Bazele Merceologiei

BAZELE MERCEOLOGIEI

Generalități și noțiuni fundamentale în merceologie

Unul din obiectivele domeniului merceologiei este acela de a crea o terminologie proprie și unitară în afirmarea acestui domeniu. Este sesizată utilizarea inconsecventă și necorelarea în utilizarea unor concepte fundamentale din acest domeniu în cazul normelor legislativ-normative, în cazul terminologiilor și vocabularului utilizate fie de producători, fie de comercianți sau de consumatori.

Noțiunile fundamentale ale unor termeni din domeniul merceologic cuprind o serie de termeni care au în acest domeniu o conotație bine determinată, spre deosebire de semnificațiile pe care le au în vocabularul general, motiv pentru care ne vom apleca peste aceste concepte, încercând să clarificăm utilizarea corectă a lor, în special a termenilor utilizați în circulația mărfurilor, astfel amintim: marfa și toți termenii utilizați cu semnificație similară -bun, produs, articol, alături de conceptele referitoare la marfă -indicatori, parametri, indici, funcții, proprietăți, caracteristici etc.

Oferta de bunuri și servicii, evoluția spre globalizare a economiei alături de creșterea exigențelor consumatorilor și ale societății accentuează importanța studierii mărfurilor. Vom porni de la explicarea conceptului central al domeniului care constituie baza studiilor merceologice: marfa.

Marfa este unul dintre conceptele merceologice fundamantale. Acest concept datorită mobilității conceptuale extreme prin care este caracterizat comerțul, prezintă la rândul său particularitatea că în teorie, dar și în practică se utilizează adesea și alte concepte cu semnificația de marfă.

O definiție a mărfii este următoarea: “Marfa reprezintă orice produs al muncii care satisface o necesitate și este destinată schimbului, iar valoarea de întrebuințare a ei se constituie prin totalitatea proprietăților ei de a satisface o anumită necesitate a omului.”

Noțiunile care reprezintă sinonimele cel mai adesea utilizate pentru categoria sus amintită sunt: produs, bun, articol.

Conceptul de "produs" este folosit cel mai frecvent cu înțeles de marfă, în practică s-a produs deja o stereotipie în utilizarea acestui termen, care deja este consacrată și de dicționarele generale. Studiind definițiile care se găsesc în dicționare constatăm că deosebirea care rezultă între cele două noțiuni este doar una situațională, "produs de schimb= marfă", fără a ști dacă situația este preliminară su conjuncturală! În accepțiunea merceologică, produsul constituie rezultatul al unei activități umane, care stisface o nevoie, și care poate încorpora un complex de elemente specifice, independente, ordonate și alcătuite într-un tot unitar. În cazul în care produsul devine un element al ofertei de piață, chiar și contextual, el primește statutul de marfă.

Termenul bun are la rândul său numeroase semnificații încartul cărora putem identifica și unele care sunt sinonime cu termenul marfă, în dicționar identificăm definiția: "obiect sau valoare care are o importanță în circulația economică", se dă tot aici ca exemplu sintagma bun de consum= bunuri materiale destinate consumului personal.

Noțiunea articol are semnificația "obiect care se vinde în comerț", sau "obiect de comerț" , deși semnificația sa este clar stabilită de sistematica mărfurilor (vezi capitolul 8, subcap.8.3) termenul articol este utilizat frecvent în diferite materiale scrise cu semnificația de marfă.

Obiectul și metodele utilizate în studiul mărfurilor

Comerțul nu înseamnă, numai un complex sistem de fluxuri fizice de mărfuri de o cuprinzătoare gamă sortimentală, în volume care se pot evalua anual în milioane și zeci de milioane de tone, fiind o activitate bazată pe concepte, metode, reguli cu caracter economico-financiar, dar care nu însemnă numai modele și organisme de conducere. Dacă în producția industrială și agricolă, precum și în transporturi, economistul are în inginer un omolog tehnic al său, în activitatea comercială un asemenea omolog tehnic nu există, economistul de comerț fiind de fapt un adevărat inginer comercial, care trebuie să fie capabil să organizeze și să administreze acel compex sistem de fluxuri fizice de mărfuri – circulația tehnică a mărfurilor și totodată să fie familiarizat, cel puțin la principalele grupe de produse, cu proprietățile și caracteristicile mărfurilor în dinamica lor de la producător la consumator. Aceste elemente sunt regăsite în doemniul de studiu al merceologiei. Așadar, merceologia vine să întregească informațiile necesare pentru organizarea și administrarea proceselor tehnico-economice din comerț. Ea face legăturile complexe între materia primă, procesul tehnologic, ambalarea, păstrarea, manipularea, transportul până la desfacerea în rețeaua de magazine a mărfurilor.

Este important ca toți cei care se ocupă de activitățile comerciale să nu uite să țină cont că educarea și protecția consumatorului trebuie tratate cu deosebită atenție și responsabilitate, aceste activități fiind indirect implicate în obținerea unor beneficii pe termen lung.

1.1.1. Istoricul și perspectivele merceologiei

Foarte schematic, fără a intra în prea multe amănunte putem afirma că din dorința omului de-ași satiface nevoile s-a născut schimbul de produse, iar cu timpul prin diversificarea bunurilor care se tranzacționau a apărut nevoia de a aprecia și cunoaște mărfurile.

Este neîndoielnic faptul că primele informații "merceologice" sunt legate de faza schimbului în natură a produselor, situație care genera imperios nevoia de cunoaștere și apreciere a mărfurilor. Se poate considera că apariția banilor, alături de utilizarea diferitelor tehnici comerciale și financiare au realizat un progres important, facilitând tranzacțiile care aveau ca obiect mărfurile, punîndu-se astfel bazele comerțului, activitate care în timp a devenit tot mai specializată, bazîndu-se tot mai mult pe informațiile și cunoștiințele furnizate de merceologie.

Se găsesc de-a lungul istoriei numeroase referințe care indică activitățile și grija oamenilor pentru reglementarea producției și a modului de comercialaizare a bunurilor (referințe la calitate, marcare, mod de păstrare, unități de măsură, uniformizarea unor caracteristici etc.), dovezi care încep din antichitate, apoi se înmulțesc în Evul mediu, în cursul istoriei moderne, devenind frecvente în perioada contemporană.

Un punct de referință pentru stabilirea începuturilor merceologiei ca știință, poate fi considerată apariția la Göttingen, în perioada 1783-1800, a primei lucrări faimoase în domeniu, lucrare intitulată "Curs pregătitor de merceologie sau pentru cunoașterea celor mai alese mărfuri din străinătate", autor Johann Bekmann, alți cercetători consideră importantă o lucrare care a apărut nult mai devreme, în 1440 la Florența, avînd ca autor pe Balducci Pegoloti lucrarea are un fond merceologic consistent și se intitulează : "Trattato dei pesi, delle misure e delle mercanzie, nonche d'altre cose che devono sapere I mercanti delle diverse parti del mondo".

Merceologia modernă începe a se contura mai ales în perioada de dezvoltare a producției de mărfuri datorită necesității sistematizării cunoștințelor despre mărfuri. Caracteristicile tehnologice și economice ale epocii moderne au generat dezvoltarea comerțului, extinderea piețelor. Ușurarea comunicațiilor a făcut imperios necesară organizarea cunoștințelor despre produse, caracterizarea lor și acestea s-au folosit pentru întocmirea unor coduri vamale.

Impactul tehnologiei moderne asupra societății se manifestă atât în domeniul producției cât și în cel al consumului, de aici decurgând problemele referitoare la calitate care devin prioritare într-o economie concurențială.

În România, merceologia a apărut ca disciplină de studiu, în școlile comerciale. Primele cărți în acest domeniu au fost scrise de: M.Malian 1879; Arsenie Vlaicu 1885. Astfel, în manualul de merceologie apărut la Brașov în 1885, autorul Arsenie Vlaicu definea merceologia ca fiind “studiul originii produselor, a proprietăților esențiale fizice și chimice, a indicilor de veritabilitate și bunătate, precum și a mijloacelor de a stabili aceste calități și de a descoperi alterațiunile și falsificările mărfurilor”.

La Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale la București (1913) și Cluj (1920), merceologia, s-a predat ca o disciplină fundamentală, sub mai multe denumiri: “Cunoașterea mărfurilor”, “Cunoașterea produselor comerciale din țară și a celor principale din străinătate”, “Productologia”, “Mărfuri”.

Obiectul merceologiei a evoluat odată cu dezvoltarea producției de mărfuri, dar în esență a rămas constantă. Merceologia modernă are un caracter tot mai pronunțat interdisciplinar datorită: complexității sporite a mărfurilor actuale, alături de intrenaționalizarea pieței, dar și a necesității protecției fizice, economice și sociale a consumatorilor.

În ultimii ani prin manifestarea unui interes sporit în acest domeniu s-a impulsionat crearea de societăți naționale de merceologie (peste 20), astfel în: Austria, Belgia, Canada, China, Coreea, Elveția, Germania, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Rusia, Slovenia, Ucraina, Ungaria, USA etc. s-au constituit societăți naționale de merceologie. Majoritatea sunt afiliate la Societatea Internațională de Merceologie cu sediul la Viena (Interantionale Gesellschaft für Warenkunde und Tehnologie-I.G.W.T www.igwt.at). Această societate a fost înregistrată la Viena/Austria în 8 octombrie 1978 funcționează sub denumirea ne înregistrată de "Asociația Internațională pentru Știința Mărfurilor și Tehnologie" dar sigla utilizată provine de la denumirea Institutului din Viena "Institut für Technologie und Warenwirtschaftslehre Wirtschaftsuniversität Wien" IGWT.

Disciplina de merceologie se predă în peste 30 de țări ajungându-se de la forme de învățământ preuniversitar la forme superioare universitare și de specializare postuniversitareă și doctorat. În mai multe țări se editează reviste ca: Study of commodities (SUA, Japonia), Quaderni di Merceologie, și Rivista di merceologie (Italia), DGWT Informationen (Germania). Cea mai prestigioasă revistă internațională este editată de IGWT se numește "Forum Ware -Wissenschaft und Praxis".

Domeniul tematic al studiilor este foarte larg, astfel acestea se referă la: crearea unei terminologii unitare, conexiunile și relațiile cu alte domenii științifice, sortimentologia și mobilitatea sortimentală, calitatea produselor alimentare, implicațiile materiilor sintetice și materiilor prime neconvenționale, probleme de ambalare-materiale și tehnici, standardizare, probleme legate de ambient în corelație cu diferite mărfuri, mutații intervenite în relația marfă -consumator, controlul calității produselor, etichetarea, codificarea, sistematizarea și clasificarea mărfurilor, optimizarea produselor, logistică, decelarea falsificărilor și alte intervenții denaturante etc. Simpla trecere în revistă a problemelor abordate în cercetarea merceologică din nou confirmă caracterul complex, dinamic și interdisciplinar al acestui domeniu.

În cadrul învățământului românesc merceologia constituie o disciplină de bază în cadrul profesional și liceal comercial de specialitate, discipline din domeniu se studiază la nivel universitar prin suita de discipline care încep cu Bazele merceologiei, continuînd cu disiplinele de profil (Mărfuri nealimentare: Mărfuri metalo-chimice, Mărfuri textile, pielărie și încălțăminte, Mărfuri electrice și electronice, Mărfuri pentru sport-turism și Mărfuri alimentare), în paralel pentru realizarea unui fond de cunoștințe care pot să întregească pregătirea specialițtilor în domeniul comercial se recomandă studierea unor discipline complementare cum sunt: Analiza senzorială, Ambalarea mărfurilor, Analize fizico-chimice, Estetica mărfurilor, Expertiză merceologică, avarii și falsificarea mărfurilor, standardizare, managementul calității etc.

Lectură

Informații și relații despre mărfuri, precum și despre modul lor de comercializare provin încă din antichitate. Astfel se atestă că drumurile pe uscat s-au construit numai începând cu mileniul I î.Ch., primele fiind făcute de asirieni, încet s-au statornicit anumite rute care legau diferite noduri importante centre politico-economice. De-a lungul marilor drumuri, caravanele comerciale găseau făntîni și locuri de popas, hanuri. Mult mai practicate erau însă transporturile pe calea apei, pe fluvii sau pe rețele de canale și pe mare. Navigația la greci se defășura de-a lungul coastelor continentale sau între insule numai în timpul zilei, iar iarna, deloc. Împotriva piraților protecția navelor comerciale era asigurată de către nave de război.

Cercetătorii indică probabilă o perioadă anterioară anului 3000 î.Ch. când se mențioează în Babilon -o piață de metale prețioase, cereale, lână, țesături, obiecte ceramice și alte mărfuri ce puteau fi cumpărate aici. Excedentul de produse era comercializat de negustori ambulanți sau de cei din orașele cetăți cu amănumtul sau cu ridicata. Pentru articolele importante (cereale, ulei, lână) prețurile erau stabilite după un tarif maximal. Legea obliga ca orice operație comercială mai importantă să facă obiectul unui act oficial de vânzare-cumpărare.[7] Mai târziu, dovezile atestă dezvoltarea unor drumuri comerciale pe care caravanele de asini sau camile, conduse de arabi transportau mărfurile deja menționate anterior alături de mătase, condimente, vin, chiar sclavi și alte mărfuri din zona Mării Roșii, din Fenicia, din zonele de pe valea Indusului și Orientului Îndepărtat (China, Japonia) spre Egipt unde erau schimbate în special pe cereale în și alte mărfuri specifice zonelor din care și spre care se deplasau negustorii.

În Egiptul antic, comerțul era aproape în totalitate un comerț de stat, mai precis comerțul exterior era organizat și controlat exclusiv de stat, grupuri mici de trimiși ai faraonului, erau înarmați și călătoreau fie pe uscat fie pe mare sub conducerea unui superior în regiuni îndepărtate (în Fenicia, Nubia, Punt -Somalia de azi, în Siria, sau în Orientul Apropiat de unde aduceau în urma schimbului (troc) efectuat diverse mărfuri căutate (untdelemn, vin, arme, mirodenii, purpură, ceramică de artă, obiecte de fildeș etc.). Împuterniciții faraonului sau ai templelor aveau propriile lor flote luau aceste mărfuri fie ca pradă în urma campaniilor militare, fie erau primite ca tribut din partea popoarelor supuse, fie negociate cu alți negustori din zona coastelor Mării Roșii. Principalele articole de care Egiptul ducea lipsă erau: arama, bronzul, lemnul pentru construcții. Egiptul exporta cereale, țesături de in, pește uscat, pielărie, aur, ceramică, foi de papirus. Negustorii străini (în special ne referim la fenicieni și greci) nu erau acceptați în Egipt decât cu mare greutate și foarte rar. Acestora li se fixau obligatorii pentru tranzacțiile care le operau și fiind supuși la controale extrem de severe. Datorită acestor condiții impuse de reprezentanții statului negustorii propriu-ziși, care să practice liber și să trăiască din veniturile comerciale, nu existau dacât foarte puțini, desfăcînd mărfuri de mică cvaloare și fiind totdeauna controlați de administrația statului. Mai degrabă acești negustori erau niște intermediari, fiind cel mai adesea slujbași ai Palatului și/sau ai templelor.

Comercianții întâmpinau greutăți mari, pe uscat mărfurile erau transportate cu măgari și catâri, drumurile erau foarte rele, uneori impracticabile; pe Nil nu erau amenajate porturi, ambarcațiile întâlneau bancuri de nisip, vârtejuri, stînci, curenți puternici, fiind pândiți de crocodili și pitoni uriași; pe Marea Roșie navigația (abordată din mijlocul mileniului al III-lea î.Ch.) era foarte dificilă datorită faptului că nu existau puncte de aprovizionare cu apă potabilă, nici cu hrană.

Grecii antici au preluat supremația comercială de la fenicieni, excelând în activitățile maritime și de afaceri ale următoarelor secole. Cu un teritoriu mai mic decât 86 000 kmp, suficient de fertil ca să ofere un mare surplus de produse agricole (vinuri, smochine, ulei de măsline), dar producând insuficiente cantități de cereale pentru hrana populației, negustorii din Grecia antică au adaptat la condițiile concrete, colonizînd teritorii, promovîndu-și interesele comerciale în fiecare nouă colonie, aceasta devenind centru negustoresc, căutând să-și asigure astfelcât mai multe și cât mai bune realții cu alte centre comerciale. Comerțul exterior dispunea de corăbii cu un deplasament de până la 400 de tone -volum apreciabil la acea vreme, iar portul Pireu (din vecinătatea Atenei) putea să adăpostească 370 nave. Grecii antici exportau pe lîngă mărfurile deja menționate și ceramică artistică, arme și țesături, importând fier, aramă, și sclavi din Rusia meridională; lemn și cai din Tracia și Cirenaica; argint din Iberia; aur din Irlanda și produse exotice din Egipt. Atena exporta de asemenea moneda ei, care avea curs în toată lumea antică cu care grecii veneau în contact. Comercianții aveau deplină libertate din partea statului care plăteau taxe vamale care ajungeau până la 2% din valoarea mărfurilor comercializate. Statul controla strict comerțul cu cereale. Amintim orașele-colonii grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, azi pe teritoriul județului Constanța: Histria, Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia) care au întreținut intense relații comerciale și de altă natură cu orașele-mamă, statornicind raporturi strânse cu băștinașii (daco-geții).

La grecii antici sistemul de măsuri și greutăți prezenta ușoare deosebiri de la o localitate la alta. Măsurile de lungime erau etalonate aproximativ după membrele corpului uman (deget, palmă, cot, picior, pas etc.). Este interesat să menționăm preocuparea statului pentru contolul corectitudini utilizării și exactității măsurilor folosite. Se cunoaște prezența în epocă a unor funcționari desemnați să controleze periodic aceste lucruri importante în schimburile comerciale, alături de calitatea pâinii, prospețimea peștelui și a altor alimente care se vindeu în piețele oraselor grecești cunoscute sub denumirea de polis.

Lumea romană a preluat multe din elementele de cultură și civilizație ale predecesorilor. Această civilizație este caracterizată printr-o preocupare pentru practică, pentru tehnologie care prevala net asupra interesului pentru cercetarea teortică. În istoria tehnicii contribuția romanilor -cel puțin în anumite domenii- a fost considerabilă menționăm aici în mod special domeniul construcțiilor. Romanii au fost neîntrecuți (construcția boltei inventată de greci s-a perfecționat în această perioadă) ceea ce le-a permis să construiască poduri cu deschideri exepționale (27 m la Alcantara, respectiv 32 m la Narni). La Roma se afla construit un pod cu lîțimea de 11 m, iar cel mai lung pod roman era cel construit de Apolodor din Damasc, la Drobeta (azi -Turnu-Severin), podul avea lungimea de 1127 m. La acestea se adaugă tehnica săpării de tunele- tehnică uimitoare la acea vreme-astfel pe drumurile romane se găsesc tunele de diferite lungimi (300 m între Napoli și Putzzoli, sau uimitor de lung cel de 800 m din Elveția de azi în apropierea lacului Bienne).

Rețeaua de drumuri principale totalizând 90.000 km, construite pentru scopuri militare, bine întreținute a fost utilizată începând din secolul al II lea î.Ch de către negustori. Aceste drumuri, construite pe un fundament de patru straturi de materiale diferite, așezate de la o adâncime de 2,7 m și chiar la 3,80 m erau largi de 4-5 m. Tot la 10 sau 15 km călătorii găseau stații de poștă pentru odihnă sau pentru schimbarea cailor. După cinci stații de poștă se găsea un han, unde în permanență se afla un post de poliție stradală, veterinari, vizitii de schimb și tâmplari pentru eventuale reparații ale vehiculelor. Folosirea serviciilor de poștă era rezervată funcționarilor, magistraților, miltarilor și familiilor lor. Un particular putea obține extrem de greu autorizația de a folosi sau călători cu serviciul de poștă. Cei care nu intrau în categoria celor mai sus menționați puteau să folosească întreprinderi de transport private, care existau în toate orașele romane și care închiriau vehicule sau cai pentru călărit. Vehiculele frecvent utilizate pe aceste drumuri erau trăsurile acoperite tractate de 4 cai, și care puteau transporta 6-7 persoane. Rar, fiind considerat un lux, pe care puține familii bogate și-l puteau permite, se utiliza pentru călătorie letica purtată de 4 sclavi, acest gen de tarnsport era rezervat bolnavilor sau bătrânilor.

Activitățile comerciale și bancare nu s-au bucurat în epoca romană de prea multă recunoaștere. Senatorilor le era categoric interzise aceste activități, în schimb membrii ordinului cavalerilor și "publicanii" -oamenii de afaceri de profesie- erau cei cărora statul le concesiona perceperea impozitelor și antrepriza prin licitație a lucrărilor publice. Cei din urmă practicau cămătăria, cu dobânzi de aproape 50%.

Schimburile comerciale s-au intensificat după apariția monedei oficiale (sec.IV î.Ch.) care la început a fost de bronz, ulterior (sec.V î.Ch) fiind din argint.

Activitatea comercială se defășura și pe mare, capacitatea curentă a unei nave din epoca elenistică era de aproximativ 320 de tone, în epoca romană navele imperiale de transport ating tonaje de aprox.340 tone, în mod excepțional o corabie putea depăși chiar un deplasament de 1300 tone.

În Europa antică, grecii și romanii, au descrise, în documentele ce provin de la ei, elemente de comerț, norme, concepte de măsurători, mostre, chiar structuri organizaționale comerciale pentru diferite tipuri de mărfuri.

Ne vom opri puțin și asupra strămoșilor noștri, geto-dacii. Economia acestei societăți se baza pe formațiunile social-economice de tipul obștei sătești, implicit pe proprietatea colectivă a pământurilor, însă alături de care este atestată și proprietatea privată a comaților, a regelui, a nobililor și a preoților. Comaților le revenea obligația de a plăti dări regelui, de a participa la lucrări publice și de a satisface un stagiu militar. Adevărul este că sunt prea puține date transmise de autorii antici cu privire la economia daco-geților. Textele izolate ale autorilor antici în care se află mențiuni despre daco-geți, această ramură a marelui popor indo-european care a fost poporul trac, cât și vestigiile arheologice descoperite îi conduc pe specialiști la concluzia că, sub relația dezvoltării economice și sociale acestă civilizație era cu mult mai avansată decât de exemplu cea a germanilor. În ceea ce privesc relațiile comerciale, daco-geții au stabilit relații de acest gen cu lumea greacă, încă din secolul VII î.Ch. Se cunoaște existența unei categorii specializate de negustori care se ocupau exclusiv cu schimbul de produse din secolul I î.Ch. Schimburi intense au loc așa cum am mai arătat deja cu cetățile-orașe grecești de pe țărmul pontic, orașe din care adesea mergeau să lucreze în Dacia meșteri greci (constructori, ceramiști, argintari) care își formau ucenici din populația locală.

Dacia exporta cereale, vite, sare, miere lemn, piei etc. La rândul ei din lumea grecească importa untdelemn, vin, unelte și arme, articole de podoabă și obiecte de artă. Din lumea romană prin intermediul negustorilor romani, care începând cu secolul al II-lea î.Ch, apar tot mai frecvent pe teritoriul Daciei, aducând din sudul italic produse de lux, articole de podoabă și obiecte de sticlă alături de mari cantități de vin și untdelemn.

După căderea Romei, în "scolele întunecate" ce au urmat, comerțul a fost aproape în întregime în mâinile arabilor musulmani, centrele renumite fiind Bagdad, Damasc, Cairo, Alexandria și orașele maure din sudul Spaniei.

Secolele IV-VII au fost marcate de marile migrații, apoi Bizanțul a reprezentat un important punct în care s-au intersectat diferite rute comerciale ale vremii.

Vestul și nordul european este divizat în mii de unități feudale, fiecare încercând să fie desăvârșit prin forțe proprii și în totalitate independent de orice surse externe de aprovizionare.

Drumurile au fost total neglijate, străinii erau priviți cu suspiciune, jaful și tâlhăriile erau practici obișnuite, astfel că în acest context comerțul a fost aproape în mod natural frânat până la inexistență. Curînd după anul 1000 d.Ch. nevoia de locuri unde să se poată desfășura schimburile de mărfuri s-a realizat prin dezvoltarea unei întinse rețele de orașe -burguri. Un burg se forma, fie pe vechile centre urbane care au continuat să dăinuie, multe chiar într-o stare deplorabilă, fie se forma într-un loc favorabil circulației (de oameni și mărfuri) unde meșteșugarii și negustorii își puteau asigura o clientelă. În aceste comunități în dezvoltare, au devenit posibile nu numai dezvoltarea manufacturilor și comerțul cu amănuntul, ci și comerțul cu materii prime, și/sau schimburile ce aveau ca obiect, la început, produsele agro-alimentare aduse din zonele din imediata apropiere, ca mai apoi să fie tranzacționate și alte produse din zone mult mai îndepărtate. Aceste oportunități au condus la încurajarea ca anumite persoane să se ocupe exclusiv de de activități care aveau ca obiect mărfurile., dacă înainte activitățile comerciale erau activități ocazionale, în general dependente de un feud, din acest moment ele devin profesiuni de sine stătătoare. Frica orășenilor că comercianții ar trage foloase necuvenite prin înșelăciune, cuplată cu suspiciunile predominante față de orice străin de comunitate au condus la statornicirea piețelor publice, unde tranzacțiile comerciale se puteau desfășura numai sub supraveghere oficială. Datorită dezvoltării în timp și a prosperității acestor piețe, comercianții s-au unit pentru beneficiu reciproc, formând asociații comerciale -așa numitele ghilde. Prin extinderea ideii de oraș care are o funcție importantă comercială, noul tip de oraș în care se organiza o piață centrală destinată operațiilor comerciale au apărut în toate părțile Europei așezările orășenești-târguri în care populația majoritară este formată din meșteșugari care nu mai lucreză la curtea unui senior, ci pentru clienți, alături de negustorii care odinioară erau ambulanți și care acum devin stabili. Populația orașelor-tîrg era constituită așadar din: meșteșugari, negustori, ajutoarele lor, servitori, zarafi, giuvarergii, cămătari, să nu uităm precizăm că fiecare dintre ei erau stabiliți aici cu familiile lor. Pe lîngă populația amintită în așezările orășenești s-au stabilit și nobilii care își construiesc case masive, din piatră sau alte materiale de construcție solide, case etajate, cu turnuri imense de 20,30,40 m înălțime. Un exemplu celebru este orașul italian -San Gimignano din Toscana, supranumit "orașul celor 100 de turnuri " care și în prezent trăiește prin expoatarea imaginii rare a mulțimii turnurilor medievale care constituie o emblemă și totodată o imagine turistică de neuitat.

În perioada Renașterii și până în secolele XVII-XVIII, apar lucrări cu caracter specializat, având ca obiect fie științele naturale (origine, conservare etc.), arhitectură, arte dar și meșteșuguri, comerț. Astfel încet, încet se acumulează și se sistematizează, în decursul timpului cunoștințe referitoare la produse, concepte constructive, estetice, proprietăți diferite, moduri de utilizare.

Leonardo da Vinci este considerat precursorul și întemeatorul metodei organoleptice empirice, prin utilizarea unui limbaj specific, al unor metode în aprecierea sub aspect estetic a lucrurilor acestea având și astăzi actualitate.

Datorită condițiilor materiale precare, dificultăților pe care le prezenta circulația mărfurilor și persoanelor, cel puțin datorită mijlocelor de transprt rudimentare, dar și unei permanente rivalități între puterile lumii medievale (Franța, Anglia, Spania, Portugalia, orașele republici Veneția, Genova și Pisa, Flandra și Hansa tuetonică), activitatea comercială în Evul mediu a fost permanent supusă riscurilor. În acea perioadă nu a existat nici o putere centrală suficient de puternică pentru a garanta și aplica peste tot anumite reguli proprii sau pentru a garanta securitatea comercianților. Pe apă sau pe uscat comercianții erau subiectul fie nenumăratelor taxe, uneori execesiv de mari, fie a unor pericole constante venite din partea piraților sau a tîlharilor la drumul mare. Datorită acestor condiții negustorii călătoreau adesea în grupuri însoțiți de paznici înarmați. Pe drumurile degradate nu puteau să circule decât căruțe ușoare cu două roți, carele cu patru roți, trase mai rar de cai, de regulă trase de boi-circulau numai pe drumurile ceva mai bune. Pe distanțe mari, pe rute accidentate, cu urcușuri, mărfurile erau transportate pe spinarea cailor sau mai ales a catârilor care înșirați în caravane, astfel se puteau duce poveri de până la 250 kg. În continuare transportul pe apă era cel mai folosit, fie ce mare, fie pe cursurile de apă. Traversarea râurilor se făcea mai puțin pe poduri (care erau prost întreținute), cât mai ales direct prin apă prin vaduri sau prin locuri amenajate cu bacuri. În ceea ce privește transportul maritim se menționează utilizarea curentă a busolei, prezența turnurilor pe coastă care indicau punxctele navigabile și care noaptea serveau drept faruri, prezența instalațiilor portuare care constau din pontoane și macarale, alături de depozite pentru mărfuri. Navele maritime erau de tipuri foarte diferite și cu deplasamente variate în funcție de natura mărfurilor ce trebuiau transportate, volumul lor în medie era în jur de 5-600 de tone, dar în secolul XV, corăbiile venețiene transportau până la 1000 de tone, corăbiile genoveze (carace) cu pânze și cu trei catarge transportau ușor 1500 de tone, iar "caracele" portugheze puteau transporta aproximativ 2000 de tone, aceste corăbii uriașe fiind destinate produselor grele: lemn de construcție, sare, vin, untdelemn etc.

După ce s-au constituit statele centralizate, Franța, Anglia, Spania, Portugalia devenind puteri politice și economice au căutat noi rute comerciale, s-au descoperit Americile, s-au intensificat schimburile cu Asia. În spațiul european, geografia comerțului internațional al secolelor XV și XVI rămâne în esență cea a perioadei precedente, în jurul celor doi poli care erau reprezentați de ariile cele mai dezvoltate, și mai intens urbanizate -Italia de Nord și Flandra, contactele între cele două arii se stabiliseră pe uscat sau pe mare, itinerariile ramificându-se pe parcurs spre Fanța și Spania, sau spre Anglia, Germania, Țările Baltice, Rusia etc.

Progresul lent al tehnicilor negustorești a trecut printr-o revoluție, începînd din sec.al XI-lea, devenind evident din secolul următor, când până și Biserica cu toate că era împotriva activităților comerciale și chiar intrezicea împrumulul cu dobândă, se pare că începe să nu mai privească cu aceeași ostilitate pe negustori, pe de-o parte emanând acte care îi considera pe negustori în drept de a fi protejați de abuzurile și violențele seniorilor războinici, iar pe de altă parte îi condamna pentru pofta lor de a obține câștiguri mari, deși nu mai contesta utilitatea negustorilor și nu mai considera nedreaptă plata ce li se cuvenea pentru serviciile lor. Anterior atitudinea seniorilor ecleziastici, era diferită. Biserica -reprezentând și ce mai mare proprietară funciară a acelor vremuri, era ostilă comerțului în sine, negustorilor și implicit mișcării de concentrare urbană pe principiile economice noi. Biserica considera comerțul ca o modalitate de cîștig "ilicit", deoarece cîștigul realizat prin această activitate depășea nevoile de subzistență ale negustorului și ale familiei sale. În fond Biserica își vedea amenințată și chiar intuia ruinarea puterii sale asupra comunității orășenești, de aici s-au iscat conflicte între orășeni și episcopi, concretizate prin lupte pentru obținerea unor libertăți și drepturi. Orășenii (burghezii) în acest fel au câștigat o triplă autonomie militară, judiciară și administrativă.

În cursul secolelor XIV și XV s-a răspândit uzul actelor scrise -a scrisorii de afaceri, apar biletul la ordin, cambia, trata și polița. Dezvoltarea marelui comerț a determinat și extinderea sistemului de asigurări. Italia a fost prima țară în care s-au creat societăți de asigurări maritime pentru vase și mărfurile transportate. Tot în această perioadă apare tehnica contabilității în partidă dublă, alături de hârtia-monedă care facilita tranzacțiile în ciuda instabilității monetare. Apar diferite tipuri de speculații financiare, care luau forme neașteptate, comparabile cu pariurile sau jocurile de noroc. . De exemplu: un negustor cumpăra de la altul o anumită marfă, cu condiția să o revândă numai peste un anumit intreval fix de timp stabilit prin contract-o lună. Dacă la acea dată-stabilită în contract -prețul mărfii în speță crescuse, cumpărătorul câștiga, dacă nu, prețul mărfii scăzuse, el era în pierdere, câștigînd negustorul care o vânduse. Documentul-contract prin care negustorul cumpărător se obliga să nu vândă marfa decât la data fixată, putea fi negociat și transmis în lanț, altor cumpărători până la expirarea termenului stabilit. Astfel aceste hârtii căpătau o valoare comercială prin ele însăle, valoarea variind în funcție de cerere și ofertă, având deci un curs de bursă, dar acest curs putea fi influențat de anumite conjuncturi politice, favorabile sau defavorabile, aceste speculații financiare transformându-se în forme condamnabile, cazuri în care unii negustori puneau în circulație zvonuri false, pentru a provoca scăderea, sau creșterea bruscă a prețurilor relizând astfel câștiguri sigure! În legătură cu aceasta se menționeză faptul că aceste tehnici nu au găsit ecou și în general nu s-au aplicat în zona de operare a orașelor hanseatice, mai ales din cauza neîncrederii, a suspiciunii față de cei care foloseau în mod curent aceaste tehnici comerciale și financiare -oamenii de afaceri italieni.

O altă formă de promovare a comerțului în perioada medievală a fost constituirea "companiilor" comerciale care era o formă adaptată operațiilor comerciale de amploare la distanțe mari.

În perioada secolelor XVIII-XIX, apar referiri la mărfuri tot mai frecvent în diferite surse scrise. Acestea făceau trimiteri la determinări experimentale alături de concepte teoretice, principii de sistematizare, sau la metode și analize organoleptice.

Primele studii asupra teoriei comerțului au originea în Italia, ăn secolul XIX-lea, însă în cadrul acestora marfa este apreciată numai din punctul de vedere al obiectului de schimb, urmărindu-se numai punerea în relief a caracteristicilor comerciale, și nu marfa ca sistem complex.

Fără a avea pretenția că am epuizat domeniul, am trecut în revistă foarte pe scurt, dezvoltarea activităților comerciale alături de care treptat, s-au acumulat, s-au dezvoltat și sistematizat cunoștințele despre mărfuri.

1.1.2. Obiectul merceologiei

Abordarea contemporană a conceptelor merceologice este multidirecțională și nu trebuie să se limiteze numai la aspectele tehnico-economice, ci să studieze și aspectele și consecințele sociale și ecologice ale mărfurilor în relația marfă-societate, respectiv marfă-mediu.

Definiție: Merceologia are ca obiect de studiu mărfurile, proprietățile lor care prin calitate le conferă utilitate. Acest studiu realizează o strânsă corelație cu cerințele pieței, pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor în condiții de eficiență economică.

Altfel spus merceologia este știința cercetării tehnico-economice a produselor prin prisma de înglobării utilității (calității) raportate la necesitate și eficiență economico-socială. Politica de produs, parte integrantă a activității de marketing cercetează produsul sub aspect merceologic. Analiza calității produselor aflate în fabricație sau în vânzare, a clasificării și codificării, studiul ciclului de viață, urmărirea comportării în consum (durabilitate, fiabilitate, mentenabilitate etc.) uneori comparativ cu produse similare ale concurenței, aspectele privitoare la gamele de produse sub ipostază tehnică-funcțională, cele privitoare la gradul de noutate, cele privitoare la ambalare, marcare, păstrare sunt tot atâtea ipostaze de tratare din punct de vedere merceologic.

Obiectivul principal urmărit prin studiul mărfurilor -a merceologiei este pregătirea teoretică și practică, alături de formarea abilităților și deprinderilor necesare celor care se pregătesc pentru ocupații din domenii care au legătură cu lumea mărfurilor.

Un mod de abordare ce îi revine disciplinei de merceologie este și acela de studiere a gradului de satisfacere a nevoilor prin intermediul calității și al sortimentelor de mărfuri.

Marfa ca obiect al schimburilor economice are proprietăți generale și specifice care îi dau o anumită utilitate pentru satisfacerea unei nevoi, nevoie ce este satisfăcută cu grade diferite de intensitate. În consecință, varietatea mare a nevoilor stabilește, la un moment dat, diversitatea produselor și serviciilor pe piață.

Denumirea acestei discipline provine din alăturarea a două cuvinte, unul de origine latină: merx = marfă și celălalt de origine greacă, logos = știință.

Merceologia face parte din categoria științelor de graniță. Relațiile merceologiei cu alte științe sunt datorate faptului că marfa este cercetată ca un sistem tehnico-economic, care generează o multitudine de relații (cu nevoile umane, cu mediul înconjurător, cu alte mărfuri). Dintre principalele relații ale merceologiei cu alte discipline amintim: tehnologia, fizica, chimia, matematica, dreptul, economia, managementul, marketingul, informatica economică.

Merceologia, datorită caracterului complex și dinamic al calității, studiază produsele din punct de vedere tehnic, economic și social, toate acestea constituindu-se în funcții inseparabile, aflate într-o strânsă interdependență.

Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic presupune cunoașterea a principalelor proprietăți ale produselor finite, a modului de proiectare la nivelul calității a factorilor din domeniul producției (materii prime, operații tehnologice) și a celor care le influențează din domeniul circulației mărfurilor (ambalare, păstrare, transport).

Aceste cunoștințe se constituie în funcția tehnică a merceologiei. Specialiștii din domeniu pot influența producția de mărfuri și servicii prin intermediul contractelor, pentru adaptarea acesteia la cerințele calitative și sortimentele solicitate de consumatori.

Alegerea variantelor optime de produs, în funcție de modul de corelare a principalelor cerințe de calitate solicitate de consumatori și cunoscute de producători prin testele de marketing, reprezintă esența acestei funcții, prin care specialiștii în merceologie își pot aduce contribuția în cadrul colaborărilor cu personalul tehnic al întreprinderilor producătoare.

Merceologia are și o funcție economică care derivă din nevoia studierii implicațiilor de natură economică a nivelului de calitate al produselor și serviciilor la producător (cheltuieli de producție) și la beneficiar (cheltuieli de funcționare, întreținere și reparații).

Din acest punct de vedere un loc important îl ocupă problemele legate de optimizarea calității mărfurilor în funcție de costurile de fabricație, cheltuielile de comercializare, precum și în funcție de cheltuielile de utilizare, la produsele de folosință medie și îndelungată. Datorită variație comenzii sociale s-a dezvoltat un domeniu nou al merceologiei moderne. Acesta se referă la optimizarea gamei sortimentale prin corelarea normelor de calitate economică și socialăcu fluctuarea cererii și ofertei. Optimizarea are ca scop realizarea de produse rentabile și cu un înalt grad de utilitate.

Prin aplicarea în practică a cunoștințelor referitoare la unele proprietăți care decid relații ce apar în sfera consumului anumitor produse noi, protecția consumatorilor și a mediului ambiant rezultă funcția socială a merceologiei. Cunoașterea efectelor sociale ale mărfurilor presupune cercetarea unor proprietăți care influențează direct sau indirect starea de sănătate a oamenilor, gradul de cultură și civilizație, gustul estetic și gradul de poluare a mediului.

Altfel spus merceologia abordează problemele referitoare la: clasificarea, codificarea, standardizarea, omologarea, recepția calitativă și cantitativă, păstrarea mărfurilor, manipularea, ambalarea, urmărirea modului de comportare la utilizator, relația marfă-mediu (protecția mediului), protecția consumatorului în concordanță cu drepturile sale.

Merceologia studiază fenomene și probleme specifice sortimentelor de mărfuri, ale laturilor comerciale pe tot circuitul tehnic al acestora.

În particular problemele referitoare la calitate din cadrul obiectului de studiu al merceologiei s-au dezvoltat foarte mult în ultima perioadă de timp, spre o nouă știință numită “Calitologie” sau “Ingineria calității”, iar specialiștii sunt “caliticieni” sau “ingineri comerciali”.

Schema de principiu a principalelor domenii de studiu ale merceologiei:

Figura nr.1.2.Domenii de bază în studiul merceologic

Rolul calității în cadrul managementului întreprinderii moderne este indispensabil. Activitatea de management împreună cu cea de marketing, cu cea financiară și altele pot asigura un grad superior de competitivitate produselor și serviciilor, în cadrul concurenței specifice economiei de piață, dacă sunt folosite după criteriile științei conducerii întreprinderilor. Din această perspectivă politica în domeniul calității se poate trata ca un obiectiv esențial pentru obținerea de rezultate profitabile, obiectiv ce trebuie să fie definit clar în orice întreprindere.

Metodele de investigație utilizate în merceologie

În cadrul de studiu al merceologiei, produsele sunt tratate ca un sistem de structuri, funcții sau stări care fiecare participă în proporții diferite la stabilirea nivelului calitativ. Produsul este tratat ca o entitate dinamică în continuă schimbare. Evaluarea valorii de întrebuințare, a calității unui produs a evoluat de la aprecierile empirice, la analize, experimente pe baze științifice, sau la modelare utilizând metode și tehnici cognitive complexe.

Cu alte cuvinte, în cazul cercetării mărfurilor este vorba despre o cercetare complexă, bazată pe principiile fundamentale de investigare, ajutate de o largă paletă de metode care sunt aplicabile variat, în funcție de situațiile concret întâlnite (resurse disponibile, natura cercetării, precizia și exactitatea rezultatelor.

Principiile fundamentale de investigare ale merceologiei sunt:

stabilirea gradului de corespondență între utilitate și produsul realizat în condiții de eficiență economică;

înglobarea rezultatelor parțiale într-un sistem coerent cu scopul constituirii întregului, respectiv a calității produsului;

analizele calității produsului cât mai exacte și precise. Uneori determinările de laborator și cele organoleptice poate să fie complementare și să necesite realizarea lor pentru o completare reciprocă.

Calitatea produselor nu poate fi egală pentru orice întrebuințare, de aceea trebuie stabilit raportul fundamental al proprietăților dar și raportul între nevoie și gradul de satisfacere precum și eficiența sa economică.

În urma selectării, ierarhizării și măsurării celor enunțate anterior se poate stabili calitatea produsului- concordanța satisfacerii nevoii cu proprietățile prezentate de produs. Tehnicile care realizează cele de mai sus pot fi verificări simple organoleptice, verificări în concordanță cu norme scrise (standarde, norme interne etc.) sau verificare complexă (calitativă, cantitativă, multicriterială).

Cercetarea merceologică se efectuează cu ajutorul a trei tipuri de metode: metode generale, metode clasice și metode moderne-de concepție.

1.2.1 Metode generale

Aria atinsă de problematica merceologică este, așa cum am văzut deja, extrem de vastă, de aici putem să tragem concluzia că un loc fundamantal îl ocupă metodele generale de cercetare. În viziunea merceologică investigarea se face sub aspect multilateral, dinamic, uneori procesual.

Metodele generale sunt utilizate și de alte discipline, acestea cele mai cunoscute sunt sunt analiza și sinteza, la care se alătură deducția, inducția, metodele matematice și cele statistice.

1. Analiza: presupune descompunerea mintală, sau materială a unui sistem -în cazul nostru un produs în părți constitutive pentru a cunoaște și stabili aportul fiecărei părți la calitatea ansamblului constituit de produs. Cercetările analitice sunt caracterizate prin precizie mare, dar sunt critice elementele legate de durata acestui tip de cercetare, de costurile ridicate care la rîndul lor provin din relația obiectivă a necesității implicării de echipamente speciale și personal calificat. De menționat că, cercetarea contemporană beneficiază de metode instrumentale de analiză, de echipamente performante care compensează dezavantajele legate de durata determinărilor, dar acest gen de analize sunt mult mai costisitoare.

Lectură

Analizele instrumentale care pot fi utilizate în identificarea și evaluarea calității mărfurilor la ora actuală utilizează spre exemplu cantități extrem de mici de substanță din produsul examinat. Amintim aici "analiza în picătură" sau "microanaliza", care utilizează cantități infime de subsanță și reactivi. Aceasta aducînd avantaje indiscutabile, durata unor astfel de analize fiind de ordinul secundelor, de cele mia multe ori se pot realiza simultan seturi de teste, în condiții riguros standardizate de unde rezultă o corectitudine și o precizie maximă.

Echipamentele care realizează astfel de analize sunt ce multe ori de dimensiuni reduse, fiind adesori portabile și au posibilitatea să fie conectate la sisteme computerizate care pot pe lângă evidențierea rezultatelor pe monitoare sau tipărirea lor, aceste sisteme pot chiar să ofere o interpretate față de anumiți paramatrii standardizați, sau se pot realiza baze de date care ulterior pot să furnizeze date și informații ce pot fi utilizate pentru intrepretări (statistice), îmbunătățirea calității produsului, etc.

Prin metodele de analiză instrumentală moderne există posibilitatea de a realiza chiar analiză nedistructivă, în cazul unor mărfuri costisitoare, unicat, cînd nu se pot folosi pentru analiză materiale prelevate din respecivul produs.

2. Sinteza: permite regruparea părților obiectului descompus prin analiză, considerând acel obiect ca un ansamblu de relații între structurile sale. Principiul sintezei este deci opus principiului analizei, urmărind reconstituirea unui conept, obiect, sistem sau, în cazul nostru produs. Metoda aceasta este aplicată mult în merceologie, cu precădere, în cazul așa numitelor produse sintetice (medicamente, detergenți, diferite produse chimice, fibre și materiale textile, mase plastice, materiale compozite etc.), sau chiar în cazul produselor alimentare.

3. Metoda deductivă: utilizează tehnici pornind de la general pentru a cunoaște particularul (de exemplu: cunoscând condițiile de depozitare se pot aprecia modificările care pot interveni în structura sau asupra calității produsului; sau alt exemplu: analizând datele din prospecte se pot deduce performanțele în timpul utilizării unui anumit produs).

TEMĂ:

1. Imaginați-vă faptul că trebuie să depozitați zahăr într-un depozit cu atmosferă încărcată cu umiditate peste normele permise (umiditate 80%). Deduceți ce repercusiuni va avea asupra zahărului prezența vaporilor de apă în mediul de depozitare.

4. Metoda inductivă: stabilirea unor legături cauzale și legități generale între datele individuale acumulate în timp. Acestea stau la baza elaborării unor prognoze și strategii pornind de la particular la general (exemplu: studierea comportării în utilizare a unui lot restrâns de produse și extinderea rezultatelor asupra întregii producții sau serii; sau simularea pe calculator a comportării produsului).

5. Metode matematice: oferă un instrumentar de lucru legat de analiza calității produselor, a structurii sortimentale, a estimării și cuantificării calității, optimizarea calității și gamei sortimentale. Toate aceste probleme, dar și cele legate de uzura morală a produselor și serviciilor tind să se transforme într-o disciplină distinctă – “calimetria”.

6. Metode statistice: sunt utilizate pentru prelucrarea, analiza și interpretarea, permit generalizarea datelor de la nivelul eșantionului la cel al lotului de produse. Metoda statistică se utilizează uneori alături de analiză, sau sinteză, dar se mai pot utiliza în cazul activității de recepție, sau în cazul interpretării datelor acumulate în urmărirea calității și comportării produselor la beneficiar.

Interpretarea datelor de fiabilitate, mentenabilitate și durabilitate pentru eșantioane se pot extinde la diferite loturi de produse prin interpolare în urma interpetării statistice a datelor.

Lectură

Un exemplu de aplicare a metodelor statistice este acela al controlului lotului de produse (mărfuri) la recepție. Verificarea cantitaivă se poate face integral -sau prin sondaj.

Verificarea prin sondaj se face asupra mărfurilor care vin ambalate, mai ales în cazurile prevăzute în norme, sau dacă este prevăzută ca și clauză contractuală. În general se verifică un procent de 5 -10% din lot, rezultatele obținute extinzîndu-se asupra întregului lot.

În cazul în care se constată că masa netă sau numărul de bucăți nu corespunde cu prevederile din documentele însoțitoare ale lotului examinat (documente de livrare și transport), este necesară întocmirea unui proces-verbal în care sunt consmnate deficiențele cantitative constatate.

Dacă la recepție s-a prezentat un lot de marfă de 500 kg de sare extrafină, ambalată în cutii de 500 g, adică un număr de 1000 de cutii. Pe baza avizului de expediere rezultă masa netă a lotului prezentat la recepție este de 500 kg a 18000 lei, masa brută este de 550 kg.

Se va aplica o verificare prin sondaj la 2% din lot, așa cum este prevăzut în contractul cu furnizorul.

Astfel va trebui să verificăm prin cîntărire un număr de 20 ambalaje, cutii de 500 g cu sare. În normele tehnice se admite o abatere de masă netă ± 5% la fiecare ambalaj. Ambalajul are masa de 50 g.

În urma prelevării eșantioanlelor din lot, cele 20 de cutii cu sare de 500 g au fost cântărite și s-a consatat că abaterile de masă intră în abaterile admide de ± 5% la fiecare ambalaj controlat.

Un alt exemplu care poate fi dat la recepția cantitativă ar fi următorul: La o drogherie s-a primit un lot de 5 cutii cu săpun și 8 cutii cu deodorante. Fiecare cutie conține un număr de 40 bucăți de săpun, respectv 24 bucăți de deodorant.

Recepția cantitativă se face prin numărarea ambalajelor, și a bucăților prezente în fiecare amnbalaj în parte. Stabilindu-se cantitatea fiecărui produs în parte: 5x 40 =200 bucăți de săpun, respectiv 8x 24 = 192 bucăți deodorante. Recepția se poate face în acest caz prin verificare integrală a lotului, după verificarea faptică (numărare) se confruntă cele constatate cu cele înscrise în documatele de însoțire ale lotului prezentat spre recepție. Constatându-se că nu există diferențe, caz în care se poate trece înscrierea produselor în fișele de magazie ale magazinului.

1.2.2. Metode specifice merceologiei

Aceste metode specifice cercetării merceologice sunt de două categorii: psihosenzoriale și experimentale. Ele studiază și analizează mărfurile sub diferite aspecte particulare. Obținerea unor rezultate cât mai complete cu privire la nivelul calitativ impune utilizarea corelată a celor două tipuri de metode: psihosenzoriale și experimentale.

1. Metode psihosenzoriale (organoleptice)

Aceste metode sunt bazate pe utilizarea simțurilor, informațiile fiind culese prin intermediul organelor de simț și sunt prelucrate cvasi-instantaneu de creier, fiind comparate cu referințele senzoriale existente în "banca de date" prezentă în memoria individului ca urmare a experienței factuale sistematice sau accidentale precedente, sau ca urmare a învățării, procesul de comparare se finalizează cu ordonarea informațiilor noi în funcție de nivelurile similare de referință.

Metoda (psiho)senzorială oferă primele date informaționale despre formă, mărime, culoare, aspect exterior, gust etc. Observarea este științifică dacă se poate repeta în condiții normale, dacă poate fi reconstituită pe cale teoretică, deductivă în aceste condiții observarea este mai precisă. În general metoda psihisenzorială este afectată de subiectivism și nesiguranță. Acest tip de culegere de informații este dependentă de factori multiplii, care se află în interdependență și care pot crește incertitudinea observațiilor. Acești factori sunt: experiența operatorului, condițiile de desfășurare, parametrii biologici ai operatorului, vechimea informației de referință etc. Metodele psihosenzoriale au o serie de avantaje și o largă aplicabilitate datorită rapidității și economicității.

