichide vor consuma extractul uscat, câte 1 g pe zi. Sub acțiunea principiilor active din aghinare, sărurile acidului uric sunt mobilizate din țesuturi și sunt eliminate prin urină și scaun.

Are un spectru extrem de vast de acțiune, se utilizează țn tratarea unor boli ca nefrite cronice, vărsături, enterite, fermentații intestinale, hemoroizi, angicolite, colestite, constipații, hipertensiune, hipercolesterolemie.

3.9. VIȚĂ DE VIE (Vitis vinifera): mustul, vinul și sâmburii de struguri.

Cercetătorii americani au identificat cu precizie mecanismele care fac din must un medicament excelent în tratarea bolilor cardio-vasculare. Efectele lui benefice sunt datorate unor substanțe de origine vegetală (cunoscute sub numele de vitamina P) cu proprietăți antioxidante, care, pe de-o parte, măresc concentrația de antioxidanți din sânge, iar pe de altă parte, reduc producerea unui radical liber din organism.

Efect benefic în scăderea L.D.L. (colesterolul sanguin așa-zis „rău") responsabil de procesul de ateromatoză și, în consecință, de grave tulburări cardiovasculare și cerebrale are vinul. Acest efect favorabil s-ar datora faptului că vinul conține anumite substanțe biologice, denumite procyanidine, capabile să întârzie sau chiar să prevină procesul de ateromatoză (depunere vasculară de colesterol, în special în arterele coronare sau în arterele cerebrale), împiedicând astfel declanșarea unor boli vasculare (infarctul miocardic și hemoragiile cerebrale), boli care ocupă astăzi locul întâi în multe țări din lume, printre care și România, în privința cauzelor de deces.

Știm astăzi că sâmburii, dar mai ales cojile de struguri folosite pentru a produce vinul roșu conțin antioxidanți puternici, din grupa polifenolilor, și mai ales resveratrol, care cresc producerea de HDL (tipul bun de colesterol) și inhibă producerea de endothelin 1- peptidă care contribuie la accelerarea procesului de ateroscleroză.

După unele statistici, în lume, până la 70% din persoanele de vârsta a treia prezintă hiperlipemie, hipertrigliceride și, mai rău, hipercolesterolemie, a căror consecință este producerea îmbolnăvirilor cardiovasculare cu evoluție severă mai ales la cei care consumă o cantitate mai mare de grăsimi saturate de origine animală. în descoperirea efectului protector al resveratrolului s-a pornit de la observația că francezii, mari băutori de vinuri în special roșii sau roze și care consumă multe grăsimi de origine animală, sunt expuși în mai mică măsură apariției unor boli cardiovasculare severe (observația denumită „paradoxul francez").

Și astfel s-a emis ipoteza — astăzi devenită certitudine — că resveratrolul din vin, șampanie, must, sâmburi de struguri roșii și ciorchinii Viței de vie este responsabil de scăderea colesterolului din sânge, căruia i se datorează mortalitatea mare prin boli cardiovasculare, descoperire care aparține din anul 1980 cercetătorului francez Pierre Ducimetriere. El a mai stabilit și faptul că resveratrolul este foarte puternic antioxidant (de 20-50 ori mai activ decât vitamina E considerată până atunci drept cea mai activă substanță antioxidantă) și că el are, asemănător aspirinei, efecte fluidifiante ale sângelui și antiaterogene.

Asupra cantității de vin recomandate zilnic în scop terapeutic pare că s-a realizat un Tiens între cercetători. Consumat zilnic în cantitate de 100-300 ml, un vin de bună calitate preferabil vin roșu sau negru (deoarece conține o mai mare cantitate de polifenoli, de tanini, de flavonoizi antioxidanți), nu dăunează sănătății, ci îi ajută.

O confirmare a proprietăților roadelor Viței de vie o reprezintă produsul natural Superoxidant, un extract din sâmburi de struguri, care are proprietatea de a preveni ateroscleroza.

