Bazele Biologice ale Acvaculturii

PRICOPE FERDINAND BATTES KLAUS STOICA IONUȚ

BAZELE BIOLOGICE ALE ACVACULTURII

EDITURA ALMA MATER

B A C Ă U – 2012

C u p r i n s

Introducere

Acvacultura este producția controlată de organisme acvatice în ape dulci interioare, salmastre și marine litorale, pentru consum sau alte scopuri. Ea reprezintă tehnologia înmulțirii și creșterii animalelor și plantelor acvatice și are ca obiectiv principal producția speciilor acvatice în condiții controlate sau semicontrolate de om, în mediul dulcicol, salmastru sau marin.

Acvacultura are ca scop fundamental controlul mediului natural sau artificial pentru producerea de specii utile oamenilor. În sens larg, acvacultura cuprinde toate activitățile care au ca obiectiv producerea, transformarea și comercializarea speciilor acvatice. Ea a luat naștere din observațiile empirice privind migrația peștilor și stocarea speciilor marine în lagune. S-au dezvoltat astfel diferite ramuri ale acvaculturii precum piscicultura extensivă în ape dulci, acvacultura în câmpuri de orez (secolul XIV în China – Fan Li), piscicultura marină.

Obiectivele principale ale acvaculturii sunt realizarea unor produse acvatice foarte apreciate, cu o înaltă valoare comercială, produse care sunt în cantități insuficiente pe piață, obținerea de alimente dietetice, sărace în grăsimi, bogate în vitamine și oligominerale, necesare tratării diverselor boli de nutriție, precum și descoperirea unor noi antibiotice, substanțe hipotensive sau antiinflamatorii. În țările în curs de dezvoltare, în special în cele tropicale, se urmărește cu precădere producerea de proteină animală în cantități mari, substanță insuficientă din cauza suprapopulării și deșertificării.

Obiective secundare, urmărite în special în piscicultură, sunt producerea de puiet din speciile amenințate, pentru repopulări și reconstrucție ecologică, introducerea de specii cu valoare economică, ecologică sau sanitară deosebită, precum și creșterea unor specii agreate în pescuitul sportiv sau pentru scopuri ornamentale.

Actualmente, acvacultura se ocupă cu creșterea a peste 400 de specii de plante și animale. Din acestea, aproximativ 50% sunt specii de pești, aproape 30% sunt nevertebrate, iar restul diferite specii de alge. Cu adevărat importante pentru acvacultură sunt însă circa 40 de specii de pești, crustacee, moluște și alge.

Cantitatea de produse obținute din acvacultură a crescut în ritm continuu, de la 5% pe an în perioada 1950-1960, la 10% pe an în prima decadă a secolului XXI, astfel încât, producția realizată, de circa 50 de milioane de tone, asigură proteina animală pentru aproximativ 3 miliarde de oameni. Pescuitul și acvacultura produce astăzi peste 110 milioane de tone de pește pentru alimentația omenirii, ceea ce asigură un consum de aproape 17kg de pește pe locuitor.

Tehnologiile de creștere a speciilor acvatice au evoluat continuu, de la creșterea extensivă, cu producții mici și consum mare de apă, la creșterea în sisteme cu recircularea și recondiționarea apei, unde se obțin producții mari, pe suprafețe reduse, cu consumuri mici de apă.

Acvacultura reprezintă astăzi speranța omenirii pentru acoperirea nevoii de hrană, în condițiile în care populația planetei crește continuu, iar suprafețele pe care ar putea să se obțină produse alimentare sunt din ce în ce mai mici.

Importanța și particularitățile acvaculturii

Importanța acvaculturii în economia globală este legată de potențialul mare al apelor interioare și litorale în producerea de organisme acvatice de consum uman și industrial. Prin acvacultură se valorifică astfel complexul apelor interioare, care actualmente intră în circuitul economic, se obțin produse noi pentru alimentația umană și animală și materii prime industriale, se realizează noi surse energetice (biogaz, alcooli), se menține calitatea apelor și se epurează ape reziduale.

Prin diversitatea organismelor produse, se asigură populația cu alimente de mare valoare, care excelează prin cantitatea și calitatea proteinelor, prin disponibilitatea în aminoacizi esențiali ușor asimilabili, prin aportul în acizi grași nesaturați, prin cantitatea de vitamine și oligoelemente (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1. Compoziția biochimică și minerală a principalelor produse din acvacultură în comparație cu diverse produse animaliere

Organismele acvatice prezintă avantaje și din punct de vedere al randamentului de creștere. Datorită poichilotermiei corpului și traiul în mediu acvatic, consumurile specifice de hrană sunt cele mai avantajoase din lumea animală. De exemplu, la 15ºC, păstrăvul curcubeu consumă de 10 ori mai puțină energie pentru întreținere decât un homeoterm (29 MJ/kg, față de 294 MJ/kg, la porc) (Friesecke, 1984).

Datorită poichilotermiei corpului, intensitatea metabolismului este determinată de temperatura apei și se dublează sau se reduce de 2-3 ori la creșterea sau scăderea temperaturii cu 10ºC.

Față de homeoterme creșterea corporală nu încetează odată cu atingerea maturității, ci ea continuă până la moarte. Organismele poichiloterme au capacitatea de a supraviețui în lipsa hranei câteva luni, fără a afecta capacitatea de regenerare și revitalizare.

Greutatea în apă a peștelui față de cea a animalului homeoterm terestru este nesemnificativă și energia consumată pentru deplasare va fi mult mai redusă. Toate aceste avantaje asigură la pești o valorificare proteică și energetică eficientă a furajelor. Astfel, din circa 1000g proteină din hrană se obțin următoarele cantități de proteină corporală și proteină consumabilă. (tabelul 1.2):

Tabelul 1.2. Valorificarea proteinei din hrană la diferite specii animale (Steffens,1989)

La același nivel proteic și energetic al furajelor păstrăvul curcubeu consumă doar 50% din energia consumată de puii broiler la același spor de creștere (Friesecke, 1984). După Phillipart, (1981) la o megacalorie consumată, bovinele produc 2,5 g proteină, porcinele 6,4 g, galinaceele 15,9 g, iar peștele 40,0 g.

Dezavantajele creșterii organismelor acvatice sunt legate de talia redusă a acestora, care determină conform legii lui Berg, o creștere a metabolismului general (cu cât talia este mai redusă cu atât metabolismul la unitatea de masă este mai mare). Ritmul de creștere este de două până la patru ori mai încet la homeoterme, datorită temperaturii suboptime din mediul de creștere, prelungindu-se perioada activă de creștere cu același ordin de mărime.

Variabilitatea în limite largi a principalelor parametri ai mediului (temperatură, pH, oxigen, amoniac, hidrogen sulfurat, nitriți) influențează negativ creșterea cu valori ce pot ajunge la 30 – 40% din potențialul natural al speciei (Battes și colab., 1985). Descendența umeroasă a majorității organismelor acvatice nu compensează efectele negative ale factorilor limitativi asupra dezvoltării larvare și embrionare care se face direct în mediul extern. De regulă, pierderile în prima fază de dezvoltare sunt de peste 90% din numărul de embrioni depuși. La faza de adult, apt de reproducere, ajung un număr și mai redus de exemplare, care reprezintă circa 0,01% din numărul total de icre depuse. Un alt aspect negativ îl constituie faptul că organismele acvatice luate în cultură sunt de regulă sălbatice sau perioada de domesticire este foarte recentă.

În comparație cu mamiferele și păsările domesticite de om de mii de ani, la care prin selecție s-a ridicat randamentele de creștere, la pești acest lucru nu s-a întâmplat. De abia de la sfârșitul secolului XIX și în secolul XX se cunoaște cu precizie fiziologia acestor specii, putându-se interveni prin selecție asupra caracterelor avantajoase.

Scurt istoric al acvaculturii

Începuturile acvaculturii sunt foarte vechi, se suprapun cu începuturile civilizației umane. Inițial, ea s-a redus la colectarea organismelor acvatice și la creșterea acestora în stadii tinere.

Există informații privind practicarea unei pisciculturi primitive în Hawai, despre creșterea speciilor de Tilapia în Egipt (2500 î.e.n), creșterea crapului în China (475 î.e.n.). Fenicienii, etruscii și apoi romanii pescuiau specii comestibile și le țineau în canale și lagune, cu predilecție specii exotice viu colorate.

Ciprinicultura este atestată documentar la Dunărea de Jos în că din 533 – 537 e.n. În Imperiul lui Carol cel Mare (anul 812) existau anumite reglementări privind creșterea crapului în heleșteie. În secolul al XII – lea. se cunoștea deja creșterea crustaceelor, creșterea speciilor de Chanos în Taiwan. În Japonia din 1600 se cultivă alga verde Porfira și se practică ostreicultura. Începând cu 1800 se cultivă păstrăvul curcubeu, specii de Seriola, Anguilla și peștele Ayu. În Europa încă din secolul XV – XVI ciprinicultura era foarte răspândită, în special pe lângă marile mănăstiri.

Actul de naștere al pisciculturii moderne este semnat de Jacobi, care a făcut prima reproducere artificială la păstrăvul de râu, în 1763 – 1765 în Alsacia. În 1840 Dubitsch pune bazele științifice ale creșterii ciprinidelor în iazuri și heleșteie. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se pun bazele unei acvaculturi științifice, prin cunoașterea biologiei reproducerii, nutriției principalelor specii din cultură: crap, păstrăv, pește pisică, etc. Prin progresele realizate în fiziologia nutriției, fiziologia stresului, în patologia creșterii și în genetica ameliorării se pun bazele acvaculturii moderne intensive și superintensive.

În momentul de față s-au realizat progrese importante în creșterea producției organismelor acvatice în acvacultură, prin creștere dirijată, ajungând în prezent la circa 100 milioane tone biomasă.

Situația actuală în acvacultură și pescuit

Cantitatea de produse obținute prin acvacultura, în principal a peștilor, crustaceelor și moluștelor, a crescut în ultimii 50 de ani de la circa 1 milion de tone în anii 50 la aproape 52 milioane de tone. Rata anuala de creștere a producției totale din acvacultură, atât cea din apele interioare cât și cea marină, a a fost de circa 5% în fiecare an în perioada 1950 – 1969, de 8% pe an în cursul anilor 70 și 80, apoi din 1990 a înregistrat o creștere de 10% pe an, asfel că în anul 2000 acvacultura a contribuit cu mai mult de 45 de milioane de tone de produse la asigurarea consumului uman, ceea ce reprezintă proteină animală pentru 2,9 miliarde de oameni.

La nivelul anului 2006 pescuitul și acvacultura au produs în jur de 110 milioane de tone de pește destinat alimentației, cantitate care asigura, la nivel mondial, un consum de 16,7 kg / cap de locuitor. (Talpeș Marilena și colab., 2011). (tabelul 1.3.)

Tabelul 1.3. Pescuitul mondial, producție și utilizare (milioane tone)

La plan mondial, cei mai mari 10 producători din acvacultură, la nivelul anului 2006, au fost China, India, Vietnam, Thailanda, Indonezia, Bangladesh, Chile, Japonia, Norvegia și Filipine (tabelul 1.4.).

Din totalul producției din acvacultură China asigură 66,7%, țările din Asia și Pacific 22,8%, iar Europa numai 4,2%. Dintre țările europene, cea mai mare producție din acvacultură o realizează Norvegia.

Cea mai mare parte din producția totală din acvacultură este reprezentată de pești, creveți și moluște, cu următoarea pondere: pești de apă dulce 54%, moluște 27%, crustacee 23%, pești diadromi 6%, pești marini 3% și alte viețuitoare acvatice 1% (tabelul 1.5.).

Repartiția cantitativă a producției din acvacultură, în funcție de tipul mediului acvatic, arată că producția din apele dulci reprezintă 58% din totalul producției, cea din apa marină 34%, iar cea din apele salmastre 8%.

Tabelul 1.4. Producția din acvacultură destinată consumului realizată de principalii producători mondiali

Tabelul 1.5. Principalele grupe de specii din producția mondială din acvacultură

In contrast cu creșterea animalelor terestre, unde numărul de specii este redus, în acvacultură fac obiectul creșterii peste 200 specii de plante și animale. Acest lucru indică o mare adaptabilitate a organismelor acvatice la conditii de creștere foarte diversificate existente pe glob.

În Europa, numărul speciilor care fac obiectul acvaculturii intensive este relativ redus: circa 15 specii de pești și 5 specii de moluște. Dintre pești, somonul de Atlantic și păstrăvul curcubeu asigură peste 40% din producșiile din acvacultură, iar moluștele circa 30% (tabelul 1.6). În general, în țările în curs de dezvoltare sunt cultivate atât specii de pești carnivori cât și specii ierbivore și filtratoare, în timp ce în țările dezvoltate sunt crescute cu predilecție specii de pești carnivori.

Tabelul 1.6. Speciile de pești și nevertebrate, producția și sistemele de producție din acvacultură din unele țări europene (Talpeș Marilena și colab., 2011)

Acvacultura s-a dezvoltat puternic în ultimii 20 de ani prin extindere, diversificare, intensificare și progres tehnologic. Potențialul de dezvoltare al acvaculturii a crescut securitatea alimentară, a redus sărăcia și a crescut nivelul de trai.

Din totalul de peste 140 milioane de tone de pește produs prin acvacultură sau din capturi, la nivelul anului 2006, circa 110 de milioane de tone (78,5%) au fost utilizate în consumul uman, iar restul de 33 milioane de tone (21,5 %) a fost utilizate în produse nealimentare (producerea de făină și ulei de pește, etc).

Consumul de diferite specii de organisme acvatice variază în functie de regiune și țară și de disponibiliatatea resusurselor acvatice. Astfel, speciile dulcicole de pești sunt preferate în Europa și America de Nord, cefalopodele se consumă în țările riverane Mediteranei și în țările asiatice, iar crustaceele, cu prețuri de vânzare mari, sunt preferate în țările cu economie dezvoltată.

În medie, peștele asigură în majoritatea țărilor 20 – 30 cal/ zi, dar există și state cu consum ridicat de pește precum Japonia, China, Norvegia, Groenlanda, unde acesta asigură circa 180cal/zi. În unele state în curs de dezvoltare, costiere sau insulare (Zambia, Indonezia, Bangladesh), peștele asigura peste 50% din necesarul de proteină.

Cu toată creșterea spectaculoasa a productiei de pește la finele secolului al XX-lea, datorita cresterii populatiei planetei, consumul de cap de locuitor a crescut lent de la 14,6 Kg în 1987 la 16,7 Kg în 2006. Cele mai comercializate produse din acvacultura sunt crevetele, salmonidele si moluștele.

La nivelul Uniunii Europene, obiectivul general în domeniul acvaculturii este combinarea eficienței economice cu protecția mediului. Până în 2020 se estimează ca producția de pește obținută din acvacultură să reprezinte 68% din total, în timp ce producția obținută din captură să se reducă la 32% (figura 1.1).

Figura 1.1. Prognoza dinamicii producției de pește din acvacultură

până în anul 2020 (FAO, 2008)

Numarul de pescari și fermieri piscicoli s-a dublat în ultimele trei decenii, concomitent cu creșterea producției din pescuit și acvacultură.

Efectivul mondial de acvacultori a crescut de la circa 3,8 milioane în 1990 la 8,6 milioane în 2006. Acvacultorii din Europa reprezintă numai 0,84% din numărul totalul înregistrat la nivel mondial, în timp ce acvacultorii din Asia totalizează 93,5% (tabelul 1.7)

Tabelul 1.7. Efectivul mondial de acvacultori pe continente (mii)

Totuși, în unele țări dezvoltate se constata o reducere a numarului de pescari. In Japonia și Norvegia, din 1970 până în 2000, numărul pescarilor s-a redus la la jumatate. De asemenea, s-a redus și numarul tinerilor care practică aceasta meserie. De exemplu, in Japonia, în anul 2000, circa 83% din pescari depășise vârsta de 60 de ani.

În România, dezvoltarea acvaculturii a avut loc după anul 1965, pentru a completa producția de pește realizată în lacuri naturale, bazine și bălți de pe cursul inferior al Dunării. Zona inundabilă a Dunării a fost redată agriculturii prin îndiguirea acesteia în perioada 1950-1965.

Suprafața amenajată pentru acvacultură este de aproximativ 100.000 ha, din care 84.500 ha crescătorii piscicole, 15.500 ha pepiniere piscicole și 25 ha păstrăvării. Din cele 100.000 ha utilizate în acvacultură în 1989, actualmente sunt înregistrate ca suprafețe degradate sau nefolosite circa 28.000 ha (Talpeș Marilena și colab., 2011).

În România, principalele specii de pești crescute în acvacultură sunt crapul, sângerul, novacul, carasul și cosașul, care asigură circa 90 % din producția obținută. La scară mai mică se mai cultivă știuca, somnul, șalăul și în ultima perioadă sturionii. În păstrăvării se cresc păstrăv fântânel și păstrăv curcubeu pentru piață, precum și păstrăv indigen și lipan pentru repopularea lacurilor naturale, a lacurilor de acumulare și a râurilor (tabelul 1.8).

În ultimii 25 de ani în România producția piscicolă a scăzut constant. Dacă în 1986 se obțineau peste 270.000 tone, în anul 2007 s-au realizat doar 15.106 tone. La nivelul anului 1998 acvacultura a contribuit cu peste 55 % din producția totală (11,2 mii tone), pescuitul în ape interioare cu aproximativ 23 % (4,6 mii tone), iar pescuitul marin cu alte 20 de procente (3,9 mii tone).

Tabelul 1.8. Principalele specii de pești crescute în acvacultură în România

(după Planul Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013)

În anul 2002 captura înregistrată în apele naturale și producția din acvacultură însumau 16.237 tone, iar în anul 2003 aceasta aveau o valoare totală de 13.727 tone. În anul 2007 producția din acvacultură însumează 10.206 tone (Planul Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013)

În România, consumul de pește și produse din pește a crescut de la circa 2 Kg/loc. în anul 1990, până la aproximativ 4,6 kg/loc. în anul 2006. Perspectiva pentru 2030 este un consum de circa 12 kg de pește pe locuitor. Cu tot acest consum redus, producția internă de pește nu acoperă nevoile de consum decât în proporție de circa 30%, restul fiind acoperit din import.

Planul Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013 prevede o creștere continuă a producției totale de pește la circa 140.000 tone în 2020, din care 80.000 tone obținut prin acvacultură, iar pentru 2030 o producție de 236.000 tone, din care 150.000 tone din acvacultură (tabelul 1.9)

Tabelul 1.9. Dinamica producției de pește până în 2030

(după Planul Național Strategic pentru Pescuit 2007-2013)

Scăderea producției de pește în România în ultimii 25 de ani a fost cauzată de investițiile scăzute în acest sector, de lipsa unei legislații specifice clare, dar și de supraexploatarea prin pescuit a apelor naturale, poluarea mediului acvatic și distrugerea habitatelor specifice acestor viețuitoare.

În dezvoltarea acvaculturii, în România, pe termen scurt, mediu și lung trebuie avute în vedere mai multe direcții de acțiune (Talpeș Marilena și colab., 2011).

Pe termen scurt obiectivele prioritare în dezvoltarea acvaculturii trebuie să fie:

dezvoltarea sistemelor tehnologice intensive, deschise și recirculante, dulcicole și marine, care pot asigura producții ridicate pe unitatea de suprafață și care pot realiza cantitatea de viețuitoare acvatice vii necesară consumului intern, fără a mai fi nevoie de importuri;

dezvoltarea tehnologiilor de creștere intensivă a speciilor de pești și altor viețuitoare acvatice, condiție obligatorie a dezvoltării sistemelor tehnologice intensive;

dezvoltarea tehnologiilor de creștere a speciilor de pești și viețuitoare acvatice cu valoare economică ridicată: sturioni, calcan, păstrăv, raci, midii, stridii, creveți, etc.;

modernizarea unităților din acvacultură și pregătirea acestora în vederea introducerii tehnologiilor organice, generatoare de produse ecologice.

În dezvoltarea acvaculturii pe termen mediu și lung liniile directoare vor trebui orientate spre:

realizarea sistemelor tehnologice de producere a viețuitoarelor acvatice vii în condiții de eficiență enegetică și economică;

asigurarea calității și siguranței alimentare a produselor rezultate din acvacultură;

dezvoltarea tehnologiilor care promovează sănătatea viețuitoarelor acvatice și asigură standarde ridicate de sănătate și bunăstare a acestora în scopul creerii unor produse care să asigure securitatea și siguranța alimentară;

introducerea în cultură a unor specii noi de viețuitoare acvatice;

managementul resurselor acvatice vii în condițiile schimbărilor climatice.

Particularitățile mediului acvatic și riscuri în acvacultură

Mediul acvatic este tridimensional în comparație cu cel terestru care este bidimensional, astfel că viața este „diluată” într-un volum mare de apă, față de mediul terestru unde este concentrată la nivelul solului.

Principalele particularități ale mediului acvatic, care induc adaptări specifice hidrobionților sunt multiple. În mediul acvatic variațiile termice sunt mai reduse, circa 300C față de 700C în mediul terestru.

Din punct de vedere mecanic organismele acvatice trăiesc într-un mediu cu o densitate apropiată de cea a organismului, ceea ce duce la reducerea scheletului și a aparatului muscular.

Metabolismul animalelor acvatice este orientat spre proteine nu spre glucide, nefiind necesară energie multă pentru deplasare. Fiind animale poichiloterme, se reduce considerabil cheltuiala metabolică, comparativ cu homeotermele, permițând o mai bună valorificare plastică a alimentelor ingerate.

Potențialul reproductiv a animalelor acvatice este extrem de ridicat, numărul ouălor depuse variind între câteva mii și câteva milioane pe an. Modul de reproducere este diferit de al speciilor terestre, din ouă ies larve mici, cu o morfologie și o structură diferite de cea a adultului, care sunt diseminate pe spații vaste. În aceste condiții, pierderile sunt extrem de mari, la faza de adult ajungând uneori sub 0,1 – 0,01% din embrioni.

Pe plan mondial, acvacultura a ajuns o industrie esențială pentru producerea necesarului de hrană pentru om și furaje pentru animalele domestice. Cele mai utilizate organismele acvatice crescute în acvacultură sunt peștii, lamelibranhiatele și crustaceele.

Din cauza caracterului intensiv al acvaculturii moderne, aceasta a devenit un factor poluant extrem de puternic, cu consecințe majore asupra mediului. Căile de impact sunt multiple și în interconexiune:

modificări fizice ale habitatului;

apariția de boli și paraziți care se transmit speciilor native;

impact genetic asupra populațiilor sălbatice de nevertebrate și pești;

poluarea ecosistemelor naturale datorită deșeurilor rezultate din acvacultură;

supraexploatarea resurselor naturale în cazul recoltării puilor sau juvenililor din mediul natural.

Toate acestea afectează sustenabilitatea dezvoltării ecologice și economice durabile a ecosistemelor acvatice. Cel mai mare impact asupra mediului îl are creșterea intensivă a speciilor carnivore, atât prin consumul altor specii cât și prin deprecierea calitativă a mediului. În cresterea acestor specii sunt utilizate și subproduse din industrializarea peștelui, precum măruntaiele și resturile de pește, care cresc riscul de poluare locală și apariția de boli.

Creșterea peștilor și crustaceelor în sisteme intensive poate induce un stres fiziologic, care reduce rezistența acestor organisme la boli și alți factori limitativi de mediu. Deplasarea stocurilor mari de pești și crustacee crescute prin acvacultură duce la răspândirea bolilor în stocurile native ale acestor organisme.

Numărul animalelor crescute în mediul acvatic și eliberate voit în sălbăticie a crescut. Prin aceasta s-a redus direct sau indirect fitnessul populațiilor native și a crescut numărul de hibridizi între aceste specii și speciile native. Aproape 40% din speciile introduse pentru aclimatizare în acvacultură, așa numitele specii exotice, au produs pagube ecologice și economice în ecosistemele unde au fost introduse.

1.4. Obiective și constrângeri în acvacultură

Obiectivul principal în acvacultură este producerea unui număr (biomasă) maxim (e) de organisme comercializabile, într-un volum de apă dat, într-un timp cât mai scurt, la costuri minime. Realizarea acestui obiectiv implică stăpânirea și optimizarea creșterii dirijate a organismelor acvatice ca și producerea acestora. La baza acvaculturii acestor organisme stă cunoașterea reproducerii și nutriției acestora dar și a mecanismelor de osmoreglare, digestie, respirație și circulație.

Obținerea de rezultate bune în acvacultura peștilor este legată și de cunoașterea principalilor factori care limitează producția. Aceste constrângeri sunt legate de biologia peștilor, de ecologia lor, de tehnologia utilizată în acvacultură.

Principalele constrângeri care țin de biologia peștilor sunt durata creșterii, gradul de valorificare a hranei, densitățile de creștere, rusticitatea speciei.

Un număr mare de specii acvatice au o creștere lentă, fiind improprii acvaculturii. Durata creșterii determină gradul de încărcare cu pește a bazinului acvatic, numărul de bazine sau instalații de creștere. Durata creșterii poate fi redusă, de la perioade lungi și nerentabile în ape reci, la perioade scurte și rentabile în ape calde.

Valorificarea hranei consumate, determinată prin raportul dintre furajul consumat și creșterea obținută, trebuie să fie cât mai eficientă, valoarea acestui raport să fie sub doi.

Densitate maximă de creștere, trebuie să asigure o creștere rentabilă economic. Aceste valori ale densității maxime variază foarte mult în funcție de specie și sistem de creștere, de la circa 10 kg/mc în viviere la salmonide, până la 400 kg/mc în sisteme de recirculare și recondiționare a apei.

Rusticitatea speciilor crescute în acvacultură este exprimată prin capacitatea de supraviețuire în medii cu condiții variabile. Pentru astfel de specii este importantă rezistența la manipulare, transport, sortare, tratare medicamentoasă. Sunt considerate specii rezistente păstrăvul curcubeu, în special la manipulare și Tilapia la hipoxie.

Dezvoltarea acvaculturii este limitată și de o serie de cerințe ecologice ale peștilor legate de calitatea apei. Cele mai propice ape pentru practicarea acvaculturii sunt ape dulci continentale, precum lacurile și râurile, care însă sunt de regulă deja ocupate și valorificate. În perspectivă, habitatele de mare valoare pentru acvacultură sunt apele lagunare tropicale, cu apă foarte bine primenită.

Viteza de creștere a organismelor acvatice depinde direct de temperatură. Speciile stenoterme și criofile, precum salmonidele, se dezvoltă bine între 10 – 160C, specii euriterme, precum ciprinidele, între 18 – 220C, specii marine precum doradele la 300C, iar crevetele Peneus la peste 300C. Cerințele termice la aceeași specie sunt diferite în timpul dezvoltării ontogenetice: pentru reproducere și dezvoltare embrionară sunt mai reduse, iar pentru creștere și maturare sunt mai mari.

