Bazinul Hidrografic Bratia. Studiu Geografic

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE ALE NATURII

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific Absolvent

Conf. Unv. Drd. Boengiu Sandu Rosenauer Anne – Marie Florina

CRAIOVA

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE ALE NATURII

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

BAZINUL HIDROGRAFIC BRATIA

STUDIU GEOGRAFIC

Îndrumător științific Absolvent

Conf. Unv. Drd. Boengiu Sandu Rosenauer Anne – Marie Florina

CRAIOVA

2016

INTRODUCERE

Această lucrare de licență incepe prin a prezenta câteva noțiuni generale cu privire la râul Bratia, un scurt istoric dar și localizarea acestuia, afluenții principali și localitățile pe care le traversează.

Râul Bratia este afluentul principal al Râului Târgului, având ca izvoare Munții Iezer – Păpușa, de sub vârful Obârșia. Principalii afluenți sunt: Brătioara, Râușorul, Năvrap, Slănicul. Localitățile strabătute de Bratia sunt următoarele: Cândești, Măcelaru, Bratia, Gămăcești, Aninoasa, Valea Siliștii, Poenița, Băilești, Băjești.

Pentru localizarea Bazinului Bratia atât în cadrul țării cât și în cadrul Europei, trebuie ținut cont de mai multe aspecte printre care și cel matematic. Din punct de vedere matematic, Bazinul morfohidrografic al Bratiei, este cuprins în următoarele coordonate: extremitatea nordică se află la intersecția paralelei de 45°27'13'' latitudine nordică și meridianul 24°54'59'' longitudine estică, extremitatea estică la intersecția paralelei 45°21'15'' latitudine nordică cu meridianul 25°01' longitudine estică, extremitatea sudică se află la intersecția paralelei de 45°00'13'' latitudine nordică cu meridianul 24°56'43'' longitudine estică, iar extremitatea vestică se află la intersecția paralelei 45°27'13'' latitudine nordică cu meridianul 24°50'14'' longitudine estică.

Bazinul Bratia are câteva caracteristici ce sunt determinate de coordonatele matematice și anume:

– orientarea generală este nord – sud, acesta fiind localizat în partea central sudică a țării.

– se află în plină zonă temperată (paralela de 45° latitudine nordică), în zona de tranziție dintre elementele climatice ale Europei estice (meridianul de 25° longitudine estică), datorită căreia se remarcă următoarele aspecte generale din punct de vedere al reliefului, acesta se suprapune pe teritoriul a trei trepte de relief: montan, de deal și de podiș.

– un alt aspect este cel climatic, din acest punct de vedere, bazinul se află în cadrul zonei temperate, principalul indice fiind paralela de 45° latitudine nordică și în zona de tranziție între climatul temperat oceanic și cel temperat continental, indicat de meridianul de 25° longitudine estică.

– din punct de vedere hidrologic, bazinul se Bratia se incadrează în categoria bazinolor tributare Mării Negre, prin colectorul direct Dunărea, iar conform ierarhizării Gravelius, este un afluent de ordinu V al acestuia, dar poziția matematică indica faptul că face parte din afluenții de pe ramura sudică a Carpaților meridionali.

Lucrarea de licență este structurată după cum urmează: Introducere, în care sunt prezentate câteva noțiuni introductive despre Bazinul Bratia, poziția acestuia, afluenții săi și localităție pe care le străbate.

Partea a doua a licenței este constituită din 2 mari capitole în care se prezintă elementele de geografie fizică în Bazinul Bratia cât și elementele de geografie umană în acest bazin. Partea de final cuprinde concluziile trase în urma acestui studiu, dar și bibliografia.

Capitolul 1

Elemente de geografie fizică în bazinul Bratia

Caracteristici geologice ale bazinului Bratia

Grupate în două serii principale, rocile ce alcătuiesc munții, se impun în morfologia lor prin seria cristalinului de Cumpăna, culmea Păpău, culmea Capra, vârful Obârșia, culmea Portăreasa și seria cristalinului de Leaota, alcătuită din roci cu un metamorfism mai scăzut, culmea Boldu, culmea Duvalmu, culmea Plesnitoarea.[1]

Munții Iezer în timpul villanfranchianului au fost ridicați mai mult în nord în lungul aliniamentului culmii principale și mai redusă în zonele periferice sudice și estice.

Fig 1.1. Profil transversal prin Masivul Iezer pe direcția nord – sud [1]

Paleogenul în cadrul Subcarpaților Getici (Depresiunea Getică) are un caracter de molasă litorală, acesta fiind format prin acumulare piemontană a materialului detritic provenit din erodarea cristalinului din Făgăraș și Iezer, din punct de vedere statigrafic se întâlnesc lacunele eocenă și oligocenă cu discordanță între ele.

Se prezintă pe areale mici Ypresian – Lutețian (y – lt) în cadrul depresiunii Cândești, dispus discontinuu peste Cretacicul superior și peste șisturile cristaline, aici fiind prezente orizonturile de cinglomerate la bază și marne.

Orizontul de conglomerate conține gnaise, micașisturi, calcare jurasice, calcare organogene, gresii grosiere senoniene, grosimile fiind diferite.

Orizontul marnos conține marne cenușii – verzui, micafere cu intercalații rare de gresii, având grosimi de circa 300 m. Pe suprafețe reduse se întâlnește și Rupelian – Aquitanian (rq – aq) în cadrul terasei de 25 m din depresiunea Cândești.

Este alcătuit din gresii, marne șistoase, argile disodilice și gipsuri. Helvețianul (he) cuprinde cea mai mare parte din cadrul Bazinului Bratia, la nord e delimitat de aliniamentul Valea Duvalmului – Valea Izvorul Coșa, fiind o serie bine individualizată din punct de vedere litologic ce a început sedimentarea cu conglomerate cu intercalații nisipoase, micacee, nisipuri, pietrișuri mărunte, nisipuri grezoase și marne argiloase cenușii și roșcate cu tufuri albicioase.

Corespondent cu depresiunea celor șapte Mușcele, Ponțianul (p și p-dc) este situat ca o fâșie transversală în cadrul bazinului Bratia, depozitele ponțiene sunt situate ransgresiv peste helvețian sau în continuitate de sedimentare. Orizontul inferior este reprezentat în general de marne și argile iar cel superior este reprezentat de nisipuri, argile și marne, aceste depozite ponțiene au o grosime de 400 – 500 m.

Dacian (dc) este situat la sud de culoarul depresionar al celor șapte Muscele, depozitele acestui etaj se dispun peste cele ponțiene concordant și în continuitate de sedimente, având o mare răspândire la suprafață.

Dacianul inferior cuprinde marne, nisipuri și argile cu cărbuni, iar Dacianul superior are ca si compoziție o alternanță de argile cărbunoase, nisipuri cenușii, marne nisipoase și pietrișuri, acestea au dimensiuni și grosimi ce variază între 150 – 200 m.

Levantianul (lv) apare ca strat la contactul subcarpaților cu Piemontul Getic, aceste depozite sunt concordante cu cele precendente, fiind reprezentate de un complex de marne verzui, argile cenușii – verzi și nisipuri gășbui – cenușii, aceste depozite au o grosime cuprinsă între 150 – 200 m.

Pleistocenul inferior (qpl) sunt depozite cuaternare specifice piemontului Getic, mai precis gruiurilor Argeșului, la sud de aliniamentul Vlădești – Prislop, cu două orizonturi: unul inferior alcătuit din argile în alternanță cu pachete groase de nisipuri, ce conțin lentile de pietrișuri mărunte, și altul superior constituit din nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovănișuri. Aceste orizonturi intră în alcătuirea “Stratelor de Cândești” ce au vârstă villafranchiană, cu grosimi 20 – 150 m.

Halocen inferior (qhl) se găsește în lungul principalilor afluenți ai Bratiei, care au văi largi în cadrul sectorului subcarpatic și se dezvoltă amplu în sectorul piemontan. Datorită acumulărilor și aluviunilor, acestea sunt depozite de terasă joasă, ele fiind alcătuite din bolovănișuri, pietrișuri și nisipuri, cu grosimi de 5 – 8 mm.