Dar proprietățile terapeutice ale Viței de vie nu se opresc aici. Din frunzele de Viță de vie roșietice s-au izolat substanțe active aparținând unor clase chimice diferite: compuși enolici, în special antocianozide, flavonoide, taninuri de natură catechică etc. Utilizările ale preparatelor pe bază de frunze de Viță de vie au acțiune protectivă asupra capilarelor și acțiune în insuficiența venoasă, în special a arterelor.

3.9. SUPLIMENTE ADJUVANTE ÎN TRATAREA BOLILOR CARDIOVASCULARE

3.9.1.CARDIOFORTE

CardioForte de la Naturalis este un supliment alimentar indicat persoanelor care prezintă un risc crescut de a dezvolta afecțiuni cardiace.

Acest supliment alimentar reunește într-o singură formulă extract din frunze de păducel și magneziu, ingrediente ce pot ajuta la menținerea normală a funcțiilor inimii.

Păducelul este o plantă medicinală folosită tradițional ca tonic cardiac iar magneziul ajută la funcționarea normală a sistemului nervos și muscular, inclusiv a miocardului.

3.9.2. TONIC CARDIAC

Vasodilatator coronarian, contribuie la creșterea debitului coronarian, îmbuntățind irigarea cordului, prezintă efect inotrop pozitiv și cronotrop negativ, recomandat în insuficiența cardiacă, aritmii cardiace, cardiopatie ischemică, angina pectorală, sechele postinfarct miocardic

Bolile care afectează inima pot produce: diminuarea sau întreruperea circulației sanguine pe o anumită porțiune a miocardului (cum este cazul cardiopatiei ischemice sau atacului de cord), apariția tulburărilor de ritm cardiac (în cazul aritmiilor cardiace), incapacitatea inimii de a asigura necesarul de sânge pentru irigarea țesuturilor sau organelor.

Produsul Tonic cardiac este un amestec de plante cu acțiune selectivă asupra aparatului cardiovascular care produc dilatarea vaselor coronare din miocard, măresc forța de contracție a inimii, prelungesc perioada refractară reglând ritmul cardiac, prezentând de asemenea și efecte reglatoare asupra tensiunii arteriale.

Acțiuni – cardiotonic, vasodilatator, coronarodilatator, antiaritmic, antihipertensiv, β-blocant, sedativ.

Indicații –  se utilizează ca adjuvant în: cardiopatie ischemică, angină pectorală, postinfarct miocardic, aritmii cardiace (tahicardie, palpitații, extrasistole), insuficiență cardiacă, hipertensiune arterială, afecțiuni cardiovasculare care apar pe fond nervos.

Contraindicații – alergie la oricare dintre componentele produsului, intoleranță la lactoză.

3.9.3. REGLATOR AL TENSIUNII

Este recomandat în hipertensiune arterială, tensiune arterială oscilantă, hipotensiune arterială, aritmii cardiace, angină pectorală, cardiopatie ischemică, insuficiență cardiacă, afecțiuni cardiovasculare pe fond nervos.

Normalizează eficient tensiunea arterială

Reglator al tensiunii este o soluție hidroalcoolică, obținută dintr-un amestec de plante cu acțiune reglatoare a tensiunii arteriale, fiind eficient în terapia adjuvantă atât a hipertensiunii arteriale cât și a afecțiunilor cardiovasculare care o însoțesc.

Acțiuni majore:antihipertensiv, vasodilatator coronarian și periferic, antianginos, antiaritmic, cardiotonic, sedativ.

Indicații – se utilizează ca adjuvant în: hipertensiune arterială, tensiune arterială oscilantă, hipotensiune arterială, aritmii cardiace, angină pectorală, cardiopatie ischemică, insuficiență cardiacă, afecțiuni cardiovasculare pe fond nervos.

Contraindicații – datorită conținutului în alcool nu se recomandă administrarea în: hepatite virale, toxice și metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină și alăptare.
Alergie la oricare dintre componentele produsului, tratamente care nu permit consumul de alcool.

Conține plante în următoarele proporții: păducel (Crataegus monogyna)-fructus (20%), talpa-gâștei (Leonurus cardiaca)-herba (20%), traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris)-herba (20%), vâsc (Viscum album)-stipites (20%), sunătoare (Hypericum perforatum)-herba (10%), rozmarin (Rosmarinus officinalis)-herba (10%), captalan (Petasites hybridus)-folium et rhizoma (10%).