Prin utilizarea unei tehnologii adecvate în acvacultură se pot modula atât cerințele biologice cât și cele ecologice ale organismelor acvatice.

De exemplu, recircularea apei și folosirea de aeratoare pentru aerarea și oxigenarea apei în heleșteie, permite mărirea densităților de creștere din bazine. Se poate afirma că dotările tehnice utilizate în acvacultură pot elimina sau ajuta la depășirea constrângerilor de natură biologică și ecologică a speciilor.

Criterii de selectare a speciilor crescute în acvacultura

Speciile crescute în acvacultura sunt selectate după o serie de criterii de marketing, biologice și economice.

Criteriile de marketing trebuie să asigure o bună desfacere a produselor obținute din acvacultură. În acest sens, sunt esențiale caracteristicile organoleptice ale produselor obținute din acel organism acvatic, precum savoarea, gustul, mirosul, culoarea, aspectul, textura, starea cărnii crude, cantitatea de grăsime, etc. Aceste caracteristici au un pronunțat caracter cultural și variază mult de la o țară la alta.

De asemenea, sunt luate în considerație caracteristicile de prelucrare a produselor obținute din acvacultură. Sunt preferate acele produse care au un grad ridicat de prelucrare mecanică, automată precum eviscerare, decapitare, filetizare, afumare, etc.

În alegerea organismelor crescute în acvacultură sunt decisive cerințele pieții, în special cele legate de calitatea produselor obținute dar și de prețul de cost al acestora.

Criterii biologice de selectare a speciilor crescute în acvacultură sunt numeroase:

să fie specii rezistente la acțiunile factorilor limitativi ai mediului;

să se cunoască cu exactitate necesarul de principii alimentare;

tehnologia reproducerii artificiale să fie bine cunoscută și aplicabilă;

să se cunoască bine interacțiunea individ – grup, pentru a permite creșterea la densități mari.

Criteriile biologice se concretizează în următoarele caracteristici ale organismelor crescute în acvacultură:

rata creșterii să fie mare, astfel încât să se obțină biomasă multă în timp scurt;

timpul de creștere șă fie cât mai redus;

valorificarea furajelor să fie eficientă (rata de conversie cât mai redusă);

rezistență sporită la îmbolnăviri și la stres, datorită densităților mari de creștere practicate, care determină mortalități mari în acvacultură.

În alegerea organismelor care sunt crescute în acvacultură trebuie avute în vedere și o serie de criterii economice, precum raportul creștere / timp / mărimea recoltei în timp și frecvența colectării, raportul preț/calitate, durata de creștere cât mai scurtă.

Întinderea pe 3-4 ani a ciclului de creștere sporește semnificativ factorul de risc prin creșterea mortalității și a morbidității, creșterea probabilității apariției de modificări climatice bruște, prin posibilitatea variației prețurilor, astfel încât actvitatea respectivă să devină nerentabilă economic.

Micșorarea factorilor de risc în acvacultură mai poate fi realizată și prin optimizarea tehnologiilor de creștere, prin mecanizarea și automatizarea cât mai completă a acestora.

2. Acvacultura nevertebratelor

În România, numărul de specii care fac obiectul acvaculturii este relativ mic dar, dar prin dezvoltarea acestui domeniu, numărul lor ar putea crește considerabil. Dintre nevertebrate, în țara noastră, există preocupări pentru creșterea organismelor din următoarele grupe sistematice: protozoare (Paramecium), viermi (rotiferi, Nereis, Tubifex), moluște (Ostrea, Mya, Mytilus, Cardium, Unio, Anodonta, Dreissena) și crustacei (Astacus, Artemia, Daphnia).

2.1. Culturi de organisme zooplanctonice

Creșterea organismelor zooplanctonice în scopul utilizării lor ca hrană vie pentru alevinii de pește, este o preocupare veche și constantă în acvacultură. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Vattele (1888) reușește creșterea unor specii de ciclopide în canale de pământ, spre a fi utilizate în hrănirea alevinilor și puietului de păstrăv.

Valoarea nutritivă a biomasei zooplanctonice constă în cantitatea mare de proteină conținută, în echilibru dintre principalele categorii de nutrienți precum și în prezența unor enzime cu rol important în digestie. Zooplanctonul uscat, în funcție de specia de zooplancter dominant, conține în medie 50% proteine, 7 – 8% grăsimi, 40% hidrați de carbon și 2 – 3% substanțe minerale. Determinări biochimice pe zooplancton umed, au arătat următoarea compoziție chimică: apă 86%, proteine 7%, grăsimi 1%, hidrați de carbon 4%, substanțe minerale 2% (H. Ceng, 1984).

Proteinele din biomasa zooplanctonică au o valoare biologică ridicată prin cantitatea mare de aminoacizi esențiali conținută, care acoperă cerințele nutritive ale alevinilor de ciprinide și salmonide. Cercetări asupra conținutului de aminoacizi din biomasa zooplanctonică au arătat că nivelul aminoacizilor totali este cuprins între 22 – 28 g %, în funcție de specia dominantă. Comparând rezultatele obținute cu necesarul de aminoacizi esențiali pentru ciprinide și salmonide, s-a constatat că biomasa zooplanctonică are cel puțin 5 aminoacizi esențiali în cantități optime pentru crap și păstrăv. (F. Pricope, 1998).

În funcție de numărul de specii luate în studiu, culturile de organisme zooplanctonice pot fi:

culturi axenice, care sunt formate dintr-o singură specie, fără a lua în considerație bacteriile (de exemplu, bacterii – rotiferi);

culturi monoxenice, formate din două specii planctonice, din care una servește ca suport trofic pentru cealaltă (de exemplu, algă – cladocer erbivor);

culturi dixenice, formate din trei specii planctonice, din care două servesc ca suport trofic pentru a treia (de exemplu, algă – zooplancter erbivor – zooplancter răpitor).

Pentru realizarea culturilor de organisme zooplanctonice, trebuie selectate organisme care să îndeplinească următoarele condiții:

să fie consumate cu predilecție de alevinii de pești;

să aibă dimensiuni accesibile alevinilor;

să se înmulțească preponderent partenogenetic, deoarece prezența masculilor perturbă de cele mai multe ori evoluția culturilor;

să aibă o rată superioară de înmulțire și creștere;

să valorifice optim suportul nutritiv din bazinele de creștere;

să aibă plasticitate ecologică față de factorii de mediu, precum temperatură, intensitatea și durata iluminării, etc.;

să aibă o compoziție biochimică adecvată, corelată cu cerințele nutritive ale alevinilor de pești.

Aceste caracteristici sunt, în general, întrunite de unele specii de rotiferi, cladoceri și crustacei planctonici, specii erbivore în marea lor majoritate.

2.1.1. Culturi de infuzori

Datorită dimensiunilor reduse, infuzorii pot constitui o hrană valoroasă care se administrează alevinilor de pești în primele zile de hrănire mixtă, endogen – exogenă.

Specia de infuzori care se pretează cel mai bine la o cultivare intensivă, în scopul folosirii ca hrană pentru alevinii de pești, este Paramecium caudatum. Obținerea unei culturi de infuzori este relativ simplă și se poate realiza cu o dotare modestă. Sunt necesare vase de sticlă de 8–10 l, baloane Erlenmeyer de 1–2 l, apă declorinată, medii de cultură vegetale și animale.

Vasele de cultură de 8-10 l se umplu cu apă declorinată, la o temperatură de 18-20OC. Se realizează un mediu de cultură format din bucăți de napi, gulii, cartofi care se introduc în vas. Aceste materii organice vor fi intens descompuse de bacterii. Dintr-o cultură anterioară de infuzori se recoltează câțiva indivizi care se introduc în vasul cu mediul de cultură realizat. După câteva zile, infuzorii se dezvoltă abundent în toată masa apei. Pentru obținerea unei biomase abundente, cultura de infuzori se hrănește cu lapte praf sau praf de ou.

Recoltarea infuzorilor se face relativ simplu. Din vasul inițial se transvazează cultura în baloane Erlenmeyer de 1litru, care se umplu cu apă până la baza gâtului. În această zonă a balonului, se introduce un dop de vată fixat pe un inel de sârmă și apoi se completează cu apă curată, declorinată, la o temperatură de 18-20OC. După câteva ore, infuzorii consumă oxigenul din vas și trec prin dopul de vată în porțiunea superioară a balonului. Recoltarea se face cu ajutorul unei pipete cu pară de cauciuc, iar suspensia astfel colectată se introduce în acvariul cu alevini de pești.

Un alt mediu nutritiv ce poate fi utilizat în cultura infuzorilor este cel pe bază de gălbenuș de ou. În vasul de cultură inițial, umplut cu apă declorinată dintr-un acvariu, la o temperatură de 18 – 200C, se introduce gălbenuș de ou fiert tare, trecut printr-o sită de moară fină. Se inoculează cu câțiva infuzori dintr-o cultură anterioară și se acoperă vasul. După circa trei zile se dezvoltă o cultură abundentă de infuzori. Recoltarea acestora se face ca în cazul metodei ce folosește un mediu nutritiv vegetal.

Cultura unor rotifere marine

Cele mai bune rezultate în creșterea rotiferilor marini au fost obținute cu specia Brachionus plicatilis datorită marii plasticități ecologice și înmulțirii rapide, ceea ce permite obținerea unor culturi cu densități foarte mari.

Culturile de Brachionus plicatilis se realizează în trei etape:

inițierea, întreținerea și exploatarea sușelor;

inițierea, întreținerea și exploatarea inoculului;

realizarea culturilor în masă.

Prima etapă se realizează în laborator și constă în izolarea indivizilor din mediul natural, selectarea reproducătorilor și cultivarea lor pe medii adecvate. Culturile se realizează în vase mici, de 50 –100 ml, în apă de mare filtrată și sterilizată prin fierbere sau radiații. Salinitatea mediului de cultură trebuie să fie de 17 – 20 g/l , temperatura de circa 200C, pH-ul 7 – 8, concentrația oxigenului să nu scadă sub 2 mg/l. In circa 6 zile se realizează culturi pure, care vor fi utilizate pentru realizarea inoculului.

În faza a doua, se realizează obținerea de inocul, în mai multe etape. Mai întâi culturile pure se amestecă pentru realizarea heterozisului, apoi la atingerea unei densități de circa 50 ex/l, culturile se trec în vase mai mari, de 250 – 3000 ml, se completează cu mediu algal și mediu de cultură, în proporții egale. În momentul creșterii densității rotiferelor în cultură se trece la dublarea volumului de cultură.Fiecare din aceste etape durează în medie circa 6 zile, iar inoculul rezultat se folosește pentru realizarea culturilor intensive.

Culturile în masă se realizează în spații mari, de 1- 6 m3, în cuve din PVC, de fibră de sticlă sau bazine betonate. În mediul de cultură se introduce inoculul de rotiferi iar ca hrană se administrează culturi algale în amestec cu drojdie și furaje combinate. Din spațiile de cultură se recoltează, după 15 – 17 zile, cca. 50% din cultură și se administrează alevinilor, apoi cultura se completează cu apă de mare filtrată și mediu nutritiv.

2.1.3. Cultura unor rotifere dulcicole

Pentru obținerea de rotiferi de apă dulce sunt utilizate cu precădere două specii comune în bazinele acvatice: Brachionus calyciflorus și Brachionus rubens.

O primă etapă constă în selectarea rotiferelor din bazine naturale și introducerea lor în tuburi de sticlă de 10 ml, în care s-a adăugat în prealabil o suspensie de alge verzi din specia Chlorella vulgaris, la o densitate de circa 1 milion de celule / ml. Timp de 5 zile se asigură o iluminare permanentă și se introduce în tub câte 1 ml de cultură de Chlorella.

După 5 zile tuburile se transvazează în vase Erlenmeyer de 250 ml care conțin câte 100 ml de mediu de cultură și se aerează intermitent. După încă 5 zile, conținutul vasului se transvazează în vase de 500 ml și se adaugă zilnic câte 100 ml cultură algală.

Atunci când cultura de rotiferi a ajuns la o densitate de 100 – 300 ex / ml se poate considera că s-a obținut un inocul adecvat care este folosit pentru inițierea unei culturi în masă.

Culturile propriu-zise se realizează în vase mari de câte 20 – 30 l, care vor fi aerate continuu și în care se introduce zilnic mediu de cultură algal. Recoltarea rotiferilor din cultură se face cu o sită fină, cu dimensiunea ochiurilor de 80 – 100 μ. Rotiferii concentrați pe sită se spală cu apă distilată și apoi se distribuie ca hrană alevinilor de pești.

2.1.4. Cultura unor crustacee planctonice

În ultimii ani au fost puse la punct adevărate tehnologii ecologice pentru creșterea în sistem intensiv a unor crustacee planctonice. Cele mai utilizate specii pentru realizarea de culturi în masă au fost cladocerii Daphnia magna, Moina brachiata, Bosmina longirostris și copepodul Acanthocyclops vernalis.

În principiu, tehnologia de creștere a acestor crustacee planctonice este asemănătoare și se desfășoară în trei faze: realizarea sușelor de crustacee, obținerea inoculului și realizarea culturii în masă.

În prima etapă se selectează din apele naturale speciile de zooplancteri dorite a fi cultivate și se realizează culturi brute. Din acestea, se aleg femelele genitoare cu ouă și se introduc în mediul de cultură nou. Acesta constă din apă declorinată la care se adăugat ca bactericid pulbere de argilă. În tot acest timp cultura se hrănește cu culturi de alge, comune în bazinele piscicole precum Scenedesmus acutus, Scenedesmus quadricauda, Chlorella vulgaris, Ankistrodesmus falcatus. După maturarea primei generații sunt selectate din nou femelele genitoare și trecute pe medii de cultură proaspete. În acest fel s-a purificat cultura brută inițială și s-au obținut sușe de crustacee capabile sa reziste la condiții de cultivare intensivă.

Obținerea inoculului se face în vase de circa 50 l, cu mediu de cultură proaspăt, în care se introduc câte 100 de femele genitoare cu ouă. Se administrează zilnic biomasă algală, culturile se aerează mecanic și se urmăresc parametrii fizico – chimici ai apei. După circa 2 luni biomasa planctonică obținută poate fi utilizată direct în hrana alevinilor de pești sau pentru sporirea bazei trofice naturale a bazinelor.

Culturile în masă pot fi realizate în bazine de 1 – 3 m3 pline cu mediu de cultură proaspăt în care se introduce inoculum realizat anterior. Cultura este hrănită continuu cu biomasă algală și se urmăresc și corectează parametrii fizico – chimici ai apei.

Culturi în masă de cladocere din genul Daphnia pot fi realizate chiar în fermele piscicole, în bazine de ciment de 1 – 2 m3, prevăzute cu sistem de alimentare și evacuare a apei. În bazine se introduce un mediu de cultură format din sol uscat la soare, var nestins și dejecții de pasăre, care se acoperă cu un strat de 50 cm de apă. După 12 zile, în bazine se introduce inocul ce conține exemplare mature de dafnii izolate din mediul natural.

Hrana zooplancterilor este asigurată prin introducere zilnică în bazin de biomasă algală. Se urmărește zilnic menținerea calității apei din bazin: oxigenul să nu scadă sub 3,5 mg/l, pH-ul să aibă valoarea de 7 – 8 unități, duritatea apei să nu depășească 200G, iar concentrația amoniacului să nu fie mai mare de 0,2 mg/l. Corectarea parametrilor fizico – chimici ai apei se face prin introducerea de apă proaspătă în bazin, în așa fel încât zilnic să se înlocuiască 25% din volum.

Recoltarea biomasei zooplanctonice din aceste bazine poate fi făcută fie prin filtrarea apei luată din bazinele de cultură printr-un fileu planctonic fin, fie prin amplasarea la gura de evacuare a bazinului a unui fileu planctonic mare, confecționat din sită de moară deasă, în așa fel încât tot surplusul de apă să treacă prin acest fileu.

Un alt mediu de cultură utilizat în creșterea dafniilor este cel format din must de balegă de cal, fiertură de urzici și drojdie de bere furajeră. Acest amestec se introduce în gropile săpate pentru creșterea dafniilor. Se selectează din heleștee câteva sute de exemplare de dafnii și se introduc în bazinele de creștere. La interval de 6- 8 zile se introduce din nou mediu de cultură. După circa 20 de zile în bazine se dezvoltă o cultură intensivă de dafnii care pot fi recoltate cu filee planctonice și trecute în bazinele cu alevini. Prin acest procedeu se pot colecta cca. 1 kg de dafnii la 1 m3 de bazin de creștere.

Artemia salina este un crustaceu filopod care trăiește în ape hiperhaline precum lacul Techirghiol, Sovata, Lacu Sărat – Brăila, etc. Utilizarea acestei specii ca hrană pentru alevinii și puietul de pește este recomandată de prolificitatea ridicată a acesteia, de ritmul rapid de creștere și de valoarea nutritivă ridicată. Compoziția biochimică a naupliilor de Artemia este relevantă în acest sens: proteine 40%, lipide 15%, glucide 17%.

Din mediul natural, se recoltează toamna sau primăvara ouă de rezistență de Artemia. Incubarea ouălor se face în incubatoare Zug – Weiss, în apă sărată cu o concentrație de 30 – 35 g/l, la o temperatură de 260 C, cu o iluminare continuă și cu aerarea soluției. Incubarea și eclozarea durează 12 – 36 de ore. După terminarea eclozării, naupliile rămân în masa soluției de unde sunt separate cu un fileu planctonic și introduse în vasele de cultură.

Creșterea naupliilor se realizează în vase de PVC de 2 – 5 m3, în apă sărată cu o concentrație de 50 g/l, la o temperatură de 260 C, cu aerare continuă. Ca hrană se administrează alge din genurile Nitzchia, Dunaliella, Nannochloris, drojdie furajeră, etc. Naupliile se recoltează cu filee planctonice și se introduc în bazinele de creștere a puietului de pește. Prin acest procedeu, după 2 săptămâni, se poate realiza o producție de circa 7 kg de biomasă umedă la 1 m3 de cultură.

2.2. Culturi de viermi

Creșterea viermilor în culturi intensive se face în special pentru hrănirea peștilor de acvariu și mai puțin pentru hrănirea peștilor de interes economic.

Dintre viermii nematozi, acvariștii cresc specia Aquillula silusiae, viermi cunoscuți sub numele de micro, datorită dimensiunilor reduse, de circa 1mm lungime. Viermii sunt crescuți în tăvi de plastic cu capac, în care se introduc pietricele și nisip. Ca mediu nutritiv se folosește pâine, fulgi de ovăz muiați în lapte, iaurt. În vasul de creștere astfel pregătit se introduc câțiva viermi dintr-o altă cultură și se acoperă totul cu un geam apoi tava se acoperă cu capacul din plastic. După 15 – 16 ore, la o temperatură de 18 – 250C, viermii se înmulțesc rapid și urcă pe geam. Geamul acoperit cu viermi se clătește în acvariul cu pești. Se adaugă din nou puțin iaurt și ciclul reîncepe. După 3 – 4 săptămâni cultura trebuie refăcută.

Tot pentru creșterea peștilor de acvariu sunt utilizați și viermii oligocheți din genul Enchytraeus, datorită ciclului de dezvoltare scurt și metodei de cultură relativ simplă. Specia Enchytraeus bucholtzi, cunoscut sub numele de grindal, are o lungime de circa 3 – 4 mm. Se poate crește în cutii de plastic, având ca substrat mușchi de pădure și turbă. Pe substrat se pun câțiva viermi dintr-o altă cultură iar ca mediu nutritiv se utilizează fulgi de ovăz, cartofi fierți, și cașcaval ras. Cultura astfel formată se acoperă cu o bucată de geam și cu un capac din plastic pentru păstrarea umidității. Temperatura necesară dezvoltării viermilor este de 18 – 240 C. După câteva zile cultura se dezvoltă rapid, viermii se ridică pe bucata de sticlă, de unde pot fi dați ca hrană peștilor de acvariu.

Specia Enchytraeus albius, este un oligochet cu dimensiuni mai mari (2 – 3 cm lungime și 0,2 – 0,5mm diametru) și poate fi folosit atât pentru hrănirea peștilor de acvariu cât și a alevinilor și puilor unor specii de paști de cultură. Creșterea viermelui se face în lădițe de lemn în care se introduce un suport format din pământ de grădină și mușchi de pădure sau turbă, în proporție de 1:1. Ca mediu nutritiv se folosește pâine muiată în lapte, pastă de cartofi fierți și fulgi de ovăz. Cultura se dezvoltă la loc întunecos, la temperatura de 17 – 200C. Recoltarea viermilor se face cu penseta.

Viermii oligocheți din genul Tubifex pot fi recoltați direct din canale bogate în mâluri cu substanțe organice de natură vegetală sau pot fi crescuți în medii cu substanțe nutritive asemănătoare celor din habitatele lor naturale. Biomasa acestor viermi are o valoare nutritivă deosebită și asigură o creștere rapidă a puietului de pește. Viermii colectați se păstrează în vase în care curge un curent slab de apă. Timp de 1 – 2 zile, viermii elimină mâlul din tubul digestiv și apoi pot fi folosiți ca hrană pentru puietul de pește, fie întregi, la puietul mai mare, fie tăiați la alevini și puietul mai mic.

Folosirea viermilor Tubifex ca hrană pentru peștii din acvarii trebuie făcută cu mare grijă deoarece aceștia pot transmite numeroase boli, mai ales când sunt colectați din canale cu dejecții care au o încărcătură microbiană ridicată.

Cultura unor crustacee comestibile

Din punct de vedere sistematic, crustaceele comestibile fac parte din ordinul Decapoda, care cuprinde două subordine: Natanta și Reptanta.

Subordinul Natanta cuprinde specii adaptate la înot, relativ mici, cu corpul comprimat lateral, crusta slab calcificată și corpul în mare parte transparent.

Din acest subordin fac parte creveții. Subordinul Reptanta este format din specii adaptate la mers prin târâre, care înoată numai ocazional și sacadat, cu ajutorul înotătoarei caudale. Au corpul turtit dorso-ventral și carapacea dură. Acest subordin cuprinde patru familii: Astacure (raci și cambaride), Palinure (languste), Anomure (paguri) și Branchiure (crabi).

2.3.1. Cultura astacidelor

Din punct de vedere sistematic, astacidele fac parte din ordinul Decapoda, subordinul Reptante, familia Astacure.

În Europa și S.U.A. racii sunt crescuți pentru carnea lor bogată în calciu, vitamina B12 și vitamina E, carne considerată o delicatesă. Cei mai mari consumatori de raci sunt francezii, care au și înființat primele ferme de creștere a racilor, încă din anul 1880.

Cele mai mari crescătorii de raci sunt în S.U.A., circa 6.000 -7.000 de ha. Numai în statul Louisiana se obține anual o producție de peste 800 t de raci. Prețul de vânzare al racilor pe piața europeană variază de la 5-6 dolari /kg în stare congelată, la 15-20 de dolari /kg în stare proaspătă.

În unele zone din America, unele specii de raci de mici dimensiuni, precum specia Orconectis immunis, sunt folosite ca momeală la pescuit sau hrană pentru peștii răpitori și broaște.

În Europa trăiesc două genuri de astacide endemice, Astacus și Austropotamobius, iar în America genurile Pacifastacus, Procambarus și Orconectes.

În Europa, în afară de speciile de raci prezente și în fauna României (racul de râu, racul de baltă și racul de ponoare), este întâlnită specia Astacus (Austropotamobius) pallipes sau racul cu picioare albe. Este o specie reofilă, prezentă în toate apele curgătoare, bine oxigenate, din Europa de Vest.

În America de Nord, cele mai importante specii de astacide sunt racul american, racul de California și racul de Louisiana. Orconectes limosus sau racul american, este o specie deosebit de rezistentă la concentrații mari de substanță organică și concentrații scăzute de oxigen. Această specie a fost introdusă și în Europa, în secolul al XIX- lea. Datorită prolificității mari și rezistenței la condiții precare de mediu, specia și-a extins arealul în multe țări europene, invadând arealul racului de râu. Din acest motiv, în Franța este considerată specie indezirabilă (Bura, 2002).

Pacifastacus leniusculus sau racul de California, este o specie euribiontă, originară din sudul S.U.A. A fost introdusă și în unele țări europene (Suedia, Norvegia, Germania, Marea Britanie), pentru a crea centre de producție. O altă specie americană este Procambarus clarkii sau racul de Louisiana. Trăiește în marile lacuri din acest stat, este o specie rezistentă la condițiile de mediu, are un ritm de creștere ridicat și o prolificitate crescută.

În România trăiesc trei specii ale genului Astacus: Astacus astacus, sin. Astacus fluviatilis, Astacus leptodactylus și Astacus torrentium.

Astacus fluviatilis sau racul de râu trăiește în ape curgătoare, cu viteză mică a curentului de apă și în lacuri oligotrofe și mezotrofe, la adâncimi de 8-10 metri. Preferă apele cu vegetație submersă și emersă bogată. Își caută adăpost în escavațiile malurilor sau printre rădăcinile arborilor și pietre. Specia are o creștere mai lentă și este mai puțin prolific decât racul de baltă, dar are carnea foarte gustoasă.

Astacus torrentius sau racul de ponoare sau racul de piatră, trăiește în râurile de munte, are dimensiuni relativ reduse, de circa 8 cm și are carnea mai puțin gustoasă decât a racului de râu.

Astacus leptodactylus sau racul de baltă, este prezent în apele dulci din bălțile din Lunca și Delta Dunării și în lagunele litorale salmastre. Are o formă generală mai zveltă decât racul de râu și are o mare mobilitate.

Astacidele sunt specii ubicviste, prezente în râuri dar și în lacuri naturale și de baraj, de la cele oligotrofe până la cele distrofe. Preferă bazinele cu fund calcaros sau amestec de calcar cu nisip. Sunt specii euriterme, care se pot dezvolta în ape cu temperaturi de 14-22OC, preferă lacurile puțin adânci și bine încălzite, dar pot fi întâlnite și în lacuri adânci, cu apă rece.

Astacidele, în marea lor majoritate, au caracteristica numită tigmotaxie, adică tendința de a se proteja într-un adăpost și din acest motiv, în bazinele acvatice relativ adânci, se refugiază la adâncimi de 2 – 8 m. Racul de râu își construiește adăpost chiar și în condiții de creștere artificială (face găuri de cca. 20 cm), în timp ce racul de baltă folosește ca adăpost excavațiile terenului sau diferite obiecte din apă (pietre, rădăcini, etc.).

Maturitatea sexuală a racilor este atinsă la sfârșitul verii a IV-a la femele (cca. 8 cm) și la sfârșitul verii a III-a la masculi (aproximativ 7 cm lungime). În apele cu cantitate mică de hrană, maturitatea sexuală este atinsă mai devreme.