Pentru unele produse sunt metodele psihosenzoriale hotărâtoare în determinarea calității, astfel este cazul produsele alimentare care degeaba au o compoziție bună, corectă din punctul de vedere al compoziției rețetei, dacă caracteristicile psihosenzoriale nu sunt corespunzătoare.

Aceste metode s-au dezvoltat în ultimul timp, tinzând să se constituie într-o disciplină aparte "senzorica", care furnizează tehnici de obținere a rezultatelor cât mai precise, obiective, reproductibile. Pentru această reușită trebuie ca operatorii să fie dotați genetic superior, să fie antrenați în domeniu, să respecte anumite reguli de alimentație, de viață și să fie beneficiarul unei experiențe îndelungate în practica respectivă. Amintim aici degustătorii de vinuri, ceai, cafea, băuturi răcoritoare sau cazul specialiștilor care se ocupă de amestecuri în industria produselor de parfumerie.

2. Metode experimentale

Metodele experimentale au un caracter obiectiv, rezultatele sunt reproductibile, ele permit sinteza, raționamentul analizei și utilizarea analogiei. Experimentul presupune determinarea calității în laborator prin testări, analize, măsurători, care tind să reproducă cât mai fidel condițiile reale care se vor regăsi în timpul utilizării efective. Datorită preciziei și obiectivității sunt standardizate într-o măsură mult mai mare decât cele psihosenzoriale. Metodele experimentale se bazează pe analiză, existând diferite tipuri, după cum urmează:

b.2.1. Analiza comparativă se utilizează ierarhizarea produselor în funcție de gradul calitativ atins pe piața internă sau externă. Acest tip de analiză e utilizat în relațiile comerciale, cu toate că nu oferă întotdeauna concluziile cele mai bune, cele mai corecte, deoarece nu există criterii unice de apreciere a calității, iar numărul proprietăților variază între limite largi. Prin utilizarea indicatorului sintetic al calității și eficienței economice analiza comparativă capătă mai multă obiectivitate și precizie.

b.2.2. Analiza structurii mărfurilor este de regulă asociată cu analiza compoziției. Permite identificarea materiilor prime, ponderea diferitelor părți structurale (glucide exprimate în procente, în produsele alimentare, natura materiei prime-naturală sau sintetică).

Analiza structurii este importantă și din punct de vedere economic, deoarece natura și ponderea materiilor prime influențează nu numai calitatea, ci și costul care condiționează prețul de desfacere, care la rândul său decide gradul de acceptare al produsului pe piață.

b.2.3. Analiza funcțională se aplică produselor complexe, cu un grad ridicat de tehnicitate și constă în verificarea pe standuri de probă sau în poligoane de încercare a nivelului performanțelor în timp, a consumurilor, a randamentului, a fiabilității etc. Acest tip de analiză este foarte utilizată pentru mărfuri de folosință îndelungată.

Metode de concepție

Metodele de concepție urmăresc îmbunătățirea calității și implicit a utilității produselor și serviciilor cu scopul creșterii eficienței economice. În economia actuală s-a demonstrat deja importanța aplicării acestei metode, mai ales încă din faza de concepție – proiectare.

c.1. Analiza valorii (ingineria valorii). Plecând de la complexitatea tehnologiilor, a produselor de azi această metodă utilizează tehnici specifice prin care urmărește pentru fiecare produs/serviciu să stabilească corelații echilibrate între contribuția ansamblelor, subansamblelor la valoarea de întrebuințare a întregului, raportată la gradul de satisfacere al nevoii, pe de o parte și costul acestora, pe de altă parte. Această metodă permite reducerea unor costuri inutile sau disproporționate ale unor părți din produs, față de aportul lor la calitate și în același timp provoacă o creștere a calității prin optimizarea mărimii proprietăților esențiale.

Autorul metodei este americanul L.D. Miles, care a luat în considerare totalitatea aspectelor privitoare la costuri, elaborând un mod de abordare funcțional și sistematic al reducerii costurilor. Datorită importanței ei aceasta a fost standardizată în 1979 atât în domeniul produselor, cât și al serviciilor din sectorul turismului și al alimentației publice. În scopul analizei marfa, convențional =sistem care poate fi descompus în părți individuale fiecare cu proprietăți caracteristice, care constituie la rândul lor părți constitutive ale valorii de întrebuințare. Funcțiile produsului pot fi clasificate pe baza unor precepte diferite, astfel:

după cerințele consumatorului:

funcții de întrebuințare;

funcții estetice;

după destinația produsului:

funcții de bază;

funcții secundare;

după importanță:

funcții globale;

funcții individuale.

Din analiza valorii rezultă polarizarea costurilor în faza de concepție a produsului (cca. 80%). Prin definirea materiilor prime, a caracteristicilor structurale, dimensionale, funcționale etc. eventualitatea de a îmbunătăți calitatea în faza de execuție tehnologică se situează numai la cca. 20%. Pentru aplicarea acestei metode s-au dezvoltat diferite tehnici cum sunt: metodele deductive, analitice, de concepție, modelarea matematică, intuitive. Din aceasta din urmă face parte și:

Metoda Breinstorming este o tehnică a analizei valorii și urmărește identificarea în grup a celor mai bune idei de produse și servicii noi. Principiul ei este culegerea a cât mai multor idei, respectând anumite reguli, analizarea oportunității lor din punct de vedere tehnic și economic, trierea lor până se identifică cea mai bună soluție.

c.2. Analiza morfologică se bazează pe observarea proprietăților și a datelor rezultate din exploatare. Studierea sistematică a unui mare număr de valori ale proprietăților cuprinse într-o matrice cu scopul de a găsi variante noi de produse și căi de îmbunătățire a calității lor. Poate fi considerată o metodă generatoare de idei noi pentru realizarea produsului, sau o tehnică de prognoză tehnologică.

În funcție de scopul investigării se va selecționa una sau un mix al metodelor descrise mai sus. Aceasta presupune pe lângă efort financiar, dotare potrivită, personal calificat, și punerea la punct a unei proceduri, conform unor standarde, sau unor clauze contractuale. În cazul unor date de mare precizie trebuie utilizate metode standardizate pentru eșantionare, analiză și metode statistic-matematice pentru interpretare și evaluarea rezultatelor.

Întrebări de autoverificare

1. Noțiunea de PRODUS poate fi sinonimă cu noțiunea de MARFĂ?

2. Meditați dacă pot să fie considerate ca marfă și indicați care dintre acestea pot constitui mărfuri:

3. Care sunt caracteristicile care dau valoarea unei mărfi?

4.Care este domeniul tematic de studiu al IGWT?

5. Care este definiția merceologiei?

6.Câte funcții are merceologia? Înțiruiți-le și meditați asupra fiecăreia.

7. În cazul serviciilor comercializate este necesară studierea caracteristicilor calității lor, a problemelor de standardizare?

8.Care sunt principiile fundamentale de investigare ale merceologiei?

9.Prin ce se caracterizează metodele psihosenzoriale utilizate la studiul mărfurilor?

10.Prin ce se caracterizează metodele experimentale utilizate la studiul mărfurilor?

Proprietățile mărfurilor

În marea majoritate a situațiilor, obiectul cercetării mărfurilor îl constituie cu precădere caracteristicile tehnice, deoarece acestea sunt cele care definesc cu maximă obiectivitate aproape în totalitate mărfurile. Această predominanță a caracteristicilor tehnice este evidentă dacă ne aplecăm asupra oricăror materiale scrise de la literatura de specialitate, la fondul legislativ-normativ, la materiale comerciale în toate acestea vom găsi referințe asupra informațiilor tehnice în legătură cu performanțele mărfurilor.

Proprietățile mărfurilor reprezintă din punct de vedere merceologic, caracteristici, trăsături și însușiri ale unui bun, care-l particularizează în raport cu alte bunuri și care îi conferă capacitatea de a satisface anumite nevoi umane. De remarcat că numeroasele proprietăți care caracterizează un bun oarecare nu prezintă același grad de importanță, în cadrul proprietăților într-un context definit se delimitează un grup de proprietăți care sunt definitorii pentru respectivul bun. Aceste proprietăți definitorii le numim: caracteristici.

Considerații generale

În studiul mărfurilor proprietatea este considerată ca o particularitate intrinsecă a produsului finit. Proprietățile sunt generate fie de materia primă, fie procesul tehnologic. Așadar putem trage concluzia că există o intercondiționare între materia primă și procesul tehnologic.

Asupra proprietăților produselor acționează următorii factori:

1. natura chimică a substanțelor care alcătuiesc materiile prime;

2. raportul sau proporția acestora în compoziție;

3. structura fizică și forma stabilită în procese tehnologice care implică un echilibru dinamic.

Așa cum deja s-a arătat între proprietățile mărfurilor există relații de intercondiționare, care decid nivelul calitații, nivel care este în continuă modificare. Aceste relații și modificări sunt greu de urmărit. Pentru clarificare s-au întreprins studii sistematice care au evidențiat două tipuri de proprietăți, care se pot clasifica astfel:

1. proprietățile de bază ale utilizării, adică cele prin care produsul aduce în timpul folosirii unui serviciu dat, determină o anumită ordonare a influenței celorlate proprietăți și mai ales o modificare în timp a intensității acestor influențe.

2. proprietățile secundare pot fi considerate un complex de factori care concură la precizarea mărimii indicilor de calitate, care duce la sistematizarea ordonată a proprietăților de bază.

O proprietate dată nu are în principiu aceeași pondere în precizarea calității a două produse de același fel.

Indicii de calitate

O noțiune legată direct de noțiunea de proprietate este cea de indice de calitate. Prin indice de calitate, în Merceologie se înțelege expresia numerică, cantitativă sau noțională pe care o poate lua proprietatea unui produs la un moment dat.

In activitatea economică indicii calitativi sunt utilizați la prescrierea, definirea și la determinarea calității. Precizăm că noțiunea de indicator are o arie de utilizare mai cuprinzătoare și nu se confundă cu noțiunea de indice care se referă doar la definirea și exprimarea calității produselor. În practica comercială indicele de calitate au o importanța deosebită, deoarece cu ajutorul lor se acționează folosind contractele și standardele în scopul ridicării continue a calității.

Merceologia operează cu doua tipuri de indici : cifrici și noționali.

Indicii de calitate cifrici sunt în număr foarte mare și sunt specifici unor proprietăți tehnico-funcționale fizice, chimice, mecanice. Ei pot avea valori absolute: de exemplu: 50 kg forță; 78 cm; 15000 rotatii/min. Sau valori relative față de o altă valoare..

Deoarece sub aspectul formei pot fi limitate, de exemplu cel puțin 10% până la 14% ; sau maxim 80% ; minim 15%; sau se exprimă pe interval : ex. 10002%, 500 5 ml.

Indicii de calitate noționali sunt utilizați în cazul proprietăților senzoriale. Ei sunt de fapt calificative. În majoritatea cazurilor se prezinta sub forma de perechi de cuvinte sau expresii ex. pentru definirea aspectului marmoratat-nemarmorat, neted-lucios pentru suprafete metalice, moale-aspru, plin-gol, pentru exprimarea grosimii: gros-subtire; pentru gust: dulce-amar, dulce-acru; pentru a defini transparenta unui lichid: opac-clar.

Datorită confuziilor de sens cu termenul matematic (cu semnificația de raport între două mărimi identice, exprimat deci ca fracție) indicele este tot mai puțin utilizat în prezent, se preferă utilizarea termenului "valoare a caracteristicii".

Din punct de vedere al scopului în care sunt utilizați avem o altă clasificare a indiciilor:

1) indicii cu care operează de regulă furnizorii atunci când își prezintă produsele. Acesia sunt de regulă parametri tehnici, în general ei sunt cuprinși în standarde și norme tehnice, dar merceologia precizează că permit doar o caracterizare parțală a calității.

2) indicii care caracterizează ponderea produselor cu defecte față de întreaga masă de produse realizată într-o perioadă dată.

3) indicii care caracterizează mărimea refuzurilor de mărfuri de calitate de către beneficiari în vederea recondiționării.

4) indicii care caracterizează gradul de utilitate al produselor potrivit cu destinația dată.

Menționăm că ultimele trei categorii se referă indirect la proprietățile produsului și ei se accentuează mai ales la produse, cunoașterea modalităților de exprimare și de prescriere a indicilor de calitate a unităților de măsura a acestora. Au o mare utilitate practică deoarece în activitatea economică caracteristicile de calitate se apreciază din punctul de vedere al indicilor de calitate. Având în vedere viziunea beneficiarului, a consumatorului se stabilește o diferențiere a indicelui de calitate și în funcție de mărimea la care se situează, așa vom deosebi proprietăți de performanță: proprietăți normale și proprtietăți speciale.

Pentru proprietățile de performanță s e plătește un preț mult mai ridicat, de regulă comerciantul nu specifică atingerea nivelului superior al indicilor de calitate, cu atât mai mult cu cât în unele cazuri este ceva inutil.

Indicatorii au semnificația de categorie cu caracter generalizator și care reflctă concentrat starea sau nivelul unui grup de caracteristici, respectiv sinteza tuturor caracteristicilor bunului în speță, sunt consacrate variantele ca: indicator general, indicator sintetic, indicator tehnic, indicator economic, indicator ecologic etc.

Strâns legate de noțiunea de proprietate este și aceea de defect de calitate. Noțiunile de indice de calitate, respectiv cea de defect trebuie interpretate unitar și au proprietatea noțiunii a cărui conținut are un sens pozitiv, în timp ce starea determinată de defect presupune lipsa conținutului pozitiv.

Defectul reprezinta așadar o abatere în sus sau în jos de la prevederile standardelor a indicelui de calitate respectiv. În producție se urmărește realizarea unei calități apropiate de nivelul optim.

Defectele au numeroase cauze legate în special de nerespectarea disciplinei tehnologice, de nivelul scăzut al bazei materiale ca și de un control tehnic de calitate necorespunzător.

Defectele care diminuează calitatea se mai numesc și vicii de calitate, acestea pot fi vizibile sau ascunse. Defectele vizibile sunt acelea care pot fi constatate la recepția mărfurilor. Defectele ascunse apar ulterior recepției, în perioada utilizării produselor.

In ceea ce privește răspunderea față de defecte, semnalăm faptul că legislația țării noastre reglementează diferențiat responsabilitățile pentru defectele vizibile și pentru cele ascunse deoarece existența acestora determină efecte economice și implicații juridice diferite.

Clasificarea proprietăților mărfurilor

Numărul mare de criterii de care trebuie ținut cont pentru a întreprinde o clasificare este foarte mare. Orice clasificare stabilește efecte pozitive în activitatea practică dacă are la bază principii științifice.

O clasificare cuprinzătoare a proprietăților mărfurilor, poate fi considerată reușită cînd înlesnește operațiunile de identificare și diferențiere a produselor pe grupe și pe subgrupe după categoria de nevoi căreia i se adresează.

Se întâlnesc o multitudine de clasificari ale proprietăților mărfurilor unele cu o valoare mai mult teoretică, altele cu o valoare practică.

În literatura merceologică sunt prezentate mai multe modalități de clasificare care se deosebesc după criteriile de la care se pornește:

A. După relațiile care se nasc pe parcursul circuitului fizic al produsului, întâlnim proprietățile care reflectă:

relațiile dintre produs și om;

relațiile dintre produs și mediu;

relațiile dintre produs și altă marfă.

Într-o altă manieră în urma acestei clasificări rezultă trei tipuri de proprietăți:

logic-formale au îndeosebi funcția de a localiza produsul, rolul acesta reducându-se la identificarea produselor după origine, destinație sau data de fabricație;

tehnico-funcționale au un caracter obiectiv, o valoare științifică mai ridicată și sunt conferite produsului finit, în urma operațiilor de prelucrare a materiilor prime și alcătuiesc ceea ce numim proprietăți de utilzare. Sunt proprietăți ușor măsurabile și cele mai multe sunt înscrise în standarde;

economico sociale poartă amprenta raporturilor care se nasc între un om și produs în procesul utilizării și al consumului individual. Determinarea lor comportă un anumit grad de subiectivism.

B. După modalitatea de cercetare a proprietăților:

proprietăți măsurabile în mod direct, de exemplu: lungimea,suprafața, masa, conținutul de apă sau substanță uscată;

proprietăți măsurabile în mod indirect, de exemplu: durabilitatea, siguranță în funcționare etc.;

proprietăți comparabile în mod obiectiv, de exemplu: indicele de refracție cu indicele de refracție al mostrei etalon, gradul de alb al zahărului;

proprietăți determinabile organoleptic, de exemplu: funcționarea unui a unui aparat electric, nivelul zgomotelor aparatelor electro-casnice, gradul de maturitate al unei legume, sau al unui fruct etc.

C. După metode statistico-matematice:

proprietăți atributive, adică a căror indici de calitate urmează legi de distributie de tip discret, de exemplu: proprietățile psihosenzoriale;

proprietăți măsurabile, sau ale căror indici de calitate urmează legi de distribuție de tip continuu, de exemplu: proprietăți tehnico-funcționale, parametrii etc.;

D. După serviciul pe care consumatorul îl așteaptă de la produs, avem:

proprietăți tehnice;

proprietăți economice;

proprietăți psiho-senzoriale;

proprietăți de disponibilitate.

E. Nivelul relevanței în definirea calității și frecvența apariției unor proprietăți sunt într-o relație strânsă (vezi Figura nr. 2.1). Astfel după ponderea pe care o pot avea anumite porprietăți în definirea calității vom clsifica proprietățile produselor astfel:

proprietăți, majore sau critce pentru calitate, acele proprietăți a căror lipsă afectează grav calitatea în general nu depașesc 10% din numărul total de proprietăți luat în considerare la prescrierea calității – de exemplu: prospețimea legumelor, corectitudinea informațiilor de pe o etichetă.

proprietăți importante care contribuie într-o măsură importantă la detrminarea calității iar valorile pe care le pot lua produce reducerea sau ridicarea prețului, asigură competitivitatea pe piață. Numărul lor nu depășește 40%.

proprietăți minore sau indiferente, numărul lor poate ajunge până la 60% din numărul total al proprietăților prescrise pentru descrierea calității.

Proprietățile pot fi clasificate și pe o bază fizico-chimică derivând direct din proprietățile materialelor pe care le alcătuiesc. În acest sens avem:

proprietăți fizice precum masa, greutatea specifică, indicele de refracție, luciul.

proprietăți chimice precum conținutul în substanță, rezistența la acțiunea agenților chimici, solubilitatea în diferiți solvenți.

proprietăți tehnologice, posibilitatea prelucrării prin așchiere, laminare, prin tratamente termice, etc..

proprietăți de conservabilitate adică capacitatea de păstrare pe o perioadă indelungată.

proprietăți igienico-sanitare și de confort, capacitatea de reținere a căldurii, permeabilitatea la aer și apă.

proprietăți psihosenzoriale adică cele care se referă direct la laturile estetice și emoționale precum și modelul, gustul, mirosul etc.

In afara acestei clasificări, în practica comercială se întâlnesc și alte tipuri

de clasificări cu arie mai restrânsă, în general specifice unui anumit tip de mărfuri.

Figura 2.1 . Ponderea între importanță și frecvență la proprietăți

Pentru o ușurare a învățării lor vom aborda proprietățile mărfurilor grupate astfel:

proprietăți fundamentale;

proprietăți specifice.

Proprietățile fundamentale ale mărfurilor

In această grupă sunt incluse proprietățile cele mai generale, specifice tuturor grupelor de mărfuri și care sunt proprietăți de bază ale calității. Acest tip de proprietăți sunt cercetate în mod frecvent, iar metodele de determinare a lor sunt de obicei standardizate.

2.4.1. Proprietățile dimensionale

Acestea sunt proprietățile care se observă la prima vedere, prin intermediul lor obținem prima imagine despre produs sub aspectul formei, al modelului, al tuturor dimensiunilor în spațiu. Merceologia subliniază dubla importanță a acestor proprietăți și anume:

importanța economică;

importanța socială.

Printr-o proiectare riguroasă a proprietăților dimensionale ale unui produs se pot obține efecte estetice deosebite, o funcționabilitate ridicată, o diversificare sortimentală, concomitent cu obținerea unor economii importante la materii prime, materiale, energie, etc.

Amintim că pentru practica economică între cele mai importante proprietăți dimensionale se găsesc: lungimea și suprafața, volumul și capacitatea, numerele la pantofi și confecții, și densitatea de lungime a firelor etc.

2.4.1.1. Lungimea și suprafața

Lungimea și suprafața sunt însușiri de bază în comercializarea unor produse ca de exemplu: materiale textile, țesăturile, firele și fibrele, etc.

Lungimea și suprafața în mod obișnuit se exprimă în metru liniar și respectiv metri pătrați, acestea fiind unitățile de bază în sistemul internațional de unități. În cazul mărimilor științfice se apelează și la submultiplii.

În comerțul internațional ca urmare a unei practici îndelungate în unele țări se mai utilizează și unitățile de lungime ale sistemului anglo-saxon, care sunt considerate unități tolerate pentru sistemul internațional:

inch(țol)=25,4 mm

foot(picior)=12 inch=0,3084 m

yard=0,9144 m

2.4.1.2. Volumul și capacitatea

Volumul este o proprietate specifică mărfurilor solide, care au dimensiuni precizate (chersteaua, materialele de construcții), iar unitatea de măsură este metrul cub (m3), uneori centimetrul cub (cm3).

În comerțul internațional se face apel și la alte unități tolerate în sistemul internațional, avem astfel: board foot (piciorul de masa) corespunde unui volum corespunzator suprafeței de un foot pătrat și înalțimii de un inch.

Pentru lichide și produse solide comercializate în vrac (în limbaj comun: vărsate, cum sunt următoarele produse: nisip, îngrașăminte chimice) se apelează la capacitatea care semnifică capacitatea unui vas sau a unui ambalaj.

Unitatea de măsura de bază este litrul, uneori mai ales în analizele chimice se apeleăa și la centimetrul cub în vederea exprimării cantității. În comerțul internațional cu produse lichide, în special cu petrol se utilizează următoarele unități de volum:

gallon =4,545 l

barell =154,98 l

Paralel cu acestea se utilizeaza U.S. gallon și U.S. barell (ele sunt mai mici decât cele obișnuite).

2.4.1.3. Densitatea de lungime a firelor

Este proprietatea care caracterizează gradul de subțirime, sau gradul de uniformitate a grosimii, adică finețea fibrelor.

Se prezintă sub forma unui raport între masa în grame și lungimea firului în metri. Se numește titlu, și poate fi exprimat în diferite unități de măsură :fie în tex, fie în den, astfel avem:

Titlul tex =

Titlul den=

De exemplu această proprietate o întâlnim în cazul ciorapilor de damă. Finețea ciorapilor se exprimă în den. Fie direct pe ambalajul lor, fie pe eticheta de pe ambalajul acestor produse se va afla inscripționat și referințe la această proprietate (15 den- ciorapii mai subțiri; sau 20 den, 50 den, 70 den ciorapii mai groși).

Daca însă avem o fibră mai grosiera folosim Ttex.

Alături de titlu, pentru exprimarea fineței firelor se utilizează și numărul metric.

Numărul metric este exprimat prin relația: Nm=

2.4.2. Masa

Este o mărime fizică fundamentală, proprie fiecărui produs și e dată de raportul dintre forța exercitată asupra corpului și accelerația ce se imprimă sub acțiunea forței respective.

Se exprimă în kilograme și se determină prin cântarire. Servește atât la cercetarea calității, cât și a cantității și este urmărită pe tot parcursul, de la furnizor pâna la beneficiar, deoarece suferă modificări, ceea ce generează multiple efecte economice. Prin intermediul masei obținem informații asupra structurii, compoziției chimice. În practica comercială, masa se particularizează prin mai multe forme:

masa propriu-zisă este principala caracteristică înscrisă în toate documentele ce însoțesc marfa se măsoară cu balanța și se exprimă în unități masice în SI se exprimă în kilograme (kg). În toate operățiunile de comerț în documente vom avea fie masa brută (masa propriu-zisă plus masa ambalajului), fie numai masa netă-masa propriu-zisă a mărfii. Diferența între masa brută și masa netă o reprezintă tara (daraua) adică masa recipientului, ambalajului, sau a vehicolului în care se transportă.

masa pe unitatea de lungime sau de suprafață, sau masa pe unitatea de volum – este un indicator folosit la țesături textile, la materiale plastice, la hârtie etc.. Se stabilește prin cântărirea unei probe de dimensiuni reduse și rezultatul se calculează prin raportare la unitatea respectivă.

masa comercială – este consacrată și prin aceasta se înțelege cantitatea plătită din masa reală a unei mărfi higroscopice și se calculează după următoarea formulă:

Mc – masa comercială;

Mn – masa netă;

Ua – umiditatea admisă prevăzută în normele tehnice denumită și repriză în cazul unor produse (14%);

Ur – umiditatea reală în momentul recoltării probei.

Masa specifică sau densitatea este o constantă fizică utilizată în special în tranzacțiile internaționale cu cereale sau fibre textile în care unitatea de măsură este tona. Se măsoară în N/m3 sau în Kg*F/cm3 și este foarte utilă în procesul de cunoaștere a calității mărfurilor. Practic apelăm la densitatea specifică în urmatoarele cazuri: pentru identificarea naturii unui produs, tranzacționarea mărfurilor vrac (kg/m3), mărfuri laminate (țesături, hărtie kg/m2) etc.

2.4.3. Densitatea ()

Densitatea este tot o mărime fizică și se referă la masa unitații de volum (m/V) se masoară în Kg/m3 sau în grame/cm3. În cazul corpurilor compacte poroase se poate calcula densitatea aparentă. în practica comercială masurăm în următoarele cazuri și scopuri:

pentru calcularea masei unei piese a unui subansamblu, sau a unui produs finit plecând de la densitate și volum ; se utilizează următoarea formulă:

m = V*.

pentru precizarea compoziției în diverse substanțe a unor soluții apoase: băuturi alcoolice, lapte etc.

Pentru calcularea cu o precizie ridicată se iau în calcul o serie de factori precum temperatura, presiunea, starea corpului etc.

Densitatea se poate determina prin mai multe metode în funcție de specificul produsului și anume:

prin metoda picnometrului, metoda specifică corpurilor solide și lichide; este metoda cea mai utilizată, la această metodă se fac trimiteri atunci când în contracte se prevede determinarea densității.

metoda balanței hidrostatice utilizată pentru lichide.

metoda densimetrului utilizată pentru lichide.

2.4.3.1. Densitatea specifică sau densitatea volumetrică

Este utilizată pentru aflarea masei unui produs alcătuit din substanța pură în mod indirect, fără cântarire, doar prin calcul. În cele mai multe cazuri cântărirea este imposibilă pentru că marfa are dimensiuni foarte mari, sau este vrac. Astfel cunoaștem densitatea specifică (), volumul îl determinăm prin calcule (V) și în felul acesta obținem valoarea greutății ( = G/V).

O altă aplicație este aceea de identificare a naturii unui produs sau a gradului de impurificare a produsului respectiv (fibrele textile au greutăți specifice diferite) de exemplu: fibrele PAN = 1,1; celofibra = 1,3.

O formă specifică de particularizare este greutatea specifică aparentă (a) care e specifică corpurilor poroase. Aceasă mărime dă informații utile despre o serie de alte proprietăți fără a face determinări a acestor proprietăți. Astfel de exemplu.: o greutate specifică aparentă mică a unei țesături permite confecționarea îmbracămintei pentru iarnă, deoarece are o capacitate de izolare termică ridicată.

Menționam faptul că greutatea specifică și densitatea sunt utilizate în acelaș scop. Dar, greutatea specifică se folosește cu prioritate în cercetarea știintifică, pe când densitatea se utilizează în determinările uzuale care sunt mai puțin pretențioase.

2.4.4. Proprietățile de sorbție

Această denumire vizează o serie de proprietăți fizice dintre cel mai importante care presupun primirea și cedarea de vapori de apă și/sau de gaze din mediul înconjurător de către materialele din care sunt alcătuite produsele. Fenomenul sorbției este condiționat de natura chimică și de structura macro și microscopică a produselor și din acest motiv deosebim 4 cazuri particulare:

absorbția care este fenomenul de primire a vaporilor de apă și de gaze din mediul înconjurător prin difuzie în toată masa produsului.

adsorbția care înseamnă o primire a vaporilor de apă și de gaze, dar numai la suprafață, adică numai în stratul superficial.

chemosorbția este o sorbție rezultată în urma unei reacții dintre moleculele substanței și moleculele de apă.

desorbția este fenomenul de cedare în afară a vaporilor de apă și gaze. În urma experimentelor făcute s-a constatat că sub acțiunea fenomenului de sorbție în condiții date de temperatură și umiditate, se crează un anumit echilibru între primirea și cedarea vaporilor de apă care determină reținerea în masa produsului a unei anumite cantități de apă.

Când condițiile de temperatură și umiditate din mediul înconjurător sunt favorabile primirii, cantitatea de apă reținută de produse crește și invers. Cunoașterea dependenței cantitații de apa continuta de un produs intr-un moment dat de temperatura și umiditate relativă a aerului din spațiile de depozitare ne permite să actionam asupra acestor doi factori pentru a menține cantitatea de apă din produse sub limita necesară dezvoltării microorganismelor.

Din studiile sistematice asupra acestui fenomen s-au conturat condițiile normale de păstrare pe o perioada de timp mai îndelungată ale fiecarei grupe și subgrupe de produse.

Condițiile așa numitei atmosfere standard sunt: o temperatură cuprinsă între 18 – 22 C sau 20 2 C și o umiditate relativa a aerului 65 5%.

Alte efecte determinate de fenomenele de mai sus, sunt, modificarea condițiilor exterioare determina variatii importante ale valorilor indicilor de calitate ai proprietăților și chiar aparitia unor defecte de calitate, ca de exemplu impurificarea substantelor chimice prin sorbtia de apa, schimbarea formulei chimice prin absorbtia de gaze, reducerea rezistentei mecanice, denaturarea gustului și mirosului etc..

Remarcam ca în vorbirea curenta nu se utilizeaza expresia de proprietăți de sorbtie, ci notiunea de higroscopicitate care defineste capacitataea unui produs de a primi și de a ceda vapori de apa și gaze, indiferent de intensitatea fenomenului fizic care asigura primirea acestora.

Insușirea de a fi higroscopic e specifica unui numar mare de produse, în special cele care au o structura granulara și poroasa, ex.: materiale de constuctii, materiale lemnoase, textile și pielea naturala, cerealele etc..

Transportul pe apa a unor asemenea produse reclama conditii speciale de ambalare, umiditatea fiind totodata un factor favorabil dezvoltarii microorganismelor.

Indicele de calitate cu ajutorul căruia se exprima higroscopicitatea e cantitatea de apă în grame, reținută de produs pe unitatea de timp.

2.4.5. Culoarea

Este proprietatea de a absorbi diferite componente ale spectrului luminii. Este una dintre cele mai importante proprietăți optice care alături de celelelte proprietăți optice (indicele de refractie; transparența; luciul) sunt caracteristice mărfurilor. Cu ajutorul culorii, merceologia caracterizează un numar mare de articole, în multe cazuri culoarea fiind singurul criteriu de apreciere a calității mărfii. Ea sintetizează la un nivel superior relațiile care se nasc, în timpul consumului, între om și produs.

Culoarea permite diversificarea structurii sortimentale a mai multor produse, ca de exemplu hârtia, țesăturile, lacurile și vopselele etc. Poate crea noi necesități schimbând producția și consumul. Este important sa cunoaștem și relațiile care se nasc între culoarea obiectelor de primă necesitate și unele sentimente umane, deoarece în felul acesta se grăbește sau se încetinește realizarea pe piață a unor produse.

Studiile efectuate au stabilit că obiectele cu care intrăm în contact, cărora le corespund culori cu lungimi de undă mare (galben, portocaliu, roșu) așa numitele culori calde, sugerează un sentiment de apropiere în spațiu. În timp ce culorile cu lungimi de undă mici (albastru, violet), așa numitele culori reci, crează un sentiment de neliniște, de răceală. Impresia estetică pe care o dau culorile realizează un efect psihic, care poate fi utilizat în mod pozitiv sau negativ dacă sunt cunoscute valențele sale. Culoarea sau chiar nuanțele obiectelor din mediul ambiant (mobila, draperiile)generează anumite stări de spirit care influențează randamentul muncii omului. De exemplu: culoarea cenușiu și negru provoacă un reflex de respingere, o stare apăsatoare, melancolică, depresivă. Culorile din gama roșu provocă o creștere a pulsului și de accelerare a circulației sanguine, pe când albastrul calmează respirația și frecvența pulsului.

Nuanțele stridente obosesc persoanele adulte, în schimb stimulează activitatea copiilor.

Preferința pentru diferite culori este condiționată de cultură, educație, convingeri și predilecții individuale nu numai de anumite legi ale percepției. Intre culoarea obiectelor de prima necesitate (veșmintele) și sentimentele umane formate în anumite împrejurări ale vieții există o legatură strînsă, dar care are aspecte diferite de la regiune la regiune. Astfel, doliul este sugerat în Europa, de culoarea neagră; de în țările Orientului, culoarea albă culoarea violet pe coasta de apus a Africii. Culoarea albă sugerează la suedezi bărbăția, la olandezi feminitatea.

Culoarea a numeroase produse alimentare (pîine, legume și fructe proaspete, conserve de legume și fructe,etc.)este în mod frecvent asociată de către consumator în conștiința sa cu un anumit sentiment, dar mai ales cu o anumită calitate a respectivelor mărfuri.

Culoarea produselor este cercetată frecvent în laboratoare în vederea caracterizării calității. La cercetarea culorii specialiștii țin seama, printre altele că exista circa 30.000 de nuanțe de culori. Un ochi normal nu poate deosebi de la 7-9 nuanțe pentru fiecare culoare, acest lucru fiind influențat de numeroși factori. Din acest motiv metodele de laborator sunt diferențiate în metode obiective și metode subiective. Metodele subiective apelează la etaloane, la cartele de culori sau la unele aparate simple, în timp ce metodele obiective necesită aparatură mai complicată. Specialiștii fac distincție în diferențierea culorilor. Astfel din acest punct de vedere în afara culorilor spectrale există și alte 2 tipuri de culori:

culori de transparență. Acestea se întîlnesc la articole de sticlă, la unele materiale plastice precum și la o serie de produse lichide, în special alimentare;

culori de reflecție. Acestea se întilnesc la produse opace(de exemplu materiale plastice, produse din piele, textile, metale).

Merceologia cercetează culoarea pentru identificarea produselor pentru stabilirea gradului de conformitate cu prevederile standardelor, pentru stabilirea gradului de impuritate în cazul unor produse lichide sau sub formă de pulbere și pentru stabilirea gradului de prospețime sau de degradare calitativă.

Culoarea se măsoară în grade, diferite în funcție de scară: Stammer, Unoin, ASTM. Între aceste scări există relații de corecție.

Lectură

Pietrele prețioase și cele semiprețioase sunt cunoscute sub denumirea de generică de geme atunci când sunt prelucrate prin tăiere și șlefuire. Ele sunt minerale cristalizate cu însușiri estetice și fizice deosebite. Aceste însușiri sunt culoarea, transparența, jocurile de lumini, strălucirea, opalescența, duritatea, densitatea toate acestea fiind o consecință a formei de cristalizare și a compoziției chimice.

Pietrele prețioase și cele semiprețioase contribuie substanțial la formarea prețurilor bijuteriilor, ele fiind clasificate pe calități în funcție de puritate, culoare, luciu, mod de șlefuire, număr de carate. În raport cu aceasta un briliant de 0,75 carate (ct) poate să valoreze mai mult decât unul de 2 –3 ct.

Cele mai importante dintre scalele utilizate pentru culoarea diamantelor sunt cele ale C.I.B.J.O.(Confederația Internațională a Bijuteriei, Giuvaergiei și Orfevrăriei) și a G.I.A. (Institutul Gemologic al Americii).

Tabelul nr. 3. Scala culorii diamantelor

Un cristal de diamant prezintă uneori ușoare imperfecțiuni de cristalizare. Aceste imperfecțiuni nu sunt în mod real defecte, ci ceea ce dă personalitate pietrei. Și tot din acest motiv fiecare diamant este unic. (Sursa: Ada Mirela Tomescu "Bijuteriile -această minunată marfă" monografie în curs de apariție

2.4.6. Compoziția chimica și conținutul în substanțe

Proprietățile chimice definesc calitatea având de cele mai multe ori un rol hotărâtor în acest sens. Cantitatea și modul de combinare al substanțelor din care sunt alcătuite bunurile care formează mulțimea mărfurilor le determină proprietățile, și le pot indica modul de comportare sub acțiunea unor factori de mediu (umiditate, temperatură, lumină etc.) sau sub acțiunea unor agenți chimici. Proprietățile chimice sunt de mare însemnătate pentru toate produsele, dar în special subliniem importanța lor pentru mărfurile: din grupa textile-încălțăminte, mărfurile chimice, detergenți, cosmentice, produse alimentare etc.

Din punct de vedere al compoziției chimice, mărfurile pot conține: substanțe de bază, substanțe secundare, impurități și corpuri străine. Când se face referire la compoziția chimică a unui produs, specialiștii au în vedere atât stabilitatea substanțelor care îl alcătuiesc, dar mai ales substanțele de bază care îi precizează destinația, eventual și prețul. De cele mai multe ori se are în vedere și abaterea de la puritatea substanței, deoarece acest lucru influențează calitatea produselor. Compoziția chimică a marfurilor este precis determinată prin analize de laborator. Informațiile furnizate de aceste proprietăți sunt multiple. Astfel, putem obține informații privind comportarea produsului în condițiile folosirii lui.

De exemplu: anumite tipuri de cauciuc sintetic rezistă la acțiunea produselor petroliere, pe când altele nu; unele oțeluri aliate nu se corodează.

Proprietățile chimice pot furniza și informații referitoare la măsura în care producătorul a respectat rețeta de fabricație (cazul falsificării alimentelor- miere amestecată cu sirop de zahăr etc.), informații referitoare la gradul de impurificare a produselor în timpul păstrării și depozitării.

O impotranță deosebită o prezintă și determinarea compoziției chimice a produselor alimentare. Obținerea informațiilor privitoare la valoarea nutritivă precum și la prezența sau absența unor substanțe nocive, care pot pune în pericol sănătatea oamenilor, animalelor; sau care pot influența negativ mediul înconjurător(de exemplu: prezența pesticidelor în alimente). Acest lucru prezintă importanță deoarece se manifestă tendința producerii de substituienți și implicit denaturarea compoziției chimice a alimentelor. Astfel în preparatele din carne se adaugă materii făinoase sau țesuturi de susținere pentru a mări cantitatea; sortimentul de brânzeturi superioare se substituie cu sortimente inferioare. Toate falsificările de produse alimentare fac obiectul de studiu a unei ramuri a merceologiei aceasta fiind: expertiza merceologică.

Expertiza mercologică este utilizată pentru cercetarea și clarificarea unor probleme controveraste sau litigioase pe care le ridică practica comercială, avînd ca obiect stabilirea exactă a calității reale a loturilor de produse, din punct de vedere static și/sau dinamic în relație cu condițiile, cauzele, locul și împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă (în norme, contracte, în timpul frabricării, sau pe parcursul circulației tehnice a mărfurilor).

2.5. Proprietățile specifice ale unor grupe de mărfuri

Cunoașterea și studierea proprietăților specifice unor grupe de mărfuri este importantă deoarece contribuie la precizarea calității unor grupe de mărfuri care au proprietăți specifice, astfel amintim produsele alimentare, produsele tehnice și/sau a celor cu un grad mai înalt de tehnicitate etc. Astfel se apeleaza la durabilitae, fiabilitatea, metenabilitatea și disponibilitate, iar pentru produsele alimentare la consevabilitate, valoare nutritivă. Pentru mobilă, confecții, încălțăminte, obiecte destinate decorațiunilor interioare, uzului casnic se pot asocia propretățile de confort, proprietăți estetice, proprietăți igienico-sanitare etc.

In cazul bunurilor de consum nealimentare, se apelează la uzura morală (de exemplu: îmbrăcămintea). Pentru alte grupe de marfuri (uleiuri minerale pentru motoare): vâscozitate, stabilitate la oxidare și detergență.

2.5.1. Proprietățile mecanice

Această categorie de proprietăți se referă la comportarea sub acțiunea diferitelor forțe exterioare care pot afecta extern-forma, și/sau intern-structura bunurilor. Sunt proprietăți specifice marfurilor metalice, materialelor de construcție, maselor plastice, materialelor lemnoase, a materialelor textile și din piele și au o valoare importantă în procesul de fabricație, dar mai ales în procesul de folosire. În funcție de solicitările la care sunt supuse bunurile datorită proprietăților mecanice pot fi caracterizate din punctul de vedere al durabilității. Cele mai însemnate proprietăți mecanice sunt: rezistența la uzură, la tracțiune, la încovoiere, la îndoiri repetate, plasticitatea, durabilitatea, rezistanța la rupere, la compresiune, duritatea.

Proprietățile mecanice ale marfurilor sunt obișnite în tehnică, motiv pentru care în prescrierea calității se apelează cu predilecție la ele, iar în cercetarea de laborator încercările mecanice sunt foarte des întâlnite, în ciuda faptului că cercetările de laborator au un caracter convențional. Din acest motiv, metodele și tehnicile după care se încearcă proprietățile mecanice sunt descrise detaliat în standardele corespunzătoare. În ceea ce privește indicii de calitate ai acestor proprietăți este de remarcat faptul că aceștia sunt foarte diferiți între ei sub aspectul formei și a modalității de exprimare în funcție de mărimile măsurate.

Pentru încercările care se fac pentru determinarea proprietăților materialelor se utilizează piese standard (de dimensiuni stabilite, din anumite materiale, de anumite forme) numite epruvete.

De exemplu. pentru cercetarea rezistenței la tracțiune a materialelor textile se utilizează epruvetele condiționate care au dimensiuni sandardizate 200×15 mm, atât în direcția firelor de urzeală cât și în direcția firelor de bătătură. Încercarea la tracțiune și rezultatele cercetărilor se exprimă în newtoni sau în kg.forță (kg.F) utilizând relația următoare:

Ru=

Pu max.-reprezintă sarcina de rupere în sensul urzelii.

Nu -numărul de fire de urzeală din epruvetă.

Tu -reprezintă densitatea liniară medie a firelor de urzeală exprimate în “tex”.

Pentru încercările mecanice se utilizează mașini de diferite tipuri (mecanice sau hidraulice), iar încercarea se efectuează pe cel puțin trei epruvete.

Determinarea acestor proprietăți se poate face numai în laboratoare specializate, caracterizează mărfurile în contractele economice prin clauze de calitate și sunt susținute și demonstrate prin buletinele de încercări care însoțesc mărfurile.

2.5.2. Durabilitatea

Durabilitatea este proprietatea mărfurilor (în special la mărfurile tehnice) de a rămâne neschimbate un timp cât mai îndelungat. Este o proprietate sintetică, în care indirect se găsesc prorietățile mecanice, constructive etc. Astfel durabilitatea depinde în mare măsură de proprietățile mecanice, dar mai depinde și de compoziție chimică, structură, și de acțiunea factorilor externi. Aceaștia se manifestă atunci când anumite forțe exterioare solicită produsul tinzând să-l fragmenteze, să-i modifice forma, structura, compoziția, etc. în funcție de tipul solicitării se deosebesc diferite categorii de factori mecanici, (de care depinde rezistența așa cum s-a arătat în cadrul proprietăților mecanice) factori de mediu (umiditate, temperatură, poluare, radiații etc.).

Durabilitea este în directă legătură cu obosela și îmbătrânirea materialelor, proprietăți care la rândul lor sunt strâns legate de factorii externi, dar și de solicitările mecanice exercitate asupra produsului. Dacă obosirea materialelor corespunde unei situații trecătoare de scădere a rezistenței mecanice și care presupune posibilitatea recuperării capacităților după repaus, îmbătrânirea materialelor se referă la o modificare structurală, lentă de-a lungul timpului. În general îmbătânirea are efecte negative asupra însușirilor produselor. Îmbătrânirea și obosirea nu sunt noțiuni identice și nu trebuie să se confunde.

Cunoașterea acestei proprietăți, care este durabilitatea este de mare însemnătate, de aceea se întreprind încercări în condiții de laborator. Acest tip de încercări însă nu răspund în totalitate și în mod corespunzător cerințelor cunoașteii durabilității și implicit a oboselii și îmbătânirii, mai ales în ceea ce privește răspunsul la acțiunea concomitentă a unor factori externi. Aprecierea asupra acestor proprietăți se fac prin supunerea produselor la încercări ciclice și repetate după care se face analiza modificărilor structurale, a compoziției sau a altor însușiri fizice, chimice sau funcționale. Compararea se face cu o probă martor pentru a se înregistra cele mai semnificative modificări în vederea corectării lor aplicând modificări asupra proiectării, asupra materiilor prime asupra tehnologiei de fabricație.

Se recomandă pentru a avea o privire completă, sintetică asupra durabilității, observațiile de laborator să se completeaze cu observațiile culese de la utilizatori care dau relații asupra comportării produselor în condiții reale de solicitare.

2.5.3. Fiabilitatea

Așa cum s-a mai arătat anterior ea semnifică aptitudinea unui produs, a unui subansamblu sau a unui dispozitiv, de a-și îndeplini funcțiile specifice în condițiile date și de-a lungul unei durate de timp stabilite. Deci fiabilitatea este o proprietate care se manifestă în timp, care devine concretă și poate fi cunoscută numai în momentul utilizării produsului.

Cumpărătorul și producătorul nu o pot constata în momentul vânzării-cumpărării.

Practica ne arată că apariția defectelor în funcționarea unui produs complex se supune unor legi aleatorii (întâmplătoare) poate fi studiată cu ajutorul metodelor statistico-matematice care au la bază calculul probabilităților.

Aceste metode ne arată că fiabilitatea depinde atât de calitatea proiectelor cât și a execuției, dar și de ritmicitatea operațiilor de întreținere aferentă.

2.5.4. Mentenabilitatea

O altă proprietate numită mentenabilitate este strâns legată de fiabilitate. Pentru a putea cunoaște fiabilitea unui produs se cercetează și se apreciază unele elemente definitorii pentru produs cum ar fi :

tipul defectării produsului;

frecvența defectărilor;

timpul mediu de funcționalitate fără defectări etc.

= 1/tn n

tn= ti /n

i=1

– intensitatea defectărilor

tn- timpul mediu de funționare fără defectări

n- numărul defectărilor;

ti- numarul de ore de încercare.

Astfel timpul mediu de funcționare fără defectări ca și ceilalți parametri se studiază pe un anumit număr de unități aflat în exploatare. Se înregistrează numărul și tipul defectărilor și apoi se interperetează cu un model numit curba defectărilor care exprimă grafic evoluția în timp și intensitatea sau frecvența defectărilor.

In practică se concentrează în vederea estimării ei pe un număr de produse recurgându-se la încercarea accelerației ei, la suprasarcină, supravoltaj -eventual la o încercare în ciclu ridicat.

De exemplu să consideram un tip de CD-player pe care îl supunem cercetărilor de fiabilitate în trei cicluri. În urma experimentărilor avem următoarele date: în primul ciclu nu se înregistrează o defectare; în al doilea se înregistrează o defectare la timpul t1= 3000 de ore și o defectare la 5200 de ore tn=(3000+5200)3 = 2733,33 ore

=1/2733,33= 0,0003 defectări/h

Mentenanța specifică proprietatea produsului de a-și menține indicii de calitate la valorile inițiale o perioadă cât mai îndelungată de exploatere.

Prin mentenabilitate înțelegem aptitudinea unui echipament, a unei instalații sau aparat de a fi menținut sau în stare de funcționare în condiții de utilizare date atunci când operațiunile de întreținere sau de mentenanță se realizează conform specificației. Mentenanța se determină în mod similar cu fiabilitatea utilizând în acest scop metodele statistico-matematice.

2.5.5. Disponibilitatea

Disponibilitatea este o proprietate a mărfurilor compexe din punct de vedere tehnic și semnifică aptitudinile unui bun (aparat, instalație, echipament etc.) de a-și îndeplini funcția specificată la un moment dat sau într-un interval de timp stabilit.

Cu alte cuvinte disponibilitatea semnifică caracteristica cea mai complexă ce reflectă modul de manifestare al calității în utilizare. Este în fond limita maximă până la care posesorul poate relativ utiliza produsul.

Disponibilitatea poate fi privită și dintr-un alt unghi, când este interpretată ca fiind raportul timpului cât poate fi utilizat efectiv un produs și timpul calendaristic.

Disponibilitatea vizeată aspecte tehnice, economice relative la proiectare, fabricare și utilizarea produselor.

2.5.6. Proprietățile termice

Această categorie de proprietăți privește comportarea bunurilor sub acțiunea căldurii. Variația de temperatură poate modifica anumite proprietăți ale materialelor, ceea ce poate duce la influențarea comportării acestora, și nu în ultimul rând, variația de temperatură conduce la afectarea calității lor.

Factorii care influențează proprietățile termice sunt structura internă, temperatura, suprafața de contact. Pentru a cunoaște comportarea diferitelor bunuri la acțiunea energiei termice se studiazăurmătorii parametrii: coeficientul de dilatare termică, căldura specifică, capacitatea calorică, conductibilitatea termică, proprietățile de termoizolare.

2.5.7. Proprietățile electrice

Proprietățile electrice sunt specifice produselor electrotehnice și electronice. Civilizația contemporană este de neconceput fără aceste produse. Proprietățile electrice se referă la comportarea diferitelor materiale sub acțiunea curentului electric. În acest context se studiazăurmătorii parametriicare ne pot da indicații asupra calității: rezistența electrică, conductibilitatea, capaciatea, inductanța etc.

2.5.8. Proprietățile tehnologice

Proprietățile tehnologice se referă la comportarea unor produse în timpul procesului de prelucrare. Aceste proprietăți sunt specifice unor grupe de mărfuri, de exemplu, pentru mărfurile metalice proprietăți tehnologice sunt: fluaj (curgerea materialelor), forjabilitate, maleabilitatea, sudabilitatea etc.

2.5.9. Numărul încălțămintei

Acesta exprimă raportul dintre lungimea încalțămintei și a lungimii tălpii. Sistemul englez are ca unitate de măsură a treia parte dintr-un inch, adică 8,467 mm. Astfel corespund: 1(sist. englez) =33(sist. Francez)=22(metric).

În prezent pe lângă sistemul metric, după care diferența de lungime dintre două numere este de 0,5 cm; se mai utilizeză sistemul francez în care numerele se exprimă în puncte cizmărești: pct =6,67 mm

În cotracte și standarde în funcție de specificul mărfii sunt precizate și aceste proprietăți.

2.5.10. Valoarea nutritivă

Valoarea nutritivă este proprietate de bază a produselor alimentare și este evidențiată în primul rând de conținutul în substanțe necesare organismului omenesc precum și de conținutul în substanțe indiferente, antinutriționale sau dăunătoare.