Din punct de vedere tectonic, contactul subcarpaților cu muntele a fost modelat în acest fel. Contactul dintre cristalinul Iezerului și formațiunile sedimentare (seninian, eocen, și oligocen) din depresiunea Câmpulung, este tectonic, deoarece cristalinul încalecă sedimentarul.

În sudul depresiunii Câmpulung se remarcă mai multe accidente tectonice. Grabenul Malu situat între Berevoiști și Malu, format dintr-un sistem de trei falii (două transversale și una longitudinală), indică scufundarea Burdigalianului iar helvețianul din depresiuna Câmpulung intră în contact direct cu cel din depresiunea Getică.

Falia Slănic – Bughea situată la contactul dintre Miocen și Pliocen. Falia Drăgana orientată pe direcția nord – sud la obârșia văii Drăgana între Văile Slănicului și Bratiei, se manifestă ca o coborâre a ponțianului sub conglomerate burdigaliene.

Falia Rugencii se află pe muchia Rugencii între văile Bratia și Bughea, are o orientare nord est – sud vest, afectând helvețianul și ponțianul. Anticlinalul Mățău – Ciocanu are ax orientat est – vest, fiind afectat tectonic mai ales pe flancul nordic, deranjând stratele inițiale.

Bazinul Bratia s-a format odată cu treptele de relief pe care este grefat, iar fiecare treaptă în parte s-a format în perioade geologice diferite având moduri de evoluție diferite și caracteristici proprii. Astfel în cadrul bazinului hidrografic al Bratiei se disting două mari etape de evoluție.

Etapa Carpatică

Bratia avea un traseu mai scurt, ce se termina în depresiunea Câmpulung și era tributară Dâmboviței. Pentru a înțelege modul de evoluție a Bratiei situația trebuie privită din punct de vedere al evoluției întregii depresiuni a Câmpulungului.

Un alt argument importatnt este direcția de curgete a Pârâului Brezoiu și a Pâraielor Crețuleasca și Mlăcilor, care nu sunt semnificative ca mărime, dar a căror orientare dă la ivealp evoluția văilor din acest loc, fiind rămășițe ale unor vechi cursuri de apă ce au străbătut aceste locuri. Brezoiul are obârșia în dealurile Albeștilor, sectorul superior al văii are o orientare nord – sud spre sud – vest, indicând direcția de confluență cu valea Bratiei, dar se apropie de cumpăna de apa dintre bazinul Burghei și Bratiei la cca 4 m, apoi se îndreaptă brusc pe direcția nord – vest spre sud – est trecând printr-o curmătură, apoi se adăncește într-un defileu unde primește mai mulți afluenți.

Terasele Bratiei nu se pot corela din amonte în aval, se identifică două sectoare distincte: primul este cel nordic ce se corelează cu terasele din valea Bughei, terasa de 25 m (Cândești), al doilea sector în aval de cheia de la Oțelul, Bratia formează terase începând cu depresiunea Aninoasa – Vlădești, inainte de confluența Slănicului cu Bratia predomină terasele pe Dreapta Slănicului, care se continuă apoi în lungul Bratiei, indicând faptul că ele au fost formate de către Slănic.

Etapa evoluției regresive

În urma acestei etape s-a modelat și format întreg bazinul Bratiei aflat la sud de Ciocanul. După modificările cursului Bratiei, peisajul format ridică întrebări nu numai cercetătorilor ci și oamenilor de rând. În urma răspunsurilor primite prin analiza reliefului la fața locului, la întrebările despre aspectul, aparent haotic, al reliefului situat în estul bazinului Bratiei, conchid că Bratia și afluenții săi, Năvrap, râușor și Slănicul Mare au format prin șaua de la obărșia văii Crețuleasca spre piața de convergență a apelor aflată atunci pe valea Bughei.

Aspectele reliefului din bazinul Bratia

Fiecare treaptă de relief cu particularitățile sale proprii, determinate de morfostructură și morfologia fiecăruia sub influența predominantă a factorilor externi impusă de structura geologică, cuprind diverse aspecte caracteristice acestora.

Treapta montană (Munții Iezer)

Fiind bine delimitată de cumpăna de ape, această treaptă formează în bazinul Bratia limita în nord – est și vest, la sud limita este trasată de aliniamentul: Culmea Doamnei, care se prezintă ca o șa de trecere între bazinul Râușorului și cel al Râului Doamnei, pe valea Izvorului Coșa până în șaua Duvalmului (1220 m) apoi prin valea Duvalmului în Valea Bratiei, coboară spre sud, fiind delimitată de Culmea Plesnitoarea – Plesnitorica, ce coboară din Iezer, urcă prin Poiana Lupoiului și coboară prin Valea Prunului în Brătioara și apoi spre est, prin Dealul Dumbrele și Dosul Stânișoarei spre valea Bughei.

În acest sector munții Iezer sunt alcătuiți din roci metamorfice, din valea Brătioarei spre est sunt prezente micașisturi și paragnaise cu amfibolite și migmatite aparținând seriei de Cumpănă, iar spre vest, este alcătuită din șisturi cloritoase și amfibolite din seria Leaota, între ele fiind un raport de ordin tectonic.

În munții Iezer modelarea actuală se prezinjtă astfel: predomină la peste 1800 m procesele de dezagregare, crio – nivale și pluviale, cu formare de acumulări de grohotiș. Eroziunea în adâncime este slabă la nivel etajelor pădurilor, iar pe suprafețele cu cu pajiști secundare se manifestă procese de spălare și șiroire.

Culmile ce se desprind din Iezer în cadrul bazinul studiat sunt:Portăreasa spre est, Păpău și Șețu spre vest și culmile Jupâneasa și Duvalmu spre sud desprinzându-se din vf. Păpău.

Treapta subcarpatică (Muscelele Argeșului)

Ca și poziționare, acesta se află la limita nordică a subcarpaților fiind dată de contactul dintre culmile sudice ale Iezerului cu aceștia, contactul se realizează pe linia Albești – Valea Prunilor, Poiana Lupoiului, prin nordul Culmii Viorelelor în lungul văii Bratiei până la Valea Duvalmului, apoi trece în valea Izvorul Coșa, prin șaua Duvalmului după care trece în culmea Bahniei

Limita sudică este dată de aliniamentul de cueste ce flanchează trecerea spre Gruiurile Argeșului, prezente în bazin prin vârfurile Păcuraru (726 m) pe partea dreaptă și Prislop (690 m) pe stânga Bratiei. În bazinul Bratia, relieful subcarpatic este foarte complex deoarece aici interferează mai multe subunități cu specific tectonic și litologic propriu: Depresiunea Câmpulung cu Bazinul Cândești și Culmile Albeștilor, Anticlinalul Mățău – Ciocanu și Munceii Plăticăi, reprezentând o zonă de interferență carpatică – subcarpatică, la care se adugă și sinclinalul Aluniș.

Treapta piemontană (Gruiurile Argeșului)

Poziționarea acestei trepte este în partea inferioară a bazinului, limita nordică fiind formată din aliniamentul vârfurilor Păcuraru – Prislop, reprezentând cuesta de separare între muscele și gruiuri.

Această treaptă de relief în cadrul bazinului Bratiei, se prezintă ca două culmi paralele, în nord având altitudini mai mari de 700 m și mai coborâte în sud sub 400 m din acestea se desprind culmi ce descresc altitudinal spre bazinul Bratiei.Pe culmi sunt prezente șei ce se datorează în special eroziunii diferențiale sau alunecărilor de teren pleistocen.

Subdiviziunile piemontane se limitează doar la două culmi: Păcurarul pe dreapta Bratiei și culmea Prislop pe stânga acesteia. Sectorul piemontan cuprinde terasele dezvoltate pe partea dreaptă Bratiei, care parțial sunt acoperite cu conuri de dejecție și glacisuri sau valuri de alunecare pleistocene ca cele dintre Băilești și Băjești.

