Biodiversitatea Ecosistemelor Cavernicole

Biodiversitatea ecosistemelor cavernicole

Introducere

Termenul biodiversitate descrie ȋntreaga gamă a variabilității organismelor vii ȋn cadrul unui complex ecologic. Biodiversitatea cuprinde diversitatea ecosistemului si diversitatea genetică a unei specii din acest ecosistem. Biodiversitatea se ȋmparte ȋn:

Biodiversitate vegetală

Biodiversitate animală

Biodiversitatea reprezintă variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexele ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică si diversitatea ecosistemelor.

Cuvântul speologie a fost alcătuit, aproximativ patruzeci de ani, din două rădăcini grecești, astfel ȋncât din ȋngemănarea lor să rezulte sensul de „cuvânt despre peșteri” , de știință a golurilor subpământene. Acest nume desemnează o disciplină tânără constituită abia ȋn ultima jumătate a solului trecut. Sistematizarea cercetărilor speologice ȋntr-o disciplină izolată este deci un eveniment contemporan, dar cunoștința și folosirea peșterilor sunt mai vechi decât omenirea.

Știinta care se ocupă cu studiul fizic al grotelor, cu explorările adâncurilor subpământene, are un precursor ȋn persoana lui Eduard de Mortel (1859 – 1938), considerat ca ȋntemeietor al speologiei.

Primele cercetări de biospeologie ( gr. Bios = viață; gr. Spelaion = peșteră; gr. Logos = știință) au fost inițiate de Emil G. Racoviță (1868 – 1947), creator de biospeologie și fondator al primului institut de speologie.

Ecosistemele cavernicole sunt ecosistemele particulare, ele depinzând aproape ȋn totalitate de o sursă de hrană exterioară: resturile vegetale și animale care pătrund ȋn peșterile din ecosistemele ȋnvecinate.

Biotopul cavernicol se caracterizează prin constanta factorilor, temperatură, umiditate și sunt foarte putin variabile.

Ecosistemele cavernicole nu au producători primari fotosintetizanți, doar chemosintetizanți, dar ȋn numă redus.

Romania este bogată ȋn peșteri, cele mai multe fiind studiate si cartate de speologi si biospeologi.

Multe dintre animalele peșterilor noastre sunt specii relicte, retrase ȋn acest mediu din vremuri ȋndepărtate. Din această cauză, ecosistemele cavernicole sunt adevărate muzee vii, neprețuite pentru studierea faunei. Conservarea lor este necesară și pentru păstrarea formațiunilor geologice tipice pentru peșteri.

CAPITOLUL I

Elemente de ecologie ale faunei cavernicole

Considerată din punct de vedere ecologic dar nu numai din acesta, lumea vie a peșterilor se dovedește de la bun început a fi alcătuită din două mari secvențe: fauna terestră și fauna acvatică. Ele sunt extrem de diferite nu numai prin prisma interrelațiilor pe care le au cu mediul lor de trai, dar și prin origine, prin factorii care au determinat pătrunderea lor în domeniul subteran, prin căile pe care s-a realizat această pătrundere. Ca urmare, discutarea aspectelor ecologice caracteristice animalelor cavernicole ar fi destul de complexa daca problemele ar fi abordate global, pentru întreg ansamblul faunei subterane. De aceea nu ne vom referi în cele ce urmează decât la ecologia animalelor cavernicole terestre.

I.1. Mediile de viață din domeniul subteran

După cum este bine cunoscut, omul a luat cunoștință de existența unei faune subterane mai întâi prin intermediul cavităților carstice naturale care îi sunt accesibile, adică a peșterilor. Ca urmare, biospeologia a fost dominată mult timp de convingerea că peșterile reprezintă mediul unic și exclusiv de viață pentru toate animalele subterane.

Amplificarea și diversificarea cercetărilor au dus la concluzia că în realitate fauna subterană ocupă un spațiu incomparabil mai vast, un domeniu vital care înglobează ansamblul tuturor masivelor fisurate și în care se disting mai multe medii de viață (biotopuri) cu caracteristici fizice și biotice proprii. Fiecăruia din aceste biotopuri îi corespunde o comunitate de animale (biocenoză) în compunerea căreia intră o sumă de specii caracteristice, precum și altele, cu o distribuție mai largă.

O primă treaptă de clasificare a mediilor subterane terestre ne permite împărțirea lor în două mari grupe, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe biotopuri:

a) grupa mediilor endogee (din interiorul pământului), în care se includ biotopurile corespunzătoare solului și anexelor acestuia (humus, pătura de frunze moarte, mușchi etc.);

b) grupa mediilor hipogee (de sub pământ), care cuprinde toate biotopurile aflate la nivel inferior față de orizontul de sol.

Mediile endogee

a) Solul constituie pătura de materie minerală și organică formată prn dezagregarea rocii-mamă subiacente și prin descompunerea vegetației care îl acoperă.

Biotopul corespunzător solului este desemnat în sens strict prin termenul

de biotop edafic, iar totalitatea animalelor care îl populează alcătuiește ceea ce se cunoaște sub numele de edafon.

b) Stratul de humus formează un orizont superficial care acoperă solul în zonele împădurite și care rezultă din descompunerea bacteriană a materiei organice de origine vegetală. Animalele care trăiesc în acest orizont sunt denumite humicole.

c) Litiera reprezintă pătura de frunze moarte căzute pe pământ, în care se concentrează o serie de animale detritivore.

d) Pătura de mușchi oferă, mai ales prin umiditatea crescută pe care o conservă, condiții favorabile de viață pentru diverse specii de animale denumite muscicole.

e) Microcavernele constituie un biotop oarecum aparte, reprezentat de adăposturile unor animale (vizuină, cuiburi, furnicare), în care s-a cantonat o faună particulară, denumită foleofilă. Sunt specii parazite sau comensale a căror prezență în interiorul microcavernelor este dictată nu atât de ambianța fizică favorabilă, cât de existența unor resurse alimentare caracteristice.

Toate aceste medii de viață prezintă condiții fizice convergente cu cele specifice peșterilor și din acest motiv ele rețin atenția biospeologului ca spații în care s-a putut realiza o preadaptare a animalelor la modul de viață hipogeu, adică acea fază preparatorie din evoluția unor specii care le-a permis acestora în final să se angajeze în marea aventură a colonizării sectoarelor profunde ale domeniului subteran.

Mediile hipogee

a) Cavitățile naturale accesibile (peșterile) constituie, fără îndoială, cel mai important biotop pentru biospeologie, în primul rând datorită faptului că ele permit aplicarea celor mai largi și mai complexe mijloace de investigație directă.

Entitatea ecologică de animale care populează spațiul cavităților subterane este desemnată prin noțiunea generică de faună cavernicolă.

Fauna cavernicolă este, în realitate, o grupare eterogenă, în care sunt induse urmăroarele categorii de animale:

trogloxenele, care sunt oaspeții ocazionali ai peșterilor, întâlnindu-se în egală măsură și în biotopurile epigee. Ele apar de obicei în vecinătatea intrărilor, în așa-numită zonă vestibulară, unde factorii de mediu prezintă valori de tranziție între suprafață și sectoarele profunde ale cavităților subterane.

troglofilele, animale care frecventează peșterile cu o anumităregularitate, fără însă ca viața lor să fie strict dependentă de mediul subteran și fără ca ele să prezinte modificări adaptative.

subtroglofilele, specii al căror ciclu biologic cuprinde o perioadă de suprimare a activității, numită diapauză, fie în timpul iernii (specii hibernante), fie în timpul verii (specii estivante). Ele găsesc în peșteri adăpostul necesar petrecerii acestei perioade de inactivitate și constituie unul din elementele importante ale asociației parietale, adică a acelei grupări de animale care se întâlnesc deseori pe pereții zonei vestibulare.

troglobiontele, forme care reprezintă locuitorii permanenți și obligatorii ai peșterilor, a căror viață este strâns legată de particularitățile factorilor fizici din mediul subteran. Supuse unei îndelungate evoluții, aceste specii prezintă modificări adaptative morfologice și funcționale uneori extreme, care nu le mai îngăduie să supraviețuiască în prezent în alte medii. Din această cauză, René Jeannel le-a atribuit denumirea de fosile vii ale peșterilor.

guanobiontele constituie o grupă aparte de animale cavernicole, a căror prezență în peșteri este dictată nu de ambianța fizică, ci de acumulările de guano datorate coloniilor permanente de lilieci și pe care aceste animale le folosesc drept hrană (fiind specii guanofage). Alături de ele, asociația (sau sinuzia) guanoului mai cuprinde și forme răpitoare, pentru care guanofagele alcătuiesc o pradă abundentă.

b) Rețeaua de fisuri, caracteristică oricărui masiv calcaros, este de asemenea un mediu de viață propriu faunei subterane. René Jeannel a denumit acest mediu – prin analogie cu cel acvatic – biotopul freatic terestru și a emis presupunerea că el este nu numai accesibil faunei cavernicole, ci și populat de forme caracteristice, ultracavernicole.