3.9.4. CALMOGENPLANT

Calmoplant conține un complex de principii active din plante medicinale, bogat în flavonozide, triterpenoide, amine biogene, principii amare, taninuri, acid cafeic, mucilagii, uleiuri volatile, principii active cu acțiune sinergică, favorabilă în terapia sindromului psiho-neurovegetativ.

Complxul bioactiv are acțiune sedativă asupra sistemului nervos central, de normalizare a activității inimii, acțiune vasodilatatoare, de diminuare a stărilor de excitație ale tractului digestiv datorate unor tulburări neurovegetative și actiune benefică în stări de excitație și insomnii.

Compoziție: tablete continând pulberi vegetale din talpa gâștii (Leonurii herba), conuri de hamei (Lupuli strobuli), iarba de roiniță (Melissae herba), flori de tei (Tiliae flos), frunze și flori de păducel (Crataegi folium cum floribus) .

Indicații:

Produsul este recomandat singur sau asociat în înlăturarea fenomenelor ce însoțesc tulburările psihice (anxietate, hiperexcitabilitate), suprasolicitarile intelectuale, insomnia,gastropatiile de origine nervoasă, nevrozele cardiovasculare, tulburările de ritm cardiac, extrasistolele, accesele de tahicardie paroxistică, nevrozele sexuale, tulburările de menopauză,stressul.Ca adjuvant se poate asocia cu efecte benefice în hipertensiune arterială, ulcer gastro-duodenal.

Administrare:intern: pentru efect sedativ, câte 1-2 tablete de 2-3 ori pe zi, timp de 7-14 zile; pentru insomnie: doză unică de 3-4 tablete, cu o jumătate de oră înainte de culcare.

3.9.5. CARDIO SUPORT

Suplimentul alimentar Cardio Suport – capsule gelatinoase moi – reuneste intr-o singura formula nutrienti esentiali si substante natural cu efecte benefice asupra sistemului cardiovascular.

Resveratrolul este o substanta antioxidanta din clasa polifenolilor ce actioneaza preventiv asupra imbatranirii celulare. Resveratrolul a fost identificat ca fiind una dintre substantele implicate in “paradoxul francez”: desi francezii duc o viata sedentara si au o dieta bogata in grasimi saturate de origine animala, datorita consumului de vin rosu, bogat in resveratrol si alte substante antioxidante, prezinta un risc cardiovascular scazut. Acesta substanta protejeaza endoteliul vascular de actiunea nociva a colesterolului si a trigliceridelor serice, limiteaza activitatea factorilor pro-inflamatori din sange si modifica in sens benefic metabolismul adipocitelor (celulele tesutului gras). Pe langa resveratrol produsul mai contine acizi grasi EPA si DHA, cu efect in normalizarea tensiunii arteriale, precum si Coenzima Q10 care datorita proprietatilor antioxidante protejeaza impotriva actiunii nocive a radicalilor liberi generati de metabolism.

Fig 27 CARDIOSUPORT

CONCLUZII

Evoluția insuficienței cardiace este spre agravare, cu scăderea calității vieții și mortalitate mare pe termen mediu și lung. Corectarea factorilor de risc (fumat, hipertensiune arterială, diabet zaharat, dislipidemie), prevenția bolilor cardiovasculare (în special infarctul miocardic) și metodele moderne de tratament, au dus în ultimii ani la o îmbunătățire a supravețuirii a pacienților cu IC.

Insuficiența cardiacă este o afecțiune cronică care necesită tratament permanent. Pacienții cu IC sunt urmărți în serviciul de cardiologie la intervale regulate de timp, stabilite în funcție de gravitatea bolii.

Pacienții cu afecțiuni valvulare care se pretează la protezare, necesită consult de chirugie cardiacă. Pentru pacienții cu IC care prezintă factori agravanți(anemie, hipertiroidie), este necesar uneori consult interdisciplinar, în funcție de decizia medicului cardiolog.