Pe partea stângă în schimb se află ample conuri de dejecție și petice de terasă la sud de Ulita, iar în cadrul culmilor înalte se remarcă petice din suprafață piemontană, care local sunt folosite pentru pășunat, fiind mult mai accentuată pe stânga în raport cu dreapta văii.

Culmile ce descresc spre vale sunt caracterizate de: lungiuni scurte si destul de abrupte, indicând o modelare și fragmentare accentuată a piemontului getic în acest sector.

Tipuri genetice de relief

Relieful petrografic – acest tip de relief este destul de variat el fiind format pe următoarele tipuri de roci:

– Relieful dezvoltat pe granite și amfibolite

– Relieful dezvoltat pe gnaise de cumpănă (șisturi cristaline)

– Relieful dezvoltat pe gresii și calcare

– Relieful dezvoltat pe argile, marne și pietrișuri ce alternează cu gresiile

Relieful structural – dezvoltați pe roci cristaline, munții Iezerului sunt ca și muntii Făgăraș, relieful structural este datorat direcției stratelor mai due din șisturi cristaline, numite de către geologi geticul.

Munții Iezerului ca și munții Făgăraș s-au format pe un anticlinoriu, cu flancul sudic mai prelung, având o orientare generală pe direcția înclinării stratelor, aceasta evidențiindu-se pe culmile Băneasa, Obîrșiua și Curmătura Gropilor, din sectorul superior al Bratiei.

Datorită acestei înclinări, aspectul munților Iezer pare să se asemene cu cel al unei cueste, deoarece versanții orientați spre nord sunt mai abrupți raportați la cei sudici, mai domoli și prelungi. Structurile monoclinale, sunt întâlnite la sud de Cândești, în mușcelele Argeșului, înclinarea generală a stratelor este dinspre nord spre sud, pe dreapta Bratiei, iar pe stânga acesteia înclinarea stratelor este de la sud la nord, deoarece avem de a face cu o structură cutată, Anticlinalul Mățăului, din care face parte dealul Ciocanului.

Întâlnim interfluvii de mușcele pe partea vestică a bazinului unde acestea au înălțimi mari lângă munte, vf. Plătica 1150 m, vf. Ulmului 1024 m, datorită rocilor mai dure din care sunt alcătuite, ele coborănd către sud mai lin decât este înclinarea stratelor.

În locul unde sunt roci mai moi, pe aceste Mușcele există înșeuări, cueste în unghi cu vârfuri proeminente, formate pe strate dure, de asemenea se întâlnesc și mici suprafețe și trepte structurale.

Fig 1.1.2 Schiță panoramică în depresiunea Aninoasa – Vlădești, sectorul nordic, cu evidențierea reliefului monoclinal [1]

La contactul cu muntele apare prima depresiune structurată și anume depresiunea Cândești, în sudul acestor depresiuni se află șirul dealurilor inalte, masive ce depășesc pe dreapta Bratiei 1000 m iar pe partea stângă ajung la 886 m în vf. Ciocanu.

În acestă zonă se află un alt aliniament de cueste la contactul conglomeratelor helvețiene cu cele meoțian – daciene, orientat est – vest cu depresiuni intracolinare subsecvente de contact, deluroase: Slănic pe Slănic și Berevoiești pe Bratia.

Fig. 1.1.3. Cueste în depresiunea Aninoasa – Vlădești [1]

Structuri cutate – pe teritoriul bazinul Bratia se suprapun două anticlinale și două sinclinale decroșate. Anticlinalul Mățăului se află la est flancat la nord de sinclinalul Câmpulung, iar la vest se află anticlinalul Chiciora – Plătica flancat la sud de anticlinalul Aluniș.

Acestea se pot observa cu atenție pe teren și pe hărțile topografice, deoarece masivitatea anticlinalelor iese în evidență în contrast cu sinclinalele mai coborâte acoperite în acest loc cu ample curverturi sedimentare.

Suprafețe de nivelare

Se identifică în cadrul bazinului Bratia suprafețe de nivelare în fiecare unitate de relief, ele fiind prezentate oarecum în ordine cronologică:

Nivelele carpatice – se identifică în munții Iezer prin suprafețe de nivelare bine conturate și pe culmile din bazinul Bratia. La peste 1800 m apar suprafețele nivelului Borăscu, reprezentate de trei trepte peste 2300 m (vârful și culmea Obârșiei), 200 – 2100 m și 1800 – 1900 m.

Cel mai bine este evidențiat nivelul 200 – 2100 m în culmile Păpău (2093 m) și Muchia Colții Caprei (2121 m). La 1600 – 1700 m apare nivelul Râu Șes cu două trepte: prima bine conturată în culmile Șețu (1720 m), Jupâneasa (1713 m), Portăreasa (1651 m), Boldu (1658 m), iar al doilea cuprins între 1300 – 1500 m se identifică în culmea estică a Portăresei (1526 – 1556 m), Culmile Voievoda – Meledicu Mare (1364 – 1285 m), Duvalmul (1507 m), Năpârteanu (1545 m) și Piscul Rusului (1368 m).

Fig 1.1.4. Nivele de eroziune evidențiate pe culmile sudice ale Iezerului [1]

Nivelele subcarpatice – în număr de trei, sunt specifice depresiunii Câmpulung: prehelvețiană 700 – 760 m, sarmațian – meoțiană 600 – 650 m și cea de-a treia romanian vilafranchiană la 625 m, fiind echivalentul unei terase.

În celelate sectoare ale Mușcelelor din cadrul bazinului se identifică următoarele nivlel: 550 – 700 m ( inferior), 750 – 945 m (mediu) sau nivelul plaiurilor datorită extinderii acestui topic asupra culmilor netede aflate la această altitudine, 975 – 1200 m (superior) sau nivelul piscurilor.

Nivelele piemontane – sunt suprafețe de acumulare piemontană neerodate, care se prezintă ca niște câmpuri, suprafețe netede pe interfluvii ( Culmea lui Băj, Dealul de Sus – Dealul Gruiu – Dealul Curmăturii, Dealul Ciuca Bratiei – Dealul Dumbrava, pe dreapta și stânga: Dealul Prislop, Dealul Vlădeanului, Plaiul lui Iovan și Dealul Corboaica).

Relieful glaciar

În munții Iezerului glaciațiunea cuaternară s-a instalat pe toate văile, dar în lipsa unui circ glaciar la o așa altitudine mare se datorează probabil orientării spre sud a acestui segment de vale, dar ghețarul ce a funcționat aici a fost unul mic ce provenea din circul Groapelor și a trecut de șaua Curmătura Groapelor, o șa de transfluență între cele două bazine hidrografice.

Relieful periglaciar

Un proces foarte activ care duce la formare acestui tip de relief este cel crionival, acestea sunt datorate acțiunii înghețului, proceselor criogene și a acțiunii zăpezii și proceselor nivale. Formele de relief ce au rezultat din aceste procese sunt următoarele: forme de dezagregare, (relief rezidual) formate în urma gelifracției actuale, forme de acumulare (grohotișuri) rezutate din cazua dezagregării rocilor, datorită gelivației se formează acumulări de grohotiș la baza versanților.

Relief fluviativ

Ca și agent modelator complex, apa modifică suprafețele pozitive de relief iat pe cele negative le umple, astfel putem vorbii în cazul acestui tip de relief de forme de acumulare rezultate în urma depozitării grosier erodat în amonte. Primul element specific al acestui tip de relief este albia, ea se conturează pe fiecare afluental Bratiei, odată ce panta de scurgere este sub 45°, albia majoră, lunca, se formează încă de la altitudini mari, 1000 – 1200 m.

Caracteristici climatice specifice

Pe baza informațiilor preluate la de stația meteorologică Câmpulung, a fost realizată analiza climatică a bazinului Bratiei, deoarece este singura stație meteorologică apropiată de bazinul Bratia și în unele situații, de la stația Bicești.