Azi se consideră că rețeaua de fisuri este biotopul cel mai reprezentativ al faunei subterane și că extinderea lui nu se rezumă la masivele carstice, ci cuprinde în principiu orice rocă, indiferent de natura ei, cu condiția ca aceasta să prezinte un sistem de fisuri deschise și intercomunicante.

c) Rețeaua de microspații a biotopului coluvial constituie cea mai recentă entitate ecologică adăugată domeniului subteran. Ea a fost descoperită în anul 1979 de biospeologii francezi Christian Juberthie Și Bernard Delay (care au denumit-o biotop subteran superficial) și este reprezentată de acel orizont aflat între roca-mamă și pătura de sol în care dezagregarea celei dintâi duce la constituirea unei aglomerări de fragmente cu granulometrie variabilă. În interstițiile acesteia trăiesc specii troglobionte sau edefobionte, dar și unele forme care pot fi considerate ca fiind caracteristice.

Se poate deci observa că domeniul subteran trebuie privit ca un ansamblu complex, în care se angrenează o sumă de compartimente ecologice distincte, dar nu și independente, integrate într-o comunitate spațială și într-un sistem funcțional unitar.

I.2. Caracteristicile ecologice ale cavităților subterane

În primele decenii de dezvoltare ale biospeologicei, peșterile au fost considerate ca excelând prin condiții de mediu uniforme și stabile, care pun animalele cavernicole în afara oricărei influențe generate de variațiile factorilor fizici. Odată cu amplificarea cercetărilor de climatologie subterană s-a constatat că stabilitatea mediului este numai relativă, peșterile fiind angrenate într-un circuit energetic care nu rămâne fără urmări asupra ambianței subterane. Acest circuit cuprinde două categorii majore de elemente: fizice și trofice.

Factorii fizici

Peșterile sunt departe de a constitui un mediu uniform și ușor de definit din punct de vedere fizic. Fiecare cavitate subterană se caracterizează prin trăsături particulare și de aceea, factorii abiotici specifici domeniului subteran nu pot fi luați în considerare decât în liniile lor generale și prin valorile lor medii. Principalii factori abiotici sunt următorii:

Obscuritatea. În funcție de suprafața deschiderii la exterior, lumina pătrunde în interiorul peșterilor pe o anumită distanță limitată, astfel încât majoritatea peșterilor sunt complet obscure.

Această particularitate a mediului subteran are două consecințe ecologice importante:

– absența din peșteri a plantelor verzi fotosintetizatoare, care constituie în toate ecosistemele epigee prima verigă a lanțului trofic

– lipsa ciclului nictemeral, cu repercusiuni asupra comportamentului animalelor .

Temperatura. Se consideră, în general, că temperatura unei peșteri este egală cu media termică anuală a punctului geografic în care este amplasatăpeștera respectivă.

Nota dominantă a termodinamicii subterane o constituie amortizarea de regulă exponențială a variațiilor de la exterior, în zonele mesoclimatice de stabilitate amplitudinea oscilațiilor termice nemaifiind decât de ordinul zecimilor de grad în decursul unui an. Variațiile ce se înregistrează la nivel microclimatic sunt deseori doar de ordinul sutimilor de grad, dar sunt suficiente pentru a influența biologia faunei troglobionte.

Umiditatea relativă. Atmosfera subterană este de regulă foarte bogatăîn vapori de apă, umiditatea relativă din peșteri fiind în mod obișnuit între 95 – 100%.

Evapocondensarea. Spre deosebire de temperatură, umiditatea relativă din peșteri are o evoluție mai puțin regulată și lipsită de o periodicitate sezonieră, deoarece aceasta nu există nici în variațiile higrometrice de la exterior.

Evapocondensarea constituie, de fapt, factorul activ prin care se exercită influența umidității relative asupra animalelor cavernicole. Ea ilustrează cât din capacitatea aerului de a conține vapori de apă este realmente ocupată de cantitatea de vapori existentă la un moment dat, având drept consecință condiționarea distribuției spațiale a efectivelor populațiilor cavernicole.

Ventilația. Datorită repercusiunilor majore pe care curenții de aer le au asupra atmosferei subterane, prezența lor în peșteri constituie un factor ecologic foarte important. Particularitățile regimului de ventilație sunt dictate de topografia peșterii și de numărul deschiderilor. Din acest punct de vedere deosebim:

– peșteri cu ventilație unidirecțională – cavități cu cel puțin două deschideri situate la extremitățile opuse ale rețelei subterane, străbătute în tot lungul lor de un curent de aer unic ce determină perturbații defavorabile prezenței faunei cavernicole

– peșteri cu ventilație bidirecțională – cavități cu o singură deschidere, la nivelul căreia se înregistrează un dublu curent de aer.

Factorii trofici

Din punct de vedere trofic, principala caracteristică a peșterilor rezultă din absența plantelor verzi care constituie, în mediile epigee, producătorii primari. Ca urmare, substanțele nutritive sunt de origine alohtonă, fiind transportate pe diverse căi de la exterior. Dar în peșteri există și o populație bacteriană autohtonă care se dezvoltă mai ales pe depozitele de argilă și care sintetizează aminoacizi și vitamine indispensabile creșterii și dezvoltării troglobiontelor.

Posibilitățile de transport în peșteri a materiei organice produse la exterior sunt multiple:

transport prin aer, datorat ventilației subterane

transport prin apă, asigurat de cursurile de apă subterane

transport prin gravitație, care generează acumulările vegetale de la baza avenelor

transport prin percolație, cel mai important, apa din precipitații infiltrată în lungul rețelei de fisuri vehiculând materiile organice produse la nivelul solului transport prin intermediul animalelor ce pătrund regulat sau accidental în peșteri.

I.3. Comunitățile de animale din peșteri

În functie de zonarea meroclimatică impusă de regimul de ventilatie și de repartizarea resurselor alimentare, în cuprinsul peșterilor pot fi recunoscute patru comunități de animale cavernicole, pe care, pentru simplificare, le vom desemna sub numele de ”asociații” (termenul de biocenoză implicând o constantă și o complexitate care nu au fost puse întotdeauna în evidență). Compozitia calitativă a acestor asociații, derivă din varietatea speciilor care intră în alcătuirea lor, depinde de statutul ecologic al animalelor, adică de preferințele lor pentru o anumită ambianță fizică și pentru un anumit gen de hrană, ca și de unele particularitați legate de modul lor de viață.

Asociația parietală, care include mulțimea speciilor întâlnite cu o anumită constanță sau periodicitate pe pereții ori tavanul peșterilor mai ales în zona vestibulară. Așa cum s-a mai precizat, principala componentă a asociației parietale o formează animalele subtroglofile (diferite specii de diptere, tricoptere, lepidoptere, himenoptere etc.) prezente în peșteri în faza lor de diapauză. Acest determinism aparte al pătrunderii formelor subtroglofile în mediul subteran are drept consecință imediată faptul că, dacă numărul de specii este de regulă restrâns, numărul de indivizi poate fi uneori deosebit de mare. Cu alte cuvinte, dacă diapauza nu caracterizează ca element al ciclului biologic decât puține specii, ea obligă concentrarea tuturor in locuri cu condiții optime pentru depășirea fazei de inactivitate, astfel încât să afle la un moment dat practic toată populația locală din vecinătatea acelei cavități. Pe de altă parte, diapauza face ca speciile subtroglofile să reprezinte un element pasiv în lanțul trofic, în sensul că ele nu se hrănesc în intervalul de timp pe care și-l petrec în peșteri, dar, în schimb, constituie o pradă întotdeauna comoda pentru numeroase carnivore. Acestea din urmă, recrutate pentru araneide, opilionide, pseudoscorpioni, miriapode, coleoptere etc., sunt de cele mai multe ori specii troglofile, mai rar troglobionte.

Asociația depozitelor de umplutură care se formează fie pe fundul avenelor, fie la intrarea în peșteri, este alcătuită dintr-un amestec de specii trogloxene și troglofile, cuprinzând elemente care, la exterior, trăiesc în litieră, în mușchi, în humus sau în sol (olighochete, opilionide, araneide, miriapode, coleoptere etc.). În cazul avenelor, această asociație poate include și forme troglobionte care, pe lângă condiții fizice adecvate preferințelor lor ecologice, găsesc în depozitele de umplutură și resurse alimentare deosebit de bogate.

Asociația profundă, care cuprinde practic absolut numai specii troglobionte și care se intâlnește cu frecvență mai mare în sectoarele concreționate umede, unde percolația antrenează materia organică folosită ca hrană de detritivore, precum și pe depozitele de argilă, unde aceste specii găsesc substanțe organice produse prin chimiosinteză de bacterii.