Substanțele chimice necesare organismului omenesc după rolul pe care îl au în metabolism sunt împărțite în: substanțe cu rol plastic, substanțe cu rol energetic și substanțe cu rol catalitic.

Substanțele cu rol plastic ajută la regenerarea celulelor și a țesuturilor și se numesc protide. Substanțele cu rol energetic, prin oxidare furnizează energia calorică necesară desfășurării proceselor vitale, acestea sunt glucidele și lipidele. Alături de cele două grupe de substanțe deja amintite mai întâlnim substanțe cu rol catalitic. Aceste substanțe sunt de mare însemnătate pentru buna desfășurare a metabolismului, ele sunt: vitaminele, hormonii și sărurile minerale.

Merceologia când studiază alimentele în vederea precizării valorii lor nutritive, mai distinge drept componente ale calității acestora și:

valoarea psihosenzorială, care e dată de proprietățile specifice fiecărui produs -în speță este vorba despre gust, miros, proprietăți estetice, textură, modul general de prezentare;

valoarea biologică, care e dată de aportul în amidon, acizi esențiali, vitamine și săruri minerale etc;

valoarea energetică dată de aportul în glucide și lipide;

valoarea igienico-sanitară dată de salubritatea (inocuitatea) lor.

Valoarea nutritivă se determină în baza unei metodologii specifice prin care se pune în evidență raportul dintre necesarul în substanță nutritivă pentru 24 de ore și potențialul nutritiv pe care îl reprezintă 100 gr. din produsul cercetat.

2.5.10.1.Inocuitatea – caracteristică de calitate specifică alimentelor

Calitatea igienică (inocuitatea) este influențată de contaminarea microbiologică sau cu alte organisme, de contaminarea sau poluarea chimică și de toxicitatea naturală a produselor alimentare.

Condițiile de mediu pot favoriza poluarea produselor alimentare sau a furajelor cu germeni patogeni, virusuri, ouăle unor viermi parazitari, protozoare, inclusiv cu metale grele, pesticide, diferite substanțe chimice rezultate din industrie.

Recoltarea depozitarea și transportul produselor agro-industriale în condiții necorespunzătoare pot duce la scăderea valorii alimentare implicit a calității igienice, datorită infectării acestora cu mucegaiuri toxicogene.

De o deosebită importanță este contaminarea și poluarea chimică a produselor alimentare ca rezultat al folosirii ocazionale sau permanente a unor substanțe chimice în agricultură, zootehnie și medicină veterinară.

Deci, în concluzie, cauzele cate influențează calitatea igienică a produselor alimentare pot fi prezentate schematic, astfel:

toxicitatea naturală;

contaminarea sau poluarea chimică;

contaminarea microbiologică sau cu alte organisme.

2.5.11. Proprietăți microbiologice

Proprietățile microbiologice arată modul de comportare a mărfurilor față de acțiunea microorganismelor. Pentru unele produse în anumite etape ale procesului tehnologic microorganismele au o influența favorabilă (obținerea produselor lactate acide, a brânzeturilor, a murăturilor, fermentația vinului etc). Remarcăm faptul că în condițiile nerespectării normelor sau indicațiilor de fabricație, sau de păstrare-depozitare fenomenele microbiologice pot produce degradări ale calității unor produse. Acțiunea nefavorabilă a microorganismelor e condiționată de anumiți factori, factori care sunt normați în normele de fabricație, sau în indicațiile de părtare-depozitare. Degradarea produsă de microorganisme este favorizată în special de temperatură și umiditate, dar și de alți factori de mediu (lumină, sterilitate etc).

2.5.12. Proprietățile senzoriale

Această categorie de proprietăți, proprietățile senzoriale împreună cu proprietățile estetice, cu care uneori se confundă, determină anumite stări emoțional-afective, întru-cât în procesul de consum sau de folosire tocmai aceste proprietăți acționează direct și nemijlocit asupra organelor de simț prin care noi reușim să cunoaștem lumea materială.

Evaluarea lor presupune experiență acumulată, sisteme de comparație și valorizare care sunt bazate pe fondul informațional direct(acumulat direct prin organele de simț -gustând, mirosind etc), și pe fondul dobândit prin învățare (educație). Cele două grupuri de informații sunt organizate pe perechi, fiecărei perechi atașându-i-se o semnificație.

Studiile amănunțite efectuate asupra acestor proprietăți în ultimii ani ne permit să subliniem două elemente caracteristice:

a) proprietățile senzoriale au o mare importanță pentru comerțul cu bunuri de consum, deoarece ele pot contribui la introducerea sau la scoaterea în mod fulgerător de pe piață a unui produs după cum acesta este apreciat că se află la valori scazute sau la valori indicate ale acestor proprietăți. În zilele noastre consumatorul este educat are un grad de civilizație ridicat și un gust cultivat și va judeca mărfurile după standarde ridicate de calitate;

b) proprietățile senzoriale se determină și se exprimă foarte greu, datorită faptului că subiectivismul în cares caz primează, datorită lipsei de unitate a receptivității senzoriale, dar și datorită relativității fondului informațional dobândit prin învățare. Subliniem faptul că subiectivitatea poate fi influențată și de anumiți factori controlabili (condițiile de mediu în care se face evaluarea -de ex. fără lumină naturală, produse murdare etc.); sau factori necontrolabili (starea biologică a operatorilor care fac evaluarea). Datorită acestor aspecte prin cercetarea proprietăților senzoriale, în ultima perioadă, au fost dezvoltate așa numitele metode organoleptice. Acestea nu sunt decât în mică măsură standardizate. Preocupările a cercetărilor asupra acestor proprietăți s-au concentrat într-o disciplină aceasta este senzorica.

Merceologia identifică și localizează propietățile senzoriale la diferite grupe de produse, chiar dacă una și aceeași proprietate e denumită diferit la grupe diferite de produse. In practică proprietățile senzoriale sunt de regulă alocate grupelor de mărfuri alimentare, pentru că aici ele apar în prim-plan.

În raportul care se naște în mod nemijlocit între consumator și bunurile de consum se pot menționa printre principalele senzații, pe care le simte cu organele de simt următoarele:

tușeul, consistența, rugozitatea, uniformitatea observate cu ajutorul simtului tactil;

mirosul perceput de organul olfactiv. Proprietățile de miros ale unor produse pot influența determinant comportamentul individului fie prin stimularea fie prin respingerea consumului anumitor produse. S-a demonstrat că mirosul este de cca. 10.000 de ori mai sensibil decât gustul.

gustul, aroma, buchetul textura care sunt puse în evidență de către simțul gustului.Caracteristică a produselor alimentare, gustul poate să facă o selecție a lor, produsele care au gust se numesc sapide, cele fără gust se numesc insipide. Gustul este determinat de proprietățile chimice, de compoziția chimică, de concentrația anumitor substanțe care au grupe funcționale sau chiar de temperatura la care are loc degustarea a produselor alimentare etc;

sunetul perceput cu organul auditiv, caracterizat de înălțime, intensitate, timbru, vibrație;

forma, mărimea, culoarea, simetria, armonia coloristica, stilul -observate și evaluate cu ajutorul văzului și care sunt grupate în categoria aparte a proprietăților estetice.

Indicii de calitate ai proprietăților senzoriale, întrucât iau valori discrete se exprimă cu ajutorul adjectivelor-noțiuni perechi.

De exemplu: sarat-acru, dulce-amar, acru-amar sau puțin-eteric, ars-rășinos, liniștit-zgomotos; plăcut-neplăcut, aspru-moale, neted-rugos, lânos-mătăsos, clasic-modern etc.

2.5.13. Proprietățile estetice

Prin proprietățile estetice înțelegem acele proprietăți care au în vedere aspectele legate de formă, culoare, linie desenul, simetria, stilul, armonie etc. Acestea sunt însușiri ale mărfurilor, care exprimă gradul de perfecțiune al unui produs prin intermediul categoriilor estetice, luate în totalitatea lor.

Proprietățile estetice ale unui produs în conceptia merceologică nu trebuie sa se rezume numai la aspectul exterior atrăgator (de exemplu la un ambalaj plăcut, sau la ceva adăugat unui produs deja realizat sau definitivat din punct de vedere tehnico – funcțional).

Proprietățile estetice trebuie neapărat să fie corelate cu proprietățile de bază ale produselor pentru ca aceastea să-și îndeplinească cu funcția pentru care a fost creat, adică să satisfacă o nevoie.

2.5.13.1. Forma

Forma rezultă în funcție de aranjamentul părților componente. Ea este definită ca fiind configurația generală a liniei, a suprafeței, a volumului. Forma poate fi considerată un atribut al valorii de întrebuințare a produselor și provoacă o reacție emoțională conștientă sau inconștientă la aprecierea rezultatelor, dar mai ales la fabricarea produselor.

Forma unui obiect util trebuie sa fie corelată atât cu compoziția sa, cât și cu structura constructivă și trebuie să corespundă evoluției, crescând funcționalitatea acestuia. Între formă și funcție există relație foarte strânsă. Formele au evoluat în timp, trecând de la forma încărcată la simplitate, raționalitate în utilizare. Evoluția formei este în funcție de mai mulți factori:

Economici (fusta mini a apărut în momente de recesiune economică);

sociologici (nivel de trai, grup social etc);

de raportul dintre cei doi anterior amintiți;

Evoluția formei trebuie corelată cu durata de viață a produsului și mai ales cu influența modei. Exemple clasice sunt telefonul și automobilul, la care adăugăm exemplul calculatoarelor PC de ultimă generație.

Una din variantele de obținere a formei moderne o constituie modularea. Aceasta constă în proiectarea și realizarea unor produse sau grupe de produse în corelație, scopul fiind obținerea multifuncționalității acestuia. Aceasta se poate realiza prin moduri de ambalare diferite obținând efecte estetice deosebite. Modularea mai prezintă importanță și pentru ușurarea transportului și depozitării. Avantajele formei modulate constau în :

realizarea unor avantaje în utilizare, în mânuire, în intreținere, în siguranța utilizării;

obținerea unor efecte estetice corelând aspectul și culoarea exterioară cu ambientul;

creșterea eficienței economice prin creșterea originalității, tipizării și a economiei de materiale.

2.5.13.2. Linia

Este un element estetic care genereaza geometria și forma obiectelor. Sunt uzuale doua tipuri de linii :

a) linii imitative = cele care tind să reproducă linia obiectelor din natură și pot fi drepte, curbe sau alternative.

b) linii geometrice = întâlnite la stiul clasic, permit o asigurare simplă a elementelor unui desen și dau o senzație de echilibru.

Prin felul liniilor și a aranjării spațiale elementul care compune desenul stilul obiectelor și precizează modul acestora de a comunica o idee.

2.5.13.3. Desenul

Desenul este un alt element estetic legat de aspectul grafic al unui produs care rezultă prin ațezarea spațială și prin îmbinarea liniilor. Acesta alături de culoare determină într-o proporție relativ mare aspectul bunurilor de consum. Aceste două elemente stabilesc armonia în decorațiile interioare (camere, mobilier, draperii etc.).

Din această categorie estetică sunt cunoscute desene liniare, figurative, nefigurative, statice -fiecare posedând o anumită gradație a diferitelor mijoace de exprimare.

Desenul poarta amprenta epocii și a tradiției locale a localizării geografice. În lumea contemporană elementele geometrice sunt mai răspândite, dar se mai folosesc și elemetele figurative, zoomorfe, florale etc.

2.5.13.4. Culoarea

Culoarea joacă un rol deosebit în estetica produselor. Forma, simetria și îmbinarea culorilor sunt elemente estetice importante care afecteaza psihicul uman. Culoarea din punctul de vedere al influenței ei asupra psihicului uman a fost bine studiată în ultimele decenii. Aparatul vederii comanda zilnic aprox. 90% din totalul activităților. Culoarea constituie și una din cauzele apariției oboselii, de regulă culorile calde dau bună dispoziție, cele reci cerază o stare depresivă, de neliniște. Culoarea este din punct de vedere estetic extrem de importantă contribuind la atingerea armoniei cromatice care la rîndul ei poate să inflențeze randamentul muncii, decizia de cumpărare etc.

2.5.13.5. Armonia

Armonia se referă la potrivirea desăvârșită a elementelor unui întreg. Reprezintă unitatea formei cu cea a conținutului (linia, desnul, forma și culoarea).

Armonia joacă un rol fundamental în unele domenii cum sunt: confecțiile, încălțămintea, jucăriile, construcția de imobile, decorarea interioarelor etc. Și în acest caz efectele sunt de natură psihologică. S-a demonstrat că elementele de armonie cromatică și de armonie a formelor au influență asupra capacității de muncă și implicit asupra productivității muncii. Din punct de vedere al influenței asupra cumpărătorilor s-au întreprins studii care au arătat influențele armoniei policromatice și moncromatice asupra opțiunilor cumpărătorilor.

Stabilirea combinațiilor coloristice, a tonurilor, nuanțelor cele mai potrivite pentru produse și ambalaje se poate face numai ținând seama de efectele fiziologice și psihologice care le au culorile asupra indivizilor. În același sens nu trebuie neglijate legile generale ale cromaticii, ale contrastelor, ale simetriei și armoniei. Luând în considerare toate acestea se poate realiza un produs (un ambalaj) atrăgător care poate să crească vânzarea numai prin aceste mijloace estetice.

2.5.13.6. Stilul

Reprezintă totalitatea particularităților specifice unei structuri, se poate referi la o epocă, la o zonă geografică, la o activitate, la o construcție, la un obiect etc, De exemplu stiluri muzicale, arhitectonice, de vestimantație etc.

Unii autori consideră stilul chiar un mod de comunicare datorită unui număr mare de particularități corelate mai ales din punct de vedere estetic. Compunera stilului rezultă din felul componentelor și felul combinării lor, dar și din proporția combinării elementelor constitutive.

Stilul poartă amprenta unei perioade istorice.

2.5.13.7. Moda

Definiția modei este: ansamblu de gusturi, preferințe, deprinderi care predomină la un moment dat într-un mediu social, privind îmbrăcămintea, ținuta comportarea etc. Moda înseamă ce se poartă, eleganța înseamnă cum se poartă!

Moda este un fenomen coplex, socio-economic și își are rădăcina în structura nevoilor sociale în mediul social, în psihologia colectivă fiind legată inseparabil de proprietățile estetice ale mărfurilor.

Moda se materializează plenar atunci când orientările de tip formal, estetic, spiritual vin în întâmpinarea satisfacerii dorințelor și necesităților curente ale consumatorilor.

La apariție moda are caracter în general nonconformist (divergent) apoi se acceptă, se integrează cotidianului, devine ceva comun. De exemplu când s-a lansat moda mini, o tânără care purta o fustă de cca. 30 cm era ceva cu totul neobișnuit; părul lung la băieți la începutul anilor 1970; cerecii purtați în cele mai neobișnuite locuri de fete, dar și de băieți etc.

Moda este un fenomen ciclic, urmărind ciclul de viață al produselor: cu perioadă de introducere, avânt, culminare și declin. Durata medie a unui ciclu de modificare radicală a modei se consideră a fi de cca. 7-15 ani.

Moda are o trăsătură modelatoare asupra producției și desfacerii de mărfuri, asupra dezvoltării gustului consumatorilor. De aici se poate trage concluzia că moda poate influența calitatea produselor, iar prin influența ce o are în strategiile de deversificare și înnoire ale produselor infleuențează eficiența actului economic.

Dintre caracteristicile esențiale ale modei amintim: apariție fulgerătoare, acceptarea dureză un inteval de timp, utilizarea unor forme noi, uneori inedite, promovarea unor elemente (estetice) cu valoare de creație originală, caracterul ciclic, și caracterul trecător.

2.5.14. Uzura morala a produselor

Producția folosind cuceririle științifice și tehnice introduce ritmic noi sortimente de marfuri, ceea ce conduce la fie la apariția, fie la modificarea relațiilor de tipul marfă- marfă care determină o mișcare sortimentală continuă. Noutatea în domeniul bunurilor de consum exercită o mare influență asupra tuturor categoriilor de consumatori.

Trecerea unor produse aflate în circulație într-un stadiu de declin constituie manifestarea însușirii de uzură morală. Uzura morală este una din cele mai importante caracteristici de calitate economico-socială care se manifestă pe piață. Ea se datorează scăderii calității și/sau modificării preferințelor consumatorilor. În cazul în care se ignoră aceasta proprietate sau nu se studiază îndeajuns se produc importante pierderi materiale și umane. Spre deosebire de uzura fizică pentru care există metode și procedee de măsurare uzura morală care are un caracter mai complex se estimează cu ajutorul unor modele specifice, reprezentative pentru anumite categorii de produse (pentru produse de consum, pentru produse de folosință îndelungată, materii prime etc.). Modelul de mai jos este specific bunurilor de consum, de folosință medie și se bazează pe ajustarea unei serii cronologice urmand relația :

Yt = K ta e-bt , în care:

K= volumul vânzarilor; t= timp; a,b = parametrii.

Modelul evidențiază faptul că viața produselor este alcătuită dintr-un ciclu cu durata diferită în timp, în funcție de tipul și natura produselor.

Fazele cicului de viață depind și de ritmul modificărilor din procesul tehnologic precum și de destinația produselor.

Figura 2.2. Ciclul de viață al unui produs

Analiza aspectului pe care-l poate lua graficul, interpretarea fazelor și a unor aspecte privind comportamentul consumatorilor permite desprinderea unor informații importante pe care se pot fundamenta științific deciziile care privesc politica de produs.

O problema importantă e aceea de a localiza pe această curbă momentul în care se află un produs la un moment dat în vederea prelungirii sau întreruperii ciclului de viață, pentru a putea lua decizile potrivite.

In metodologia cercetării uzurii morale, se precizează cu cât produsul studiat e mai apreciat de consumul curent și mai diferențiat de alte produse având aceeași destinație, cu atât ciclul de viață este mai scurt și îmbătrânirea e mai rapidă, cu cât produsul se apropie mai mult de starea de materie primă și face parte dintr-un sortiment mai puțin diferențiat cu atăt viața lui e mai lungă.

Studiile efectuate au arătat că dacă materia primă are o durată de viață de cca. 20 ani, produsele finite din această materie primă nu depășesc un interval de 5 ani.

2.5.15. Proprietățile igenico-sanitare și de confort

Din această categorie de proprietăți fac parte toate proprietățile cu o acțiune mai mult sau mai puțin favorabilă asupra organismului omenesc. Aceste proprietăți se referă la relațiile de interdependență dintre om și mediul extern (produs). În acest sens vom întâlni normele de protecție și păstrare a sănătății în diferite domenii de activitate.

Proprietățile sus amintite diferă de la o grupă de mărfuri la alta. De o atenție deosebită bucură studierea acestui aspect în cazul mărfurilor alimentare. Se studiază posibilitățile acestora, sau chiar modul în care prin utilizarea lor se dă naștere unor boli.

Referitor la proprietățile legate de confort se are în vedere totalitatea condițiilor care asigură comoditatea, adică ușurința și plăcerea în utilizare, precum și unele proprietăți igienice. Spre exemplu în cazul marfurilor textile și de încălțăminte sunt studiate proprietățile de confort. În acest caz proprietățile importante sunt cele ce dau capacitatea de izolare termică în cazul produselor de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă; sau cele ce dau permeabilitatea la aer și la vapori de apă în cazul produselor de încălțăminte și îmbrăcaminte de vară etc.

2.6 Întrebări de autoverificare

1. Ce reprezintă din punct de vedere merceologic proprietățile mărfurilor?

2. Ce înțelegeți prin caracteristicile unui produs ?

3. Ce fel de caracteristici dau valoarea unei mărfi?

4. ce este un indice de calitate și cu câte feluri de indici operează merceologia?

5.Care sunt defectele?

6. Cum se clasifică proprietățile mărfurilor în funcție de relațiile care se nasc pe parcursul circuitului fizic al produsului?

7. Cum se clasifică proprietățile mărfurilor în funcție de nivelul relevanței în definirea frecvenței apariției unor proprietăți?

8. Prin ce se deosebește masa netă de masa brută ?

9. În legătură cu ce fel de produse se utilizează termenul de inocuitate și ce reprezintă ea?

10.Ce reprezintă uzura morală a produselor? Dar durabilitatea produselor?

Noțiuni de teorie a calității

Calitatea este un concept mult discutat și disputat, dar unanim se recunoaște că este un factor determinant al succesului în condițiile mediului economic contemporan care stă sub spectrul schimbării, al globalizării și al creșterii exigențelor consumatorilor.

În ultimii ani se afirmă că are conotații strategice, calitatea fiind un element strategic major în politica pentru creșterea și menținerea competitivității unei firme.

La nivel macroeconomic (național, regional, internațional) calitatea produselor (bunuri și servicii) este evaluată tot mai mult în strânsă legătură cu calitatea vieții, astfel se acordă atenție indicatorilor ecologici, caracteristicilor sanogenetici ai produselor, în această ordine de idei se promovează reglementări, norme legale care se referă la protecția sănătății și vieții populației, precum și la protecția mediului înconjurător, acest tip de standarde fiind obligatorii în aplicare.

În contextul prezentat se conturează o multitudine de orientări privind modul în care firmele, instituțiile definesc calitatea produselor (bunuri și servicii) care le au în ofertă în funcție de locul pe care-l dețin pe piață la un moment dat. Subliniem că indiferent de diversitatea abordărilor, este importantă operaționalizarea elementelor care se leagă prin intermediul conceptului calității.

Concepte de bază

În literatura de specialitate au apărut numeroase definiții ale noțiunii de calitate: calitatea este conformitatea cu o specificație; sau gradul de satisfacere al consumatorului; sau un cost mic pentru o utilizare dată; sau satisfacerea în totalitate a beneficiarilor.

Termenul calitate provine din latinescul qualitas care are înțelesul de fel de a fi.

Calitatea în accepțiunea cea mai largă, în sensul cel mai general, definit în dicționare, este o categorie filozofică ce exprimă unitatea între însușirile și laturile esențiale ale unui obiect (activitate), însușiri care-l fac să se distingă de toate celelalte obiecte (activități) similare care au aceeași destinație respectiv utilitate, dar și asemănându-se cu cele din aceeași clasă, specie și a cărei schimbare atrage după sine transformarea (saltul calitativ) acelui lucru-obiect (activitate) într-altul.

Juran definește calitatea astfel: “gradul de utilizare” sau “aptitudini de utilizare”.

Standardul ISO 8402 care se referă la vocabularul calității definește calitatea astfel: “Calitatea ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs/serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite”.

O altă definiție este: totalitatea cerințelor explicate și implicate ale unui produs/serviciu care asigură integral realizarea scopului în care a fost creat sau comercializat.

În viziunea merceologiei: calitatea produselor și serviciilor este conferită de sinteza principalelor proprietăți (însușiri) care exprimă gradul de utilitate în satisfacerea unei nevoi.

Un produs/serviciu, pentru a-și îndeplini misiunea pentru care a fost creat, deci pentru a avea o anumită calitate, trebuie să îndeplinească un complex de condiții tehnico-funcționale, economice, psihosenzoriale și sociale(ergonomice, ecologice). Multitudinea de caracteristici de calitate pot fi grupate astfel:

a. caracteristici tehnico-funcționale

1. tehnice

proprietăți fizice;

proprietăți chimice;

proprietăți mecanice;

proprietăți optice etc.

2. disponibilitatea

fiabilitate;

mentenabilitate.

b. caracteristici economice

costul utilizării la beneficiar;

c. caracteristici sociale

ergonomice: relația marfă – om;

ecologice: relația marfă – mediu.

d. caracteristici psihosenzoriale

estetice;

organoleptice.

Aceste caracteristici și funcțiile care le înglobează vor fi detaliate în continuare.

Calitatea are un caracter dinamic, ce derivă din caracterul dinamic al nevoilor și al utilității. Datorită diversității dar și mulțimii factorilor ce o condiționează, calitatea se dovedește a fi o noțiune extrem de complexă. Caracterul dinamic al calității se poate observa în condițiile uzurii morale a produselor, precum și datorită lansării pe piață la intervale tot mai scurte a unor produse noi cu valoare de întrebuințare superioară produselor existente.

Factorii care impulsionează creșterea permanentă a calității sunt:

progresul tehnico-științific;

exigențele crescânde ale consumatorilor;

competitivitatea tehnică, concurența.

Ridicarea calității, modernizarea și adaptarea produselor la cerințele pieței se realizează fie:

pe cale extensivă – prin creșterea numărului de însușiri ale produsului (ex.: creșterea gradului de confort al autoturismului).

pe cale intensivă – prin îmbunătățirea unor însușiri de calitate (ex.: micșorarea consumului de combustibil, creșterea vitezei de rulare, reducerea poluării).

Având în vedere caracterul complex și dinamic al calității, la evaluarea nivelului calitativ al produselor și serviciilor trebuie să se ia în calcul mărimea caracteristicilor grupate ponderat după importanța pe care o au la un moment dat.

Proprietățile unui produs sunt toate însușirile specifice ale unui produs/serviciu necesare pentru acoperirea unei nevoi și care conferă produselor/serviciilor o anumită utilitate. Ele apar în documentația tehnică (standarde, norme, etc.) ca urmare a transpunerii în termeni tehnici și economici a cerințelor de calitate formulate de consumatori sau după omologarea produselor de către specialiști (ingineri, economiști). Numărul proprietăților e relativ mare și este în funcție de natura produsului. Ele sunt prevăzute în proiecte și prescrise în standarde și norme sub forma proprietăților fizice, chimice, mecanice, organoleptice.

Cerințele calității sunt formulări ale solicitărilor emise de beneficiari (utilizatori, consumatori) în timpul cercetărilor de piață.

Consumatorii își exprimă opțiunile pentru un mod sau altul de calitate al produsului prin intermediul unor formulări generale care vizează unul sau mai multe aspecte ale calității. Deci cerințele calității reprezintă comanda socială la un moment dat.

3.1.1. Caracteristici de calitate

Sortimentul de mărfurilor cu aceeași destinație este caracterizat de o mare varietate, datorită acestui fapt, în practică se face apel la un număr restrâns de proprietăți care conferă produsului o anumită trăsătură definitorie a gradului de utilitate pentru satisfacerea unei nevoi și pe care le numim caracteristici de calitate. Acestea sunt cele mai importante proprietăți selecționate după aportul pe care îl are în stabilirea gradului de utilitate al produsului la un moment dat. Ele exprimă prima treaptă a sintezei pentru evaluarea corectă a calității. În ele se regăsesc proprietăți apropiate care exprimă gradul de satisfacere al unui segment de nevoi (de ex. însușirile estetice, organoleptice, tehnice, ergonomice, economice).

Parametrii calității sunt expresii ale valorilor, ale mărimii proprietăților și caracteristicilor calității produselor. Aceștia se pot exprima sub diferite forme astfel direct sub forma unei mărimi fizice măsurată și exprimată în unități de măsură specifice: vâscozitate: 50 Ns/m2; densitate kg/m 3; ca interval 60 ± 5 kg; 20 – 70 l; ca limită maximă sau minimă: 70%, 10%; sau sub formă de noțiuni: catifelat, sărat etc.

Indicatorii calității sunt expresii cifrice sau noționale ale funcțiilor sau calității produselor sau serviciilor. Ei au o sferă de cuprindere mai mare, la nivelul unui produs, al lotului de mărfuri sau al producției unei întreprinderi (ex. durabilitatea unui țesături 3 ani; sau: calitatea lotului max. 5 articole defecte; sau: refuzuri ale loturilor fabricate într-un an 6%).

Dorim să accentuăm faptul că între calitatea produselor industriale și cea din industria serviciilor (inclusiv cea din turism) există multe trăsături comune.

Unele produse se vând, altele sunt numai închiriate, atunci când se vinde numai serviciul nu și produsul (ex.: rent a car, mijloace de agrement: motoscutere acvatice, echipamente de schi etc.). În ultimul timp există tendința de eliminare din punctul de vedere al utilizatorului a deosebirilor dintre produse și servicii. Utilizatorul apreciază serviciul adus de către produs și nu conținutul său material.

Funcțiile calității și consecințele lor

Funcțiile calității sunt rezultatul grupării a două sau mai multe însușiri înrudite, complementare care exprimă gradul de satisfacere a nevoii sau al unui segment al acestuia. În general, însușirile de calitate ale unui produs se pot grupa în 3 funcții esențiale: tehnică, economică și socială.

a. Funcția tehnică

Această funcție este reglată de caracteristicile tehnico-funcționale(respectiv proprietățile: fizice, chimice, mecanice, de fiabilitate).

Valorile acestor caracteristici sunt măsurabile cu mare exactitate, ceea ce le conferă un caracter obiectiv și valoare științifică ridicată. Ele sunt prezentate în standarde și/sau norme și stau la baza negocierilor între producători și comercianți, constituind referințe concrete ale calității.

Nivelul tehnic face parte din conceptul de calitate și exprimă mărimea caracteristicilor tehnico-funcționale în care s-a materializat stadiul calității producției.

În cadrul caracteristicilor funcționale specifice produselor de folosință îndelungată se cuprinde disponibilitatea cu cele două proprietăți: fiabilitatea și mentenabilitatea (subiectul unui capitol aparte al cursului). Mărimea acestor proprietăți condiționează volumul cheltuielilor la utilizator, reclamate de frecvența reparațiilor efectuate în timp și respectiv costurile pentru funcționarea normală a produselor.

Disponibilitatea exprimă gradul de satisfacere al nevoii în timp.

b. Funcția economică

Solicitările venite din partea consumatorilor pentru îmbunătățirea calității produselor și serviciilor reclamă costuri mari la producător. Interesele contradictorii sunt rezolvate prin stabilirea unui optim, atât pentru producător cât și pentru beneficiar. Optimul este definit din punct de vedere tehnico-economic prin maximul diferenței dintre calitate și cost (utilitate maximă, cost minim).

Pentru a apăra interesele consumatorilor trebuie optimizate cheltuielile pe care produsele le ocazionează în utilizare. Ridicarea nivelului calității trebuie să se facă prin studierea intereselor beneficiarului, ceea ce presupune cunoașterea și studierea deficiențelor pe care produsele le prezintă în exploatare, respectiv a cheltuielilor ocazionate de menținerea în funcționare a acestora. Așadar:

calitatea optimă = .

Deci, în cadrul acestei funcții, eficiența economică constă în stabilirea unui raport optim între efortul producătorului pentru asigurarea calității, la care se adaugă cheltuielile în utilizare și nivelul serviciului adus, respectiv gradul de satisfacere a nevoii.

Figura 3.1. Relația cost –calitate

Fabricarea produselor în conformitate cu calitatea prevăzută în contract sau în standard nu trebuie să fie însoțită de reducerea cheltuielilor proprii, în dauna calității, întrucât nu se vor ridica la un nivel de disponibilitate acceptat de beneficiar și un cost global satisfăcător. Economiile aplicate de producători trebuie corelate nu numai cu beneficiile proprii ci și efectele economice care pot surveni în utilizarea produselor.

c. Funcția socială

Această funcție ia naștere în urma influenței pe care o exercită calitatea produselor și serviciilor asupra condițiilor de muncă, asupra condițiilor de trai, precum și asupra mediului înconjurător. Această funcție este stabilită de însușirile psihosenzoriale, ergonomice și ecologice ale produselor.

Caracteristicile psihosenzoriale se referă la aspectele exterioare determinate de stil, desen, formă, mod de prezentare, ambalaj, în general aspecte subiective influențate de preferințele consumatorilor.

Importanța acestor însușiri a crescut în mod considerabil în aprecierea produselor vestimentare, mobilă, autoturisme. Succesul comercial al acestor produse este determinat în mod esențial de aceste însușiri. Caracteristicile ergonomice și ecologice se manifestă la utilizator și post-consum (ex. nivelul zgomotului, comoditate și ușurință în folosire, gradul de confort, precum și caracteristicile care influențează mediul, care se repercutează asupra sănătății oamenilor).

Problema calității produselor e strâns legată de problema protecției mediului natural. Refolosirea materiilor recuperabile sau reintegrarea lor în circuitul economic se impune ca o problemă de protecție a mediului și ca o problemă economică de reintegrare a unor materii prime în circuitul productiv.

Ponderea acestor însușiri a crescut foarte mult în ultima perioadă, fiind hotărâtoare în lansarea produselor pe piață, mai ales pe cea externă, unde reglementările sunt foarte stricte.

Sensul modern al conceptului de calitate rezultă din sinteza celor 3 factori: omul contemporan are nevoie de produse de o înaltă utilitate conferită de un înalt nivel tehnico-funcțional, care să valorifice cu eficiență materiile prime și munca, care să-i confere siguranță și comoditate în exploatare și care să protejeze mediul înconjurător.

Factorii care asigură calitatea

Elementele din ale căror combinație ia naștere utilitatea, deci implicit calitatea sunt de fapt factorii calității. Se poate face o distincție în funcție de modul și locul unde acționează. Astfel vom avea factori principali și factori secundari ai asigurării calității produselor și serviciilor. O sistematizare vom avea mai jos sau în următorul tabelul nr.3.1.

a) Rolul cercetării și proiectării în realizarea unor produse și servicii de calitate superioară a confirmat de teoria și practica economică, atribuindu-i-se de către specialiști o pondere de 70 – 80% în asigurarea nivelului calitativ preconizat.

Sursele de idei pentru produse și servicii noi sau modernizarea celor existente pot proveni din testarea pieței actuale și potențiale, din creația proprie, din cercetările de laborator sau din cercetări documentare.

Modul de transpunere a cerințelor de calitate formulate de consumatori prin testele de marketing în valorile individuale ale proprietăților noilor produse și servicii depinde de colaborarea dintre ingineri și economiști care trebuie să înceapă încă din această fază pentru asigurarea pe piață a necesarului produsului sau serviciului respectiv.

b) Materiile prime și materialele ocupă un loc deosebit de important în asigurarea calității mărfurilor deoarece proprietățile acestora se transferă în însușirile de calitate ale produselor finite. De obicei aprecierile asupra calității produselor finite încep cu indicarea naturii materiilor prime de bază.

Datorită reducerii relative și absolute a cantității de materii prime și materiale, există preocupări intense din partea specialiștilor de scădere a consumului specific pe unitatea de produs, dar fără a afecta calitatea.

După cum se știe, la noi s-au făcut nenumărate abuzuri în legătură cu reducerea consumului de materii prime, dar nu printr-o investiție de inteligență ci prin reducerea calității produsului.

Tabelul nr.3.1. Factorii calității

Utilizarea de materii prime în funcție de destinația produsului și verificarea existenței principalelor proprietăți ale acestora reprezintă esența acestui factor decisiv asupra calității produselor finite.

c) Procesul tehnologic trebuie astfel organizat încât să valorifice la maximum proprietățile materiilor prime. Pentru aceasta trebuie îndeplinite 3 condiții: calitatea utilajului, organizarea fluxului tehnologic, calificarea lucrătorilor.

Calitatea utilajului e dată de caracteristicile tehnice (grad de automatizare, robotizare), funcționalitate în timp (fiabilitate, mentenabilitate), economice (consum de energie, combustibil, randament), igienico-sanitare (pentru preparate culinare, alimente).

Francezul Lemaître imaginează procesul de obținere a produselor finite ca un tunel unde intră materia primă, inteligență, energie și care sunt sintetizate în produsul finit.

d) Calificarea resurselor umane pentru funcțiile ce urmează să le îndeplinească reprezintă o condiție esențială pentru realizarea calității produselor și serviciilor la nivelul de competitivitate și exigență a pieței interne și internaționale.

În domeniul turismului și serviciilor contribuția factorului uman este de cele mai multe ori hotărâtoare, datorită ponderii mari a acestui factor subiectiv și a contactului direct cu beneficiarii. De aceea managerul trebuie să facă o selecție riguroasă a personalului, menținând sau angajând numai pe acei ce au o conștiință ridicată pentru calitatea serviciului bine făcut și care consideră calitatea ca o problemă de etică și de responsabilitate socială.

Profesionalitatea cadrelor pune în valoare baza materială existentă.

Figura nr. .3.2. Procesul de obținere a produselor (Lemaître)

Pregătirea cadrelor necesită cheltuieli relativ mari, care sunt însă adevărate investiții pentru creșterea productivității.

Contribuția acestor factori poate fi dedusă și din triunghiul calității (figura nr. 3.3.)sau din diagrama lui Ishikawa (figura nr.3.4.), chiar din spirala calității (figura nr. 3.5.).

Prin această sistematizare schematică care este triunghiul calității se pune în evidență interdependența dintre calitatea produsului finit, calitatea concepției și a producției precum și a factoriilor din domeniul circulației mărfurilor care în general au efect negativ asupra calității.

Calitatea producției include proiectarea-concepția, calitatea materiilor prime și auxiliare, însușirile fundamentale ale utilajelor, nivelul tehnologic, calificarea și experiența personalului.

Calitatea produselor(serviciilor) reprezintă nivelul, sau proporția în care s-a materializat calitatea producției în produsului finit reflectat prin nivelul tehnic, economic și social.

Este necesar a se lămuri că sfera calității producției și cea a calității produselor, se condiționează în mod complex, fără însă a se contopi. Intercondiționarea dintre calitatea producției și calitatea produselor se poate reda prin formula:

Q = QN . fc . fr

unde:

Q – calitatea produsului

QN – calitatea produsului cerut de beneficiar

fc – factor de cuantificare al creativității (calitatea proiectului și a concepției)

fr – factor de cuantificare al gradului de conformitate al fabricației față de documentația tehnică (calitatea fabricației).

De exemplu dacă avem: QN = 0,8; fc = 0,7; și fr = 0,5 ; atunci:

Q = 0,8 x 0,7 x 0,5 = 0,28

Interpretând relația rezultă că față de cerințele beneficiarului (0,8) calitatea produsului finit este extrem de scăzută (0,28), datorită calității reduse a procesului prin care se obține (0,5) și al calității concepției (0,7).

Figura nr. 3.3. Triunghiul calității

Factorii calității au o contribuție majoră în realizarea produselor de calitate, prin echilibrarea lor se poate obține calitatea dorită. Astfel relațiile de interdependență dintre calitatea producției și calitatea produsului este ilustrată de “triunghiul calității” figura 3.3.

Kaoru Ishikawa preciza necesitatea de a-l forma în spiritul calității pe conducătorul firmei în primul rând. În Japonia fără o asemenea pregătire nu poate fi numit nici un individ în funcția de manager. Se apreciază, în literatura de specialitate, că 95% din conducătorii de întreprinderi consideră calitatea drept o cheie strategică a competitivității produselor și serviciilor pe piață. Acest profesor japonez a elaborat o schemă a principalilor factori ce influențează calitatea diagrama Ishikawa sau diagrama cauză-efect. Această diagramă prezintă și grupează factorii care influențează însușirile de calitate ale produselor. Se folosește pentru identificarea cauzelor comune ale variațiilor calității în cazul analizelor. Această tehnică se utilizează și în cazul planificării pentru a sublinia

Figura nr. 3.4. Diagrama Ishikawa

problemele potențial generatoare de modificări ale calității. Dacă grupăm acești factori se obține ceea ce se cunoaște în domeniul calității sub denumirea de “regula celor 5M”, aceștia fiind: M1 -materia primă; M2 -mașinile-unelte; M3- – mijloacele de măsurare; M4 -microclimatul; M5 – muncitorii. (Diagrama "os de pește" vezi figura nr. 3.4.)

O explicație a miracolului japonez, dar și al celor “4 tigrii din Asia de sud-est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong) este aceea că aceste țări au pus un accent deosebit pe calificarea personalului. Statul a sprijinit în mod deosebit acordarea de burse, în special tinerilor, care astfel au beneficiat de un învățământ de înalt nivel în țări dezvoltate din Europa și America de Nord.

Aspecte ale calității

Datorită complexității noțiunii de calitate în activitatea practică au apărut termeni uzuali, care derivă din noțiunea teoretică de calitate. Aceștia exprimă, pe înțelesul practicienilor, anumite faze de realizare a calității sau momente din circuitul tehnic al mărfurilor, dintre acestea sunt: calitatea proiectată, calitatea omologată, calitatea contractată, calitatea tehnică, calitatea comercială etc.

Calitatea sub aspect juridic are în obiectiv coincidența între calitatea produsului și prevederile clauzelor contractuale. Spre deosebire de alte ipostaze în acest caz calitatea are caracter static, în sensul că prevederile actelor normative la care se face referire “îngheață” situația parametrilor de calitate pe durata valabilității contractului. Aspectele calitative la care se pot referi clauzele contractuale sunt cele privitoare caracteristici tehnice, de funcționalitate, de disponibilitate etc. Modificările se pot aduce numai de comun acord. Latura juridică a calității trebuie adusă permanent în concordanță cu toate celelalte aspecte ce put apare în practică.

Calitatea proiectată descrie valorile individuale ale proprietăților la un nivel ales în urma comparării mai multor variante de produse similare. La ora actuală s-a demonstrat importanța primordială ce o joacă în determinarea calității această fază, având o pondere de 70 – 80% în obținerea unui produs de calitate. Are, de asemenea, un rol hotărâtor în prevenirea defectelor și economisirea de resurse materiale.

Calitatea omologată înmănunchează valorile individuale ale proprietăților produsului, apreciați și atestați de o comisie de specialiști, în vederea realizării seriei “0” și care are caracter etalon.

Calitatea prescrisă precizează limitativ valorile individuale ale proprietăților produsului care sunt stabilite și apoi înscrise în standarde sau/și norme. Pe baza acestor valori se face recepția calitativă a loturilor de mărfuri.

Calitate contractată specifică valorile individuale ale proprietăților asupra cărora s-a convenit între părțile contractuale. De regulă, este apreciată de calitatea prescrisă în standarde, dar poate fi și la un nivel superior acesteia. Pe baza ei se face recepția calitativă a loturilor de mărfuri.

Calitatea reală(obținută) indică stadiul calității, la un moment dat, pe circuitul tehnic(recepție, păstrare etc.), se compară cu calitatea prescrisă și cea contractată.

În condițiile producției de masă produsul este elementul de bază al calității loturilor de mărfuri; trebuie să se facă distincție între calitatea unui produs și calitatea loturilor. Loturile de marfă sunt formate din produse de același fel, obținute printr-un anumit proces tehnologic și din aceeași materie primă. Calitatea lotului – se apreciază prin gradul în care se regăsește calitatea unității de produs în colectivitatea de mărfuri și se estimează printr-un indicator ce exprimă raportul de noncalitate din lot. Acest concept are o importanță deosebită în relațiile contractuale dintre cei trei parteneri: furnizor, producător, transportator, comerciant. Noncalitatea este definită ca fiind diferența dintre nevoia reală și partea din această nevoie satisfăcută. Exprimarea reală a calității produselor unui lot este:

Q+nonQ=1

unde: Q= calitatea unui produs sau lot de produse;

nonQ= noncalitatea.

De aici rezultă că noncalitatea și calitatea sunt complementare.

Calitatea unității de produs este apreciată în raport cu propriul său model proiectat, omologat, prescris într-un standard sau normă. Aceasta are importanță mai ales pentru utilizatorul final.

Calitatea tehnică sau industrială precizează gradul de conformitate al valorilor individuale specifice proprietăților tehnico-funcționale față de prescripțiile standardelor și normelor. Exprimă punctul de vedere al producătorului.

Calitatea comercială menționează nivelul însușirilor psihosenzoriale, varietatea și gama sortimentală, termenul de garanție sau de valabilitate, modul de prezentare, cheltuielile de întreținere, condițiile activității de service. Acest aspect exprimă punctul de vedere al beneficiarului, care privește bunul prin prisma utilității sale, a serviciului pe care acesta îl aduce dar și prin prisma costului global al acestuia. În condițiile concurenței cele două situații ale calității, cea oferită de producător și cea solicitată de beneficiar trebuie să se apropie cât mai mult. În practică însă observăm manifestarea unei rămâneri în urmă a calității oferite de producător față de cea solicitată de cumpărător.

Calitatea optimă a unui produs este conferită de coincidența calității reale cu cea omologată, care la rândul ei trebuie să coincidă cu cea prescrisă, respectiv cea proiectată.

Cunoașterea și dominarea acestor aspecte ale calității este de mare importanță. Pentru producători aceasta se concretizează prin atingerea performanțelor propuse în vederea realizării profitului. Pentru beneficiari acesta se concretizează prin posibilitatea luării unor decizii de cumpărare ale unor mărfuri în cunoștință de cauză, judecând după cost și utilitate care se materializează în calitate.

3.4.1. Calitatea sub aspect microeconomic

Produsele și serviciile realizate și comercializate de toți agenții economici în condițiile economiei de piață trebuie să îndeplinească simultan două condiții de bază să fie utile și rentabile. Pentru atingerea acestor două obiective inseparabile agenții economici folosesc un arsenal de metode și tehnici din care nu trebuie să lipsească aspectele cele referitoare la funcția calității. Această funcție trebuie să ocupe un loc primordial în preocupările conducerii întreprinderii, datorită implicațiilor economice și sociale de mare profunzime atât la producător cât și la beneficiar.

Realizarea pe piață (atât pe cea națională dar și pe cea internațională) a mărfurilor în mod avantajos în condiții de competitivitate și concurență loială nu poate fi obținută decât cu ajutorul metodelor moderne, prin aplicarea metodelor managementului, a marketingului, a metodelor de gestiune și prin circulația liberă a informației.

La nivel microeconomic, gradul în care managerii reușesc să armonizeze nivelul de utilitate (calitatea) pentru beneficiar cu nivelul cheltuielilor ocazionate în producție, în comerț și în utilizare (în cazul produselor de folosință medie și îndelungată) hotărăște compatibilitatea mărfurilor pe piață. Volumul vânzărilor pe piața concurențială depinde atât de gradul de utilitate al produselor cât și de eficiența cu care sunt obținute acestea. Reglarea pieței prin cerere și ofertă are la bază două elemente esențiale: calitatea și prețul. Între acestea există o intercondiționare reciprocă. Obținerea unui grad mai ridicat al calității presupune o creștere a costului de producție care se repercutează și asupra prețului de vânzare cu amănuntul. Se spune că prin decizii manageriale optime se pot regla eficient cele două elemente implicate: calitate-costuri.

Frederic Taylor, unul din întemeietorii managementului modern, exprima sintetic conținutul acestuia: “arta de a ști precis ce trebuie făcut cât mai bine și cât mai ieftin”.

Deci, managementul trebuie să-și asume responsabilitatea asigurării calității, să identifice interferențele dintre compartimentele întreprinderii pentru obținerea prin costuri minime a nivelului calității produselor și serviciilor solicitat de beneficiar.

Succesiunea acestor activități e redată sugestiv de “spirala calității”, ea reprezintă modelul conceptual al activităților independente care influențează calitatea unui

Figura nr. 3.5. Spirala calității (Juran)

produs sau serviciu în întreaga desfășurare a fazelor, începând cu identificarea necesităților până la evaluarea satisfacerii lor.

Din spirala calității rezultă următoarele concluzii:

obținerea unei calități de nivel înalt este rezultatul unei cooperări, de integrare, de valorificare a cunoștințelor din mai multe domenii de activitate;

rolului cercetării (de piață a) preferințelor consumatorilor (beneficiarilor) în conceperea și proiectarea calității este important, produsele realizate trebuie să fie vandabile, competitive;

susținerea calității necesită încadrarea în normele sau standardelor acceptate pe piață, ceea ce este echivalentul unei abordări dinamice.

Calitatea se realizează așadar prin intermediul unui număr mare de activități înlănțuite logic pentru atingerea scopului principal al întreprinderii: obținerea de produse și servicii corespunzătoare cererii. Îmbunătățirea calității este un proces continuu. La dimensiunile tehnice și tehnologice ale calității se adaugă și dimensiunea umană, psihosocială, morală și economică, toate acestea regăsindu-se în procesul de producție.

Importanța calității în creșterea bunăstării, în protecția vieții și a realizărilor umane este asemuită de către marele specialist american Joseph Juran, astfel: ”calitatea ca un dig de apărare”. Orice breșă în dig periclitează securitatea și chiar viața oamenilor. Se poate exemplifica cu cele două accidente notorii de acum : Challenger -1983 și Cernobîl-1986.

În cadrul companiilor mari activitățile precizate în spirală fac obiectul unor compartimente distincte, dar coordonate de un serviciu cu atribuții specifice pentru asigurarea calității.

În firmele mici activitatea în domeniul calității e încredințată unor specialiști care coordonează întreg fluxul informațional.

3.4.2. Calitatea produselor -bunuri și serviciilor

Pentru operaționalizarea calității bunurilor, un specialist americandefinește următoarele caracteristici la care se face deseori trimitere în în teorie și practică atunci când se evaluează calitatea produselor din punctul de vedere al performanțelor tehnico-funcționale:

Caracteristici de bază (engl.performance);

Caracteristici complementare /( engl.features);

Conformitatea cu normele (refernțial) (engl. conformance);

Fiabilitate / (engl.reliability);

Mentenabilitate/ (engl.serviceability);

Durabilitate/ (engl.durability);

Caracteristici estetice / (engl.aesthetics);

Calitatea percepută/ (engl.perceived quality).

Alături de acestea se mai pot aminti caracteristicile de calitate care sunt definite în standardele ISO, cu trimitere la ISO 8402, Vocabularul calității, aceste caracteristici sunt:

compatibilitatea (engl.compatibility);

interschimbabilitatea (engl.interchangeability);

siguranța în funcționare (engl.dependability);

securitatea (engl.safety).

După opinia specialiștilor la evaluarea calității produselor pot fi luate în considerare fiecare dintre aceste caracteristici în parte, după cum , în anumite situații în care este necesară intercorelarea lor.

În cazul serviciilor s-au făcut încercări de definire ale caracteristicilor calității într-o primă fază s-au identificat următoarele caracteristici (dimensiuni) ale calității serviciilor:

Capacitate de reacție (engl.responsivness);

Fiabilitate (engl. reliability);

Competență (engl.competence);

Acces (engl.access);

Curtoazie (engl.courtesy);

Credibilitate (engl.credibility);

Comunicare (engl.communication);

Securitate (engl.safety);

Înțelegera și cunoașterea clientului (engl.understanding and knowing the customer);

Tangibilitate (engl.tangibles).

După șapte ani de cercetări aceași autori au redus numărul de caracteristici de calitate ale serviciilor la jumătate (din 10 la 5) și anume:

Tangibilitate (engl.tangibles);

Fiabilitate (engl. reliability);

Capacitate de reacție (engl.responsivness);

Asigurare (engl.assurance);

Empatie (engl.empaty).

Pe lângă acestea se mai propune o caracteristică esențială și anume revalorizarea (engl.recovery) serviciilor care au provocat insatisfacția clienților.

În funcție de natura serviciilor și de utilizatorii individuali ponderea diferitelor caracteristici de calitate depinde foarte mult de coordonatele spațiale și temporale concrete ale fiecărui serviciu.

Standardele din familia ISO 9000 recomandă formularea clară a cerințelor referitoare la servicii, aceasta făcându-se în termeni observabili de către clienți și susceptibili de a fi evaluați de către acesta., procesele corespunzătoare serviciului trebuie la rândul lor definite prin intermediul unor caracteristici care nu totdeauna sunt observabile de către client, dar care influențează direct performanța de realizare. Aceste Ghidul pentru servicii din partea a 2-a a standardului ISO 9004 propune următoarele caracteristici de calitate ale serviciilor:

Evaluarea facilităților (instalații și echipamente, capacitatea, efectivul de personal și materiale);

Timpul de așteptare, durata prestării serviciului, durata proceselor;

Igienă, securitate, fiabilitate;

Capacitate de reacție, accesibilitate, curtoazie, confort, estetică ambientală, competență, siguranță în funcționare, precizie, nivel tehnic, credibilitate, comunicare eficace.