Toamna târziu (octombrie – noiembrie) are loc procesul de acuplare a masculilor cu femelele. Masculul prinde femela, o răstoarnă pe spate cu ajutorul cleștilor și apoi expulzează spermatofori pe sternul femelei. Aceștia în contact cu apa se întăresc și formează o masă lăptoasă, în apropierea orificiilor genitale ale femelei.

După terminarea acuplării, la interval de 8-45 de zile, femela elimină din oviducte un număr de 100-150 de ouă, care sunt reținute într-o cavitate formată pe partea posterioară a abdomenului, cavitate care este umplută cu un mucus abundent, produs de glandele tegumentare. Odată cu ouăle sunt eliminate și niște secreții enzimatice care atacă pereții spermatoforilor, eliberează spermatozoizii și favorizează astfel pătrunderea acestora prin micropilul ouălor.

Ouăle fecundate rămân prinse de pleopodele femelei pe toată durata dezvoltării embrionare (7-8 luni), timp în care femela mișcă ritmic pleopodele pentru a înlesni oxigenarea acestora.

Eclozarea ouălor are loc la 7-8 luni de la fecundare, în funcție de temperatura apei. După ecloziune, larvele rămân prinse de ou printr-un filament de hialină, care se rupe după circa 3 zile. În primele 10 zile de la eclozare larvele sunt considerate “larve de stadiul I”. Ele se hrănesc din punga vitelină aflată sub carapacea dorsală a cefalotoracelui. După această perioadă are loc prima năpârlire, sacul vitelin se epuizează și dispare, larva trece la o hrănire activă externă și este considerată ca fiind în stadiul II.

La 18 – 20 de zile după eclozare are loc a doua năpârlire, metamorfoza corpului se termină, indivizii devin asemănători adulților. Larvele numite de stadiul III, au dimensiuni medii de 12 – 13 mm și 50 de mg și au un mod de viață autonom. Urmează trei năpârliri succesive, la intervale de 20 zile, astfel că după cele 5 năpârliri din primul an de viață, juvenilii ating la finele lunii septembrie o lungime de 16 – 17 mm și o greutate de 140 – 150 mg.

În vara a II-a juvenilii năpârlesc de 3 ori (mai – iulie) și ajung la dimensiuni de 3- 4 cm și 1,5 g. În vara a III-a au loc tot 3 năpârliri (iunie – august) și juvenilii ajung la o dimensiune de 5 – 6 cm și o greutate de 3,5 – 5,5 g. În vara a IV-a și a V-a se produc numai 2 năpârliri pe an iar la femelele purtătoare de ouă procesul are loc o singură dată pe an.

Racii au un regim de viață omnivor, diferențiat în funcție de vârstă, sezon, biotop, stare fiziologică. Astfel, racii tineri consumă hrană preponderent animală iar adulții sunt preponderent vegetarieni. Înainte de perioadele cu consum energetic mare, precum reproducerea, năpârlirea, hibernarea, racii consumă hrană animală în cantități mari.

Spectrul de hrană al astacidelor este foarte diversificat. Hrana de origine animală constă din moluște, insecte, crustacee planctonice, larve de chironomide, pește mort, etc. Hrana vegetală este compusă din alge filamentoase, frunze de arbori căzute în apă, macrofite acvatice calcifile.

Zona termică optimă, când astacidele se hrănesc activ și au un regim de creștere rapid, este cuprinsă între 18 – 230 C pentru juvenili și 17 – 210 C pentru adulți. În perioada decembrie – martie, cu temperaturi scăzute ale apei, racii nu se mai hrănesc, ci intră în așa numitul „ somn de iarnă” (Bud, 2002)

În România, racii de consum sunt colectați din mediul lor natural sau pot fi crescuți în ferme specializate. Colectarea din mediul natural (bălți, lacuri, ape curgătoare) poate fi făcută cu diferite mijloace, precum coșuri cu momeli sau alte tipuri de capcane. Valorificarea lor se face la vârsta de 4 ani, când masculii ating o lungime de 15-16 cm și o greutate de 150-160 g iar femelele o lungime de 12 cm și o greutate de 85-90 grame.

Creșterea dirijată a racilor poate fi făcută în bazine special amenajate sau în bazine acvatice naturale. Puietul de rac se obține fie de la femele purtătoare de ouă, fie prin incubarea ouălor recoltate de la femelele purtătoare.

În prima metodă, femelele purtătoare de ouă sunt prinse primăvara devreme din bazinele naturale și introduse în heleștee speciale unde are loc dezvoltarea embrionară, și postembrionară a racilor. Bazinele trebuie să aibă o adâncime între 1,5 –2,5 m, temperatura apei să fie de 18 – 200C, concentrația oxigenului să nu scadă sub 5 – 6 mg/l iar concentrația calciului în apă să fie 30-35 mg/l. Eclozarea ouălor are loc în mai-iunie. Stadiul larvar durează circa 10 zile, timp în care hrănirea este endogenă (din sacul vitelin), larvele rămânând agățate de abdomenul mamei. După prima năpârlire, puii trec la hrănirea exogenă, iar după a doua năpârlire (18-20 de zile de la eclozare) puii devin independenți desprinzându-se de abdomenul femelei. Dezvoltarea juvenililor are loc în aceste bazine, împreună cu femelele genitoare sau pentru a preîntâmpina fenomenele de canibalism, femelele sunt scoase din bazinele de creștere a puietului. Prin această metodă se pot obține de la fiecare femelă 15 – 20 exemplare de pui de o vară care au aceeași talie și greutate ca cei din bazinele acvatice naturale. În condiții normale de hrănire, într-un interval de 3 ani, puii ajung la dimensiunile de comercializare (Bura, 1999).

În cea de-a doua metodă, obținerea puietului de rac se face prin incubarea ouălor recoltate de la femelele purtătoare de ouă. Acestea sunt capturate din mediul natural în lunile aprilie – mai și apoi ținute în bazine curate până la finele lunii iunie. Ouăle embrionate sunt prelevate cu o pensă de pe abdomenul femele, atunci când embrionul devine mai închis la culoare și sunt evidente petele oculare. Ouăle astfel culese sunt puse în incubatoare de diferite tipuri (Zug-Weiss, Buss și White, etc.) și irigate cu un curent continuu de apă. Dezvoltarea embrionară are loc în aceste incubatoare, la temperaturi ale apei de 18-20 0C și o concentrație de oxigen de 8 – 10 mg/l, până la eclozare.

După 8-12 zile are loc eclozarea. Larvele eclozate sunt scoase din incubatoare și plasate în spații de creștere curate și irigate cu un curent continuu de apă. Prima năpârlire are loc la 7- 9 zile de la eclozare, după care larvele de stadiul II sunt trecute în incinte mai mari și hrănite cu biomasa algală și zooplancton, deoarece din acest stadiu larvele încep să se hrănească autonom. La 18-20 de zile de la eclozare are loc a doua năpârlire. Puietul este trecut în bazine de pământ de dimensiuni reduse (7/17 m și o adâncime de 1,2-1,4 m), prevăzute cu tunele săpate în corpul digului, pentru ca puii să se poată retrage pentru năpârlire. La o temperatură a apei de 14-16 0C, puii năpârlesc la intervale de 15 zile.

Popularea bazinelor de creștere a puietului de rac se face la densități de circa 600 exemplare /m2 în primul an, 300 ex / m2 în vara a doua și scade la 25 ex/m2 în vara a treia. În condiții bune de creștere, dimensiunile de comercializare (9 cm și 50-60 g) sunt atinse la vârsta de 3 ani (Bura, 2002).

2.3.2. Creșterea homarilor

Dintre numeroasele specii de homari, importanță economică prezintă două specii: homarul american și homarul european.

Homarus americanus sau homarul american este o specie de talie mare, care poate ajunge până la 19 kg și care trăiește în zona țărmurilor nordice ale Oceanului Atlantic. Homarus vulgaris sin. Homarus gammarus sau homarul european, este o specie de talie mai mică, ce populează platforma continentală stâncoasă din Marea Nordului și de pe coasta europeană a Oceanului Atlantic.

Homarii sunt specii bentonice, care trăiesc în ape marine cu adâncimi mici, cu fundul pietros. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 6 ani, când ajung la o lungime de 20 cm și o greutate de 0,5 kg. Reproducerea are loc vara, la circa 2-12 zile înainte de năpârlire. Reproducătorii se acuplează, masculii depun sperma în receptaculul seminal al femelei.

Aceasta este păstrată aici o perioadă de 9-13 luni, până când femelele vor depune elementele seminale. Ouăle expulzate sunt fecundate și cimentate pe înotătoarele femelei. Perioada de incubație este de 10-12 luni, timp în care culoarea ouălor se schimbă de la negru – verzui la maro.

Perioada de timp dintre acuplare și eclozare ouălor este de circa 2 ani, dar în creșterea dirijată, prin modificarea temperaturii apei, aceasta se poate scurta la numai 11 luni. Eclozarea larvelor are loc în lunile iunie-iulie anul următor. Până la vârsta de două săptămâni larvele sunt pelagice (înoată în masa apei), apoi se lasă pe fundul bazinului, devenind bentonice. În primul an homarii năpârlesc de 10 ori, apoi câte o dată te an, până la atingerea maturității sexuale (Bura, 2002).

La homarul american, creșterea dirijată se face pornind de la femele purtătoare de ouă, prinse în mediul natural, primăvara.

Culoarea ouălor trebuie să fie maro, ceea ce arată că eclozarea larvelor va avea loc curând. Femelele sunt puse în incinte de incubare longitudinale, irigate cu un curent continuu de apă. În această perioadă femelele sunt hrănite cu viscere de moluște și cu pește. Eclozarea larvelor începe la sfârșitul lunii mai, la o temperatură a apei de 15 0C, dar se poate prelungi până în iunie-iulie.

Larvele eclozate sunt trecute în recipiente circulare de fibră de sticlă, prin care trece un curent continuu de apă. Hrănirea larvelor se face cu ficat de vită fin măcinat, scoici măcinate, viscere de crab, etc. Puii de homari obținuți în stațiile de incubație sunt deversați în ocean când ajung la stadiul 4-5 de dezvoltare, adică devin bentonici. Aici își continuă dezvoltarea timp de 5-7 ani, când ajung la dimensiunile de comercializare (20 cm și 0,5 kg).

Pentru obținerea de reproducători în captivitate, larvele bentonice sunt trecute în incinte individuale, cu dimensiuni mai mici în primul an și din ce în ce mai mari, pe măsură ce animalul crește.

Hrana administrată homarilor constă din moluște proaspete, dar s-au obținut rezultate bune prin utilizarea de hrană granulată, similară cu cea folosită la hrănirea păstrăvului. Prin creșterea homarilor în ape marine calde, s-a reușit scurtarea ciclului de producție de la 5-7 ani în condiții naturale, la numai 3 ani (Bura, 2002).

2.3.3. Creșterea crevetelor

Creveții sunt crustacee salmastre și marine cu o mare plasticitate ecologică. Din cele 320 de specii de creveți existente, aproximativ 100 de specii se pretează consumului uman și creșterii dirijate (Bura, 2002).

În majoritatea țărilor din sud-estul Asiei creșterea creveților în scopuri comerciale constă în capturarea lor din mediul natural, creșterea în bazine salmastre câteva luni, după care se trece la recoltarea lor. Creveții pot fi crescuți singuri în bazine (monocultură) sau în policultură cu diverse specii de pești salmaștri.

Cultura dirijată a creveților a început în Japonia, în 1934, prin reproducerea și creșterea parțială a crevetelui kuruma (Penaeus japonicus). Actualmente, în Japonia se crește intensiv crevetele kuruma, dar s-a reușit și adaptarea la condiții de fermă a crevetelui tigru verde (Penaeus semisulcatus) și a speciei Metapenaeus ensis. În sistemul de creștere intensivă a creveților se obțin producții de 2.000-6.000 kg /ha (Bardach și colab., 1972)

În mediul natural, la crevetele kuruma matur sexual, copulația are loc după fiecare năpârlire a femelei. Spermatoforii sunt plasați în receptaculul seminal al femelei, iar spermatozoizii sunt eliberați numai în momentul expulzării ouălor de către femele. Spermatoforii nefolosiți sunt îndepărtați în momentul năpârlirii femelei.

Depunerea produselor sexuale de către femelă se produce în perioada mai-septembrie. Spermatozoizii din spermatofori, depuși în receptaculii seminali ai femelei sunt eliberați, având loc fecundarea. Ouăle fecundate sunt dispersate în masa apei, iar după 13-14 ore are loc eclozarea larvelor care parcurg mai multe stadii (nauplii, protozoeae, mysis, postlarvă), perioadă în care au loc mai multe năpârliri. În primele stadii de viață crevetele este pelagic, hrănindu-se cu fitoplancton și cu zooplancton de dimensiuni mici, iar în stadiul postlarvar devine bentonic, consumând organisme bentonice și detritus organic. După un număr de 20-22 de năpârliri, în timp de circa 40 de zile, larvele capătă caracterele adultului, ajungând la o lungime de circa 6 cm (Bardach și colab., 1972). În creșterea intensivă a creveților kuruma se poate porni fie de la reproducători crescuți special pentru producerea de puiet, fie de la femele reproducătoare capturate din mediul natural. Femelele pregătite pentru depunerea ouălor sunt plasate în tancuri cu apă marină de 2-15 m3, singure sau în grupuri de 2-5 exemplare. Depunerea ouălor are loc de obicei noaptea, la o temperatură optimă a apei de 25-29 0C și o salinitate de 32-35 ‰. După expulzarea ouălor femelele sunt scoase din incinte pentru a împiedica consumarea ouălor de către acestea.

Larvele eclozate sunt transferate în tancuri faianțate sau din beton, apa puternic aerată este menținută la 26-30 0C. În aceste tancuri creveții sunt ținuți în perioada larvară (10-12 zile) și primele 20 de zile ale perioadei postlarvare. În această perioadă puii sunt hrăniți cu diatomee (cultivate în incinte speciale), nauplii de Artemia, resturi de scoici și creveți, fin măcinate.

Atunci când puii ating o lungime de 10-12 mm și o greutate de 10 mg sunt trecuți în heleșteie de creștere, cu suprafețe variind între 0,1 ha și 10 ha. Bazinele betonate sau din pământ, sunt alimentate cu apă curată prin intermediul unor conducte sau canale. Debitul de alimentare a incintelor de creștere se stabilește în funcție de condițiile concrete din bazin (densitatea creveților, cantitatea de zooplancton, concentrația de substanțe organice), în așa fel încât concentrația oxigenului din bazin să nu scadă sub 3,5 mg /l (Bardach și colab., 1972).

Perioada de creștere a puietului până la comercializare depinde de momentul populării bazinelor. Dacă puietul a fost introdus în bazine primăvara, creveții pot fi recoltați după circa 6 luni. În cazul când popularea are loc vara sau toamna, recoltarea are loc anul următor, după circa 9 luni, deoarece iarna, la temperaturi ale apei sub 10 0C, puii du se hrănesc, creșterea se oprește și deseori se produc mortalități importate. Recoltarea creveților în vederea comercializării se face cu plase, capcane sau prin vidarea totală a heleșteielor de creștere.

Culturi de moluște

Numărul speciilor de moluște dulcicole comestibile, care se pretează la culturi intensive, este relativ redus. În fauna României, în lacuri și bălți, trăiesc speciile Anodonta cygnea (scoica de baltă) și Anodonta complanata, iar în apele curgătoare speciile Unio pictorum (scoica mare de râu) și Unio crassus (scoica mică de râu). Aceste specii sunt recoltate din mediul lor natural, neexistând preocupări pentru creșterea lor în cultură.

În America de Nord, în fluviul Missisipi, trăiește specia Lampsilis claibornensis, utilizată inițial la confecționarea de nasturi și ornamente și ulterior folosită ca hrană. Specialiști de la Universitatea Agricolă din Anburn, Alabama, au experimentat creșterea acestei specii în policultură cu pești din speciile Lepomis macrochirus, Lepomis microlophus și Micropterus salmonides, obținând după un ciclu de 5 ani o producție de scoici de peste 5.000 kg/ha (Bura, 2002).

Cultura moluștelor marine este considerată cea mai veche activitate din domeniul acvaculturii, dar numărul de specii cultivate este relativ redus și constă din câteva specii de bivalve și un singur gen de gasteropode (tabelul 2.1).

Tabelul 2. 1. Specii de moluște marine care fac obiectul acvaculturii

(P. Lubet, 1991)

De o atenție deosebită se bucură culturile de midii și de stridii. Pe plan mondial, numai din cultura midiilor se obține o producție de peste 1 milion de tone pe an. Din această producție peste jumătate provine din Europa, unde sunt cultivate cu precădere două specii de midii: Mytilus edulis (midia albastră) și Mytilus galloprovincialis (midia de Mediterana). Cei mai mari producători de midii din Europa sunt Danemarca, Franța, Grecia, Italia, Spania.

Creșterea moluștelor bivalve în sisteme intensive poartă denumirea de ostreicultură și se desfășoară în mai multe etape:

creșterea reproducătorilor sau capturarea lor din mediul natural;

reproducerea artificială și obținerea larvelor;

creșterea larvelor până la fixare;

creșterea juvenililor până la dimensiunile de comercializare.

Tehnologia generală de cultură a larvelor de bivalve a fost stabilită de Loosanoff și Davis (1963). Apar mici deosebiri de la o specie la alta legate de temperatura de reproducere, hrana utilizată, materialele de fixare a larvelor, etc

Tehnologia de cultură a midiilor pornește de la colectarea juvenililor din mediul lor natural. Colectarea se realizează în perioada iunie-iulie, prin amplasarea în coloniile naturale de midii a unor stâlpi de lemn pe care se înfășoară frânghii groase de 13-15 mm și lungi de 3-5 m. În decurs de două săptămâni frânghiile sunt acoperite cu midii tinere, cu lungimea de 5-10 mm. Frânghiile sunt scoase și trimise crescătorilor de midii din diverse zone. Cei mai mari producători de sămânță de midii sunt francezii din regiunea La Rochelle. Producția comercială de midii este asigurată preponderent de două specii: Mytilus edulis și Mytilus galloprovinciali (Bardach și colab., 1972).

Cultura dirijată a midiilor se poate realiza prin diferite metode, cele mai folosite fiind metoda bouchet sau cultura interflux, cultura în parcuri, cultura în linii lungi, cultura pe plute și cultura pe stâlpi.

Metoda bouchet se practică în Franța și constă în creșterea midiilor în bazine mici, protejate de plase pentru a împiedica distrugerea scoicilor de către păsări și crabi. Prin această metodă se produc în Franța circa 58.000 de tone de midii pe an (Edwards, 1997).

Cultura midiilor în parcuri se practică în Italia, în centre precum Veneția, Napoli, laguna Varano de pe coasta sudică a Adriaticii. Tehnica de cultură se bazează pe creșterea midiilor pe plese tubulare de propilenă, care sunt atârnate de frânghii orizontale legate între stâlpi de lemn. Plasele tubulare sunt umplute cu midii tinere procurate anterior. Acestea urcă pe plase și se distribuie relativ uniform pe pereții acestora. Într-un interval de 8 luni greutatea corporală a midiilor crește de circa 10 ori, ajungând de la o lungime la populare de 1-1,5 cm la o dimensiune de comercializare de 7-8 cm (Breber și Scirocco, 1998)

Cultura în linii lungi se realizează în ferme situate la 1,5-2 mile marine de coastă, în ape cu adâncime de 10-15 m. Frânghii lungi de 2-3 km sunt întinse pe suprafața apei, susținute de butoaie goale. De frânghiile orizontale se leagă corzi verticale de 3-5 m pe care se găsesc midii tinere. Întreaga structură a fermei este ancorată de blocuri mari de beton de circa 10 tone.

După un ciclu de producție de 8 luni se obțin corzi cu midii de circa 35 kg, scoicile având dimensiunea de comercializare de 7 cm (Breber și Scirocco, 1998).

Cultura midiilor pe plute se realizează pe platforme plutitoare de cherestea, cu dimensiuni medii de 20x20m, de care se leagă circa 500 de frânghii pe care se găsesc midii tinere , de 1-1,5 cm. Plutele sunt ancorate la unul sau două capete, balansându-se liber în timpul mareei. Productivitatea obținută pe o plută de 400 m2 este de circa 50-60 t/ha/an (Bardach și colab., 1972).

Cultura pe stâlpi se practică în Franța, Norvegia, Anglia. Frânghiile cu midii tinere sunt înfășurate în spirală pe stâlpi de stejar cu diametru de 15-20 cm și lungi de 4 m, plantați în ape marine cu adâncimea de 5-10 m. Midiile cresc rapid și acoperă în scurt timp tot stâlpul. În sezonul cald ritmul de creștere este de 0,5 cm pe lună, încât la sfârsitul ciclului de creștere de 8 luni ajung la dimensiunea de comercializare de 5 cm. În Franța, o fermă mijlocie are 10.000 – 25.000 de stâlpi, de la fiecare spâlp obținându-se circa 10 kg de midii pe an. Productivitatea în acest sistem este de circa 4.500 kg de midii/ha/an (Bardach și colab., 1972).

Cultura stridiilor este considerată cea mai veche ramură a acvaculturii marine, având începutul pe vremea Imperiului Roman. Principalele specii de stridii cultivate sunt Ostrea edulis (stridia europeană), Crassostrea virginica (stridia americană), Crassostrea angulata (stridia portugheză), Crassostrea gigasi (stridia de Pacific), Crassostrea comercialis (stridia de stâncă de Sydney), Crassostrea eradelie (stridia papuc), Crassostrea rhizophorae (stridia de mangrove) (tabelul 2.2.).

În mediul natural reproducerea stridiilor are loc la o anumită temperatură, caracteristică fiecărei specii. La genul Ostrea masculul eliberează spermatozoizii în apă, iar femela reține ouăle fecundate în cavitatea paleală, până la eclozarea larvelor. La stridiile din genul Crassostrea produsele seminale de la ambele sexe sunt eliberate în apă, fecundarea și eclozarea larvelor având loc în afara cochiliei genitorilor. Ecloziunea larvelor se produce după perioade diferite de timp, în funcție de specie, de la câteva ore, până la 7-8 zile.

Larvele tinere înoată liber câteva zile sau săptămâni, se metamorfozează apoi se fixează pe substrat, devenind bentonice. Dezvoltarea până la maturitatea sexuală durează până la 1 an, dar dimensiunile de comercializare sunt atinse la 3-4 ani, în funcție de specie, temperatura apei, cantitatea de hrană ( Bardach și colab., 1972)

În creșterea dirijată prima etapă a tehnologiei este obținerea puietului (sămânței) de stridii, fie prin colectarea din mediul natural, fie prin producerea lui în crescătorii.

Colectarea puietului din mediul natural se face diferit în funcție de specie și de zona geografică. Pe coasta atlantică a Americii de Nord, sunt utilizate colectoare suspendate pe plute. Aceste colectoare pot fi cochilii înșirate pe sârmă galvanizată, pungi de sârmă, colectoare din masă plastică, etc.

În Japonia, sămânța de stridii este colectată cu ajutorul unor colectoare formate din cochilii de Pecten găurite, înșirate pe o sârmă și distanțate între ele prin bucăți de bambus sau tuburi de masă plastică. Un alt tip de colector de puiet de stridii este construit din bucăți de plasă din plastic, cu ochiuri hexagonale de 5 cm, late de 15 cm și lungi de 10 m. Acestea sunt suspendate orizontal pe niște rafturi colectoare.

Tabelul 2.2. Principalele specii de stridii cultivate și caracteristicile lor

(după Bardach și colab., 1972)

În Franța, puietul de stridii este colectat cu ajutorul unor colectoare formate din legături de țigle ceramice semicilindrice, scufundate în apă și ancorate de diferiți flotori. Puietul de stridie portugheză poate fi colectat și cu ajutorul unor pungi din plasă de sârmă pe care sunt prinse cochilii de stridii. Aceste dispozitive se plasează pe platforme sau pe rafturi de lemn, la 25-30 cm de fund.

Datorită faptului că prin transportul de puiet de stridii colectat din mediul natural, dintr-o regiune în alta, există posibilitatea răspândirii unor boli, paraziți sau pot fi introduse în acele bazine specii concurente nedorite, tot mai frecvent se recurge la tehnologii de obținere a puietului chiar în fermele de creștere.

Reproducătorii adulți de stridii sunt colectați din mediul lor natural. Declanșarea reproducerii se face prin manipularea temperaturii apei din bazinele de contenție, timp de 3-10 săptămâni, în funcție de specie. Reproducătorii cu gonadele complet dezvoltate sunt separați pe sexe și stimulați să elibereze gameții prin șoc termic. Ouăle sunt fecundate și apoi puse în incubatoare cu apă de mare filtrată și încălzită. Aici se continuă dezvoltarea până în primul stadiu larvar. Apoi larvele sunt trecute în bazine mici și hrănite cu un amestec de alge. După fixare puii sunt crescuți în sisteme inchise, apoi transferați în bazine deschise (Bardach și colab., 1972).

Pentru incubare ouălor și creșterea puietului în primele faze de dezvoltare se folosesc două metode: netoda Wells – Glancy și metoda Milford.

Metoda Wells – Glancy. Sunt selecționate stridii adulte, mature sexual, care sunt ținute în incubatoare cu apă de mare la 100C. Treptat se ridică temperatura apei la 180C. Genitorii sunt menținuți la această temperatură timp de 2-4 săptămâni, pentru maturare sexuală. Declanșarea eliberării gameților se face prin creșterea temperaturii la 250C. Gameții sunt amestecați și se realizează fecundația. Ouăle fecundate sunt transferate în tancuri conice de creștere, cu un volum de 150-400 l. Apa din tanc este schimbată zilnic și dezinfectată. În aceste tancuri are loc dezvoltarea larvară până la un diametru de 3 mm. Sunt selectate apoi numai larvele mari, care au un ritm de creștere rapid (circa 20% din total, restul se aruncă). Larvele selecționate sunt transferate în tancuri mai mari, de 2.000 l și hrănite cu suspensie de alge obținută prin centrifugarea apei de mare. După 10-15 zile larvele sunt gata de fixare. În acest stadiu larvele sunt transferate în tancuri de fixare de 3-4 m3, pe fundul cărora se pun cochilii sparte și dezinfectate de stridii. Fixarea larvelor are loc în timp de 24-48 de ore. Cochiliile cu larvele fixate sunt puse în saci de plasă din plastic, care sunt suspendați de grinzi de lemn în așa numitele tancuri – creșă. În aceste tancuri, cu un volum de 25-30 m3, se menține o temperatură de aproape 300C, larvele fiind hrănite cu suspensie de alge. Aici larvele rămân circa 7 zile. Ulterior, grinzile cu sacii cu larve sunt plasate în apa marină, pe plute, timp de 2-3 săptămâni, până ating dimensiuni de 1-2 cm. În acest moment larvele sunt apte de a fi transferate pe substrat (Bardach și colab., 1972)

Metoda Milford este asemonătoare metodei Wells-Glancy, dar se bazează pe folosirea în hrana larvelor a unor culturi pure de alge. Deși obținerea și întrținerea culturilor pure de alge este mai scumpă decât obținerea suspensiei de alge prin centrifugarea apei de mare, metoda permite hrănirea larvelor de stridii specii de alge, cu valoare nutritivă ridicată, care pot fi digerate cu ușurință de larve și care nu eliberează în mediu metaboliți toxici pentru scoici(Bura, 2002).

