Bazinul Hidrografic Bicaz

Bazinul hidrografic Bicaz, din punct de vedere hidrografic se încadrează bazinului Bistriței. Cei mai importanți afluenți de dreapta ai Bistriței pe lângă râul Bicaz sunt: Dorna, Bistricioara și Tarcău. Ca suprafață bazinul Bicazului se încadrează pe locul 3 dintre bazinele râurilor menționate mai sus, după bazinul Bistricioarei 770km2 și bazinul Dornei 595km2 și înainte de bazinul Tarcăului 394km2.

La nivelul României, bazinul hidrografic al râului Bicaz se încadrează în partea central-estică, în interiorul Carpaților Orientali la o distanță de____ km față de paralela de 46° latitudine nordică. Meridianul de 26° longitudine estică traversează bazinul hidrografic Bicaz în dreptul localității Tașca. Bazinul este încadrat de următoarele coordonate geografice: meridianele de 25°43'3,88" și 26°5'40,27" longitudine estică și paralelele de 46°38'55,65" și 46°57'31,35" latitudine nordică. Toată suprafața bazinală se suprapune pe o singur tip de unitate morfostructurală – munte căruia îi aparține versantul de Sud, Sud-Vest și o parte din versantul de Vest al Masivului Ceahlău, versanții de Vest, Nord-Vest și Nord al M-ților Tarcău și Est-ul M-ților Hășmaș. Cumpăna de ape privită ca limită geografică a arealului studiat, se desfășoară pe cele mai înalte culmi ale unităților montane precizate anterior. Astfel, cumpăna de ape urmează linia mai multor cote ale Masivului Ceahlău prin vârfurile Sima (1119m), Secuiesc (1244,9m), Nera (1362m), Ocolașul Mare (1906,7m), Strunjilor (1318m) și Bâtca Savu (1245m). În cadrul M-ților Hășmaș, cumpăna de ape trece prin Vf.-urile: Poiana Mare (1502,2m), Licoș (1675,2m), Ciutacului (1624m), Pângărați (1363,4m), Mediaș (1504m), Piatra Lunaș (1607,2m), Telecul Mare (1698m), Hășmașul Mare (1791,5m), Hășmașul Mic (1696,3m) și Piatra Ascuțită (1707,1m). În cadrul M-ților Tarcău, cumpăna de ape urmează linia celor mai înalte cote de pe interfluviul ce separă bazinul râului Bicaz de bazinul Tarcăului prin Vf.-urile: Muhoș (1301m), Muntele Lung (1393,7m), Cipchieș (1357m), Smida Florii (1322,3m), Bâtca Prelucii (1215,8), Măgura Tarcău (1492,5m), Bâtca Stegea (1317,1m) și Bâtca Carafoiu (812m).

1.3.2. Caractere generale (fizico-geografice) ale unităților de relief

din cadrul bazinului Bicaz

Masivul Ceahlău descris în literatura românească ca piatra nestemată a Moldovei (Dimitre Cantemir), uriaș cu fruntea-n soare (G. Coșbuc), Bătrânul Rege al Carpaților Moldovei (Al. Vlahuță) se află situat în grupa centrală a Carpatilor Orientali, în unitatea morfostructurală a flișului la intersecția paralelei de 47° latitudine nordică și a meridianului de 26° longitudine estică. Este limitat în partea de Nord de valea Bistricioarei ce ii desparte de M-ții Bistriței, la Est se afla Lacul Izvorul Muntelui, la Sud valea Bicazului, iar în partea de Vest, Cehlăul este separat de M-ții Hașimasului de un larg culoar de contact cu cristalinul mezozoic denumit Culoarul Pintec-Bistra. Suprafața masivului este de 292Km2.

Morfologic, masivul Ceahlău este constituit dintr-un sistem de culmi radiale cu altitudini cuprinse în intervalul 900 – 1500m, de tip obcină care converg în zona înalta a masivului cu altitudinea maximă de 1906,7 m în vârful Ocolasșl Mare. În partea de Vest se află Obcina Lacului și Obcina Tablei, în partea de Sud se află Obcina Chiliei și Obcina Pietrei Arse, în partea de Est se află Obcina Chica Baicului, Obcina Vedelui și Obcina Cerebuc, iar în partea de Nord se află Obcina Tiflicului și Obcina Humăriei.