Au fost folosite, de asemenea și date de la stațiile pluviometrice de la Lerești, Nămăiști, Bratia, Râușor și Râușoru Pod. La acestea se adaugă datele prelucrate de ocolul silvic Aninoasa, care a luat în calcul următoarele stații meteorologice: Pitești, Curtea de Argeș, Câmpulung, Sinaia și Vf. Negoiu.

Situată la contactul dintre rama montană și subcarpați, depresiunea Câpulung face ca să se resimtă din punct de vedere climatic, influența muntelui și a dealurilor înalte. În afară de sectorul depresiunii bazinu Bratia cuprinde și areale montane și deluroase cu particularitățile lor altimetrice.

Circulația atmosferică

Centrii barici – pe teritoriul României există patru mari centri barici, ce au caracter semipermanent, de origine termică sau dinamică: anticiclonul azoric, ciclonul islandez, anticiclonul siberian, ciclonul mediteranean. Mai apar, pe lângă acești centrii importanți încă doi centrii secundari: anticiclonul scandinav și anticiclonul groelandez.

Teritoriul României, la interferența lor în ianuaria, se afla sub influența directă a anticiclonului siberian și indirectă a depresiunii mediteraneene, iar în iulie, într-un câmp baric mediu, între anticiclonul azoric și o depresiune sud – estică, cu gradienți orizontali foarte slabi. Aceste situații barice formează media generală a mulțimii de situații sinoptice destul de variate, aflate în continuă schimbare, în intervale de timp uneori foarte scurte.

Tipurile de vreme – pe care le determină anumite direcții de circulație sunt strâns legate de caracteristicile maselor de aer. Circulația vestică, aduce în general iarna mase de aer polare, mai rar, tropicale și maritime determinând pe teritoriul României ierni blânde, precipitații frecvente, în majoritatea lor sub formă de ploaie, cu lapovită și ninsoare la altitudini mai ridicate.

Gradul de instabilitate termică este mai accentuat în perioada caldă, aversele de ploaie fiind însoțite de oraje. Circulația polară determină scăderea temperaturii, creșterea nebulozității și a instabilității și scăderea precipitațiilor.

Circulația tropicală aduce o vreme călduroasă, atât iarna, cât și vara, cu instabilitate, precipitații sub formă de averse și descărcări electrice vara, iar iarna, vreme umedă, închisă, călduroasă, in cazul circulației tropicale maritime, și cu timp frumos și cășduros, în cazul circulației tropicale continentale.

Particularitățile suprafeței active – culoarele depresionare de vale, în lungul cărora au loc o canalizare permanentă a maselor de aer, însoțită de circulația locală specifică munte – vale (de tip briză), sau prin depresiuni, la contactul cu munții și dealurile înalte, permite o bună aerație, în depresiunile relativ închise asigură un adăpost mai mare și predominarea calmului (40 – 55 %).

Această este situația și în bazinul Bratiei, unde masele de aer coboară în lungul culoarelor principale de vale: Bratia, Brătioara, Râușor, cantonându-se în depresiunea Câmpulung respectiv Berevoiști. Particularitățile climatice ale acestei regiuni sunt influențate de trăsăturile geomorfologice care determină zonalitatea elementelor climatice, la care se adaugă gradul de acoperire cu vegetație naturală, ce reflectă particularitățile climatice zonale, influențate de intervenția directă sau indirectă a omului, a dus la apariția unor caracteristici locale, de climat, unele cu caracter episodic sezonier.

Circulația generală a atmosferei – având un caracter semipermanent, pe teritoriul României se manifest patru mari centrii barici, de origine termică sau dinamică: anticiclonu azoric, cliclonul islandez, anticiclonul siberian, ciclonul mediteranean.

Uneori, pe lângă acești importanți centrii de acțiune atmosferică, mai apar doi centrii secundari: anticiclonul scandinav și cel groenlandez. În ianuarie, la interferența lor, teritoriul României se află sub influența directă a anticilonului siberian și indirectă a depresiunii mediteraneene, iar în iulie, într-un câmp baric mediu, între anticiclonul azoric și o depresiune sud- estică, cu gradienți orizontali foarte slabi.

Circulatia generală a atmosferei – circulația de est, în depresiuni și culoarele de vale se face tot mai putin simțită, acestea fiind ferite de invaziile de aer rece siberiar și de gerurile puternice. pe măsură ce altitudinea crește, se face tot mai mult simțită circulația zonală de vest, generatoare de fohn efectele acestuia se remarcă în valorile mai reduse ale nebulozității totale (circa 6 zecimi), și ale umezelii relative (<70%).

În regiune este bine marcată și circulația de nord, îndeosebi în șinguș culoarelor, efectul direct al circulației generale la sol îl constituie vântul, a cărui frecvență din direcția vest și nord vest este de 20 – 50%, iar din direcția nord este de 10 – 15%.

Manifestarea elementelor climatice – Radiația solară are ca efect încălzirea solului și a a aerului, temperatura are oscilații periodice, datorate factorilor astronomici, și oscilații neperiodice legate de circulația atmosferică.temperatura medie este rezultatul tuturor variațiilor termice anuale, lunare, diurne, nocturne.

La nord depresiunea Câmpulung este influențată de izoterma de 7°C, temperatura medie anuală este de 7°C la periferia nordică, în depresiuni unde calmul este predominant (40 – 55%) și expoziția față de soare este favorabilă, temperatura medie anuală este de 8° – 9°C, la Cămpulung este de 8,1°C, conform datelor din intervalul 1896 – 1975 și 8,7°C în intervalul 1998 – 2007.

Temperaturile medii lunare – valorile medii negative ale temperaturii aerului sunt caracteristice intervalului decembrie – februarie, iar cele mai scăzute temperaturi se produc în luna ianuarie. Temperatura medie este mai mică la Cândești datorită influenței muntelui, iar valoarea înregistrată la stația meteorologică cea mai apropiată, Cîmpulung este de -2,8°C.

Dacă se produc inversiuni termice în sezonul rece, cum a fost in ianuarie 1936 temperatura a fost de 2,5°C (aceasta depășește valoarea medie multianuală), iar în 1966 a fost de 4,2°C. Temperatura minimă a coborât și mai mult reflectând interacțiunea dintre circulația atmosferei și condițiile geografice locale, cele mai coborâte valori minime producându-se în depresiuni în anii cu puternice inversiuni termice, -31,0°C la 24.12.1933.

Iulie este cea mai caldă lună a anului, temperatura medie a aerului la contactul cu muntele, în depresiunea Cîmpulung este de 18,3°C, temperatura maximă absolută a înregistrat valori mari față valorile medii ale lunii iulie, ca urmare a advecțiilor de aer fierbinte tropical.

Conform temperaturilor din intervalul 1998 – 2007, cu o maximă de 19,4°C în iulie și o minimă de -1,4°C în ianuarie, indică caracterul continental al climei. extremele termice ale acestui interval au fost de 17,5°C, valoarea maximă în ianuarie și -23,4°C valoarea minimă în aceeași lună în anul 2006.

Pentru iulie 2002 maxima absolută a fost de 35,8°C iar minima absolută de 4,2°C, aplitudinea termică dintre aceste valori extreme este de 59,2°C, aceasta evidențiează caracterul continental al climei, cu variații mari între iarnă și vară. Temperatura medie anuală este cuprinsă între -2,3°C și 6,1°C în zona montană și între 8,1°C și 9,8°C în arealul dealurilor și Podișului Getic. Luna cu temperatura medie cea mai ridicată este iulie (6,2°C – 15,2°C în zona montană și 18,4°C – 20,8°C în zona dealurilor) iar cea cu temperatura medie cea mai scăzută este ianuarie

(-11,2C) – (-3,9°C) în zona montană și (-2,9°C) – (-2,4°) în zona dealurilor.

Tabelul 1. Temperatura medie (1896 – 1975)

Maxima absolută s-a înregistrat la 20 august 1958 (32°C), unde aceasta descrește continuu, cu creșterea altitudinii (22°C la 2500 m), ea se realizează de obicei în luna iulie în părțile joase ale bazinului Bratia, în luna august în etajul climatic montan superior și în luna septembrie la golul alpin.