Asociația guanoului cuprinde specii a căror prezență este determinată de acumulările de guano.

Așa cum vom vedea mai târziu sub cateva aspecte de detaliu și așa cum am precizat înainte, mediul de trai al troglobiontelor din asociația profundă nu se limitează la aceste sectoare favorabile din peșteri, ci cuprinde și rețeaua de fisuri. Există o sumă de indicii pe baza cărora se poate afirma că litoclazele constituie spațiul preferențial în care are loc reproducerea celor mai specializate forme, deoarece factorii fizici ajung aici la stabilitatea lor maximă, iar stadiile larvare sunt – după cum se știe – cele mai sensibile la variațiile termohigrometrice.

Biospeologia

O disciplină specială care se ocupă cu studiul viețuitoarelor din peșteri. Bazele acestei ramuri a speologiei au fost puse de Emil Racovita. Tot el a fost cel care la 26 aprilie 1920 a infiintat la Cluj primul Institut de Speologie din lume. Conditiile de viata din pesteri sunt deosebite de alte ecosisteme:

Un mediu lipsit de lumina;

Temperatura aproximativ constanta (8°C ±1°C, in Romania);

Atmosfera in pesteri este aproape sterilă, ionizata, încărcată de ioni de Ca2+, cu actiune bactericida;

Concentratia de CO2 este mai mare decat afara;

Umiditatea ridicata;

Nu se fac simtite variatiile climatice din exterior;

Conditiile aspre din pestera au facut ca unele animale sa se adapteze mediului de viata subteran.

Adaptarile la intuneric, acestea sunt in general decolorate si oarbe. Insectele cavernicole au aripile scurte sau nu au aripi deloc. Lumea vie a pesterilor se deosebeste de la bun inceput a fi alcatuita din doua mari secvente: fauna terestra si fauna acvatica.

In pesteri lipsesc producatorii primari fotosintetizanti, dar exista bacterii chemosintetizante si unele heterotrofe vegetale.

Substratul nutritiv este legat de aportul de substante organice antrenate din sol de către apele de infiltrație, de dejecțiile unor animale din peșteri și de materia organică moartă rezultată din cadavrele organismelor cavernicole.

Biocenoza peșterilor cuprinde reprezentanți din aproape toate clasele de nevertebrate, dar și unele vertebrate cum ar fi unii batracieni și pești.

Clasificarea animalelor cavernicole:

Trogloxene- animale ajunse accidental in peșteri; de obicei sunt găsite la intrare: scorpioni, mici rozătoare, broaște, șerpi, șopârle.

Troglofile- animale cărora le place peștera ca habitat, dar care o folosesc doar ocazional- pentru reproducere, adăpost, hibernare etc; liliecii și mai rar mamifere mai mari care caută culcuș: iepuri, vulpi, chiar și urși, sau animale care se aventurează pentru vânătoare.

Troglobionte- animale complet adaptate vieții cavernicole: coleoptere, diptere, arahnide, mici crustacei ȋn apele subterane, etc.

Guanobiontele- constituie o grupă aparte de animale cavernicole, a căror prezență ȋn peșteri depinde de acumulările de guano și pe care le folosesc drept hrană(fiind specii guanofage).

I.4. Adaptările animalelor cavernicole

Datorită particularităților fizice și trofice ale mediului cavernicol, în cursul evoluției lor animalele au ajuns să aibă o sumă de trăsături adaptative. Aceste trăsături sunt mai pregnante la paleotroglobionte – animale mai specializate la modul de viață cavernicol și prezente de mai mult timp în domeniul subteran.

Adaptările morfologice

Animalele troglobionte se caracterizează printr-un anumit habitus care definește așa-numitul tip cavernicol. Principalele caractere morfologice care concură la constituirea lui sunt următoarele:

1. Anoftalmia

În concordanță cu viața într-un mediu obscur, animalele troglobionte sunt lipsite de ochi funcționali. Dispoziția funcției vizuale se realizează treptat, la unele specii ochii fiind reduși (animale microftalme), la altele nemaiexistând deloc (animale anoftalme), iar în cazurile extreme regresia afectând chiar și centrii nervoși ai vederii. Absența ochilor e compensată de capacitatea tegumentului de a percepe radiația luminoasă, capacitate cunoscută sub numele de sensibilitate dermatologică, și de prezența unor organe tactile și

olfactive hipertrofiate.

2. Depigmentarea

Paralel cu pierderea funcției vizuale, animalele troglobionte se caracterizează prin pierderea pigmenților tegumentari, astfel încât cele mai multe dintre ele sunt albe, uneori chiar translucide. Se consideră că depigmentarea este favorizată de atrofierea organului vizual, precum și de temperatura scăzută și umiditatea ridicată.

3. Apterismul

Se caracterizează prin absența aripilor la speciile prevăzute în mod normal cu aripi (ex. insecte, coleoptere). Există și aici etape intermediare, când nu asistăm decât la o reducere a aripilor și când vorbim de specii microptere. Între cele trei caractere adaptative menționate până acum există o corelație stabilită statistic la coleopterele troglobionte și desemnată prin termenul de caractere ADA (anaftalmie – depigmentare – apterism).

4. Forma corpului

Tipul cavernicol poate fi caracterizat printr-o gracilitate a corpului și prin alungirea apendicelor (picioare și antene). În cazul coleopterelor, îngustarea afectează doar partea anterioară a corpului, în timp ce abdomenul are tendința să devină globular, fenomen cunoscut sub numele de falsă fiziogastrie. La coleopterele troglobionte, abdomenul este normal, și doar elitrele se bombează delimitând sub ele o cameră de aer în care se conservă umiditatea necesară respirației tegumentare.

Adaptările eco-fiziologice

Alături de particularitățile lor morfologice, animalele troglobionte prezintă și adaptări eco-fiziologice, cele mai importante fiind:

1. Scăderea metabolismului

În cazul faunei troglobionte, metabolismul este mult mai redus decât la animalele epigee. Experiențe concludente au demonstrat că intensitatea respiratorie (consumul de oxigen pe unitatea de timp și de masă corporală) este net inferioară față de cea a unor specii ce aparțin aceleiași grupe sistematice, dar care trăiesc la suprafață. Se poate deci afirma că există un ”tip de metabolism propriu speciilor troglobionte”.

2. Stenotermia

S-a crezut multă vreme că speciile troglobionte sunt stenoterme (trăiesc doar într-un domeniu restrâns de temperatură). Cercetările moderne au pus în evidență existența unei stenotermii ecologice specifice faunei subterane, adicăanimalele tind să se plaseze cât mai aproape de temperatura lor preferențială, care nu acoperă decât un domeniu restrâns.

3. Stenohigrobioza

Troglobiontele sunt stenohigrobionte pentru că ele nu pot trăi decât în condițiile unei umidități foarte ridicate, deoarece sunt slab protejate împotriva pierderii prin evaporare la nivelul tegumentului a lichidelor interne; ca urmare, mor foarte repede dacă sunt scoase din atmosfera umedă a peșterii.

4. Dispoziția ritmurilor de activitate

Datorită obscurității din peșteri, ritmul nictemeral a dispărut cu totul. La speciile troglobionte, activitatea se desfășoară în mod uniform, fără diferențe sesizabile între zi și noapte. În plus, ritmul ei este mult diminuat în comparație cu formele epigee, în concordanță cu scăderea accentuată a ratei metabolismului.

5. Particularități ale ciclului reproductiv

Cele mai importante particularități care apar în reproducerea troglobiontelor sunt:

a) Contractarea ciclului reproductiv. Speciile cavernicole manifestă tendința reducerii numărului stadiilor de dezvoltare prin care animalul trece de la faza de ou la cea de adult. La coleoptere, larvele se închid doar la câteva ore după ieșirea lor din ou într-o lojetă pe care și-o construiesc din argilă și în care trăiesc fără să se hrănească și fără să năpârlească până în stadiul de pupă (nimfă). Numărul năpârlirilor de la 3-5 la speciile epigee se reduce la o singurănăpârlire la coleopterele troglobionte.

b) Reducerea numărului de ouă. În opoziție cu insectele epigee, care depun uneori un număr foarte mare de ouă, troglobiontele cele mai specializate ajung să depună o dată (într-o pantă) doar un singur ou. Acesta este mai voluminos și mai bogat în rezerve nutritive decât oul obișnuit al unei insecte epigee.

c) Creșterea duratei de dezvoltare. În general, fiecare din stadiile ce se succed în cursul dezvoltării individuale a troglobiontelor (embrion, larvă, nimfă) se prelungește pe o perioadă de timp de 5-10 ori mai mare în comparație cu speciile epigee.

d) Dispariția periodicității reproductive fiziologice. Animalele troglobionte se reproduc uniform în condiții constante de mediu, dar își conservă o periodicitate reproductivă atunci când se află sub influența heterogenității spațiale și temporale a mediului lor de viață. Periodicitatea reproductivă este deci nu fiziologică, ci ecologică: ea este determinată nu de ciclul funcțional intern, ci de modificarea periodică, sezonieră, a factorilor mediului extern, reproducerea putând fi favorizată sau inhibată de ambianța fizică în care animalele se găsesc într-o perioadă de timp.