Creșterea dirijată a stridiilor pentru comercializare se realizează prin diverse metode: cultura de fund, cultura pe plute, cultura în linii lungi.

Cultura de fund a stridiilor este asemănătoare cu dezvoltarea în mediul lor natural. Intervenția omului constă în plantarea seminței de midii pe un substrat marin tare, la adâncimea de 5-12 m, unde curenții mareici sunt puternici. În funcție de necesități, se procedează la controlul prădătorilor și depunerilor de mâl peste scoici și la rărirea și mutarea scoicilor pe substraturi noi. Recoltarea stridiilor pentru comercializare se face după 3 ani de creștere.

Cultura pe plute a stridiilor se practică în SUA și Japonia și constă în suspendarea pe plute a unor șiraguri de cochilii de stridii pe care s-au fixat stridiile tinere. Cochiliile de stridii sunt înșirate pe sârmă și sunt distanțate prin bucăți de bambus sau tuburi de plastic. Lungimea acestor șiraguri de cohilii este de 10-15 m, în funcție de adâncimea apei. Plutele sunt cunstruite din grinzi de lemn sau din bambus. Prin această metodă de cultură se obțin stridii mari, uniforme iar perioada de creștere până la comercializare scade de la 4,5 ani (în cultura de fund) la 2,5 ani (Bardach și colab., 1972).

Cultura în linii lungi se practică în Japonia și face posibilă creșterea stridiilor în zonele expuse valurilor și curenților din largul mării, unde cultura pe plute nu este posibilă. Sistemul de cultură se bazează pe folosirea unor frânghii lungi de orez smolite, de 50-75 m, suspendate pe perechi paralele de plutitoare din metal, lemn sau plastic. De frânghiile orizontale sunt prinse șiraguri verticale de cochilii pe care anterior s-au fixat stridiile tinere. Lungimea acestor șiraguri este de 5-15 m, în funcție de adâncimea apei. Întreaga structură este ancorată de blocuri mari de beton. Producția de stridii este cu atât mai mare cu cât fermele sunt mai departe de țărm, ceea ce permite folosirea unor șiraguri verticale de 10-15 m.

Tehnologiile de reproducere, obținere a sămânței de stridii și de creștere a scoicilor până la comercializare sunt diferite de la o specie la alta, de la un sistem de creștere la altul și de la o zonă geografică la alta.

La stridia americană, Crassostrea virginica, tehnologia de creștere pornește de la reproducători maturi sexual, în greutate medie de 40-50 g, care sunt ținuți în tancuri cu apă de mare de 400 l, la o temperatură de 18 o C. Adulții sunt hrăniți de 2-3 ori pe zi cu o cultură mixtă de diatomee din speciile Cyclotella nana și Isochrysis galbana.

Depunerea pontei este declanșată prin șoc termic. După ce au fost sortate pe sexe, stridiile mature sexual sunt trecute din tancurile de creștere, de la temperatura de 18 0C, în vase mai mici, în curent de apă de mare, la o temperatură de 27-29 o C. După circa o oră, reproducătorii depun elementele seminale. Pentru fecundare, acestea sunt amestecate într-o anumită proporție astfel încât să se evite fenomenul de polispermie. Fertilizarea ouălor este confirmată prin observații microscopice, după circa 3 minute.

Ouăle fecundate sunt trecute în vase cilindro-conice de 400 l, unde va avea loc și creșterea larvelor. Apa din vase se schimbă zilnic și se menține la o temperatură de 27-29 o C. După 24 de ore se începe hrănire zilnică a larvelor cu alge monocelulare din aceleași specii ca cele utilizate la hrănirea adulților. Între 11 și 18 zile de la fecundare, larvelor le apar petele oculare.

După acest fenomen larvele sunt transferate în niște cuve speciale pe fundul cărora se găsește o peliculă specială de poliester. Larvele se fixează rapid de acest suport (Bardach și colab., 1972).

La alte specii, precum Crassostrea gigas, suporturile de fixare pot fi formate din cochilii sparte sau nisip de corali. Acestea sunt introduse în niște cutii speciale care sunt amplasate direct în vasele de creștere a larvelor. Rezultate bune în fixarea larvelor s-au obținut prin folosirea de cochilii de scoici, înfășurate în plasă de nylon, imersate în bacurile de creștere.

Larvele fixate pe suportul de poliester sunt transferate în tancuri de 400 l, la o temperatură a apei de 27-29 o C. Larvele sunt hrănite zilnic cu alge, apa din bazin se schimbă în fiecare zi iar vasele și animalele sunt spălate. Periodic se introduc în apă antifungice și antibiotice. Ritmul de creștere este foarte rapid, astfel că pot ajunge la circa 2 cm în numai 4 săptămâni. S-a reușit chiar obținerea de stridii mature sexual în numai 16 săptămâni. La recoltare stridiilor din aceste bazine se pliază suportul din poliester iar animalele se desfac. În cursul acestui proces pot avea loc și rupturi ale valvelor dar animalele se refac rapid, astfel că după recoltare mortalitatea este destul de redusă (Bardach și colab., 1972).

3. Noțiuni de ecofiziologia peștilor

3.1. Acțiunea factorilor limitativi asupra creșterii peștilor în condiții dirijate

Creșterea peștilor în iazuri și heleșteie impune asigurarea unor condiții cât mai apropiate de optimul biologic al speciei, care să permită realizarea unui spor de creștere cât mai mare, în condiții de rentabilitate economică.

Asupra peștelui ca organism acvatic, acționează o serie de factori limitativi care pot induce o slabă valorificare a hranei reflectată în micșorarea ritmului de creștere urmată de anemierea organismului și predispunerea lui la îmbolnăvire.

După natura și modul lor de acțiune, factorii care limitează creșterea peștilor în condiții intensive, pot fi grupați în patru mari categorii: factori fizico-chimici ai apei, factori nutriționali, factori tehnologici, factori patologici (fig.3.1.).

În sistemele de creștere dirijată, producția de pește este afectată de următoarele grupe de factori (Klontz, 1978):

factori legați de pește ca organism biologic, precum cerințele față de factorii fizico-chimici ai apei, nevoile nutritive, ritmul de creștere al speciei, sensibilitatea la boli;

factori legați de hrănirea peștelui, cum ar fi cantitatea și calitatea hranei, coeficientul de conversie al furajelor, modul de distribuire a furajelor, calitatea microbiologică a hranei;

factori legați de apă ca mediu de creștere, precum concentrația oxigenului, cantitatea de elemente biogene, reacția ionică a apei, salinitate, etc.;

factori legați de bazinul de creștere, cum ar fi volumul bazinului, coeficientul de circulație a apei, viteza curentului, debitul de alimentare, modul de evacuare a apei;

factori legați de tehnologiileutilizate în piscicultură precum lucrările de întreținere a bazinelor de creștere, modul de capturare a peștilor, modul și frecvența sortării și manipulării peștilor.

Factori fizici și chimici ai apei

Principalii factori limitativi de natură fizică și chimică ai apei sunt temperatura, concentrația de oxigen din apă, reacția ionică a apei, prezența accidentală a unor substanțe precum detergenți, fenoli, clor, hidrogen sulfurat, pesticide, precum și prezența în cantități mari ai produșilor de excreție rezultați din activitatea metabolică a peștilor.

3.1.1.1. Temperatura ca factor limitativ

La pești, limitele termice ecologice sunt cuprinse între 0oC și temperaturi letale superioare, puțin mai scăzute decât nivelul termic de denaturare a proteinelor, diferite în funcție de specie, vârstă și stare fiziologică. Dacă limitele termice ecologice sunt așa de largi, optimul termic sau optimul fiziologic al fiecărei specii este mult mai restrâns:

la peștii stenotermi criofili, precum salmonidele, temperatura letală este 26-28OC, iar optimul fiziologic la 18-20OC;

la peștii mezotermi, cum sunt percidele și esocidele, temperatura letală este 28-34OC, iar optimul fiziologic la 20-28OC;

la speciile euriterme, precum ciprinidele, temperatura letală este de 34OC, iar optimul fiziologic la 28OC.

Fiecare specie de pește are o zonă de toleranță termică în care se comportă normal și câte o zonă superioară și una inferioară în care poate supraviețui o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp (Huet, 1980). Procesul de aclimatizare permite acestor specii să reziste o perioadă mai lungă de timp la temperaturi care le-ar fi fost fatale în caz de variații termice bruște. În general, peștii se adaptează mai ușor la ridicarea temperaturii decât la scăderea ei.

Temperatura influențează majoritatea funcțiilor organismului: respirația, creșterea, reproducerea, hrănirea.

La crap, ridicarea temperaturii apei de la 5 oC la 25 oC în interval de o zi duce la creșterea consumului de oxigen cu 70 – 75% față de peștii ținuți la 20 oC. În cazul scăderii temperaturii de la 25 oC la 5 oC, în același interval de timp, are loc o creștere a masei organelor interne datorită apariției edemelor, iar după 6 – 7 zile se înregistrează o mortalitate de 60 – 70% din efectiv (Albrecht, 1977).

Variațiile bruște de temperatură sau șocurile termice sunt dăunătoare chiar dacă sunt de scurtă durată. Totuși, peștii pot suporta variații bruște de temperatură de 10 – 12 oC, în plus sau în minus, cu condiția menținerii acesteia în limitele termice ale speciei. La un șoc termic de la 25 oC la 5 oC se produce paralizia centrului respirator bulbar, apare criorigiditatea și peștele moare. Peștii răpitori și ciprinidele sunt mai sensibili la șocurile termice decât salmonidele, sensibilitatea crescând odată cu scăderea concentrației de oxigen din apă.

Limitele de toleranță termică ale diverselor specii de pești pot fi extinse și supraviețuirea la extremele domeniului termic prelungită, dacă adaptarea la aceste temperaturi se face progresiv, evitând șocurile termice.

Prin efectul său direct asupra metabolismului, temperatura influențează ritmul de creștere al peștilor. O creștere maximală se realizează la o temperatură optimă de creștere numită și optim fiziologic. Aceasta este temperatura la care se înregistrează o creștere maximă a țesuturilor somatice, când peștele este hrănit “ad libitum” și este ținut la temperatură constantă (Mc. Cauley și Casselman, 1980).

Optimul fiziologic variază în funcție de grupul sistematic. La salmonide este cuprins în intervalul 15 – 18 oC, iar la ciprinide în intervalul 28 – 30 oC. Limitele de variație sunt insă diferite de la o specie la alta chiar în cadrul aceluiași grup sistematic. Astfel, la salmonide, temperatura optimă este de 12 oC la păstrăvul de râu, 13 oC la păstrăvul fântânel, 14 – 16 oC la somonul de Atlantic, 16,5 – 17,2 oC la păstrăvul curcubeu (Mc. Cauley și Casselman, 1980).

Temperatura optimă de iernare a puietului de crap este de 0,5 – 2 oC. La temperaturi mai mari ale apei, în iernile calde, crește ponderea proteinelor consumate pentru acoperirea nevoilor energetice ale organismului, apare o epuizare totală a organismului și se instalează mortalitatea în masă.

Pentru exploatarea potențialului de creștere foarte mare ale unor ciprinide termofile, s-a recurs la creșterea lor în ape calde, prelungind astfel ciclul de creștere la 8 – 10 luni pe an. La crapul oglindă crescut în ape calde s-a reușit o creștere de la 1 g la 1 kg în numai 230 zile, similar cu greutatea la care ajunge în condiții naturale în doi ani și jumătate. Cosașul (Ctenopharyngodon idella), în condiții naturale, ajunge la sfârșitul primei veri de creștere la 50 – 100 g, dar crescut la temperaturi de 20 -25 oC poate ajunge în primul an la 5- 6 kg (Battes et al., 1985 ).

La nivel celular, ridicarea temperaturii induce creșterea numărului de multiplicări celulare și mărirea concentrației hormonilor de creștere din plasmă, cu efecte asupra sporirii ratei de creștere (Bjornsson et al, 1989 citat de Sumpter, 1992).

Temperatura influențează hrănirea peștilor în toate etapele ei: ingestia de hrană, digestia, absorbția nutrienților, comportamentul alimentar. La crap, temperaturile scăzute reduc cantitatea de hrană ingerată, micșorează activitatea enzimelor digestive, astfel că hrana se menține mai mult în intestin și crește distanța dintre mese. Viteza tranzitului intestinal crește cu temperatura și atinge un nivel maxim la valori termice apropiate de temperatura letală.

Mărirea temperaturii duce la creșterea digestibilității hranei, proces legat de cantitatea și calitatea enzimelor secretate, de domeniul de activitate al enzimelor, de creșterea nivelului de absorbție al nutrienților și de modificarea timpului de contact al enzimelor cu substratul. Astfel, se constată că la ridicarea temperaturii, crește activitatea proteolitică a pepsinei, crește absorbția aminoacizilor la nivelul tubului digestiv, iar sinteza proteinelor este considerabil ameliorată (Luquet și Fauconneau, 1979).

Pe plan comportamental, se poate considera că animalul “își alege” temperatura la care metabolismul său este mai eficace. Aceasta este numită temperatura finală preferată și este, de obicei, cu câteva grade mai mare decât temperatura optimă de creștere.

Temperatura influențează în mod determinant reproducerea peștilor. Aceștia nu se reproduc decât atunci când temperatura apei a atins nivelul convenabil speciei. Temperatura la care are loc reproducerea depinde de specie și populație. La păstrăvul curcubeu ea este de 8 – 10 oC, la știucă de 10 oC, la biban de 12 oC, la crap de 15 – 18 oC (Billard și Gillet, 1984). Este esențial ca temperatura de reproducere să fie atinsă la momentul potrivit, altfel peștii nu se mai reproduc.

La salmonidele care se reproduc primăvara, procesul nu mai are loc dacă toamna apa nu s-a răcit sub 5 oC, deoarece nu a avut loc ovulația. Acest fapt împiedică reproducerea salmonidelor în zonele tropicale și poate influența negativ, în zonele temperate, dacă apele salmonicole sunt încălzite de afluenți de la centralele termoelectrice.

Temperatura de reproducere și pentru desfășurarea gametogenezei este variabilă, în funcție de grupul ecologic de pești. La peștii stenotermi criofili și termofili fecundația are loc în limite termice largi, de la 0 oC la 20 oC. La peștii mezotermi gametogeneza se desfășoară la temperaturi de 13 – 15 oC, iar fecundația are loc la temperaturi cuprinse între 2 oC la știucă și 20 oC la biban. La speciile euriterme pentru gametogeneză este necesar atingerea unui nivel termic de 10 – 12 oC, iar pentru fecundație 15 – 18 oC (Billard și Gillet, 1984).

Variațiile mari de temperatură în perioada de reproducere a peștilor au efecte negative. La ciprinide, o încălzire prematură a apei declanșează reproducerea timpurie. Dacă urmează o răcire bruscă a vremii are loc o mortalitate în masă a icrelor și alevinilor.

Temperatura influențează lungimea perioadei de incubație a icrelor și de eclozare a alevinilor, la toate speciile. Creșterea temperaturii, în limite rezonabile, duce la scurtarea perioadei de incubație. Răciri bruște ale apei în perioada de eclozare determină prelungirea procesului și apariția de mortalități importante la alevini.

În practica reproducerii peștilor este utilizată noțiunea de grade – zile, ce definește produsul dintre temperatura medie zilnică și numărul de zile de la fecundare la eclozare. La crap și șalău eclozarea are loc la 50 – 70 grade – zile, la somn la 50 – 80 grade – zile, iar la păstrăvul curcubeu la 320 – 330 grade – zile (Voican, Rădulescu și Lustun, 1975).

3.1.1.2. Oxigenul ca factor limitativ

Concentrația oxigenului din bazinele acvatice depinde de temperatura apei, de salinitatea ei, de presiunea atmosferică, de abundența substanțelor organice din aceste bazine, de densitatea fitoplanctonului și a macrofitelor acvatice precum și de abundența consumatorilor, care reduc cantitatea de oxigen din apă prin respirație.

Nevoile respiratorii ale peștilor variază în funcție de temperatura apei, de specie, talie, vârstă și starea lor fiziologică. Luând ca reper cerințele de oxigen ale linului, se constată că la crap acestea sunt de 2,5 ori mai ridicate, iar la păstrăvul curcubeu de circa 6 ori (Huet, 1980). Concentrația minimă de oxigen necesară crapului este de 3-3,5 mg/l, iar pentru păstrăv de 5-5,5 mg/l. Dacă scăderea cantității de oxigen din apă este treptată sau de scurtă durată peștii pot suporta concentrații mai reduse decât cerințele minime. De exemplu, păstrăvul curcubeu poate trăi în ape cu o concentrație în oxigen de 2 mg/l dacă reducerea concentrației s-a făcut într-un interval de 14 zile, moartea peștelui survenind abia la 1,5 mg O2/l (Albrecht, 1977).

Procesul de fotosinteză a algelor planctonice și a macrofitelor submerse determină o creștere a concentrației oxigenului în apă până la suprasaturație. O suprasaturație moderată, de 110-120%, nu are efecte negative asupra hidrobionților, dar o suprasaturație puternică în oxigen de 150-160% duce la moartea peștilor, în special a puietului, prin embolie gazoasă. Fenomenul are loc frecvent în apele eutrofe și politrofe, în perioadele de proliferare a algelor planctonice, fenomen numit și înflorire algală.

Cantitatea de oxigen din bazinele acvatice se reduce și prin respirația hidrobionților. În timpul nopților de vară, când procesul de respirație predomină asupra fotosintezei, cantitatea de oxigen scade drastic punând în pericol viața peștilor. Consumul de oxigen prin respirație se adaugă la cel necesar descompunerii substanțelor organice din apă și astfel în bazinele piscicole intens populate concentrația oxigenului scade la valori periculoase, instalându-se hipoxia. Fenomenul se numește zamor de vară.

În timpul iernii, când pătura de gheață împiedică difuzia oxigenului din atmosferă, în bazinele acvatice au loc procese intense de descompunere a substanțelor organice din apă și sedimente. Acestea au loc cu consum mare de oxigen și astfel concentrația gazului în apă scade mult și se instalează hipoxia în bazine. Fenomenul este cunoscut sub numele de zamor de iarnă.

Nevoile respiratorii ale peștilor depind și de vârsta peștilor, de starea lor fiziologică, de mobilitatea lor.

Puietul și adulții în perioada de reproducere au nevoie de cantități mai mari de oxigen. Peștii puțin mobili și cei flămânzi consumă mai puțin oxigen decât cei care își caută activ hrana sau cei sătui, în plină digestie. În timpul digestiei, necesarul de oxigen crește de până la 3 ori față de nevoile unui pește flămând, fiind necesare cca. 300 g de oxigen pentru digestia unui kilogram de hrană (Albrecht, 1977).

Scăderea concentrației oxigenului din apă influențează negativ metabolismul, reproducerea, creșterea și supraviețuirea peștilor. La păstrăvul curcubeu, o scădere bruscă a concentrației oxigenului determină o creștere cu 70% a metabolismului bazal ( Huet, 1980).

Micșorarea concentrației de oxigen sub 60% din nivelul de saturație reduce ritmul de creștere, chiar dacă aceste scăderi apar numai ca fluctuații zilnice. De exemplu, la păstrăvul curcubeu, dacă concentrația oxigenului scade la 47% din nivelul de saturație, creșterea se oprește, iar la 32% din nivelul de saturație peștele scade în greutate.

Mortalitatea în masă înregistrată la salmonide la o concentrație a oxigenului de 3 mg/l este determinată și de eliminarea în apă a unei cantități mărite de urină. De exemplu, la păstrăvul curcubeu, la o concentrație scăzută de oxigen cantitatea de urină eliminată se mărește cu cca. 40% și apare fenomenul de autointoxicare (Hunn, 1969 citat de Albrecht, 1977).

Scăderea concentrației oxigenului în apă determină și o înrăutățire a valorificării hranei. În aceste condiții coeficientul de conversie al hranei crește considerabil, organismul nu mai are suficient oxigen pentru descompunerea și asimilarea hranei.

Concentrația oxigenului dizolvat în apă influențează și reproducerea, în diferitele ei etape: dezvoltarea gonadelor, dezvoltarea embrionară, eclozarea larvelor. De exemplu, la caras, la concentrații de 1 mg O2/l se constată o scădere a greutății gonadelor.

La păstrăvul curcubeu, la aceeași temperatură a apei, durata perioadei de incubație și de eclozare se prelungește odată cu scăderea concentrației de oxigen din apă. Hipoxia din timpul dezvoltării embrionare duce la oprirea diviziunilor celulare în anumite stadii și la apariția de forme teratologice (acefalie, microcefalie, etc.). Hipoxia, în funcție de nivel, induce diferite grade de stres. La crap, între 3,5-2,5 mg O2/l apare faza de compensare, între 2,5-0,5 mg O2/l apare starea de instabilitate, iar sub 0,5 mg O2/l se produce moartea peștilor (Huet, 1980).

Hipoxia reduce capacitatea oxiforică a sângelui, peștele folosește numai 20-30% din oxigen, față de 50-60%, la nivele normale ale oxigenului în apă. Hipoxia determină și acidoză prin acumularea de acid lactic în mușchi și branhii, o creștere inițială a numărului de eritrocite (ca reacție compensatorie la scăderea oxigenului), urmată de scăderea numărului de eritrocite și a cantității de hemoglobină (Reichenbach, 1974).

3.1.1.3. Alți factori fizico-chimici ai apei

Reacția ionică a apei influențează viața tuturor hidrobionților. Apele piscicole productive au un pH cuprins între 7,5-8,5 unități. Pentru majoritatea speciilor acvatice limitele de toleranță sunt cuprinse între 5 și 9 unități, în afara acestor limite se află zona letală.

În general, peștii suportă variații de pH între 5 și 9,5 unități, dar sensibilitatea lor diferă în funcție de specie, vârstă, stare fiziologică. Crapul nu suportă un pH<5 decât un timp scurt, iar icrele de păstrăv mor la un pH al apei de 4,8 unități (Huet, 1980).

Apele acide reduc fertilitatea reproducătorilor, micșorează viabilitatea icrelor, perturbă embriogeneza și eclozarea icrelor. În apele acide catostomidele pierd pofta de mâncare, ceea ce duce la scăderea treptată a greutății lor corporale.

În afară de acțiunea directă asupra peștilor, pH-ul acționează indirect prin mărirea toxicității unor substanțe din apă (CN, H2S, NH3), cât și prin distrugerea hranei naturale a peștilor (dafniile nu supraviețuiesc în ape cu un pH mai mic de 6 unități) (Huet, 1980).

Prezența nitriților în apă determină o creștere rapidă a methemoglobinei din sânge și perturbă respirația peștilor. Prin branhii, nitriții trec în corpul peștilor și sunt concentrați în sânge și țesuturi la valori de 10 ori mai mari decât cele din mediul acvatic. Nitriții cauzează dereglări structurale și biochimice ale hepatocitelor și mitocondriilor hepatice, ceea ce duce la scăderea cantității de glicogen și ATP produse de acestea (Perrone et Meade, 1977)

Toxicitatea nitriților este în funcție de specie, de doza acestora, de timpul de expunere, de vârsta peștilor și de prezența în apă a altor substanțe. Peștii care se hrănesc pe fundul bazinelor (bentofagi) sunt mai rezistenți la nitriți decât cei pelagici, iar alevinii și puii de salmonide sunt mai rezistenți decât adulții. Ionii de clor prezenți în apă contracarează efectele toxice ale nitriților asupra peștilor. Toxicitatea lor scade și odată cu creșterea pH-ului apei.

Un factor principal în modificarea calității apei din bazinele de creștere îl reprezintă produșii de excreție eliminați în apă. Sărurile de amoniu excretate, în anumite condiții de temperatură și pH, sunt descompuse până la amoniac liber. Ionii de amoniu (NH4+)și ureea nu sunt toxice pentru pești, dar amoniacul liber este deosebit de toxic chiar în cantități foarte mici.

Peștele este mai sensibil la amoniac cu cât nevoile respiratorii sunt mai ridicate: alevinii și puii sunt mai sensibili decât adulții, iar temperaturile ridicate și cantitățile reduse de oxigen măresc sensibilitatea peștilor.

Amoniacul din apă, chiar în concentrații mici, provoacă modificări ale lamelelor branhiale, prin aceasta reducând suprafața de absorbție a oxigenului. Mediul amoniacal irită branhiile, creând un teren propice fixării paraziților și favorizează dezvoltarea unor mixobacterii care provoacă diferite boli ale branhiilor. Peștii din ape încărcate cu amoniac au branhiile acoperite cu un mucus abundent, ce reduce suprafața respiratorie, astfel că se produce moartea prin asfixie, deși concentrația oxigenului în apă poate fi în limite normale speciei.

Amoniacul din apă constituie un factor principal de stres pentru pești, ducând la perturbarea homeostaziei mediului intern: produce o anoxie parțială la nivelul țesuturilor, crește cantitatea de glucoză și de catecolamine din sânge, scade numărul de eritrocite și cantitatea de hemoglobină. Concentrațiile mari de amoniac din mediu inhibă eliminarea amoniacului din organism (produsul final al catabolismului proteinelor) și astfel se ajunge la un fenomen de autointoxicare.

Ca urmare a tuturor acestor modificări metabolice, hematologice și biochimice, prezența amoniacului în apele piscicole reduce considerabil ritmul de creștere. La crap, la o concentrație a amoniacului de 0,01 – 0,02 mg/l, randamentul creșterii se reduce cu până la 35% și crește consumul de hrană pentru obținerea unui kg de pește (Battes și colab., 1985). Efectele negative asupra creșterii și supraviețuirii peștilor au și alte substanțe care ajung accidental în apa bazinelor piscicole: detergenți, fenoli, clor, hidrogen sulfurat, pesticide, etc.

Detergenții, indiferent de natura lor, reprezintă un pericol pentru pești prin acțiunea lor toxică directă și prin modificări la nivelul țesuturilor. Ei distrug straturile protectoare de mucus, afectează epiteliul branhial și au efecte hemolitice. Detergenții au acțiune negativă și asupra reproducerii peștilor. De exemplu, prezența detergenților în concentrații de 5 mg/l, distruge membrana icrelor de păstrăv, paralizează spermatozoizii și scade indicele de fecundare a icrelor (Amlacher, 1976).