Rocile în care este gravat relieful masivului Ceahlău sunt variate și aparțin grupei rocilor sedimentare detritie a flișului. În componența flișului se găsesc mai multe strate cu grosimi și durități diferite (marmocalcare, marne, argile, șisturi argiloase, gresii congomerate, etc.) grupate în unități litologice sub forma de fâții paralele cu orientarea nord-sud (pânzele flișului). Enuntate de la Vest la Est acestea cuprind strate de Sinaia în zona de contact cu unitatea cristalino-mezozoică, stratele de Bistra, stratele de Ceahlău, stratele de Audia, iar în extremitatea estică și sud-estică a masivului se găsesc formațiuni de fliș grezos cu intercalații șistoase, conglomerate cu intercalații de șituri verzi ce fac parte din unitatea litostructurală a gresiilor de Tarcău (fliș paleogen).

Ceahlăul se află pe un sinclinal suspendat care se inpune prin abrupturi mari, un platou structural și trepte, polițe, brâne (Posea, 2005 – geomorfologia Romaniei). Pe platoul Ceahlăului s-au format diverse reliefuri de amănunt cu specific petrografico-conglomeratic (turnuri, praguri, colți, clăi, coloane: Colții Porcului, Piatra Ciobanului, Panagia, Toaca, Clăile lui Miron, Coloana Dolorică, Turnu lui Butu și Turnul lui Ana, etc. Platoul masivului se află la altitudinea medie de 1750-1800 m din care răsar câteva vârfuri cu altitudini mai mari: Ocolașul Mare 1907m, Bâtca lui Ghedeon 1845m, Vf. Lespezi 1801m, Vf. Toaca 1900m. Platoul masivului este orientat pe direcția Nord-Sud cu cea mai mare extindere în zona Vf. Ocolașului Mare. El este limitat de unități periferice ale masivului prin intermediul unor abrupturi structurale de 400-600m.

Clima este determinată de radiația solară, circulația maselor de aer, suprafața subiacentă activă (relieful prin altitudine, expoziția versanților, geodeclivitate, vegetația și alte elemente). Ceahlăul ca dealtfel întregul teritoriu al României se află situat într-un climat temperat-continental moderat cu nuanțe de tranziție menționat în literatura de specialitate sub denumirea de climat temperat de tip carpato-danubiano-pontic (Posea, 2006). Temperatura medie multianuala în zona inaltă este de -1°C, iar la poale de 7°C. Media lunii ianuarie este de -0,4°C la poalele masivului și -9,5°C pe platorul masivului, iar temperatura medie a lunii iulie este de 23,4°C la poale și de 9°C pe platorul masivului. Nebulozitatea este ridicată și crește cu altitudinea. Cele mai fregvente perioade cu zile senine sunt în luna octombrie. Aproximativ în 200 zile pe an se înregistrează precipitații din care jumătate sunt ninsori. Valorile precipitațiilor medii anuale sunt de 700-800 mm pe an. Acestea sunt influențate de circulația maselor oceanice de aer dinspre vest ce escaladează culmile montane pe care își lasă o parte din încărcătura lor de umezeală și care determină fenomenul de fohnizare locală pe valea Izvorului Muntelui și pe valea pârâului Neagra. Prin urmare versantul vestic al masivului suportă cantități de precipitații mai mari decât versantul estic, lucru ce determină modificări în ciclul biologic al plantelor.

Vânturile dominante sunt cele vestice cu viteza medie de 7m/s vara și 13 m/s iarna, iar în timpul orajelor și a viscolului iarna pot atinge viteze de peste 40 m/s. Din punct de vedere hidrografic se remarcă prezența unei rețele hidrografice radiar-divergentă. Râurile și pâraiele aparțin regimului hidric de tip carpatic estic ce se caracterizează prin lipsa viiturilor de iarnă, ape mari de primavară-vară cu vârful în luna mai, viituri de august și ape mici de lungă durată ce au debite minime în semestrul rece (Posea, 2006). Aceste râuri și pâraie sunt afluenți ai Bicazului, Bistricioarei și Bistritei (râuri alogene din grupa râurilor de est). Principalele râuri fără cele menționate sunt, Schitu, Izvorul Alb, Secu, Izvorul Muntelui, Neagra și Bistra. Apele Ivorul Muntelui și ale Bicazului au fost captate prin tuneluri și se varsă în Lacul Izvorul Muntelui pentru a asigura rezerva necesară de apă pentru funcționarea hidrocentralei Stejaru de 210 MW, dar și pentru a acoperii perioadele de secetă.