CAPITOLUL II

metode de studiu a faunei cavernicole

Fauna cavernicolă este interesantă prin diversitatea speciilor întâlnite și mai ales prin adaptările pe care acestea le prezintă datorită condițiilor de mediu specifice.

Pentru reușita cercetărilor de biospeologie este deosebit de importantă cunoașterea modului de recoltare și conservare a materialului faunistic.

Explorarea biospeologică nu necesită nici o aptitudine specială. Exploratorul trebuie să respecte câteva condiții absolut necesare în ceea ce privește echipamentul personal și echipamentul de explorare.

Ca instrument de iluminare noi am folosit lampa de carbid frontală șilanterna, care, din motive de securitate, nu trebuie să lipsească. Se mai poateutiliza și lampa de carbid manuală.

Recoltarea materialului faunistic am realizat-o cu ajutorul trusei biospeologice, care cuprinde:

– flacoane din sticlă sau plastic închise ermetic în care se pune alcool

etilic 700.

– lupă

– pense metalice

– fileu

– aspirator de faună

– tub cu pensulă și alcool

– etichete

– creion (nu pix!)

– carnet de teren

Indispensabil este și termometrul cu ajutorul căruia am înregistrat temperatura la cele două intrări, precum și în diferite puncte ale peșterii.

Înainte de a prezenta metodele propriu-zise de colectare a faunei este necesară însușirea câtorva recomandări generale.

– Trebuie să se colecteze din toate grupele de animale întâlnite (chiar dacă unele par banale, ocazionale), dar numai câteva exemplare din fiecare grup;

– Animalele mici și mai ales cele foarte mici sunt, de regulă, mai interesante decât cele mari. De aceea trebuie să se examineze pereții și planșeul, în special unde e umiditate, curenți reduși și sunt resurse trofice deoarece populațiile cavernicole sunt distribuite neuniform în peșteră;

– Animalele cavernicole sunt foarte delicate și fragile. De aceea niciodată nu se vor prinde cu degetele (chiar dacă sunt mai mari), ci numai cu instrumentele din trusa biospeologică;

– Lichidul din flacoane cel mai indicat este alcoolul etilic 700 (spirt alb); la nevoie merge și spirtul medicinal. De evitat (în cazul faunei terestre) alcoolul denaturat și formolul, care întărește și face casantă fauna recoltată.

Colectarea faunei subterane terestre

Tehnicile de colectare pot fi grupate în trei categorii: capturarea directă, atragerea animalelor cu ajutorul momelii și concentrarea faunei, toate utilizate de noi cu mult succes.

A. Capturarea directă

Aceasta este metoda cea mai des folosită. Deși nu este o metodă dificilă necesită foarte multă atenție și mai ales răbdare.

Fauna de dimensiuni mari se poate prinde relativ ușor, cu ajutorul unor pense metalice moi (din arc de ceas sau oftalmologice). Animalele mici, ca de exemplu colembolele, se pot recoltat cu ajutorul unei pensule înmuiate în alcool.

Unele animale fug foarte repede de lumina lămpii și nu pot fi colectate cu pensa sau pensula. Ele se aspiră cu ajutorul unui aspirator de faună prevăzut cu pară de cauciuc.

B. Capturarea cu ajutorul momelilor

Atragerea animalelor cu ajutorul momelii plasate în locuri bune pentru faună este o practică eficace în cazul peșterilor, deși nu exclude capturarea directă a faunei. Ca momeală se poate folosi orice materie organică care poate servi drept hrană animalelor cavernicole: bucăți de brânză mirositoare, fructe coapte, lemne și frunzar în descompunere. Se poate utiliza momeală și bucăți de brânză, pâine și mere, pe care le-am depus pe planșeu în locuri considerate favorabile prezenței faunei.

C. Capturarea faunei cu ajutorul capcanelor cu momeală

În acest scop se folosește capcana de tip Barber. Aceasta constă dintr-un borcan care trebuie înfundat într-o mică groapă practicată în sol, având gura marcată de o piatră plată, sprijinită pe 2-3 pietricele (ca apărătoare împotriva colmatării).

Ca momeală se poate folosi brânză, ce va fi suspendată în interiorulborcanului cu ajutorul unei sârme. Fundul borcanului se va umple cu glicol etilic pur, care este un lichid fixator ce prezintă avantajul că nu se evaporă și nu are miros.

Metoda capcanelor fiind eficientă, nu trebuie folosită decât în scop științific. Nu trebuie abandonată niciodată o capcană într-o peșteră deoarece, în caz contrar, capcana funcționează vreme prea îndelungată și fauna cavernicolă poate fi compromisă definitiv.

Conservarea faunei recoltate

Cel mai indicat conservant este alcoolul etilic 700C. În anumite cazuri se poate utiliza spirtul medicinal sau chiar formol 4%, urmând ca îndată ce este posibil să se treacă în alcool 70%. Coleopterele și fluturii se pot conserva uscate după metodele clasice entomologice (cloroform sau eter acetic), dar la nevoie se poate folosi tot alcoolul.

Capitolul III

Aspecte privind protecția peșterilor din Romania

Conservarea mediilor și faunei subterane: metode de protecție și aspecte legislative. Pentru a stabili care dintre cavitățile și speciile subterane din România trebuie protejate, se impune inventarierea și clasificarea acestora. În acest scop trebuie să se cerceteze toate biotopurile și biocenozele din fiecare cavitate subterană (peșteră, carieră, mină) cu notarea în fișe speciale a tuturor parametrilor geomorfologici și fizico-chimici și cu prelevarea de probe de faună pentru a fi prelucrate în laborator. Rezultatele obținute în teren și laborator se stochează în memoria unui calculator în vederea alcătuirii unei baze de date cât mai complete. La terminarea acestui studiu laborios și de durată pe plan local, regional și național, datele obținute se compară cu cele publicate în cazul cavităților care au mai fost studiate anterior, apoi se poate face o clasificare a peșterilor și speciilor pe categorii, în concordanță cu convențiile internaționale în vigoare.

După ce s-a întocmit o clasificare pe criterii științifice se poate pregăti o protecție rațională a peșterilor și speciilor subterane, care să fie acceptată la nivel național, european și internațional. Pentru a putea aplica normele internaționale de conservare și protecție a siturilor carstice și speciilor subterane în țara noastră, trebuie ca tinerii biospeologi în curs de formare la Institutul de Speologie „E. Racoviță” să reia studiul extensiv al peșterilor întreprins în anii 1956-1990 de generația noastră, actualizând datele pentru cele deja publicate și extinzând studiul la cele mai promițătoare dintre cele circa 12000 de peșteri înregistrate în cadastru, necercetate încă din punct de vedere biospeologic.

În concluzie, obiectivul prioritar al biospeologilor români trebuie să fie realizarea inventarului și a clasificației cavităților și speciilor subterane care necesită protecție, înainte ca peșterile să fie degradate, iar populațiile troglobionte sau stigobionte din ele să dispară pentru totdeauna în dauna biodiversității din România.

Metode de protecție a mediilor și faunei subterane.

Metodologia de protecție a peșterilor și implicit a faunei cavernicole se bazează în principal pe limitarea vizitelor. „Cea mai bună metodă de protejare a speciilor subterane constă în protecția habitatului acestora”, afirmă C. Juberthie (2000) pe bună dreptate. S-a constatat că vizitarea frecventă, în grupuri mari, constituie factorul cel mai dăunător pentru mediile subterane terestre, inclusiv pentru fauna lor. Soluția constă în conducerea vizitatorilor (care pot fi speologi amatori, turiști etc.) strict supravegheați de un ghid special instruit, care le dă explicațiile cuvenite și le oferă, spre educația lor ecologică, albume, pliante și alte materiale informative despre obiectivul speologic vizitat și necesitatea protejării lui. Vizitele pot fi limitate în spațiu (numai la anumite sectoare din peșteră, ca la Ghețarul de la Scărișoara sau Peștera Comarnic), sau în timp (nu se vizitează locurile cu colonii de lilieci, când acestea sunt prezente aici etc.).

În cazul peșterilor închise, cu regim de rezervație speologică de importanță excepțională (de ex. Peștera de la Movile, Mangalia, ca unicat mondial), orice vizitare este interzisă – cheile fiind păstrate de doi speologi care nu pot intra unul fără celălalt. Peșterile declarate rezervații speologice de interes științific pot fi vizitate de un număr limitat de speologi profesioniști sau de alți vizitatori cu autorizație specială, totdeauna în grup nu mai mare de patru persoane (cazul Peșterii de la Cloșani).