Fenolii și crezolii sunt deosebit de toxici pentru pești. Ei atacă membranele celulare, afectând prin aceasta pielea, branhiile, sistemul circulator. Determină modificări degenerative în ficat, intestin, mușchi și icre. La păstrăvul curcubeu limita de toxicitate este de 5 mg/l iar pragul letal la 10 mg/l. Fenolii sunt puternic concentrați în țesuturi, se acumulează în special în țesuturile adipoase și denaturează gustul peștelui la concentrații în apă de 0,1 – 0,2 mg/l. (Amlacher, 1976).

Clorul și compușii lui afectează în principal respirația. La o concentrație a clorului de 0,5 mg/l întregul lot de păstrăv moare după numai o oră. La crap, la o concentrație de 0,15 – 0,20 mg/l, moartea peștilor survine în circa 20 de zile. Combinația dintre cloruri și amoniac este deosebit de toxică datorită efectului lor sinergic.

Cianurile din apă au efecte mortale rapide, în concentrații foarte reduse. La păstrăv, concentrații ale cianurilor de 0,1 mg/l provoacă moartea peștilor în câteva ore iar la concentrații de 0,05 mg/l moare lotul în întregime în 5 zile.

Hidrogenul sulfurat, provenit din descompunerea substanțelor organice pe fundul bazinelor acvatice, afectează în special respirația peștilor. El trece prin membranele mucoaselor de 100 de ori mai repede decât oxigenul, se leagă de fierul hemoglobinei, formând un compus stabil și peștele moare asfixiat indiferent de concentrația oxigenului în apă (Amlacher, 1976). Aversele de ploaie care spală zonele limitrofe bazinelor piscicole, aduc cantități importante de pesticide și îngrășăminte chimice. Pesticidele afectează sistemul nervos al peștilor și se concentrează în țesuturile adipoase la nivele de 400 – 500 ori mai mari decât cele din apă.

3.1.2. Factorii nutriționali

Cantitatea și calitatea furajelor concentrate utilizate în creșterea intensivă a peștilor acționează ca un adevărat factor limitativ prin cantitatea și calitatea nutrienților, prin cantitatea de vitamine, de macroelemente și de microelemente din hrană.

Cantitatea de hrană distribuită zilnic peștilor depinde de specie, de sistemul de creștere, de vârsta peștelui și de temperatura apei. La păstrăvul curcubeu crescut în viviere flotabile, la o temperatură a apei de 14-16 OC, cantitatea de hrană distribuită zilnic este de 8-10% din greutatea lotului la puietul de vara I-a, 5% din greutatea lotului la puiet de vara a II-a și 2-3% la peștele de consum și reproducători (Leitritz, 1969).

Cantitatea de proteine din furajele concentrate pentru pești variază între 10-40% și depinde de sistemul de creștere și de specia căreia îi este destinată hrana. Furajele cu 30-40% proteină sunt administrate la speciile cu mare exigență nutrițională (salmonide, acipenseride) și în perioadele critice din dezvoltarea ontogenetică (alevini, pui, reproducători). Furajele cu 10-15% proteine, numite și furaje complementare, sunt utilizate cu precădere în creșterea crapului în sistem dirijat în iazuri și heleșteie și completează hrana naturală.

În valorificarea hranei de o deosebită importanță este calitatea proteinelor. Proteinele de calitate inferioară sunt utilizate cu precădere în scopuri energetice sau sunt transformate în lipide, spre deosebire de cele de calitate superioară care sunt folosite de organism în scopuri plastice, în special în sinteza proteinelor tisulare.

Necesarul de aminoacizi esențiali din hrana peștilor depinde de specie și de vârstă. Lipsa sau concentrația scăzută a unor aminoacizi din hrană determină tulburări ale ritmului de creștere (arginina, metionina), anemii (histidina), dezechilibre metabolice (leucina, izoleucina, treonina), dezechilibre hormonale și ale sistemului nervos (fenilalanina).

Cantitatea și calitatea grăsimilor din hrană influențează ritmul de creștere și starea de sănătate a peștilor. Furajele concentrate cu 8-10% lipide totale sunt bine valorificate de păstrăvul curcubeu, dar dacă se administrează o perioadă îndelungată hrană cu peste 10% grăsimi brute atunci apare o degenerescență grasă a hepatopancreasului ce se soldează cu creșterea semnificativă a mortalității.

Hipovitaminozele și avitaminozele la pești determină diminuarea ritmului de creștere, a gradului de valorificare a hranei, scade rezistența la boli și duc la apariția de leziuni și sindroame de deficiență, specifice fiecărei vitamine. Preîntâmpinarea acestor deficiențe se face prin introducerea de premixuri vitaminizate în furajele concentrate.

Cantitatea de macroelemente și de microelemente din hrana peștilor influențează creșterea și valorificarea furajelor. Pentru fiecare specie este stabilit necesarul în aceste elemente. Suplimentarea cantității de minerale se face prin introducerea în furajele concentrate de premixuri minerale, făină de oase, cretă furajeră, fosfat dicalcic, tuf vulcanic, etc.

Creșterea și supraviețuirea peștilor este afectată și de existența unor substanțe antinutritive prezente în unele materii prime din care sunt făcute furajele concentrate. Sunt considerate antinutritive acele substanțe care se formează în organismul normal al speciei de la care provine produsul și care prin diferite mecanisme deprimă nutriția.

Din categoria substanțelor antinutritive fac parte substanțele antiproteinogenice, care micșorează utilizarea digestivă a proteinelor, substanțele antimineralizante, care insolubilizează sau blochează utilizarea unor elemente minerale și antivitaminele, substanțe care inactivează sau măresc consumul de vitamine. În furajele concentrate pentru pești poate apare o toxalbumină numită soină, prezentă în boabele de soia în concentrație de 1-3% din proteină. Această substanță cauzează modificări ale epiteliului intestinal, reduce absorbția nutrienților, inhibă creșterea, produce aglutinarea sângelui și moartea peștelui. Această hemaglutinină din soia și produsele derivate este inhibată printr-un tratament termic corespunzător, fără a influența negativ valoarea proteinelor.

Hrănirea peștilor cu furaje depreciate, infestate cu diferite bacterii și mucegaiuri duce la apariția de enterite, gastroenterite, afecțiuni ale ficatului, boli ce determină micșorarea sporului de creștere și apariția de mortalități importante în efectivul piscicol.

La puietul de crap hrănit cu furaje alterate cu tulpini de Aspergillus versicolor sau infestate experimental cu toxina sterigmatocistină produsă de același mucegai, după o perioadă de 10 zile, s-au constatat modificări hematologice (reducerea cantității de hemoglobină), serologice (creșterea concentrației colesterolului) și biochimice (reducerea concentrației de aminoacizi din mușchi), care au dus la înrăutățirea stării generale a peștelui. S-au evidențiat, de asemenea, modificări morfologice și histopatologice: pete hemoragice pe suprafața corpului și pe ficat, desfacerea radiilor înotătoarelor, necroze hepatice, stază biliară, modificări în structura epiteliului intestinal (Pricope și colab., 1991).

În perioada de iarnă ciprinidele nu se hrănesc, astfel că pentru un interval de 4-5 luni se instalează așa numita inaniție hivernală. În acest timp, supraviețuirea organismului este asigurată de nutriția endogenă, adică prin consum de substanțe depuse în țesuturi. Consumul de substanțe endogene se face într-o ordine bine stabilită: din intestine, din ficat și mușchi și foarte puțin din inimă și creier.

În timpul inaniției de iarnă creșterea încetează, organismul scade în greutate. Au loc, de asemenea modificări hematologice și serologice: scade numărul de eritrocite și concentrația hemoglobinei, scade concentrația proteinelor din sânge, glicemia scade în timp ce concentrația colesterolului crește.

Întreruperea hrănirii pe perioade mai mari sau mai mici de timp, afectează ritmul de creștere și performanțele obținute la reproducere. Întreruperea furajării reproducătorilor de păstrăv curcubeu, pentru o perioadă lungă de timp, a dus pe lângă scăderea greutății corporale, la scăderea numărului de icre, a greutății acestora, la creșterea procentului de femele sterile și scăderea viabilității elementelor sexuale, cu efecte negative asupra rezultatelor reproducerii.

La crap, postul total și de lungă durată provoacă o hipoproteinemie avansată, energia necesară organismului își are originea în aminoacizii din țesutul muscular, care astfel este profund degradat. Inaniția prelungită provoacă și un dezechilibru mineral la nivelul plasmei: crește conținutul de apă (apar edeme), scade concentrația de K+ din celule și crește concentrația de Na+ din celule și țesuturi. În sânge se acumulează acid piruvic și lactic și crește nevoia tisulară de oxigen (Bouche et al., 1970)

3.1.3. Bolile ca factor limitativ

Bolile apar ca rezultat al acțiunii concomitente a mai multor factori de stres, care facilitează acțiunea unor agenți patogeni de natură virală, bacteriană, micotică sau parazitară asupra peștelui.

Factori de mediu precum concentrații mici de oxigen în apă, temperaturi fluctuante, creșteri moderate ale concentrației de CO2, nitriți sau amoniu, luați separat, nu constituie cauze de boală, dar prin acțiunea lor simultană determină slăbirea rezistenței organismului și predispune peștele la îmbolnăvire.

Bacterii facultativ patogene precum cele din genurile Aeromonas, Pseudomonas sunt continuu prezente în apele din crescătorii, dar epizootiile au loc numai atunci când factorii de stres din mediul de creștere slăbesc sistemul de apărare al organismului. Apariția unor boli cronice precum saprolegniaza, ihtioftiriaza, branhiomicoze sau septicemii hemoragice sunt un semnal clar al deteriorării condițiilor din bazinele de creștere (Wedemeyer, 1980).

În sistemele de creștere intensive, în ape eutrofe, cu densități mari de pește, cu încărcătură mare de substanțe organice, cu densități mari ale fitoplanctonului, în care se înregistrează concentrații reduse de oxigen, apar așa numitele boli ecologice precum autointoxicarea peștilor cu produși de catabolism ai azotului. Boala se manifestă prin creșterea concentrației de amoniac din sânge, branhiile se umflă, se acoperă cu un mucus abundent, capilarele branhiale se rup și peștele capătă o culoare marmorată.

La pești, bolile au o largă gamă de manifestare și au ca efecte generale scăderea ritmului de creștere, micșorarea gradului de valorificare a hranei și apariția de mortalități.

Mijloacele profilactice și curative ale bolilor la pești îmbracă diferite forme, de la dezinfecții și vaccinuri până la chimioterapie. Îmbăierea loturilor de pești cu diferite soluții dezinfectante se poate aplica pe suprafețe și la producții restrânse. Injectarea cu antibiotice intraperitoneal poate da rezultate bune, dar datorită volumului mare de muncă se aplică doar la reproducători, adică la loturi mici și valoroase.

Introducerea de antibiotice în furajele concentrate este metoda cea mai adecvată marii producții piscicole, prin ușurința de aplicare și rezultatele obținute. Deși furajele medicamentoase au un preț de cost relativ ridicat, prin reducerea semnificativă a mortalității și trecerea mai rapidă a peștelui de perioada de boală, costul acestora se amortizează și devin eficiente din punct de vedere economic.

Folosirea de antibiotice ca aditivi furajeri trebuie făcută cu discernământ, deoarece doze necorespunzătoare determină creșterea rezistenței germenilor patogeni la unul sau mai multe antibiotice. Folosirea antibioticelor poate da și alte efecte nedorite. De exemplu, în urma introducerii de antibiotice în hrana reproducătorilor s-a constatat alterarea vitelogenezei și scăderea calității ovulelor.

Multe din bolile apărute în acvacultură au o etiologie multifactorială, în timp ce altele apar la o anumită densitate a agenților patogeni. Suprapunerea unor factori de mediu nefavorabili, poate duce la o inhibare parțială sau totală a reproducerii prin așa numitul sindrom medial (Billard et Gillet, 1984).

Dacă pentru majoritatea bolilor bacteriene și parazitare se cunosc remedii eficiente, în cazul virozelor preparatele medicamentoase sunt puțin eficiente, de aceea trebuie să primeze măsurile profilactice.

Bolile de nutriție pot apare ca urmare a hrănirii peștilor cu furaje de calitate inferioară, dezechilibrate biochimic, alterate sau ca urmare a unor greșeli de furajare (suprafurajare, inaniție prelungită, etc.).

În urma hrănirii peștilor cu furaje ce conțin cantități mari de grăsimi și glucide, are loc o depozitare a grăsimii în jurul intestinului, în hematopancreas și mușchi. Peștii prea grași sunt mai sensibili la bolile infecto – contagioase. Ei nu sunt folosiți ca reproducători datorită impregnării gonadelor cu grăsime și afectării funcției acestora.

Hrănirea salmonidelor cu furaje bogate în grăsimi sau grăsimi oxidate, duce la degenerescența gravă a ficatului, urmată de moartea peștelui. La crap, un furaj prea bogat în glucide poate avea ca urmare acumulare de lipide în ficat, distrofia funcțională a acestuia și disfuncția vezicii biliare.

3.1.4. Factorii tehnologici

Creșterea peștilor în sistem intensiv se face după anumite tehnologii stabilite, care impun efectuarea de numeroase operații: pescuit cu năvodul sau prin electronarcoză, transport pe distanțe mai mari sau mai mici, sortări, tratamente medicamentoase, modificări ale calității și debitului de apă, etc. Toate acestea provoacă dereglări fiziologice și răspunsuri variate la nivel metabolic și endocrin și au ca efecte generale reducerea ritmului de creștere, înrăutățirea valorificării hranei și micșorarea indicelui de supraviețuire.

Manipulările frecvente și cu scule pescărești inadecvate duc la smulgerea solzilor și rănirea peștilor sau pătrunderea în organism a unor agenți patogeni. Aceste manipulări repetate pot afecta și funcția de reproducere. La reproducători de știucă pescuiți și ținuți în bazine de reproducere s-a constatat o inhibare a ovulației urmată de atrezie foliculară, după câteva zile de captivitate (Montalbert et al, 1979).

În sistemele de creștere intensive și superintensive, densitățile din incintele de creștere ating valori ridicate.

Depășirea unor anumite limite de densitate duce la dereglarea homeostaziei mediului intern, scăderea ritmului de creștere, modificări de comportament, creșterea sensibilității la agenți patogeni.

Densitățile maximale de creștere provoacă un răspuns fiziologic tranzitoriu, care evoluează către adaptare până la un anumit nivel, după care starea fiziologică a peștelui se deteriorează. Efectele densităților crescute sunt reversibile: după trecerea peștilor în bazine la densități mici modificările fiziologice dispar și ritmul de creștere revine la normal. Densitățile mari de creștere determină o anumită presiune socială, cu acțiune directă (agresiune, canibalism) sau indirectă (creșterea concentrației substanțelor de excreție ce provoacă autointoxicare).

La speciile carnivore, la densități mari, crește agresivitatea peștilor, ceea ce duce la pierderi însemnate prin canibalism. La păstrăv și anghilă, canibalismul crește în raport direct cu creșterea densităților și cu lipsa de hrană.

Datorită densităților mari poate apărea așa numitul fenomen short carp, adică în cadrul lotului apar exemplare mult sub dimensiunile medii. În parte, fenomenul se explică prin concurența la hrană, dar par a exista și alți factori deoarece chiar atunci când hrana este administrată “ad libitum” apar și astfel de exemplare mici. O greșeală tehnologică frecventă în creșterea intensivă a salmonidelor este constituirea de loturi neomogene dimensional. Competiția pentru hrană face ca în timp, diferențele dimensionale să se accentueze și să se manifeste acut fenomenul de canibalism. Densitățile mari de creștere din bazine produc deseori scăderea drastică a concentrației oxigenului din apă. Deoarece peștele valorifică numai o parte din cantitatea de oxigen din apă (circa 40 – 50%), densitățile de creștere trebuie alese în așa fel încât să nu se ajungă la o concentrație a oxigenului care să determine reducerea ritmului de creștere sau apariția de mortalități.

3.1.5. Stresul în creșterea dirijată a peștilor

În creșterea intensivă a peștilor au loc importante modificări ale condițiilor naturale de viață care se răsfrâng asupra stării generale a organismului, determinând o stare de stres.H. Selye (citat de Wedemeyer, 1980), definește stresul ca fiind suma tuturor răspunsurilor fiziologice prin care un animal încearcă să mențină sau să-și restabilească metabolismul normal în fața unor forțe fizice sau chimice. Gronow (citat de Albrecht, 1977) consideră ca stresul este o solicitare a organismelor sub acțiunea unor factori endogeni sau exogeni, iar Wedemeyer (1980), ca fiind efectul oricărei alterări a mediului sau schimbări care depășesc limitele normale ale homeostaziei sau a altor procese stabilizate, la orice nivel de organizare: specie, populație sau ecosistem. În condiții naturale stresul joacă un rol important de mecanism reglator în supraviețuirea individului sau a speciei. În captivitate, însă, acest mecanism își pierde rolul său biologic inițial, devenind o povară fiziologică (Peters et al, 1980). Un factor de stres sau stresor este o schimbare de mediu sau de altă natură atât de puternică încât cere un răspuns din partea organismului peștelui, care poate fi natură biochimică, fiziologică sau morfologică.

Răspunsul organismului la astfel de stimuli are trei faze:

reacția de alarmă, în care se mobilizează toate resursele organismului și sunt produși “hormoni de stres”;

stadiul de rezistență, când au loc modificări biochimice, fiziologice sau morfologice care tind să restabilească satisfăcător reacția dintre schimbarea intervenită și organismul peștelui, deci are loc adaptarea la stres;

stadiul de epuizare, când adaptarea a fost întreruptă, deoarece stresul a fost sever sau de durată lungă și are loc îmbolnăvirea organismului sau moartea lui.

Acest răspuns în trei faze a fost numit sindrom general de adaptare iar manifestările patologice, boli de adaptare (Jitariu, 1985). La pești, ca și la vertebratele superioare, răspunsurile la factorii stresanți sunt de natură fiziologică și biochimică și sunt nespecifice, adică indiferent de natura stimulilor ei determină în organism reacții identice (Peters et al, 1979). După Chavin (citat de Wedemeyer, 1980) efectele factorilor de stres asupra proceselor fiziologice și biochimice la pești, prin care organismul încearcă să-și mențină homeostazia sunt următoarele:

efecte primare, precum secreția ATCH de către adenohipofiză și secreția de “hormoni de stres” (adrenalină, noradrenalină, corticosteroizi) de către suprarenale;

efecte secundare, cum sunt schimbări hematologice (leucopenie) și biochimice ale sângelui (hiperglicemie, hipergalactemie, hipercloremie), modificări biochimice ale țesuturilor (epuizarea glicogenului și vitaminei C din suprarenale), modificări metabolice (creșterea metabolismului azotat, rezultând o balanță negativă a azotului) și modificări fiziologice (se mărește diureza datorită disfuncției osmoreglatorilor);

efecte terțiare, manifestate prin modificări fiziologice (modificarea balanței electroliților, reducerea greutății corporale, și creșterea coeficientului de conversie a hranei), modificări de comportament (inhibarea deprinderilor de migrare la peștii anadromi), o creștere a susceptibilității la bolile infecțioase.

Factorii de stres acționează asupra organismului peștelui pe două traiecte distincte (figura 3. 2.):

activarea sistemului hipotalamus – hipofiză – țesut interrenal;

activarea sistemului hipotalamus – sistem nervos vegetativ simpatic – suprarenale.

Hormonii rezultați din cele două căi, corticosteroizii și respectiv catecolaminele, pot acționa în mod separat asupra anumitor parametri biochimici sau împreună.

Fig. 3.2. Efectele stresului asupra peștilor (după G. PETERS, 1980)

Tensiunile dintre organism și mediu se produc treptat, începând cu o perioadă de adaptare, urmată de o suprasolicitare a axei hipotalamus – hipofiză – corticosuprarenale, instalându-se un stres cronic prin repetiție, adică o tensiune de durată cu două efecte: spolierea energetică a axului neuroendocrin și epuizarea psihică prin efortul emoțional continuu de adaptare.

În timpul unui stres cronic are loc o epuizare completă a steroizilor și vitaminei C, însoțită de hiperplazia celulelor adenohipofizei și degenerarea țesutului interrenal (Wedemeyer, 1973).

Acțiunea de lungă durată a factorilor stresanți asupra peștelui determină, de asemenea, ulcerații ale tubului digestiv, represarea organelor timolimfatice, cu rol fundamental în reacțiile de apărare și dereglări metabolice, ca urmare a alterării echilibrului dintre hormonii anabolizanți și catabolizanți.

Atunci când factorii de stres acționează cu violență asupra organismului peștelui are loc o descărcare bruscă a axului hipotalamus – hipofiză – corticosuprarenale și se poate vorbi de un stres acut. La pești, în stresul acut are loc o scădere a concentrației vitaminei C, a lipidelor, a corticosteroizilor din suprarenale, iar țesutul interrenal este hipertrofiat (Wedemeyer, 1973)

În creșterea intensivă, peștii sunt continuu afectați atât de mediul acvatic însuși, cât și de diverse operațiuni impuse de tehnologie.

După Albrecht (1977) peștii sunt afectați de următorii factori de stres: parametri hidrochimici necorespunzători (hipoxie, pH ridicat, concentrații de amoniac mari, etc.), temperaturi în afara optimului speciei, bazine de iernare înmâlite, densități mari de creștere, dimensiuni individuale foarte diferite, greșeli de nutriție, leziuni cauzate de colectare, sortare, transport, deranjare frecventă. În sistemele intensive de creștere a peștilor, unde se folosesc rase selecționate, de înaltă productivitate, factorii de stres acționează cu mai multă forță deoarece materialul biologic folosit prezintă fragilitatea caracteristică organismelor selecționate.

La animalele de crescătorie, selecția genetică și alimentația au favorizat sinteza și eliberarea hormonilor anabolici, în detrimentul celor catabolici, care intervin în degradarea anumitor structuri, pentru satisfacerea nevoilor energetice.

Datorită acestui fapt, animalele sunt mai puțin rezistente la stres, nu pot depăși faza de rezistență, iar starea de epuizare este atinsă mai rapid.

În acvacultură, factorii de stres singuri sau multipli sunt în mod normal subletali, dar produc o diminuare a ritmului de creștere și predispun peștele la îmbolnăvire.

În momentul în care factorii de stres depășesc anumite limite, puterea homeostatică se reduce, are loc o deteriorare a funcțiilor vitale ce nu mai pot fi redresate prin mecanisme fiziologice de compensare, apar stări de boală urmate de moartea peștelui (figura 3.3).

limite normale prag de risc intoxicare letalitate

Fig. 3.3. Efectul factorilor stresori asupra stării fiziologice a peștilor (după Document technique de la CECPI 32/1998)

Tabelul 3.1. Interpretarea testelor fiziologice efectuate la pești în condiții de stres (după Wedemayer, 1980)

Cunoașterea exactă a mecanismului de producere a stresului, a nivelelor de suprasolicitare fiziologică, constituie o modalitate de a modela tehnologiile de creștere a animalelor, astfel încât să se evite apariția de efecte negative privind ritmul de creștere, apariția de boli sau instalarea de mortalități ridicate în populațiile de animale crescute.

Nutriția peștilor

Între modul de hrănire al peștilor și anatomia și fiziologia aparatului digestiv există o strânsă corelație. Împărțirea strictă a speciilor de pești după criteriul felului de hrană consumată nu este relevantă deoarece aceasta depinde de etapa de dezvoltare ontogenetică, de starea fiziologică, de structura bazei trofice naturale a bazinului, de sezon, etc. Astfel, speciile omnivore, pe lângă crustacei inferiori, larve de insecte și viermi, în anumite stadii de dezvoltare, pot consuma și alevini și puiet de pește, deși în cantități mai mici decât speciile carnivore. Pe de altă parte, speciile carnivore în fazele tinere de dezvoltare consumă preponderent nevertebrate acvatice și apoi devin ihtiofagi.

Anatomia și fiziologia aparatului digestiv la pești

Din punct de vedere al fiziologiei digestiei, se deosebesc două grupe principale de pești: cu stomac, precum salmonidele și fără stomac, cum sunt ciprinidele. În funcție de această alcătuire a tractusului digestiv, procesele de ingestie a hranei, digestie și absorbție a nutrienților au caracteristici diferite pentru fiecare grupă.

3.2.1.1. Anatomia și fiziologia aparatului digestiv la salmonide

Salmonidele sunt prin excelență pești carnivori. Tractusul lor digestiv este alcătuit din gură, esofag, stomac, apendici pilorici, intestin mediu și intestin posterior terminat prin anus (figura 3.4.).

Gura este mare, situată terminal, prezintă dinți pe toate oasele cavității bucale. Nu au glande salivare.

Esofagul, are forma unui tub extensibil, cu o structură specială, ce permite lărgirea lumenului în funcție de mărimea prăzii.

Stomacul este voluminos și reprezintă o dilatare a intestinului anterior. Este format dintr-o ramură cardială și una pilorică, terminată prin orificiul piloric. În mucoasa stomacului se diferențiază glande mucipare, secretoare de mucus, glande stomacale secretoare de pepsină și glande secretoare de acid clorhidric. Sucul gastric are o reacție acidă (pH = 3), optimă pentru activitatea pepsinei. Aceasta este secretată sub formă inactivă, de pepsinogen care în prezența ionilor de hidrogen (H+) în mediu acid se transformă în pepsină activă.

Intestinul mediu prezintă o porțiune proximală, echivalentă cu duodenul de la mamifere și una distală sau intestinul propriu-zis. În porțiunea proximală sunt prezenți un număr variabil de apendici pilorici, ce reprezintă evaginări ale peretelui intestinal ce se deschid în intestin. Ei au aceeași structură histologică cu a intestinului anterior.

Rolul fiziologic al apendicilor pilorici este controversat. Cert este că ei măresc de circa două ori suprafața intestinului , prin aceasta mărind suprafața de absorbție și stochează pentru o perioadă de timp conținutul digestiv, prelungind astfel timpul de tranzit al alimentelor.

Intestinul posterior continuă intestinul mediu și se deschide prin anus, înaintea porului genital. În intestin reacția este ușor alcalină, cu pH = 7,9 unități.

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul și pancreasul, care sunt unite și formează hepatopancreasul. Ficatul este relativ mare, compact, iar secrețiile biliare se varsă în vezica biliară prin conductul hepatic, iar de aici prin canalul coledoc în intestin.

Digestia proteinelor începe la nivelul stomacului, sub acțiunea pepsinei și a HCl, la un pH optim de 2,8 unități. Hidroliza proteică continuă în intestin prin acțiunea enzimelor pancreatice și a exopeptinelor. La puiet, activitatea proteolitică din stomac este bine conturată chiar din primele stadii de dezvoltare, în timp ce cea din intestin și din cecumii pilorici crește odată cu talia peștelui, ajungând la un randament maxim la greutatea medie de 100 g/exemplar.Odată cu creșterea taliei peștelui se mărește și activitatea tripsinei. La un puiet de 100 g, activitatea proteolitică a tripsinei se mărește de cca. 10 ori față de activitatea unui pui de 10 g, în timp ce activitatea pepsinei nu se multiplică decât de 3-4 ori. (Schaperclaus, 1967). Acest lucru arată că la vârstele mari activitatea proteolitică este dependentă mai mult de tripsină și mai puțin de pepsină.