Vegetatia cuprinde etajul pădurilor de foioase (în general fag) etajul pădurilor de amestec ce conțin foioase și conifere (predomină molidul) ce atinge altitudinea de 1300m urmat de etajul pădurilor de conifere (molid, brad alb și pin) ce atinge altitudinea de 1700m. Peste altitudinea de 1700m se află zona alpina constituit dintr-un etaj subalpin ce cuprinde jneapan, enupăr și salcie pitică și etajul alpin ce ocupă platoul eventual unde se indentifică afinul, merișorul și alte plante.

De remarcat prezenta plantelor relicte și prezenta numeroaselor plante endemice cum ar fi: omagul (Acunitum moldavicum) și vulturica de stânca (Hieracium pietroszenense). Dintre plantele ocrotite important de menționat sunt: floarea de colț, sângele voinicului, bulbucul de munte, ghintura galbenă, crucea voinicului, barba ungurului și papucul doamnei. Fauna este reprezentată de mai multe specii de animale, unele de interes cinegetic aferent etajului alpin și subalpin; cerbul, ursul, mistrețul, capra neagră, vulturul, cocoșul de munte, jderul, vulpea, râsul și pârșul.

În anul 1955 prin Directiva Consiliului de Miniștrii Nr. 1625 s-a înființat Parcul Național Ceahlău. În cuprinsul acestuia sunt incluse urmatoarele categorii de arii protejate:

1. Rezervația științifică "Ocolașul Mare";

2. Rezervația natural botanică "Polița cu Crini";

3. Monumentele naturii: "Cascada Duruitoarea" și "Avenul Mare".

Înființarea acestui parc s-a realizar cu scopul de a conserva patrimoniul natural, cultural și științific, desfășurarea de activități turistice în concordanță cu obiectivul de conservare al patrimoniului și cu proiectele teritoriale de dezvoltare economică. Alte obiectice vare au determinat înființare parcului sunt: susținerea cativităților tradiționale, silviculturii de calitate și activități de dezvoltare cu menținerea principilului de dezvoltare durabilă și informarea publicului și comunității locale despre avantaje economice, culturale și spirituale.

În prezent Parcul Național Ceahlău ocupă o suprafață de 7742,5ha și este administrat de Consiliul Județean Neamț.

2.2. Munții Hășmaș

Munții Hășmaș ocupă o poziție centrală în cadrul Carpaților Moldo-Transilvăneni. Aceștia se desfășuară pe direcția Nord-Sud pe o lungime de 50km între valea Bistricioarei și valea Iavadi. La Nord, M-ții Hășmaș sunt limitați de de râul Bistricioara, la Est sunt despărțiți de Masivul Ceahlău prin intermediul culoarului Pintic-Bistra, urmând ca limita de Est să se prelungească prin intermediul râului Bicaz între localitățile Bicazu Ardelean și Bicaz Chei. De la confluența râului Dămuc cu râul Bicaz, limita dintre M-ții Hășmaș și M-ții Tarcăului este dată de râul Dămuc. De aici, limita trece pe interfluviul dintre Dămuc și Valea Rece. În partea de Sud, Hășmașul este delimitat de valea Iavadi și de la obârșia ei, limita corespunde cumpenei de ape de pe Muntele Săcădat, Muntele Nașcalat, râul Nașcalat până la confluența acestuia cu râul Olt. La Vestul acestora se află M-ții Giurgeului cu cele două grupe: una a M-ților Voșlobenilor și una a M-ților Ditrăului. De prima grupă, M-ții Hășmaș sunt despărțiți în porțiunea superioară, de obârșia văii Oltului până la confluența cu pârâul Nașcalat, iar de Munții Ditrăului printr-o linie care, depășește trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic până în Șaua Deșelatului (Cristea, 1978).