Din punctul de vedere al aspectului general un rol hotărâtor în aprecierea calității serviciilor îl are "părerea clientului". S-a pus în evidență că pot apare diferențe între cewea ce privește percepția calității între:

așteptările clientului și percepția conducerii firmei de servicii;

percepția conducerii și specificațiile calității serviciului;

specificațiile calității serviciului și comunicarea cu exteriorul

serviciul așteptat și serviciul perceput de client.

Pentru ca așteptările clientului să fie satisfăcute într-un grad cât mai ridicat se impune diminuarea sau eliminarea diferențelor între categoriile enunțate anterior. Dacă diferențele sunt mari, calitatea serviciului este foarte afectată.

3.4.3. Calitatea sub aspect ecologic

Pentru societatea contemporană protejarea mediului natural este un obiectiv major. În acest sens se poate afirma că actualmente este demonstrată dependența omului față de natură, al cărui echilibru trebuie respectat pentru a putea supraviețui, deși din cele mai vechi timpuri omul a început să modeleze natura în favoarea sa uneori săvârșind greșeli care au avut grave repercusiuni.

Dezvoltarea economică are loc într-un ritm accelerat ceea ce duce la afectarea mediului înconjurător. Dezvoltarea poate acționa negativ asupra unui număr important de factori fizici (aer, apă), biologici (hrană, boli) sau economici (unele procese tehnologice, condițiile de exploatare și utilizare ale unor mărfuri etc.). Omul, prin intervenția sa, poate mări sau permanentiza efectele negative ale acestor factori.

Societatea trebuie să înțeleagă faptul că asigurarea condițiilor necesare desfășurării vieții omului sunt mai importante decât creșterea puterii economice, cu atât mai mult cu cât este demonstrat că resursele naturale reprezintă o resursă limitată, neputând fi creată de activitatea umană. Dezvoltarea de tip industrial duce la multiplicarea unor efecte negative asupra mediului, efecte care au dobândit o amploare la nivel planetar.

Afectarea condițiilor de mediu, prin dezechilibre ecologice, este cauzată în special de acțiunea inconștientă a societății asupra mediului. Factorii perturbatori de natură antropic(datorați prezenței umane) sunt:

exploatarea fără restricții a rezervelor minerale și de combustibili fosili;

dezvoltarea industriei producătoare de poluanți(noxe, deșeuri etc.);

dezvoltarea agriculturii:

în detrimentul pădurilor cu modificări pedologice și climatice;

utilizarea chimizării (îngrășăminte și antidăunători)cu acțiuni imprevizibile atât pentru mediu(contaminarea apelor, solului) cât și pentru om;

irigațiile și amenajările funciare;

creșterea demografică.

Protecția mediului natural este condiționată și de valorificarea deșeurilor, ceea ce se poate face prin realizarea de cicluri de producție închise: materie primă – producție – produs – materie primă. Problema protecției mediului natural a devenit o problemă strâns legată de calitatea produselor și serviciilor.

Refolosirea materiilor recuperabile sau reintegrarea lor în circuitul economic se impune cu acuitate ca o problemă de protecția mediului înconjurător și ca o problemă economică de investigare a unor noi materii prime. Este necesar ca la proiectarea noilor produse să se evalueze posibilitatea reintegrării lor, după utilizare, în natură fără efecte negative (biodegradabilitate) sau în circuitul economic ca materie primă.

Deșeurile, mijloacele de transport, detergenții, pesticidele și ierbicidele, substanțele radioactive, zgomotul sunt considerate cele mai importante surse de poluare. Deșeurile sunt într-o continuă diversificare și creștere cantitativă. Datorită faptului că o mare parte dintre deșeuri nu sunt biodegradabile, iar unele sunt chiar toxice (ex. insecticide, iebicide), ele afectează ecosistemele naturale. Compoziția medie a deșeurilor solide în marile orașe din țările dezvoltate se prezintă astfel: hârtia 55%, resturi alimentare 14%, metalice 9%, sticla 9%, lemn 4%, materiale plastice 1%, altele 3%.

Printre poluanții foarte toxici cu mare nocivitate pentru mediul natural sunt diferiți compuși cu plumb, de mercur. Plumbul se utilizează la fabricarea unor acumulatori, la fabricarea unor vopsele anticorozive și a aditiv în benzine pentru creșterea cifrei octanice. Prin acumularea plumbului în organism se ajunge la starea de boală denumită saturnism. El este extrem de nociv prin efectele generate în urma acumulării în organism: micșorează capacitatea de oxigenare a sângelui, scade rezistența organismului, afectează sistemul nervos. De-a lungul autostrăzilor se constată o contaminare cu plumb a solului și a vegetației. S-au semnalat în marile metropole depășiri ale limitelor admise de Organizația Mondială a Sănătății de două până la patru ori. Datele statistice indică automobilele cu benzină ca surse ale cantităților cele mai mari de agenți poluanți în mediul înconjurător, astfel prin gazele de eșapament pe lângă poluanți cum sunt COx, și NOx se mai elimină și plumbul, care provine din aditivul tetraetil de plumb. Pentru creșterea calității produselor din nevoia de eliminarea acestei noxe, au apărut motoarele cu catalizatori și un nou sort de benzină-benzina fără plumb.

Dintre produsele create pentru acoperirea unor nevoi ale populației sau unor sectoare economice, enumerăm câteva care continuă să aibă acțiune negativă asupra calității mediului: detergenții, pesticidele, îngrășămintele chimice (ultimele două când sunt utilizate ne rațional).

Detergenții care nu erau biodegradabili în prima generație, au fost înlocuiți cu cei biodegradabili, cu molecule ne ramificate care nu rezistă la acțiunea bacteriilor. S-a ignorat, însă posibilitatea de a se transforma nucleul benzenic în grupări fenolice care sunt toxice și cancerigene.

Pesticidele, substanțe chimice capabile să elimine agenții biologici dăunători ar trebui să aibă o persistență de scurtă durată și să aibă o acțiune selectivă numai asupra vietăților ne dorite dintr-un biotop. Efectele negative ale pesticidelor se cumulează într-un proces integral de-a lungul deceniilor, provocând o înrăutățire a calității vieții omului din punct de vedere bio-medical, mărindu-se riscul de intoxicare.

Poluarea fonică face parte din grupa poluanților speciali, alături de poluarea radioactivă. Poluarea fonică este o componentă intrinsecă a civilizației contemporane. Zgomotul este o suprapunere dezordonată de sunete. Tăria sunetului precum și poluarea fonică este exprimată în decibeli (dB). Acest gen de poluare a devenit deosebit de periculoasă pentru sănătatea oamenilor pentru că diferitele surse cum sunt mijloacele de transport, mărfuri electrocasnice, procese tehnologice etc. produc diferite zgomote cu intensități variate care au o acțiune complexă asupra organismului, uneori au efecte dăunătoare( oboseală, scăderea randamentului fizic și intelectual, irascibilitate hipoacuzie etc. În mediul înconjurător se propagă zgomote ce depășesc limita de suportabilitate pentru om (65 dB). Urechea omului percepe sunete cu frecvențe de 16-20.000 Hz. Ex.: prag de audibilitate 0 dB, șoaptă, foșnet de frunze, frigider cu compresor 20 dB, aspirator 50 dB, trafic urban, autocamion 80-90 dB, avion cu reacție la decolare 130 dB, formație de muzică rock, mototcicletă în demaraj 110 dB, orchestră de jazz 112 dB. Pragul senzației dureroase 140 dB (este echivalentul zgomotului unui motor cu reacție la 25 m). Limita de stres 80 dB.

De notat că starea tehnică a caroseriei poate genera infrasunete(6-7Hz) care sunt extrem de nocive și indirect pot fi generatoare de accidente. Cele mai silențioase mașini sunt considerate a fi produse de către firmele BMW și Renault.

Pe plan mondial sunt făcute studii în legătură cu acest aspect și deja sunt stabilite limite de nivel acustic continuu echivalent la locul de muncă(zgomot stabil ce acționează pe durate determinate-săptămâna de lucru). În țara noastră normele admise sunt pentru hale industriale 90dB, centrale telefonice 75dB, zone de locuit 50 dB, zone protejate-spitale-parcuri etc. 45 dB.

Pentru asigurarea nivelelor de zgomot conform limitelor normate se impun măsuri care constituie metode de îmbunătățire a calității mediului ambiant. Dintre aceste măsuri amintim: utilizarea materialelor de construcție fonoizolante, plantarea unor perdele protectoare de arbori, utilizarea de antifoane, circulația rutieră fluentă, fără claxoane, traficul greu deviat prin zone nelocuite, construirea de utilaje și mijloace de transport perfecționate, nezgomotoase, amortizoare de evacuare a gazelor de eșapament, etc.

în concluzie politicile de protejare a mediului înconjurător trebuie să fie dezvoltate într-o relație reciprocă cu politicile de asigurare a calității produselor. Cele două activități au linii comune într-o firmă și afectează firma sub toate aspectele activității, astfel:

costurile aferente trebuie integrate produsului, nu trebuie considerate costuri suplimentare;

programele aferente se bazează pe autocontrol și respectarea normelor afirmate din interiorul întreprinderii. Obiectivele fiind cele de a preveni(este mai ieftin) decât de a repara sau a reface.

atingerea obiectivelor duc la dezvoltarea firmei(forță motrice) și la schimbarea mentalității personalului angajat;

scopul se fructifică pe termen lung printr-o ameliorare constantă a calității produselor și a mediului.

Între politica de asigurare a calității produselor și politica de protecție a mediului există totuși deosebiri. Principala deosebire este cea legată de identificarea beneficiarului celor două politici (clientul ca un element al societății sau societatea integral). Satisfacerea clienților printr-o calitate îmbunătățită duce implicit la profit, aceasta se poate atinge printr-o politică optimă de asigurare a calității produselor, ceea ce uneori este în contradicție cu politica de protecție a mediului. Cea din urmă poate duce la binele lumii în general dar poate fi în contradicție cu interesele imediate ale firmei. Lucrurile se pot pune de acord dacă obiectivele de protecție a mediului se pot include în caracteristicile de calitate ale produselor.

Ca urmare a campaniilor de educare a consumatorilor în spirit ecologist, aceștia au început să țină cont de elementele de protecție a mediului conținute în produsele pe care le cumpără în aceeași măsură în care țin cont de caracteristicile calitative. Un asemenea consumator va căuta produsele marcate ecologic și va evita produsele: care conțin materii prime ce provin din surse ne regenerabile, sau din specii de plante sau animale rare sau pe cale de dispariție, care afectează mediul în cursul fabricației, utilizării sau după folosire(deșeuri care nu sunt biodegradabile, sau sunt nocive sau rezultă în cantitate mare), care pun în pericol sănătatea sa sau a altora.

3.5 Identificarea calității produselor la beneficiar

Urmărirea comportării produselor în timpul utilizării reprezintă ultima etapă din sistemul de asigurare și control a calității, dar deosebit de importantă pentru implicațiile economice și sociale ale caracteristicilor produselor de folosință îndelungată. Preocupări în ceea ce privește comportarea în timp a produselor sunt extrem de vechi. Codul lui Hammurapi(1750 î.C.) precizează ”Dacă un constructor construiește o casă pentru un om și dacă nu face această construcție solidă, casa pe care a construit-o se surpă și provoacă moartea proprietarului casei, constructorul să fie omorât.” Analiza calității produselor la beneficiar se face prin aprecierea fiabilității, mentenabilității și a disponibilității produselor.

Pentru ca un produs să-și îndeplinească în bune condiții misiunea pentru care a fost realizat, nu este suficient să prezinte o fiabilitate mare, ci mai este necesar ca el să poată fi ușor întreținut și chiar reparat rapid în urma unei “căderi”.

3.5.1. Fiabilitatea

Fiabilitatea este o măsură probabilistică a unor aptitudini sau performanțe dependente de timp și de modul de utilizare al produselor. Altfel spus reprezintă aptitudinea sau probabilitatea ca un produs să funcționeze la un moment dat sau într-un interval de timp prestabilit fără defectări, în condiții de exploatare date. Exemple de fiabilitate sunt următoarele: funcționarea unui bec timp de 1000 ore; funcționarea unui frigider timp de 5 ani fără defecte.

În activitatea practică, fiabilitatea are următoarele semnificații:

ansamblul caracteristicilor de calitate ale unui produs care asigură capacitatea acestuia de a fi utilizat în condiții prescrise un timp cât mai îndelungat, potrivit scopului pentru care a fost construit;

mărimea care exprimă siguranța în funcționare a unui produs, echipament, sistem tehnic;

măsură a probabilității de bună funcționare a unui produs în conformitate cu normele prescrise.

În accepțiune modernă produsele sunt proiectate și realizate pentru o perioadă limitată de funcționare la un nivel optim al performanțelor.

Fiabilitatea exprimă probabilitatea menținerii calității în timp.

Figura nr. 3.6. Relația calitate-fiabilitate

3.5.1.1.Indicatorii fiabilității

Indicatorii specifici ai fiabilității arată mărimea acesteia, manifestată prin căderile care au loc într-un interval de timp.

Figura nr. 3.7. Graficul funcționării în timp a unui produs

Ti = timp de funcționare;

T’i = timp de reparație.

Din evoluția timpilor de funcționare și de întreruperi rezultă următorii indicatori principali ai fiabilității.

a. Media timpilor de bună funcționare se aplică produselor reparabile și se exprimă ca medie a sumei timpilor de funcționare.

unde: Ti = timpi de funcționare; n = număr de căderi.

Media timpilor de bună funcționare se exprimă în unități de timp (ore, zile, luni).

b. Frecvența căderilor (λ) exprimă intensitatea de defectare, frecvența căderilor, numărul de căderi în unitatea de timp. Se cunosc următoarele cazuri:

I.-număr mare de defecte, defectări premature, valori ridicate ale lui λ ;

II.-funcționare normală, aproape constant, perioada cea mai economică;

III.-perioada de uzură fizică, λ are valori mari, cheltuieli mari pentru menținerea în funcțiune.

Exprimarea grafică a acestui indicator, poartă denumirea de “curbă clasică”, mai este numită și “cadă de baie”, se află mai jos:

c. Funcția de distribuție exponențială a fiabilității exprimă posibilitatea ca un produs să funcționeze la timpul t după relația:

3.5.2. Mentenabilitatea și mentenanța

Definițiile celor două noțiuni sunt date în continuare:

mentenabilitatea: posibilitatea ca un produs defect să fie restabilit și pus în stare de funcționare într-un anumit interval de timp.

mentenanța: și constă în ansamblul tuturor acțiunilor tehnice și organizatorice efectuate în scopul menținerii sau restabilirii unui produs pentru a îndeplini funcțiile prevăzute. Mentenanța este strâns legată de mentenabilitate și fiabilitate.

Mentenanța poate fi:

preventivă – se efectuează la intervale prestabilite pentru a reduce probabilitatea defectării

corectivă – după apariția defectelor pentru restabilirea capacității de funcționare.

După amploarea lor reparațiile pot fi:

curente (RC) când se fac revizii tehnice (curățenie, reglaj, înlocuirea pieselor foarte solicitate, etc.);

mijlocii (RM) sau intermediare când are loc înlocuirea pieselor cu uzură normală;

capitale (RK) când se face revizuirea completă a utilajelor, verificarea tuturor părților care pot genera defectări(căderi).

Intervalul dintre două reparații capitale consecutive exprimate în ore – “ciclul total de funcționare”.

3.5.2.1. Indicatori de mentenabilitate

a. Media timpilor de restabilire a unui produs în caz de defecțiuni

unde:

T’i = timp de reparații; n = număr cicluri de reparație.

b. Frecvența reparațiilor, acest indicator se exprimă prin:

– numărul de reparații ale unui produs în unitatea de timp.

3.5.2.2. Factorii mentenabilității

Asigurarea mentenabilității unui sistem este determinată de următorii trei factori:

I. Accesibilitatea este aptitudinea unui sistem tehnic complex de a permite demontarea și montarea cu ușurință a oricărui subansamblu sau piesă componentă: accesul rapid la piese defecte influențează favorabil disponibilitatea produsului datorită creșterii productivității muncii în operațiile de întreținere și reparații.

II. Piese de schimb asigurarea mentenabilității este definită de întocmirea corectă a necesarului de piese de schimb pentru o perioadă de timp. Trebuie calculată și fiabilitatea pieselor de schimb, în funcție de care se face și aprovizionarea.

III. Service-ul: reprezintă un mijloc operativ și eficient de urmărire a modului de comportare al produsului în exploatare. Reducerea timpului de reparații are o influență pozitivă asupra disponibilității produsului.

3.5.3. Disponibilitatea

Este o caracteristică complexă condiționată de fiabilitate și mentenanță, care exprimă modul de manifestare al calității produsului în procesul de utilizare.

măsurile organizatorice care au o mare importanță pentru creșterea disponibilității. Creșterea cheltuielilor alocate mentenanței preventive atrage scăderea cheltuielilor alocate mentenanței corective ceea ce duce la micșorarea pierderilor provocate de întreruperea producției. În concluzie disponibilitatea poate fi maximă cu cheltuieli de mentenanță preventivă mari.

Conținutul conceptului de disponibilitate poate fi tratat astfel:

disponibilitatea ca funcție probabilistică – probabilitatea ca un produs să fie în stare de funcționare la un moment dat;

disponibilitatea ca funcție de timp – procentul de timp în care produsul este în stare de funcționare;

disponibilitatea produsului – procentul de produs disponibile după un anumit timp de funcționare.

Figura nr. 3.8. Graficul comportării produsului la beneficiar

3.5.3.1. Indicatorii disponibilității

a. Coeficientul de disponibilitate se exprimă prin raportul dintre MTBF și timpul calendaristic:

= DIS

DIS este coeficientul de disponibilitate, el se dă numai pentru produsele reparabile. Este un indicator sintetic ce are în vedere fiabilitatea și restabilirea.

b. Raportul dintre rata reparațiilor și suma ratelor reparațiilor și căderilor, se exprimă prin

Creștere a disponibilității se realizează prin următoarele: fiabilitatea, mentenabilitatea, utilizarea corectă, înnoirea. Fiabilitatea și mentenabilitatea sunt constituente de bază al disponibilității, ele sunt complementare. De exemplu: pentru valori mari ale disponibilității, trebuie să avem și pentru fiabilitate valori mari, iar când aceasta din urmă este mai redusă , mentenabilitatea trebuie să crească.

3.6. Gestiunea calității

Gestiunea calității este o metodă de estimare a calității, și are drept scop să analizeze antagonismul calitate-costuri și să găsească punctul de optimă intersecție. Stabilirea echilibrului între calitate și costuri, se face prin identificarea, evaluarea și compararea permanentă a costurilor și a efectelor economice.

Această metodă se poate utiliza de către conducerea unei întreprinderi pentru a elabora strategia calității, prin analiza, optimizarea și informarea ce o poate genera pentru calitate prin optica costurilor.

Scopul principal al metodei este reducerea cheltuielilor totale în condițiile menținerii și creșterii calității produselor.

Un produs se caracterizează din punctul de vedere al calității printr-o sumă de proprietăți tehnice, o disponibilitate și un cost. Proprietățile tehnice, psihosenzoriale și sociale se manifestă prin serviciul oferit de produs. Realizarea unui produs la nivelul calitativ prescris, ca și acțiunile de ridicare a acestui nivel implică alocarea și consumul unor resurse materiale, umane și o anumită cantitate de informație. Toate acestea se vor exprima prin costurile calității, dar concurând la obținerea unor efecte reflectate în îmbunătățirea produsului, ținta fiind creșterea eficienței economice, ridicarea profitului întreprinderii.

Gestiunea calității urmează toate fazele de la realizarea produsului la urmărirea în exploatare, integrându-le unitar, începând de la etapa de cercetare, la concepție-dezvoltare proiectare încheind cu prelucrarea informațiilor de fiabilitate, mentenabilitate provenite de la beneficiari. În aceste condiții este evidentă utilitatea de a adăposti această activitate de coordonare, care poate să îmbunătățească calitatea, sub un alt acoperiș decât cel al CTC-ului, care are atribuții limitate, urmărind activitatea de control și încercări la nivelul produsului. În acest context aspectul sintetic, de sistem impune prelucrarea informațiilor, și realizarea unor rapoarte tehnico-economice din punctul de vedere al calității vizând orientarea spre realizarea optimizării calitative a produselor realizate.

Instrumentul cu care operează această metodă tehnico-economică este bilanțul calității, cu ajutorul căruia se determină nivelul optim. Acest instrument util compară permanent, valoric, costurile cu efectele economico-financiare ale calității sau cu eventualele efectele ale îmbunătățirii sale în urma optimizării. Bilanțul calității se poate emite pentru un produs, dar este mai folositor, mai convingător pentru întreaga producție a unei întreprinderi. El se poate elabora pe luni, pe trimestre cu scopul de a urmări dinamic relația cost-efectul calității. În literatura de specialitate se indică necesitatea de a exprima în activul bilanțului efectele economico-financiare, aici pe total având un sold, iar în pasiv costul calității produsului(al producției în ansamblu).

3.6.1.Metodologia aplicării gestiunii calității

Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape, astfel avem:

I. identificarea tuturor activităților generatoare de cheltuieli pentru realizarea unui anumit nivel al calității produselor.

II. stabilirea costului global al calității și împărțirea acesteia în 3 categorii:

1. costuri de prevenire a defectelor;

2. costuri de identificare a defectelor;

3. costuri de remediere a defectelor la producători și beneficiari;.

III. întocmirea bilanțului calității produselor prin care se evidențiază costurile defecțiunilor și consecințele lor;

IV. analizarea cauzelor care au provocat costurile noncalității pe fiecare etapă de realizare a produselor. Se studiază cauzele tipurilor de defecte (critice, secundare, minore), frecvența lor și costul mediu al acestora;

V. stabilirea măsurilor de îmbunătățire a calității produselor și reducerea în limite raționale a costurilor în funcție de numărul maxim tolerat al defecțiunilor (AQL);

VI. întocmirea bugetelor previzionale de cheltuieli pentru calitate, pe compartimente și etape.

Cele trei grupe de costuri cu care operează această metodă sunt practic următoarele:

a. -costuri de prevenire a defectelor și de asigurare a calității;

-costuri ale evaluării calității;

costuri ale pierderilor cauzate de noncalitate.

Detailând aceste grupe, sintetic ele cuprind următoarele componente:

-costuri de prevenire a apariției defectelor și de realizare a fiabilității, sunt cheltuieli referitoare la măsurile luate în legătură cu concepția produselor sau a resurselor materiale și umane din procesul de fabricație în sensul de asigurare a calității pentru prevenirea apariției defectelor, rebuturilor și pentru urmărirea fiabilității produselor.

-costuri ale identificării defectelor, a rebuturilor, sunt date de cheltuieli ocazionate de diferite genuri de controale și încercări (control pe flux, control final etc.), costuri referitoare la întreaga activitate CTC(ex. ale etalonării și verificării metrologice a aparatelor de măsură și control etc.).

-costuri ale pierderilor, acestea cuprind costul rebuturilor, costurile înlăturării defectelor constatate, de remaniere, dar și cele de întreținere comercială și de perioada de garanție.

Se pot ivi următoarele cazuri:

I. A + B > C1 + C2

II. A + B < C1 + C2

În funcție de aceste situații managerul întreprinderii modifică ponderile celor 3 categorii de cheltuieli, astfel încât să atingă obiectivul de competitivitate pe piață, calitate optimă cu minim de cheltuieli.

Primele două grupe aparțin activului bilanțului, pe când ultima grupă a costurilor cauzate de noncalitate(defecte interne și defecte externe) aparțin pasivului. De fapt activul este reprezentat de economiile realizate prin eliminarea noncalității, realizate prin cheltuielile pentru obținerea unei calități superioare.

Dacă costurile noncalității domină, atunci calitatea este scăzută, dar costurile sunt mari, este absolut necesară analiza detailată pe faze, cu scopul de a determina sursa defectelor și eliminarea deficiențelor ceea ce practic va reduce costurile noncalității și realizarea unui bilanț cu sold activ. Practica a confirmat că prin creșterea cheltuielilor din activ se obține o scădere a costurilor din pasiv. În cazul în care se constată un sold activ, sau echilibrat costurile sunt convenabile în sensul obținerii de produse cu caracteristici de calitate. În general se consideră aplicarea gestiunii calității o investiție și nu o cheltuială.

Eficiența acestei activități se concretizează prin enunțarea clară de către conducerea întreprinderii a unei politici coerente, care urmărește perseverent realizarea concretă etapelor conform analizelor de bilanț de calitate.

Principiul de bază a metodei de gestiune a calității, verificat de practică este: aplicarea unei creșteri relativ mici a cheltuielilor de prevenire a defectelor (retehnologizare, calificarea personalului) determină o reducere relativ mare a cheltuielilor aferente remedierii defectelor.

3.7. Analiza valorii

Este o metodă modernă de concepție. Este un instrument de colectare de date. Pentru a controla un proces în vederea ameliorarea calității lui, trebuie să se creeze un limbaj comun între producător și beneficiar. Metoda este utilizată mai ales în cercetare-proiectare și urmărește ca produsele/serviciile să fie concepute și realizate cu cheltuieli minime, în condiții de calitate care să satisfacă necesitățile utilizatorilor. Este denumită și “analiză tehnico-economică a utilității” ceea ce exprimă direct conținutul metodei. Se urmărește maximizarea raportului dintre utilitate și cheltuielile de producție.

max.

3.7.1. Metodologia analizei valorii

Aplicarea unei metodologii pentru analizarea valorii este necesară parcurgerea mai multor etape:

măsuri pregătitoare: stabilirea temei, a colectivului, pregătirea metodologică

analizarea unei situații (despre cine/ce este vorba? Unde se produce aceasta? Când se petrece? Cum? De câte ori? Costul? Pentru ce se face? De ce se petrece așa?)

Toate aceste întrebări sunt puse cu scopul:

de a stabili a ceea ce se știe – și constă în alegerea informațiilor referitoare la concepție, producție, aprovizionare, desfacere, costurile pentru utilizarea produsului. Se precizează nomenclatorului de funcții, a gradul de importanță a lor precum și a limitele tehnice ale funcțiilor;

de a descoperi a ceea ce nu se știe- și se realizează prin analiza și evaluarea situației existente prin dimensionarea tehnică și economică a funcțiilor, analiza modului în care funcțiile satisfac cerințele beneficiarilor, comparativ cu costuri.

finalitatea constă în conceperea sau reconceperea produsului și constă în:

elaborarea propunerilor de realizare a produsului nou sau propus modernizării,

evaluarea soluțiilor din punct de vedere al compatibilității constructive, al îndeplinirii funcțiilor produsului și al costului.

Analiza valorii răspunde complet la toate punctele amintite ținând cont de costuri. Pentru analiza comparativă a costurilor pe funcții și a contribuțiilor funcțiilor la utilitatea întregului produs se trec datele într-un tabel cu următorul conținut:

Tabelul nr. 3.2. Analiza comparativă a costurilor pe funcții

Domeniile de aplicație ale metodei

cercetarea și proiectarea de produse și servicii; tehnologii noi și modernizarea celor din producția curentă;

perfecționarea proceselor de service și auxiliare din unitățile economice;

îmbunătățirea sistemului organizatoric și informațional al întreprinderii;

prestări de servicii, investiții.

Analiza valorii abordează dintr-un unghi nou problema reducerii costului de producție, pornind de la analiza concepției funcționale a produsului. Orice produs e purtătorul material al unei funcții capabile să satisfacă o anumită nevoie.

Analiza valorii își propune să realizeze parametrii funcționali și de estetică ai produselor, conform cerințelor beneficiarilor, dar cu costuri minime.

Aplicând principiile analizei valorii se urmărește înlăturarea funcțiilor inutile, deci și a costurilor generate de materializarea lor și reducerea funcțiilor auxiliare, respectiv a costurilor pentru realizarea lor.

Pentru utilizatori corelarea importanței funcțiilor cu totalitatea resurselor alocate pentru atingerea performanțelor (tehnico-funcționale și estetice) solicitate de consumatori, reprezintă principiul de bază pentru echilibrarea raportului dintre gradul de utilitate și cheltuielile pentru realizarea produsului.

3.8. Întrebări de autoverificare

1.Dați cel puțin trei definiții ale calității.

2.Cum se pot grupa caracteristicile de calitate ale produselor?

3.De ce calitatea are un caracter dinamic?

4.Care sunt factorii ce impulsionează creșterea calității?

5.Care sunt căile pe care se realizează ridicarea calității?

6.Care sunt funcțiile tehnice ale calității?

7.Ce se înțelege prin nivel tehnic al produselor?

8.Din ce reultă sensul modern al conceptului calității?

9.Care sunt factorii care asigură calitatea? Ce pondere are cercetarea și proiectarea produselor în asigurarea nivelului calitativ preconizat?

10. Care sunt relațiile de interdependență care se identifică în "triunghiul calității"?

11. Discutați care sunt diferitele aspecte ale calității sesizate în activitatea practică.

12. Ce semnificație are calitatea la nivel microeconomic?

13.Ce este "spirala calității"?

14.Ce se înțelege prin fiabilitate, mentenabilitate și mentenanță?

15. Care sunt caracteristicile care se utilizează în teorie și paractică atunci când se evaliează calitatea produselor din punct de vedere tehnico-funcțional? Dar în cazul serviciilor?

Sistemul calitate al produselor / serviciilor

Calitatea nu trebuie privită ca fiind ceva artificial. Elementele importante asupra cărora vom stărui în continuare vor indica faptul că întregul proces managerial trebuie să determine corelația strânsă care trebuie să se stabilească între cerere și ofertă. Aceasta înseamnă că în procesul de fabricație și pe piață se vor promova numai acele produse și servicii care au caracteristicile care vor satisface anumite nevoi. Un sistem calitate se bazează pe reguli, pe documente formale și nu "de formă". Multe intreprinderi sunt forțate de clienții lor să introducă sistemele calității, să le mențină și să le cerifice. O sintagmă spune: "Cu ISO 9000 se măsoară Sistemul calitate; cu șublerrul se măsoară piese".

Conceptul sistemului calitate

Sistemul calitate este un instrument de lucru al managerului. În lumea contemporană calitatea a ajuns un argument concurențial.

Conform standardului ISO 8402:1994 sistemul calității înglobează ansamblul de structuri organizatorice, responsabilități, proceduri și resurse orientate pentru implementarea conducerii calității în condiții de eficiență economică.

Sistemul de asigurare a calității e folosit ca instrument al conducerii eficiente a întreprinderii, iar în relațiile contractuale reprezintă un element care conferă beneficiarului încredere în furnizor.

Principala caracteristică a sistemului de asigurare a calității este aplicarea simultană a unui pachet de prevederi în toate fazele ciclului de producție și la toate locurile de muncă, astfel încât acestea să se sprijine și să se protejeze reciproc.

În cadrul sistemului se pune un mare accent pe controlul calității proiectate și a urmăririi produselor la beneficiar.

Obiectivele sistemului de asigurare a calității sunt:

realizarea și menținerea calității efective a produselor/serviciilor pentru a satisface nevoile beneficiarilor;

să dea încredere propriei conduceri că va fi atinsă și menținută calitatea propusă;

să dea încrederea beneficiarului că va fi atinsă și menținută calitatea contractată pentru produsele livrate și serviciile prestate.

Elementele sistemului calității:

elementele de conducere ale sistemului calității;

elementele de desfășurare ale sistemului calității.

4.1.1. Evoluția în timp a sistemului de asigurare a calității

A apărut în Japonia în perioada 1950-1960 sub denumirea de “control total al calității “ (TQC) apoi a fost repede adaptat și aplicat în SUA, iar în perioada 1955-1966 sistemul s-a răspândit în toate țările vest-europene.

Sistemul calității a cunoscut o evoluție în timp și spațiu atât ca denumire cât și ca obiective urmărite, cunoscând mai multe etape.

În anii de început (1950) sistemului calității a fost orientat către produs, când se punea un accent deosebit pe verificarea calității după terminarea procesului de producție, deci se acordă prioritate constatării defectelor față de prevenirea lor.

A urmat o a doua etapă, când se făcea controlul statistic al procesului de producție care avea drept scop imediat ținerea sub control a procesului tehnologic, descoperirea cauzelor defectelor și îmbunătățirea calității.

Orientarea către sistemul de asigurare a calității prin înființarea unor structuri adecvate (compartimente funcționale, servicii) pentru calitate în întreprinderi pe orizontală (între compartimentele aflate la același nivel ierarhic) și pe verticală (în cadrul sistemului de comandă și conducere). Este cea de a treia etapă când s-au creat astfel premisele unui flux informațional pentru calitate în ambele sensuri.

Urmează o etapă orientată spre educarea și instruirea întregului personal în spiritul calității începând cu conducerea și terminând cu personalul de execuție.

O altă etapă a fost orientarea către societate (piață) prin crearea unor produse robuste cu costuri reduse.

Urmează apoi etapa în care se face orientarea către costuri prin evaluarea pierderilor datorate noncalității, a implicațiilor economice ale acestora la producător și beneficiar.

Etapa actuală este orientată către utilizatori în scopul satisfacerii nevoilor efective ale acestora pe diferitele perioade ale ciclului de viață al produsului.

Din evoluția sistemului calității rezultă tendința de reducere a controlului de calitate post-proces de la 100% în 1950 la 10-15% în 1990, reducerea ponderii controlului procesului tehnologic de la 75% în 1970 la 25-30% în 1990, creșterea ponderii controlului asupra proiectării, a concepției constructive și tehnologice de la 15% în 1970 la 70-80% în 1990.

Această orientare fundamentală a controlului asupra fazei de creare a produsului sau serviciului are ca bază argumentul rolului decisiv (70-80%) al proiectului în realizarea calității produsului în condițiile unor procese tehnologice automatizate, informatizate (crește astfel rolul investiției de inteligență și creativitate în valoarea produsului și, pe măsura creșterii randamentului și nivelului tehnic al producției, scade în termeni relativi, investiția materială).

Necesitatea obiectivă a implementării sistemului este impulsionată de următoarele considerente:

creșterea importanței calității în cadrul concurenței pe piață, în funcție de care se stabilesc și prețurile;

extinderea proceselor automatizate pentru rentabilizarea producției;

creșterea ponderii cheltuielilor aferente calității în volumul și structura ofertei de mărfuri a precizat exigențe sporite din partea beneficiarilor;

influența hotărâtoare a calității asupra indicatorilor economici ai întreprinderilor;

calitatea a devenit resursă potențială de materii prime și materiale.

4.1.2. Funcțiile sistemului de asigurare a calității

Funcțiile sistemului de asigurare a calității se realizează prin aplicarea unor proceduri care se referă la etapa în care se află produsul vizat. Deci, aceste funcții se regăsesc în toate etapele ciclului de viață al produsului și pot fi sintetizate astfel:

controlul calității și prevenirea defectelor;

inspecția și atestarea calității. Trasabilitatea are mare importanță în evaluarea și confirmarea nivelului atins la un moment dat;

îmbunătățirea calității.

4.1.3. Etapele de aplicare a sistemului de asigurare a calității

Controlul calității implică tehnici și activități operaționale care au ca scop urmărirea unui proces dar și eliminarea cauzelor rezultatelor ne corespunzătoare pe întreg parcursul etapelor cuprinse în spirala calității. Scopul este obținerea eficienței economice.

Etapele demersului( după DEMING) asigurării calității (PDCA):

plan- planifică descrierea acțiunilor ce trebuie făcute (manualul calității);

do- realizează transpunerea în viață a acțiunilor descrise în plan;

chek- efectuează verificarea dacă s-a realizat bine acțiunea planificată;

act-realizează păstrarea probelor(scrise) că acțiunea s-a realizat și controlul lor.

Astfel aceste etape se realizează prin:

Controlul de marketing se execută pentru analiza nivelului calitativ al produsului și serviciului solicitat pe piață – analiza cererii.

Controlul de engineering se execută pentru analiza activității de creație, proiectare, elaborarea documentației pentru calitate și a contractelor.

Controlul materiilor prime și materialelor se execută pentru alegerea furnizorilor în funcție de calitatea pe care o oferă.

Controlul fluxului de fabricație se execută pentru urmărirea fazelor și operațiilor unui proces de fabricație.

Controlul produselor finite se execută asupra produselor finite, deci la finalul procesului de fabricație.

Controlul expedierii produselor la beneficiar se execută asupra a modului de ambalare, manipulare, depozitare, transport.

Controlul activităților de service se referă la punerea în funcțiune și exploatare a produsului, la modalitățile de instruire a beneficiarului asupra modului concret de utilizare.

Controlul fiabilității se referă la urmărirea modului de comportare la beneficiar în condiții reale de funcționare.

4.1.4. MTQ – concept modern în domeniul calității

Managementul calității totale (MTQ) reprezintă responsabilitatea tuturor nivelelor de management, rolul de coordonare revenind însă “top managementului” organizației. Deci la aplicarea lui intervin toți membrii organizației.

În literatura de specialitate se găsesc nenumărate definiții ale management-ului calității totale. De fapt, el reprezintă totalitatea activităților desfășurate pentru obținerea calității. Aceste activități se regăsesc în absolut toate stadiile realizării produsului. MTQ include deci aspectele tehnice, economice, juridice, ergonomice, psihologice care intervin în realizarea unui produs sau serviciu.

Funcțiile de bază ale managementului calității sunt: planificarea; aplicarea; verificarea și în sfârșit controlul calității proceselor, metodelor, activității etc.

La nivel microeconomic se consideră că orice întreprindere trebuie să-și impună obiective strategice care se vor realiza prin obiective operaționale.

Strategia de aplicare și a realizare a MTQ este definită în de trei etape:

Schițarea politicii de dezvoltare și precizarea țintei finale;

Stabilirea țelurilor intermediare și realizarea lor;

Controlul realizării țelurilor strategice și a tacticii aplicate în desfășurarea activităților.

Punctul de plecare al MTQ îl reprezintă elaborarea politicii calității(orientarea generală pentru calitate, stabilirea responsabilităților pentru realizarea obiectivelor).

Deci:

pentru identificarea problemelor =diagrama afinităților/diagrama relațiilor;

pentru stabilirea soluțiilor = diagrama matricială/diagrama arbore;

pentru programul de rezolvare = diagrama deciziilor(PDPC- Process Decision Program Chart) /diagramă săgeată (PERT-Program Evaluation and Review Technique).

Conform standardului ISO 8402/1994 Manualul calității este un document care descrie sistemul calității unei organizații, fiind o referință permanentă pentru implementarea și menținerea sistemului respectiv.

Este documentul principal utilizat pentru a pune în aplicare un sistem de calitate. Elementele la care se referă sunt:

politica întreprinderii în domeniul calității(organizarea ei și organizarea asigurării calității în cadrul sistemic al compartimentelor ei, strategiile și tacticile propuse pentru realizarea politicii de firmă în liniile definitorii ale calității);

responsabilitățile, relațiile dintre cei care coordonează, cei care efectuează, sau analizează activitățile cu incidență asupra calității.

procedurile și instrucțiunile sistemului calității(o listă a lor sau chiar o prezentare detailată a procedurilor);

dispoziții referitoare la analiza, ținerea la zi și administrarea manualului calității.

Manualul calității se poate referi la totalitatea activităților întreprinderii, sau numai la anumite activități. Titlul și cuprinsul vor reflecta domeniul de aplicare. Gradul de detailare, forma de prezentare diferă în funcție de nevoile specifice ale organizației.

Manualul calității pentru uz intern este de fapt un manual al managementului calității.

Manualul calității pentru uz extern este un manual de asigurare a calității, și poate îndeplini rol de informare al clienților, fiind o prezentare ce cuprinde informații despre sistemul de calitate al organizației.

In marile întreprinderi vom găsi: un manual al calității întreprinderii, mai multe manuale ale calității sectoriale și manuale specializate(de exemplu manual pentru: proiectare, concepție, aprovizionare, instrucțiuni de lucru etc.).

O condiție sine-quanon este ținerea la zi a Manualului calității. El poate fi un instrument al administrației pentru conștientizarea responsabilităților angajaților în ceea ce privește implementarea politicii de calitate.

Specialștii utilizează pentru îmunătășirea calității proceselor manageriale diferite tehnici și metode care deja sunt consacrate în acest domeniu. În tabelul 4.1. se pot vedea un ghid, o sinteză a acestor tehnici sau metode și activitățile pentru care se pot utiliza în vederea îmbunățățirii acestor procese..

Tabel nr. 4.1. Tehnici și instrumente moderne ale MTQ

4.2. Recepția calitativă a loturilor de marfă

În cadrul relațiilor contractuale dintre furnizori și beneficiari, cu repercusiuni asupra consumatorilor, se întâlnește o etapă care este recepția este un moment important. Recepția este operația de identificare și verificare calitativă și cantitativă a loturilor de mărfuri de către beneficiar, pentru stabilirea gradului de concordanță a calității reale cu calitatea prescrisă sau contractată.

Efectele recepției pentru cele două părți, furnizori și beneficiari, sunt de natură economică dar și juridică. Aspectele juridice, referitoare la obligațiile furnizorului, cărăușului și beneficiarului în ceea ce privește recepția sunt reglementate deocamdată de reglementări destul de vechi. Unitățile interesate pot apela în acest sens deocamdată la:

H.C.M 941/1959, respectiv HCM 25/1959 care este un regulament referitor la recepția, expediția, și primirea mărfurilor precum și stabilirea răspunderii expeditorului, cărăușului și destinatarului în circulația mărfurilor între unități;

un alt act normativ este H.C.M 2503/1969, care se referă la gestionarea bunurilor materiale și în care se fac referiri la recepția mărfurilor.

Momentul recepției presupune schimbarea patrimoniului loturilor de mărfuri de la furnizor la beneficiar prin plata contravalorii produselor.

Odată cu transferul proprietății apar și cele două riscuri pentru calitate și răspunderile diferite ale părților în acest sens. Astfel, din momentul recepției, beneficiarul își asumă răspunderea pentru viciile aparente (vizibile) ușor de identificat cu mijloace simple. Furnizorului îi revine răspunderea pentru viciile ascunse, cele care apar, în funcție de natura produsului, în timpul păstrării sau utilizării lui de către consumator. Deci marfa care a fost recepționată nu mai poate face obiectul reclamației ulterioare, vânzătorul, având numai răspunderea asupra eventualelor vicii ascunse, descoperite în termenul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a mărfurilor.

Documentele care se întocmesc în momentul recepției au forță probantă într-un posibil litigiu între furnizor și beneficiar pe problema calității (proces verbal de autorecepție, proces verbal de recepție, notă de recepție de constatare de diferențe).

Sediul furnizorului este de regulă locul recepției, aceasta pentru a se evita transportul inutil al loturilor de marfă în cazul în care se ia hotărârea respingerii lor.

Dar recepția se poate face și la sediul beneficiarului când furnizorul expediază loturile de marfă la întreprinderea comercială fără a fi prezent delegatul comerțului. Atunci recepția finală se face de către comisia beneficiarului. În cazul hotărârii de respingere a lotului, acesta este ținut în custodie un anumit număr de zile până când sosește delegatul furnizorului, în prezența căruia se verifică calitatea după standardul specificat sau contract și se ia hotărârea de acceptare sau respingere. În cazul respingerii marfa rămâne la dispoziția furnizorului, delegatul acestuia putând sorta produsele în vederea acceptării parțiale a lotului.

În cazul în care, după expirarea termenului prescris, delegatul furnizorului nu se prezintă la recepție, beneficiarul procedează la realizarea acesteia în prezența unui delegat neutru. Procesul verbal încheiat cu această ocazie este opozabil furnizorului.

În continuare ne vom referi la loturi de marfă, pentru aceasta considerăm necesară a clarifica această noțiune.

Lotul de produse se consideră cantitatea de produse identice sau asemănătoare lansate simultan sau succesiv în producție, obținute în urma prelucrării fără întrerupere, executate cu un singur volum de cheltuieli de timp de pregătire și încheiere a lucrărilor.

Lotul este deci o masă de produse cu grad sporit de omogenitate. Lotul de produse este optim când cheltuielile pe unitatea de produs sunt minime.

4.2.1. Metodologia recepției

Beneficiarii produselor trebuie să aibe la îndemână o metodă eficientă pentru a verifica rapid lotul de produse în vederea luării deciziei de acceptare sau respingere în funcție de calitatea prezentată de produsele constituente.

Metodologia acestei activități are în vedere următoarele aspecte: etapele recepției, metodele de verificare a calității, tehnicile de control al calității pentru recepția calitativă, parametrii statistici utilizați în planurile de control.

Comisia de recepție, formată din 3-5 membri, procedează la verificarea cantitativă și calitativă a loturilor de marfă în mai multe etape:

verificarea mijlocului de transport din punct de vedere al integrității sigiliului aplicat de furnizor, a sistemului de închidere a ușilor, a containerelor sau ambalajelor;

verificarea documentelor care însoțesc lotul (aviz de expediere, factură, certificat de calitate, buletin de analiză);

alegerea și aplicarea tipului de verificarea calității:

fie prin caracteristici atributive,

fie prin variabile măsurabile;

controlul calității produselor din lot prin verificarea la fața locului integral sau prin eșantioane (extragere de probe);

interpretarea rezultatelor și luarea hotărârii de acceptare sau respingere.

4.2.2. Metode de control a calității la recepție

Marfa poate să fie controlată din punct de evdere calitativ. Ea poate să se prezinte de calitate normală în momentul cumpărării dacă pe tot parcursul circuitului realizării sale s-au respectat riguros toate condițiile tehnice impuse pentru atingerea unui nivel de calitate prescris.

Se referă la determinarea calității prin executarea unor încercări sau/și măsurători asupra principalelor caracteristici, după o anumită procedură care în general este prestabilită. În principiu aceste metode urmăresc atingerea următoarelor obiective:

compararea calității actuale cu o stare anterioară;

compararea calității unor produse cu altele similare produse însă de altă firmă;

determinarea concordanței proprietăților unui produs nou cu preferințele consumatorilor;

determinarea concordanței calității realizare cu cea prescrisă în documentația tehnică (standarde, norme) sau în contracte.

4.2.3. Verificarea prin atribute

Aceasta este o metodă de control relativ simplă, economică, des utilizată în cazul produselor la care aceste însușiri au o pondere mare cu apreciere (ex. verificările organoleptice asupra produselor de alimentație publică, verificările unor însușiri privind aspectul, defectele vizibile la produsele textile etc.).

Verificarea prin atribute constă în examinarea unor însușiri psihosenzoriale care stabilește împărțirea produselor în 2 categorii: corespunzătoare și ne corespunzătoare (respinse).

Rezultatele acestui gen de verificare se exprimă prin numărul de produse defecte la 100 de exemplare (procente %) sau prin numărul de defecte pe unitatea de măsură.

4.2.4. Verificarea calității prin intermediul variabilelor măsurabile

Această metodă se realizează în laboratoare specializate. și constă în efectuarea de măsurători pentru a afla dacă media acestora se află în intervalul prescris (ex. conținutul de grăsime al margarinei, extractul solubil la bere, conținutul de siliciu la oțel etc.). Verificarea necesită aparate de măsură și control, personal calificat, este deci mai complexă, mai scumpă, în schimb este mai exact.

Controlului prin eșantioane sau integral se face în funcție de natura produselor, particularitățile metodelor, criterii economice.

4.2.5. Tehnici de verificare a calității

Controlul integral (100%) se aplică în cazurile când produsele sunt de valori ridicate, pun în pericol sănătatea oamenilor, instalații complexe și când avem de-a face cu loturi mici. Nu se aplică când determinarea unor însușiri presupune și distrugerea probelor.

Controlul prin eșantioane a unei părți reprezentative din lot, se face pe eșantioane care sunt extrase după metode statistice se aplică în cazuri opuse celor prezentate anterior (ex. loturi mari, valoare unitară redusă, proprietatea controlată nu influențează sănătatea oamenilor).

Această metodă permite reducerea volumului de muncă pentru verificarea și luarea mai rapidă a deciziei de acceptare sau respingere. Deși nu asigură protecție absolută împotriva erorilor, riscul de decizie este calculabil, putând fi fixat, în anumite limite, încă din etapa proiectării controlului.

Criteriul economic folosit pentru alegerea uneia din cele două metode constă în compararea cheltuielilor unitare de control al unui produs în cazul verificării 100% și a cheltuielilor pe care le-ar implica produsele defecte ne depistate la recepție prin aplicarea metodei controlului prin eșantioane.

N = volumul lotului

n = volumul eșantionului

P = fracțiunea defectă din lot (%)

C = costurile datorate ne depistării la recepție a produselor defecte (costurile ocazionate de repararea sau înlocuirea produselor defecte)

Cu = costurile unitare de control al produselor din lot

Cci = costul total al controlului 100%

Cce = costul total al controlului prin eșantionare

(N-n) . P . C = daune provocate de volumul produselor ne controlate din fracțiunea defectă P%.

Din compararea celor 2 categorii de costuri se identifică un punct de echilibru P’ față de care se ia decizia de control prin eșantionare sau control integral.

Cci = Cce

Punctul de echilibru al fracțiunii defecte este: .

Când fracțiunea defectă găsită este inferioară lui P’ costul total mai redus se obține prin controlul eșantionat, iar când este mai mare este indicat controlul integral.

4.2.5.1. Parametrii statistici utilizați la recepția loturilor

Parametrii statistici negociabili între furnizori și beneficiari cu ocazia contractării sau aprobării standardelor de produs sunt:

AQL – limita calității acceptabile;

Nc – nivelul de control;

N – mărimea lotului(volumul);

Planul de control.

AQL – limita calității acceptabile reprezintă procentul maxim de obiecte defecte sau numărul maxim de defecte la 100 exemplare pentru care lotul se consideră acceptabil din punct de vedere al calității medii a producției. AQL are 26 de valori cuprinse între 0,1 și 100. Când se exprimă rezultatul controlului în procente de exemplare defecte, are valori între 0,1 și 10, iar când se exprimă în număr mediu de defecte la 100 exemplare are valori între 10 și 100.

AQL se stabilește în funcție de importanța caracteristicii. De exemplu la controlul prin atribute:

pentru caracteristici critice valori cuprinse între 0,1 – 0,4 %;

pentru caracteristici importante valori cuprinse între 0,4 – 1 %;

pentru caracteristici secundare valori cuprinse între 1 – 4 %;

pentru caracteristici minore valori cuprinse între 4 – 10 %.

Nivelul de control Nc sau gradul de severitate stabilește relația dintre mărimea lotului (N) și eșantionului (n). Sunt 3 grade de severitate care permit diferențierea mărimii riscului și a costului recepției. Astfel, Nc I determină un eșantion mai mic, dar riscul de acceptare a loturilor cu defecte este mai mare, la Nc III eșantionul este mai mare și riscul este mai redus (cresc și costurile determinate de operațiunea de control). Nc II este cel mai folosit, se realizează pe un eșantion mediu.