Peșterile pot fi închise și în alte scopuri – accesibile numai persoanelor care le au în grijă și vizitatorilor cu aprobări speciale. Este cazul peșterilor conservate pentru conținutul în:

Institutul de Speologie “Emil Racoviță” al Academiei Române, București speleoteme fragile sau faună cavernicolă bogată; peșteri folosite numai pentru cercetări de speologie, geologie, meteorologie, geofizică etc., ca laboratoare în cadru natural; peșteri folosite pentru terapie, captări de apă potabilă, ciupercării, depozite de învechit vinul etc. O categorie aparte o constituie avenele închise, pentru ca oamenii și animalele să nu cadă în ele.

În cazul peșterilor turistice, lucrurile se complică. Vizitatorii introduc involuntar pe haine și încălțăminte bacterii, polen și spori, ce se depun pe suprafața umedă a speleotemelor și produc acizi organici care, întrând în reacție chimică cu substratul calcaros, îl corodează. La rândul lor, becurile electrice înlesnesc dezvoltarea algelor, mușchilor și ferigilor, care, de asemenea, determină coroziunea speleotemelor. Împotriva acestor „inamici” vegetali se utilizează diferite preparate chimice și se oprește o vreme sistemul de ventilație. Dacă se constată modificări în microclimatul peșterii, se reduce imediat numărul vizitatorilor.

În România nu sunt multe peșteri electrificate și amenajate cu alei, podețe, balustrade, cabluri, becuri și reflectoare. Și este foarte bine că este așa, pentru că iluminatul electric continuu și chiar și cel intermitent, asociat cu vizitele foarte frecvente, este un factor distructiv pentru formațiunile de calcit și pentru lumea întunericului veșnic. Noi am văzut celebrități speologice ca Peștera Postojna (Postumia) din Slovenia, înzestrată, printre altele, cu sală de bal și bufet și în care am intrat cu trenulețul; ca Peștera Soreq din Israel, scăldată în lumină vie și prevăzută cu o sală de conferințe la intrare; ca Peștera Baumann din Germania, dotată cu becuri colorate la lumina cărora se dezvoltă mușchi și ferigi și care dispune de o sală transformată în teatru, luminată cu proiectoare puternice; ca Peștera Katerinska de la Macocha (Cehia) în care lumina becurilor colorate favorizează creșterea mușchilor; ca Peștera Bellamar din Cuba, în care becurile aruncă o lumină albă și roșie asupra pereților tapisați cu helictite și alte podoabe de calcit, din care o mulțime zac sparte pe planșeu. Toate aceste efecte artificiale și consecințele nefaste asupra mediului speleic ne-au pus pe gânduri. În fond, vizitatorul, dornic de inedit, dorește să vadă o peșteră naturală, nemodificată de mâna omului, nedegradată, nepoluată. Iată de ce noi pledăm pentru un speoturism practicat în peșteri neamenajate (dotate cel mult cu podețe, trepte sau bare strict necesare în pasajele periculoase), de grupuri formate din cel mult 10 vizitatori, fiecare dotat cu câte o lanternă și neapărat însoțit de un ghid bine instruit științific și înarmat cu o sursă de lumină mai puternică. Numai astfel, mediul subteran nu va suferi degradări ireversibile din pricina amenajărilor, iar turiștii vor putea trăi o experiență subterană autentică, întocmai ca speologii.

După R. Tercafs, modelarea matematică cu ajutorul calculatorului reprezintă o metodă utilă de lucru care poate fi aplicată cu succes în cazul determinării distribuției faunei cavernicole într-o peșteră dată. În acest scop, fiecare grup de animale este caracterizat prin preferințele lui față de principalii factori abiotici: temperatura, umiditatea relativă și ventilația. După același autor, o specie cavernicolă trebuie conservată dacă populația care o reprezintă în peșteră a ajuns la mărimea minimă. Nu înainte însă de a efectua următoarele statistici pentru a evalua șansele de redresare a numărului:

o statistică demografică pentru a constata dacă există șanse de supraviețuire și de reproducere cu succes a unui număr finit de indivizi;

o statistică a mediului speleic, prin care se stabilesc variațiile temperaturii, umidității și ventilației, relațiile trofice (competitivii, prădătorii, paraziții), diferitele boli ale populației;

o statistică genetică prin care să se stabilească schimbările în frecvența genelor, fixația randomizată și endogamia;

o statistică a catastrofelor naturale (inundații, secetă) care pot interveni la intervale neregulate de timp.

Conservarea habitatelor și speciilor subterane necesită acțiuni practice și energice în teren pe baza legislației în vigoare. Unde este cazul, se întreprind campanii de depoluare pentru a elimina deșeurile lăsate de vizitatori, cadavrele de animale domestice aruncate în avene, materiale diferite aduse de viituri care au colmatat sifoanele etc. Restaurarea ecologică a mediilor subterane este posibilă, dar foarte dificilă și costisitoare. Deocamdată se cunosc doar încercări de curățire a peșterilor turistice prin îndepărtarea deșeurilor, repararea speleotemelor sparte, ștergerea mâzgăliturilor de pe pereți etc.

După C. Juberthie (2000), la baza politicii de conservare stau educația și cunoașterea structurii, diversității și vulnerabilității peșterilor, a habitatelor și speciilor subterane și măsurile de conservare. Dintre ele, educația speologică a devenit foarte importantă. Tinerii și turiștii de toate vârstele care frecventează peșterile trebuie să posede un minimum de cunoștințe despre mediile subterane și despre importanța protejării lor. În România, educația se face în unele școli la orele de ecologie, în cadrul asociațiilor speologice și ecologice, prin publicații, postere, filme, televiziune, internet, diferite manifestări speologice, prin ghizii peșterilor turistice și la Școala Națională de Speologie de la Cloșani, pendinte de Institutul de Speologie „Emil Racoviță”. Aici se desfășoară anual stagii de biospeologie (cel mai vechi datând din 1987), carstologie, paleobiologia vertebratelor și chiropterologie. Toate la nivel științific, dar pe înțelesul tuturor. La stagiul de biospeologie se predă un capitol de conservarea mediilor și faunei subterane.

Metode de protecție a liliecilor

Cunoscându-se vulnerabilitatea liliecilor și a habitatelor lor subterane, pe de o parte, și starea lor actuală în continuu declin, pe de altă parte, s-au luat măsuri de protecție, s-au înființat organisme și s-au încheiat convenții la nivel internațional, european și național.

Cei mai periclitați lilieci, care necesită o „protecție activă”, aparțin unor specii troglofile din centrul și vestul Europei, cum sunt: Rhinolophus hipposideros, R. ferrumequinum sau Myotis emarginatus (B.W. Woloszyn, 2001). În afară de importanța lor pentru păstrarea biodiversității, există și o rațiune practică, cea de a salva coloniile actuale de la dispariție. Liliecii europeni sunt insectivori, mari consumatori de insecte, dintre care multe sunt dăunătoare. Astfel, N. Valenciuc și Tatiana Done (2001) arată că Myotis myotis, una din speciile cele mai mari din România, consumă, în medie, într-o noapte, o cantitate de insecte care cântărește mai mult de o treime din greutatea proprie, iar speciile mici mănâncă aproape cât cântărește corpul lor. O estimare făcută de N. Valenciuc în 1970 l-a dus la concluzia că toate chiropterele din România, numai în timpul lunilor calde (când sunt active) consumă mai mult de 400 tone de insecte. Deci, conchide autorul într-un interviu publicat de Oana Chachula în „Info Club Speo Bucovina” (nr.2/2002), „liliecii de la noi, ca și din întreaga Europă – și nu numai – sunt prietenii și aliații oamenilor. Ei constituie schimbul de noapte în consumul și limitarea numărului de insecte. Numărul lor este însă în continuă scădere. A intrat lumea cunoscătoare în alertă. Ce se poate întâmpla cu agricultura, silvicultura, horticultura dacă liliecii dispar ?”

După B.W. Woloszyn (2001), o protecție activă și eficace a liliecilor se poate realiza numai luând măsuri concrete de ocrotire a locurilor de adăpost și de hibernare, precum și a ariei de hrănire. Cu alte cuvinte, trebuie luate acele măsuri care să le păstreze mediul de viață întocmai, atât calitatea, cât și diversitatea și capacitatea lui trofică, subliniază autorul. În mod practic trebuie să se țintească cu prioritate eliminarea tuturor pericolelor antropogene. Aceasta include controlul asupra întregului habitat, respectiv adăposturile coloniilor, vegetația și succesiunea ei, toate așezările și activitățile umane de pe cuprinsul acelui habitat.