M-ții Hășmașului se suprapun unui segment al celei mai vechi osaturi a Carpaților Orientali, respectiv zona cristalino-mezozoică, ce acoperă ca timp, mult peste 500 milioane de ani din evoluția geologică a Pământului (Baciu et al., 2010). Fundamentul Hășmașului este format din roci cristaline (eruptive și sedimentar) mai mult sau mai puțin metamorfozate prin temperatură și presiune, caractersitici ce au determinat modificări chimice și fizice ale lor. Peste acestea s-au depus strate de roci sedimentare, dispuse într-o structură de pânze de șariaj: Pânza de Hășmaș, Pânza Bucovnică și Pânza Sub-bucovică. Fenomenul s-a petrecut în etapa de compresiune cunoscută sub numele de faza de înălțare austrică din Cretacic în urmă cu 100 de milioane de ani. După realizarea șariajului, a urmat o periadă de exondare și o perioadă de mediu de sedimentare marin în care s-au depus conglomeratele de Bârnadu cu o grosime a stratelor de 600-700m care se dispune discordant atât peste autohtonul bucovnic, cât și peste seria alohtonă transilvană (Baciu et al., 2010) fiind vorba în acest caz despre pânza de Hășmaș. Pânza Bucovnică cuprinde șisturile cristaline soclului mezozoic și un sedimentar cu o grosime de aproximativ 2000m ce conține dolomite triasice, seria calcaro-marnoasă și wildflysch-ul carpatic. Pânza de Hășmaș cuprinde wildflysch-ul carpatic și o stivă de calcare de peste 600m înălțime. Pânza Sub-bucovnică este disontinuă, se întâlnește numai ca petice de rabotaj la linia de contact dintre zona cristalino mezozoică și unitatea flișului carpatic (Baciu et al., 2010).

Morfografic, M-ții Hășmaș sunt constituiți din două culmi: Culmea Curmătura la Sud de valea Bicazului și Culmea Licaș la Nord de valea Bicazului până la Valea Tulgheșului. G. Posea îi clasifică taxonomic în Munții Bicazului: M-ții Licaș cu codul I.B.d.2.1. și M-ții Curmăturii cu codul I.B.d.2.2. Altitudinea maximă este în Vf. Hășmașul Mare 1792m. Alte cote importante sunt Vf. Hășmașul Negru 1772m, Vf. Fratele 1671m, Vf. Telecul Mare 1698m, Vf. Suhardul Mare 1507m, Vf. Citacului 1624m, Vf. Smochinei 1502m, Vf. Licaș 1675m, etc.

Munții Hășmaș prezintă cel mai extins areal carstic din Carpații Orientali (Posea, 2005). Acesta este reprezentat prin forme de relief endocarsite și forme exocarstice. Exocarstul cuprinde forme tipice de relief, lapiezuri, doline, uvale, polii, curmături și depresiuni castrogenice. Dintre polii, cele mai cunoscute sunt: Poiana Albă, Stâna Curmătura, Ciofronca-Pârâul Sec și Piatra Crăpată. Poliile marginale sunt date de apariția la zi a wildflysch-ului așa cum se întâmplă pe Pârâul lui Lazăr și gura Pârâului Sec ( Baciu et. al., 2010). Tot în cadrul reliefului exocastric dar și prin intermediul eroziunii fluviatile a Bicazului și afluenților săi s-au format mai multe chei dintre care important de precizat sunt: Cheile Bicazului (cu sectorul Cheilor Mari și sectorul Cheilor Mici), Cheile Bicăjelului (cu sectorul de la Gâtul Iadului format în Piatra Surducului la punctul de confluența cu Bicazul și sectorul format în Piatra Ghilcoșului), Cheile Șugăului, Cheile Lapoșului și Cheile Pârâului Cupaș. De ramarcat faptul că în cazul Cheilor Bicazului este vorba mai întâi de o fază epigenetică în sedimentarul mezozoic urmată de faza de scurgere prin carst cu o adâncire până la depozitele de wildflysch. Baciu et al. meționeză faptul că sectorul Cheilor Mari sunt săpate pe o lungime de 4km în calcare iar sectorul Cheilor Mici traversează un sector tot de 4km în Conglomeratele de Bârnadu și în extremitatea estică a lor traversează bara de calcare a Masivelor Suduc și Munticelu (acestea erau unite) în zona de confluență a pârâului Șugău cu Bicazul. Pereții cheilor au o înălțime între 150 și 350m. În cadrul Munților Hașimaș sunt mai multe izvoare carstice dintre care două izvoare în zona de intrare a Șugăului în cheile sale, un alt izvor sub Piatra Glodului aproape de Peștera Ghiocelul, un izvor lângă traseul turistic ce duce de la satul Trei Fântâni la Cabana Piatra Singuratică și un izvor la baza Pietrii Surduc cunoscut și sub numele de Izvorul Regelui. Tot în cadrul execastrului se indentifică câmpurile cu lapiezuri de pe platourile castice și din cadrul poliilor.