Tratamentul medicamentos are ca scop atât corectarea factorilor de risc (hipertensiune arterială, tulburări de ritm, hipercolesterolemie) cât și ameliorarea simptomatologiei. Presupune folosirea mai multor clase de medicamente:

– diuretice (furosemid, hidroclorotiazidă, spironolactonă, eplerenonă).

– beta blocante (metoprolol, carvedilol, nebivolol, bisoprolol).

– inhibitori ai enzimei de conversie (captopril, monopril, enalapril, ramipril, perindopril, zofenopril).

– antagoniști de receptori de angiotensinș (valsartan, telmisartan, candesartan, irbesartan).

– inotrop pozitive (digoxin, dobutamină, dopamină – ultimele două în formele acute și severe și doar în spital).

– antiaritmice (amiodarona) la pacienții cu tulburări de ritm.

– antiagregante plachetare (aspirina, clopidogrel): la pacienții cu boala cardiacă ischemică.

-anticoagulate (acenocumarol, warfarina) la pacienții cu fibrilație atrială, la cei cu trombi în ventriculul stâng sau anevrisme mari de VS.

-hipolipemiante (simvastatina, atorvastatina, rosuvastatina): scad nivelul colesterolului prevenind infarctul miocardic.

-nitrați (isosorbit mononitrat, isosorbit dinitrat): utili mai ales în IC cauzată de boala cardiacă ischemică (dilată arterele coronare).

Modificarea stilului de viață presupune:

– restricția consumului de sare: sarea în exces (în special sodiul din sare) reține apa în organism, suprasolicitând mușchiul cardiac și agravând simptomatologia. Pacienții cu insuficiență cardiacătrebuie sa reducă consumul de sare la aproximativ douî grame/zi.

– renunțarea la fumat: scade riscul de infarct miocardic.

– reducerea consumului de etanol: alcoolul iîexces are efect toxic asupra mușchiului cardiac. La pacienții cu disfuncție sistolica severă de VS (FE scăzută) este bine să se evite de tot consumul de alcool chiar dacă în cantități mici alcoolul are efecte benefice asupra tensiunii arteriale.

– monitorizarea greutății: creșterea bruscă în greutate apare de regulă prin acumulare de lichide și presupune o agravare a insuficienței cardiace.

– scăderea în greutate: greutatea în exces crește tensiunea arterială, colesterolul seric și frecvețta cardiacă (numarul de bătăi pe minut) suprasolicitând funcția de pompă.

– activitatea fizică: pacienții cu insuficiență cardiacă au nevoie de repaus doar în formele acute de IC, ăn rest trebuie să desfășoare activitate fizică aerobică (mers pe jos, gimnastică, alergat ușor) ăn funcție de toleranța la efort.

– călătoriile: trebuie evitate călătoriile lungi mai ales ăn zone cu altitudine mare (schimbarea presiunii atmosferice și rarefierea aerului pot decompensa insuficiența cardiacă cronică). Poate fi de folos ăn astfel de cazuri statțonarea pentru câteva zile la un punct intermediar(de altitudine mai joasă) pentru adaptare.

BIBLIOGRAFIE

1. BOJOR O., ALEXAN M. – Plantelemedicinale – izvor de sănătate, Ed. Ceres, Bucuresti, 1981

2. CIULEI I., SOMMER L.,ISTUDOR V.,- Farmacognozie , vol I , București,1980+

3. CRISTEA A.N.,- Tratat de farmacologie , Ed. Medicală, București, 2005

4. DOBRESCU D., – Farmacoterapie practică , Ed Medicală, București,1989

5. HÂNCU N.,- Diabetul zaharat și bolile metabolice , Ed Național, București, 1999

6. GRIGORESCU E., STĂNESCU U.- Farmacognozie , Ed Medicală, Iași, 1980

7. MOCANU ST., RĂDUCANU D.,- Plantele medicinale în terapeutică , Ed Militară, București ,1983

8. *** AGENDA MEDICALĂ 2013 , Ed. Medicală 2013

9. *** FARMACOPEEA ROMÂNĂ, Ed. a X a , Ed Medicală , București , 1993