Minima absolută s-a înregistrat la 5 februarie 1956 (-25,5°C), aceasta scade continuu cu altitudinea , situându-se în jur de (-34°C) la 1000 m și de (-38°C) la 2500 m. Temperatura minimă absolută se înregistrează în ianuarie – februarie, numărul zilelor de vară (temperatura maximă mai mare sau egală cu 25°C) descrește cu altitudinea, până la limita inferioară a etajului climatic superior, neexistând zile de vară în acest etaj, ca și în etajul climatic subalpin.

Înghețul – datele medii și extreme ale primului și ultimului îngheț la Câmpulung în depresiune are loc, când izoterma de 0° atinge zona depresionară la data de 4 – X. Înghețul timpuriu de toamnă poate avea loc la Câmpulung la data de 8 – IX, ultimul îngheț se poate produce primăvara și se înregistrează la 30 – IV, iar cel mai târziu în prima decadă a lunii iunie, la Câmpulung, cât și pe culmile deluroase.

Durata medie a înghețului este de 202 zile (în nordul depresiunii), iar durata maximă posibilă a înghețului este de 275 zile, fig 1.1.5.

Fig. 1.1.5. Date medii și extreme ale înghețului, durata medie și maximă posibilă a intervalului de înghet la stația Câmpulung [1]

Precipitațiile atmosferice – precipitațiile sunt un fenomen meteorologic mult mai instabil decât temperaturile, chiar dacă se supun legilor legate de altitudine, abaterile sunt mai numeroase decât la temperaturi, iar variația în timp și spațiu este dependentă de circulația atmosferică și de formațiile barice dominante, este cu atât mai mare cu cât condițiile locale sunt mai diferite.

Până la un nivel cuprins între 1700 – 2000 m, se observă o creștere a precipitațiilor odată cu altitudinea, mai sus precipitațiile scad. Acest fenomen își are explicația în procesul de formare a precipitațiilor prin ascensiunea maselor de aer umed la întâlnirea obstacolelor muntoase în calea lor.

Masele sunt obligate să urce deasupra pantelor și atunci, întâlnind o temperatură mai scăzută, vaporii de apă se condensează și precipită, la un moment dat masele de aer se răcesc în vaporii de apă. Deasupra acestui nivel maxim de condesare, temperaturile scăzute creează noi condiții de formare a precipitațiilor, iar aerul mai puțin umed eliberează mai puține cantități.

Cantități lunare de precipitații – analiza valorilor lunare medii reflectă o periodicitate în mersul lunar al precipitațiilor într-o curbă relativ regulată. Astfel, se înregistrează un maxim regulat în luna iunie, minima lunară se înregistrează în martie, un al doile maxim de precipitații în cursul toamnei și anume în octombrie, mai mult sau mai puțin pronunțat, prezentând o diferență de 5 – 20 mm față de minimul secundar din septembrie.

Tabelul 1.1. Precipitații medii și anuale [1]

În funcție de timpul în care se produce, acțiunea picăturilor de ploaie asupra solului este diferită, în general, în sezonul rece sunt predominante ploile cu cantități moderate de apă, căzute într-un interval de timp îndelungat din nori de tip stratus, caracteristici depresiunilor barice și fronturilor calde de provenință vestică.

Cantitățile medii anuale de precipitații sunt de 808,0 – 1412,0 mm în zona montană și de 700,0 – 735,5 mm în zona dealurilor subcarpatice și Podișul Getic. Complexitatea reliefului generează o distribuție cu totul inegală a precipitațiilor din punct de vedere cantitativ, astfel că, văile și depresiunile situate în partea sudică a culmilor înalte, primesc precipitații mai slabe decât cele situate în partea nordică sau nord – vestică.

În perioada de vegetație cad peste 60% din cuantumul precipitațiilor, cantitatea de precipitații fiind cuprinsă între 539,3 – 805,0 mm în zona montană și 439,4 – 592,5 mm în zona dealurilor. În cadrul bazinului studiat, nu sunt prezente perioade de secetă accentuate sau prelungite, umiditatea atmosferică este de 4,59 gr/m3. Cantitățile medii de precipitații pe anotimpuri variează după cum urmează:

zona montană: iarna – 118,2 – 297,0 mm; primăvara – 201,3 – 380,0 mm; vara – 315,6 – 460,0 mm; toamna – 172,9 – 295,0 mm;

zona de dealuri: iarna – 103,2 – 138,5; primăvara – 185,8 – 216,9 mm; vara – 226,8 – 283,4 mm; toamna – 156,1 – 165,4 mm.

Cel mai secetos anotimp este iarna (118,2 – 297,0 mm în zona montană și 103,2 – 138,5 mm în zona de dealuri).

Fig 1.1.6. Precipitații medii lunare și anuale în Depresiunea Câmpulung

În funcție de timpul în care se produce, acțiunea picăturilor de ploaie asupra solului este diferită, în sezonul rece sunt predominante ploile cu cantități moderate de apă, căzute într-un interval de timp îndelungat din nori de tip stratus, caracteristice depresiunilor barice și fronturilor calde de provenință vestică.

Cantitățile de apă lunare nu sunt mari, la fel maximele în 24 de ore, sunt așa numitele ploi mocănești care, dacă temperatura nu este scăzută pentru a se transforma în zăpadă cad cu picături mărunte și fine zile întregi, infiltrându-se în pământ până la adâncimi mai mari, dacă solul permite acest lucru.

Fig 1.1.7. Cantitatea maximă de precipitații în 24 de ore, în Depreiunea Câmpulung

Riscul climatic în bazinul Bratia – riscul climatic este prezent atunci când una din următoarele caracteristici este prezentă:

înghețul, datorită prezenței sale timpurii sau târzii poate provoca degerături ale culturilor sau a livezilor înfloare, provocând pagube însemnate.

seceta (ariditatea), lipsa precipitațiilor duce la uscarea vegetației mai ales pe timpul verii ducând la recolte scăzute.

stratul de zăpadă instabil, provoacă avalanșe în spațiul montan.

ploile torențiale, în cantitate mare distrug culturile și provoacă viituri și activează diverse procese geomorfologice.

viscolul, afectează căile de comunicație prin troiene.

bruma, afectează covorul vegetal și culturile de toamnă.

ceața, prezintă risc prin lipsa vizibilității.

chiciura, prin depunerile de gheață, riscul se referă la afectarea obiectelor pe care aceasta s-a depus: pomi, cabluri de telefonie, electrice sau de televiziune.

Analiza hidrografiei bazinului Bratia

Izvoarele apar acolo unde apa din subteran iese la suprafață, conform locației putem identifica izvoare montane situate la peste 1700 m altitudine, specifice sectorului superior al Râușorului, Bratiei și Brătioarei, cu debite constante și mari, fiind alimentate atât nival cât și pluvial.

Este cunoscut faptul că în aria Subcarpaților Getici există aliniamente cu izvoareminerale, cele mai cunoscute fiind cele din bazinul Oltului, dar ele sunt prezente aproape în fiecare bazin hidrografic ce străbate subcarpații.

Rețeaua hidrografică ese formată din cursul principal, reprezentat de râul Bratia și afluenții principali: Brătioara pe stânga, Năvrapul, Râușorul și Slănicul pe partea dreaptă. Conform graficului circular al bazinului Bratia, aflăm că din suprafața totală a bazinului, Năvrapul ocupă 5%, urmat de bazinul Brătioarei cu 9%, după care urmează Slănicul cu 13%. Râușorul are o pondere de 17%, iar suprafețele interbazinale pe stânga, cât și cele pe dreapta însumează 28%.

Analizand schema hidrografică a bazinului Bratia se remarcă lungimea mai mare a afluenților de dreapta față de cei de stânga, Brătioara pe partea stângă are 7 km, iar afluenții săi Turda 4 km iar Clincea 5 km.