Endocastrul cuprinde mai multe forme ca tip și ca număr, indeosebi peșteri și avene. Două peșteri sunt mai importante de precizat și anume: Peștera Munticelu formată în calcarele Masivului Munticelu și peștera Toșorog formata în Conglomeratele de Bârnadu la baza versantului muntelui Danciului în imediata apropiere a pârâului Valea Jidanului. Peștera Munticelu a fost descoperită în anul 1973 de către 4 elevi din comuna Bicaz Chei. Prezintă o sală mare și două galerii explorate și cartate. Se observă mai multe tipuri de speleoterme cum ar fi: stalactite, stalagmite, anemolite, draperii, gururi și valuri. Inițial exista o densitate foarte mare a stalagmitelor lumânare lucru ce demonstreză că a fost o activitate hidrogeologică intensă în timpul existenței pețterii active a Munticelului. În această peștera sau indentificat și recoltat cranii, maxilare, vertebre și alte componente ale scheletului de ursus spelaeus. În prezent această peșteră se află într-un stadiu avansat de degradare datorită turiștilor și localnicilor. Tot în categoria endocastului sunt cuprinse și avenurile ce pot fi fosile adică inactive și active. Cel mai cunoscut aven este cel de pe muntele Licaș. Acest aven este cunoscut sub numele de Avenul Gura Licașului ce are o deschide de 8m și o adâncime cunoscută de circa 50m.

Climatul din aceasta zona este de tip temperat de tip carpato-danubiano-pontic. Poziția masivului față de Depresiunea Giugeului și Depresiunea Ciucului și adăpostul oferit de masivele estice Tarcău și Ceahlău dar și altitudinile mai mici ale muntilor Giugeului, determină o circulație activă a brizelor montane cea ce relizează în final inversiunile termice. Astfel, pe versantul vestic se înregistrează temeperaturi de până la -35°C la care se adaugă cețuri dimineața ce se risipesc atunci când briza de vale pune în mișcare masele de aer dirijindu-le către crestele munților limitrofi depresiunilor. Pe versantul opus (versantul de Nord-Est) clima se aseamănă cu cea a Ceahlăului deoarece izoterma anuală de 8°C trece pe la poalele Ceahlăului și poalele Hășimașului. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-9,5°C, temeperatura medie în timpul verii ajunge la 18,5°C, iar cea mai scăzută temperatură din luna ianuarie a fost de minus 28°C înregistrată la data de 27 ianuarie 1976 (Cristea, 1978). Nebulozitatea prezintă un vârf în decembrie și un minim în luna august. Precipitațiile sunt determinate de destinderea adiabatică a aerului umed, circulația maselor de aer vestive care determină precipitații mai abundente pe versantul de Vest decât cel de Est în cantități de până 1200mm/an.