Mărimea lotului (N) influențează eficiența controlului. Astfel, stabilirea loturilor mari stabilește anumite avantaje pentru beneficiari pentru că cheltuielile de control pe unitatea de produs scad, pe măsură ce loturile cresc ca volum, deoarece mărimea eșantionului nu crește proporțional cu volumul lotului.

4.2.5.2. Planurile de control aplicate la recepție

Planurile de control reprezintă sinteza parametrilor statistici necesari eșantionării (AQL, n) și deciziei de acceptare sau respingere în funcție de constantele A și R (A – este limita maximă a defectelor pentru care lotul este acceptat; R – limita maximă a defectelor pentru care lotul este respins).

Sunt 3 tipuri de planuri de control, diferențiate după numărul eșantioanelor extrase:

planuri de control simple – cu un singur eșantion extras;

planuri de control duble – cu 2 eșantioane extrase;

planuri de control multiple – cu maxim 7 eșantioane.

Sunt mai avantajoase planurile duble și multiple, pentru că numărul mediu de exemplare este mai redus cu 30 – 50% față de planul simplu.

Toate planurile de control au câte 3 variante:

normale (cu care se începe controlul);

severe;

reduse.

Trecerea de la normal la sever se face când se resping două loturi din 5 verificate consecutiv, iar de la normal la redus când nu se respinge nici un lot din 10 loturi verificate consecutiv și numărul cumulat al exemplarelor defecte nu depășește o anumită limită prevăzută în standard.

Întrebări de autoverificare

1.Ce reprezintă conceptul de sistem calitate?

2. Explicați etapele și evoluția în timp a sistemului de asigurare a calității.

3. Care sunt funcțiile sistemului de asigurare a calității?

4.Care sunt etapele de aplicare a sistemului de asigurare a calității?

5. Cum se realizează aceste etape?

6. ce ste managementul calității totale (MTQ)?

7.Care sunt funcțiile de bază ale MQ?

8. Ce este "Manulalul calității" și de câte feluri poate fi el?

9. Ce este recepția calitativă a mărfurilor?

10. Care sunt etapele metodologiei recepției?

11. Care sunt metodele de control ala calității la recepție? Indicați diferențele dintre metode.

12.Care sunt tehnicile de verificare a calității mărfurilor?

124

Elemente de ameliorare ale calității

Ameliorarea calității stă sub spectrul unor activități bine structurare uneori din domeniul reglementărilor din domeniul juridic. Sigur acest aspect nu se reduce numai la activitățile care le prezentăm în continuare. Noi vom prezenta ca elemente de ameliorare a calității: standardizarea, atestarea și cerificarea calității prin diferite documente, omologarea și garantarea calității prin răspunderea pe care o are orice producător, prestator de servicii distribuitor sau vânzător de mărfuri în relația cu consumatorul.

Standardizarea

Standardizarea este activitatea care are ca scop elaborarea și implementarea de documente de referință, care de fapt sunt standardele (actualmente SR foste STAS). Aceste documente în fond conțin procedee, metode tehnice și comerciale, soluții referitoare procese care au un caracter repetitiv în relațiile dintre parteneri economici, științifici, tehnici și sociali.

În practică prin termenul de standard se înțelege o specificație destinată unei utilizări curente și pentru normă(etimologia franceză a termenului de standard) este perceput același sens.

Potrivit definiției date de Institutului Național de Standardizare Român, în SR 10000-1:1994 (echivalentul standardului european EN 45020:1991) standardul reprezintă: “o specificație sau un alt document accesibil publicului, elaborat cu cooperarea și consensul sau aprobarea generală a părților interesate, bazat pe rezultatele conjugate ale științei, tehnologiei și observației, vizând avantajul optim al comunității în ansamblul său și aprobată de un organism calificat pe plan național, regional sau internațional”.

5.1.1. Scopurile standardizării

Standardizarea are ca scop primordial facilitatea desfășurării normale a tuturor activităților din domenul economic de la nivel de punctual (firmă) la nivel național, regional și internațional. În acest sens standardizarea are trei funcții, care sunt principale:

1- creșterea calității produselor în relație cu protecția consumatorului și a mediului înconjurător. Standardizarea susține creșterea calității produselor/serviciilor, fiindcă prin standarde se indică nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate, se menționează metode de încercări, de analiză (cantitative și calitative), condiții de ambalare, transport și depozitare, prin a căror respectare se asigură premisele realizării acestui obiectiv.

Relația dintre calitatea produselor și serviciilor și calitatea vieții este reflectată prin acele prescripții ale standardelor care asigură atât protecția consumatorilor cât și a mediului înconjurător (ex. conținutul în pesticide al unor produse alimentare este strict reglementat, conținutul în CO și NO2 al gazelor de eșapament).

Asigurarea și ridicarea calității produselor și serviciilor prin intermediul standardelor se realizează numai în măsura în care conținutul acestora este corelat continuu cu modificările ce intervin în producția și comercializarea produselor/serviciilor datorită a progresului tehnico-științific.

2. – tipizarea și uniformizarea dimensiunilor. Unul dintre principalele scopuri ale standardizării stabilește menținerea la un nivel minim posibil al diversității dimensionale al produselor.

Un produs se consideră tipizat dacă poate fi utilizat fără modificări în cel puțin două produse diferite. Tipizare urmărește stabilirea unei game judicioase și economice de tipuri și mărimi ale produselor. Deci, prin tipizare se realizează simplificarea, respectiv eliminarea variantelor ce nu sunt necesare și înlocuirea lor cu altele ale căror dimensiuni și caracteristici să permită a fi interschimbabile (ex. robineți, țevi, șuruburi, chei)., de fapt se mărește gradul de interschimbabilitate al pieselor.

Unificarea: este un procedeu de tipizare îmbunătățită. Prin unificare însușirile și condițiile de bază pentru câteva produse sunt asociate într-o dimensiune tip. Se consideră unificat un element structural (subansamblu, piesă componentă) care poate fi utilizat fără modificări și cel puțin două produse diferite ca mărime sau distincție care aparțin unei familii de produse sau unei serii unitare. (ex. carcase de televizoare, de mașini de spălat, familii auto care folosesc cu o mașină de bază autotractoare cu o serie de: cisterne, betoniere, încărcătoare, etc.)

Agregatizarea reprezintă un progres logic a unificării. Rezidă în folosirea de subansambluri (blocuri) supuse unificării din punct de vedere constructiv, combinate în așa fel încât să formeze variante de echipamente adecvate unor condiții de lucru cât mai diverse. Ex.: utilaje agricole, în special cărora li se pot atașa diferite subansamble în vederea sporirii numărului și a complexității operațiilor, motocositoare, pompă de apă, drujbă, polizor, etc.

Agregatizarea, care este specifică utilajelor, este cunoscută și sub formă de concepție modulară. În acest fel, tipizarea asigură realizarea unor lanțuri funcționale ale produselor, când prin fixarea unor dimensiuni corelate ale produsului, ansamblului, mijlocului de transport și depozitare se obține o exploatare rațională. Modularea este des întâlnită la mobilă, televizoare, ambalaje.

Figura nr. 5.1. Relația grad de uniformizare-costde producție

Volumul documentației de proiectare, prin tipizarea constructivă, se reduce de 5-7 ori, durata de proiectare a noilor produse se reduce de 4-5 ori, iar valoarea manoperei scade cu 40-50%. În acest fel, standardizarea contribuie la creșterea eficienței economice în toate fazele procesului de producție, începând cu proiectarea și până la realizarea în serie a produsului.

3. – ușurarea schimbului de mărfuri și informații tehnico-științifice pe piață. Standardizarea contribuie la stabilirea unui limbaj comun între părțile contractante prin terminologia și tehnica adoptată, prin simbolizări și codificări, ceea ce duce la ușurarea desfășurării relațiilor economice.

Standardizarea urmărește și unificarea terminologiei, a metodelor de control al calității loturilor de marfă, astfel sunt înlăturate eventualele confuzii datorate inexistenței unor asemenea sisteme de referință. Astfel din acest punct de vedere sunt evitate litigiile.

5.1.2. Cadrul de aplicare, nivelele și conținutul standardizării

Se poate afirma că standardizarea interesează toate domeniile activității umane: industrie, construcții, agricultură, comerț, transporturi. Toate aspectele vizate mai jos pot fi luate în considerare pentru fiecare din domeniile menționate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde.

Standardele se diferențiază prin conținutul lor, ele vizează:

definiția unor termeni;

o clasificare;

cu sistem de codificare/simbolizare;

o specificație privind caracteristicile (calitative) unui material, instrument, aparat;

metode de încercare sau de analiză pentru determinarea caracteristicilor de calitate;

prescripții de calcul sau de proiectare;

condiții tehnice;

metode de recepție;

metode de marcare;

metode de ambalare, de depozitare, de transport;

prescripții referitoare la protecția mediului ambiant.

În funcție de nivelul la care se aplică standardele pot fi:

standard individual – elaborat de un utilizator pentru a răspunde unei anumite necesități;

standard de întreprindere (societate) – elaborat cu acordul diferitelor compartimente ale întreprinderii în legătură cu operații la diferite compatimente ex.: producție, vânzare, aprovizionare etc.;

standard al unei asociații profesionale – elaborat de un grup având interese comune într-un domeniu dat sau în cadrul unei anumite profesii;

standard de ramură- elaborat pentru diferite ramuri ale economiei, fiecare categorie este notată cu o literă mare în funcție de categoria-ramura unde se încadrează., de exemplu: A- industria extractivă, L industria chimică, N -industria alimentară; S-agricultura; B-industria metalurgică; F industria energetică și electronică. La rândul ei fiecare grupă se împarte în subgrupe care se notează cu cifre de la 0 la 9.

standard național – elaborat de organul național de standardizare, după consultarea tuturor părților interesate(SR-România; NF-Franța; DIN-Germania; ASTM-Statele Unite ale Americii; BSS- Marea Britanie; GOST- CSI etc.);

standard regional – elaborat de diferite organisme internaționale regionale (ex. Comitetul European pentru standardizare);

standard internațional – elaborat de ISO, Comisia Internațională de Electrotehnică (CEI) în urma acordului intervenit între țările membre ale acestor organizații în probleme de interes comun.

În funcție de conținutul lor standardele pot fi:

standarde generale

standarde de produs: complete și parțiale

Standardele generale se referă la problemele de standardizare de interes general, aplicabile unor produse diferite (ex. unități de măsură, simbolizări, terminologie, codificare).

Standard complet de produs se referă la un produs concret și reglementează toate problemele de standardizare legate de acesta:

tipuri, măsuri, sorturi, clase

condiții tehnice de calitate

reguli de verificarea calității (reguli de extragere a probelor, condiții de acceptare sau respingere a lotului)

metode de verificare a calității

marcare, livrare, ambalaje, transport, depozitare pentru identificarea produsului respectiv a producătorului.

Standard parțial de produs se referă la unul sau mai multe dintre problemele cuprinse într-un standard complet de produs.

Standardizarea la nivelul întreprinderii presupune elaborarea și aplicarea unor norme (specificații tip) privind materiile prime, produsele finite, procedeele de fabricație în scopul facilitării desfășurării activității compartimentelor acesteia.

Acest tip de standardizare contribuie la creșterea productivității muncii datorită:

permite raționalizarea numărului de sortotipodimensiuni și implicit a procesului tehnologic;

simplifică organizarea activității, controlul producției, gestiunea producției;

permite onorarea mai rapidă a comenzilor, reînnoirea acestora, efectuarea de operațiuni post-vânzare.

Standardizarea la nivel național e importantă din cel puțin două considerente:

un organism național de standardizare e absolut necesar pentru coordonarea tuturor activităților de standardizare într-o anumită țară;

organismele naționale ocupă un loc important în ansamblul activităților mondiale de standardizare.

Obiectivele unui institut național de standardizare:

supravegherea și coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel național cu ajutorul părților interesate, în scopul elaborării de standarde naționale;

servește ca instrument național în domeniul cooperării bilaterale, dar mai ales în lucrările întreprinse la nivel regional și internațional;

stabilește legături cu institutele similare din alte țări, pentru schimbul reciproc de informații;

servește ca centru național de informații.

Prin standard național se înțelege un standard aprobat oficial de institutul de standardizare al țării respective. Acest termen nu depinde de publicarea standardului respectiv de guvern sau de un organism privat și nici de faptul că acest standard poate fi sau nu destinat adoptării voluntare de către cei care doresc să-l utilizeze sau că aplicarea sa este prevăzută de guvern ca fiind obligatorie.

Ex. un standard național al unei anumite țări poate fi publicat de guvern pentru că institutul național de standardizare este un organism de stat. El poate fi calificat drept standard oficial, dar utilizarea sa poate fi voluntară sau poate deveni obligatorie printr-o decizie de guvern.

În România organismul național de standardizare( vezi HG 423/1992) este Institutul Român de Standardizare (IRS), a cărei activitate este corelată de Comisia Națională pentru Standarde, Metrologie și Calitate. IRS coordonează elaborarea standardelor naționale și aplicarea lor în toate sectoarele economiei.

Alte documente destinate ameliorării calității

Calitatea poate fi controlată, ameliorată și menținută printr-o serie de prescripții care se pot afla așa cum s-a indicat fie în standarde fie în alte înscrisuri sau dovezi cum sunt normele tehnice, caietele de sarcini, mostrele convenționale care pot fi anexe la contractele comerciale, prin ele făcându-se referire la calitate în general precum și la nivelul calitativ.

Norma tehnică, normativele sunt prescripții sau instrucțiuni referitoare la un produs în legătură cu tehnologia, cu calitatea(dimensiuni, forme, durabilitate, mod de ambalare, etichetare, marcare etc.) cu modalitățile de verificare a calității. Ele pot avea caracter de obligativitate internă în cazul unei unități economice. Se elaborează norme tehnice datorită modificărilor datorate înnoirii și diversificării produselor. În general se elaborează pentru produsele cu ciclu de viață scurt, care sunt supuse uzurii morale, fluctuației modei ținându-se cont de calitatea produselor de același fel ale concurenței, de consumurile specifice, de progresele științei și tehnologiei.

Caietul de sarcini este un alt document care prescrie calitatea deci este normativ și vine să întregească acele prescripții de calitate la care nu se face referire în standarde sau norme tehnice. Ele sunt elaborate, după caz, de către beneficiari sau de către furnizori, și au ca obiect fie produse de serie mică, unicate, produse de mare complexitate, sau anumite proceduri și/sau servicii prestate în condiții specifice.

Mostra convențională sau eșantionul sunt destinate expunerii, oferirii gratuite(eșantion) sau comparării în vederea aprecierii calității mărfurilor oferite spre vânzare. Este indicat pentru anumite genuri de mărfuri să se rețină o mostră din marfa preluată. Cu aceasta se poate face dovada calității în momentul preluării de către beneficiar. În cazul prezentării de către furnizor este vorba de mostră de ofertă, iar în cazul prezentării de către beneficiar este vorba de mostră de comandă. În engleză cuvântul se traduce out-turn sau sample; în franceză =échantillon de référence; în germană= Munster sau Ausfallmuster.

Contractul economic este un document de bază în schimburile comerciale atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Calitatea în relațiile de vânzare-cumpărare este o clauză de referință aparte de alte prevederi. În cazul contractului economic, termenii cu privire la calitate sunt detailați, prescriși fie conform unor standarde, fie unor caiete de sarcini, fie condițiilor cerute de beneficiari.

Contractul economic este o înțelegere scrisă prin care vânzătorul se obligă să transfere cumpărătorului, la un termen convenit, proprietatea bunurilor/serviciilor ce fac obiectul înțelegerii. La rândul său cumpărătorul se obligă să primească și să plătească acel bun la un preț convenit. Clauzele contractuale prevăd modul cum se face transferul de proprietate (cantitate, calitate, documente de plată, condiții de livrare, reclamații, penalități etc.). Înscrierea clauzelor privind calitatea produselor/serviciilor în contractul de vânzare-cumpărare, constituie o garanție a derulării și realizării contractului confirmând scopul propus de părțile implicate.

În țara noastră reglementarea relațiilor contractuale se face conform Codului comercial român. Atunci când instituția contractului comercial nu acoperă în întregime prevederile Codului comercial se aplică dispozițiile Codului civil. Dreptul comercial fiind un drept special derivând din dreptul civil.

În contractele economice nivelul de calitate este consemnat deci pe baza unor caracteristici prestabilite. Uzanțele comerciale fixează diferite modalități de stabilire a calității, astfel de exemplu, calitatea se stabilește conform standardelor ISO, EN, SR, BSI, NF etc.; sau conform mostrei, a modelului, sau văzut-plăcut(marfa conformă cu ceea ce a văzut cumpărătorul, sau după încercare), tale quale(condiție de livrare prin care expeditorul nu se obligă la controlul calitativ al fiecărei partide de marfă. Aceasta fiind acceptată de beneficiar în condiția în care se află în momentul recepției).

Clauzele de calitate au o importanță deosebită în contractele speciale cum sunt cele de:

închiriere de echipamente, utilaje, sau diferite alte bunuri(contracte LEASING);

concesionare de mărci de comerț sau servicii(contracte FRANCHISING);

transfer de tehnologie (contracte KNOW-HOW);

proiectare și eficientizare (contracte de ENGINEERING).

Orice contract economic după identificarea părților implicate în derularea contractului și a celor ce le reprezintă, după prezentarea obiectului contractului (producere de bunuri, comercializare, import, export, prestări de servicii) se va referi la cantitate, preț. Clauzele referitoare la calitate trebuie să apară în mod clar și detailat sunt stipulate la acest punct: proprietăți, date-tehnice, metode de determinare a calității, răspunderea părților privind respectarea cantității și calității. Este bine ca pe lângă clauzele privitoare la modul de ambalare, marcare, modalități și condiții de livrare să se specifice condițiile și termenele de plată, datele referitoare la recepția calitativă și documentele ei(certificate de origine, calitate, conformitate, buletine de analiză etc.).

Un punct aparte o fac apoi clauzele referitoare la reclamațiile beneficiarilor cu privire la cantitate și mai ales la calitate împreună cu cele ce decurg de aici, și anume penalități, soluționarea litigiilor(pe cale amiabilă sau pe cale de arbitraj ori chiar judecătorească).

Atestarea calității produselor

Atestarea calității produselor s-a realizat, până la începutul anilor `80, exclusiv de producător. Atestarea calității se făcea prin documente emise de acesta, documentele cuprind însușirile de calitate ale produselor respective (certificat de calitate, buletin de analiză, certificat de garanție).

În condițiile transformărilor rapide cerințelor de pe piață, implicit a sortimentelor de produse a apărut nevoia introducerii unor practici noi care să asigure creșterea încrederii între partenerii comerciali din diferite țări și în special a încrederii consumatorilor privind calitatea produselor pe care le achiziționează.

Deoarece simpla declarație a producătorului nu oferă garanția privind calitatea produsului, într-o serie de țări s-a introdus sistemul “certificării calității” de către organisme neutre, independente de producători și beneficiari.

Potrivit definiției Organizației Europene pentru Controlul Calității (OEQC) prin certificare se înțelege: procedura și activitatea desfășurată de un organ autorizat pentru determinarea, verificarea și atestarea scrisă a calității produselor sau proceselor în concordanță cu cerințele stabilite.

Certificarea presupune trei operații:

1. încercarea produsului într-un laborator acreditat;

2. un audit în unitatea economică pentru a convinge că procesul este conform referințelor sistemului de calitate;

3. o supraveghere a producătorului pentru evitarea eventualelor abateri ce pot apare în timp de la sistemul de calitate.

Organismul de certificare este un organism imparțial, guvernamental sau neguvernamental, dispunând de competența și capacitatea necesară pentru a face să funcționeze un sistem de certificare a calității.

Atestarea se face prin certificat de conformitate, respectiv certificat de capabilitate.

Certificatul de conformitate este un document elaborat conform regulilor unui sistem de certificare, indicând, cu un nivel suficient de încredere, că un produs, proces sau serviciu complet identificat este conform unui standard sau altui act normativ specificat. Certificatul de conformitate se emite de organismul împuternicit în acest scop, pe baza rezultatelor verificării efectuate de laboratoarele (acreditate și atestate) recunoscute ca fiind competente a realiza încercări.

Certificatul de capabilitate (capability approval certificate) este un document care atestă că regulile aplicate la proiectarea, la procesele de fabricație și la sistemul de control, declarate de furnizor, sunt capabile să asigure realizarea produselor a căror calitate să îndeplinească cerințele specificate.

Certificarea este o procedură care permite atestarea conformității unui produs, pe de o parte și a unui sistem de organizare pe de altă parte, cu un anumit document de referință (de exemplu un standard).

Pe plan internațional primele preocupări în acest sens le-a desfășurat Comitetul Tehnic, creat în anul 1950, în cadrul ISO, consacrat certificării. Activitatea acestui comitet, inițial, se restrângea la mărcile de conformitate cu standardele și proiectarea unui cod denumit "Funcționarea și semnificația pentru consumatori a mărcilor de conformitate cu standardele", ulterior activitatea în acest domeniu a fost preluată și dezvoltată de Comitetul de Comerț ISO, împuternicit cu problemele certificării (CERTICO) și care în 1971 a primit mandatul din partea ISO și a Comitetului de Comerț Internațional din GATT de a elabora un tratat general asupra certificării, apărut în 1980 cu titlul: "Certificarea -principii și practică". În acest tratat certificarea de conformitate este definită drept acțiune mijlocită de un certificat de conformitate prin care un produs, sau un serviciu este în conformitate cu normele specifice sau specificațiile tehnice.

Există trei tipuri de certificări:

a. Certificarea de produs – care atestă conformitatea produselor în raport cu reglementări, standarde sau specificații tehnice date. Acest tip de certificare poate fi obligatoriu (dacă se referă la produse sau servicii care pot afecta viața sau sănătatea sau securitatea persoanelor, respectiv calitatea mediului ambiant) sau facultativ;

b. Certificarea de întreprindere (care atestă conformitatea sistemului de asigurare a calității dintr-o întreprindere în raport cu un standard din seria ISO 9000);

c. Certificarea calificării care atestă calificarea personalului într-un anumit domeniu.

Certificatele ce pot fi acordate dar și retrase de organizațiile de certificare, în condiții bine definite – au o valabilitate limitată în timp și în spațiu. Prin recunoașterea reciprocă a certificatelor furnizate de anumite organizații certificatoare din diferite țări, se asigură liberă circulație trasfrontalieră a bunurilor și serviciilor între țările respective. Aceasta este de fapt esența noii politici vest-europene privind încercările și certificarea – cunoscută sub numele de "Abordarea globală", care a fost adoptată de Comunitatea Europeană (CEE) la sfârșitul anului 1989.

În ceea ce privește garantarea calității produselor pentru protejarea consumatorilor, există o serie de documente care se întocmesc de către producători și prin aceste documente se face dovada calității produselor livrate.

Certificatul de garanție este documentul care însoțește produsul. La unele produse cum ar fi medicamentele, produsele chimice, producătorul fixează un termen de valabilitate. Acest termen este inscripționat pe produs și începe din momentul terminării fabricației. Termenul de valabilitate este un interval de timp în care produsele conservate, depozitate, manipulate și transportate în condițiile prestabilite de producător nu-și modifică caracteristicile calitative și pot fi folosite fără riscuri dăunătoare sănătății, securității și bunei stări a consumatorilor.

În cazul în care beneficiarul nu are o normă tehnică de referință față de care să se poată stabili conformitatea, se întocmește raportul de încercare în care se vor găsi numai rezultate despre eșantionul prelevat, fără concluzii asupra calității întregii cantități de produse.

Certificatul de conformitate de eșantion include atât rezultatele încercării efectuate în laborator cât și valorile prevăzute pentru parametri încercați. Se eliberează numai în cazul în care valorile determinate se înscriu în limitele de referință.

Certificatul de conformitate de lot se acordă când eșantionul ce urmează a fi supus încercării e prelevat de personalul specializat al laboratorului protecției consumatorilor care va efectua încercarea. Cu ocazia prelevării se verifică mărimea lotului față de documentele prezentate de beneficiar, omogenitatea lotului și concluziile de depozitare.

Rezultatele acestei verificări sunt cuprinse într-un raport de verificare – eșantionare. În funcție de acest raport se vor extinde sau nu concluziile asupra calității întregului lot. Eșantionul va fi supus încercărilor convenite de beneficiarii consumatori. Ele certifică gradul de calitate al unor produse care se comercializează și sunt identice cu eșantionul încercat.

Certificatul de conformitate de tip, document care pe baza certificării unui lot și a unor supravegheri periodice efectuate de oficiul protecției consumatorilor certifică nivelul calitativ al unui produs pe o anumită perioadă de timp. Acest document este util pentru cei care comercializează același produs în mod constant pe perioade lungi de timp și în cantități mari. El este valabil pentru toate produsele comercializate în perioada de timp dată. Pentru produsele a căror conformitate cu cerințele esențiale ale consumatorului a fost dovedită, fabricantul este autorizat să aplice marca de conformitate pe fiecare produs, pe ambalaj, pe documentele de însoțire, după caz.

Pentru a se putea avea încredere în declarațiile de conformitate făcute de fabricanți au fost elaborate criterii generale privind elaborarea acestor declarații descrise în standardul european EN. 45014/1989. Aceste criterii se bazează pe documentațiile cunoscute internațional și în special pe GHIDUL ISO/83 "Informații privind declarația de conformitate a produsului cu standarde sau alte specificații tehnice făcute de fabricant". Un plus de încredere în declarația făcută de fabricant poate fi conferit prin aplicarea la cerințele tehnice referitoare la produs și la procesul tehnologic, a unui sistem de asigurare a calității conform cu ISO 9001/2 sau 3, eventual certificat de un organism acreditat și recunoscut. Declarația se poate prezenta sub formă de document, etichetă sau echivalentele sale.

Într-o serie de țări, se utilizează marca de conformitate care este marcă protejată, se eliberează pe baza regulilor unui sistem de certificare, se aplică indicând un nivel acceptabil de încredere că produsul, procesul sau serviciul vizat sunt conforme cu standardul sau alt act normativ specificat. În experiența vest europeană în domeniul certificării, o importantă comunicare a fost prezentată la Conferința anuală a Organizației Europene pentru Calitate (EOQ) – Helsinki, 1993 – care a sintetizat astfel situația certificării în Europa. Astfel până la începutul anului 1993., au fost certificate în Europa de Vest și Centrală circa 21.900 întreprinderi (din care 17.430 întreprinderi se situau în Marea Britanie). Cele mai frecvente modele aplicate sunt: ISO 9002 în țările anglo-saxone și latine, respectiv ISO 9001 în țările Europei de Nord și Centrale. Modelul ISO 9003 este marginalizat pe ansamblul Europei.

Circa 30% dintre cele 18.030 întreprinderi certificate în țările anglo-saxone au avut ca referențial alte standarde decât cele din seria ISO 9000, aplicabile în cazul laboratoarelor organizațiilor de certificare etc.

sunt referințe de nivel internațional;

sunt bazate pe bun simț;

sunt directive pentru întreprindere (ghid);

constituie o ameliorare utilă a performanțelor economice (costurile noncalității)

este posibilă interpretarea pentru a putea să se aplice în domenii extrem de diverse.

sunt dificil de citit;

exigențele sunt redundante;

sunt totuși prea generale în exprimare;

nu ierarhizează exigențele(nu sunt ponderate);

sunt considerate un scop nu un mijloc.

FINALITATEA:

Se obține încrederea clienților ținând seamă de demersul asigurării calității în întreprindere conform exigențelor standardelor ISO 9000.

Cele câteva întreprinderi certificate din Europa de Est și Centrală, apar de regulă în Registrele Organizațiilor de Certificare din Europa de Vest, întrucât această regiune se află în curs de construire. Trebuie evitată confuzia care apare uneori între implementarea standardelor din seria ISO 9000 și aplicarea principiilor managementului calității totale. De fapt cele două acțiuni sunt complementare, întrucât prima permite întreprinderii să funcționeze în mod optim ("to do things right"), în cea de a doua creează condițiile necesare realizării unor produse și servicii de calitate ("to do the right things"). țările care nu sunt membre ale Comunității Economice Europene, percep certificarea ca o măsură protecționistă, echivalenta unei bariere vamale.

În fiecare țară din Uniunea Europeană, dar tot mai mult și în țările fost socialiste, există în prezent cel puțin o organizație de certificare a sistemului calității și mai multe organizații de certificarea produselor agreate sau acreditate pe plan național sau recunoscute pe plan internațional.

Aceste organizații sunt, de exemplu: în Franța: AFAQ, în Germania: DQS și TÜV, în Marea Britanie: BSI, în Elveția SQS, în Olanda: KEMA, pe plan internațional: BVQI sau LRQA.

Reprezentanți ai organizațiilor de certificare Vest Europene au semnat în 1989 un "Memorandum de recunoaștere reciprocă".

În legislația noastră, prin certificare se înțelege “totalitatea activităților (încercări, verificări) efectuate de un organism neutru, independent de furnizor și beneficiar, competent din punct de vedere juridic și profesional, prin care se atestă în scris performanțele unui produs, precum și capacitatea producătorului de a-l reproduce în serie la parametrii calitativi stabiliți.

În România certificarea este reglementată prin mai multe hotărâri guvernamentale și alte acte normative privind standardizarea și protecția consumatorilor.(H.G.167/1992,H.G.629/1996 etc. vezi și la capitolul 10)

În țara noastră, “Legea privind asigurarea calității produselor și serviciilor” (proiect) prevede crearea unui sistem național de certificare a calității și acreditare a unor laboratoare, în conformitate cu cerințele internaționale agreate de ISO și a celor în vigoare în țările CEE.

Comisia Națională pentru Standarde, Metrologie și Calitate este organul neutru care efectuează încercări, expertize și analize în vederea certificării calității produselor fabricate în țară sau importate.

În România s-a înființat Centrul Național pentru Încercarea și Expertizarea Produselor, LAREX, recunoscut legal și înregistrat la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale și a Serviciilor.

În accepțiunea legislației noastre, “marca de calitate” reprezintă un semn grafic aplicat pe produs sau ambalajul acestuia pentru a oferi beneficiarului garanția că produsul respectiv îndeplinește integral parametrii calitativi prevăzuți.

De fapt, certificarea vizează un triplu obiectiv de progres:

1. protejarea consumatorilor prin motivarea încrederii acestora în calitatea produselor și serviciilor de achiziționat;

2. promovarea vânzărilor prin punere în valoare și diferențiere față de concurență;

3. creșterea eficienței reglementărilor prin adoptarea unor mijloace mai exigente.

Omologarea produselor

Operație deosebit de importantă pentru succesul produselor pe piață. Certificarea de omologare ca și celelalte documente de acest fel, este reglementată în diferitele acte legislative. În principal la omologare se analizează rețetele, particularitățile de fabricație, instrucțiunile tehnologice, buletinele de analiză, proiectele standard și documentația care atestă respectarea cerințelor igienico-sanitare prevăzute a fi respectate în vederea protejării consumatorilor. La omologare trebuie să participe obligatoriu reprezentanții producătorului, furnizorului și cei ai comerciantului, beneficiarul, la acestea se mai asociază și delegați ai organelor pentru controlul calității, precum și ai Ministerului Sănătății.

Prin omologare se înțelege totalitatea activităților efectuate de comisia de omologare. Aceasta declară în scris, pe baza încercărilor, a verificărilor, că produsul respectiv îndeplinește toate condițiile de calitate prevăzute în standarde, norme, contracte sau alte documente tehnico-economice.

Comisia de omologare este formată din reprezentanți ai producătorilor, beneficiarilor, unităților de proiectare, laboratoare acreditate de testare, ministerelor, departamentelor sau altor unități interesate.

Potrivit reglementărilor române, Legea 4/1989 și H.G. 335/1990, lista produselor pentru care este obligatorie omologarea este aprobată de guvern, la propunerea ministerelor sau departamentelor interesate și a Comisia Națională pentru Standarde Metrologie și Calitate. (C.N.S.M.C.)

La cererea producătorilor pot fi omologate și alte produse în afara celor prezentate expres.

Pentru produsele a căror omologare este obligatorie, încercările și verificările în vederea omologării se fac numai în laboratoare acreditate.

Comisia de omologare eliberează certificate de omologare avizate de Comisia Națională pentru Standarde, Metrologie și Calitate(C.N.S.M.C).

La ora actuală se consideră omologarea și certificarea ca fiind echivalente, cea de-a doua tinzând să o înlocuiască pe prima în relațiile client-furnizor, dar în acest caz se presupune prezența unei părți neutre pentru evaluare obiectivă. Certificarea produselor este obligatorie în cazurile în care documentația de referință are caracter obligatoriu (agrement, omologare, calificare). Rațiuni ce privesc aspectele juridice dar și de imagine pe piață conduc interesul spre certificare sau spre ceea ce noi românii suntem (încă) obișnuiți să numim “omologare”.

Garantarea calității

Rezoluția 39/248 din 1985 ONU lansează principiile liniilor directoare pentru protecția consumatorilor, fiind o problemă de anvergură mondială. Prin adoptarea acestei rezoluții la nivel statal se permite asigurarea unui cadru legislativ rațional încurajând cooperarea internațională, în special pentru nevoi de bază, securitate și pentru un mediu înconjurător sănătos.

Garantarea calității constituie o obligație fundamentală a vânzătorului, termenele de garanție sunt stabilite prin contract sau prin lege, în funcție de natura mărfii.

Garantarea se referă la răspunderea juridică a furnizorilor (LIABILITY=responsabilitate -angajament). Această activitate a apărut datorită obligației de a pune pe piața C.E. numai produse sigure. Dintre preocupările actuale problemele privind consumatorul în C.E sunt considerate serioase și urgente, astfel remarcăm:

crearea de instituții guvernamentale cu rolul de a proteja și promova drepturile consumatorilor;

încurajarea constituirii de sisteme de legislație care să ofere posibilitatea despăgubirii prompte și eficiente a consumatorului;

publicarea de informații care să permită consumatorilor să devină participanți competenți și activi pe piață, mai informați în legătură cu bunurile și serviciile, și mai capabili să poată juca un rol constructiv;

asigurarea educației care să permită consumatorului să-și înțeleagă drepturile și obligațiile și să acționeze în conformitate cu ele.

În 1994 în "Growth, Competitiveness, Employment – The Challanges and Ways forward into the 21 th Century" (Creștere, competitivitate, angajare, provocările și căile spre secolul XXI.), Comisia Europeană și-a anunțat intenția de a dezvolta o politică europeană de promovare a calității fiind lansată în acest sens o largă rundă de consultări cu factori de răspundere din Europa, autoritățile naționale responsabili cu calitatea din mari companii europene etc. După cum menționa însuși președintele Comisiei Europene, această politică nu a fost gândită în intenția de a da C.E. un rol intervenționist. C.E. intenționează mai de grabă să acționeze pentru elaborarea proiectelor și inițiativelor într-o manieră descentralizată. Structura politicii europene de Promovare a Calității, a fost realizată prin documentul C.E. "An European Quality Promotion Policy or The Way of Europe towards Excellence", document lansat la mijlocul anului 1995.

În viziunea acestui document programatic politica europeană de promovare a calității se referă la:

viziune strategică privind calitatea, care are ca scop să identifice punctele cheie pentru dezvoltarea unei imagini și culturi a calității europene;

termeni contractuali;

lipsa sau insuficiența de cunoaștere, recunoaștere și cunoștința de cauză din partea consumatorilor în legătură cu rolul lor pe piață, drepturile și datoriile lor;

promovarea un program european pentru calitate care va constitui materializarea acestei viziuni.

Pentru rezolvarea problemelor a fost înființată, în 1960, Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori. Guvernele din Europa de Est și Centrală au fost sfătuite să adopte politici de stat în acest sens.

Garantarea este responsabilitatea producătorului în fata cumpărătorului. Garantarea este cunoscuta din cele mai vechi timpuri(încă din antichitate) și se constituie pe baza câtorva elemente:

cine are responsabilitatea și în ce condiții;

cât se poate cheltui în acest scop;

până când se poate acorda despăgubirea(limita de timp).

Preocupările de garantare a calității mărfurilor sunt din ce în ce mai evidente. Acest lucru se realizează printr-un sistem de masuri și de acțiuni care au o eficacitate diferita, printre care remarcam:

prevederea în lege a obligației de a garanta și a despăgubi pe beneficiar în cazul livrării de mărfuri de calitate ne corespunzătoare;

prevederea în lege a obligației de a stabili pentru produsele existente pe piață termene de garanție;

instituirea de asistenta tehnica și de service ca și o serie de alte practici comerciale specifice.

Conform H.G.665/1995 și a H.G.394/1996 legislația țării noastre concretizează și sunt menționați agenții economici care garanteze calitatea. Producătorul garantează calitatea în mod direct, efectuând operații de service și desdăunări față de beneficiar pe tot parcursul termenului de garanție. În același timp, el trebuie să garanteze și în mod indirect, având responsabilitatea morală și după expirarea termenului de garanție. Beneficiarul sau întreprinderea de comerț e obligată să desdăuneze pe consumatorul individual căruia i-a vândut o marfa cu defecte. Cărăușul trebuie să garanteze calitatea, dacă se constată alterarea calității mărfurilor prin substituire sau impurificare și aceasta a avut loc în perioada transportului, cărăușul va răspunde pentru aceste modificări.

Intr-o strânsă legătură cu garantarea este și noțiunea de omologare care presupune stabilirea denumirii produsului, precizarea termenului de garanție și a termenului de valabilitate, a indicilor de calitate precum și a condițiilor de ambalare, transport și depozitare.

Certificatul de garanție certifică și garantează calitatea produselor de folosință îndelungată. Conform legislației românești în domeniu, producătorul trebuie, să emită o serie de documente care fac dovada calității produsului livrat sau a serviciilor prestate.

Prin termen de garanție se înțelege intervalul de timp prevăzut în standarde, norme sau contracte, în cadrul căruia remedierea sau înlocuirea produsului se realizează pe seama și cheltuiala unității producătoare sau prestatoare. Termenul de garanție începe de la data vânzării produsului și e dat ca interval limită sau îndeplinirea altor condiții (ex. garanția autoturismului 6000 km / 1 an).

Termenul de valabilitate – intervalul de timp în care produsele alimentare, medicamentele, produsele chimice, conservate, depozitate și transportate în condițiile stabilite prin documentele tehnico-economice își păstrează ne modificate toate însușirile calitative inițiale.

Termenul de valabilitate începe de la data fabricației și este indicat cu interval de timp sau data limită de utilizare.

Durata de utilizare normală – este intervalul de timp în cadrul căruia produsul în condiții de exploatare, depozitare, transport stabilite prin documentele tehnico-economice își menține toate caracteristicile de funcționare. Această durată începe de la data vânzării produsului de către beneficiarul final și este menționat în documentele tehnice ale produselor.

Firmele producătoare, cele de comercializare precum și cele de prestări de servicii răspund de orice deficiență privind calitatea produsului/serviciului apărut în termenul garanției, precum și pentru eventualele vicii ascunse constatate în perioada de valabilitate sau de garanție, dacă acestea provoacă nerealizarea scopului pentru care produsul respectiv a fost creat.

Legislația prevede obligația înscrierii termenului de garanție sau valabilitate pe produse, ambalaje individuale și/sau documentele de însoțire a mărfurilor.

Standardizarea și atestarea calității pe plan internațional

Prima organizație națională și primele standarde au apărut în Anglia în 1901, apoi în 1917 în Germania, urmată de USA și Franța în 1918, fosta URSS a avut standardizare din 1923. În România primele standarde de stat, naționale au fost adoptate din 1949.

5.6.1. Standardizarea și atestarea calității la nivel regional

La nivelul CEE au fost create o serie de organisme de profil, printre care: Comitetele Europene de Standardizare (CEN, CENEIEC), Organizația Europeană pentru Standardizare și Telecomunicații (ETSI).

Organizațiile naționale de standardizare ale țărilor CEE au obligația de a comunica Consiliului programele lor de standardizare, respectiv proiectele lor de standarde, permițându-se, totodată, acestor organisme de a interveni în elaborarea normelor naționale ale celorlalte țări membre.

În perspectiva deschiderii Pieței Unice Europene se acordă o importanță crescândă elaborării acestor norme armonizate, stabilindu-se în același timp standarde internaționale cu caracter obligatoriu în țările CEE. Standardele referitoare la calitate care operează pe planul Comunității Economice Europene sunt cele din seria EN 29000.

Printre aceste standarde internaționale se numără și seria ISO 9000 (vezi tabelul alăturat). Aceste standarde sunt referitoare la asigurarea calității produselor și serviciilor.

5.6.2. Organisme naționale de standardizare și atestare a calității produselor

5.6.2.1. Marea Britanie

Primul organism național de standardizare a fost creat în Anglia (1901) sub denumirea de British Standard Institution (B.S.I.).

B.S.I. – recunoaște existența a două grupe principale de standarde: “Standarde fundamentale” și “Standarde industriale”. Standardele fundamentale se referă la sistemul unităților de măsură. Standardele industriale – British Standards – se referă la materiale, aparate, mașini, etc. și definesc metode de încercări, proprietăți, compoziția chimică, dimensiuni, reguli de verificare a calității, termene, simboluri, etc.

Sub denumirea de “Code of practice” apar standardele care stabilesc reguli privind utilizarea materialelor și aparatelor, în scopul protecției sănătății și securității omului.

“British standards” sunt elaborate de comitetele de standardizare industrială, alcătuit din reprezentanții organizațiilor profesionale și reprezentanți ai oficialităților (ministere, instituții, etc.).

B.S.I. emite de asemenea certificate de conformitate și “marca de certificare”, pe baza încercărilor efectuate în laboratoarele sale acreditate. Pentru o serie de produse prezentarea acestui certificat de conformitate este obligatorie.

5.6.2.2. Franța

Organismul guvernamental care elaborează politica de standardizare este “Comisia de normalizare”, care controlează elaborarea normelor și supraveghează aplicarea acestora în toate sectoarele economiei. “Asociația franceză de normalizare” (AFNOR), organizație privată, are ca obiect pregătirea programelor de standardizare, sub conducerea “Comisiei de normalizare”. Aceste programe devin oficiale numai după aprobarea lor de către Comisie.

AFNOR gestionează și “marca națională de conformitate” cu normele numite N.F.(norme française). Această marcă(lansată în 1938) de conformitate cu standardele naționale asigură producătorilor autorizați să o aplice, o poziție privilegiată în raport cu concurenții lor, beneficiarii având certitudinea că achiziționează un produs de calitate constantă. Pentru atestarea calității produselor cu performanțe deosebite, care depășesc nivelul corespunzător standardelor naționale, se folosesc două variante ale acestei mărci “N.F. Selection” și “N.F. Prestige”.

Dacă în anul 1990, marca N.F. era obligatorie numai pentru un produs(căștile pentru motocicliști), în anul 1993 mai mult de 1200 de standarde referitoare la igiena și securitatea muncii și a consumatorilor au aplicabilitate obligatorie în domeniul public( piețe și localuri publice). Pentru sectorul particular numai 115 dintre aceste standarde au primit caracter de aplicare obligatorie.

5.6.2.3. Germania

În Germania există unul dintre cele mai eficiente sisteme de certificare a calității produselor.

Standardele oficiale utilizate în Germania poartă denumirea de “Deutsche Industrie Normen” (DIN).

Societatea Germană de certificare a calității “Deutsche Gesellschaft zur Zertifizierung von Quälitäts”, înființată în 1983, efectuează testarea produselor într-un complex de laboratoare de încercări și eliberează certificate de conformitate. Acordă pentru aceste produse marca G.S. (geprüift Sicherheit) care este cel mai cunoscut și de încredere certificat pe piața germană. De menționat că nu are caracter de drept obligatoriu, dar un produs care nu are aplicată această marcă nu se vinde, deci ea este impusă consensual de partenerii economici( clienți din alte sectoare industriale, comercianți, companii de asigurare, sindicate, consumatori). În cazul unui accident în care este implicat un produs care are aplicată marca G.S. legea va recunoaște buna credință a fabricantului). Alte mărci de conformitate cu standardele sau alte norme de referință sunt:

marca DIN- conformitate cu standardele germane;

marca TEST- referitoare la fiabilitate, siguranță, preț. Prin încercări, comparații Fundația pentru încercarea mărfurilor WARENTEST, prin revista lunară TEST( tiraj de cca. 650.000 exemplare) atribuie mărfurilor calificativele: defectuos, satisfăcător, bun, foarte bun.

marca QUELLE- este atribuită de Institutul de încercarea mărfurilor a Casei de comerț en-gross QUELLE, care are și cel mai consacrat manual de asigurare a calității în domeniu comercial din germania(QUELLE Q NORM 2000).

marca RAL este atribuită de Institutul german de asigurare a calității și marcare) și se referă la produse industriale de consum, produse pentru construcții, vopsele, la textile, electrocasnice, produse alimentare, produse din piele, hârtie etc.

5.6.2.4. Belgia

Certificarea calității produselor este reglementată prin “Legea privind acreditarea, certificarea și control, precum și a laboratoarelor de încercări” din iulie 1990.

Potrivit prevederilor acestei legi, organismul de certificare are competența de a efectua una sau mai multe din următoarele certificări: certificarea de conformitate, de asigurare a conformitate, de asigurare a calității și de sistem de calitate, cu sau fără atribuirea unei mărci de conformitate.

5.6.2.5. Elveția

În 1983 a luat ființă “Asociația elvețiană pentru certificarea calității (SQS), o instituție centrală, neutră și competentă pentru Expertizarea, evaluarea și certificarea sistemelor de asigurare a calității din întreprinderi, în ceea ce privește garantarea unei calități stabile.

Această instituție eliberează certificate prin care se face dovada că întreprinderea dispune de condițiile preliminare tehnice, organizatorice și de personal pentru a garanta calitatea stabilită a produselor sale.

5.6.2.6. Statele Unite ale Americii

În SUA încă 80% din produsele americane mai circulă numai pe baza declarației de conformitate a producătorului, fără intervenția organismelor de certificare.

Capabilitate, integritatea și reputația producătorului definește nivelul de încredere al declarației de conformitate date de producător. Criteriile și procedurile recomandate pentru declarația de conformitate a producătorului sunt reglementate de Standardul național american pentru certificare Z-34. 2-1987 “Certificarea de către producător la furnizor”. Există reglementări și pentru certificarea terța- parte prin Standardul național american pentru certificare Z-34. 1-1987 “Program de certificare terța-parte”. Acest program se referă la produsele care afectează în mod direct sănătatea și siguranța utilizatorului.

Organismul național de standardizare este “American Standard Asociation” (ASA). Aceasta este o federație, reunind peste 1000 de asociații industriale, instituții tehnice și organizații ale consumatorilor, la care sunt afiliate peste 2000 de societăți.

ASA asigură elaborarea normelor numite “American Standards”. Întreaga activitate a Asociației, inclusiv aprobarea oficială a standardelor, se desfășoară sub controlul Consiliului de Standardizare (“Standards Council”).

5.6.2.7. Japonia

Ministerul Japonez al Comerțului Internațional și Industriei (MITI) aprobă aplicarea “mărcii de certificare” JIS (Japon Industrial Standard). Această marcă atestă că produsele pe care se aplică sunt conforme cu JIS, iar întreprinderea îndeplinește cerințele MITI.

5.7.3. Organizații mondiale și regionale de standardizare și atestare a calității

Comisia Electrotehnică Internațională (CEI) creată în 1906, are ca scop facilitarea armonizării standardelor din domeniul electrotehnicii și electronicii.

Lucrările sale, desfășurate pe sectoare (electrotehnică, telecomunicații, energie nucleară etc.) sunt de două categorii:

pentru realizarea unei mai bune înțelegeri între specialiștii din toate țările, prin unificarea terminologiei, a simbolurilor grafice folosite la schemele instalațiilor, etc.

pentru standardizarea propriu-zisă a materialelor, mașinilor și aparatelor electrice (caracteristici, metode de încercări, dimensiuni unificate, etc.).

Bazele cooperării internaționale în materie de standardizare au fost puse prin înființarea în 1926 a Federației Internaționale a Asociațiilor Naționale de Standardizare (ISA), iar în 1946, ca succesoare a acestei Federații, a fost creată Organizația Internațională de Standardizare (ISO).

Scopul pentru care a fost înființată această organizație este acela de a “favoriza dezvoltarea standardizării pe plan mondial, pentru facilitarea schimburilor de produse și servicii între țări și pentru dezvoltarea cooperării în domeniul activităților intelectuale, științifice, tehnice și economice.

Inițial ISO a urmărit raționalizarea unui număr mare de standarde contradictorii în domeniile industrial și comercial.

În prezent, activitatea ISO este mult mai complexă, axându-se pe organizarea coordonării și amplificării standardelor naționale, elaborarea de standarde internaționale conținând prescripții comune, susceptibile de a fi utilizate la nivel național și internațional, organizarea schimbului de informații între țări privind standardizarea, cooperarea cu alte organizații internaționale.

Cca. 30% din statele membre ale ONU sunt membre ale ISO, cea ce reprezentă 9/10 din comerțul internațional. Lucrările acestei Organizații desfășoară prin structurile sale care cuprind: Comitetele tehnice, Subcomitetele și Grupele de lucru. Aceste comitete acoperă majoritatea domeniilor industriei și alte sectoare de activitate: agricultură, sănătate, etc. De exemplu, există comitete tehnice pentru: automobile, aeronautică, aparate medicale, ambalaje, calculatoare, prelucrarea informației, mediu înconjurător etc.

Comisia Codexului Alimentar (Codex Alimentarius) din cadrul FAO și OMS are drept scop coordonarea lucrărilor în materie de norme alimentare, întreprinse de organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, asigurând punerea de acord a normelor elaborate și publicarea lor după acceptare într-un “Codex Alimentarius”.

Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv apărarea sănătății consumatorilor și armonizarea cerințelor referitoare la produsele alimentare, facilitând desfășurarea comerțului internațional cu astfel de produse.

Este cea mai mare organizație internațională de elaborare de standarde având 133 de țări membre. S-au elaborat peste 200 de standarde și 40 de coduri și linii directoare referitoare la cerințele de hrană. Aceste documente sunt recomandate guvernelor în vederea includerii în legislația națională, iar rin acceptarea unui asemenea standard, țara respectivă se obligă să permită distribuția liberă pe teritoriul respectiv, a oricărui produs conform cu toate cerințele din standard.

Activitatea Comisiei se desfășoară prin intermediul unor Comitete specializate, cum sunt: Comitetul mixt FAO / OMS al experților guvernamentali pentru Codul de principii privind laptele și produsele lactate; Comitetele Codex pentru igienă alimentară, aditivi alimentari, etichetarea produselor alimentare, metode de analiză și luare de probe, pesticide etc.

Întrebări de autoverificare

1.Care sunt activitățile destinate ameliorării calității?

2.ce reprezintă standardizarea?

3. Care sunt scopurile standardizării?

4.Care este cadrul de aplicare, nivelele și conținutul standardizării?

5.Sunt obligatorii standardele? Dacă da, care sunt condițiile pentru care sunt acestea obligatoriu de folosit?

6.Care sunt documentele destinate ameliorării calității?

7.Ce presupune atestarea calității? Dar certificarea?

8.Care sunt avantajele certificării ISO 9000? Dar dezavantajele?

9.Ce este marca de conformitate?