În cazul peșterilor și minelor, cea mai necesară măsură de conservare a coloniilor de lilieci constă în protecția împotriva deranjării excesive de către oameni. Dar despre acest aspect, despre comportamentul vizitatorilor în preajma coloniilor, despre montarea greșită a grilajelor la intrarea în peșteri, despre rolul educației tineretului și alte aspecte am vorbit deja în secțiunea precedentă a lucrării (vezi „Metode de protecție a mediilor și faunei cavernicole”), așa că nu vom reveni. Ținem doar să subliniem că, în deplin acord cu B.W. Woloszyn (2001), cea mai eficientă protecție a liliecilor constă în a lupta pentru schimbarea mentalității oamenilor, să nu mai vadă în ei pe reprezentanții unor forțe malefice, ci, dimpotrivă, ca pe niște ființe nevinovate și benefice, integrate în mod natural în mediul înconjurător, folositoare omului în lupta sa împotriva dăunătorilor.

Aspecte legislative ale conservării habitatelor și speciilor subterane

Măsurile de conservare a habitatelor și speciilor subterane sunt prevăzute în diferite recomandări și convenții încheiate între state la nivel internațional și european, la care a aderat și România. La nivel național există legi și un minister al mediului, iar la nivel județean hotărâri ale consiliilor respective și inspectorate de mediu.

Convenții internaționale și europene

Primele discuții asupra conservării animalelor sălbatice au început la sfârșitul secolului al 18-lea. Ele s-au soldat cu adoptarea unor legi. După B.W. Woloszyn (2001), prima a fost legea privind protecția „insectelor, păsărilor și liliecilor” promulgată în Germania la 21 mai 1798. Au urmat alte două legi, una în Polonia (1868) și alta în Olanda (1880). Dintre convențiile în vigoare, numai trei convenții internaționale și patru europene se pot aplica la mediile și fauna subterană.

Convenția de la Ramsar (2 februarie1971) pentru protecția zonelor umede. În 1996 a fost extinsă la acviferele subterane în carst, care prezintă o importanță internațională din punct de vedere hidrologic, ecologic, zoologic, estetic etc.

Convenția de la Washington (3 martie 1973) pentru protecția faunei sălbatice. Dintre speciile subterane sunt menționate doar olmul (Proteus anguinus) șiguacharo (Steatornis caripensis).

Convenția de la Rio (13 iunie 1992) pentru protecția biodiversității în toate mediile de pe Terra.

Convenția de la Bonn (23 iunie 1979) pentru conservarea speciilor sălbatice migratoare terestre și acvatice. Un apendice din 1985 include speciile europene în cauză.

Convenția de la Berna (19 septembrie 1982) pentru conservarea faunei sălbatice și a habitatelor naturale.

În Anexa II sunt trecute toate speciile europene „strict protejate”, printre care toți liliecii, cu excepția pipistrelului (Pipistrellus pipistrellus); această specie apare în Anexa III rezervat “speciilor protejate” care necesită o reglementare a exploatării lor. Recomandarea specială nr. 36 se referă strict la animalele subterane și habitatele lor.

Convenția de la Malta (16 ianuarie 1992) pentru protecția moștenirii arheologice, se referă deopotrivă la minele, cavitățile și tehnicile artizanale și industriale legate de ele. Directiva Comunității Europene asupra conservării habitatelor naturale, faunei și florei sălbatice (Directiva „Faună, Floră, Habitate” nr. 92/43 a CEE din 21 mai 1992). Ea a fost lansată în vederea restaurării ecologice sau conservării habitatelor naturale, a florei și faunei din anumite zone ale spațiului comunitar în cadrul unui program numit „Natura 2000”. În Anexa IV sunt trecute toate speciile de animale sălbatice din spațiul C.E. care necesită o protecție strictă, inclusiv toate speciile de lilieci, iar în Anexa II, 8 specii de lilieci care au nevoie de crearea de noi zone de conservare. La convențiile internaționale și europene prezentate, putem adăuga încă două înțelegeri (acorduri) care se referă strict la protecția chiropterelor:

Acordul de la Londra (4 decembrie 1991) care obligă statele semnatare să ia măsuri concrete pentru inventarierea și conservarea siturilor cele mai amenințate; interzicerea deteriorării habitatelor, capturarea și uciderea liliecilor; folosirea pesticidelor cele mai puțin toxice în tratarea pădurilor și culturilor agricole; implementarea programelor de cercetare care au ca scop protecția liliecilor etc.

Acordul pentru conservarea liliecilor din Europa (Eurobat), bazat pe Convenția de la Bonn, în care se precizează că în cazul speciilor migratoare se impune extinderea zonei de protecție la întreaga arie de migrațiune.

Ca efect al aderării României la cele două acorduri în anul 2000, la 23 mai 2000 a fost promulgată Legea nr. 90 a protecției liliecilor, iar la 31 martie 2001 a luat ființă Federația Română de Chiropterologie, având aceleași scopuri și obiective. Ea a devenit persoană juridică la 26 martie 2002. Primul proiect de protecția liliecilor a fost obținut la 1 iunie 2002, cu finanțare din partea guvernului Marii Britanii (inf. pers. Victor Gheorghiu).

Recomandarea nr. 36 a Consiliului Europei

Recomandarea nr. 36 a Consiliului Europei se referă la conservarea habitatelor subterane (A) și a faunei acestora (B), inclusiv a liliecilor troglofili (C) – recomandare care, după C. Juberthie (2000), ar trebui extinsă la toate continentele. Redăm, foarte pe scurt, conținutul acestui document, în principal după varianta comentată de C. Juberthie.

A. Recomandări privind conservarea habitatelor

Pentru conservarea habitatelor subterane se recomandă diferitelor țări europene:

întocmirea inventarului național al habitatelor subterane de mare valoare biologică, după următoarele criterii de selecție: toate tipurile de habitate subterane terestre și acvatice; habitate caracterizate prin prezența unor specii cu adaptări evidente la viața subterană; habitate populate de biocenoze bogate în specii reprezentative pentru diferite regiuni biogeografice și climatice de pe glob; habitate terestre sau acvatice cu fosile vii; habitate cu cele mai reprezentative specii endemice din regiunea respectivă sau cu arealul cel mai restrâns; habitate terestre cu specii foarte rare (de ex.:Ceueva de los Guacharas din Venezuela, cea mai importantă pentru colonia păsării troglofile Steatornis caripensis);

habitate unicat (de ex.: Peștera de la Movile – biotop sulfuros cu numeroase specii endemice, Peștera lui Adam de la Herculane – biotop tropical în plină zonă temperată, Ghețarul de la Scărișoara etc.); habitate periclitate (de ex.: habitate subterane acvatice foarte vulnerabile la poluarea chimică sau organică, habitate terestre amenințate de extinderea unor cariere, vizitare foarte frecventă sau colectare excesivă de faună); peșteri, cariere sau mine folosite de lilieci (indiferent de specie – toate sunt protejate) pentru hibernare sau creșterea puilor, habitate subterane terestre sau acvatice folosite pentru cercetări de durată, dat fiind valoarea lor științifică.

Întocmirea listei cu habitate subterane protejate, folosind criteriile precedente, indicând la fiecare natura protecției (fizică sau biologică) și legislația; această listă este necesară pentru că multe arii carstice, habitate hiporeice ale pâraielor de suprafață, mine cu lilieci sunt incluse în diferite tipuri de arii protejate (parcuri naționale, rezervații naturale etc.) create pentru a conserva flora, păsările sau mamiferele acvatice; de asemenea, pentru că nevertebratele cavernicole, cel mai adesea, nu sunt luate în considerare și nu apar în inventarele de faună protejată; toate aceste recomandări sunt ca importanță de prim grad;

Întocmirea listei cu cele mai periclitate situri din fiecare țară; Întocmirea unei liste scurte, de maximum cinci habitate subterane naturale din fiecare țară de pe glob, importante pentru fauna sau unicitatea lor, pentru reprezentanții biogeografici sau diversitatea biologică; astfel se poate obține, în final, lista celor mai importante habitate de pe

Terra; administrarea habitatelor în scopul protejării nevertebratelor și vertebratelor cavernicole trebuie făcută în paralel cu inventarierea speciilor și cu studiul dinamicii populațiilor și a factorilor care afectează mărimea acestora și diversitatea speciilor.

B. Recomandări privind conservarea speciilor subterane

Speciile de nevertebrate subterane, care necesită măsuri speciale de conservare, trebuie să fie identificate, studiate și incluse în așa-numitele „Liste Roșii” ca specii candidate la obținerea statutului de „specii protejate” sau „specii strict protejate”, mai întâi la nivel județean (în cazul României), apoi național, european și internațional. Ultima „Listă Roșie” emisă de IUCN (International Union for Conservation of Nature and Nature Resources) datează din 1994.