Rețeaua hidrografică corespunde cursului superior și o parte a cursului mijlociu al Bicazului. Principalii afluenți de stânga ai Bicazului (râuri autohtone) sunt: Licaș, Suhard, Cupaș, Lapoș, Șugău, Gherman, iar din categoria afluenților de dreapta: Pârâul Calului, Pârâul Oii, Bicăjelul, Surducul și Pârâul Lipcheș. Alte pâraie dar care nu sunt afluenții ai Bicazului: Putna și Pintic ce se varsă în Bistricioara, Iavardul și Pârâul Fagului ce se varsă în Trotuș. În categoria apelor stătătoare se identifică Lacu Roșu format datorită unei alunecări de teren ce s-a produs în anul 1837. Situația actuală și evoluția acestuia este determinată de manifestarea fenomenului de colmatare produsă de transportul aluviunilor de către Bicaz, Pârâul Oii și Pârâul Suhard la care se adaugă și bilanțul hidrologic negativ. Acest bilanț hidrologic negativ este cauzat de coborârea profilului longitudinal al Bicazului în dreptul emisarului. Tot în categoria apelor stătătoare se adaugă existența unui lac format prin baraj artificial pe Bicaz în amonte de Lacu Roșu. Nu putem discuta de existența lacului de pe Pârâul Oii deoarece acesta a fost colmatat în totalitate. În categoria apelor subterane intră stratele acvifere coresponzătoare pânzei freatice, iar prezența apelor de adâncime este influențată în mod direct de existența rocilor sedimentare carstificabile ce au fost fisurate.

Vegetația este etajată și cuprinde etajul pădurilor de amestec, etajul pădurilor de conifere și etajul alpin. Etajului pădurilor de foioase conține molidul (Picea excelsa), bradul alb (Albies silvestris). În zona subalpină din cadrul etajului alpin apare jneapănul (Pinus montana), ienupărul (Juniperus communis, Juniperus sibirica). În jurul Lacului Roșu apar specii endemice cum ar fi omagul (Aconitum), firuța (Poa rehmanni) și cosacii bicăjeni (Astragalus pseudopurpureus). Pe crestele munților apar specii de plante ocrotite de lege: sângele voinicului (Nigritella rubra), floarea de colț (Leontopodium alpinum). Mai apar: fragul (Fragaria vesca), zmeura (Rubus idaeus), murele (Rubus hirtus), afinul (Vaccinium myrtillus), merișorul (Vaccinium vitis-idaea), etc. În cadrul covorului vegetal se observă: mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vioreaua (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lillium martagon), gălbinelele de munte (Ranunculus carpaticus), ferigi (Dryopteris filix mas), etc.

Fauna este variată și bogată: ursul brun (Ursus arctos), cerbul (Capreolus capreolus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), veverița (Sciurus vulgaris), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), mierla ((Turus merula). În apelele limpezi și nepoluate se întâlnește frecvent păstrăvul (Salmo trutta fario).

Parcul Național Hășmaș-Cheile Bicazului a fost constituit în baza Legii 5/2000 și are o suprafață de 6575ha. Parcul este administrat de Direcția Silvică Mirecurea Ciuc din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva conform Contractului de Administrare nr. 736/M.M.G.A./22.05.2004.

Obiectivele înființări parcului se regăsesc în legea citată anterior și prind forma a: protejării patrimonului geologic și geomorfologic, protejării și conservării învelișului vegetal, protejării faunei, promovării turistice a zonei, etc. În cadrul Parcului Național Hășmaș-Cheile Bicazului sunt cuprinse mai multe rezervații naturale:

Rezervația Cheile Bicazului;

Rezervația Lacu Roșu;

Rezervația Cheile Șugăului-Munticelu;

Avenul Licaș;

Rezervația Hășmașu mare-Piatra Singuratică;

Rezervația Hășmașu Negru;

Peștera Munticel;

Peștera Toșorog.

2.3. Munții Tarcău

Munții Tarcăului ocupă o suprafață de 710km2 din cadrul grupei Carpaților Moldo-ransilvăneni în imediata vecinătate a Unității Cristalino-mezozoice. Aceștia sunt limitați la Nord de râul Bicazului de la confluența acestuia cu râul Dămuc până la confluența Tarcăului cu Bistrița, la Est îi limitează râul Tarcău, o cupmănă de ape între izvoarele Tarcăului și izvoarele Asăului și valea râului Asău. În sud se află râul Trotuș, iar în partea de vest limita geografică a Munților Tarcău este dată de Valea Rece, pârâul Lupului și râul Dămuc până la confluența acestuia cu Bicazul.