În digestia lipidelor un rol esențial îl deține hepatopancreasul. Bila conține acizi biliari ce emulsionează grăsimile și astfel, măresc suprafața de contact cu enzimele lipolitice. Lipazele secretate de pancreas scindează lipidele în gliceroli și acizi grași care sunt resorbiți la nivelul intestinului. Digestia lipidelor în stomac este redusă, procesul având loc preponderent în intestin, sub acțiunea lipazelor pancreatice.

Digestia carbohidraților are loc la nivelul stomacului, intestinului și apendicilor pilorici, sub acțiunea amilazelor. Activitatea amilolitică este redusă la alevinii de salmonide și devine mai intensă atunci când puii ating o greutate de 1 – 2 g. Activitatea acestor enzime se intensifică odată cu creșterea temperaturii apei, a salinității și a concentrației proteinelor din hrană. Peștii răpitori prezintă, în general, un echipament enzimatic mai puțin adaptat pentru digestia carbohidraților decât peștii omnivori și mai adaptat pentru digestia proteică. La păstrăv, activitatea amilolitică este de circa 8 ori mai mică decât la crap, în timp ce activitatea proteolitică este de două ori mai mare decât la această specie (Steffens, 1979).

a 1-ficat; 2-apendici pilorici; 3-vezică înotătoare; 4-stomac; 5-splină; 6-ovar; 7-țesut adipos; 8-rinichi; 9-intestin; 10-înotătoare adipoasă

b 1-ficat; 2-faringe; s-stomac; 4-apendici pilorici; 5-intestin mediu; 6-intestin posterior; 7-vezică biliară; 8-spina

Fig. 3.4. Organizarea internă la salmonide

3.2.1.2. Anatomia și fiziologia aparatului digestiv la ciprinide

Ciprinidele sunt în marea lor majoritate specii omnivore sau erbivore. Ciprinide exclusiv fitofage sunt puține, precum cosașul (Ctenopharyngodon idella) care consumă preponderent macrofite și sângerul (Hipophtalmichtys molitrix), specie fitoplantonofagă. Există însă și ciprinide răpitoare cum este avatul (Aspius aspius). Ciprinidele pot fi încadrate în grupa peștilor fără stomac. Tubul digestiv este alcătuit din cavitatea buco-faringiană, intestin anterior, intestin mediu (subțire) și intestin posterior (gros) (figura 3.5.).

Gura este terminală, la majoritatea ciprinidelor, protractilă și nu prezintă dinți. Pe perechea posterioară a arcurilor branhiale se găsesc niște protuberanțe osoase, numite dinți faringieni, cu rol în triturarea parțială a hranei.

Esofagul se prezintă sub forma unui tub scurt, extensibil, cu pereți musculoși și care se continuă cu intestinul. La nivelul esofagului se deschide conductul vezicii înotătoare.

Intestinul este lung, depășește lungimea corpului, fapt corelat cu lipsa stomacului la aceste specii. Lungimea intestinului depinde de vârsta peștelui. La puiet acesta reprezintă cca. 50% din lungimea corpului, în timp ce la adult este de 2,5 – 3 ori mai lung decât corpul. Diferitele porțiuni ale intestinului (anterior, mediu, posterior) nu sunt clar delimitate. La ciprinidele adulte, intestinul prezintă șapte anse orizontale și șase curburi. Se deschide la exterior prin anus.

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul, format la crap din patru lobi, și pancreasul, difuz în profunzimea anterioară a ficatului. Împreună formează hepatopancreasul. Enzimele digestive sunt produse la nivelul intestinului (eterochinaze, α – amilaze, α și β – glucozidaze, lipaze), la nivelul pancreasului (tripsinogen, chimotripsinogen, δ – amiaze, lipaze) și a ficatului (β – galactozidaze).

Digestia proteinelor are loc în intestin, sub acțiunea enzimelor triptice, în mediu neutru sau ușor alcalin. La alevinii de crap, în primele zile după resorbția sacului vitelin, țesutul pancreatic nu este deplin funcțional, dar imediat după începerea hrănirii active activitatea proteolitică din intestin crește de 5 ori.

Digestia lipidelor are loc la nivelul intestinului sub acțiunea lipazei produsă de celulele pancreatice și intestinale, la un pH optim de 7,0 – 7,5 unități.

Amidonul și glicogenul sunt hidrolizate la oligozaharide sub acțiunea amilazei, prezente în toate regiunile intestinului. Digestia efectivă a glucidelor sub acțiunea amilazei, maltazei și zaharazei se realizează cu precădere în intestinul mediu, la un pH optim de 8 unități, la temperaturi cuprinse între 20 și 300 C. La puii de crap, amilaza și maltaza apare după 7 zile de la eclozare și își măresc activitatea amilolitică odată cu creșterea puilor (Steffens, 1989). Timpul de tranzitare a hranei prin tubul digestiv depinde de temperatura apei. La crap, la o temperatură de 100C, timpul de tranzitare este de 14 – 19 ore și scade la numai 5 – 7 ore, atunci când temperatura apei crește la 250C. Se pare că dimensiunile peștelui și cantitatea de hrană nu are influență asupra vitezei de tranzitare a hranei (Steffens, 1989).

1-ventricul; 2-atrium; 3-ficat; 4-intestin; 5-6-vezica înotătoare; 7-rinichi;

8-testicul drept; 9-spina

Curburile tubului digestiv

Figura 3.5. Organizarea internă la ciprinide

Cerințele nutriționale ale peștilor

3.2.2.1. Necesarul de energie pentru pești

Cantitatea de energie necesară desfășurării optime a tuturor activităților organismului animal însumează nevoile energetice pentru menținerea metabolismului bazal, nevoile energetice pentru creștere, reproducere și pentru diferite nivele de efort fizic. Nevoile energetice ale peștilor variază în funcție de specie, talia peștelui, activitatea metabolică a organismului, temperatura apei, cantitatea de lumină, stare fiziologică, etc.Sursele de energie sunt reprezentate de glucide, lipide și proteine, care își au originea în hrană. Aceste surse energetice se pot înlocui reciproc, dar în cantități diferite și cu eficiență diferită.

Cantitatea de energie necesară creșterii masei corporale depinde de specie, de temperatura apei, de compoziția biochimică a hranei. La păstrăv, cantitatea de energie necesară pentru 1kg spor de biomasă vie a fost estimată la 11,7 MJ la o

rată de creștere de 1% și de 9,6 MJ la o rată de creștere de 2%. La crap, această cantitate de energie este evaluată la 9,8 MJ, când greutatea peștelui este cuprinsă între 0,4 – 0,7kg, și de 10,5 MJ la o greutate medie a peștelui cuprinsă între 0,7 – 1 kg. Studii de nutriția peștilor cu furaje izodinamice și anizoproteice, cu proteina brută cuprinsă între 46% și 52%, au arătat că la păstrăv se realizează o restocare a energiei din furaje în țesuturi în proporție de 24 – 36%, în timp ce la știucă această reconversie este cuprinsă între 14 – 33% (Friesecke, 1984).

Cantitatea de energie necesară întreținerii funcțiilor vitale ale peștilor depinde predominant de temperatura apei. Iarna, la temperaturi scăzute ale apei, metabolismul se reduce semnificativ, iar consumul de energie scade. După 170 de zile de iernare, timp în care crapul nu mai consumă hrană, greutatea corpului se reduce numai cu 12%, în timp ce la temperaturi de 20 – 250C, în inaniție totală timp de 150 de zile, greutatea corporală scade cu 40% (Friesecke, 1984).

Le pești, necesarul de energie pentru menținerea temperaturii corpului este mult mai redus decât la homeoterme. Pentru menținerea temperaturii corpului, peștii consumă în 24 ore de circa 10 ori mai puțină energie decât animalele homeoterme.

Datorită tubului digestiv relativ scurt, comparativ cu cel al homeotermelor, peștii au nevoie de o hrană cu o valoare biologică ridicată, ușor asimilabilă.

Odată cu accelerarea ritmului de creștere, se modifică raportul dintre hrana necesară creșterii și cea necesară menținerii funcțiilor vitale în sensul scăderii cantității de hrană necesară pentru obținerea unui kg de carne de pește.

Toate cele trei principii alimentare (proteine, glucide, lipide) sunt utilizate de pești ca surse energetice, dar ponderea lor depinde de specie. La păstrăv, în energogeneză, sunt utilizate cu randament ridicat proteinele și lipidele, în timp ce crapul utilizează ca sursă majoră de energie glucidele.

Valorile calorice ale nutrienților sunt diferite în funcție de compoziția biochimică a hranei, gradul ei de digestibilitate, specia de pește. La păstrăv, la o hrană cu un grad de digestibilitate de 90% a proteinelor, 85% a lipidelor și 40% a glucidelor, energia metabolizabilă rezultată din principiile alimentare este următoarea: 1 g proteine = 3,9 Kcal, 1 g lipide = 8 Kcal, 1 g glucide = 1,6 Kcal (Phillips, 1972)

Pentru ca furajele concentrate utilizate în hrănirea peștilor în creștere intensivă să asigure în totalitate nevoile energetice ale peștilor, trebuie să aibă un nivel energetic brut cuprins între 2200 -–3500 Kcal / kg de furaj, diferit în funcție de specie, vârstă, starea fiziologică a peștelui și compoziția biochimică a hranei (Battes și colab., 1980).

3.2.2.2. Necesarul de principii alimentare

3.2.2.2.1. Necesarul de proteine

Proteinele din hrană au rol esențial în creșterea țesuturilor, în refacerea și înlocuirea celulelor uzate, dar pot servi și ca sursă energetică, deși cu eficiență scăzută.

Proteinele sunt utilizate în energogeneză atunci când sunt de calitate inferioară, când depășesc cantitativ nevoile organismului sau când energia furnizată de lipide și glucide nu este suficientă.

Nivelul optim de proteine din hrană depinde de specia de pește, de vârstă, de sistemul de creștere, de condițiile de mediu. Nivelul optim de proteină brută din furajele concentrate pentru salmonide este de 42-48%.

La crap, la un furaj concentrat complet, necesarul real de proteină brută este ce cca. 38%. La majoritatea speciilor de pești necesarul de proteină scade odată cu creșterea taliei.

O modalitate de estimare a necesarului de proteină pentru pește este determinarea coeficientului de eficacitate proteică (CEP) ce reprezintă raportul dintre sporul în biomasă și consumul de proteine din hrană. În funcție de cantitatea și calitatea proteinei, de fracțiunile lipidice din furaj, valoarea acestui coeficient variază între 2 și 3,2. Se estimează că la salmonide, din proteina ingerată circa 40% este utilizată în energogeneză și 60% este transformată în proteină corporală (Friesecke, 1984).

Deoarece hrănirea, digestia și creșterea sunt accelerate de ridicarea temperaturii apei, se consideră că la pești, ritmul de creștere poate fi accelerat și pe această cale, concomitent cu creșterea digestibilității hranei și a cantității de hrană ingerată la o masă, fără creșterea cantității de proteină din hrană.

Nivelul proteinei din hrană poate fi scăzut, fără a afecta creșterea, prin ajustarea balanței de aminoacizi și a surselor de energie.

Dacă proteina din hrană este de calitate foarte bună și se suplimentează hrana cu aminoacizi esențiali, un furaj cu 30% proteină poate asigura o creștere optimă (Luquet, 1971). O altă modalitate de economisire a proteinelor din hrană ce sunt utilizate în energogeneză este suplimentarea hranei cu lipide și glucide, care vor fi utilizate în energogeneză, iar proteinele din hrană vor fi folosite preponderent pentru creșterea țesuturilor (Luquet et Fauconneau, 1979).

Valoarea proteinelor din hrana peștilor este dată de compoziția lor în aminoacizi, în special în aminoacizi esențiali.

La pești, necesarul de aminoacizi este mai mare decât la homeoterme și variază în funcție de specie și vârstă: salmonidele au cerințe mai mari decât ciprinidele, iar puietul mai mari decât adulții.

În furajele concentrate pentru pești, necesarul de aminoacizi se acoperă prin utilizarea unor surse proteice cu valoare ridicată, precum făina de pește sau prin completarea compoziției biochimice cu aminoacizi furajeri esențiali precum metionina și lizina (tab. 3.3.1).

Cele mai eficiente furaje concentrate sunt cele care respectă din punct de vedere cantitativ și calitativ cerințele speciei și vârstei în aminoacizi. Folosirea în creșterea intensivă a peștilor a unor furaje cu un bilanț necorespunzător al aminoacizilor duce la scăderea eficienței utilizării proteinelor, acestea fiind folosite de organism în scopuri preponderent energetice sau transformate în grăsimi și depuse în țesuturi.

Tabelul 3.2. Necesarul de aminoacizi esențiali la crap, păstrăv și anghilă

(grame /100 g furaj concentrat- după Friesecke, 1984)

Făina de soia și concentratele proteice de soia sunt considerate surse proteice inferioare, datorită deficienței în aminoacizi esențiali, slabei digestibilități, prezenței unor antimetaboliți (inhibitorul tripsinei) și a hemaglutininelor, atunci când tratamentul termic al acestor produse este incomplet (Huet, 1980).

3.2.2.2.2. Necesarul de lipide

Lipidele din hrana peștilor servesc ca sursă primară de energie, având eficiență maximă în energogeneză. La păstrăvul curcubeu, energia metabolizabilă rezultată din arderea unui gram de lipide este de 8 kcal, față de 3,9 kcal/g la proteine și 1,6 kcal/g la glucide. De asemenea, lipidele intră în compoziția membranelor celulare, au rol în permeabilitatea membranei, în funcționarea mitocondriei și în activitatea enzimatică.

La pești, seria acizilor grași linoleici este considerată esențială în hrana acestora, spre deosebire de homeoterme unde esențiali sunt acizii linolenici (Castell, 1979). Salmonidele pot valorifica eficient cantități mai mari de lipide din hrană (5-15%), digestibilitatea lipidelor ajungând până la 97%. La ciprinide, necesarul de lipide este mai redus (5-8% din furaj), digestibilitatea lipidelor fiind cuprinsă între 83% și 95% (Watanabe et al., 1978).

În anumite limite, proteinele din hrană pot fi economisite prin suplimentarea dietei cu lipide. Un furaj cu 50% proteine și 5% lipide este la fel de bine valorificat de salmonide ca unul cu 35% proteine și 18% lipide (Watanabe et al., 1978) În practică, suplimentarea lipidelor din furajele concentrate poate fi făcută prin adaus de uleiuri vegetale și ulei de pește, produse ce au puncte de topire scăzute.

Digestibilitatea lipidelor în tubul digestiv al peștilor este cuprinsă între 80% și 97%, în funcție de natura lipidelor.

Digestibilitatea se reduce la scăderea temperaturii apei și la creșterea rațiilor alimentare și rămâne neschimbată la creșterea conținutului de lipide din hrană.

În furajele concentrate echilibrate biochimic, utilizarea lipidelor ca surse de energie determină o accelerare a ritmului de creștere a peștilor, economisind proteinele din hrană, care astfel pot fi utilizate în sinteza proteinelor tisulare. Dacă însă nivelul lipidelor din hrană depășește 25% atunci are loc o creștere a cantității de lipide din carne, iar hepatopancreasul se impregnează cu lipide, producându-se o degenerare a lui.

Acizii grași polinesaturați din furajele concentrate pentru pești sunt ușor oxidați și devin toxici sau pot reacționa cu alte substanțe din hrană precum proteinele și vitaminele, degradându-le.

Lipidele oxidate au efecte negative asupra peștilor, ducând la anemierea acestora sau provocând afecțiuni ale ficatului și rinichiului. Preîntâmpinarea râncezirii grăsimilor din furaje se face prin utilizarea unor antioxidanți. Compușii peroxidici din hrană, asociați cu grăsimile oxidate determină degenerescența grasă a hepatopancreasului la salmonide.

3.2.2.2.3. Necesarul de glucide

În nutriția peștilor, glucidele sunt cele mai ieftine surse de energie, dar utilizarea lor este limitată de echipamentul enzimatic al tubului digestiv. Digestia lor este asigurată de maltază, zaharază și amilază, enzime secretate de mucoasa intestinală, cecumurile pilorice și pancreas. Necesarul de glucide din hrana salmonidelor este relativ scăzut datorită slabei lor digestibilități. Amidonul netratat este digerat numai în proporție de 50-70%, restul fiind eliminat prin excremente, în timp ce amidonul hidrolizat este valorificat în proporție de 60-90% (Luquet et Kanschit, 1978).

La salmonide, digestibilitatea glucidelor scade odată cu creșterea concentrației lor în hrană. Creșterea concentrației de amidon de la 20% la 60% a dus la scăderea digestibilității de la 69% la 26%. (Tiews, 1972).

Digestibilitatea hidraților de carbon este cu atât mai mare cu cât lanțul polizaharidelor este mai scurt. Monozaharidele și dizaharidele sunt bine valorificate de către pești, dar folosite în proporții mari în hrana peștilor provoacă procese de fermentație în tubul digestiv.

Ciprinidele utilizează mult mai eficient glucidele decât salmonidele, însă concentrația lor în hrană nu trebuie să depășească 60%. Hrănirea crapului numai cu hidrați de carbon duce la leziuni hepatice, degenerescență lipidică și impregnarea țesutului muscular cu o cantitate mare de lipide.

Digestibilitatea hidraților de carbon la ciprinide variază de la 48% la 90%, în funcție de tipul glucidelor, conținutul furajului în proteină și temperatura apei (Kirchgessner, 1982). Celuloza este digerată de salmonide numai în proporție de 10%, atât datorită rezistenței ei la acțiunea HCl din stomac, cât și lipsei unei flore bacteriene specifice. Cantități de celuloză în hrană de 2-3% induc instalarea stării de sațietate a animalului, reducând astfel consumul de furaj, iar de la 7% în sus are loc o încetinire a tranzitului intestinal și o reducere a valorificării proteinelor și lipidelor din furaj.

La ciprinide, datorită vitezei mari de tranzit intestinal a hranei (4 ore, la 25OC) și lipsei digestiei microbiene, celuloza nu este digerată. Creșterea concentrației celulozei din furaje reduce digestibilitatea tuturor principiilor alimentare, în proporție mai mare pentru glucide și mai mică pentru proteine (Kirchgessner și Schwartz, 1982).

Creșterea într-o anumită proporție a cantității de energie neproteică din dietă prin folosirea a diverse surse de glucide duce la economisirea proteinelor din hrană, care astfel pot servi la sinteza proteinelor tisulare.

3.2.2.3. Necesarul de substanțe minerale

Substanțele minerale sunt luate de organismul peștelui, în cea mai mare parte, din apă, prin branhii și tegument și mai puțin din hrană.

Studii făcute pe păstrăv curcubeu au arătat că la peștele crescut în ape bogate în calciu, concentrația acestui element în ser era de 21,6 mg/100 ml, iar la cel crescut în ape sărace în calciu, de numai 13,2 mg Ca/100 ml ser (Gross, 1974).

Dublarea concentrației calciului și fosforului din hrană nu a dus la creșterea semnificativă a concentrației acestuia în serul sanguin.

Necesarul de minerale la pești este mai redus decât la homeoterme și datorită faptului că ponderea greutății scheletului față de greutatea totală a organismului este mai mică. Din cantitatea totală de calciu, în schelet se găsește în proporție de 80% la crap și 90% la păstrăv.

Din fosforul total, la crap 17% se găsește în musculatură și circa 62% în schelet, iar la păstrăv 40% în musculatură și 42% în schelet (Tiews, 1972)

Salmonidele valorifică fosforul din hrana de origine animală în proporție de până la 90%, iar ciprinidele îl pot utiliza și pe cel din făinurile vegetale. Furajele concentrate pentru salmonide care au un conținut ridicat de calciu trebuiesc suplimentate cu magneziu pentru păstrarea raportului Ca/Mg din hrană (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3. Necesarul de minerale pentru păstrăv și crap

(grame pentru 1 Kg spor de creștere – după Pfeffer, 1987)

Prezența sodiului în cantități mari, în apă sau în furaje, influențează negativ creșterea peștilor, în special a puietului.

Concentrații mari de NaCl duc la apariția de edeme datorită tulburării echilibrului osmotic, urmat de pierderea echilibrului și moartea peștelui (Hoar and Randall, 1969).

Suplimentarea cantității de minerale din hrana peștilor se face prin includerea în furajele concentrate a făinii de oase, a fosfatului dicalcic furajer, a tufurilor vulcanice și a premixurilor minerale, care conțin și diferite substanțe cu efect biostimulator.

3.2.2.4. Necesarul de vitamine

Vitaminele sunt biocatalizatori care intervin în metabolismul principalelor substanțe nutritive, stimulează procesele metabolice și reprezintă gruparea funcțională a majorității enzimelor.

Sursele naturale de enzime sunt prezente în hrana naturală și cea suplimentară a peștilor dar în concentrații foarte oscilante.

Din acest motiv, hrana peștilor este suplimentată cu vitamine, în cea mai mare parte sintetice. Aceste vitamine nu se deosebesc ca structură și acțiune de cele naturale și prezintă avantajul că pot fi dozate cu precizie și sunt stabile o perioadă mai mare de timp.

Suplimentarea vitaminelor din furajele concentrate poate fi făcută prin amestecuri de vitamine (premixiuni vitaminice), amestecuri de vitamine și minerale (premixuri vitamino – minerale) sau amestecuri de proteine, vitamine și minerale (premixuri proteino – vitamino – minerale) (Gh. Melpomeni, 1985).

Prin studii de metabolism celular s-a ajuns la cunoașterea exactă a rolului fiecărei vitamine și la stabilirea necesarului de vitamine pentru speciile de pești care fac obiectul acvaculturii. Nevoile organismului în vitamine depind de specie, vârstă, valoarea biologică a hranei, condițiile de mediu, tehnologia de creștere (tabelul 3.4.).

Vitamina A protejează epiteliile și influențează fecunditatea peștilor. În hipovitaminoza A stratul de mucus care protejează tegumentul se subțiază, astfel că acesta devine o poartă de intrare pentru diferiți germeni patogeni.

Necesarul de vitamina A depinde de concentrația hranei în proteine și este stabilit la 15.000 UI la păstrăv și 8.000 UI la crap.

Vitamina D intervine preponderent în absorbția calciului la nivelul intestinului. Deoarece peștii absorb calciul din apă, prin tegument și branhii și mai puțin prin hrană, necesarul de vitamina D este mai redus (3.000 UI la păstrăv și 1.800 UI la crap). Hipovitaminozele D3 apar în special la puiet și se manifestă prin rahitism și modificări la nivelul operculilor și tegumentului.

Vitamina E stimulează fecunditatea peștilor, stimulează absorbția nutrienților, depozitarea și conservarea vitaminei A, previne degenerescența grasă a hepatopancreasului și împiedică oxidarea lipidelor din hrană. Necesarul de vitamina E este de 80 mg/kg de furaj la păstrăv și 40 mg/kg la crap (Poston, 1985).

Vitamina A are rol în coagularea sângelui și previne hemoragiile subcutanate. Necesarul este de 8 mg/kg la păstrăv și 3 mg/kg la crap.

Riboflavina este un activator al respirației celulare, acidul pantotenic stimulează activitatea unor glande cu secreție internă iar biotina stimulează creșterea.

Tabelul 3.4. Necesarul de vitamine pentru păstrăv și crap

(după Ruhdel,1977, Friesecke,1984, Poston,1985)

Acidul folic asigură menținerea unui tablou hematologic normal, intervine în buna funcționare a epiteliilor secretoare din tractusul digestiv și influențează reacțiile imunologice.

Acidul ascorbic mărește rezistența organismului la bolile infecțioase și stimulează creșterea.

La pești hipovitaminozele și avitaminozele se manifestă diferit, în funcție de specie și vârstă, cu simptome nespecifice, precum reducerea ritmului de creștere și slaba valorificare a furajelor sau prin manifestări specifice fiecărei avitaminoze (tab. 3.5).

Cauzele care determină apariția unor carențe în vitamine la pești sunt foarte diverse.

Cele mai frecvente sunt furajele cu valoare biologică redusă, cantități insuficiente de hrană, tulburări de absorbție, boli parazitare sau infecto – contagioase, tratamente medicamentoase frecvente sau stări de stres induse de densități prea mari de creștere sau alte greșeli tehnologice.

Tabelul 3.5. Semne majore ale deficienței de vitamine la pești

( după H.A. Poston, 1985)

3.2.3. Hrana suplimentară a peștilor

În creșterea extensivă baza trofică naturală a bazinelor de creștere reprezintă sursa principală de hrană pentru populațiile de pești, hrana suplimentară fiind facultativă. În condiții de creștere intensivă și superintensivă practicate în acvacultura modernă, cu densități foarte mari la unitatea de volum, hrana naturală este repede epuizată și trebuie distribuită hrană suplimentară.

Hrana suplimentară utilizată în acvacultură este cunoscută sub numele de furaje concentrate sau combinate. După tehnologia de obținere a acestora ele pot fi furaje combinate vărsate (amestecuri de făinuri furajere), furaje granulate presate, furaje combinate granulate extrudate – expandate, furaje combinate hidrolizate, etc.

După vârsta peștelui căruia îi sunt destinate, furajele concentrate pot fi:

furaje pentru larve și alevini numite și furaje prestarter;

furaje pentru creșterea puietului în vara întâi sau furaje starter;

furaje pentru peștele de consum sau furaje de creștere;

furaje pentru întreținerea reproducătorilor.

După complexitatea compoziției biochimice și gradul de acoperire a cerințelor energetice și plastice ale organismului peștelui, furajele concentrate pot fi complementare și complete.

Furajele complementare sunt furaje cu valoare biologică redusă, cu un nivel al nutrienților sub necesarul speciei și vârstei respective și care se folosesc în scopul suplimentării hranei naturale din bazinele de creștere. Aceste furaje pot fi amestecuri furajere sau pot fi granulate. Sunt utilizate la creșterea crapului în iazuri și heleștee și sunt destinate hrănirii puietului și peștelui de consum.

Furajele concentrate complete sunt produse din materii prime furajere de calitate superioară și care acoperă necesarul de nutrienți, vitamine și minerale al speciei, asigurând o creștere și o dezvoltare normală, rentabilă din punct de vedere economic. Aceste furaje sunt în majoritate granulate, mărimea particulelor fiind în funcție de mărimea peștilor la care sunt distribuite. Sunt destinate cu precădere speciilor valoroase din punct de vedere economic: salmonide, acipenseride, etc.

3.2.3.1. Materii prime furajere

După rolul jucat în organism ca surse de nutrienți, materiile prime furajere utilizate în producerea furajelor pot fi preponderent surse proteice, de lipide, de glucide, de minerale sau de vitamine.