În aval se află valea Satului cu o lungime de 5 km și Ulița cu aceeași lungime, iar Valea Mare însumează 7 km. Năvrapul, are pe partea dreaptă o lungime de 10 km, Râușorul de 21 km, Slănicul de 9 km, iar afluenții săi Slănicul Mare 9 km, Slănicul Sec 8 km iar în aval valea lui Băj 7km.

Graficul 1. Graficul circular al bazinului hidrografic Bratia

Prin noțiunea de nivel al apei râurilor se înțelege poziția suprafeței libere a apei față de un plan fix de raportare, în cazul nostru fiind vorba de nivelul 0 al mirei. Astfel situațiile măsurate la cele trei stații hidrometrice din bazinul Bratiei, Râușor Pod, Râușor și Băilești indică variații foarte mari în perioada analizată.

În anul 2009, la stația Râușor au fost înregistrate cele mai mici valori ale nivelurilor sub un centimetru, iar în anii 2001 și 2005 au fost înregistrate valorile cele mai mari datorită precipitațiilor abundente din acei ani.

La stația Râușor Pod pe Bratia situația nivelurilor este asemănătoare cu cea de la stația Râușor, anii 2000 și 2001 au cele mai mari niveluri, de peste 150 cm, iar în anul 2009 au fost înregistrate cele mai mici valori.

La stația Băilești poziționată nu departe de confluența Bratiei cu Râul Târgului, situația hidrologică în anul 2005 reflectă nivelurile cele mai mari, depășind cu 160 cm față de anul 2003, valorile minime la această stație au fost înregistrate în anul 2009, acestea oscilând între 10 cm și 40 cm spre sfârșitul acestuia.

Debite – debitul lichid reflectă cantitatea de apă ce se scurge prin secțiunea activă a unui râu în unitate de timp. În anul 2005, la stația Râușor s-au înregistrat cele mai mari debite, valorile din lunile de primăvară și vară au depășit 2 m3/s, iar in iulie aceasta a depașit chiar 3 m3/s.

În anul 2000 s-a înregistrat debitul minim, în perioada de vară – toamnă, iar perioada de primăvară corespunde anilor 2001 – 2002 când valorile au fost sub 0,5 m3/s. Pe râul Bratia, situația debitelor este cu totul alta față de Râușor, în anul 2005 la Râușor Pod au fost înregistrate debite mari începând cu jumătatea lunii martie, acestea au depășit 5 m3/s, ajungând până la peste 8 m3/s.

Minimele debituli lichid la stația Râușor Podau fost caracteristice primelor 6 luni ale anului 2002 când aceasta a fost în jurul valorii de 1 m3/s, debitul cel mai mare îl înregistrează anul 2005 cu valori în jur de 16m3/s în lunile iulie și august, și cu valori mari primăvara în jur de 10 m3/s.

Debitul solid – indică cum și când are loc un proces de eroziune mai activ sau mai lent, fiind de obicei în strânsă legătură cu procesele meteorologice. În anul 2001 la stația Râușor a fost un an cu aluviuni bogat, cu debit de aproape 10 kg/s, urmat apoi ca valoare de anul 2005 cu aproape 8 kg/s în luna iulie, iar celelate valori fiind în jur de 4 kg/s sau mai mici.

La stația Râușor Pod, pe Bratia se schimbă situația debitului, înregistrându-se valori mari de peste 10 kg/s în aprilie 2001, în iunie 2006 și noiembrie 2009. Alți ani cu valori mari ale debitului solid au fost aprilie 2004, cu valori cuprinse între 8 – 10 kg/s, 2005 în mai și iunie și 2008 în decembrie.

La stația Băilești, debitul solid a avut valori mari în anul 2005, în perioada iunie – septembrie, când valorile acestuia au depășit 200 kg/s, indicând faptul că precipitațiile abundente din acel an au accelerat eroziunea suprafețelor expuse acestui proces dinamic.

Scurgerea – scurgerea maximă reprezintă cantitatea maximă de apă care a fost înregistrată vreodată într-un anumit bazin hidrografic. La stațiile hidrologice din bazinul Bratia valorile debitului istoric sunt:

La stația Râușor, nivelul maxim istoric a fost de 190 cm în data de 04.08.1983 iar debitul înregistrat a fost de 98,0 m3/s.

La stația Râușor Pod, pe Bratia nivelul maxim istoric a fost de 192 cm în data de 02.07.1975, iar debitul înregistrat a fost de 153 m3/s.

La stația Băilești, pe Bratia nivelul maxim istoric a fost de 158 cm în data de 03.06.1991, cu un debit de 185 m3/s.

Tipuri genetice de lacuri – cuvetele lacustre din bazinul Bratia sunt de două feluri: pluvionivale în zona montană și iazuri antropice în celelalte sectoare ale bazinului, în total se întâlnesc în jur de 15 cuvete lacustre.

Pe culmea Capra – Portăreasa – Boldu, sunt situate lacurile crio – pluvio – nivale, cele mai importante fiind lacul Capra și Portăreasa, pe langă acestea mai sunt încă două lacuri, unul aflat lângă vârful Boldu și la capătul culmii Voievozii.

Iazurile au fost realizate prin alimentarea cu apă a livezilor în comuna Băilești iar în alte locuri s-au format în urma exploatării de cărbune (la Oțelu), sau a argilei de construcții (la Cândești, Valea Siliștii și Vlădești).[1]

Mlaștinile și tinoavele prezente în bazinul Bratiei sunt situate în diferite locuri cum ar fi: Lacul Lupoiului, la baza conului de dejecție al văii omonime situat în lunca Bratiei la nord de Cândești. Tinovul de la Oțelul ocupă o amplă cuvetă, numit și Lacul Miresei, mlaștinile și tivoanele situate pe culmea dintre Albești și Bughea de Jos.

Analiza elementelor biogeografice din bazinul Bratia

Vegetația – bazinul hidrografic Bratiase află în regiunea biogeografică holarică,în subregiunea Eurosiberiană, sectoarelor central – european și alpin, ce sunt caracterizate de: conifere, quernicee și asociații ierboase variae, repartizate altitudinal, aceasta ducând la identificarea mai multor etaje de vegetație.

Etalul alpin – este situat insular în partea de nord abazinului lapeste 2200 m altitudine, aceste altitudini întâlnindu-se pe vârfurile Obârșia, Danciu, Păpău. Acestui etaj ii sunt specifice câteva specii de plante și arbori, și anume: vegetația ierboasă reprezentativă acestui etaj este coarna (Carex curvula), rugina (Juncus trifidus), părușca (Festuca supina), clopoței (Campanula alpina), degetărușul (Soldanella pussila), piciorul cocoșului alpin (Ranunculus alpestris), milițeaua (Selena acaulis), ciuboțica (Primula minima), ciuboțica (Primula minima), ochiul șarpelui (Eritrichium nanum), pe lângă acestea se întâlnesc plante specifice pajiștilor alpine care sunt: Părușca (Festuca supina), iarba vântului (Agrostis rupestris), hurișor (Poa annua), mușchi (Rhytidium rugosum).

Vegetația lemnoasă este reprezentată în general de smârdan sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi), sălcii pitice (Salix retusa), argințica (Dryas octopetala), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), afin și merișor.

Etajul subalpin – este caracteristic altitudinii de 1650 – 1700 m, până la limita inferioară a etajului alpin, această altitudine este întâlnită în nordul bazinului Bratia, pe culmile ce coboară spre sud. În acest etaj, speciile de plante și arbori predominante sunt alcătuite din jneapăn sau pinul de munte (Pinus montana), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus vidiris), la care se adaugă smârdan sau bujor de munte, afin, merișor.

Pajiștile sunt alcătuite din iarba vântului (Agrostis rupestris), părușca (Festuca supina), firuța (Poa media), cimbrișor, păiușul roșu, târșa mare sau păiușul bălților, țăpoșica, aici apărând izolat molidul (Picea excelsa) și zada (Larix decidua).[1]

Etajul boreal – limita inferioară a etajuli boreal este de 1400 m, reprezentat de două subetaje și anume: subetajul montan de molidișuri care ocupă cca. 1459,2 ha adica (8%) din suprafața împădurită a bazinului și subetajul montan de amestecuri cu o suprafață de 417,8 ha, adică 3% din suprafața împădurită.