Coordonatele geografice importante care traversează arealul Munților Tarcău sunt: paralelele de 46°40' și 46°50' latitudine nordică și meridianul de 26° longitudine estică. Din punt de vedere geologic această unitate montană se suprapune zonei flișului ce este alcătuit din roci de vârstă cretacică și paleogenă. Tectonica majoră este organizată în pânze de șariaj ce sau format în etape succesive de la Vest la Est începând cu faza de paroxismului (faza austrică) din cretacicul mediu și încheindu-se cu faza moldavă de la începutul sarmațianului.

În cadrul Munților Tarcău sunt dezvoltate toate pânzele flișului Carpaților Orientali ce se prezintă sub forma unei fâșii paralele orientate de la Sud la Nord și cu lățimi diferite de la 1-2km până la 20km cum este cazul Pânzei de Tarcău în valea Asăului. De la Vest la Est acestea sunt: Pânza de Ceahlău, Pânza de Teleajen, Pânza de Audia, Pânza de Tarcău și Pânza de Vrancea.

Pânza de Ceahlău apare în vest-ul munților în interiorul bazinelor hidrografice ale Dămucului, Valea Rece și Bolovăniș sub forma unui sinclinal larg în care s-au acumulat depozite cretacice al formațiunilor de Bistra și Ceahlău cu un facies predominant grezos. La estul acesteia următoarea pânză este Pânza de Teleajen ce cuprinde o fâșie de 2-10km între Valea Trotușului și Valea Bicazului pe unele spații interfluviale dintre valea Dămucului și Valea Tarcăului. În cadrul acestei pânze depozitele sunt mai recente decât la precedenta, datate perioadei Cretacicului inferior și mediu și sunt alcătuite din formațiuni șistoase grezoase – gresia de Cotumba. Pânza de Audia apare sub forma unei fâșii înguste de maxim 2km cu formațiuni de vârstă cretacică și un facies puțin rezistent la eroziune, foarte cutate și faliate așa numitele Șisturi Negre. Pânza de Tarcău este complexă din punct de vedere statigrafic și tectonic, ocupă cea mai mare suprafață a munților Tarcăului și este alcătuită majoritar din depozite eocene și oligocene. Caracteristicele morfografice și morfometrice ale Munților Tarcău îi situează în categoria munților mijlocii ai țării noastre. Altitudinea medie este de 1000-1200m, iar altitudinile cele mai mari sunt date de: Vf. Grindușu 1664m, Vf. Tarcăul Mare 1640m, Vf. Ciudomiru 1649m, Vf. Tărcuța 1602m, Vf. Tarcăul Mic 1618m, Vf. Bolovanul Mare 1569m și Vf. Măgura Tarcău 1493m. Energia reliefului dată ca diferența dintre altitudinile maxime și altitudinile minime, este de 600-800m în raport cu Valea Tarcăului și 400-600m în raport cu afluenții Tarcăului, Dămucului și Asăului. Văile din aceasta unitate montană prezintă în profilul longitudinal rupturi de pantă, iar în profil tranversal nivele de umeri atât văile principale cât și unele secundare. Apar grohotișuri la bazele unor versantți, alunecări de teren, vârfuri teșite, spinări domoale cu șei de intersectie, masive izolate cum este culmea Grindușu, Muntele Lung și Măgura Tarcău, rotunjite la partea superioară cu versanți abrupți. Cele mai evoluate văi din cadrul Munților Tarcăului sunt Valea Asăului și Valea Tarcăului unde apar areale depresionale, sectoare mai largi și areale înguste sub forma de defileu.

Munții Tarcău se încadrează în etajul climatic al munților mijlocii cu amplitudini termice anuale moderate. Apar inversiuni termice în sezonul rece și fohnizarea maselor de aer datorită dispunerii culmilor înalte, a circulației maselor de aer vestice. Prima zi de îngheț poate apărea în cursul lunii septembrie, stratul de zăpadă este consistent și ține până la sfârșitul lunii aprilie începutul lunii mai. Temperatura medie anuală 6-7°C, temperatura medie a lunii ianuarie este de -6 – -4°C și temperatura medie a lunii iunie 16-18°C. Nivelul precipitațiilor medii anuale înregistrează valori de 800mm/an pe an la altitudini de 850-900m pe an și 1100mm/an la altitudinile de 1500m și peste. Vânturile bat de obicei dinspre Vest și Nord-Vest cu viteze de 5-10m/s în zona culmilor înalte și chiar 30m/s în timpul furtunilor și viscolelor.