10. Ce este omologarea produselor?

11. Explicați prin ce se deosebește termenul de valabilitate de termenul de garanție?

Înnoirea gamei sortimentale de produse și servicii

Mediul social-economic contemporan presupune modificări extrem de dinamice. În conformitate cu progresul cuturii și civilizației nevoile sunt și ele într-o continuă schimbare. Deciziile comerciale se bazează pe un complex de factori. Orice întreprindere trebuie să-și bazeze deciziile pe o politică de produs, care se referă la producerea a ceea ce se cere pe piață. și care ia în considerație toate elementele strategice ale unei firme. O mai bună cunoaștere a comportamentului consumatorului poate să se reflecte pozitiv în activitatea unei firme, iar adaptarea produsului la cererea reală este incontestabil o acțiune profitabilă ce se poate materializa prin înnoirea gamei sortimentale. Aceasta presupune modificarea structurii sortimentale în timp și este un proces tehnico-economic plurivalent.

Înnoirea înseamnă înlocuirea ritmică (anual, sau la alte intervale de timp) a unei părți mai mari sau mai mică din gama produselor / serviciilor cu altele noi. Criteriile care duc la aprecierea gradului de noutate al unui produs/serviciu sunt următoarele:

tipul de nevoie pentru care a fost destinat produsul/serviciul: nevoie nouă (potențială, latentă) sau existentă;

forma modificată al calității reflectat în gradul de satisfacere al nevoii, care poate fi în creștere când produsul are succes pe piață sau în scădere când nu este solicitat de consumatori (conform ciclului de viață al produsului).

Categoriile de produse / servicii apreciate prin prisma criteriilor de mai sus sunt următoarele (delimitarea este aproximativă, neriguroasă):

produse / servicii absolut noi, sunt menite să acopere nevoi noi, care existau în mod latent dar nu erau satisfăcute. Sunt produse cu gradul cel mai mare de noutate. Exemplu: apariția în timp a nevoilor referitoare la informare și a răspândirii în masă a celor culturale prin intermediul radioului, apoi al televiziunii, iar mai nou: apariția și extinderea utilizării calculatoarelor electronice pentru satisfacerea unei multitudini de nevoi noi, apărute odată cu diversificarea și mărirea complexității proceselor de producție și proiectare, cât și a vieții zilnice; comunicare, jocuri, gestiune familială etc.

produse /servicii noi destinate să satisfacă nevoi manifestate pe piață, dar la o altă treaptă, de preferat superioară celor vechi. Produsele noi au trecut și prin forma de produse absolut noi.

Înnoirea urmărește optimizarea combinațiilor de grupe de produse ținând seama de oportunitățile de pe piață în condițiile utilizării eficiente ale resurselor întreprinderii și se face prin mai multe căi:

diversificarea care constă în proiectarea unor produse noi, cu însușiri noi de funcționare, bazată pe alte principii, permițând satisfacerea acelorași nevoi, dar la un stadiu superior – ex.; patefon – pick-up – compact disc; televizoare color față de cele alb-negru; mașină de făcut cafea filtru- presso; locomotivă cu abur – locomotivă Diesel, etc.

modernizarea care constă în reproiectarea produselor existente prin creșterea numărului de proprietăți sau prin îmbunătățirea caracteristicilor existente în scopul ridicării gradului de satisfacere în concordanță cu noile cerințe ale beneficiarului (ridicarea selectivității aparatelor de radio, a fidelității de redare a casetofoanelor, magnetofoanelor, creșterea fiabilității aparatelor electro-casnice, îmbunătățirea randamentului și a consumului de combustibil al autoturismelor, etc.).

Fazele optimizării calității noilor produse și a gamei sortimentale

Prin conceptul de gamă sortimentală optimă a unei grupe de mărfuri se înțelege o structură adecvată care satisface simultan cerințele calitative, cantitative și de eficiență economică atât la furnizor cât și la beneficiar. Stabilirea mărimii gamei sortimentale și a variantelor optime de produs trebuie să se realizeze luând în considerare factorii calitativi și cei economici. Găsirea optimului în acest caz se reflectă prin obținerea unui profit mai mare. Înnoirea permanentă și optimizarea gamei sortimentale presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) analiza produselor din fabricația curentă;

b) alegerea variantelor optime din punct de vedere calitativ și al eficienței economice;

c) obținerea celei mai favorabile structurii a gamei sortimentale de mărfuri.

6.1.1. Analiza produselor din fabricația curentă

Acest gen de analiză trebuie făcută sistematic și regulat cu scopul de a preveni eventualele neajunsuri create de imposibilitatea vinderii unor produse care nu mai satisfac cerințele pieței, care pot astfel să afecteze imaginea producătorului dar și încrederea consumatorilor. Astfel la nivel microeconomic în cazul unei grupe sau subgrupe de mărfuri, se face cu în scopul stabilirii ordinii de scoatere din fabricație, respectiv de pe piață, a produselor care nu mai corespund nivelului atins de trebuințele umane la un moment dat. Succesiunea scoaterii din fabricație implică identificarea unei concordanțe între existența unor anumite trebuințe cu grad de înnoire rapid, structura sortimentală și calitatea produselor. Prin analiza eficienței economice a fiecărui produs se pot evidenția aspectele calitative pozitive, dar și cele negative, ale noncalității. Ambele cazuri se reflectă prin volumul desfacerii în primul rând, care implicit se regăsește în rezultatul economic ale întreprinderii, adică beneficiul crește, respectiv scade.

Optimizarea cu ajutorul metodei de analiză a produselor aflate în fabricație curentă se poate realiza prin: analiza rentabilității, stabilirea fazei în care se află la un moment dat produsul pe curba ciclului de viață, diagnosticarea calității.

Dacă se pornește de la diagnosticarea calității, atunci se vor analiza comparativ indicii principalelor caracteristici ale produselor din fabricația curentă față de indicii produselor similare realizate de alte întreprinderi. În același timp se face analiza noncalității produselor la anumite perioade (după omologare și începerea fabricației) ceea ce urmărește evidențierea stadiului atins și constanța în timp a calității. Abaterile de la nivelul calitativ la producția de serie, datorate unor factori obiectivi, dar mai ales subiectivi pot constitui cauze ale declinului unui produs pe piață.

La analiza calității se au în vedere nivelurile diferențiate ale produselor în cadrul aceleiași clase de calitate (ex. de masă, superioară, extra, lux ) pentru a constata diferențele în plus sau în minus, față de prevederile standardelor sau față de produse realizate de firme consacrate.

6.1.2. Alegerea variantelor optime de produse noi

Produsele noi trebuiesc alese din mai multe variante posibile care trebuie să întrunească simultan atât cerințele de calitate cât și cele de eficiență economică. Aceasta presupune identificarea trebuințelor nesatisfăcute integral sau parțial.

Selecționarea celor mai valoroase idei pentru realizarea și lansarea produselor pe piață necesită parcurgerea mai multor etape și faze:

6.1.3. Obținerea unei structuri cât mai favorabile a gamei sortimentale

Pentru a asigura o cât mai mare corespondență între structura cererii și gama sortimentală oferită pieței este necesar să se recurgă la optimizarea gamei sortimentale, care trebuie să corespundă ca structură cererii populației, dar în condiții care să faciliteze producția de serie și acoperirea necesarului solicitat de beneficiari. Criteriile de optimizare ce se vor maximiza sau minimiza sunt:

indicatorul sintetic al calității (caracteristicile de calitate ponderate după importanță);

cheltuieli pentru materii prime și materiale;

prețul de producție;

beneficiu / unitatea de produs.

Metoda programării liniare multidimensionale corespunde cel mai bine scopului propus. Comparativ cu alte metode obișnuite de programare liniară, această metodă permite luarea în calcul a tuturor produselor din structura sortimentală, dar și folosirea simultană a indicatorilor de eficiență economică și ai celor de calitate.

Pentru aplicarea metodei este necesar să se întocmească un plan mediu al sortimentelor în care să se includă și produsele noi, dar la fiecare sortiment să se prevadă câte două limite de variație( 5 –10%) pentru a se da posibilitatea calculatorului să aleagă una din cele 3 valori minime, mediu sau maxim în funcție de care se corelează criteriile luate în calcul. În final rezultă un plan optim care este reprezentat printr-o funcție sintetică ce include funcțiile optimizate ale criteriilor luate în calcul.

Întrebări de autoverificare

1.Care sunt criteriile care conduc la aprecierea gradului de noutate al unui produs?

2. Ce înțelegeți prin produs absolut nou?

3. Care este diferența între diversificare și modernizare?

4. Care sunt fazele optimizării calității noilor produse?

5. Care sunt etapele selecționării idilor pentru realizarea și lansarea pe piață a unor produse noi?

6. Cre sunt criteriile de optimizare ale structurii gameni sortimentale?

Atestarea și garantarea calității prin marcarcare și etichetare

De cele mai multe ori, consumatorul care cumpără un produs nu acordă prea mare atenție unor amănumte cum sunt, denumirea producîtorului, țara de origuine ci se orientează după MARCĂ, ea sugerând că bunul respectiv provine dintr-o sursă care ne este cunoscută, calitatea lui fiind garantată prin marca ce o poartă!

Promovarea afacerii este extrem de importantă. Se cheltuiesc miliarde pentru acest lucru, armate de specialiști se ocupă cu alegerea numelui firmei, sau a produselor noi, cu alegerea culorilor, a formei, a sloganului, a mesajelor ce trebuie transmise, a ambalajului, a localizării optime a magazinelor etc.

Crearea imaginii pozitive despre firmă prin tehnici bine gândite, trucuri nevinovate, luptă de guerilă, reguli sistematic aplicate și mai ales comunicare (publicitate, reclamă, ambalaj-vânzătorul mut, relații publice) toate acestea contribuie la un loc la promovare. In cadrul acestor acțiuni marca are un rol important. Convingerea consumatorului că în spatele mărcii se "ascunde" un bun/serviciu de calitate se formează cu multă trudă, perseverență, seriozitate, implicare și mai ales cheltuială.

Marca este cartea de vizita a producătorului în fața consumatorului căruia prin marcă i se dă o garanție în privința calității. În același timp marca este folosită de producători pentru a deosebi mărfurile produse de ei de cele similare aflate în același timp pe piață. Produsul, gama de produse/servicii, gama de servicii sau chiar întreprinderea sunt identificate printr-o marcă.

Marca constă într-un semn sau un grup de semne care au scop identificarea unui produs/serviciu pentru a-l putea distinge de altul. Conform definiției legale pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi: cuvinte, cifre, litere, semne, elemente figurative, forme tridimensionale, chiar forma produsului sau a ambalajului, combinații de culori, nume de persoane, precum și orice combinație între cele mai sus înșirate.

Marca poate fi găsită pe o etichetă, pe un ambalaj, pe produs, în materialele destinate reclamelor și publicității.

Marca scoate produsul din anonimat și este considerată o componentă esențială a strategiei de produs (Kotler Ph.). Marca contribuie atât la informarea consumatorilor cât și a producătorilor asupra performanțelor produsului respectiv înlesnind deosebirea dintre produsele identice sau asemănătoare de proveniența diferită.

Consumatorul trebuie să poată identifica produsele și să-și poată manifesta preferințele. Deținătorii de marca își asumă responsabilitatea și astfel garantează pentru calitatea produselor realizate și a serviciilor prestate. Consumatorul individual poate manifesta fidelitate față de o marcă, atașament ce se poate baza pe o certitudine, marca fiind garanția unei calități constante, bine definite a produselor și serviciilor respective.

Scurt istoric despre utilizarea mărcilor

Mărcile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. În antichitate se foloseau pentru identificarea unor produse (vinuri, produse ceramice etc,) diferite sigilii. Descoperirile arheologice indică la romani utilizarea a unor semne cu valoare de marcă, indicând pe produsele ceramice numele producătorului și localitatea în care erau produse.

În Evul mediu se dezvoltă mult meșteșugurile, din această perioadă se identifică utilizarea a două tipuri de mărci: "signum collegi" care sunt mărci corporative și care erau utilizate pentru atestarea respectării unor anumite reguli de fabricație în cadrul corporației. Respectiv "signum privati" care este marca individuală și atesta proveniența produselor realizate de un anumit meșteșugar.

Din acestă perioadă se conturează funcțiile mărcii, dar și regimul ei juridic. Pe lăngă mărcile producătorilor apar mărcile comercianților. Mărcile erau utilizate în special de orașele republici italiene (Venția, Genova etc.) și de orașele comerciale din nordul european (Worms, Mainz, Koln, Hamburg, Riga, Danzig etc.).

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt emise primele reglementări consacrate modului de utilizare și protecției mărcilor. Florescu C. analizează și propune următoarea delimitare a evoluției mărcilor în trei epoci:

Prima perioadă – așa numita perioadă patronimică se caracterizează prin atribuirea de către producători a propriilor nume, produselor(Ford, Mercedes, Olimpia, Renault etc.).

A doua perioadă, perioada mărcilor care disting și descriu produsul, este perioada generațiilor de produse, se caracterizează prin descrierea produsului(gama de săpun Palmolive- marca descrie produsul obținut cu ulei de palmier, Dentimint-pastă de dinți).

Perioada a treia este cea a generației de mărci simbolice, se caracterizează prin coincidența dintre marca utilizată și aspirațiile consumatorilor.

În evoluția utilizării mărcilor piața a confirmat rolul și importanța utilizării mărcilor în activitățile de vânzare, astăzi sunt utilizate toate aceste trei tipuri de mărci.

Legislația în vigoare subliniază funcțiile pe care le are marca rolul pe care îl joaca acestea în stimularea agenților economici, pentru îmbunătățirea calității produselor și serviciilor.

În majoritatea țărilor lumii utilizarea mărcilor este reglementată prin lege, astfel se impune obligativitatea producătorilor:

de a înregistra mărcile la instituții specializate;

de a le folosi marca pentru identificarea produselor lor;

respectarea legislației referitoare la dreptul mărcilor.

In țara noastră marcarea e reglementată prin lege. În primul rînd Legea nr.137/1995 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci(O.S.I.M); Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; Legea 8/1996 privind drepturile de autor.

Pe plan internațional sunt cunoscute ca documente sau ca organisme referitoare la această problemă:

“Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale”(1883) a apărut cu scopul de a facilita depozitarea mărcilor din lumea întreagă, mai multe țări au prevăzut utilizarea unei proceduri de drept prioritară. Titularii mărcilor din țările membre ale acestei Convenții au dreptul de a-și înregistra mărcile în orice țară participantă la convenție cu respectarea condițiilor și cu îndeplinirea formalităților cerute în țara de depozitare;

“Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor” (1891), România este membră a acestei înțelegeri din 1920. Această înțelegere reglementează statutul mărcii internaționale: fiind depusă la Oficiul Mondial al Proprietății Industriale(O.M.P.I) din Geneva și are efecte în mai multe țări. Fiecare țară semnatară a Acordului, poate examina marca depusă în funcție de legislația proprie; unificarea privește numai procedura.

Lectură

Considerente asupra proprietății industriale și a celei intelectuale

Anual sunt cheltuite în lume de către diferite firme sume exorbitante, pentru fixa numele mărcii încercând să lege imaginea mărcii în speță de calitatea produsului sau serviciului pe care-l reprezintă. Alte milioane de dolari sunt cheltuite pentru cercetare care are ca rezultat dezvoltarea proprietății industriale sau intelectuale (patente, brevete, drept de autor) prin produse noi, procese, desene, modele care toate separat sau simultan oferă acestor firme avantaj competitiv. Subliniem că, în fond acestea sunt printre cele mai valoroase active pe care o firmă le poate avea. Utilizarea fără drept legal, falsificarea are repercursiuni ecionomice negative, aducînd profit ilegal, cauzând pierderi importante economiilor naționale, implicit cetățenilor (taxe și impozite mai puține, bugete mai mici, șomaj, insecuritate și pericol în utilizare etc.).

Un exemplu elocvent pentru piraterie industrială sau intelectuală poate fi constiderat software-ul pentru că este scump când se crează sau se dezvoltă și extrem de ieftin atunci cînd se copiază și se utilizează ilegal. Comerțul cu mărfuri contrafăcute s-a dezvoltat foarte mult în multe țări inclusiv în Statele Unite ale Americii, Canada și Uniunea Europeană. În aceste țări s-a incercat să se modifice regulile introduse prin Acordul GATT și care să impună măsuri și pedepse exterm de severe impotiva țărilor care permit fabricarea și vînzarea mărfurilor piratate. Mărfurile contrafăcute sau pitratate provin dintr-o plajă foarte largă de industrii: textilă, chimică, alimentră, farmaceutică etc.pentru a enumera numai câteva.

Așa cum am arătat, în mod obișnuit drepturile asupra proprietății intelectuale sunt actualmente în mod legal protejate, prevenindu-se copierea, falsificarea sau utilizarea fără drept a acestui patrimoniu, în România prin: Legea 8/1996-privind dreptul de autor și drepturile conexe; Legea 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale; Legea 64/1991 privind brevetele de invenție și inovațiile alături de Legea 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție; Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice precum și Legea 3/1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internațională în domeniul proprietății industriale; Legea 15/2001 privind ratificarea Actului de la geneva al Aranjamentului de la Haga privind întergistrarea internațională a desenelor și modelelor industriale adoptat înb 2 iulie 1999.

Un patent este o alocație guvernamentală acordată inventatorului unui produs sau dreptul exclusiv al acestuia pentru producerea, folosirea și vânzarea produsului. Mărcile de fabrică și Numele de Comerț sunt desene și nume, de obicei înregistrate oficial, prin care comercianții sau fabricanții își diferențiază produsele. Drepturile de autor sunt drepturile exclusiv legale ale autorilor, compozitorilor, dramaturgilor, artiștilor și ale editorilor de a­și edita și a dispune de lucrările lor.

Secretele Comerțului reprezintă informațiile pe care orice comerciant dorește să le păstreze confidențiale. Secretele Comerțului pot reprezenta o valoare imensă, pe care fiecare țară încearcă să le protejeze în felul ei (prin măsuri proprii). Durata păstrării lor diferă, la fel ca și produsele care pot sau nu pot fi protejate. Însă, unele țări țin secret procesul de fabricare a produselor nu și produsele. De aceea, afacerile internaționale trebuie să cunoască legislația fiecărei țări unde ar vrea să fabrice, creeze sau să vândă un produs.

Patentele, mărcile de fabrică, numele de comerț, drepturile de autor și secretele comerțului, toate se referă la calitatea intelectuală. Comisia de Comerț Internațional a Statelor Unite afirmă că utilizarea neautorizată străină a calității intelectuale deținută de americani costă Statele Unite mai mult de 40 miliarde de dolari pe an. La această sumă se ridică: valoarea exporturilor pierdute, vânzărilor interne și drepturilor de autor.

In general guvernele încearcă să combată aceste lucruri. În alte țări există numeroase legi luate împotriva pirateriei, însă poliția acestora fie că nu are voință, fie că nu poate să o oprească. Fiind corpuri pentru apărarea legilor nu au nici o scuză de a nu­și face datoria.

Comunitatea internațională, diferite organisme exercită presiuni asupra unor țări să adopte aceste legi pentru apărarea calității intelectuale. Guvernele și organizațiile internaționale încearcă de asemenea, ca aceste măsuri împotriva pirateriei calității (proprietății) intelectuale să fie adoptate și de către Cercul Uruguay din GATT. A avut succes, însă a întâlnit puternica opoziție a Braziliei și a Indiei.

În domeniul patentelor, unele stadii de standardizare sunt stabilite de Convenția Internațională pentru Protecția Proprietății Industriale, uneori sunt atribuite Uniunii din Paris. 90 de țări, incluzând și marile națiuni industriale au aderat la această convenție.

Majoritatea țărilor latino­americane, precum și Statele Unite au devenit membrii ai Convenției Inter­Americane. Mijlocul de apărare pe care­l folosesc este asemănător cu cel al Uniunii din Paris.

Un pas major spre armonizarea Tratatului patentului a fost înființarea Organizației Europene a Patentului (EPO). Cei ce fac parte din această organizație sunt membrii Uniunii Europene (UE), precum și Austria, Elveția și Suedia.

Un solicitant al EPO trebuie să aibă un dosar cu o singură cerere, fie în Anglia, Franța sau Germania, pentru a putea fi păstrată integritatea patentului în țările membre. Solicitantul trebuie să întocmească dosarul în limba țării în care îl depune. Acest lucru e necesar în fiecare țară care nu este membră a EPO.

În Statele Unite, reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare și­au sporit atacurile asupra exclusivității și protecției patentelor pe un timp mai îndelungat. Ei vor să scurteze perioadele de protecție cu 5 ani sau cu cel puțin 30 luni, din cei 15­20 ani cât s­a stabilit. În țările industrializate, companiile care sunt proprietare a numeroase patente pentru noile tehnologii, rezistă acestor atacuri. Acestea au arătat că perioada lungă de protecție a patentului este unicul stimulent care pot să­l folosească reușind astfel să­și recupereze cheltuielile uriașe (sume folosite în scopul dezvoltării tehnologiei) și să obțină profit.

Protecția mărcii unei fabrici diferă de la o țară la alta, precum și durata acesteia, care poate ține de la 10 la 20 de ani. Această protecție este acoperită prin Acordul de la Madrid din 1891, valabil pentru majoritatea țărilor lumii, astfel mai există o Convenție Generală Americană pentru Marca de fabrică și Protecția Comercială din Emisfera Vestică. În concluzie, protecția poate fi stabilită pe bazele unor tratate bilaterale de prietenie, comerț și navigație.

Un pas important în armonizarea regulilor pentru mărcile de fabrică a fost făcut în 1988 când normele pentru marca de fabrică Uniunii Europene au luat contur. Un singur Oficiu al Mărcii de Fabrică Europene va fi responsabil pentru recunoașterea și protecția mărcii în toate țările UE – inclusiv mărcile companiilor din țările care nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Numele comerțului este protejat în toate țările care aderă la Convenția Proprietății Industriale, care a fost menționată și la subiectul “Patente”. Mărfurile cu mărci, nume sau statuturi ilegale sunt subiecte de importanță majoră în aceste țări.

Falsificarea bunurilor constă și în falsificarea design­ului blugilor, bijuteriilor, hainelor sportive, etc. S­a ajuns la concluzia că aceste bunuri falsificate pot afecta atât viața, cât și siguranța consumatorilor, numai firmele care au dreptul legal de a produce și a comercializa produsele originale pot oferi garanția calității acestor bunuri.

Din literatura de specialitate selectăm un caz: Kenya, în 1979, 2/3 din cantitatea de cafea care trebuia distribuită în pachete a fost înlocuită cu un fungicid obișnuit. În cele din urmă, făptașii au fost descoperiți și pedepsiți [2]

Drepturile de autor sunt puse sub protecție, sub Convenția Berna din 1866, la care s­au înscris 55 de țări și Convenția Dreptului Universal al Autorului din 1954, care a fost adoptată în 50 de țări. Statele Unite nu au ratificat Convenția Berne până în 1988 când a fost nevoită să se adopte această convenție, datorită necesității unei mari protecții împotriva pirateriei de computere.

Secretele comerțului sunt puse sub protecția legii în majoritatea țărilor.

Angajații încheie contracte, în care sunt obligați să păstreze aceste secrete, în unele țări aceste contracte sunt impuse obligatoriu.

Spionajul industrial în firmele care dezvoltă și folosesc o tehnologie avansată, a devenit ceva obișnuit. În acest sens sunt nenumărate exemple deja cunoscute. Unul ar fi acela când firma japoneză Hitachi a încercat să obțină informații secrete de la IBM, cu această ocazie lumea a asistat la înăbușirea unui extraordinar conflict de interese între două corporații, unele dintre cele mai puternice și cu cele mai dezvoltate tehnologii din lume. În iunie 1982, doi angajați ai lui Hitachi au fost arestați de FBI. În februarie 1983, firma Hitachi, prin cei doi angajați ai ei, a pledat vinovată de faptul că printr­o conspirație a încercat să fure secretele de la IBM și să le transporte din Statele Unite în Japonia.

Acest gen de obținere a secretelor a constituit și va constitui încă mult timp preocuparea multor competitori în domeniile de vârf și nu numai!

Problemele unei protecții și al unor măsuri inadecvate luate de către deținătorii acestui patrimoniu extrem de valoros trebuie tratate atent, cu multă grijă întrucât multe afaceri au dat faliment tocmai datorită tratării cu ușurință a acestor probleme!

Pe piața internațională, mărcile îndeplinesc funcția de instrument de concurență, deoarece oferă consumatorilor posibilitatea de a se orienta rapid în alegerea produselor de aflate pe piață, pe baza criteriului calității exprimate prin reputația dobândita de marcă.

Funcțiile mărcilor

Eficiența utilizării mărcilor în economia contemporană, necesitatea utilizării mărcilor, rolul lor hotărâtor și afirmarea mărcilor pe piață rezidă tocmai în funcțiile pe care le îndeplinesc și sunt în raport cu dezvolatea mijloacelor de producție.

Funcțiile mărcilor sunt:

De diferențiere din definiția mărcii rezultă această funcție, marca fiind un însemn al individualizării pe piață, în mintea consumatorilor a afacerii, bunului, serviciului, cu scopul de a diferenția produsele/serviciile identice sau similare de cele ale firmelor concurente. De exemplu într-un depozit prin marcă se pot identifica și diferenția produsele similare de mărci diferite -să ne gândim de exemplu la apa minerală;

De concurență datorită faptului că reprezintă un mijloc de individualizare a produselor a unui anumit producător. Subliniem că nu odată publicitatea și reclama puternice, agresivă, sistematică determină o diferențiere artificială. Pe de altă parte utilizarea mărcii stimulează politicile de protecție, generând un scut împotriva produselor/serviciilor cu mărci deceptive, înșelătoare care pot afecta imaginea firmei, deontologia comercială etc.

De garanție a calității utilizarea mărcii stimulează politicile de îmbunătățire a calității, de protecție a consumatorului împotriva contrafacerilor și imitațiilor, care pot prejudicia interesele economice, sănătatea consumatorilor, mediul natural etc.

De exclusivitate prin înregistare oficială, în România la OSIM, timp de 10 ani se asigură drepturile de proprietate intelectuală, de prioritatea și exclusivitatea, apărarea intereselor firmei care a constituit depozitul legal. Firmele concurente sunt descurajate de a uzurpa aceste drepturi, inclusiv prin aceasta este descurajată orice acțiune de afectare a imaginii sau a prestigiului dobîndit de marcă. Contrafacerea, imitarea sau utilizarea fără drept a unei mărci constituie infracțiune de concurențî neloială, care evident este sancționabilă prin reglementările de dtept.

De reclamă utilizarea mărcii stimulează politicile de amelioare a imaginii publice a firmei, a afacerii a poduselor/serviciilor care sunt înregistrate sub marca respectivă. Marca înregistrată poate fi utilizată pentru a crea imagine pozitivă cu ajutorul produselor/serviciilor sau oricăror documente emanate de firma în speță.

Mărcile înregistrate și administrate cu profesionalism pot deveni o formă de capital extrem de prețios. Sunt cunoscute nenumărate exemple de mărci de mare succes, notori, care sunt concesionate pe sume imense.

Clasificarea mărcilor

Marca este compusă dintr-un nume și o emblemă, eventual se poate asocia și un slogan.

Sub aspect fizic, marca e un semn distinctiv. Așa cum deja am anticipat marca poate fi compus din cifre, litere (3M, 7UP), cuvinte sau imagini, formate din elemente plane, în relief simple sau asociate într-un mod sugestiv și care se aplică sau se imprimă pe produs sau, după caz, pe ambalajul acestuia.

După o experiență îndelungată marketingul american a consacrat cinci reguli simple de alegere a numelui mărcii:

Să confere distinctivitate și unicitate;

Să fie scurt și simplu, sugerînd cupă caz: o prprietate, calitate sau acțiune;

Să fie ușor de pronunțat, de recunoscut și reamintit;

Să fie sugestiv pentru avantajele sau utilizările produsului;

Să respecte valorile, tradițiile și obiceiurile din sfera culturală a segmentului țintă. Este bine cunoscut cazul modelului lansat de General Motors și pe piața sud-americană, vorbitoare de spaniolă a modelului NOVA. În virtutea succesului înregistrat de vînzarea acestui model din USA, s-a făcut un program de distribuție masivă și în țările Americii de Sud. A fost un eșec răsunător, generat de nerespectarea unui element esențial care era numele modelului și care în limba spaniolă înseamnă "NU MERGE". Cine cumpără un automobil care nu merge?.

Alegerea unei mărci nu este o simplă operație, pentru a avea succes marca trebuie să fie aleasă cu multă atenție și prfesionalism, alături de calitatea produsului în sine, marca este indispensabilă, facilitând comunicarea publicitară și protejând produsul de contrafaceri sau imitații.

Mărcile se pot clsifica după diferite criterii.

După destinație și sub aspect tehnic și funcțional deosebim:

mărci de fabrica (Daewoo, FIAT, Farmec, Rovex și Favior -ultimele două sunt mărcile a două fabrici de blănuri)

mărci de comerț (Carrefour, METRO, Billa);

mărci de servicii (TAROM, Delta, TVS, J-INFOTOUR, MacDonlad's, IRUC-service, Urbana S.A., ApaTerm S.A ).

Fiecare din acestea pot fi mărci individuale, colective sau multiple. Mărcile individuale sunt cele care sunt folosite de un singur agent, cele colective sunt utilizate de mai mulți agenți, cele multiple sunt mai multe mărci care sunt utilizate de un singur agent (P&G utilizează mai multe mărci).

Marca de fabrică interesează pe producător, în timp ce marca de comerț interesează întreprinderea care comercializează produsele și pe care e aplicat un semn distinctiv de identificare a firmei comercializatoare. Dacă producătorul își comercializează singur produsele, atunci poate utiliza în același timp și marca de producție și cea de serviciu. Mărcile de producție sunt mai răspândite decât cele de comerț. Mărcile de fabrică protejează fabricantul, evident cele de comerț, protejează distribuitorul.

Mărcile de serviciu protejează și identifică prestările de servicii cum ar fi: cercetarea, transportul, asigurările, turismul etc.

O altă clasificare este accea care se ia în considerare componente principale, se disting astfel:

mărci sonore (semnalele emise de posturile de radio care le identifică și le diferențiază, genericele sonore ale unor emisiuni de radio, sau anumite teme muzicale care însoțesc genericul scris sau denumirea unei emisiuni Tv sau radio; denumirea unui studio cinematografic unde s-a realizat un film etc.) ).

mărci figurale (PUMA, NIKE);

mărci spațiale (figurina de la ROLLS-ROYCE);

mărci combinate.

Nu orice se poate înregistra ca marcă.

Succint, oricare ar fi marca, din punctul de vedere al producătorului, consumatorului și al distribuitorulu, funcțiile mărcii sunt sintetizate astfel:

1. semn de proprietate și de diferențiere în raport cu produsele similare ale concurenței;

autentificare, de certificat de garanție, permițând firmei producătoare să revendice drepturile ce decurg din crearea produsului, garantând calitatea;

comunicație prin semnele și simbolurile asociate marca poate transmite o noțiune despre nivelul calitativ al produsului (vinul “Premiat”).

Pe baza documentelor (certificat de calitate etc) se întocmesc și actele la livrarea loturilor de mărfuri.

In cazul mărfurilor provenite din import, acestea trebuie sa fie însoțite obligatoriu de documentele de atestare a calității. În țara noastră organul abilitat cu verificarea documentelor de atestare este Romtrans-ul acesta are și atribuții în atestarea calității, problema care se reglementează diferit în alte țări.

Unele țări atestă calitatea aplicând pe produs, eventual pe ambalaj un semn distinctiv numit marca de calitate. Marca de calitate se aplică produselor cu performanțe deosebite. Scopul aplicării ei este cel al atestării existenței unor caracteristici, în sensul celor mai bune performanțe realizate în țara respectivă și pe plan mondial. Marca de calitate poate fi considerată o pârghie economică pentru ridicarea calității, pentru lărgirea gamei sortimentale, pentru diversificarea produselor. În unele țări, produsele se împart pe clase de calitate în funcție de performanțele atinse de produsele similare de pe plan internațional, pentru fiecare clasă existând un anumit simbol.

De exemplu în Franța există mărcile de calitate "Appelation d'origine contrôlée";, "Agriculture biologique", "Label Rouge" și "Certifié Conforme".Prima marcă protejează o denumire geografică aplicată unui produs (Cogniac, Champangnie etc.) a cărui calitate și renume este fondată pe tradiția locală. A doua marcă de calitate este destinată protejării produselor care sunt obținute prin practici specifice de producție (îngrășăminte ecologice, lupta naturală cu dăunătorii etc.) și care folosește în consecință numai produși naturali de fertilizare, de tratare, conservare etc. La nivelul Uniunii europene, problematica acestei mărci are recunoaștere prin Reglementarea Consiliului CEE 2092/1991, modificată prin reglementarea Comisiei CEE 94 și 1535/1992 alături de Reglementarea Consiliului CEE 2083/1992.

A treia marcă, "Label Rouge" repreuintă o marcă colectivă de certificarecar atestă faptul că o marfă alimentară sau un produs agricol netransformat (carcasă de proc) posedă un ansamblu de caracteristici fixate în prealabil, care conferă, respectivului produs ce este marcat"Label Rouge", un nivel superior, derminând distincția față de produse asemănătoare.

Marca, "Certifié Conforme" a apărut în 1990, este o adaptare la evoluțiile tehnicii contemporane, acoperind un spectru larg, de la producție la condiționare și ambalare. Certificarea de conformitate atestă faptul că o marfă alimentară sau un produs agricol netransformat este conform cu regulile fixate anterior fabricației, transformării sau condiționării lui, sau sunt conforme caracteristicilor specifice.

În comerțul internațional se mai întâlnesc și mărci de calitate aparținând diferitelor asociații de producători care obțin dreptul de a aplica semnul de calitate în urma unei cotizații și a unui angajament privitor la calitatea produselor.

Ex: asociația producătorilor de lâna WOOL MARK – lâna pură 100%.

Pe plan internațional exista organizații care se ocupă cu atestarea calității. Astfel de organizații sunt:

Organizația Internațională de Standarde (I.S.O.) care are și un birou pentru atestarea calității la Geneva în Elveția;

Comisia Electrotehnică Internațională care atestă calitatea unor utilaje electrice;

Comisia Europeană O.N.U. pentru Controlul Calității;

Academia Internaționala pentru Calitate.

Protejarea mărcii

Plecând de la rolul ambivelent al mărcii de a identifica produsele și/sau serviciile unei firme, dar și acelea de le deosebi de oferta similară a concurenței, reiese categoric importanța utilității ei. Alături de cele menționate trebuie amintite și aspectele juridice care decurg din deținerea și utilizarea unei mărci înregistrate.

Prin reglementări legislative se oferă protecție mărcilor înregistrate, acestea sunt recunoscute prin lege.

Protejarea juridică a unei mărci presupune condițiile următoare:

1. să fie arbitrară în raport cu serviciul sau produsul pe care-l reprezintă;

să fie disponibilă, nefolosită de alți producători.

Pentru ca o marcă să îndeplinească condiția să fie arbitrară în raport cu produsul sau serviciul pe care îl are în vedere, ea nu trebuie să fie alcătuită din elemente indispensabile desemnării respectivului produs /serviciu. Deci orice cuvânt care va exprima o calitate esențială pentru obiectul sau serviciul care se dorește a fi marcat nu poate constitui marcă protejată juridic. În legislațiile internaționale se stipulează că orice cuvânt din limbajul curent, inclus în dicționarul limbii respective, cu condiția să fie arbitrar poate deveni marcă protejată.

Pentru ca o întreprindere să beneficieze de o marcă ea trebuie să fie proprietatea sa exclusivă. De aceea trebuie să se asigure că marca respectivă este disponibilă, și nu este utilizată și de altă organizație. O marcă este considerată disponibilă din punct de vedere legal dacă în țara unde este folosită marca nu există:

1. marcă deja înregistrată sau utilizată pentru produse identice sau asemănătoare cu cele pentru care întreprinderea depune cerere de protecție;

2. sau un drept de folosință pentru o marcă identică sau asemănătoare.

Dobândirea dreptului de utilizare și protecția se poate face, potrivit sistemelor de drept național, prin două mijloace și anume prin:

prioritatea de folosință, cel care folosește primul o marcă dobândește dreptul, depozitul neavând decât valoarea exteriorizării dreptului de proprietate fiind o probă suplimentară. Deci acest mod se caracterizează prin îndeplinirea unui prim act de folosire al mărcii și constituirea depozitului declarativ al acesteia. Legislația diferitelor țări latine a consacrat acest mijloc al dobândirii dreptului de marcă.

prioritatea de înregistrare este caracteristică legislațiilor moderne, fiind tradițională în sistemele de drept ale țărilor germanice. Este caracterizată prin efectele atribuite de dreptul la marcă în urma înregistrării. Orice act de folosire anterioară nu este considerat opozabil.

În legislația românească cu privire la dobândirea și protecția dreptului de marcă se face la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci(O.S.I.M).

Conform reglementărilor legale, în România mărcile pot fi constituite din: litere, cuvinte, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, combinații ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului acestuia, prezentare sumară sau alte asemenea elemente. Este permisă și înregistrarea de mărci sonore care sunt constituite din sunete repetate, semnale sonore, melodii simple compuse numai din câteva note, caracteristice, ușor de reținut. În general acestea sunt utilizate pentru mărci de servicii.

7.4.1. Condiții de utilizare și de protejare a mărcilor înregistrate

După constituirea depozitului legal, prin înregistrare, marca poate fi utilizată pe teritoriul național: în țara de origine, în țara în care se află sediul principal al firmei, sau în țările în care produsul este exportat. Marca poate fi utilizată diferit: fie direct, fie indirect. În mod direct marca se utilizează de către firma care deține dreptul de proprietate asupra ei. În mod indirect este utilizată de către societățile ce întrețin relații contractuale( producție, servicii, comerț) cu proprietara de drept a mărcii.

Apărarea mărcii presupune împiedicarea utilizării neautorizate, de o persoană fizică sau juridică, alta decât proprietarul ei, ceea ce se realizează printr-o supraveghere permanentă. Protecția juridică acționează asupra contrafacerilor, a concurenței neloiale pe teritoriul național, numai pentru mărcile depuse.

Recurgerea la concurență neloială în acest domeniu este extrem de frecventă. Dorința de a crea confuzie cu privire la originea sau proveniența produselor, cu scopul de a profita de reputația legată de marca altuia este explicația acestei acțiuni de concurență neloială.

Procedura de înregistare a mărcilor include următoarele etape:

1.depunerea cererii de constituire a depozitului național reglementar al mărcii la OSIM, prin aceasta se asigură dreptul de prioritate;

2. examinarea cererii de înregistare a mărcii, se face în termen de o lună de la depunerea cererii de înregistare a mărcii;

3. examinarea de fond a cereii de înregistare a mărcii, are termen 6 luni de la data admiterii constituirii depozitului;

4. înregistrarea mărcii în Registrul Național al Mărcilor, cînd se eliberează certificatul de înregistare a mărcii și se face publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Potrivit reglementărilor din România titularul mărcii are drept de folosire exclusivă, pentru produsele și serviciile pentru care s-a înregistrat marca pe o perioadă de 10 ani de la data constituirii depozitului legal reglementar al mărcii. Înregistarea poate fi reânoită fără a aduce modificări mărcii și listei de produse sau servicii pentru care deja s-a făcut depozitul.

Titularul mărcii poate să aplice marca pe fiecare produs, ambalaj, documente, prospecte, cataloage, reclame, insigne etc. potrivit intereselor titularului.

Drepturile cu privire la marca individuală pot fi transmise parțial sau total prin cesiune sau contract de licebnță -oricând în perioada de protecție, dar aceasta trebuie menționată în Registrul Național al Mărcilor.

Etichetarea produselor

Producătorii sau distribuitorii trebuie să-și eticheteze produsele. Eticheta poate fi o simplă notă atașată unui produs, notă care cuprinde conform legislației în unele țări în mod obligatoriu anumite elemente cu caracter de informație.Etichetele la rîndul lor îndeplinesc o serie de funcții. Ele fac ca produsele să fie identificabile, dau informații asupra caracteristicilor produselor, ajutînd la clasificarea lor- untul poate avea indicat pe pachet litera A sau B, ceea ce ne va indica conținutul de grăsime de 85%, respectiv 65%. Eticheta poate descrie produsul indicînd materiile prime folosite, producătorul, condițiile de păstare, mod de utilizare, valoare nutritivă etc.

Eticheta poate promova produsul prin intermediul unui design deosebit. Sunt autori care clasifică etichetele în următoarele categorii: etichete de clasificare, etichete de prezentare, etichete de identificare și etichete de promovare.

La nivelul Comunității Economice Europene există un cadru normativ pentru etichetare, astfel amintim:

Directiva CEE cu privire la prezentarea produselor alimentare, destinate consumatorului final, inclusiv publicitatea aferentă (nr.72/112);

Directiva CEE cu privire la menționarea titrului alcoolmetric (%de volum) pe etichetele băuturilor alcoolice destinate consumului final, (nr.87/250);

Directiva CEE cu privire la mențiuni sau mărci care să permită identificarea produselor alimentare conformă cu lotul din care face parte (nr.80/396).

Informațiile de identificare și evaluare a produselor sunt incluse în etichetă. Volumul informațiilor ce urmează a fi transmis de etichetă depinde de specificul produsului, de gradul de noutate. Eticheta reprezintă un factor de promovare cât și un factor de educare și protejare precum și un drept al consumatorilor.

În ultimii ani și în România au apărut reglementări legale în legătură cu etichetarea, astfel amintim H.G. 748/1996 privind noreme de etichetare a produselor alimentare, respectiv H.G.953/1999 privind modificarea și completarea H.G.748/1996, H.G.261/1998 Norme metodologice privind etichetarea încălțămintei destinată populațieiLegea 178 /2000 privind produsele cosmentice, H.G.785/1996 Norme metodologice privind etichetarea produselor textile.

O etichetă lapidară, sau prezența, dar mai ales absența unei etichete trebuie să dea de gândit consumatorului în legătură cu produsul în speță, indicând o calitate îndoielnică.

Conform legislației românești este obligatorie prezența pe eticheta produselor alimentare a următoarelor elemente de identificare: elemente (obligatorii) care fac referire la denumirea sortimentului (uneori la grupele de sortimente din care face parte produsul) se mai precizează producătorul (nume și adresă), se evidențiază componentele nutritive, ingredientele folosite, eventual valoarea energetică, se înscriu mai unele informații privind identificarea, indicații de utilizare, contraindicații, obligatoriu se va înscrie masa netă și termenul de valabilitate.

În cadrul acestei hotărâri este definită eticheta, ea reprezentând orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elementele de identificare a produsului și care însoțește produsul sau este aderent la ambalajul acestuia, când acesta este prezentat consumatorilor pentru vânzare.

Conform textului de drept toate mețiunile făcute prin etichetare trebuie să fie redactate în limba română, vizibil și inteligibil. Mențiunile de pe etichete nu trebuie să fie acoperite sau separate prin alte indicații sau desene. Informațiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare la achiziționarea produselor în privința caracteristicilor produsului, a naturii, a identității, a proprietăților, compoziției, cantității, durabilității, originii sau provenienței, a metodelor de fabricație sau producție și de atribuire de efecte sau proprietăți pe care produsele nu le posedă. Se interzice modificarea înscrisurilor de pe etichetă sau reetichetarea produselor după livrarea la fabricant sau ambalator.

În România neetichetarea produselor preambalate, sau neafișarea elementelor de identificare a produselor neambalate, constituie contravenții pedepsite conform Hotărârii Guvernului nr.784/1996. Sub incidența acestei hotărâri toți agenții economici care produc, importă, ambalează sau comercializează produse alimentare, indiferent de forma de organizare sau tipul de proprietate sunt obligați și trebuie să aplice noile reglementări cu privire la etichetare.

Normativele de etichetare indică pentru produsele alimentare interdicția spre exemplu a mențiunilor referitoare la indicațiile terapeutice sau curative, cu excepția apelor minerale naturale și a alimentelor dietetice. Aceste interdicții se transmit și asupra ambalajului dar și asupra spațiilor de expunere și vânzare. Etichetele produselor alimentare nu trebuie să producă confuzii cu privire la natura, compoziția chimică, originea, tehnologia de fabricație, durabilitate și mod de consumare.

De exemplu este impropriu să se pună o etichetă de “brandy” pe o sticlă de băutură, care este obținută din amestecul de alcool etilic, colorant și caramel, când se știe că brandy-ul este o băutură alcoolică naturală, obținută prin distilarea vinului.

O practică modernă este aceea de a oferi informații și prin documente atașate și/sau incluse în ambalajul produsului. Această acțiune este interpretată ca o maximă atenție acordată consumatorului, ca și garantarea unei calități deosebite scopul final fiind de menținere a fidelității clientelei față de oferta proprie.

Întrebări de autoverificare

1. Prin ce se deosebește marca de fabrică de marca de calitate?

2. Care sunt obligațiile producătorilor în cazul utilizării mărcilor?

3. Care sunt funcțiile îndeplinite de mărci?

4. În Romania mărcile de fabrică, de comerț sau cele de serviciu se declară la Registrul Comerțului?

5. Dacă ne adresăm vânzătoarei: "Vă rog, un DERO." De fapt ce cerem marca produsului sau marca producătorului?

6. Ce presupune proteharea juridică a unei mărci?

7. Etichetarea produselor se face arbitrar sau există legislație care reglementează această activitate?

8. Ce reprezintă eticheta unui produs în raport cu consumatorii?

9. Care sunt elementele obligatorii ale unei etichete de produs alimentar în conformitate cu legislația românească?

10. De ce nu se poate face mențiunea "Brandy" pe eticheta unei băuturi alcoolice obținute din amestecul de colorant, caramel și alcool etilic diluat?

Clasificarea și codificarea mărfurilor

Johan Beckmann, în "Tratat de merceologie" (1793) sublinia pentru prima dată rolul important al sistematizării mărfurilor nu numai pentru activitatea practică, dar și pentru studiul teoretic al mărfurilor. Abordarea în scopuri practice a mulțimii mărfurilor a inițiat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare, potrivit cerințelor specifice ale unui domeniu sau altul de activitate. În consecință, dezvoltarea industriei, globalizarea comerțului, introducea informaticii în practica economică, sunt tot atâtea motive pentru a sistematiza mulțimea de mărfuri ce inundă piața.

Sistemele elaborate au fost perfecționate în timp pentru asigurarea unei mai bune corelări cu structura comerțului, cu cerințele statistice și vamale. Concomitent, s-a urmărit, printr-o largă cooperare internațională, armonizarea diferitelor sisteme de clasificare a mărfurilor.

Obiectivul principal al studiilor în acest domeniu îl reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare științific fundamentate și cu aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii unitare privind produsele.

Clasificarea produselor

Definiția clasificării este următoarea:"Operația prin care obiectele sunt ordonate și grupate după anumite criterii în diferite clase". Clasificarea este o operație conceptuală, reprezentând o modalitate de a deosebi simultan elementele unei mulțimi.

În timp clasificările, care se referă la mărfuri, au evoluat în funcție de progresele științifice și tehnologice cu scopul ușurării studiului teoretic și practic a varietății de produse din ce în ce mai multe și mai sofisticate.Elemente ale clasificării mărfurilor se pot recunoaște deja în perioada economiilor naturale, când produsele erau grupate pe baza unor crietrii simple, repreuentate de caracteristici exterioare (formale), de exemplu: după masă erau grupate în produse ușoare, respectiv produse grele etc.

Globalizarea are consecință o rată a schimburilor comerciale mult mai mare, ca urmare a unor acorduri comerciale internaționale ceea ce a impulsionat și sistematizarea mărfurilor. Sistematizare care permite ca schimbul de mărfuri să se facă mai ușor.

O altă clasificare de început clasifica Produsele folosind originea lor ca și criteri de ordonare. După acest criteriu avem produse de origine vegetală, animală și minerală. Ulterior, intervine în clasificare și criteriul destinației produselor, grupându-le în următoarele grupe pentru: alimentație, îmbrăcăminte și locuință.

La începutul secolului al XX-lea (1901) se cunoaște o clasificare care face ordonarea în funcție de trei criterii: destinația, procesul tehnologic utilizat și natura materiei prime. Această clasificare se extinde pe 10 grupe, și anume: 1.combustibili; 2.materiale de construcție; 3.produse pentru iluminat și lubrifianți; 4.produse textile; 5.produse din sticlă și ceramică; 6.produse din piele și blană; 7.produse metalice; 8.produse chimice; 9.produse din hârtie; 10.produse alimentare.

Mai cuprinzătoare următoarea etapă clasifică produsele ținând cont de criterii cum sunt: materia primă, de gradul de prelucrare, de procesul tehnologic, de proprietățile specifice etc. Această clasificare este dată de Gründke care propune nouă nivele de ordonare, astfel: diviziunea, subdiviziunea(grupa),clasa, ordinul, genul, specia, subspecia, sortul și clasa de calitate. La ora actuală este nepotrivită o astfel de clasificare, datorită noilor materii prime, dar și diversității de tehnologii de prelucrare. Astăzi sunt necesare criterii de clasificare mult mai riguroase.

În general la ora actuală sunt adoptate și utilizate concomitent diferite clasificări. În cazul clasificărilor ierarhice, care țin cont de materii prime, procese de fabricație sau destinația mărfurilor, categoriile utilizate pentru clasificare sunt: familia(clasa), grupa, subgrupa, articolul, sortul.

Familia (clasa) grupează mărfurile ținând cont de criteriile comune. Etapele intermediare de trecere de la criteriile mai generale ale familiei sunt asigurate de grupe care vor face delimitarea în funcție de criterii cum sunt destinația, sau tehnologia de producere. Subgrupele conțin mărfuri cu grad relativ mare de omogenitate, ele diferențiindu-se în funcție de proprietățile articolelor ce le alcătuiesc. Articolele și sorturile stau la baza alcătuirii acestei ierarhii de tip arborescent, criteriile de diferențiere la aceste nivele vor fii din ce în ce mai specifice. Articolele vor alcătui diviziuni din ce în ce mai mici care se deosebesc prin mai multe proprietăți(chimice, fizice, mecanice, structură, principii ce funcționare). Sortul deosebește mărfurile doar printr-o singură proprietate (culoarea, desenul, dimensiunea, funcție).

Se remarcă extinderea clasificărilor bazate pe criterii legate de nevoi și/sau destinația produselor. Exemple de clasificare se dau mai jos:

Produse

A. mijloace de producție;

B. bunuri de consum:

1. nealimentare;

2. alimentare.

Bunuri de consum(clasificare în funcție de nevoi):

nevoia de hrană: prepararea hranei în sistem industrializat și al gospodăriei personale;

nevoia de protecție: îmbrăcăminte, încălțăminte, locuință;

nevoia de cunoaștere: dezvoltarea spirituală și de educație;

nevoia estetică: obiecte de înfrumusețare individuală și a mediului ambiant;

nevoia de recreere: în natură sau în locuință;

nevoia de asigurare a sănătății: profilactic și de vindecare.

Mărfuri “strategice” – au regim de circulație restrâns sau chiar de loc fiind interzise la export.