C. Recomandări privind conservarea liliecilor troglofili

Juberthie (2000) grupează aceste recomandări în 6 puncte:

a) întocmirea de liste regionale și naționale cu cele mai amenințate situri subterane (peșteri, mine, cariere), selectate pe baza unor observații îndelungate asupra coloniilor și migrațiilor acestora pentru a ne convinge dacă e vorba de adăposturi permanente, pentru reproducere și hrănirea puilor sau pentru hibernare.

b) întocmirea de hărți regionale cu siturile subterane folosite de fiecare specie de liliac;

c) întocmirea de hărți naționale cu situri de reproducere și de hibernare folosite de lilieci; d) monitorizarea continuă a populațiilor, folosind metode standard pentru a estima numărul de lilieci și a stabili care sunt speciile cele mai periclitate;

e) studierea pe termen lung pentru a afla cauzele descreșterii numărului populației (modificări în mediul înconjurător: tăierea pădurilor, schimbarea culturilor agricole, practici în agricultura intensivă cu pesticide care ucid insectele etc.);

f) măsuri de conservare aplicate concomitent în cele mai periclitate colonii (de hibernare și de creșterea puilor).

Aspecte legislative ale conservării habitatelor și speciilor din România

Importanța covârșitoare a tezaurului biospeologic din țara noastră rezultă din următoarele cifre: din cele cca 450 de specii (250 terestre și 200 acvatice), mai mult de 350 sunt endemice.

În ciuda acestui fapt, în România este conservată, exclusiv pe criteriul biospeologic, numai Peștera de la Movile (Mangalia), deja vestită pe plan mondial prin cele peste 30 de specii noi pentru știință descrise din ea și prin ciclurile trofice pornind de la bacteriile chemoautotrofe din apa sulfuroasă mezotermală. Conservarea mediilor subterane, în general, și a peșterilor cu sau fără perimetru de protecție, în particular, a fost și va rămâne o problemă nerezolvată în România, câtă vreme prevederile din legile și ordonanțele guvernamentale existente nu vor fi aplicate în totalitate pe teren.

După E. Pop și N. Sălăgeanu (1965), prima lege pentru protecția monumentelor naturii din țara noastră a apărut la 7 iulie 1930, ca urmare a propunerii lui Emil Racoviță la întâiul congres al naturaliștilor din România, ținut în 1928 la Cluj. În baza acestei legi și-a început activitatea Comisiunea Monumentelor Naturii (C.M.N.), care a funcționat pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Ea avea ca președinte pe Andrei Popovici Bâznoșanu, iar printre membri erau E. Racoviță, G. Vâlsan, Mihai Haret, Ionel Pop, Al. Borza și C.C. Georgescu. În perioada 1930-1946, Comisia a declarat 37 de monumente ale naturii (printre care Parcul Național Retezat, Ghețarul de la Scărișoara, Peștera Comarnic, Rezervațiile Domogled și Beușnița) și a inițiat primele cercetări științifice în spațiile ocrotite.

În 1950, printr-o nouă lege (Decretul nr.237/1950, completat prin H.C.M. nr. 518/1954), Comisia Monumentelor Naturii a fost trecută pe lângă Prezidiul Academiei R.P.R. și dotată cu filiale la Cluj, Iași și Timișoara. Măsurile de organizare pe teren și de administrare a monumentelor naturii cădeau în sarcina Sfaturilor regionale și raionale pe teritoriul cărora se aflau respectivele monumente. Spre deosebire însă de perioada de dinainte de 1944, când sarcinile de ocrotirea naturii erau îndeplinite exclusiv prin „munci de folos obștesc”, Comisia dispunea de un personal propriu, alcătuit din cercetători specializați (biologi, ingineri silvici) și din paznici eficienți, bine instruiți, pentru fiecare monument sau rezervație. Organizat astfel, numai în primii 15 ani (1950-1965), C.M.N.-ul a mărit numărul peșterilor ocrotite, de la una (cât era în 1944) la douăzeci, bazat pe referatele întocmite de specialiștii care au studiat în prealabil obiectivele propuse pe teren. Am apucat și noi sfârșitul acestei perioade benefice pentru protecția naturii. Ne amintim, de exemplu, de Maria Magdalena, temută de braconieri, care asigura paza Parcului Național Retezat, bătând potecile cu pușca la umăr. Sau de Mihai Beu, paznicul și, totodată, ghidul Peșterii Comarnic, pe atunci cea mai mare din România. Era perioada când autorii acestei lucrări, împreună cu L. Botoșăneanu, au propus, pe bază de studii aprofundate, rezervațiile Cheile Nerei și Peștera Popovăț (M. Banatului).

În anul 1973, când în lume începea să se resimtă efectele crizei ecologice mondiale, în

România s-a adoptat Legea nr. 9 privind protecția mediului înconjurător. Formal acceptabilă, în practică s-a dovedit a fi un mijloc eficient de a sacrifica măsurile de ocrotire a mediului în folosul dezvoltării industriei, sursă de poluare a aerului, apei și subsolului. Rezervațiile naturale și monumentele naturii au trecut de sub autoritatea centrală a Academiei sub cea a Consiliilor locale. Lipsită de personalul de specialitate și de fonduri pentru a plăti salariile paznicilor, C.M.N. a fost redusă la un simplu for consultativ. Totuși, ea a continuat să declare „pe hârtie” monumente și rezervații naturale, inclusiv speologice (în anul 1983 numărul obiectivelor speologice protejate ajunsese la 59). Nemaifiind însă păzite, acestea erau ale nimănui, la îndemâna jefuitorilor.

Începuse o perioadă grea pentru protecția peșterilor care mai durează și astăzi și va dura, după noi, până se vor angaja din nou de către cei care administrează rezervațiile paznici permanenți, bine plătiți. Rămase fără pază, multe peșteri cu regim de protecție au căzut victimă vandalismului unor vizitatori. Printre ele se numără Topolnița, Epuram, Gura Plaiului, Tecuri, Comarnic și Popovăț.

Cam tot în acea vreme a luat avânt mișcarea speologică de amatori, care începuse să se grupeze în „cluburi” încă de prin 1060. În anul 1973 a avut loc prima reuniune națională a cluburilor – organizată sub numele de „Speo-Sport” din inițiativa alpinistului Emilian Cristea și a geologului Marcian Bleahu. Desfășurându-se periodic, în toamna fiecărui an, Speo-Sportul a devenit un adevărat for național al speologiei, sub toate aspectele sale: explorare (expoziții de fotografii, proiecții de diapozitive, diasonuri și filme făcute de speologi), educație ecologică (cu accent pe protecția peșterilor) etc. Alături de fișele tipizate care consemnau calitativ și cantitativ noile descoperiri în curs de un an ale fiecărui club, criteriul protecției peșterilor era la fel de important în alcătuirea clasamentului final al concursului cu care se încheia fiecare Speo-Sport. Conducătorii unor cluburi din Brașov (Walter Gutt), Cluj-Napoca (Iosif Viehmann, Bela Bagameri), Reșița (Günther Karban, Mihai Țiglă), Timișoara (C. Lupu), Suceava (Adrian și Tatiana Done), București (Ică Giurgiu, Gh. Aldica), ca să-i menționăm doar pe cei mai activi, s-au devotat cu trup și suflet ideii de protecție a peșterilor și a formațiunilor carstice de la exterior.

Devenind custozi ai C.M.N., ei au educat în acest spirit nu numai pe membrii cluburilor respective, ci și pe tinerii speologi cu care au venit în contact. În total, au fost luate în custodie cca 50 de peșteri.

Din nefericire, chiar dacă speoamatorii, călăuziți neîntrerupt în activitatea lor de cercetătorii Institutului de Speologie „Emil Racoviță”, ferecau peșterile ocrotite cu porți prevăzute cu încuietori sofisticate, nefiind păzite în permanență ca pe vremea paznicilor salariați ai C.M.N., erau găsite adesea cu lacătele sfărâmate, cu podoaba concreționară distrusă sau cu săpături în planșeu. Așa s-a întâmplat, de pildă, în repetate rânduri cu peșterile Popovăț, 2 Mai și Răsuflătoarei din Cheile Carașului.

După 1989, asociațiile de speoamatori s-au grupat în societăți regionale, pentru ca în 1994 să ia ființă Federația Română de Speologie, iar în interiorul ei „Comisia pentru protecția peșterilor”. La timp, pentru că autoritatea statului fiind mult diminuată, prevederile legilor nu se mai aplicau. Nici muzeele județene și nici măcar Institutul de Speologie „Emil Racoviță” nu mai aveau în plan teme de protecție a peșterilor și faunei cavernicole ca înainte de 1989.

În acest context a apărut legea protecției mediului nr. 137/30.12.1995, care abroga legea nr. 9/1973 și orice alte dispoziții contrare noii legi. Articolele 54-59 din lege se referă la regimul ariilor protejate și al monumentelor naturii. „pentru conservarea unor habitate naturale, a biodiversității care definește cadrul biogeografic al țării, precum și a structurilor și formațiunilor naturale cu valoare ecologică, științifică și peisagistică, se menține și se dezvoltă rețeaua națională de arii protejate și monumente ale țării” (art. 54).