Rețeaua hidrografică a Tarcăului este rectangulară. În cadrul Munților Tarcău se includ afluenții de dreapa ai Bicazului și Dămucului și afluenții de stânga ai Asăului și ai Tarcăului. Principalii afluenți de stânga ai Tarcăului sunt: Pr. Țapul, Tărcuța, Bolovănișul, Brateș, Ața și Frasinul. Principalii afluenți ai Dămucului de dreapta sunt: Pr. Antal, Pr. Sec, Șugăul, Huisurezul, Asăul, Glodul, Bățu, Ivaneș. Afluenții de dreapa ai Bicazului în sectorul M-țiilor Tarcău sunt: Ticoș, Floarea și Secu, iar afluenții de dreapta ai Trotușului în sectorul Munților Tarcău sunt: Valea Rece, Bolovănișul, Tarhausul, Șanțul, Camenca și Asău.

Vegetația este reprezentată de etajul pădurilor de amestec și etajul pădurilor de conifere. În cadrul pădurilor de amestec apar: fagul (Fagus sylvatica) și bradul alb (Abies alba) până la altitudinea de 1100m. Aferent etajului pădurilor de conifere corespund bradul alb (Abies alba), molidul (Picea abies) și pinul (Pinus montana). De remarcat faptul că zona forestieră ocupă 90 % din suprafața Munților Tarcău, iar această suprafață este într-o continuă scădere datorită exploatațiilor forestiere. Pe suprafețe restrânse apare vegetația ierboasă cu foarte multe specii. Fauna este corespunzatoare pădurilor de amestec și de conifere în care sunt prezenți: cerbul (Cervus elephus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), veverița (Sciurus vulgaris), ursul (Ursus arctos), pârșul cenușiu ( Glis glis) și pârșul de alun și ocazional vulpea (Vulpes vulpes) și lupul (canis lupus). Principalele păsări sunt: gușa roșie (Erithacus rubecula), pițigoiul de brădet (Parus ater), ierunca (Tetrastes bonaisa), alunarul (Muscardinus avellanarius), corbul (corvus corax). În ape apar păstrăvi (Salmo trutta).

Principala formă de conservare și de protejare a mediului este dată de Rezervația aunistică Brateș cu o suprafață de 35,7ha. Este acoperită în proporție majoritară de păduri de molid în care este protejat cocoșul de munte (Tetrao urogallus). Pe lângă acesta, rezervația este traversată și de alte animale.

1.4. Bazinul hidrografic Bicaz reflectat în literatura de specialitate

Bazinul morfohidrografic Bicaz a reprezentat obiectul de studiu pentru mai mulți geografi. I. Pișota în anul 1956 a realizat lucrarea Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice (Probleme de geografie, vol. IV). Un alt autor de seamă a fost I. Bojoi. Acesta a realizat observații și studii cu privire asupra reliefului carstic, a evoluției geomorfologice și paleogeomorfologice a Munților Hășmaș împreună cu Cheile Bicazului. O mare parte din studii au fost publicate în lista de lucrări a Stațiunii de Cercetare Stejarul, Pângărați. Alți autori au fost Grasu C. (1969, 1980), Stănescu I. (1963, 1970, 1973, 1980). Singurul autor ce a făcut referire la toată suprafața bazinului hidrografic Bicaz a fost Verga I. în lucrarea sa Studiu fizico-geografic al bazinului Bicaz. Diversitatea și analiza peisajelor, se analizează componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz sub aspect fizico-geografic. Pe lângă această lucrare, autoarea dispune de o vastă cercetare științifică de-a lungul ultimului deceniu având ca obiect de studiu, componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz. Pe lângă toate cele precizate, lucrarea de față vine să îmbogățească opera științifică ce face referire la acest areal de studiu adăugând o nouă componentă spre analiză: riscul geomorfologic.