Mărfuri tari, mărfuri slabe, mărfuri semitari

cele tari sunt oferite în cantități mici, sunt greu de procurat, satisfac necesități de prim ordin;

cele slabe se procură ușor, se găsesc în cantitate mare;

cele semitari formează o categorie intermediară între primele două.

Această clasificare variază de la țară la țară, în funcție de ofertă și cererea pieței în perioada respectivă. Politica comercială a unei țări poate stabili caracterul de mărfuri tari sau slabe. Astfel la mărfurile considerate slabe la import, statul va frâna importul prin autorizarea sau contigentarea mărfurilor respective, aceasta fiind valabilă și pentru export. de exemplu, pentru mărfurile tari nu este nevoie de autorizație de import, în timp ce pentru cele slabe este nevoie de autorizație sau chiar se interzice importul. Deci acest gen de clasificare(mărfuri tari/slabe) trebuie înțeleasă în legătură cu importanța mărfii respective, la un moment dat, pentru țara importatoare și nu în legătură cu cantitatea sau calitatea mărfii.

Se mai obișnuiește ca mărfurile tari și slabe să fie desemnate prin noțiunile: “prefered essential”, “non- essential”, “luxury” sau “highly essential”, etc.

Mărfuri esențiale și ne-esențiale (Frecvent se utilizează essential și non-essential).

Din categoria mărfurilor esențiale fac parte unele alimente, chimicale, medicamente și materii prime.

Mărfuri de masă (mondiale) – sunt mărfuri constituite din materii prime, minereuri, cereale, țiței, uleiuri, materii prime textile, etc. Comercializarea lor se face în cantități mari, au importanță economică și politică mare. Ele sunt reprezentative, având calitate bine stabilită, calitatea lor exprimându-se printr-o denumire, printr-un tip sau eșantion.

Mărfuri de producție în serie – sub această denumire se înțeleg mijloacele de producție în serie: mașini, unelte, instalații, mașini pentru construcții, instalații pentru transport, etc. Tot aici sunt incluse produsele industriei textile, produsele ceramice, de sticlă, de cauciuc și pielărie, etc.

Mărfurile producției individuale sunt produse unicat, speciale, executate după comandă individuală.

Mărfuri de sezon și lux din această categorie fac parte produsele de parfumerie, blănuri, produse de cristal, ceramică fină, textile speciale, etc.

Mărfuri alimentare în această categorie sunt cele mai variate produse destinate alimentației, care la rândul lor sunt:

în stare proaspătă;

conservate;

prelucrate;

perisabile.

8.1.1. Asortimentul de mărfuri și servicii

În cadrul clsificării mărfurilor este necesar să ne oprim și asupra modului cum operează cu noțiunile de asortiment (sortiment), produs, articol, sort, etc.

La un moment dat, în spațiu bine delimitat din punct de vedere geografic, pe piață se utilizează noțiunea de ofertă, noțiune care are un caracter general, de ansamblu în raport cu cererea populației, în schimb la nivel microeconomic în cadrul unei firme, se operează cu noțiunea de asortiment.

Asortimentul se definește ca un ansamblu de articole prezentate spre vânzare într-un punct de vînzare, deci este o formă concretă a ofertei, într-un anumit spațiu geografic de bunuri și servicii destinate consumului.

O altă definiție a asortimentului spune că este o modalitate de a reuni bunurile și serviciile de aceeași natură sau care răspund acelorași nevoi de consum.

În cazul concret al unei firme comerciale putem identifica aici două tipuri de probleme legate de acest concept:

problemele legate de piață, este vorba despre politica comercială. Oferta unui punct de vânzare este bine să fie rezultatul unui proces de echilibru dinamic bazap pe cercetarea cererii consumatorilor și limitele impuse de factorii endogeni (resurse financiare, suprafața de vănzare, de depozitare, mobilier, utilaje comerciale). Pentru realizarea politii generală a firmei se poate corela cu strategia asortimentului care urmează linia stabilită de politica comercială, astfel se poate promova:

o politică de diferențiere, se caută întărirea imaginii firmei prin mixuri de marketing distincte direcționate cître segemnte-țintă susținută de mix promoțional individualizat și chiar un anumit mod de organizare al punctului de vânzare etc.

o politică de imitare care rezidă în cucereirea aceleași piețe, acelorași segmente-țintă cu ale concurenței, utilizarea acelorași tehnci de vânzare și promovare.

probleme legate de rentabilitatea suprafeței care nu pot fi rezolvate decât prin cunoașterea structurii detaliate a ofertei, adică asortimentul.

Vocabularul curent utilizat pentru descrierea subdiviziunilor asortimentului cuprinde următoarele noțiuni:

produsul reprezintă un bun căutat. Se vinde sub un nume care-l individualizează indicând starea, uneori calitatea: caiet,frigider, plită.

Produsele se pot situa în funcție de durata de utilizare în trei mari categorii: produse care se consumă imediat; produse cu durată medie de utilizare (îmbrăcămintea, încălțămintea); produse de folosință îndelungată (echipamente industriale, aparate electrocasnice etc.). Unele produse de folosință îndelungată sunt cumpărate pentru serviciul lor (calculatoarele, telefoanele). Astfel eficacitatea produsului se apreciază nu numai prin capacitatea lui de a îndeplini rolul prevăzut, dar trebuie să fie disponibil în orice moment când beneficiarul are nevoie de el. Rolul comerțului este hotărâtor în armonizarea în timp și spațiu a cererii cu oferta. Produsul trebuie să aibă o disponibilitate ridicată pentru a putea răspunde în orice moment necesităților utilizatorului.

linia de produs -grupa de produs (categoria de produs) desemnează ansamblul de produse apte să răspundă unei utilizări identice, are funcții similare, respectiv se adresează aceleași nevoi, sunt destinate acelorași categorii de consumatori, sunt comercialzate pe aceleași canale de distribuție, intră în aceeași categorie de preț. De exemplu: frigidere, congelatoare, caiet format studențesc; frigider din clasa A de consum energetic, plite electrice -ceramice);

modelul individualizaază produsul, în funcție de materia primă din care este confecționat, în funcție de caracteristici tehnico-funcționale și în funcție de design.(mobilă de dormitor din lemn de brad, în stil rustic, etc.)

referința corespunde unității este veriga cea mai mică, ea identifică marca, talia, culoarea unui anumit mobel dintr-un produs;

piesa sau articolul corespunde unității de vînzare dintr-o referință anume.

Asortimentul este caracterizat prin trei dimensiuni: lărgimea, profunzimea și coerența.

Lărgimea (amploarea, lățimea) este dată de numărul de linii de produse care compun asortimentul, oferta unei întreprinderi. Aceasta reflectă numărul de nevoi acoperite prin grupe, linii)categoriile de produse la care asortimetul răspunde. De exemplu luând un catalog de la firma Bosch destinat grupei de echipamente pentru bucătării vom constata că Bosch fabrică: o linie de frigidere, o line de combine frigorifice și o linie de congelatoare, alături de o linie de cuptoare, o linie de hote, o linie de mașini de spălat vase, o linie de plite). Deci lărgimea asortimentului de aparate și echipamente pentru bucătări la firma Bosch este 7 linii de produse. În cazul unui magazin care comercializază mărfuri destinate echipării locuinței, produse ca: aspiratoare, plite, cupoare, mașini de gătit, mașini de spălat, mașini de spălat vase, frigidere, congelatoare, combine frigorifice, perdele, mobilă, televizoare, corpuri de iluminat, covoare etc. vor defini lărgimea asortimentului.

În funcție de numărul grupelor de produse oferit asortimentul va fi mai larg sau mai restrâns.

Profunzimea (adîncimea) este dată de numărul mediu de referințe (articole distincte oferite)în cadrul unei linii de produse. Fiecare linie de produse va fi caracterizată de un anumit număr de produse, adîncimea întregului mix de produse va apare ca o medie profunzimii liniilor de produse. Bosch oferă pentru linia de frigidere 18 modele;pentru linia de combine frigorifice 4 modele; pentru linia de congelatoare 5 modele; pentru linia de cuptoare 9 modele; pentru linia de mașini de spălat vase 5 modele; pentru linia de hote 6 modele și pentru linia de plite 9 modele.

Într-un magazin este vorba de numărul de produse din fiecare categorie: din exemplul de mai sus dacă luăm grupa covoarelor: covoare manuale, covoare țesute mecanic, covoare lipite, covoare nețesute, mochete, carpete etc.

Așadar profunzimea asortimentului este răspunsul producătorului, respectiv a comerciantului la problemele de cerere identificate, consumatorul căutând prin achiziționarea aceslor produse să-și satisfacă o nevoie precisă. Un număr mai mare de referințe determină efortul consumatorului de a se informa și de a compara în procesul de cumpărare (alegere și decizie).

Coerența se referă la omogenitatea ofertei, adică asemănările și legăturile dintre diferite produse privite în relație cu următoarele criterii: utilizare, destinație, specificul tehnologiei utilizate pentru fabricație. Coerența ofertei este inexistentă în cazul consignațiilor, unde sunt oferite spre vânzare produse de orice fel, fără multe legături între ele, de la dantele, la cosmetice, piese și componente electronice, îmbrăcăminte, mobilă etc.

Lectură

Diferitelor opțiuni strategice și financiare ale punctului de vînzare le corespund următoarele asortimente-tip:

Asortiment restrâns și puțin profund: constituit din articole puțin numeroase, care răspund câtorva nevoi bine definite. Acest tip de asortiment se găsește la concesionarii are au exclusivitatea unei mărci, precum și la magazinele dicount.

Asortiment restrâns și profund: este specific unui magazin specializat care oferă o gamă de articole răspunzând unei nevoi precise. Alegerea bogată de articole pentru aceleași nevoi și competența vînzătorului constituie elementele atractive ale magazuinului specializat (magazin de produse dietetice, de încălțăminte, de tricotaje, etc.).

Asortiment larg și puțin profund: gama articolelor este largă și destinată să acopere nevoile clientelei cu manifestările cele mai curente. Este specific tipului de magazin care răspunde așteptărilor consumatorului pentru cumpărarea nespecializată (supermagazin, magazin popular).

Asortiment larg și profund: asigură o mare posibilitate de alegere a articolului prezentat în game diferite. Asortimentul larg și profund a luat naștere odată cu creșterea suprafețelor de vânzare, care au permis regruparea sub același acoperiș a echivalentelor a numeroase magazine specializate, apărând noi tipuri de magazine ca: hipermagazine, mari magazine.

O caracteristică a coerenței este aceea că vreme îndelungată ea a fost tratată strict din punctul de vedere al produselor, în timp strategiile asortimetului sunt orientate din punctul de vedere al coerenței în relație cu clienții. Astfel au apărut în benzinării raione cu mărfuri alimentare, vinuri, jucării, florării, ziare etc. Sau în apropierea raioanelor de confecții pentru femei standuri cu cravate pentru bărbați (speculând ideea că o superbă rochie la modă, aduce și o cravată pentru soț!).

Marketingul va decide ce politici de produs se vor utiliza privind diversificarea, analiza și gestiunea echilibrului pe grupe de produse, proporțiile în care diferitele produse sau grupe de produse vor participa la obținerea profitului în funcție diferitele faze ale ciclului de viață și de caractaristicile ale asortimentului.

Tabel 8.X -Structura ofertei de mărfuri într-un magazin alimentar

De notat că termenul de asortiment nu trebuie confundat cu cel de "colecție". Asortimentul este alcătuit din combinarea diferitelor varietăți sub care se găsesc elementele colecției. Termenul "colecție" se referă la eșantionul prezentat de către vînzător sau alt reprezentant comercial. Se poate identifica o colecție de bază, o colecție selectivă și o colecție sezonieră, astfel:

colecția de bază cuprinde asortimentul standard și permanent;

colecție sezonieră alături de colecția de bază cuprinde produse de folosire sezonieră, care se vor comercializa în timpul anumitor campanii promoționale prin puncte de vînzare special amenajate (de exemplu: rechizitele înainte de începutul anului școlar etc.)

colecție selectivă este constituită din mărfuri de impuls, mărfuri la modă, speciale (dintre ultimele amintite de exemplu: fuste din piele, ceasuri Rolex, costume Armani, taioare Dior etc. ).

Structura asortimentului trebuie să fie elastică, ea constituind o limită cadru, care însă va fi determinant influențată de aspectele locale, factorii locali vor defini și mărimea ariei de atracție a respectivului punct de vânzare!

8.1.2. Sisteme de clasificare și codificare

Se întâlnesc în practica economică o varietate foarte mare de clasificări, pentru a ușura analiza lor, se obișnuiește să se grupeze în clasificări nesistemetice, clasificări sistemetice, și clasificări combinate. Clasificarea sistematică, reprezintă unirea mai multor clase prin relații denotând conexiuni obiective. Sistemica mărfurilor se ocupă cu studiul sistemelor de clasificare, al metodelor și criteriilor de ordonare a produselor în cadrul acestor grupe.

1.În cea mai mare parte clasificările sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu structură arborescentă pe trepte de detaliere, între care există relații de subordonare, treptele superioare se obțin prin agregarea celor inferioare, derivate din ele.

2.Clasificările nesistematice: produsele sunt cuprinse în ordinea apariției lor, fără să se țină seama de categorii înrudite de produse.

3.Clasificările combinate: asigură ordonarea produselor într-un anumit număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează clasificrea nesistematică a componentelor.

Lectură

Clasificarea zecimală (simbolizată CZ, CD) reprezintă un criteriu de calsificare al științelor, cărților, articolelor și studiilor în zece grupe numerotate de la 0-9 (indicii principali), fiecare grupă având numerotate subdiviziuni cifrate din zece în zece (indici secundari). Acest criteriu a fost elaborat de un bibliotecar american M. Dewey în 18XX. Melwille Louis Kossuth zis Melwille Dewey bibliolog american, 1851-1931.

Clasificarea zecimală universală (CZU) este un sistem îmbunătățit față de CZ, prin amplificarea indexului, având zecidemii de subdiviziuni și subiecte. Este în fond clasificarea care se folosește în biblioteconomie. Părinții acestei clasificări sunt P.Otlet și H.La Fountaine.

Clasificarea zecimal constituie o schem de cifre i noțiuni, destinat gruprii, dup conținut a totalitții cunotiințelor umane. Se aplic atât publicațiilor cât i instrumentelor bilbliogarfice.

Fișierele bibliotecilor sunt grupate utilizând acest sistem. În cadrul capitolului 3 la științe sociale găsim și Economia cu domeniile sale precum și în cadrul capitolului 6 al științelor aplicate găsim merceologia etc. Pe baza acestei clasificări se poate ajunge direct și rapid la enciclopedii, manuale, cărți de specialitate, sau alte surse bibliografice, materiale documentare în care se tratează problema abordată.

Pentru exemplificare vom aminti aici modul în care este clasificat domeniul cărților cu subiect merceologic:

62 INGINERIE. TEHNICĂ ȘI INDUSTRIE în general

620.2 Merceologie

620.3 Mărfuri în general

621 Mecanică generală

621.798 Ambalaj. Expediție

64 ECONOMIE CASNICĂ

Hoteluri. Restaurante. Cantine. Cafenele. Artă culinară. Prepararea alimentelor. Gastronomie. Locuințe: instalații și echipamente.

64.024.1 Hoteluri exploatare

656 Transporturi

656.073 Mărfuri transport

657 Contabilitate (tehnica contabilității)

658 Comerț. Tehnica comercială. Marketing.

658.562.6 Controlul calității

658.6 Tehnica comerțului

658.78 Mărfuri gestiune-comerț

658.788 Ambalaje (aspecte economice)

658.77 Mărfuri recepție

658.8 Marketing

658.848 Marketing internațional

659 Publicitate. Agitație vizuală. (tehnică și organizare).

În concordanță cu cele de mai sus, pentru a elaborara o clasificare optimă, mărfurile trebuie tratate utilizând un sistem de criterii intercorelate care pun de acord progresele înregistrate în domeniul materiilor prime, în cel al tehnologiilor de fabricație precum și în activitatea comercială, ceea ce va duce la o permanentă perfecționare. În cazul clasificărilor de tip arborescent, la nivelul superior diferitele categorii de mărfuri se vor remarca prin criterii generale cum sunt materiile prime, tehnologia de obținere, destinația. La nivele inferioare ale clasificării vor fi luate în considerare criterii care au la bază proprietăți specifice. În acest context noțiunea de bază a clasificării ierarhice este: articolul care individualizează sortimentul de produse.

Codificarea mărfurilor

Principalul obiectiv al codificării este identificarea.

Codul este o combinație de elemente simbolice în care se reprezintă o informație. Aceste elemete pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere și cifre (cod alfanumeric). În cazul în care preia și semnificații ale relațiior existente între elementele mulțimii, el îndeplinește și funcția de reprezentare a clasificării. Codificarea reprezintă operațiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene.

Codificarea este dependentă de ordonarea mulțimii produselor pe categorii în cazul clasificărilor sistematice, suprapunându-se funcția de identificare a codului cu funcția sa de reprezentare a calității.

Utilizarea unui asemenea sistem de codificare pune o structură unitară a criteriilor de clasificare și stabilirea unui număr optim de nivele de detaliere pentru a nu se ajunge la un cod de lungime prea mare.

De regulă, în cazul clasificărilor nesistematice, produsul se identifică printr-un cod secvențial acordat în ordinea numerelor naturale. Soluția prezintă avantajul unui cod de lungime mică datorită utilizării tuturor combinațiilor posibile ale caracterelor numerice. Are însă dezavantajul că reprezentarea codificației nu poate sugera nici o informație asupra categoriei din care face parte produsul.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat – secvențial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă neconvențională.

Funcția de identificare a codului este condiționată paralel cu funcția de clasificare. În această variantă se urmărește găsirea unui raport optim între zona de clasificare și zona nconvențională a codului.

8.2.1. Sisteme de clasificare și codificare utilizate la nivel microeconomic

În condițiile extinderii unei mari varietăți de clasificări nesistematice și combinate, a devenit necesară găsirea unei soluții de uniformizarea lor pe plan mondial. Acest obiectiv a fost atins prin elaborarea sistemelor de codificare care se vor prezenta în continuare.

Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) s-a introdus în SUA din 1973, el este reprezentat printr-un cod cu 12 caractere numerice și anume: prima cifră reprezintă o cheie a clasificării,urmează apoi cinci cifre care identifică producătorul, următoarele cinci cifre identifică produsul, ultima este cifra de control.

Ca răspuns la apariția Codului UPC, comunitatea comercială europenană a lansat în același an Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN, la Bruxelles). Acest cod este asemănător și compatibil cu cel amrerican. El este bazat pe un cod cu 13 caractere numerice, trei posiții-grupe, cu următoarea semnificație: primele 2 cifre – țara de origine, 4 cifre – producător, 5 cifre – produsul(informații despre denumirea produsului, greutate, dată de fabricație, preț), ultima cifră de control.

Codul EAN are un caracter unic și individual care este asigurat de Asociația europeană de codificare care a dat o numerotare unică tuturor țărilor, indicativul producătorului este dat de către fiecare Organizația națională pentru codificare(membră a EAN), indicativul produsului este dat decătre fiecare producător în parte.

în utilizare sistemul EAN un cod ușor de manipulat, deosebit de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (cca. 10 mld.produse).Ținând cont de acest avantaj, a fost preluat relativ în scurt timp de un număr mare de țări și din afara Europei, ca de exemplu Canada, Japonia, și chiar SUA. De la apariție până în prezent el s-a perfecționat și au apărut variante ale sale.

La ora actuală există diferite metode de citire ale codurilor produselor. De la procesul electrostatic de citire a codurilor simbolizate prin purtători de date cu cartelă sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică și în final, la metoda citirii optice. Dintre acestea sistemul scanner de prelucrare a informației comerciale s-a extins rapid. Scanner-ul este un echipament informatic prin care se citesc prin metoda lecturii optice datele codificate și simbolizate prin sistemul “cod de bare”, care se sprijină pe clasificarea EAN.

Codul cu bare în esență este simbolizarea caracterelor numerice prin alternanța unor bare de culoare neagră de grosimi variabile cu spații albe.

Citirea codului cu bare presupune existența unei case de marcat electronice, prevăzută cu dispozitiv de citire optică, conectată la un calculator. Lectorul fotosensibil poate fi mobil (“creion”) sau fix (încorporat în mașină).

Există mai multe versiuni ale codului EAN. Cea mai utilizată versiune este EAN-13. O altă variantă este forma restrânsă EAN-8 se utilizează în mod excepțional, atunci când etichetele sau produsele nu permit în mod real utilizarea codului cu 13 cifre EAN-13. Situațiile de utilizare sunt stabilite de către Centrul Naținal de Codificare când se identifică situații ca:

produsele sunt de formă cilindrică cu diametru sub 3 cm;

eticheta cu cod EAN-13 de mărime standard depășește 25% din cea mai mare suprafață tipărită a etichetei sau 12,5% din eticheta produsului;

când suprafața tipărită este mai mică de 80cm2.

Dintre alte variante ale codului EAN care sunt cu aplicație limitată amintim cele care sunt utilizate în depozite și magazine și răspund nevoilor de codificare internă ale comercianților.

Mărfurile alimentare dețin ponderea produselor codificate în sistemul “cod de bare”.

Codificarea ISBN este utilizată la codificarea cărților cu ajutorul sistemului de codificare EAN, se bazează pe standardul ISO 2108 din 1972. Cărțile sunt codificate cu prefixul 978;979.

Tot cu ajutorul sistemului de codificare EAN se realizează și codificarea ISSN care este utilizată la codificarea publicațiilor, se bazează pe standardul ISO 3297 din 1975. Cărțile sunt codificate cu prefixul 977.

Un alt sistem de codificare mult mai ieftin s-a pus la punct în Japonia vorba despre codul CALRA. Acesta este optic descifrabil și are cu capacitate mai mare de cuprindere.

Codul CALRA este alcătuit din șiruri de pătrate fiecare fiind divizat în alte 4 pătrate, cărora le corespunde un număr 1, 2, 4 sau 8.

Pentru reprezentarea diferitelor coduri numerice se alternează pătratele albe cu cele negre. Un grup de 10 pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinații numerice, mult mai multe decât codul cu bare.

Codul CALRA este mult mai ușor de citit decât codul cu bare. În timp ce dispozitivul respinge informațiile din codul cu bare dacă liniile sunt imprimate cu o deviație de 0,1 mm, codul CALRA are o toleranță de 1 mm și poate fi citit chiar de echipamente mai simple și implicit mai ieftine.

Tipărirea codului CALRA este mult mai ieftină decât a celui cu bare.

8.2.2. Clasificarea și codificarea mărfurilor la nivel macroeconomic

Pentru satisfacerea cerințelor de prelucrare a informațiilor la nivel macroeconomic, respectiv pentru acele domenii (statistic, vamal) pentru care trebuie asigurată încadrarea unică a produselorcu definirea clară a relațiilor dintre diferite categorii de produse au fost elaborate diferite clasificări sistematice.

În scopul asigurării unui limbaj unitar de comunicare a informației economice privind produsele și serviciile, în țara noastră a fost elaborată “Clasificarea unică a produselor și serviciilor” (CUPS). Această clasificare sistematică ordonează produsele și serviciile pe categorii ierarhice, pe baza unor criterii generale (destinație, natura materiilor prime, procesul tehnologic) și a mai multor criterii specifice, reprezentând proprietăți ale diferitelor categorii de produse.

Clasificarea unitară a produselor și serviciilor (CUPS) este structurată pe două zone:

prima zonă “Clasificarea generală” conține 4 trepte de detaliere, satfel: grupa, subgrupa, clasa și subclasa;

a doua zonă conține clasificări detaliate care confirmă ordonarea ierarhică a produselor pe 6 trepte de detaliere:

8.2.3. Clasificarea și codificarea mărfurilor în comerțul internațional

Pentru învingerea dificultăților provocate de mulțimea și nepotrivirea clasificărilor sistematice naționale și internaționale, se consemnează operații ce aspiră la uniformizarea clasificării mărfurilor, în scopul ușurării confruntării și analizei datelor statistice, a unificării documentelor comerciale și a tehnologiei vamale.

Unificarea nomenclatoarelor vamale naționale, prin însușirea de către un număr mare de țări a unui sistem unitar de clasificare a asigurat avantaje certe privind facilitarea compărării tarifelor și stabilirii drepturilor aplicabile mărfurilor care fac obiectul comerțului internațional.

Nomenclatura consiliului de cooperare vamală (NCCV) reprezintă o clasificare ierarhică, cu patru nivele de detaliere și conține în varianta sa actuală 1011 poziții(între care 3 facultative), grupate în 99 capitole și 21 secțiuni. Pozițiile sunt codificate cu 4 cifre și pot fi detaliate pe subpoziții.

Servind pentru alcătuirea tarifelor vamale, NCCV grupează în cadrul aceleiași secțiuni, în general, produse care interesează o anumită industrie prelucrătoare, criteriul pentru delimitarea secțiunilor fiind deci, ramura de activitate, exceptând secțiuni cu alte criterii: originea mărfii (vegetal, animal, mineral)- secțiunile I, II, V; destinația – secțiunile VIII, XII, XVII. La nivelul capitolelor NCCV se bazează pe criteriul gradului de prelucrare a mărfurilor. Succesiunea capitolelor corespunde cu creșterea gradului de prelucrare. Spre deosebire de alte sisteme de clasificare utilizate în controlul internațional, NCCV cuprinde reguli generale de interpretare, note pe secțiuni și capitole, un index alfabetic și note explicative în scopul asigurării unei interpretări unitare.

Țara noastră utilizează NCCV ca bază pentru tariful vamal de import, o serie de poziții ale Nomenclaturii fiind divizate în subpoziții, în scopul evidențierii gamei de producție tarifară diferențiată pentru unele produse.

În domeniul clasificării statistice pe plan mondial cea mai utilizată este “Clasificarea tip pentru comerțul internațional” – CTCI .

Prin elaborarea acestui sistem unitar de clasificare la nivelul ONU s-a asigurat un progres pe linia comparabilității statistice de comerț exterior.

Varianta actuală a clasificării tip CTCI nr.3, adoptată de Consiliul economic și social ONU în 1985) păstrează principiul structurii ierarhice a produselor, asigurând însă perfecționarea acestei structuri și adâncirea gradului de detaliere. Ea conține 3118 de poziții de bază, 1033 subgrupe, 261 grupe, 67 diviziuni și secțiuni. Codul utilizat are 5 caractere:

CTCI se bazează, ca și NCCV, pe criterii materiale și tehnologice dintre care cele mai importante sunt: natura materiilor prime și gradul de prelucrare a produselor.

Din cauza creșterii interdependenței economice care a dus la creșterea volumului schimburilor economice și la diversificarea comerțului internațional pentru a se elimina dificultățile care decurg din aplicarea principiilor reciprocității concesiilor tarifare precum și pentru ușurarea tehnologiei vamale, pentru realizarea unor statistici ale comerțului internațional s-a hotărât la nivel intenațional elaborarea unui nomenclator pentru armonizarea descrierii și clasificării mărfurilor. Acest nomenclator de armonizare va fi utilizat pentru sistematizarea descrierii mărfurilor atât în sfera producției, a transportului, în sttistica cometțului internațional și în domeniul vamal de către toate țările care aderă la convenția de utilizare a lui. Cooperarea internaținonală în acest s-a hotărât într-o primă etapă în cadrul negocierilor G.A.T.T(General Agreement în Tariffs and Trade- Geneva 1974) iar la elaboraea acestui nomencaltor au participat instituții guvernamentale, organizații naționale și internaționale, (I.S.O, U.N.C.T.A.D, Biroul pentru statistică al O.N.U).

Nomenclatorul sistemului armonizat al descrierii și codificării mărfurilor(NSADCM) reprezintă o clasificare care se bazează pe principiul structurii ierarhic, grupând mărfurile pe 21 secțiuni, 99 capitole, 124 poziții și 5019 subpoziții. Codul utilizat de acest nomenclator are 6 caractere. Primele două corespund capitolului, următoarele două identifică poziția și ultimele două identifică subpoziția.

Întrebări de autoverificare

1.Care sunt categoriile utilizate pentru cazul clasificării ierarhice a mărfurilor?

2. Cum se clasifcă bunurile de consum?

3. Cum se definește asortimentul mărfurilor?

Cum se pot clasifica produsele în funcție de durata de utilizare?

Care sunt subdiviziunile asortimentului și prin ce se caracterizează fiecare?

7. Prin câte dimensiuni este caracterizat asortimentul și care sunt acestea?

8. Descrieți structura sortimentală a ofertei dintr-un raion de ……………………………..

9.Care este diferența între noțiunile: "coleție", respectiv "asortiment"?

10. Înșiruiți sistemele de clasificare ale mărfurilor pe care le cunoașteți și caracterizați-le pe fiecare în parte.

11. Ce ste codificarea mărfurilor și la ce folosește ea?

12. Ce este codul EAN?

13. Ce reprezintă codul cu bare? Ce semnificație are el pentru un consumator?

14. Cum se face codificarea și clasificarea mărfurilor în comerțul internațional?

Ambalarea produselor

Dezvoltarea ambalajelor poate fi considerată extrem de spectaculoasă, și este strâns legată de evoluția culturii și civilizației contemporane -adică de modul de viață și consum, de evoluția tehnicii și tehnologiilor de vârf, de impactul asupra mediului și chiar de rațiuni legate de sintagma "economie-risipă". Ambalajul este perceput de către consumatori în mod divers, în funcție de diferiți factori (cost, estetică, gradul și factura modificării/innovației sale, materialele din care este confecționat, comoditate în utilizare, masă etc.). La nivelul cuplului produs-ambalaj, procesul de schimbare, de înnoire depășește ca frecvență înnoirea produselor, iar dincolo de analiza ciclului de viață, de alte substraturi industriale ambalajul apare ca un "produs cultural".

Abordarea merceologică asupra ambalajului studiază proprietățile componentelor cuplului produs-ambalaj, care pot să existe sau sunt transformabile în caracteristici de calitate ale ansamblui, stimulând performanțele și limitând eșecurile în relație cu cerințele asigurării simultane atât a protecției mediului înconjurător, cât și a protecției consumatorului. De aceea este necesar să se adopte un sistem informațional potrivit pentru a asigura studiului merceologic informațiile neapărat necesare corelării din punctul de vedere al viziunii multidisciplinare: "marketing -management -merceologie".

Plecînd de la constatatea simplă că fără ambalare materialele, mărfurile ar fi într-o dezordine în care cu foarte mare greutate ne-am putea desfășura activitatea, care ar fi la rândul ei destul de ineficientă. Însă ciuda rolului-cheie pe care îl joacă ambalajele, fără nici o urmă de îndoială, ele sunt adesea considerate un rău necesar sau chiar un cost nedorit. Consumatorii la rândul lor adesea îl tratează ca pe ceva inutil, o pierdere imortantă de resurse și o amențare pentru mediul înconjurător. Toate aceste puncte de vedere sunt generate de necunoașterea funcțiilor pentru care le îndeplinește ambalajul sau din pierderea necesității și importanței lor din vedere.

În orice caz, analizând piața, mediul contemporan constatăm că "nevoia crescândă de ambalaje rezultă din multiplicarea unor factori legați între ei în cadrul unor înlănțuiri dinamice".

Ph.Kotler afirmă că în categoria de diferențiere prin stil trebuie să includem și ambalarea. Ambalajul reprezentând prima "întâlnire" dintre produs și cumpărător, putând determina cumpărătorul să cumpere sau nu produsul.

Ambalajul este destinat cuprinderii sau învelirii mărfurilor în vederea protecției, a depozitării, sau a manipulării și transportului, în ultimă instanță a desfacerii. În comerțul internațional în cazul cînd nu există altă convenție specială ambalajul este cel uzual din țara vînzătorului. În cazul vînzării conform clauzei “ex works” vînzătorul are obligația să procure ambalajul necesar pentru individualizarea mărfurilor și pentru a asigura cumpărătorului posibilitatea ridicării mărfurilor, dar nu și ambalaj corespunzător transportului. Alături de clauza“ex works”,se poate încheia o convenție cu vînzătorul ca acesta să pună la dispoziția cumpărătorului ambalaj pentru transport.

Considerăm necesar să subliniem importanța distincției care trebuie să se facă între ambalarea definită ca sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vînzare și consum, sau ca funcție tehnico-economică, care urmărește minimizarea costurilor la livrare în timp ce vânzările sunt maxime și ambalaj ca element de închidere a unui articol individual (sau a câtorva articole) într-un conteiner, utilizat pentru vînzare sau distribuție.

Din punct de vedere tehnic, ambalajul este alcătuit dintr-un ansamblu de materiale. Sub aspect economic, ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare, cu o anumită destinație, există anumite produse pentru care este de neconceput vînzarea fără ambalaj.

Din punct de vedere al scopului ambalajul poate fi de transport și de desfacere.

În practica internațională au intrat în uz o serie de denumiri privind ambalajele, astfel:

S.W.P = Sea Worthy packing- conteiner – ambalaj pentru transport pe mare;

C.P. = Continental packing- ambalaj utilizat pe continent;

M.P. = Machine packing – ambalare cu mașina;

F.P. = Fit packing – ambalaj potrivit formei obiectului;

S.P.P. = Special packing paid- ambalaj special cerut de cumpărător;

R.P. = Resistance controlled – ambalaj controlat din punct de vedere al rezistenței.

Cele mai utilizate mențiuni pentru transport sunt:

Handle with care – a se manipula cu precauție;

Not to be dropped- a nu se trînti;

To be rolled not – a nu se rostogoli;

Not tepped – a nu se răsturna;

Do not stone în a domp place – a nu se depozita la umezeală;

Keep dry – a se păstra la loc uscat;

Fragile – fragil.

Este util să se facă distincție între nivelele de ambalare, este vorba despre:

Ambalare elementară- care vine în contact cu produsul, furnizînd protecția inițială (pentru o loțiune de aftershave sticla în care se găsește);

Ambalare secundară -cuprinde un anumit număr de ambalaje elementare, fiind suportul distribuției fizice, uneori se utilizează la vînzarea cu amănuntul pentru expunerea ambalajelor elementare (sticla de aftershave se va găsi într-o cutie de carton);

Ambalarea terțiară – cuprinde un anumit număr de ambalaje secundare, de exemplu ambalajul colectiv din carton ondulat în care sunt izolate produsele între ele cu talaș, paie, bile de poliuretan etc (cutiile de carton cu sticle de aftershave se vor grupa, cîte 60 bucăți, în cutii mai mari de carton gofrat sau în baxuri cu acre se vor putea manipula și transporta mai eficeient și mai sigur) ;

Ambalarea cuaternară -cuprinde un anumit număr de ambalaje terșiare, este vorba despre conteinere de 12 m pe vertică, care se utilizează în comerțul internațional cu scopul de a facilita manevarea eficientă a ambalajelor terțiare, în special paleți. Conteinerele pot fi ușor transferate în și între diferite mijloace de transprt -vapoare, trenuri, auto-trenuri etc.

Toate ramurile de activitate sunt în legătură cu ambalajul, principalele ramuri industriale utilizatoare de ambalaje sunt:

Industria alimentară cu o pondere de 50%:

Industria manufacturieră cu o pondere de 20%;

Industria farmaceutică și de cosmentice cu o pondere de 15%;

Resul de 15% fiind utilizate la jucării, produse de întreținere, textile, discuri, casete etc.

Funcțiile ambalajelor

Concepual funcțiile ambalajului au evoluat gradual de la concepul simplu de utilitate (serviciu de conservare, protecție, manipulare, transport), la conceptul de semnal (valoare de percepție), apoi la conceptul de informație (valoare de instrucție), apoi la conceptul de semn (valoare de expresie). Acestă evoluție se poate foarte bine exemplifica prin ambalajele parfumurilor unor renumiți producători.

Funcțiile unui ambalaj sunt următoarele:

funcția de conservare și păstrare, ferind mărfurile de pierderi și deteliorare, avarii. În cazul produselor alimentare acestă funcție este abolut obligatoriu asociată cu inocuitatea și cu inerția ambalajului din punct de vedere chimic;

funcția de manipulare și transport prevenind deteriorarea mijloacelor de transport sau chiar mărfurile, protejînd persoanele care manipulează mărfurile de contactul cu ele;

funcția de promovare – “vînzâtor mut”;

pe lângă aceste funcții de bază mai putem distinge și funcția de serviciu: (un flacon cu pulverizator) sau funcția de informare prin etichetare .

Convențiile internaționale menționează că un ambalaj corespunzător este acela ce îndeplinește condițiile de mai sus. În cazul ambalării mărfurilor în ambalaj necorespunzător, convențiile prevăd clauza că vînzătorul este răspunzător de toate urmările, tot el fiind obligat să repare prejudiciul.

9.1.1. Funcția de conservare și păstare (protecție)

Este foarte importantă păstrarea parametrilor calitativi ai produselor în timpul transportului, manipulării, depozitării lor, când produsele sunt supuse unor solicitări mecanice, unor factori de mediu (lumină, variații de temperatură, umiditate, microorganisme).

Această funcție are de fapt trei obiective principale:

1. Protecția calității produselor prin controlul produs-ambalaj. În mod special la produsele alimentare se manifestă acesta sau în cazul produselor periculoase pentru sănătatea omului. Eventualele reacții chimice care pot interveni în contactul produsului cu materialul ambalajului.

2. Protecția mediului înconjurător împotriva caracterului vătămător al unor produse (toxice, gaze, produse petroliere etc.)

3. Conservarea calității produselor împotriva unor factori externi, care prin acțiunea lor directă pot cauza deprecierea produselor prin favorizarea condițiilor care pot acționa în masa produsului. Acești factori favorizanți sunt de exemplu: umiditatea, microorganismele, variații de temperatură, șocuri mecanice, radiațiile solare, praful din atmosferă, etc.

Ambalajul trebuie să izoleze produsele de acțiunea directă a acestor factori. Deci este foarte importantă pentru această funcție alegerea materialului din care se construiește ambalajul.

Criterii pentru alegerea unui ambalaj

9.1.2. Funcția de manipulare – transport

Pentru facilitarea și eficientizarea operațiilor de manipulare, transport și depozitare este deosebit de importantă această funcție.

Analiza proceselor de transport arată că ele sunt formate din două activități distincte, diferite ca durată și cost, dar legate funcțional: manipularea și deplasarea.

Orice transport comportă manipulări pentru introducerea, fixarea și scoaterea mărfurilor din mijlocul de transport. Pentru optimizarea transportului din punct de vedere economic se recomandă două metode: eliminarea manipulărilor multiple și mărirea volumului încărcăturii manipulate. Aceste două metode introduc conceptele de grupaj și unitate de încărcătură care sunt strâns legate de modul de ambalare.

O analiză a acestor acțiuni arată că pe parcursul circuitului tehnic mărfurile sunt supuse, în medie, la cca. 30 – 40 de manipulări. Extrapolând acest număr de operații de manipulare la o tonă de marfă înseamnă că de fapt se vor manipula 30 – 40 tone. cheltuielile aferente pot să varieze între 15 – 50% din prețul de cost al produselor. De aici rezultă imediat necesitatea raționalizării acestor operații.

9.1.3. Factorii calității ambalajului

Factorii care hotărăsc alegerea ambalajului sunt:

caracteristicile produsului care se ambalează;

condițiile de transport și manipulare;

caracteristicile materialelor utilizate pentru ambalare;

tipurile și funcțiile ambalajului;

metoda de ambalare;

cheltuieli de transport.

Pe lângă acestea trebuie să se țină cont de comoditatea în utilizare de către consumatori, de funcționalitatea ambalajului, precum și de coeficientul de greutate care este raportul între masa ambalajului și cea a produsului .

În domeniul ambalajelor, în special al celor destinate transportului, principalele cerințe de calitate fac obiectul standardizării în scopul realizării, așa cum s-a mai arătat, a unui transport cu cheltuieli minime.

Obiectivul este o reducere a numărului de tipuri constructive, dimensiunile sunt corelate cu dimensiunile modulului de transport (palete), ambalajele trebuie să fie apte pentru păstrarea integrității și calității produsului pe circuitul tehnic.

Pentru facilitarea relațiilor comerciale internaționale s-a urmărit unificarea unui număr cât mai mare de standarde, considerându-se că ambalajele au o importanță esențială, reprezentând un factor economic determinant în schimburile de mărfuri.

ISO a creat comitete speciale pentru coordonarea activității de creeare a ambalajelor corelate cu mijloacele de transport de marfă.

Categorii de ambalaj

Sunt extrem de variate materialele utilizate pentru confecționarea ambalajelor. În funcție de funcția preponderentă ce trebuie s-o îndeplinească, de rolul ambalajului, materialele se împart în următoarele categorii:

ambalaje exterioare;

ambalaje de protecție interioară;

ambalaje de prezentare.

Operații în procesul de ambalare

Ambalarea mărfurilor se realizează printr-o serie de operații care au scopul de a asigura calitățile produselor ambalate și satisfacerea condițiilor de prezentare cerute de beneficiar.

Principalele operații ale procesului de ambalare sunt:

pregătirea produsului pentru ambalare;

pregătirea ambalajelor;

ambalarea propriu-zisă (umplerea, închiderea, imprimarea și marcarea ambalajelor);

controlul ambalării.

9.3.1. Pregătirea produsului pentru ambalare

Pregătirea produsului pentru ambalare(condiționarea) este necesară pentru a se asigura mărfurilor înainte de ambalare, indicatori de calitate optimi. Complexitatea prgătirii înainte de ambalare depinde de natura produselor, de condițiile de calitate impuse acestora, de durata depozitării, de caracteristicile de transport și de depozitare ale produselor respective.

În general, pregătirea produsului înainte de a fi ambalat cuprinde operații manuale, mecanizate, semiautomate și automate care constau în:

curățirea produsului;

supracontrolul sau controlul primar al produsului;

asigurarea protecției împotriva factorilor exteriori agresivi.

Ambalarea propriu-zisă constă dintr-o serie de operații care au ca rezultat izolarea produselor de mediul exterior în scopul menținerii calității lor. Principalele operații de ambalare sunt:

umplerea ambalajelor;

închiderea ambalajelor;

imprimarea și marcarea ambalajelor.

Controlul ambalării constituie ultima operație care se efectuează înainte ca produsele să fie transportate la beneficiar sau înainte de a fi introduse în procesul de desfacere.

Metode și tehnici de ambalare a produselor

Ambalare porționată – ambalaj al cărui conținut se consumă o singură dată – plicuri, cutii, pungi, tăvi compartimentate, pentru produse perisabile dar și neperisabile. Se utilizează materiale diverse, mai ales materiale plastice.

Ambalarea colectivă – ușurează mult transportul produselor, se aplică la produsele premodulate, ajutând la paletizare. Deci, este ambalarea într-un ambalaj a mai multor produse. Se utilizează: carton, folie, hârtie, folie contractibilă.

Ambalare aseptică – presupune sterilizarea prealabilă, concurează cu metodele de conservare ce folosesc substanțe chimice sau cu pasteurizare, ambalare cu gaz protector. Se utilizează pentru păstrarea în condiții de igienă deosebită timp îndelungat la lapte, sucuri, mâncare pentru copii, medicamente, semipreparate culinare.

Ambalarea sub vid sau cu gaz inert – pentru eliminarea contactului cu oxigenul a produselor, în scopul prelungirii timpului de păstrare. Se utilizează materiale impermeabile și termomaleabile. În funcție de produsul ambalat se alege fie metoda sub vid, fie cea cu gaz inert.Tehnica sub vid este indicată produselor sensibile la frecare și sensibile la presiune.

Ambalarea cu gaz inert (azot) se indică la produsele în bucăți, granulate sau pulberi.

O variantă îmbunătățită a tehnicii sub vid este ambalarea în sistem Cryonac. Folia vidată după introducerea produsului se va scufunda în apă fierbinte și se va contracta etanșând produsul prin mulare.

Tehnicile de mai sus se aplică la produsde carne, fructe și legume proaspete, preparate culinare.

Ambalarea în sistem aerosol – este o ambalare sub presiune a produsului prin introducerea lui cu un gaz lichefiat sau comprimat = gaz propulsor într-un recipient rezistent, de unde se va evacua printr-o valvă datorită suprapresiunii. În funcție de caracteristicile sistemului de ambalare, de starea de dispersie și consistența produsului există diferite posibilități:

ambalarea sub formă de ceață fină cu stabilitate ridicată – insecticidele;

ambalare sub formă de ceță grosieră, umedă – lacuri, vopsele;

ambalare sub formă de jet – emulsii sau suspensii;

ambalare sub formă de jet consistent – spume, creme.

Recipienții sunt din tablă, sticlă, material plastic, în funcție de produsul activ și de presiunea necesară. Gazul propulsor poate fi azot, CO2 , butan, propan, etc.

Ambalarea în folii contractibile(poartă denumirea de “skinpack”) constă în înfășurarea produsului într-un film contractibil. Este utilizat pentru:

prezentarea și desfacerea unor produse de larg consum;

gruparea unor produse în ambalaje colective;

protejarea și rigidizarea încărcăturilor pe palete.

Ambalarea tip cocon – este o metodă costisitoare. Simulează protecția realizată de larva viermelui de mătase. Se obține prin fixarea produsului pe suport și prin pulverizarea repetată a unui material plastic ce formează straturi protectoare. Ultimul strat poate conține praf de aluminiu care protejează produsul de acțiunea razelor solare. La un înveliș de 0,75 mm protecția se poate realiza pentru aproximativ 2 ani, la grosimea de 1,2 cm aproximativ 10 ani. Oferă protecție la coroziune. Se protejează armament, aparate electrice, alimente pentru rezerve.

9.4.1. Definirea unității de încărcătură și a mijloacelor de grupaj

Unitatea de încărcătură se definește ca un lot constituit din unul sau mai multe produse identice sau diferite care păstrează un caracter de permanență în timpul operațiilor de manipulare, transport, depozitare și distribuire de la locul de formare până la locul de utilizare, de-a lungul unui proces de transport.

Mijloacele de grupaj sunt dispozitive de dimensiuni și forme prestabilite, apte de a fi manipulate mecanizat, fiind capabile de a cuprinde o anumită cantitate de mărfuri.

Împreună, unitatea de încărcătură și mojloacele de grupaj, formează unitatea de manipulare!

Atenția acordată acestei funcții a dus la apariția unor organisme la nivel internațional care se ocupă de acest aspect, de ex. Organizația mondială pentru ambalaje (W.P.O.), Federația europeană pentru ambalaje (E.A.F.), etc.

Definirea unității de încărcătură conține patru noțiuni: grupare, coerență, dimensionare (masă și gabarit), permanență.

Dimensionarea depinde de natura mărfurilor, de posibilitatea de livrare în ambalaj sau fără ambalaj, de felul și dimensiunile unității de ambalare, de reglementările pe linie de transport, de convenții internaționale, etc. Este foarte important ca dimensiunile unităților de încărcătură să aibă la bază un modul care să permită gruparea acestora astfel încât să fie submultiplu ai dimensiunilor mijloacelor de transport și ai spațiilor de depozitare. Aceasta implică constituirea, deci, a unităților de încărcătură modulate pentru o eficiență maximă în efectuarea manipulării, depozitării și transportului.

Paletizarea și conteinerizarea mărfurilor sunt metode care permit eficientizarea acțiunilor de manipulare și transport.

9.4.2. Constituirea unităților de manipulare și transport

Analiza proceselor de transport al mărfurilor arată legătura strînsă între cele două procese legate funcțional manipularea și transportul. Metodele de optimizare indică introducerea conceptelor de mijloc de grupaj și de unitate de încărcătură.Acestea sunt mult utilizate în analiza și raționalizarea proceselor de manipulare și transport.

Dimensiunile unității de încărcătură trebuie să aibe la bază un modul, care să fie submultiplu ai dimensiunilor mijloacelor de transport, sau al spațiilor de stocare. Deci modului trebuie să grupeze unitățile de încărcătură care să formeze un sistem dimensional. Un astfel de sistem implică pentru orice fel de marfă stabilirea unor ambalaje care să permită modularea în scopul obținerii unei eficiențe economice maxime în depozitare, manipulkare și trensportul mărfurilor.

Paletizarea este operatiunea cea mai des utilizată în acest scop.Așezarea după o anumită regulă pe paletă urmată de transferul paletei reduce timpul și numărul de manipulăi. Paletizarea se utilizează pentru trensferul obiectelor în întreprinderi( între locuri de muncă în ateliere, între ateliere, între secții, depozite etc) între întreprinderi precum și între întreprinderi și unitățile de desfacere a mărfurilor/ produselor.

Paleta de transport este o platformă de încărcare formată în general din două plăci unite prin antretoaze sau dintr-o placă care se sprijină pe picioare, suporturi sau role, a căror înălățime este redusă la minimul necesar pentru a permite introducerea furcii utilajelor de maniulare( electrostivuitoare, motostivuitoare, transpalete etc).

După destinație paletele se clasifică astfel:

Palete de uz general. Acestea pot prelua mai multe feluri de produse, este interschimbabilă înter expeditor, cărăuș și beneficiar. Dimensiunea ei este de 800x 1200 mm..Denumirea internațională a parcului de palete este “poop”-ul de palete.Sarcina dinamică a paletei(de manipulare) este de 1000 kg; sarcina statică( de stivuire) este de 4000 kg.\ Exemple: paleta plană din lemn și paleta ladă europeană.

Paleta plană din lemn este destinată produselor ambalate în cutii, lădițe, saci, sau produselor neambalate cu forme regulate și de dimensiunile paletei.

Paleta ladă europeană este destinată transportului și depozitării unor produse foarte diverse, ambalate sau neambalate.

Palete specializate.Acestea sunt destinate numai unei grupe sau numai unui singur tip de produs. Se folosesc în relațiile inter uzinale pentru semifabricate, subansamble care prin specificul lor cer condiții speciale de transport sau manipulare pentru asigurarea coerentă a fluxului de fabricație. Unele tipuri de palete specializate permit deplasarea și depozitatea unor produse cu formă deosebită ( role, laminate, butoaie etc) sau cu stare de agregare alta decît cea solidă (gaze, lichide). Există două variante după dimensiuni, și anume 1200x 1600 mm și 1000×1800 mm. Primul tip are suprafața mai mare și sarcina utilă dublă față de paleta de uz general ( 2000 kg sarcină dinamică și 8000 kg sarcină statică) se utilizează pentru produse foarte mari. Cel de-al doilea tip de uz special se mai numește și paletă de uz portuar (se folosește în porturi) se caracterizează printr-o mare robustețe fiind destinată produselor grele.

Paleta de distribuție este o paletă specializată. Poate fi prevăzută cu sisteme proprii de rulare, cu sau fără pîrghie de tracțiune. Pentru mărfurile în ambalaje ușoare în vederea protejării lor paletele de distribuție pot fi prevăzute cu rafturi. Pentru protecție împotriva prafului sau a intemperiilor, paletele pot fi acoperite cu folie de material plastic sau cu prelate.

Palete reutilzabile și palete utilizabile o singură dată sunt alte tipuri de palete care se mai utilizează în diferite cazuri.

Pentru a folosi paletizarea la manipularea și transportul a cît mai multe produse pe lîngă paletele normale s-au creat și palete cu o serie de accesorii sau de forme constructive variate.