Figura 1.1.8. repartiția zonelor de vegetație în bazinul superior al Bratiei[1]

Specii de plante și arbori specifice acestui etaj sunt: molidul (Picea excelsa), scorușul (Scorbus sucuparia), paltinul (Acer pseudoplatanus), zada (Latrix decidua), fag (Fagus silvatica). Pe pajiștile secundare sunt formațiuni vegetale ale următoarelor specii: zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), trestia de pădure (Calamagrostis arundinacea), tufărișuri de zmeură, păiuș roșu, păiușca, țăpoșica, târșa mare sau păiușul bălților, rogozul, clopăoței, sunătoare, ștevia stânelor, golomat (Dactylis glomerata).

Etajul nemoral – este situat la limita inferioară a etajului boreal și coboară până la 350 m în Podișul Getic, în sectorul inferior al bazinului Bratiei. În acest etaj speciile de plante și arbori predominante sunt următoarele: fagul, gorunul, mai ales în zona de deal, carpenul (Carpenus betulus), paltinul de munte (Acer sivestris), pinul negru (Pinus nigra).

Subarbuștii întâlniți în acest etaj sunt: voinicer și lemn râios (Evonymus europae), alun (Corylus avelana), corn, sânger (Cornus mas, Cornus sanguinea),. Flora erbacee este alcătuită din: păiuș, firuța de pădure (Poa nemoralis), mărgeluță păștiță, rodul pământușui, cucuta de pădure, leurda, păiușca, târșa mare sau păiușul bălților, țăpoșica, golomat, hurișor, zâzanie,.

În partea superioară a etajului nemoral se află subetajul pădurilor de amestec, dintre fag și rășinose, el se întâlnește între 800 – 1400 m în bazinul Bratiei. Specific arealului sudic al bazinul Bratiei este subetajul gorunului care se întinde între 320 m (altitudinea minimă în bazin) și 700 – 800 m caracteristic contactului cu subcarpații și chiar culmile sudice ale acestora. Totuși pe culmile sudice ale subcarpaților se întâlnește fâșia de tranziție dintre gorunete și făgete, speciile întâlnite sunt: gorunul, cărpinița, mojdreanul, stejarul pufos, pinul negru, arțarul trilobat, iar arbuștii râspândiți în acest areal sunt: alunul, vornicelul, cornul, etc.

Vegetația azonală este specifică arealelor cu exces de umiditate cum sunt lunca, zonel mlăștinoase tivinoavele, lacurile și iazurile din sectorul subcarpatic și piemontan. Plantele specifice acestor areale sunt: aninul negru (Alnus glutinosa), aninul alb (Alnus incata), ce alternează cu salcia (Salix alba), airba câmpului (Agrostis stolonifera), cu specii de Carex (rogoz) și Juncus (țipirig).

Figura 1.1.9. ponderea foioaselor în etajul nemoral

Fauna – arealul din bazinul Bratiei, pe lângă altitudinile mari, morfologia specifică și vegetația tipică cuprinde diferite specii de animale a căror arie de răspândire este foarte mare, printre aceste găsim: cerbul comun (Corvus elaphus), căpriorul (Capreolus capreolus), capra neagră, râs, pisică sălbatică, viezure, ursul, mistrețul, lupul, veveritâșa, jderul de copac, șoarecele vărgat, șoarecele gulerat, iar vara pătrund din etajul inferior iepurii.

Melcii întâlniți în etajul boreal Vitrea diaphana, Retinella pura, Oxichilus plaber, păsări: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, fâsa de munte, brumărița, acvila de munte, corbul, ciocănitoarea cu trei degete, ciocănitoarea neagră, pitulicile, mierlele pătrund din etajul inferior.[1]

Fauna de deal – în aria zonei de deal, speciile de animale răspândite sunt următoarele: ursul (Ursus arctos), mistrețul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), cocoșul de munte (Tetrao uragallus), lup (Canis lupus), vulpe, jder de copac, șoarecele gulerat, veverița, jderul de piatră, pârșul.

Păsări: lăstunul mare sudic (Alpus melba), potârnichea (Perdix perdix), ciocănitoarea sură (Picus Canus), gaița, mierla, ciocârlia de pădure, pițigoi, cinteza, ierunca, șorecarul, buha, pițigoiul de munte, măcăleandrul, ciocănitoarea mare, pițigoiul mare, etc.

Fauna cinegetică – următoarele specii constituie vânatul principal: cerbul comun, căpriorul, capra neagră, ursul, mistrețul, cocoșul de munte, lup, râs, pisică sălbatică, viezure, vulpe, jder de copac.

1.6. Învelișul de sol

Solul poate fi considerat un corp al naturii, o individualitate naturală de sine stătătoare, un produs al interacțiunii îndelungate, simultane și neîntrerupte a mai multor factori pedogenetici. În cazul bazinului Bratia, solul s-a format, s-a dezvoltat și a evoluat în strânsă legătură cu factorii învelișului geografic, devenind el însuși un element al acestuia, un component al peisajului.

Factorii genetici ai solului – Un rol important în formarea învelișului de sol din bazinul Bratia l-a avut clima, vegetația, relieful și roca, și cu totul local apa stagnată și freatică.

Clima – a acționat prin componentele sale și anume: precipitații, temperatură și într-o mai mică măsură cu ceea ce privește evapotranspirația și radiația globală. Transformarea fizică și chimică a diferitelor roci de solificare, eluvierea – iluvierea este influențată de climă, de asemenea a controlat permanent dinamic unor procese din sol, ca de exemplu reacțiile de schimb cationic și energetic, cantitatea și felul materialelor argiloase, conținutul de săruri solubile, debazificarea și acidifierea solurilor.

Vegetația – a avut și ea la rândul său un rol foarte important în formarea solurilor, influența și rolul său fiind inseparabil legate de climă. Sub pădure procesul de pedogeneză s-a desfășurat atât în direcția podzolirii cât și a bioacumulării, respectiv a îmbogățirii solului cu humus saturat, în azot, baze, microfloră, faună.

Relieful – a influențat în mod direct cât și indirect formarea solurilor, instalarea și dezvoltarea rețelei hidrografice a condus la conturarea versanților în cadrul cărora eroziunea s-a manifestat cu intensități diferite.

Sunt frecvente în teritoriul areale puternic afectate de eroziunea de suprafață cât și de adâncime, la care se adaugă numeroasele alunecări de teren, toate întrerupând procesul de solificare. Apa freactică a influențat cu totul local asupra formării unor soluri care sunt cele negre clinohidromorfe. Apa stangnantă a influențat asupra formării solurilor doar în cazul suprafețelor plane, slab drenate în limitele cărora solul a fost supus procesului de pseudogleizare.[1]

Principalele procese pedogenetice – dintre procesele podogenetice, care sub influența factorilor de mediu au condus la diferențierea orizonturilor de sol și la formarea și dezvoltarea învelișului de sol din bazinul Bratia menționăm, în ordinea predominanței: eluvierea – iluvierea, alterarea sau cambizarea, spodolizarea, gleizarea, pseudogleizarea și bioacumularea.

Eluvierea – iluvierea area o pondere relativ mare în teritoriu. Este caracteristică argiluvisolurilor, începând cu solurile brune argiloiluviale și continuând cu luvisolurile albice caracterizate prin prezența unui orizont Bt (de acumulare a argilei) sau a unui orizont E1 (luvic) ori Ea (albic) urmat de un orizont argeloiluvial (Bt) (soluri brune argiloiluviale, soluri brune luvice, luvisoluri albice).

Alternarea – s-a manifestat cu intensitate mai mare în sectorul central și nordic al bazinului Bratia favorizând formarea orizontului cambic (Bv) caracteristic solurilor brune cumezobazice și brune acide din clasa cambisolurilor.

Spodosolizarea – este caracteristică zonei de munte cu umiditate crescândă, roci acide și vegetație acidofilă, sub care silicații primari sunt desfăcuți, prin alternarea în componente de bază.