Articolul 55 stabilește că Autoritatea centrală pentru protecția mediului, la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea rețelei naționale de arii protejate și le încadrează pe categorii; organizează rețeaua de supraveghere, de pază a ariilor protejate și a monumentelor naturii și stabilește regimul de administrare și de abordare turistică; controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează ariile protejate și monumentele naturii; elaborează, editează, ține la zi și difuzează „Catalogul ariilor protejate și a monumentelor naturii”, precum și „Cartea Roșie a speciilor de plante și animale” din România.

În articolul 57 se subliniază că autoritățile administrației publice locale, la solicitarea inspectoratelor pentru protecția mediului, alte organizații interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentației avizate de către Academia Română, pot să pună sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, arii protejate sau monumente ale naturii.

Articolul 59 ne interesează în mod deosebit. „Culegerea și comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deținerea și comercializarea animalelor monumente ale naturii, deținerea și comercializarea unor piese mineralogice, speologice și paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii sunt interzise.

Articolul 88 anunță că, în scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecție a mediului, vor fi elaborate legi speciale, revizuite sau noi, care să dezvolte dispozițiile generale prezentate mai sus; printre ele figurează și „legea gospodăririi obiectivelor de interes speologic, geologic și paleontologic”.

După șase ani a apărut legea mult așteptată. Este vorba de Legea nr. 462 din 18 iulie 2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei. Articolul 5 (aliniatul 1) al acestei legi stabilește un regim diferențiat de ocrotire, conservare și utilizare pentru trei categorii de arii naturale protejate:

categorii de nivel național (rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale);

categorii de nivel internațional (situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei, arii speciale de conservare și arii de protecție specială;

Alte categorii (stabilirea acestora nu este exclusă de lege).

Siturile carstice considerate „arii naturale protejate” pot fi încadrate la „zonele terestre, acvatice și/sau subterane, cu un perimetru legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare”. Prin „situri carstice” legea înțelege tipurile geomorfologice deosebite, cum sunt „relieful pozitiv sau negativ (colinele, depresiunile, dolinele, șeile, băile carstice, ponoarele, izbucurile și altele)”, care se pot conserva „în cadrul ariilor naturale existente sau în arii naturale de interes geomorfologic”.

Conform articolului 31, toate peșterile sunt bunuri ale subsolului, parte din bunurile patrimoniului natural geologic și speologic. În accepția legii, toate cavitățile naturale sunt peșteri: „Peștera reprezintă orice cavitate naturală cu o dezvoltare mai mare de 5 m și suficient de mare, în secțiune, pentru a permite accesul omului … Resursele peșterii sunt obiecte, materiale, substanțe și forme de viață care există sau se formează în mod natural în peșteri: formațiuni minerale, roci, sedimente, depozite paleontologice, situri arheologice, specii de plante și animale, acumulări de ape”.

Legea conține, pentru prima dată, o clasificare a peșterilor, care cuprinde patru clase:

„Clasa A: peșteri de valoare excepțională care, prin interesul științific sau unicitatea

resurselor, sunt reprezentative pentru patrimoniul speologic național și internațional”. Dacă sunt declarate rezervații științifice, în ele nu se pot face decât studii științifice pe baza unei autorizații de la Academia Română; este interzisă orice modificare sau amenajare care duce la schimbarea factorilor naturali.

„Clasa B: peșteri de importanță națională care se disting prin mărime, raritatea resurselor și prin potențial turistic”. În această categorie intră deopotrivă peșteri declarate monumente ale naturii sau rezervații speologice. În ele se pot efectua explorări, cercetări științifice sau turism ecologic – de asemenea, numai pe baza unei autorizații de la Academia Română.

„Clasa C: peșteri de importanță locală, protejate pentru semnificația lor geologică, peisagistică, hidrologică, istorică sau pentru dimensiunile lor”. Legea nu specifică ce categorii de arii naturale protejate intră aici. Sunt permise explorări, cercetări științifice, amenajări turistice, speoterapia, captarea apei subterane sau alte forme de valorificare, pe baza unei autorizații de la autoritatea locală responsabilă cu peștera respectivă.

„Clasa D: peșteri care nu întrunesc condițiile pentru a fi incluse în categoriile A, B sau C”. Și în acest caz, legea nu specifică categoriile de arii protejate și nici reglementări relativ la valorificare sau protecție.

Articolele 32 și 33 se ocupă de protecția și conservarea peșterilor, inclusiv cu autorizarea.

Conform articolului 32, sunt protejate prin efectul legii: toate golurile subterane cunoscute sau care apar la zi prin lucrări miniere, în cariere sau orice alt fel de lucrări;

integritatea și echilibrul natural al peșterii, fiind interzisă orice activitate care le

afectează.

Structura și morfologia spațiului excavat al oricărui gol subteran (=peșteră, în spiritul legii);

spațiul peșterii în care este interzis sau îngrădit accesul persoanelor fără autorizație;

spațiul de la suprafața peșterii sau din zona intrărilor în care sunt interzise defrișările, derocările, efectuarea de baraje, construcții neautorizate sau explozii; zona de protecție care trebuie să cuprindă o mică suprafață de la intrarea în peșteră sau suprafața de deasupra peșterii; resursele peșterii, care nu pot fi distruse sau degradate prin săpături sau derocări neautorizate; în cazul faunei, fosilelor, obiectelor arheologice și speleotemelor se interzice colectarea, dislocarea, comercializarea sau colecționarea; se interzice, de asemenea, inscripționarea interiorului peșterii sau poluarea ei prin depozitare de deșeuri, cadavre, substanțe toxice sau ori ce fel de combustibil; porțile sau alte lucrări de închidere a peșterilor, marcajele și panourile indicatoare, atât din interiorul, cât și din exteriorul peșterilor; orice informație privitoare la localizarea și identificarea peșterilor din clasa A.

Din expunerea noastră rezultă că, dacă la început de mileniu s-au făcut unii pași importanți în domeniul legislației privind protecția mediului, în ce privește aplicarea legilor, situația a rămas aproape neschimbată. Ca și în trecut, câtă vreme peșterile nu vor fi păzite de gardieni înarmați ca silvicii, plătiți de la bugetul autorităților locale, obiectivele speologice vor continua să fie atacate și distruse de speobraconieri. Să nu contăm exclusiv pe dezvoltarea conștiinței ecologice. Totdeauna vor exista în societate indivizi recalcitranți, certați cu legea, puși pe distrugere. Vorba din bătrâni: paza bună trece primejdia rea !

Concluzii

Din datele prezentate rezultă necesitatea conservării unor habitate subterane terestre și

acvatice pentru comorile lor naturale, respectiv speleotemele de excepție și diferite rarități

mineralogice, piesele arheologice și paleontologice și, nu în ultimul rând, fauna troglobiontă și stigobiontă. În acest scop se impune începerea de urgență a studierii peșterilor și altor medii subterane din țara noastră care dețin astfel de comori științifice, punând accentul pe inventarierea speciilor troglobionte și stigobionte amenințate cu dispariția, pentru a putea fi incluse pe „Lista Roșie” a României și în cea a Consiliului Europei. Concomitent ar trebui intensificată educația ecologică a populației pe toate căile și completarea legislației în vigoare cu legea protejării patrimoniului speologic, inclusiv a celui biospeologic.

BIBLIOGRAFIE

http://www.iser-cluj.org/ISER/Publications_files/Ecol_fauna_sub.pdf

http://biblioteca.regielive.ro/referate/biologie/fauna-cavernicola-hidrobiologie-116840.html?ref=doc3

http://www.referat.ro/referate_despre/miriapode_si_coleoptere_cavernicole.html

http://elearning.masterprof.ro/lectiile/geografie/lectie_03/ecosistemele_terestre.html

http://www.ecos-magazine.com/uploads/1/2/2/0/122036/conservarea_mediilor_si_faunei_subterane_din_romania.pdf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biodiversitate

-JUBERTHIE C., 2000 – Conservation of subterranean habitats and species. În H.Wilkens, D.C.

Culver, W.F. Humphreys (eds.). Subterranean systems, pp. 691-700. Edit. Elsevier, Amsterdam etc.

– POP E., SĂLĂGEANU N., 1965 – Monumente ale naturii din România. Edit. Meridiane, București,

179 pp.

– TERCAFS R., 1992 – The protection of the subterranean environment. Conservation principles and

management tools. În A.I. Camecho (ed.), The natural history of Biospeology, pp. 481-524. Grafices

Mar-Car S.A. Madrid.

-VALENCIUC N., DONE T., 2001 – Liliecii … între mit și adevăr. Editat de Fundația de Speologie

„Club Speo Bucovina”, Suceava, 108 pp.5. WOLOSZYN B.W., 2001 – Bats of Poland