Utilizarea de palete sub forma unor lăzi din diferite materiale poate duce la eliminarea unor etape de ambalare, astfel se pot manipula transporta și stoca unele produse vrac sau fără ambalaj intermediar de transport. Deasemeniea la depozitarea prin stivuire se elimină riscul deteriorării dstorită sarcinii exercitate de paletele din nivelele superioare din stivă.

Utilizarea paletelor cu montanți (elemente de rigidizare) au sarcina preluării sarcinii paletelor superioare care au încărcături formate din unități mari de ambalaje.

Clasificarea se poate face după existența și felul suprastructurtii, de exemplu: box-paleta, paleta cu montanți ficși, paleta cu plasă de sîrmă, paleta plană fără suprastructură, paleta cu suprastructură specializată, paleta cu pereți ficși din tablă.

Box-paleta este confecționată din lemn cu întărituri metalice, are capac și dispozitiv de zăvorîre.

Paleta cu montanți se utilizează cînd produsele nu permit stivuirea directă. Montanții ficși asigură depozitarea suprapusă a paletelor. Montanții pot fi și rabatabili, caz în care se reduce volumul paletei și la returnare scad cheltuielile de transport.

Paleta cu plasă de sîrmă se utilizează pentru mărfuri cu greutate specifică mică. Acest tip de palete pot avea pereții rabatabili, acestea se folosesc pentru transportul pe distanțe mari.

Paleta plană fără suprastructură în general este fabricată din materiale metalice fiind destinată transportului pe distanțe scurte a unor produse de masă mare și de forme regulate. Produsele transportate cu acest tip de paletă trtebuie să aibe calitatea de a permite stivuirea directă, preluînd greutatea nivelurilor superioare fără să se degradeze.

Paleta cu suprastructură specializată este destinată industriei constructoare de mașini, permite transportul unor piese, utilaje etc. de forme speciale.

Paleta cu pereți ficși din tablă se utilizează în relația între secții pentru transportul unor piese.

9.4.2.1. Containerizarea și transcontainerizarea

Alături de paletizare sunt tehnici de mecanizare și raționalizare a deplasării mărfurilor realizînd o securitate mărită, evitînd pierderile calitative și cantitative. Se asigură transportul din poartă în poartă. Practic se elimină manipulările intermediare între producător și beneficiar.

Containerele și transcontainerele sunt standardizate, uniformizarea dimensională și a caracteristicilor tehnice permite utilizarea oricărui mijloc de transport. Activitatea de transfer, stocare, verificare și marcare este mult simplificată prin standardizare.

Exemple:

Pe plan internațional, în cadrul Organizației Internaționale de Standardizare s-a înființat un birou care se ocupă de studiul și optimizarea acestei activități.

Concepte de logistică

Conceptul acesta a apărut în timpul domniei împăratului bizantin Leontos al VI-lea (886 – 911) în domeniul militar, desemnând totalitatea măsurilor organizatorice și de aprovizionare. În secolul XX intră în viața civilă, conceptul acesta referindu-se la rezolvarea problemelor de aprovizionare a piețelor din USA, aflate departe de zonele industrializate din nord-est. Procesul orientat al pieței prin individualizarea cererii s-a intensificat în Europa anilor ‘70, alături de fenomenele de integrare economică la nivel global, mai întâi continental, au înmulțit problemele legate de transport, manipulare și depozitare al produselor, evidențiind nevoia abordării lor logistice.

Provenind din cuvântul grecesc logos = vorbire înțeleaptă, rațiune, cuvânt – conceptul de logistică se folosește în domeniul militar pentru a desemna intendența armatei, iar în domeniul matematicii pentru abordarea, cu ajutorul simbolurilor, a legii logicii. Aceste definiții nu au nimic comun cu sensul și scopul logisticii aplicate în termeni economici. Țelul logisticii este acela de a minimiza costurile, de a ameliora rezultatele, cristalizate în eficiența întreprinderii, scopul fiind de a asigura pe termen lung competitivitatea.

Datorită necesității adaptării la cerințele clienților (activitate orientată spre piață) și fluxurile materiale trebuie să se studieze cât mai bine, aplicarea managementului total de calitate să fie realizată. Ca urmare, una din strategiile logistice este aceea ce urmărește rând pe rând optimizarea proceselor concrete de deplasare a materialelor (materii prime, materii finite = marfă) prin procese de tratare informatică. Efectele pozitive au mai multe aspecte, de exemplu:

realizarea unor produse de calitate superioară,în concordanță cu stimulii informaționali oferiți de piață;

eliminarea unor elemente inutile cu efect concret (optimizare) în economisirea resurselor de materii prime și energie;

protecția mediului înconjurător. Optimizarea trebuie să țină cont de elementele ecologice care pot fi modificate sau afectate.

Scopul logisticii este în primul rând acela de asigurare a corelării în timp a acțiunii compartimentelor funcționale ale întreprinderii în vederea maximizării rezultatelor pozitive prin asigurarea fluenței fluxurilor materiale. Prin activitatea logistică se realizează politica de distribuție elaborată de serviciile de marketing cu scopul maximizării profitului prin creșterea eficienței distribuției.

Distribuția fizică are ca obiect transferul bunurilor în interiorul și între canalele de distribuție, aceasta se realizează prin sistemul logistic, prin transport, prin stocarea și depozitarea mărfurilor, prin manipularea fizică a produselor. Fluxurile informaționale relative la distribuția fizică sunt hotărâtoare în obținerea unei eficiențe sporite în circuitul produselor.

Mărfurile având stări de agregare, masă și forme diverse, se manipulează, se depozitează, se transportă și se distribuie în cantități mari (la nivel global) cu eforturi materiale și umane deosebite, dar și cu cheltuieli considerabile pe fiecare din fazele parcurse. Logistica își propune să raționalizeze, să optimizeze aceste eforturi.

Oricare circuit de mărfuri analizat din punctul de vedere al operațiilor de manipulare, ambalare, transbordare, transport și depozitare arată că aceste operații sunt cu atât mai numeroase cu cât produsul este mai complex și cu cât el este rodul cooperării mai multor producători sau, cu cât este trecut prin mai multe verigi intermediare în timpul distribuției, ducând la mărirea costurilor.

Dacă ne vom referi la procesul de circulație al mărfurilor, numai la cel de distribuție și la însumarea unui număr mare de operații de manipulare, transport și depozitare cu costurile respective, aceste verigi vor influența prețul de desfacere, cu implicații de ordin social.

Procesul de circulație și distribuție al mărfurilor este deosebit de complex. Cuprinde o serie de elemente atât independente, cât și relaționale, ce se condiționează reciproc, astfel pe lângă operațiile de manipulare și depozitare la nivelul întreprinderii productive, din acest proces fac parte și următoarele elemente: contractele de livrare, documentele de evidență, tarifele, modul de ambalare, standardizarea, tipizarea, concepția depozitelor, contractele de transport, circulația rutieră, organizarea distribuției într-o rețea, gradul calificării personalului, etc. Toate cele de mai sus enumerate pot fi considerate că se constituie în sistemul logistic. Numai o privire completă, sistemică poate asigura integrarea și corelarea elementelor componente ale sistemului distribuției. Acestea se pot trata atât la nivel microeconomic dar pot fi, și trebuie abordate și la nivel macroeconomic. Ambele ipostaze sunt complete numai dacâ sunt tratate atât din punct de vedere al fluxurilor de produse cât și a fluxurilor informaționale.

Activitatea practică a confirmat că deciziile luate în acest domeniu, în urma analizei elementelor constitutive ale sistemului logistic, pot avea implicații esențiale asupra activității economice prin consecințele ce decurg din costuri, din calitate ce este strict relaționată cu gradul de satisfacere al nevoilor utilizatorilor sau consumatorilor de bunuri sau servicii.

9.5.1. Transportul

Această activitate are un rol foarte important în procesul de circulație al produselor. Ea deține în general două treimi din costurile aferente activităților logistice. Deciziile privitoare la transportul produselor sunt caracterizate prin:

frecvență ridicată;

modificarea lor la intervale mici datorită schimbării condițiilor din momentul adoptării lor;

impact asupra tuturor activităților din lanțul logistic.

Căile de transport sunt căile rutiere și feroviare, maritime, fluviale și aeriene. Vehiculele cu care se realizează transportul mărfurilor trebuie să fie potrivit produsului încărcat în sensul menținerii calității, a integrității încărcăturii. Produsele alimentare se transportă în mijloace speciale destinate numai pentrru acest gen de mărfuri, ele sunt fie izoterme, fie frigorifice pentru produsele perisabile.

Transporturile terestre sunt realizate fie pe așa zisele căi rutiere(drumuri, șosele, autostrăzi) cu ajutorul autocamiaoanelor, autocisternelor etc.; fie pe căile ferate cu ajutorul diferitelor tipuri de vagoane de marfă.

Transportul pe apă este fie maritim fie fluvial este mai ieftin, mai lent în comparație cu celelalte. Vasele maritime sunt de diferite tipuri.

Transporturile fluviale se fac cu ajutorul șlepurilor autopropulsate sau cu șlepuri trase de remorchiere. Se pot transporta volume foarte mari de mărfuri cu prețuri mici.

Transporturile aeriene sunt cele mai rapide cele mai scumpe și se utilizează transportul pe distanțe extrem de mari a mărfurilor foarte perisabile. Sau pentru volume mici de marfă.

Alegerea unui anumit tip de transport se face în funcție de anumiți parametrii. Alegerea unui mijloc de transport potrivit se face ținând cont de următoarele:

reducerea cheltuielilor de transport și manipulare;

reducerea timpului de transport;

executarea termenilor contractuali de livrare locul și termenul;

factorii de climă(frig, căldură, variații de temperatură, umiditate etc.);

natura produsului (perisabil, foarte perisabil, stabil, rezistent) nealimentar, alimentar;

codiții nefavorabile în timpul transportului care pot afecta calitatea(șocuri mecanice, termice, trepidații, oscilații etc.).

Transporturile sunt facilitate prin apariția unor societăți specializate care se ocupă exclusiv cu astfel de operații. Schimburile comerciale internaționale sunt mult realizate pein astfel de societăți de transport care au mijloace de transport potrivite, mijloace de manipulare, personal specializat și care prin diferite tehnici de organizare, optimizează încărcăturile ceea ce duce la scăderea prețurilor/unitatea de produs transportată.

Transporturile internaționale sunt reglementate prin convenții internaționale.

9.5.2. Stocarea și depozitarea produselor

Această activitate este o altă componentă a lanțului logistic. În distribuția fizică a produselor este importantă gestiunea stocurilor, care are implicații profunde prin economiile de fonduri ce le poate genera, prin creșterea calității serviciilor oferite consumatorilor. Scopul central îl constituie asigurarea unei aprovizionări adaptate cantitativ și calitativ cererii, fără discontinuități și la costuri minime. Această activitate este a doua ca pondere în totalul costurilor de distribuție.

Alături de constituirea stocurilor necesare unei bune aprovizionări, la momentul potrivit, cu un minim de discontinuități la un preț de cost raționalizat (aferent stocării), un loc important îl are și depozitarea.

Preoiectarea, amplasarea și realizarea spațiilor de depozitare trebuie să fie în concordanță cu realizarea obiectivelor de eficiență. Stabilirea și alegera unor puncte nodale în circuitul fizic al mărfurilor uneori duce la folosirea unor spații închiriate sau la serviciile altor unități specializate în acest fel de servicii.

Manipularea fizică a mărfurilor în diferite faze ale circuitului lor are consecințe asupra eficienței distribuției fizice: prin minimizarea costurilor de manipulare și prin utilizarea la maxim a spațiilor de stocare. Afirmația anterioară se întregește prin decizia de stabilire a mărimii lotului de marfă supus manipulării. Optimizarea se realizează prin micșorarea numărului de manipulări pe unitatea de produs, ceea ce se poate realiza prin maipulare mecanizată a unităților de transport de volume mari =containerizare sau paletizare.

Întrebări de autoverificare

1. Specificați șase denumiri privind ambalajele care au intrat în practica internațională.

2. Specificați șapte mențiuni privind transportul mărfurilor care au intrat în practica internațională.

3. Care sunt nivelele de ambalare ale produselor și ce reprezintă fiecare?

4. Care sunt funcțiile ambalajelor?

5. Care sunt funcțiile principale ale funcției de conservare și păstrare?

6. Indicați criteriile și factorii de influență pentru alegerea unui ambalaj.

7. La câte manipulări este supus în medie o marfă pe parcursul circuitului său tehnic?

8. Care sunt factorii care hotărăsc alegerea unui ambalaj?

9. Indicați care sunt categoriile de ambalaje pe care le cunoașteți.

10. Care este denumirea operației de pregătire a produsului pentru ambalare și care sunt operațiile care le cuprinde.

11. Descrieți șapte metode de ambalare.

12. Ce este unitatea de încărcătură?

13. Ce presupune paletizarea și conteinerizarea mărfurilor?

14. Ce este un box-palet?

Consumatorul -drepturile și protecția sa

În economia de piață consumatorul este personajul principal. De multe ori supranumit "rege", iar producătorii și ofertanții de servicii sunt "supușii" săi. Acest tip de economie, validat de istorie, funcționează pe baza stimulării continue a consumului.

Obiective pragmatice dictate de necesitatea supraviețuirii economice în cadrul mediului accentuat concurențial, îi determină pe toți cei ce oferă ceva pe piață să studieze foarte atent nevoile și comportamentul consumatorilor individuali, în același timp, să caute mijloace de influențare pentru a-i atrage pe cât mai mulți consumatori spre oferta lor. Ofertanții de produse și servicii alocă resurse însemnate pentru cercetarea pieței, pentru cercetare și dezvoltare de produse noi sau îmbunătățite, pentru publicitate, reclamă, pentru stimularea consumului, pentru atragerea și menținerea loialității mai multor segmente sau al creșterii mărimii unui segment de consumatori.

Teoretic se consideră că în orice tranzacție, părțile contractante trebuie să se bucure de drepturi și obligații similare, să dețină o capacitate de negociere aproximativ egală cu cea a partenerilor. În realitate în general, în cadrul raporturilor agenți economici -consumatori, cei din urmă sunt departe de a deține o astfel de poziție, funcționarea pieței implică și eșecuri, dezechilibre, tendințe antagoniste intereselor legitime ale consumatorilor motive care nu lasă ca toți participanții la tranzacții să obțină rezultatele așteptate. Concureță perfectă nu există, distorsiuni apar și se mențin frecvent pe piață. În îmbinarea dintre interesul de a maximiza profitul și cel de a produce ceea ce răspunde unei nevoi manifestate pe piață, apar forțe suplimentare, care la rândul lor pot orienta forțat consumul cître anumite produse! Motivele privind funcționarea pieței libere pentru care consumatorul apare ca defavorizat în raporturile cu agenții economici ofertanți de bunuri și servicii sunt mai numeroase decât cele legate strict de cauzele manifestate pe plan economic, alături de acestea avem motivele de pe planul informațional cele de pe planul juridic și cele de pe planul reprezentativității intereselor.

Din punctul de vedere al consumatorului, câteva dintre motivele generatoare de aspecte dezavantajoase sunt:

pe plan informațional: agentul economic știe întotdeauna mai mult despre produsele tranzacționate decât consumatorul;

pe plan economic: resursele consumatorului sunt evident mai reduse decât cele de care dispune agentul economic;

pe planul reprezentării: interesele agenților economici sunt reprezentate de organizații patronale, profesionale, comerciale. Acestea prin natura lor sunt direct implicate și exercită influență pe lângă autorități cu scopul adoptării unor reglementări ce țin cont mai mult de interesele de afaceri și mai puțin de interesele consumatorilor.Enunțăm aici părerea că de altfel nici organizațiile sindicale nu pot reprezenta interesele consumatorilor, chiar dacă este în mod inerent de aceeași parte, contrară intereselor patronale. Evident, obiectivele organizațiilor sindicale (ridicarea salariilor, impunerea și majorarea taxelor vamale pentru produsele importate etc.) produc dezavantaje intereselor economice ale consumatorilor;

pe plan juridic: premisa de plecare este agentul economic responsabil de faptele sale, acesta cunoaște legile care guvernează relațiile comerciale, mult mai probabil decât consumatorul beneficiază de consultanță juridică; pe de altă parte consumatorul poate chiar să ignore existența unor reglemetări și norme de drept care îl apără de abuzuri sau de încălcarea drepturilor sale.

Așadar CONSUMATORUL – un element principal (dar nu determinant)în cadrul pieței libere, el trebuie să fie informat despre bunurile și serviciile ce sunt oferite, lui trebuie să i se cultive gusturile pentru produse de calitate.

Mișcarea pentru protecția și drepturile consumatorilor a fost inițiată la începutul secolului trecut, în SUA. Recunoașterea oficială a drepturilor consumatorilor s-a făcut în 15 martie 1962, de către președintele american John F.Kennedy în mesajul adresat la aceea dată Congresului american, intitulat "Mesajul consumatorului". Cu această ocazie, președintele Kennedy specifică pentru prima dată patru din cele cinci drepturi: de a fi informat, de a fi în siguranță, de a putea alege, de a fi ascultat. Ulterior s-au mai adăugat: dreptul la recurs și compensare, dar și acela de conservare și protejare ecologică a mediului natural.

O latură importantă a politicii sociale pe care orice stat deomcratic trebuie să o promoveze, fiind și o componentă fundamentală a programelor de protecție socială, ne referim la ansamblul de dispoziții privind inițiativa publică sau privată destinat asigurării, ameliorării și respectării permanente a intereselor consumatorilor.

Tabel nr.10.1. :Structura unui program de peroducție bazat pe drepturile consumatorilor

În ultimii 40 de ani în țări precum: Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Germania, Franța, țări cu economii de piață reprezentative pentru ceea ce se poate numi – și chiar a fost numit – "paradis" al consumului, s-a dezvoltat teoria comportamentului consumatorului, ca rezultat al cerințelor unor practici extrem de dinamice, în care factorii obiectivi și cei subiectivi se îmbină formând o rețea complexă. Abordările teoretice și practice ale acestui domeniu au în mod firesc, un caracter interdisciplinar, datorându-se unor specialiști din diferite domenii: antropologi, psihologi, sociologi, economiști, practicieni în marketing etc. Se încearcă, astfel a se înțelege factorii obiectivi, dar și resorturile intime ce determină comportamente atât de diferite de la un individ sau grup de indivizi la altul, pe piața bunurilor și serviciilor.

Când piața are indicii normali de funcționare, acolo unde raportul între ofertă (calitate – preț – cantitate) și cerere (exprimabilă prin putere de cumpărare și de consum) se menține cu o relativitate supravegheată și controlabilă, în acest caz consumatorul se găsește în permanență pus în situația extrem de dificilă (însă stimulativă) de a alege multicriterial. De exemplu, imensa piață a bunurilor și serviciilor din statele dezvoltate poate fi definită ca un mediu "uimitor" al ofertei de produse și servicii care o imaginație creativ exersată, inovativă le poate produce (de pildă saltele-somieră cu apă încălzită, scaunele de piele ale automobilelor încălzite etc).

Potrivit Rezoluției ONU nr. 39/248 din 1985, consumatorul are dreptul de:

a fi protejat contra riscului de a cumpăra bunuri care îi pun în pericol sănătatea;

de a fi informat corect asupra produselor și serviciilor și de a fi educați pentru a face o alegere cât mai avantajoasă;

de a avea acces la o gamă variată de bunuri;

de a fi despăgubit pentru bunurile care nu corespund;

de a se organiza în asociații pentru protecția sa.

În general informațiile despre comportamentul consumatorului în cea mai mare parte sunt preluate sau inspirate din literatura de specialitate occidentală -în speță literatură americană. Specialiștii noștri încearcă să raporteze aceste informații la realitatea românească, atât de originală, complexă și desigur, marcată de atâtea dificultăți ale adaptării la economia de piață; realitate în care consumatorul – departe de a fi "rege" – este de cele mai multe ori determinat, chiar constrâns în alegerea sa de un singur criteriu: PREȚUL.

Dorințele și așteptările unor segmente de consumatori români nu diferă cu nimic de cele ale consumatorilor de pe alte piețe, motiv pentru care se poate afirma că ele depășesc cu mult posibilitățile și cultura ofertei românești actuale. Pe de altă parte, posibilitățile reduse datorită puterii de cumpărare scăzute, uneori lipsa reglementărilor legale, necunoașterea și neaplicarea reglementărilor, mentalitatea de consumator care se mulțumește cu ce i se oferă fără garanții, lipsa educației -în sensul necunoașterii drepturilor sale legitime de consumator, sau ne-exercitarea acestor drepturi fac să afirmăm că din acest punct de vedere piața romănească este încă în procesul de "maturizare" și din acest punct de vedere.

Calitatea vieții este predominant determinată de calitatea produselor. Dacă bunurile materiale nu corespund scopului pentru care au fost create, nu contribuie cu nimic la creșterea calității vieții. Produsele a căror calitate este neconformă cu normele de calitate pot provoca daune mici sau mari, uneori incalculabile.

Calitatea produselor deține un rol foarte important în procesul de cumpărare de cele mai multe ori având un rol hotărâtor, de aceea și ridicarea nivelului de calitate al produselor devine unul din principalele obiective ale tuturor agenților economici.

Orice consumator care este educat, informat și atent trebuie să se asigure de cumpărături de bună calitate în condiții de preț avantajoase având relații binevoitoare cu comercianții, pentru aceasta este sfătuit ca:

să-și cunoască drepturile și să facă uz de ele;

să nu se lase influențat de reclama producătorului (în condițiile noastre de piață nu este întotdeauna adevărată);

să fie bine informat asupra produsului pe care îl dorește, prin informațiile pe care le oferă eticheta produsului și de informațiile oferite de comercianți;

să aleagă agentul economic de la care își va cumpăra produsele bazându-se pe informațiile referitoare la calitatea acestora și modul de comercializare practicat de comerciant;

să refuze la cumpărare produsele alimentare perisabile expuse la vânzare în locuri și condiții necorespunzătoare;

să verifice senzorial calitatea produselor pe care le cumpără etc.

Lectură

Comportamentul consumatorului presupune un ansamblu de manifestării sistematice care în temeiul unor informații din mediul social-economic înconjurător, adaptează schemele de activitate umană la un context social integrator, în vederea optimizării acțiunilor efectuate sau în curs de efectuare. Pornind de la aceste aspecte, comerțul, în organizarea sistemului de relații cu consumatorii, acționează pe două căi:

a). – utilizarea în organizarea diferitelor acțiuni comerciale a caracteristicilor psihologice ale consumatorilor;

b). – inițierea unor programe de măsuri menite să influențeze comportamentul respectiv, orientându-l și determinându-i noi dimensiuni.

Îmbinarea celor două căi de acțiune, precum și dozarea eforturilor, pot fi apreciate ca un proces complex ale cărui coordonate sunt date de faptul că reacțiile și atitudinile consumatorilor sunt determinate atât de nevoile și trebuințele proprii fiecărui individ, cât și de acțiunea unor influențe externe, de natura factorilor economici, sociali și psihologici. De asemenea trebuie avut în vedere faptul că aceste două modalități de acțiune în organizarea sistemului de relații cu consumatorii cunosc influențe reciproce, structura nevoilor, fiind după cum s-a arătat anterior, deosebit de dinamică și mobilă. La aceasta se adaugă faptul că, nevoile de bază fiind satisfăcute mai rapid, influența factorilor subiectivi și ai mediului înconjurător devine tot mai puternică și mai complexă. Se creează astfel la consumatori o anumită atitudine de ansamblu față de produs și de unitatea comercială, dorințele, exigențele și reprezentările lor având în acest caz o importanță mai mare în concretizarea manifestărilor de consum, în raport cu nevoile și trebuințele.

Un alt aspect îl constituie faptul că în procesul de organizare a sistemului de colaborare comerț-consumatori, comportamentul nu trebuie privit ca o însușire sau o îmbinare de acțiuni, independent, separate. Acest comportament este rezultatul unei experiențe de viață, diferențiate în raport cu locul pe care fiecare individ îl ocupă în societate, cu gradul său de instruire etc. El evidențiază astfel și explică, în același timp, diversitatea de manifestări ale oamenilor și chiar ale acelorași persoane în ambianțe diferite. Pornind de la aceste considerente, în procesul de organizare a relațiilor comerț-consumator, de o mare atenție se bucură cercetarea reacțiilor consumatorilor și a motivațiilor acestor reacții, în direcția realizării cadrului favorabil adaptării deciziilor de cumpărare.

Decizia de cumpărare reprezintă, la rândul său, o latură importantă a comportamentului consumatorului, cu implicații asupra relațiilor comerț-consumatori. Aceasta reprezintă, (la rândul său) un act de atacare a resurselor, în cadrul căruia intervin atât motivații raționale, de ordin economic, cât și motivații emoțio-psihologice.

În abordarea deciziilor de cumpărare ca element de fundamentare a procesului de organizare a relațiilor comerț-consumator, este necesar să se pornească, în principal, de la motivația actului de cumpărare. Teoria clasică subliniază faptul că în această privință consumatorul caută în general să maximizeze “utilitățile” respectiv să maximizeze satisfacția sa în alegerea produselor cu cea mai mare utilitate relativă, în raport cu prețul și veniturile sale. Concretizarea unei asemenea motivații implică, la rândul său, stabilirea unei “ordini” între bunurile din rândul cărora cumpărătorul urmează să aleagă și a unei “structuri de preferință”.

Din confruntarea motivației cu structura de referințe a bunurilor oferite, rezultă un comportament “progresiv, ezitant, confuz, contradictoriu și fluctuant”, care se concretizează, în final, într-o decizie de cumpărare ce poartă amprenta comportamentului respectiv. Această decizie este legată de un ansamblu de elemente pe care comerțul trebuie să le cunoască cât mai bine atât sub aspect structural, cât și evolutiv, pentru a-și putea organiza sistemul de relații cu consumatorii.

Procesul global al cumpărării cuprinde trei faze principale, putând fi redat într-o structură sistematică prin intermediul figurii L.10.1.:

În prima faza are loc o întâlnire între nevoie și produs, întâlnire ce creează o stare de tensiune care nu va dispare decât în momentul satisfacerii nevoii. Dat fiind faptul că fiecare nevoie se traduce printr-un ansamblu de caracteristici fizice și psihologice, pe care consumatorul dorește să și le regăsească în obiectul dorit, el acționează în această fază în spiritul unei “imagini de produs”, care simbolizează ansamblul dorințelor și aspirațiilor conținute de nevoi, conturând așa-zisa “satisfacție anticipată”. Întâlnirea dintre satisfacția anticipată și gama bunurilor oferite de comerț duce, așa după cum reiese din Figura L.10.2, la stabilirea produsului ce urmează să formeze “obiectul deciziei de cumpărare”.

Figura L.10.1. Structura procesului global al cumpărării

Figura L.10..2. Structura procesului de stabilire a produsului ce va fi cumpărat

În faza deciziei de cumpărare, comerciantul trebuie să știe că, în vederea realizării satisfacției anticipate de către consumator, este necesar ca acesta să fie supus unor stimuli concurențiali care să poată transforma, potrivit schemei din Figura L.10.3, intenția de cumpărare într-un act de cumpărare.

Figura. L.10.3 Procesul de transformare a intenției de cumpărare

Faza a treia, posterioară cumpărării are în vedere satisfacția obținută, consumatorul făcând comparații între utilitatea produsului cumpărat și satisfacția anticipată. Pentru comerț, în organizarea sistemului său de relații cu consumatorii, această fază este deosebit de importantă pentru asigurarea continuității și a perspectivei activității sale, deoarece cadrul comparațiilor făcute de consumator între satisfacția anticipată și satisfacția reală nu există diferențe sau acestea sunt slabe, consumatorul va putea încerca din nou atracția pentru un produs, marcă sau unitate comercială, fapt ce conduce la apariția așa-zisului “obiect de cumpărare”.

În condițiile în care se conturează o serie de diferențe între anticipație și satisfacția reală, va apărea un fenomen de repulsie ce va dăuna atât produsului și mărcii, sub care a fost realizat, cât și unităților comerciale.

Analiza efectuată evidențiază ideea potrivit căreia comerțul trebuie să aibă în vedere comportamentul consumatorilor ca un complex de reacții la stimulii veniți din exterior și ca orice proces în desfășurarea sa, presupune parcurgerea unor faze succesive ce conduc la actul de cumpărare. Ori, ținând seama că între principalele faze ale procesului respectiv se înscriu: starea de activitate și disconfort, analiza cognitivă, alegerea alternativei de cumpărare și evaluarea postcumpărare, sistemul de reacții trebuie să fie astfel organizat încât prin intermediul mijloacelor de informare, prin sortimentul de produse, modul de prezentare al acestora, gama de prețuri practicate, competența profesională, ținuta și comportamentul personalului, comerțul să-și poată realiza în mod activ, funcțiile sale.

Fiecare consumator trebuie să știe că legea îl protejează și îl apără în toate situațiile în care a cumpărat un produs care se dovedește a fi de calitate îndoielnică, iar pentru a intra în drepturile sale, este necesar să se adreseze organelor abilitate pentru a-l apăra în contextul drepturilor sale. În țara noastră, este vorba despre: Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor care are în teritoriu Oficii pentru Protecția Consumatorului, respectiv de asociațiile pentru protecția consumatorilor.

Cadrul instituțional privind protecția consumatorilor în România

În România în baza art.107 din Constituția României, protecția consumatorului este reglementată prin: Ordonanța guvernamentală 21/1992; alături de diferite hotărâri guvernamentale care reglementează organizarea și funcționarea diferitelor organe și organisme care se ocupă de protecția consumatorilor. Prin intermediul acestor reglementări se recunoaște necesitatea protecției cetățenilor în calitatea lor de consumatori în conformitate cu drepturile fundamentale consacrate și universal acceptate.

Actualmente, în conformitate cu Ordonanța Guvernului 21/1992 și HG.166/2001, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (A.N.P.C.).

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Oficiului pentru Protecția Consumatorilor care se desființează.

Deja am anticipat că Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor are rolul de a coordona și realiza strategia și politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor, acționând pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăuneaza vieții, sănătății, securității sau intereselor economice ale consumatorilor și evaluează efectele pe piață ale sistemelor de supraveghere a produselor și serviciilor destinate acestora.

În cadrul Conferinței pentru Aderare a României la Uniunea Europeană din 27.07.2001 de la Bruxelles s-a decis deschiderea și simultan închiderea provizorie a capitolului 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății.

În subordinea Autorității funcționează, ca unități cu personalitate juridică, oficii județene pentru protecția consumatorilor, Oficiul pentru Protecția Consumatorilor al Municipiului Bucuresti și Centrul National pentru Incercarea și Expertizarea Produselor "Larex", care are filiale județene, dotate cu rețele proprii de laboratoare. Acestea din urmă sunt instituții executive pentru verificarea conformității produselor cu standardele.

În sensul aceleiași ordonanțe, asociațiile pentru protecția cumpărătorilor sunt considerate acele asociații constituite, conform legii ca persoane juridice și care – au ca unic scop apărarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor în general.

Amintim în continuare, citând din HG.166/2001, câteva din sarcinile ANPC:

efectuează analize și încercari în laboratoarele acreditate conform legii sau în laboratoare proprii ori agreate;

efectuează sau finanțează studii și teste comparative privind calitatea produselor și serviciilor destinate consumatorilor și apoi le aduce la cunoștința publicului;

editează publicații de specialitate în domeniul protecției consumatorilor și desfășoară diferite activități de informare, consiliere și educare a consumatorilor;

sprijină asociațiile pentru protecția consumatorilor în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de lege;

sprijină autoritățile administrației publice locale și asociațiile consumatorilor în acțiunea de înființare de centre de consultanță, informare și educare a consumatorilor;

informează permanent consumatorii asupra produselor care prezintă riscuri pentru sănătatea și securitatea lor;

controlează respectarea dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, cele referitoare la securitatea produselor și serviciilor destinate populației, precum și la apărarea drepturilor legitime și a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea de controale pe piață la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii și în unitățile vamale, având acces la locurile în care se produc, se depozitează ori se comercializează produsele sau în care se prestează serviciile, precum și la documentele referitoare la acestea;

coordonează schimbul rapid de informații cu instituțiile și organele competente (naționale și internaționale) privind produsele care reprezintă risc pentru sănătatea și securitatea consumatorilor;

dispune măsurile de limitare a consecințelor producerii, importului sau comercializării unor produse și servicii care nu respectă dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, după cum urmează: oprirea temporară sau definitivă a comercializării, fabricării produsului sau prestării serviciului; retragerea de pe piață sau de la consumatori a produselor; distrugerea produselor oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul și verifică îndeplinirea măsurilor stabilite;

verifică legalitatea mijloacelor de măsurare folosite pe piață, utilizarea corectă a acestora și ia măsuri pentru interzicerea celor necorespunzătoare prin retragerea licențelor de comercializare acordate agenților economici autorizați, precum și prin sigilarea produselor necorespunzătoare;

solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizației de funcționare, a licenței de fabricație ori a certificatului de clasificare, atunci când constată nerespectarea condițiilor în care acestea au fost acordate;

constată contravenții și aplică sancțiuni, potrivit legii, în domeniul său de activitate și sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale;

sesizează factorii de decizie și operatorii implicați în sistemul de certificare a calității produselor și serviciilor, în baza constatărilor proprii și a informațiilor primite de la organismele neguvernamentale și de la consumatori, cu privire la neconformitățile produselor și serviciilor destinate consumului populației în raport cu documentele de certificare și propune îmbunătățirea sau elaborarea de reglementări în domeniu;

verifică dacă afirmațiile prezentate prin publicitate, prospecte, cataloage sau altele asemenea sunt în conformitate cu parametrii ce caracterizează produsele sau serviciile respective;

primește și rezolvă sau, după caz, transmite spre soluționare celor în drept, potrivit competențelor, sesizările asociațiilor pentru protecția consumatorilor, precum și sesizarile persoanelor fizice privind încălcarea drepturilor consumatorilor.

Cadrul legislativ în care se realizează protecția consumatorilor în România

Pornind de la reglementările Rezoluției Adunării Generale ONU nr.39/248 din 1985 care a aprobat "principiile directoare pentru protecția consumatorului" și în țara noastră de-alungul timpului s-au adoptat o serie de reglementări, care se dorește a fi un sistem unitar în domeniu, totodată având în vedere condițiile concrete ale economiei românești ținând cont însă și de nevoia de armonizare cu legislația europeană din acest domeniu.

De remarcat este faptul că ordonanța sus menționată face precizări în legătură cu o serie de concepte cu care operează: consumator, agent economic, produs, serviciu, declarație de conformitate, termen de garanție, termen de valabilitate, durată medie de utilizare, viciu ascuns și în legătură cu drepturile fundamentale ale consumatorilor. Aceste drepturi se referă la:

protejarea împotriva riscului de achiziționare a unui produs ce-ar putea prejudicia viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor;

informarea completă, corectă și precisă asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor;

accesul la piețele ce asigură o gamă variată de produse;

posibilitatea de despăgubire pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor;

posibilitatea organizării de asociații pentru protecția consumatori-lor.

Agenții economici trebuie să știe că orice consumator poate apela la Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor atunci când au constatat că au avut loc următoarele încălcări ale drepturilor lor și care sunt datorate următoarelor cauze:

1)comercializarea de produse care prezintă abateri de la caracteristicile calitative prescrise sau care pot pune în pericol sănătatea, viața sau securitatea consumatorilor;

2)comercializarea de produse din import fără elemente de identificare și caracterizare ale acestora (inclusiv instrucțiuni de folosire) în limba română;

3)comercializarea de produse cu elemente de identificare și caracterizare ale acestora incomplete, incorecte, imprecise și neexplicite privind: denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea, prețul, termenul de valabilitate, principalele caracteristici tehnice și calitative, contraindicații și modul de utilizare, manipulare, de conservare sau păstrare, valoarea nutritivă a produselor alimentare, precum și alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse-etichetare defiecientă.

4)prestarea de servicii fără informații privind categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, tariful, riscurile previzibile și după caz declarația de conformitate;

5)neremedierea în termenul legal sau remedierea necorespunzătoare a deficiențelor constatate la produsele vândute sau serviciile prestate;

6)prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, decât cele efectiv realizate;

7)păstrarea și depozitarea produselor destinate comercializării în condiții care nu asigură menținerea caracteristicilor calitative ale acestora;

8)impunerea în contractele încheiate pentru achiziționarea de produse sau prestarea de servicii a unor clauze care pot favoriza folosirea unor practici comerciale abuzive, de natură a influența opțiunea consumatorilor;

9)redactarea neclară și imprecisă a clauzelor contractuale inclusiv a celor privind caracteristicile calitative, condițiile de garanție, prețul sau tariful, condițiile de credit și dobânzile.

10)impunerea de a plăti produse și servicii care nu au fost solicitate și acceptate de consumator;

11)nedescoperirea pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;

12)impunerea de a plăti, fără acordul consumatorului a unor sume rezultate din majorarea prețului stabilit inițial;

13)refuzul înlocuirii produselor defecte sau restituirii contravalorii acestora, în cazurile prevăzute de lege;

14)comercializarea de produse falsificate sau contrafăcute;

15)comercializarea de produse și prestarea de servicii fără ca prețurile și tarifele să fie afișate în mod vizibil și într-o formă neechivocă, ușor de citit.

În continuare amintim cîteva din ultimele reglementări din domeniu:

Hotărârea Guvernului nr. 166/11 ian 2001 – privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor;

Ordonanța nr. 21.1992 – privind protecția consumatorilor;

Ordonanța nr. 58/2000 – pentru modificarea și completarea ordonanței nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor;

Ordonanța nr. 2/2001 – privind regimul juridic al contravențiilor;

Hotărârea Guvernului nr. 752/2001 – privind majorarea valorii amenzilor contravenționale prevăzute la art 46 și 46 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor;

Legea nr. 12/1990 – privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite;

Ordonanța nr. 126/1998 – pentru modificarea Legii nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite;

Legea nr. 177/1998 – pentru completarea art. 2 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite;

Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 – privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezinta deficiențe;

Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 – privind obligațiile ce revin agenților economici – persoane fizice sau juridice în comercializarea produselor de folosință îndelungată destinate consumatorilor;

Hotărârea Guvernului nr. 784/1996 – pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare;

Hotărârea Guvernului nr. 953/1999 – privind modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 784/1996 pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare;

Hotărârea Guvernului nr. 187/2000 – privind imitațiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor;

Ordin MS nr. 975/1998 partea 1 2 3 4 5 6 – privind aprobarea normelor igienico-sanitare pentru alimente

Ordonanța de urgență nr. 97/2001 – privind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor;

Legea nr.193/2000 – privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori;

Ordonanța nr. 87/2000 – privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse defectuoase;

Hotărârea Guvernului nr. 947/2000 – privind modalitarea de indicare a prețurilor produselor oferite consumatorilor spre vânzare;

Legea nr. 178/2000 – privind produsele cosmetice;

Hotărârea Guvernului nr. 670/2001 – pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 178/2000 privind produsele cosmetice;

Ordonanța de urgență nr. 200/2000 – privind clasificarea, etichetare și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase;

Hotărârea Guvernului nr. 329/2001 – privind importul și comercializarea unor produse folosite;

Ordinul Autoritatii Nationale pentru Protecția Consumatorilor nr. 217/2001 – pentru aprobarea Normelor privind criteriile de clasificare a produselor folosite destinate copiilor mai mici de 36 de luni;

Hotărârea Guvernului nr. 332/2001 – privind denumirea, marcarea compoziției fibroase și etichetarea produselor textile;

Hotărârea Guvernului nr. 1219/2000 -privind unele măsuri de protecție a intereselor consumatorilor la achiziționarea de piese de schimb auto, altele decât cele care pot afecta siguranța circulației si/sau protecția mediului.

Aceste reglementări nu constituie decât o fațetă a acestei activități cu implicații economice și sociale extem de importante. O altă fațetă este exercitarea zi de zi a acestei activități, alături de normarea mult mai riguroasă a modului de control, de monitorizare a calității produselor și serviciilor din partea reprezentanților autorităților de stat, alături de dezvoltarea mijlocelor de informare, educare și manifestare critică a cetățenilor, a opiniei publice față de orice încălcare a drepturilor consumatorului.

Activitatea economică contemporană este de o dinamică nemaiîntâlnită, context în care se poate afirma că politica de protecție a consumatorului este un câmp traversat permanent de forțe opuse în care actele de reglementare pot să reducă antagonismele dintre partenerii aflați în cursul unei tranzacții, dar niciodată nu vor reuși să le elimine. Să nu uităm totuși că în general actele legiferatoare apar ulterior evenimentelor economice, societatea este mult mai dinamică decât administrația. [Bojan E.] Efortul de a amenda și corecta aceste antagonisme și dezechilibre este necesar cel puțin din două motive majore: în primul rând pentru a îmbunătăți funcționarea mecanismelor pieței, respectiv din motive de etică.

TEMĂ

Ca să exemplificăm această afirmație, vă invităm să vă gîndiți cum operează acest efort de corecție în cazuri concrete, astfel din multitudinea de exemple dăm trei: 1. cazul unei publicități mincinoase; 2. cazul concurenței neloiale; 3. cazul unor clauze abuzive în contracte- fie la redactare, fie în cursul execuției, fie în cazul litigiilor.

Care sunt mecanismele pieței și în ce sens se pot îmbunătăți ele prin prisma activității de protecție a consumatorului în cazurile de mai sus?

Care sunt implicațiile etice ale activităților de protecție a consumatorului în cazurile de mai sus?

Întrebări de autoverificare

1.Cine a fost cel care a recunoscut oficial drepturile consumatorilor, și cînd s-a întâmplat acest lucru?

2. Care sunt drepturile consumatorilor conform Rezoluției ONU 39/248 din 1985?

3. Care este cadul legal și cel instituțional al protecțeie consumatorului în România?

4. Înșiruiți cîteva din cauzele pe care trebuie să le știe orice agent economic pentru care oricare consumator se poate adresa ANPC?

CUPRINS

1. Generalități și noțiuni fundamentale în merceologie

1.1. Obiectul și metodele utilizate în studiul mărfurilor

1.1.1. Istoricul și perspectivele merceologiei

1.1.2. Obiectul merceologiei

1.2. Metodele de investigație utilizate în merceologie

1.2.1 Metode generale

1.2.2. Metode specifice merceologiei

1.3. Întrebări de autoverificare

2. Proprietățile mărfurilor

2.1. Considerații generale

2.2. Indicii de calitate

2.3 Clasificarea proprietăților mărfurilor

2.4 Proprietățile fundamentale ale mărfurilor

2.4.1. Proprietățile dimensionale

2.4.1.1. Lungimea și suprafața

2.4.1.2. Volumul și capacitatea

2.4.1.3. Densitatea de lungime a firelor

2.4.2. Masa

2.4.3. Densitatea ()

2.4.4. Proprietățile de sorbție

2.4.5. Culoarea

2.4.6. Compoziția chimica și conținutul în substanțe

2.5. Proprietățile specifice ale unor grupe de mărfuri

2.5.1. Proprietățile mecanice

2.5.2. Durabilitatea

2.5.3. Fiabilitatea

2.5.4. Mentenabilitatea

2.5.5. Disponibilitatea

2.5.6. Proprietățile termice

2.5.7. Proprietățile electrice

2.5.8. Proprietățile tehnologice

2.5.9. Numărul încălțămintei

2.5.10. Valoarea nutritivă

2.5.10.1.Inocuitatea – caracteristică de calitate specifică alimentelor

2.5.11. Proprietăți microbiologice

2.5.12. Proprietățile senzoriale

2.5.13. Proprietățile estetice

2.5.13.1. Forma

2.5.13.2. Linia

2.5.13.3. Desenul

2.5.13.4. Culoarea

2.5.13.5. Armonia

2.5.13.6. Stilul

2.5.13.7. Moda

2.5.14. Uzura morala a produselor

2.5.15. Proprietățile igenico-sanitare și de confort

2.6 Întrebări de autoverificare

3. Noțiuni de teorie a calității

3.1. Concepte de bază

3.1.1. Caracteristici de calitate

3.2. Funcțiile calității și consecințele lor

3.3. Factorii care asigură calitatea

3.4. Aspecte ale calității

3.4.1. Calitatea sub aspect microeconomic

3.4.2. Calitatea produselor -bunuri și serviciilor

3.4.3. Calitatea sub aspect ecologic

3.5 Identificarea calității produselor la beneficiar

3.5.1. Fiabilitatea

3.5.1.1.Indicatorii fiabilității

3.5.2. Mentenabilitatea și mentenanța

3.5.2.1. Indicatori de mentenabilitate

3.5.2.2. Factorii mentenabilității

3.5.3. Disponibilitatea

3.5.3.1. Indicatorii disponibilității

3.6. Gestiunea calității

3.6.1.Metodologia aplicării gestiunii calității

3.7. Analiza valorii

3.7.1. Metodologia analizei valorii

3.8. Întrebări de autoverificare

4. Sistemul calitate al produselor / serviciilor

4.1. Conceptul sistemului calitate

4.1.1. Evoluția în timp a sistemului de asigurare a calității

4.1.2. Funcțiile sistemului de asigurare a calității

4.1.3. Etapele de aplicare a sistemului de asigurare a calității

4.1.4. MTQ – concept modern în domeniul calității

4.2. Recepția calitativă a loturilor de marfă

4.2.1. Metodologia recepției

4.2.2. Metode de control a calității la recepție

4.2.3. Verificarea prin atribute

4.2.4. Verificarea calității prin intermediul variabilelor măsurabile

4.2.5. Tehnici de verificare a calității

4.2.5.1. Parametrii statistici utilizați la recepția loturilor

4.2.5.2. Planurile de control aplicate la recepție

4.2. Întrebări de autoverificare

5. Elemente de ameliorare ale calității

5.1. Standardizarea

5.1.1. Scopurile standardizării

5.1.2. Cadrul de aplicare, nivelele și conținutul standardizării

5.2. Alte documente destinate ameliorării calității

5.3. Atestarea calității produselor

5.4. Omologarea produselor

5.5. Garantarea calității

5.6. Standardizarea și atestarea calității pe plan internațional

5.6.1. Standardizarea și atestarea calității la nivel regional

5.6.2. Organisme naționale de standardizare și atestare a calității produselor

5.6.2.1. Marea Britanie

5.6.2.2. Franța

5.6.2.3. Germania

5.6.2.4. Belgia

5.6.2.5. Elveția

5.6.2.6. Statele Unite ale Americii

5.6.2.7. Japonia

5.7.3. Organizații mondiale și regionale de standardizare și atestare a calității

5.7. Întrebări de autoverificare

6. Înnoirea gamei sortimentale de produse și servicii

6.1. Fazele optimizării calității noilor produse și a gamei sortimentale 153

6.1.1. Analiza produselor din fabricația curentă

6.1.2. Alegerea variantelor optime de produse noi

6.1.3. Obținerea unei structuri cât mai favorabile a gamei sortimentale

6.2. Întrebări de autoverificare

7. Atestarea și garantarea calității prin marcarcare și etichetare

7.1. Scurt istoric despre utilizarea mărcilor

7.2. Funcțiile mărcilor

7.3. Clasificarea mărcilor

7.4. Protejarea mărcii

7.4.1. Condiții de utilizare și de protejare a mărcilor înregistrate

7.5. Etichetarea produselor

7.6. Întrebări de autoverificare

8. Clasificarea și codificarea mărfurilor

8.1. Clasificarea produselor

8.1.1. Asortimentul de mărfuri și servicii

8.1.2. Sisteme de clasificare și codificare

8.2. Codificarea mărfurilor

8.2.1. Sisteme de clasificare și codificare utilizate la nivel microeconomic

8.2.2. Clasificarea și codificarea mărfurilor la nivel macroeconomic

8.2.3. Clasificarea și codificarea mărfurilor în comerțul internațional

8.3. Întrebări de autoverificare

9. Ambalarea produselor

9.1. Funcțiile ambalajelor

9.1.1. Funcția de conservare și păstare (protecție)

9.1.2. Funcția de manipulare – transport

9.1.3. Factorii calității ambalajului

9.2. Categorii de ambalaj

9.3. Operații în procesul de ambalare

9.3.1. Pregătirea produsului pentru ambalare

9.4. Metode și tehnici de ambalare a produselor

9.4.1. Definirea unității de încărcătură și a mijloacelor de grupaj

9.4.2. Constituirea unităților de manipulare și transport

9.4.2.1. Containerizarea și transcontainerizarea

9.5. Concepte de logistică

9.5.1. Transportul

9.5.2. Stocarea și depozitarea produselor

9.6. Întrebări de autoverificare

10. Consumatorul -drepturile și protecția sa

10.1. Cadrul instituțional privind protecția consumatorilor în România

10.2. Cadrul legislativ în care se realizează protecția consumatorilor în România

10.3. Întrebări de autoverificare

Bibliografie

Băloiu L., Angelescu Anca, Ponoran Ileana, – “Protecția mediului ambiant”, curs ASE, București, 1995;

Bernard Y., Colli J.C., -“Vocabular economic și financiar”, Editura Himanitas, București, 1994;

Ball, Donald and McCulloch,Wendell -"International Business" the 4-th edition, BPI/IRWIN, Boston USA 1990;

Cateora Ph. -"International Marketing", the 7-th edition, IRWIN, Boston USA, 1990;

Dima Dumitru – “Comerțul modern”, anul XXVII, nr.2, 1993, pag.13-17;

Drăgulănescu N.- “De la calitatea controlată la calitatea totală” –Editura Alternative, București 1996;

Drimba O., – -" Istoria culturii și civilizației", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, vol.1-4;

Eminescu Yolanda –“Regimul juridic al mărcilor” –Editura Lumina Lex, București, 1996;

Eminescu Yolanda –“Mărcile de fabrică, de comerț și de servicii” –Editura Tehnică, București, 1974;

Falniță E., Băbăița Carmen, Bizerea M., -“Merceologie –elemente fundamentale” –Editura Mirton, Timișoara, 2001;

Kotler Ph. –“Managementul marketingului” –Editura TEORA, București, 1997;

Mihuț I.; Pop M., -“Comportamentul și protecția consumatorului, curs, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir” Cluj-Napoca, 1995;

Purcărea T.; Ioan-Franc V.; – "Marketing, evoluții, experiențe, dezvoltări conceptuale", Editura Expert, București, 2000;

Mâlcomete Otilia- “Merceologie” Editura Fundației Gheorghe Zane”, Iași, 1995;

Olaru Marieta, Stanciu I., Purcărea A.,-“Bazele merceologiei-Lucrări practice și studii de caz”, ASE-București 1995;

Olaru Marieta, Pamfilie Rodica et.al.-“Fundamentele științei mărfurilor”, Editura Eficient-București 1999;

Pâslaru Constanța, Perescu V., Atanase Anca, – "Ambalarea și păstrarea mărfurilor -scheme recapitulative", București, 1996;

Ristea Al., Tudose C., Ioan-Franc V.- “Tehnologie comercială”, Editura Expert, București 1995;

TOMESCU Ada-Mirela -"Ghid pentru redactarea lucrării de diplomă", Editura Universității din Oradea, 2000;

TOMESCU Ada-Mirela; Silaghi H.A., -"Știința mărfurilor", Editura TREIRA, Oradea, 1997;

* * * – Colecția de standarde referitoare la calitate ISO(8402 și familia ISO 9000).