Principalele surse de proteine folosite în producerea furajelor combinate pentru pești sunt făina de pește, făina de carne și sânge, făina și srotul de soia, srotul de floarea soarelui, drojdiile furajere.

Făina de pește este sursa majoră de proteine ce intră în furajele pentru salmonide, în proporții de 25 – 50%, datorită înaltei ei valori nutritive și gradului mare de digestibilitate. În furajele pentru ciprinide, făina de pește intră în proporții mai mici, deoarece aceste specii utilizează bine și sursele de proteine vegetale, mult mai ieftine și mai ușor de găsit.

Făina de carne și făina de sânge sunt considerate surse secundare de proteine și sunt utilizate în proporții mai reduse (5 – 15% din rețetă).

Făina și srotul de soia sunt bine valorificate de majoritatea speciilor de pești datorită valorii nutritive ridicate. În anumite limite, șrotul de soia poate înlocui parțial făina de pește din furajele pentru salmonide. Date din literatura de specialitate arată că introducerea în cantități mari a srotului de soia în furaje pentru salmonide nu este recomandabilă datorită deficienței în aminoacizi esențiali, digestibilității scăzute și mai ales a prezenței unei hemaglutinide și a unor inhibatori ai tripsinei și chemotripsinei (Dabrowski et al., 1989).

Semințele unor oleaginoase precum rapița sau bumbacul trebuie utilizate cu prudență în hrana peștilor datorită balanței necorespunzătoare a aminoacizilor și prezenței în compoziția lor a unor substanțe toxice sau factori antinutriționali.

Sursele de glucide folosite în producerea de furaje combinate pentru pești sunt făina de grâu, de porumb, de orz și secară, tărâțele acestora. Proporția în care se folosesc aceste cereale depinde de specie și de vârsta peștelui. Salmonidele valorifică slab amidonul din aceste cereale, de aceea se impune prelucrarea acestor materii prime prin fierbere, presare, expandare, extrudare, etc.

Pentru completarea necesarului de grăsimi din furaje sunt folosite uleiuri vegetale de soia și floarea soarelui. Uleiul de pește, sursă excelentă de lipide linolenice, este scump și greu de găsit.

Mineralele din furaje sunt suplimentate prin premixiuni minerale, făină de oase, fosfat dicalcic, în proporții reduse. Un efect benefic asupra creșterii peștilor și valorificării hranei îl are tuful vulcanic, datorită suportului mineral și acțiunii zeoliților naturali care-i conține.

Suplimentarea vitaminelor din furaje se face prin adăugarea de premixiuni vitaminice sau vitamino – minerale, diferite pentru fiecare specie. O sursă valoroasă de vitamine o reprezintă drojdia de bere, mai ales prin conținutul ridicat de vitamine din complexul B.

3.2.3.2. Furaje concentrate pentru pești

Furajele concentrate pentru pești, indiferent de specia și vârsta cărora le sunt destinate, trebuie să îndeplinească o serie de condiții de bază:

să acopere necesarul de nutrienți, energie, minerale și vitamine al speciei și categoriei de vârstă;

materiile prime furajere să fie de bună calitate, libere de germeni patogeni și lipsite de substanțe toxice;

ingredientele furajului să fie foarte bine măcinate, indiferent de mărimea granulei care se produce, deoarece prin aceasta crește considerabil gradul de digestibilitate al furajului în ansamblu;

mărimea granulei de furaj să fie adecvată dimensiunii peștelui, altfel furajul nu este ingerat;

furajele pentru salmonide să aibă flotabilitate, deoarece furajele care cad pe fundul bazinelor de creștere nu mai sunt consumate de pești.

Producerea furajelor combinate pentru pești presupune existența unor instalații speciale care trebuie să cuprindă spații de depozitare a materiilor prime și produsului finit, cântare, mori de diferite tipuri, omogenizatoare, instalații de granulare cu toate subansamblele lor.

3.2.3.2.1. Furaje concentrate pentru salmonide

Furajele concentrate pentru salmonide au caracteristici biologice specifice fiecărei categorii de vârstă și în funcție de aceasta sunt furaje prestarter, furaje starter, furaje de creștere sau furaje pentru întreținerea reproducătorilor.

Furajele prestarter sunt destinate hrănirii alevinilor în primele 40 de zile de hrănire activă. Sunt furaje complete, de foarte bună calitate, echilibrate biochimic, cu un nivel energetic ridicat, cu o concentrație a proteine brute cuprinse între 40 – 50%. Aceste furaje sunt produse sub formă de amestecuri de făinuri sau sub formă granulată, cu mărimea particulelor adecvată dimensiunilor alevinilor.

Furajele starter sunt utilizate în hrănirii puietului în vara I-a și au caracteristici asemănătoare cu cele ale furajelor prestarter. Se prezintă sub formă de granule cu diametrul de 1,5 – 2 mm. Dimensiunea granulei furajului crește pe măsura creșterii puietului.

Furajele de creștere sunt folosite în hrănirea puietului în vara a II-a și a peștelui de consum în vara a III-a. Concentrația proteinei din aceste furaje este cuprinsă între 35 – 40% iar sursele proteice sunt în cea mai mare parte de origine animală. Furajele de creștere pentru salmonide sunt în exclusivitate granulate. Făinurile desprinse din granule ca urmare a fabricării necorespunzătoare sau manipulării și depozitării defectuoase a furajelor, nu sunt consumate de pești și reprezintă pierderi de hrană, care pot ajunge până la 5 – 10%.

Furajele pentru întreținerea reproducătorilor sunt furaje complete, cu 40 – 45% proteină brută, în care făina de pește intră în proporție de 35 – 40% din rețetă. Sunt furaje granulate în exclusivitate, cu diametrul granulei de 5 -6 mm și o lungime de 10 – 15 mm. Granulele mici sau sparte se pierd, cad pe fundul bazinului sau în cazul creșterii în viviere flotabile ies din incinta de creștere, datorită comportamentului alimentar agresiv al păstrăvului.

3.2.3.2.2. Furaje concentrate pentru ciprinide

În funcție de fazele ciclului ontogenic cărora le sunt destinate furajele concentrate pentru ciprinide se deosebesc prin calitate și modul de prezentare.

Furajele prestarter sunt destinate hrănirii alevinilor în primele 3 săptămâni de hrănire exogenă. Sunt furaje complete, echilibrate din punct de vedere biochimic și bogate energetic, ușor digerabile și cu o granulație corespunzătoare dimensiunii tractusului digestiv al alevinilor.

Furajele starter sunt produse pentru hrănirea puietului în primul an de viață și se prezintă sub formă de amestec de făinuri, sub formă de brizură (granulă spartă) sau granule cu diametrul de 2 – 3 mm.

Furajele de creștere se administrează puietului de crap în vara a II-a și peștelui de consum în vara a III-a, sub formă de furaje vrac (amestec de făinuri) sau granulate. Granularea furajelor duce la o reducere a pierderilor de hrană de circa 5 – 10% față de administrarea sub formă negranulată.

În creșterea ciprinidelor de consum în vara a III-a pot fi utilizate și furaje complementare, cu o valoare biologică redusă, cu o concentrație a proteinei de 18 – 20%, cu surse proteice preponderent vegetale. Aceste furaje completează hrana naturală din bazinele de creștere și sunt folosite obligatoriu în creșterea intensivă a crapului, când datorită densității mari de creștere baza trofică naturală a bazinelor este rapid epuizată iar ritmul de creștere al peștilor se reduce.

Furajele de întreținere a reproducătorilor de crap sunt furaje complete, cu valoare biologică mare, în exclusivitate granulate, produse din materii prime de foarte bună calitate. Se pot administra toamna, înainte de iernare și primăvara, înainte de reproducere.

3.2.3.3. Hrănirea peștilor în creșterea intensivă

3.2.3.3.1. Hrănirea salmonidelor

Hrănirea salmonidelor în sistem intensiv presupune administrarea de furaje concentrate, în paralel cu hrănirea cu produse animale proaspete precum splină și ficat de vită, deșeuri de abator, pește tocat, etc.

Trecerea alevinilor de la hrănirea endogenă la cea exogenă este perioada cea mai critică în creșterea salmonidelor. La 15 – 20 de zile după eclozare, sacul vitelin se resoarbe, alevinii se ridică în masa apei, înoată activ și încep să se hrănească. Această fază de creștere a alevinilor este denumită impropriu “predezvoltare” și durează la salmonide circa 40 de zile.

În creșterea extensivă a salmonidelor, hrana alevinilor este asigurată de organisme zooplanctonice (rotiferi, cladocere, copepode), viermi acvatici și larve de insecte acvatice. Apele de munte, prin caracteristicile lor hidrochimice și termice, reprezintă un mediu mai puțin prielnic pentru dezvoltarea organismelor planctonice. Din acest motiv, în crescătoriile salmonicole clasice se amenajează spații speciale destinate creșterii zooplanctonului, de unde este colectat și deversat periodic în bazinele de creștere.

În păstrăvăriile clasice hrana naturală a alevinilor era suplimentată cu pastă de splină de vită și drojdie de bere. Fiecare din aceste alimente prezintă carențe în unul sau mai multe componente biochimice absolut necesare creșterii și dezvoltării alevinilor. Din acest motiv s-a recurs la producerea de furaje concentrate prestarter în care substanțele plastice și energice sunt la nivelul cerințelor acestei categorii de vârstă.

Furajele prestarter se administrează “ad libitum”, în 8 – 10 mese pe zi. Frecvența mare de hrănire este legată de comportamentul alimentar al salmonidelor, care mănâncă numai hrana care stă în masa apei. Particulele de hrană ce cad la fundul incintelor de creștere nu sunt consumate, se degradează și constituie un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor și ciupercilor.

În hrănirea alevinilor de salmonide de o mare importanță este hrana umedă formată din splină și ficat de vită foarte fin tocate și hrana semiumedă formată din pastă de splină, ficat și furaj prestarter. Pasta obținută după omogenizare se dispersează în masa apei sau se lipește pe un cadru metalic acoperit cu o plasă din material plastic, cu ochi de 1 – 2 mm. După o perioadă scurtă de acomodare puietul se adună în jurul hrănitorului și consumă pasta aplicată pe acesta.

Granulația furajelor prestarter se mărește odată cu creșterea dimensiunilor peștelui. Particulele prea fine de hrană se depun pe branhii, favorizând apariția de micoze branhiale sau produc asfixia mecanică a alevinilor.

După perioada de “predezvoltare” de 40 de zile puietul de păstrăv, în funcție de tehnologia de creștere aplicată, este trecut în bazine de pământ, bazine betonate sau plase de relon cu mărimea ochiului adecvată dimensiunii puietului. Puietul în greutate medie de 0,8 – 1 g este foarte activ, consumă rapid hrana distribuită dar este încă sensibil la schimbarea condițiilor de mediu (turbiditate, temperatură, oxigen).

În primele săptămâni se continuă hrănirea cu furaje prestarter și hrană umedă și semiumedă, paralel cu introducerea în hrană a furajelor starter. Acestea se distribuie la intervale scurte de timp, “ad libitum”. Granulația furajelor crește progresiv de la 1 – 2 mm la 2 – 3 mm, în funcție de creșterea puietului. În toată perioada de creștere în vara I-a se distribuie zilnic câte o masă de furaje umede sau semiumede.

Hrănirea puietului în vara a II-a și a peștelui de consum de vara a III-a se face prin distribuirea alternativă de furaje granulate de creștere și furaje umede (tocătură de carne de vită și de cal, ficat, splină și plămân de vită). Furajele granulate de creștere de distribuie în două mese pe zi, în cantitate de 3 – 5% din greutatea lotului la puiet de vara a II-a și 2 – 3% din greutatea lotului la peștele de vara a III-a. hrănirea peștelui se face manual, și în ritm lent, pentru ca granulele să fie consumate în totalitate.

Distribuirea hranei granulată poate fi făcută și cu dispozitive automate cu aer comprimat sau cu diferite sisteme mecanice. Avantajul acestor dispozitive automate de hrănire este acela că pot fi programate cantitățile de hrană ce trebuiesc distribuite și orele de hrănire. Prin aceasta se mărește rentabilitatea muncii în păstrăvării și există certitudinea unei hrăniri corecte a peștilor.

Furajele de întreținere a reproducătorilor se distribuie în 1 – 2 mese pe zi în cantitate de 2% din greutatea lotului pe zi. Pentru obținerea unor rezultate bune la reproducere este necesar să se distribuie măcar o dată pe săptămână o masă cu deșeuri de abator, din care să nu lipsească ficatul de vită.

Rațiile de hrană menționate mai sus pentru fiecare categorie de vârstă se distribuie în condiții normale de temperatură a apei (15 – 180 C) și de turbiditate. La creșterea temperaturii apei peste 220 C furajarea este întreruptă. La o turbiditate mare a apei păstrăvul curcubeu nu consumă furajul indiferent de talia peștelui și temperatura apei, chiar dacă această perioadă se prelungește o săptămână.

Hrănirea ciprinidelor

La creșterea dirijată a ciprinidelor în iazuri și heleștee raportul de hrană naturală / hrană suplimentară trebuie să fie de 1:1. În sistemele de creștere intensive și superintensive hrana suplimentară devine preponderentă, cea suplimentară având o importanță redusă.

Densitățile mari din bazinele de creștere a alevinilor fac ca hrana naturală să fie rapid consumată și să apară fenomenul de înfometare a alevinilor, cu repercursiuni asupra ritmului de creștere și a supraviețuirii acestora. În aceste condiții se impune hrănirea alevinilor cu furaje prestarter. Acestea se administrează manual, de 8 – 10 ori pe zi, în cantitate de 10 – 15 kg/ha/zi. Distribuirea hranei se face în zonele de alimentare cu apă a bazinelor de creștere și în apropierea malurilor. Furajul se dispersează la suprafața apei unde este consumat de alevini.

O metodă mai nouă este cea prin care se realizează stimularea bazei trofice a bazinului în paralel cu distribuirea de furaje combinate. În acest scop, în bazinele de creștere a alevinilor se introduce biomasă algală și zooplanctonică din culturi și se continuă hrănirea cu furaje prestarter. Această metodă combinată a dat rezultate bune atât la creșterea alevinilor de crap cât și a celor de sânger și novac.

După 21 de zile de creștere, alevinii în greutate de 0,5 – 1 g sunt pescuiți și trecuți în bazine de creștere a puietului cu o suprafață de 2,5 ha, bine îngrășate, cu o bază trofică bogată. În creșterea puietului în vara I-a un rol determinant îl are hrana naturală, se distribuie însă și furaje starter sub formă de făinuri, în locuri speciale numite “mese de furajare”, în cantități de 2 – 3% din greutatea lotului pe zi. La pescuitul de toamnă puietul atinge greutatea medie de 25 – 30 g, chiar mai mult la speciile chinezești.

Trecerea puietului de la perioada de iernare, cu o inaniție prelungită de câteva luni, la hrănirea activă din primăvară reprezintă o altă perioadă dificilă în creșterea crapului. După ierni grele puietul scade în greutate 20 – 30%, ajunge în primăvară foarte slăbit. Pe acest fond, odată cu încălzirea apei, se declanșează viremia de primăvară sau hidropizia crapului, boală ce uneori produce moarte masivă.

Pentru contracararea efectelor iernării și combaterea hidropiziei, odată cu începerea hrănirii la temperaturi ale apei de 10 – 120 C, se distribuie furaje concentrate bogate în proteine sau furaje medicamentoase ce conțin diverse antibiotice și chimioterapice (furazalidonă, oxitetraciclină, etc). După depășirea acestei perioade, odată cu sporirea bazei trofice a bazinelor se începe și distribuirea de furaje de creștere granulate sau brizurate pe mese de furajare amplasate de obicei în mijlocul bazinelor.

În ciprinicultură sunt utilizate frecvent și furaje complementare formate din gozuri și spărturi de cereale din silozuri, produse ce sunt valorificate bine de crap. În creșterea intensivă a crapului în viviere flotabile sunt folosite numai furaje complete, granulate. Acestea se distribuie în două mese pe zi, pe mese de furajare plasate în incintele de creștere, în cantități de 2 – 3% din greutatea lotului pe zi.

3.3. Reproducerea peștilor

Înmulțirea peștilor reprezintă complexul de procese care asigură formarea de noi generații și perpetuarea speciei și cuprinde dezvoltarea elementelor sexuale, depunerea pontei, fecundarea icrelor, dezvoltarea embrionară și postembrionară.

Evoluția organismului până la stadiul de adult și participarea ciclică la reproducere este grupată în două perioade mari. Prima perioadă este intervalul de la formarea gonadelor până la maturizarea celulelor sexuale, adică dezvoltarea organismului până la atingerea maturității sexuale și participarea le reproducere. Durata acestei perioade depinde de specie și poate varia de la câteva luni la câțiva zeci de ani. A doua perioadă cuprinde dezvoltarea celulelor sexuale între două reproduceri consecutive, adică ciclul sexual al speciei respective.

După modalitatea de depunere a pontei, peștii pot avea o dezvoltare sincronă sau asincronă a celulelor sexuale. Pești cu dezvoltare sincronă a celulelor sexuale își depun întreaga cantitate de icre într-un interval scurt de timp, precum sturionii, somnul, șalăul, bibanul, etc. Pești cu dezvoltare asincronă a elementelor sexuale își depun icrele în mai multe porții, cum sunt scrumbia, crapul, carasul, linul, etc.

După numărul de participări la reproducere, speciile de pești pot fi monociclici și policiclici. Pești monociclici sunt cei care participă o singură dată la reproducere, după care mor, așa cum sunt anghillele și somonii. Pești policiclici sunt cei care participă de mai multe ori la reproducere în timpul vieții, aceștia fiind majoritatea speciilor de pești.

Noțiuni de ecofiziologia reproducerii

La pești, aparatul genital este reprezentat prin gonade, conducte și uneori aparat copulator.

Gonadele la mascul sunt reprezentate prin testicule, care se găsesc în cavitatea generală, au formă de panglică și o colorație albă permanentă. La formele inferioare (ciclostomi, selacieni și puțini teleosteeni) testiculele au o structură foliculară veziculară. La majoritatea speciilor, foliculii testiculari se alungesc și formează tuburi contorte.

Aceste tuburi se divid în numeroase canalicule și produc elemente sexuale. În dezvoltarea lor celulele sexuale trec prin mai multe faze: spermatogonii, spermatocite de ordinul 1, spermatocite de ordinul 2, spermatozoizi. Spermatozoizii sunt eliminați din corp prin porul genital, prin vasele urinare sau prin conducte proprii.

Ovarele sunt de obicei perechi și se întind de o parte și de alta a cavității generale. Inițial au forma unor benzi înguste colorate în alb sau portocaliu, iar pe măsura dezvoltării lor se îngroașă, ocupând cea mai mare parte a cavității generale. Masa ovarelor este separată prin țesut conjunctiv în mai multe compartimente, în interiorul cărora se găsesc mai multe folicule cu ovocite. Acestea cresc, se dezvoltă și se transformă în ovule care sunt eliberate în exterior prin porul genital.

Organele copulatoare sunt prezente numai la peștii vivipari sau ovovivipari (selacieni și unii teleosteeni), la care fecundarea este internă.

Acestea provin fie din prelungirea papilei genitale fie din modificarea înotătoarelor ventrale sau anală.

Icrele, la majoritatea peștilor sunt rotunde, cu dimensiuni cuprinse între 0,3 – 20 mm, în funcție de specie. Dimensiunile icrelor prezintă un caracter constant al speciei. În cursul sezonului de reproducere, dimensiunea medie a icrelor poate să scadă, insă amplitudinea de variație a dimensiunilor rămâne aproape constantă.

Există o corelație strânsă între dimensiunile icrelor și condițiile de dezvoltare a speciei. Diametrul icrelor este cu atât mai mare cu cât arealul de răspândire a speciei este situat mai la nord sau la altitudine mai mare.

La formele nordice sau la cele care se reproduc la temperaturi mai scăzute, creșterea dimensiunii icrelor este legată de sporirea cantității de rezerve viteline acumulată. (tabelul 3. 6.).

La acipenseride, icrele sunt rotunde sau ușor alungite. Structura lor se caracterizează prin repartizarea neuniformă a citoplasmei și a incluziunilor viteline și pigmentare.

Polul animal ocupă circa o treime din icră și conține citoplasmă, material nuclear, microgranule viteline și incluziuni lipidice.

Porțiunea vegetativă cuprinde plachete viteline mari și picături de grăsime, printre care se repartizează puțină citoplasmă. După fecundare, segmentația icrei este totală și inegală (figura 3.6.).

La teleosteeni, icrele sunt în general alungite. Aproape întreaga masă a icrei este ocupată de incluziuni iar citoplasma este împinsă la periferie. În centrul polului animal, citoplasma formează o îngroșare, variabilă ca mărime în funcție de specie, care după fecundare devine blastodisc.

Pe membrana exterioară a icrei se găsește o escavație numită micropil, care inițial permite pătrunderea spermatozoidului și fecundarea icrei. Icra proaspăt eliminată din corpul femelei este flască și ușor adezivă.

În contact cu apa, peretele exterior al icrei, care inițial este poros, absoarbe apă care pătrunde în lichidul perivitelin și icra devine turgescentă.

În momentul turgescenței maxime micropilul se închide complet și pătrunderea spermatozoizilor în icră nu mai este posibilă.

Durata de păstrare a capacității de fecundare a icrelor depinde de specie, de temperatură, de mediul în care sunt ținute și variază de la câteva minute la câteva ore (tab. 3.6.).

Tabelul 3. 6. Vârsta de reproducere și caracteristicile icrelor la diferite specii de pești (după Voican, Rădulescu și Lustun, 1975, modificat)

Figura 3.6. Aspectul icrelor mature de nisetru (după Ghinzburg și Detlaf, 1969)

a – văzută lateral; b – zona polului animal

Tabelul 3.6. Păstrarea capacității de fecundare a icrelor la diverse specii de pești, menținute în medii diferite (după Ghinzburg, 1968)

Spermatozoizii la pești sunt formați din 3 porțiuni distincte: cap, zona intermediară și coadă (figura 3.7.).

a

Figura 3.7.Diferite forme de spermatozoizi la pești

(a-caras; b-știucă; c-biban) (după Aurelia Nicolau și colab., 1973)

Forma capului spermatozoidului poate fi variată (sferică, ovoidală, în formă de pară, alungită), dar constantă și caracteristică fiecărei specii. Cea mai mare parte a capului este ocupată de nucleu, la care anterior este situat acrosomul. Acesta este cunoscut și sub denumirea de corpuscul apical sau perforator, este caracteristic spermatozoizilor alungiți și are rol în procesul de unire a gameților. El conține o enzimă (lizină) care dizolvă învelișurile icrei la locul de contact cu spermatozoidul.

Zona intermediară este formată din centrul celular și mitocondrii. În această zonă se află unul sau doi centrioli, de la care pornește filamentul axial.

Coada este formată dintr-un mănunchi de fibrile, înconjurate de un strat de citoplasmă, limitată la exterior de membrana plasmatică.

Acest plan general de organizare prezintă variații și particularități specifice diferitelor grupe. La sturioni, forma capului spermatozoidului este alungită iar acrosomul are forma unui copăcel, rotunjit în afară. La teleosteeni, spermatozoizii au o formă simplă: capul de formă variabilă, acrosomul lipește cele mai multe specii, zona intermediară se află la baza capului și are o formă rotundă sau plată iar filamentul cozii trece excentric sau periferic. La toate speciile de pești care eliberează produsele seminale în apă, sperma este formată din spermatozoizi și lichid spermatic. Volumul de spermă secretat de masculi depinde de mai mulți factori: dimensiunile masculului, durata de participare la reproducere, cantitatea de icre depuse o dată de o femelă, raportul numeric dintre masculi și femele din cârd (sex ratio), condițiile de mediu în care se reproduc.

Concentrația spermatozoizilor pe unitatea de volum de spermă depinde de specie și variază între 1- 5 miliarde / cm3 la sturioni și 20 miliarde / cm3 la salmonide (Billard, 1961).

În lichidul spermatic, spermatozoizii sunt imobili și au un nivel scăzut al metabolismului. Îndată ce vin în contact cu apa spermatozoizii se activează și încep să se miște energic și orientat.

Viteza de deplasare variază cu specia: 33 μ/s la clean, 5 μ/s la plătică, 100 μ/s la morun și știucă, 180 μ/s la coregoni și 160 μ/s la păstrăv (Turdakow, 1962). Intensitatea mișcărilor spermatozoizilor și durata acestora depinde de temperatură. Cu cât aceasta crește, intensitatea mișcărilor este mai mare.

Perioada în care spermatozoizii sunt activi este mai lungă la peștii care se reproduc în apă sărată și salmastră, decât la cei care se reproduc în apă dulce. La salmonide, ciprinide și percide spermatozoizii sunt activi în apă 2-3 minute iar la acipenseride până la câteva ore.

Capacitatea de mișcare și de deplasare a spermatozoizilor este corelată cu posibilitatea lor de fecundare. Pentru a se realiza fecundarea spermatozoizii trebuie să efectueze mișcări active, orientate, astfel că apropiindu-se de micropilul icrei să pătrundă în interior.

Mișcările oscilatorii nu asigură fecundarea.

Mecanismele de unire a gameților prezintă variații specifice pentru fiecare grup sistematic. La teleosteeni spermatozoizii nu au acrosom, ei pătrund prin micropilul icrei, ating membrana plasmatică a icrei care se activează, plasmalema spermatozoidului și cea a icrei se contopesc și astfel cei doi gameți se reunesc într-o singură celulă – zigotul.

Maturarea celulelor sexuale și reproducerea sunt procese influențate atât de factori externi cât și de factori interni.

Temperatura este factorul principal care declanșează reproducerea. Fiecare specie are o anumită temperatură de reproducere și în funcție de aceasta are loc depunerea pontei într-un anumit sezon. Scăderi ale temperaturii sub nivelul temperaturii de reproducere determină încetarea depunerii pontei și reluarea procesului numai după ridicarea temperaturii.

Lumina acționează ca un factor semnal activator al maturării celulelor sexuale și reproducerii. Influența luminii este corelată cu temperatura și nu are asupra tuturor speciilor un efect stimulator.

Curentul apei are, de asemenea, influentă asupra reproducerii. De exemplu, sturionii și somonii se reproduc numai în ape curgătoare. Menținuți în ape stătătoare, adulții de nisetru, morun, păstrugă și cegă își întrerup procesul de reproducere.

Speciile migratoare (sturioni, salmonide, clupeide), în perioada migrațiilor de reproducere pătrund fluvii cu gonadele încă nematurate. Procesul maturării se realizează în timpul migrației contra curentului apei.