Gleizarea – are o manifestare la nivel local, în condițiile unui relief de pantă unde sunt prezente solurile negre clinohidromorfe din sectorul central al bazinului cu relief de muscele, dezvoltat pe argile marnoase.

Pseudogleizarea – este caracteristică numai argiluvisolurilor, în zona sudică a teritoriului formate în condițiile unui relief relativ plan imperfect drenat. Afectează astfel unele soluri brune argiloiluviale tipice, dar mai ales pe cele diferențiate textural (brune lovice și luvisolurile albice).

Bioacumularea – esența solificării s-a manifestat cu intensitate scăzută în bazinul Bratia, excepție făcând zona înaltă ce depășește 1800 m, în care apar umbrisolurile (solurile negre acide).[1]

Caracterizarea învelișului de sol – sub acțiunea factorilor pedogenetice și aproceselor dpedogenetice s-a format o gamă largă de soluri reunite în șase clase: argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri, soluri hidromorfe și soluri neevoluate.

Figura 1.2. Ponderea claselor de sol [1]

Analizând figura 1.2 observăm că cele mai răspândite soluri sunt: argiluvisolurile 51%, cambisolurile 28%, neevoluate 26%, procentul celorlalte tipuri de soluri fiind nesemnificativ.

Argiluvisolurile – au ca diagnostic un orizont Bt îmbogățit în argilă migrată. Clasa argiluvisolurilor este reprezentată în teritoriu prin tipurile brun argiloiluvial, brun luvic și luvisol albic. Ele apar în diferite stadii de evoluție ca solurile brune inclusiv slab luvice, ca soluri brune până la puternic luvice, inclusiv pseudogleizate, ori afectate sau nu de eroziune.

Cambisolurile – grupează solurile la care elemetul diagnostic esențial il constiutuie prezența în profil a orizontului B cambic (Bv), cum sunt solurile brune eu-mezobazice și solurile brune acide.

Spodosolurile – acestea înglobeză solurile brune feriiluviale și podzolurile care au ca element diagnostic un orizont B spodic, care poate fi de tip Bs (caracterizat prin acumularea sescvioxizilor de Fe și Al) sau de tip Bhs (în care pe lângă sescvioxizi conține și humus). Limita lor inferioară se situează la 1350 – 1450 m și urcă până la aproximativ 1800 – 1900 m.

Umbrisolurile – sunt reprezentate prin soluri negre acide, care frecvent se asociează cu solurile brune feriiluviale. Solurile negre acide au printr-un orizont A umbric (Au) și orizont B cambic (Bv) având gradul de saturație în baze (V)< 55% și cel puțin în partea superioară, culori și crome < 3,5 la materialul în stare umedă.

Sunt răspândite în același areal cu solurile brune acide și soluri brune feriiluviale, unde s-au format pe produsele de dezagregare ale multor roci bogate în minerale melanice (diverse sisturi). [1]

Solurile hidromorfe – în această clasă sunt incluse solurile negre clinohidromorfe și solurile pseudogleice albice. Solurile negre clinohidromorfe prezente în teritoriu se datorează excesului de umiditate provenit din apele de precipitații care se scurg din partea superioară a versanților în cea inferioară.

Solurile pseudogleice albice – sunt definite printr-un orizont W, a cărui limită superioară este situată în primii 50 cm, grefat atât pe orizontal A și E cât și pe cel puțin 50 cm orizontal B. Apar cu totul local pe cumpăna de ape Bratia – Râul Târgului în Dealul Vlădeanului, pe sedimente cu textură fină, greu permeabile.

Solurile neevoluate – această categorie înglobează solurile incomplet dezvoltate, tinere, în curs de formare reprezentate prin protosoluri aluviale, soluri aluviale și soluri aluviale.

Protosolurile aluviale – sunt caracteristice celor mai recente depuneri ale cursurilor de ape, dar cu precădere pe valea Bratiei.

Solurile aluviale – reprezintă un stadiu mai înaintat de evoluție al protosolurilor aluviale, fiind formate de asemenea pe depozite de natură aluvială, foarte variate din punct de vedere al compoziției granulometrice.

1.7. Peisaje geografice în bazinul Bratia

Cele trei trepte de relief pe care s-a dezvoltat bazinul Bratia impun trei tipuri de peisaje naturale, caracterizate de altitudine, declivitate, expoziția versanților și climatul. Se întâlnesc pe langă peisajele naturale, peisaje umanizate, situate în ariile de locuire sau de exercitare a activităților economice.[1]

Peisaje naturale – analiza peisajelor specifice acestui bazin morfohidrografic duce la identificarea unor arii specifice, determinate de altitudine și elemente climatice ce se manifestă prin tipuri specifice de biotipuri cu elemete de vegetație și faună caracteristică. Aceasta duce la identificare a trei mari tipuri de peisaje, carpaticm subcarpatic și de podiș, ce cuprind diferite elemente particulare determinate de cadrul natural local.

Figura 1.2.1 Tipuri de peisaje naturale din bazinul Bratia [1]

Peisajul de tip carpatic – se întâlnesc următoarele tipuri de peisaje de munte pe culmile sudice ale munților Iezer, care formează limita nordică și anume:

Peisajul munților înalți – cu creste si suprafețe de nivelare, unde se întâlnesc tufărișuri și pajiști subalpine. Aici se întâlnesc din punct de vedere morfologic vârfuri piramidale (Păpăuș, Obârșia, Cernatu, Capra), suprafețele de nivelare Borăscu și Râu Șes, iar pe culmi sunt lacuri pluvio – nivale, scochine, mușuroaie înierbate și blocuri aerate, iar la obârșia unor văi s-a instalat teorențialitatea.

Peisajul munților mijlocii și joși – care se află sub influențele climatului continental unde se întâlnesc păduri de fag cu molid și brad, pe alocuri cu pin cu pajiști, iar din punct de vedere morfologic culmile sunt domoale împădurite, iar eroziunea se manifestă activ pe versanții despăduriți.

Peisajul munților joși – unde se află păduri de fac cu carpen și de gorun cu carpe, iar din punct de vedere morfologic sunt aceleași aspecte ca la munții mijlocii.

Peisajul subcarpatic – caracteristic subcarpaților getici din bazinul Bratia, suprapunându-se peste Mușcelele Argeșului care au un caracter înalt în sectorul nordic și unul jos în sectorul sudic, aici se întâlnesc peisaje de deal aflate sub influența climatului continental, care cuprind următoarele aspecte: pe dealurile înalte ce variează între 700 – 1200 m se întâlnesc păduri de fag cu gorun și carpen, pajiști și terenuri agricole. Din punct de morfologic aici se întâlnesc procese active cum ar fi: areale afectate de alunecări de teren, a căror cauză poate fi naturală sau antropică.

Peisajul de podiș – piemontul sau podișul getic se întâlnește în bazinul Bratia la sud de localitățile Vlădești – Prislop, sau la sud de aliniamentul vârfurilor Păcuraru – Prislop, acestea se prezintă ca niște suprafețe netede ce coboară spre sud.

Peisaje umanizate – prin activitățile sale, omul este un factor modelator al peisajului geografic natural, determinând apariția diferitelor tipuri de peisaje antropice, care au la bază factorul sau interesul ce a determinat apariția noului tip de peisaj.[1]

Prin poziția lor, așezările omenești au impus un peisaj specific, care este caracterizat de drumuri și căi de acces, asfaltate sau nu, vatra cu construcții aferente traiului cotidian, spații publice, centre industriale, spații verzi grădini și fânețe.

Peisajul căilor de transport – este reprezentat de șosele și drumuri cu debleurile, rambleele și podurile aferente, ele fiind în mare parte asfaltate, de asemenea în această categorie intră și rambleul fostei căi ferate cu construcțiile necesare. Modificări mai mari au fost în sectorul montan deoarece au fost necesare intervenții pentru construcția de drumuri și construcții de artă pentru facilitarea accesului în acest perimetru.[1]