Substratul pe care are loc reproducerea este caracteristic diferitelor grupuri sistematice, ceea ce a determinat împărțirea speciilor în cinci categorii distincte: pelagofile, fitofile, litofile, psamofile, ostracofile. Sunt specii care au o așa de mare exigență pentru substrat încât reproducerea nu are loc chiar dacă există toate condițiile de reproducere, cu excepția substratului. De exemplu crapul, în condiții optime de temperatură nu se reproduce dacă plantele din heleșteu sunt acoperite de mâl. Imediat după introducerea pe fundul apei de plante proaspete are loc depunerea pontei.

Prezența indivizilor de sex opus este o altă condiție necesară declanșării reproducerii. În mediul natural, în locurile de reproducere sunt prezente și active ambele sexe.

Dintre factorii interni care acționează asupra maturării celulelor sexuale și reproducerii, de o importanță deosebită este activitatea glandelor endocrine, în special a hipofizei.

Trecerea organismului la starea de reproducere are loc prin acțiunea celor două categorii de factori.

Condițiile optime create de factorii externi (temperatură, curentul apei, substrat), acționează prin organele de simț asupra sistemului nervos central și stimulează activitatea hipofizei.

Aceasta secretă și eliberează în sânge hormoni gonandotropi, care stimulează maturarea ovocitelor și eliberarea lor din foliculi.

La multe specii de pești există un dimorfism sexual, mai evident în perioadele de reproducere (boiște), evidențiat în schimbarea culorii (mai vii la masculi), proporțiile corpului (de obicei mai mari la femele), apariția de excrescențe precum butonii nupțiali la masculii unor ciprinide (tabelul 3.7.).

Tabelul 3.7. Dimorfism sexual la unele specii de pești dulcicoli

(după Voican, Rădulescu și Lustun, 1975, modificat)

În dezvoltarea individuală a peștilor se pot distinge următoarele etape ale ciclului ontogenetic:

stadiul de embrion, este intervalul de timp de la fecundare și până la eclozarea acestuia;

stadiul de larvă, ține de la eclozarea embrionului și până la resorbția sacului vitelin;

stadiul de alevin, perioada de la resorbția sacului vitelin și până la apariția solzilor;

stadiul de pui, care ține de la apariția solzilor și până la maturarea sexuală;

stadiul de adult, odată cu prima reproducere.

Terminologia utilizată pentru diverse etape ale ciclului ontogenetic nu este unitară. Cele mai multe controverse sunt pentru definirea noțiunii de alevini și larve. După Bănărescu (1964) denumirea de larvă sau alevin definește toate stadiile de dezvoltare de la momentul eclozării și până la apariția solzilor, cu specificația că denumirea de larvă trebuie folosită pentru stadiile planctonice ale peștilor marini, mult diferite de adulți (anghile), iar cea de alevini pentru stadiile bentonice ale speciilor dulcicole și marine litorale.

Dezvoltarea embrionară cuprinde intervalul de timp după fecundare, în care zigotul parcurge o serie de etape: segmentarea și formarea blastulei, gastrulația și formarea foițelor embrionare, conturarea și formarea embrionului, diferențierea principalelor sisteme și organe. Perioada se încheie odată cu eclozarea embrionului din icră sub acțiunea unei enzime produsă de glanda de eclozare, care slăbește rezistența învelișurilor externe ale icrei și micșorează efortul depus de embrion (figura 3.8., figura 3.9.).

Figura 3.8. Dezvoltarea embrionară la nisetru (după Aurelia Nicolau și colab., 1975)

a – prima linie de segmentare; b – 4 blastomere; c – morula; d – blastula; e, h – epibolia blastodiscului; i – continuarea invaginării, alungirea zonei embrionare și apariția lamei medulare; j – zona cefalică și schițarea tubului nervos; k1, k2 – se diferențiază veziculele cerebrale și somitele (6 perechi); l1, l2 – la suprafața sacului vitelin se disting corpul embrionului cu zona cefalică și un număr mare de somite; m – inima este formată și se observă sistemul vascular vitelin, apar primordiile a două perechi de arcuri viscerale; n – începe pulsarea inimii, iar coada ajunge până în dreptul acesteia; apare membrana înotătoare, iar în zona ventrală a corpului se distinge porțiunea posterioară a intestinului; o1, o2 – corpul embrionului este bine format cu zona codală până la nivelul capului

Dezvoltarea postembrionară începe odată cu eliberarea embrionului din icră. Larva eclozată poate fi puțin mobilă, ca la sturioni, sau chiar imobilă ca la salmonide și ciprinide. Larvele au o hrănire endogenă, din rezervele nutritive interne aflate în sacul vitelin. Respirația este asigurată de rețeaua sanguină de la suprafața sacului vitelin și de vasele segmentare. Treptat sacul vitelin se resoarbe, larva trece la o hrănire mixtă (endogen – exogenă), apoi la o hrănire exogenă și ajunge la stadiul alevin (figura 3.10.).

Figura 3.10. Larve de crap in diferite etape de dezvoltare

(după Aurelia Nicolau și colab., 1975)

Larvele capătă treptat trăsături caracteristice adulților și încep să manifeste un comportament caracteristic speciei. Odată cu apariția solzilor, individul trece în stadiul de pui, apoi într-un interval variabil în funcție de specie, are loc dezvoltarea aparatului reproducător. Din momentul primei reproduceri individul a intrat în stadiul de adult.

3.3.2. Reproducerea artificială a peștilor

Prin reproducere artificială la pești se înțelege complexul de condiții și mijloace create de om în vederea realizării procesului de înmulțire și dezvoltare a descendenților.

Reproducerea artificială nu modifică fenomenele naturale esențiale ale înmulțirii (maturarea elementelor sexuale, fecundare, dezvoltare embrionară și postembrionară), ci le asigură o desfășurare normală, în condițiile special create. Scopul final este mărirea efectivului piscicol al bazinelor naturale și amenajate, afectate tot mai puternic de schimbarea condițiilor naturale de mediu.

Cunoașterea însușirilor gameților la diverse specii de pești cu importanță economică a permis practicienilor elaborarea unor metode care să permită realizarea fecundării în condiții artificiale. Metodele au la bază aceleași principii, indiferent de specie: colectarea icrelor și a spermei în condițiile păstrării însușirilor lor biologice specifice și plasarea lor în condiții care să asigure unirea lor normală și formarea zigotului.

După modalitățile de colectare și amestecare a gameților, se disting trei metode principale, denumite în piscicultură metode de fecundare (Aurelia Nicolau și colab., 1975):

– metoda umedă, după care colectarea icrelor și spermei se face direct în apă, concomitent, apoi se amestecă și se lasă câteva minute pentru fecundare;

– metoda uscată, comform căreia peste icrele colectate în vase uscate se toarnă direct sperma recoltată de la masculi, iar după amestecarea lor uniformă se adaugă apă și se lasă timpul pentru fecundare;

– metoda semiuscată (semiumedă), după care icrele și sperma se colectează în vase uscate, separat, dar înainte de amestecare sperma este diluată cu apă într-un anumit raport, în funcție de specie.

În toate cele trei categorii de metode, deosebit de importantă este cantitatea de spermă folosită pentru fecundarea icrelor. O cantitate prea mică, cu un număr mic de spermatozoizi, duce la un indice de fecundare redus, în timp ce o cantitate mare provoacă fenomenul de polispermie și o viabilitate scăzută a embrionilor.

3.3.2.1. Reproducerea artificială a ciprinidelor

La crap, reproducerea artificială se face fie în scopul păstrării caracteristicilor genetice a unor linii și rase valoroase, fie în lucrări de selecție și ameliorare, pentru obținerea de rase noi, cu ritm de creștere mai rapid sau mai rezistente la boli. La ciprinidele sud-est asiatice (sânger, novac, cosaș, scoicar) reproducerea artificială este obligatorie, aceste specii nou introduse în crescătorii nu se pot reproduce în condițiile naturale din țara noastră.

În general, etapele reproducerii artificiale a ciprinidelor sunt asemănătoare, cu mici deosebiri de la o specie la alta.

O primă etapă o constituie selecția reproducătorilor. Se aleg din bazinele de creștere reproducători sănătoși, viguroși, fără traumatisme, cu o colorație strălucitoare. La crap, prolificitatea maximă este atinsă la femele de 5-6 ani și masculi de 4-7 ani. Reproducătorii prea tineri (2-3 ani) sau prea bătrâni (8-10 ani) au o fecunditate scăzută, iar descendenții lor prezintă deseori caractere de degenerare.

Cu 5-6 zile înainte de reproducere, reproducătorii sunt transportați la stația de reproducere și parcați în bazine de acomodare, alimentate cu apă curată, de bună calitate. Inițial, temperatura apei este apropiată de cea din bazinele de iernare (10-12O), apoi treptat temperatura crește, ajungând după 24 de ore la 18-19OC.

După 1-2 zile de acomodare, reproducătorii sunt introduși în bazine de maturare, cu o temperatură a apei de 18-19OC, unde sunt ținuți 4-5 zile. Sub influența apei calde se produce o accelerare a maturării gonadelor.

Pentru stimularea maturării elementelor sexuale, cu aproximativ 15-16 ore înainte de momentul în care se preconizează colectarea produselor seminale și fecundarea artificială, reproducătorii sunt scoși din bazinele de maturare și injectați cu un extract de hipofiză, în doze variabile în funcție de sex. După injectare, reproducătorii sunt reintroduși în bazinele de maturare dar în spații mai restrânse (juvelnice din plasă). După 10-15 ore de la injectarea cu extract de hipofiză se controlează evoluția maturării. Exemplarele la care procesul de maturare nu este terminat se reintroduc în bazin și se controlează din nou după două zile. Dacă nici după această perioadă nu ajung la maturare sexuală, reproducătorii sunt introduși în heleșteiele de creștere spre a fi dați în consum.

Pentru recoltarea icrelor, femele mature sexual sunt imobilizate într-o poziție relativ oblică, cu capul în sus și cu orificiul genital spre vasul de colectare. Printr-o masare ușoară a abdomenului icrele sunt eliberate și colectate în vase de material plastic de 1-2 l. În același fel se procedează cu masculii. Sperma este eliminată peste icre, apoi se amestecă ușor cu o baghetă sau lingură de plastic. Această metodă de fecundare este cunoscută ca fecundarea uscată sau metoda Vraski.

După ce amestecul de icre și spermă s-a omogenizat, se toarnă în vas, puțin câte puțin, o soluție fecundantă formată din NaCl 4‰ și uree 3‰. După 10 minute cantitatea de lichid fecundant este de 1,5 l pentru 250 g de icre. În acest amestec icrele se țin o oră, timp în care se amestecă ușor.

Lichidul fecundant omogenizează amestecul de icre și lichid spermatic, nu afectează viabilitatea și mobilitatea spermatozoizilor și contribuie la dizolvarea substanțelor cleioase de pe suprafața icrelor. După o oră icrele se spală de 2-3 ori cu același lichid pentru a elimina substanța cleioasă desprinsă de pe icre (Aurelia Nicolau și colab., 1975).

Procesul de descleiere a icrelor continuă încă o oră în vase mai mari, de 8-10 l, în care se adaugă o soluție dizolvantă ce conține 8,5‰ uree. După o oră icrele se spală cu apă multă pentru eliminarea soluției dizolvante și a substanței cleioase. Membrana icrelor se subțiază și se transparentizează, fără ca aceasta să aibă un efect nefavorabil asupra dezvoltării embrionului.

Incubația icrelor are loc în incubatoare Zug-Weiss de 6,5 l cu o circulație continuă a apei, cu un debit de 1,5 l/min. Apa din incubatoare trebuie să fie lipsită de organisme planctonice, atât datorită consumului de oxigen cât și faptului că unele specii de cladocere și copepode mari pot ataca icrele și larvele abia eclozate.

După circa 80 de ore de incubație ia sfârșit dezvoltarea embrionară și embrionii încep să eclozeze. În momentul în care au eclozat 60-70% din embrioni, pentru a preveni asfixia larvelor, conținutul incubatorului se toarnă în vase deschise cu o capacitate de 10 l, alimentate cu un curent continuu de apă. După circa o oră întreg lotul de icre a eclozat.

Larvele sunt apoi trecute în bazine mai mici sau în juvelnice, la o densitate de 150.000-250.000 / m3 de apă. Pentru acomodarea la noile condiții de mediu și dezvoltarea larvelor până la un stadiu în care organismul poate suporta transportul și transferul în heleșteie de creștere, larvele sunt ținute în juvelnice încă 1-2 zile. Timpul optim de transport și de populare a heleșteielor de creștere cu alevini este în ziua a treia sau a patra de la eclozare, adică stadiul în care larvele se mai hrănesc încă cu rezervele viteline dar sunt în stadiul de trecere la etapa hrănirii mixte.

Un factor dăunător în timpul dezvoltării embrionare este infestarea icrelor din incubatoare cu ciuperca Saprolegnia. Ciuperca se fixează și se dezvoltă pe membrana icrei, acoperindu-i întreaga suprafață. Sunt atacate icrele cu embrioni morți, dar sunt infestate și cele cu embrioni vii. Acțiunea dăunătoare se manifestă prin aceea că împiedică respirația normală a embrionilor din icre, provocând asfixia acestora. Combaterea ciupercii se face prin eliminarea icrelor infestate cu ajutorul unor pipete speciale și prin tratamente cu soluții de verde de Malachit în anumite concentrații. Aceste soluții antifungice se folosesc atât pentru combaterea ciupercii cât și pentru prevenirea infestării.

3.3.2.2. Reproducerea artificială la salmonide

La speciile de salmonide prezente în ecosistemele naturale (păstrăv de râu, lostriță, lipan) reproducătorii sunt prinși din mediul lor natural, în perioada de reproducere. La păstrăvul curcubeu, păstrăvul fântânel și de lac, reproducătorii sunt selecționați și crescuți în condiții deosebite față de peștele de consum.

Cu circa două săptămâni înainte de reproducere, reproducătorii se separă pe sexe și se introduc în bazine mai mici. Cel puțin o dată pe săptămână se verifică stadiul de maturitate a gonadelor. Femelele ajunse la maturitate sexuală au abdomenul mai mărit, rotunjit și moale, iar orificiul genital proeminent și congestionat. La o presare ușoară pe abdomen icrele sunt expulzate. Masculii maturi au un colorit mai intens, iar la exemplarele mai în vârstă maxilarul inferior este mai proeminent și întors în sus ca un cioc. La o ușoară palpare a abdomenului masculii ajunși la maturitate elimină spermă de culoare albă-vâscoasă. Pentru a fi folosite la reproducere icrele se recoltează la maximum 8 zile de la maturarea femelelor. După această perioadă icrele devin supramaturate și deși unele pot fi fecundate ele dau naștere la pui cu malformații sau la un număr foarte mare de masculi.

Colectarea produselor seminale în vederea reproducerii este cunoscută în practică sub numele de “mulgere”. Înainte de a începe operațiunea de mulgere trebuie stabilită metoda de fecundare pe care dorim să o utilizăm. Cea mai veche este cea pusă la punct de Jacobi (1765): icrele mulse într-un vas cu apă sunt amestecate cu lapți. Metoda are eficiență scăzută datorită reducerii viabilității spermatozoizilor în mediu apos și închiderii rapide a micropilului icrei la contactul cu apa.

O altă metodă este fecundarea uscată pusă la punct de Wrasskij (1857) După această metodă, icrele sunt mulse într-un vas uscat și apoi amestecate cu lapți, fără apă. În practică, în păstrăvării se utilizează metoda semiumedă, care este de fapt o combinare a celor două metode descrise anterior: icrele sunt mulse într-un vas uscat, peste ele se pun lapții, se lasă câteva minute apoi se acoperă cu un strat de apă. După 10 minute se consideră că fecundarea s-a sfârșit și icrele se spală.

Mulgerea femelelor se face în vase din material plastic, după ce au fost șterse cu o cârpă curată și uscată, prin presare ușoară pe abdomen. Icrele normal maturate și de bună calitate se elimină în jet continuu și uniform. Se evită masările puternice, care pot produce hemoragii prin spargerea vaselor de sânge. Într-un vas se mulg astfel 3-4 femele, în funcție de fecunditatea acestora. Prin același procedeu se mulge sperma de la 1-2 masculi, prin presarea flancurilor dinspre cap spre coadă.

Se amestecă icrele cu o pană moale de gâscă, prin mișcări ușoare, până se realizează o repartiție uniformă a spermatozoizilor. Se lasă în repaus 5 minute după care se adaugă apă, până când nivelul ei depășește icrele cu 1,5-2 cm. Se amestecă din nou, se acoperă și se lasă în repaus 10-15 min., cu tot cu vas, în incubator pentru egalizarea temperaturii. După 10-15 minute se spală icrele cu apă multă pentru a îndepărta resturile de lapți, icrele sparte sau eventualele impurități. Icrele se introduc apoi în incubatoare, repartizându-se uniform cu o pană cu vârful rotunjit.

Incubarea icrelor se face în incubatoare de diferite tipuri (verticale, longitudinale, etc.) irigate cu un curent continuu de apă. Perioada de incubație depinde de specie și de temperatura apei (3.8.). Până la eclozare, embrionii trebuie să acumuleze o anumită cantitate de căldură, exprimată în grade zile (1 grad /zi = cu temperatura apei de 1 o C, pe o durată de 24 ore).

În timpul incubării icrelor se efectuează o serie de lucrări de întreținere. Se controlează cantitatea de oxigen din incubatoare și se corectează prin reglarea debitului apei, se înregistrează temperatura apei pentru a ști exact faza de dezvoltare embrionară.

Tabelul 3.8. Perioada de incubație la diferite specii de salmonide

(după E. Leitritz, 1969)

Periodic se scot icrele moarte din incubator, se combate ciuperca Saprolegnia prin tratamente antifungice, se îndepărtează depunerile de mâl din incubatoare și de pe icre. Incintele de incubatoare se acoperă cu capace închise la culoare, pentru ca embrionul să se dezvolte în obscuritate. Aceste lucrări trebuie făcute cu deosebită grijă, deoarece în anumite faze ale dezvoltării embrionare icrele sunt deosebit de sensibile și pot fi omorâte de șocurile mecanice. În primele 24-48 de ore icrele sunt mai rezistente și pot fi mutate dintr-un incubator în altul. După 48 de ore de la fecundare icrele intră în “perioada de sensibilitate” până în a 16-a zi de la fecundare, când apar petele oculare. Perioada de maximă sensibilitate la păstrăvul curcubeu este între a 7-a și a 9-a zi de la fecundare, când se închide complet ectodermul deasupra vitelusului. La apariția petelor oculare icrele se numesc “icre embrionate”, nu mai sunt așa sensibile, pot fi curățate de Saprolegnia sau pot fi transportate în condiții speciale dintr-o păstrăvărie în alta.

După acumularea a 320-330 grade-zile icrele de păstrăv curcubeu eclozează. Embrionii nu eclozează în masă, ci treptat, în circa o săptămână, corespunzător cu o acumulare de 50 grade-zile. În timpul eclozării temperatura se menține constantă. Scăderea temperaturii prelungește procesul, cu influență negativă asupra embrionului.

După eclozare larvele stau culcate lateral pe fundul incubatorului, din cauza sacului vitelin voluminos. În această perioadă larvele au o hrănire endogenă (din sacul vitelin). Treptat sacul vitelin se resoarbe, larvele se ridică în masa apei și încep să înoate activ. În funcție de temperatura apei, perioada în care se resoarbe sacul vitelin este de 150-170 grade-zile.

După resorbția sacului vitelin larvele trec la hrănirea exogenă. Sunt hrănite cu pastă de ficat și splină, apoi cu furaje concentrate prestarter. În primele 40 de zile creșterea se face în incinte mai mici, sub o atentă supraveghere a condițiilor de mediu (oxigen, temperatură) și a posibilității apariției unor boli.

Crioconservarea elementelor seminale la pești

Păstrarea materialului seminal de la indivizi și linii valoroase de pești, pentru un timp mai îndelungat, este o preocupare importantă în practica selecției și ameliorării speciilor. Deoarece diferite specii de pești ajung la maturitate sexuală în perioade diferite ale anului, tehnica conservării materialului seminal este singura modalitate de lucru în obținerea de hibrizi cu caracteristici bioproductive superioare genitorilor. În funcție de tehnica folosită, materialul seminal poate fi conservat de la câteva ore la câțiva ani și folosit la momentul și locul dorit.

Tehnica crioconservării spermei la pești este diferită de cea de la mamifere, datorită unor caracteristici deosebite ale acestora. În primul rând, spermatozoizii de pești au o structură și fiziologie diferită de cei de la mamifere, iar cantitatea de lichid spermatic de la pești este redusă, unele specii fiind foarte rare. Datorită ciclurilor sezoniere de reproducere, sperma poate fi recoltată și utilizată o perioadă relativ scurtă de timp într-un an. Din aceste motive, crioconservarea spermei de la pești se face în condiții diferite față de mamifere.

Tehnica conservării materialului seminal

Etapele conservării materialului seminal la pești sunt similare pentru majoritatea speciilor. Apar diferențe specifice în compoziția chimică a lichidelor de diluție (medii crioprotectoare), a soluțiilor folosite la decongelarea materialului seminal și a timpilor de lucru.

Colectarea materialului seminal se face de la reproducători după o prealabilă anesteziere. Masculii anesteziați sunt mulși în eprubete de colectare având grijă ca în acestea să nu pătrundă apă, urină, conținut intestinal sau sânge. După colectare, sperma poate fi păstrată în frigider până la diluare. Păstrarea viabilității spermatozoizilor în aceste condiții depinde de temperatură și de regimul de gaze din incintă. La o temperatură de 4-5OC viabilitatea poate fi păstrată 4-15 zile, în timp ce la 10-13OC fecunditate se păstrează doar două zile. Într-o atmosferă umedă, la 4OC, sperma nediluată își păstrează calitățile un timp mai îndelungat decât într-o atmosferă cu azot sau bioxid de carbon.

Diluarea materialului seminal în medii crioprotectoare este a doua etapă a tehnicii de conservare. Mediile de diluție trebuie să fie izoosmotice cu sperma. Compoziția diluantului depinde de regimul de congelare. Pentru conservarea spermei de salmonide se folosesc medii acide, apropiate de compoziția plasmei spermatice.

Ca mediu de diluție se poate folosi soluția tris-HCl-bufer, soluții Olt, Norton, etc. Pentru unele specii de pești, în compoziția mediilor crioprotectoare intră gălbenuș de ou, fosfolipide (asigură protecție osmotică și termică), lecitină, zaharuri (micșorează aglutinarea spermei și au rol de antioxidanți), glicerină, etc.

În operațiunea de diluare a materialului seminal, durata de viață a spermatozoizilor este influențată de viteza de diluare, temperatură și raportul componentelor. La spermatozoizii de crap, foarte sensibili la șocul osmotic, diluantul trebuie turnat încet pe pereții flaconului, cu o amestecare atentă și permanentă. Un amestec brusc duce la moartea majorității celulelor prin șoc osmotic. Nivelul de diluție al spermei depinde de compoziția diluantului și concentrația celulelor. Dacă se folosesc medii compuse din soluții tampon (zahăr, gălbenuș și crioprotectoare) sperma se diluează în raport 1:1. Dacă mediul are o compoziție ionică apropiată de a plasmei spermatice, diluția este mai mare.

Congelarea materialului seminal care a fost diluat se face în două etape. În prima etapă are loc o răcire a suspensiei de la 5OC la –10OC, prin congelarea spermei în granule, pe gheață carbonică, cu ajutorul unor dispozitive speciale. În etapa a doua se produce congelarea până la –196OC, în containere cu azot lichid.

Regimul de congelare depinde de compoziția calitativă și cantitativă a mediului crioprotector, de nivelul de diluție, de durata de echilibrare, de modul de congelare.

Decongelarea materialului seminal se face în momentul în care se folosește pentru fecundarea icrelor. Pentru decongelare se folosesc diferite metode: încălzire pe aburi de apă, în aer sau în apă. Decongelarea se face într-o soluție de 1% de NaHCO3, în cutii Petri sau pahare Berzelius.

Prin criocoservarea spermei se modifică și o serie de caracteristici ale spermatozoizilor: scade numărul celulelor mobile, se reduce durata de mobilitate și viteza de mișcare. Din acest motiv trebuie schimbată și tehnica reproducerii. Se recomandă fecundarea prin metoda uscată sau semiumedă. O diluare prea mare a mediului în care se produce fecundarea duce la moartea rapidă a spermatozoizilor.

Crioconservarea elementelor seminale la salmonide

Crioconservarea spermei la salmonide poate fi făcută după metoda descrisă de J. Stoss (1979), adaptată la condițiile concrete din fermele salmonicole (figura 3.11).

Recoltarea materialului seminal se face de la masculi de 3-4 ani maturi sexual, sănătoși și viguroși. Colectarea se face în eprubete uscate și sterile, care au fost răcite în băi cu gheață, în spații ferite de lumina directă a soarelui. După recoltare, se procedează la controlul microscopic al mobilității spermatozoizilor. O picătură de spermă se amestecă cu una de apă și se urmărește mobilitatea spermatozoizilor. Dacă 80-90% dintre ei sunt mobili respectivul eșantion poate fi folosit pentru crioconservare, sub 80% mobilitate, materialul seminal se aruncă. În tot acest timp eprubetele cu spermă stau în baie cu gheață pentru răcire.

Materialul seminal de la mai mulți reproducători se amestecă într-un vas Erlenmeyer pe gheață, în așa fel încât stratul de spermă din vas să nu depășească 5 mm.

Se trece la diluarea spermei cu o soluție crioprotectoare, în proporție de 1:3. Diluarea materialului seminal se face într-un vas conic uscat și steril. Amestecarea se face prin mișcări de rotire a vasului până la omogenizarea conținutului.

Congelarea materialului seminal se face în două faze. Prima etapă este peletizarea (granularea) rapidă a amestecului spermă-soluție diluantă. Operația se poate face pe un dispozitiv alcătuit din două cutii Petri în care se află zăpadă carbonică. Prin pipetarea amestecului pe cutia Petri astfel răcită se realizează o înghețare aproape instantanee a picăturilor și obținerea unor granule aproximativ rotunde.

În etapa a doua, granulele se desprind, se introduc în eprubete uscate și răcite în zăpadă carbonică. Eprubetele umplute cu aceste granule se introduc în flacoane de material plastic cu gura largă și apoi sunt introduse în containerul cu azot lichid, unde are loc răcirea rapidă la –1960 C.

Decongelarea granulelor de material seminal se face într-o soluție de decongelare de NaHCO3 1%, la 8-100 C. Proporția granule-soluție de decongelare este de 1 ml soluție pentru fiecare granulă, timpul de decongelare trebuie să nu depășească 30-40 secunde.

Materialul seminal decongelat poate fi utilizat imediat la fecundarea icrelor prin metoda semiumedă. Trebuie ținut cont că 10 granule sunt suficiente pentru fecundarea a 200 de icre. Icrele fecundate sunt spălate și puse la incubare.

Pentru obținerea de rezultate bune în aplicarea metodei de conservare în azot lichid a materialului seminal la pești este obligatorie respectarea strictă a fazelor de lucru, a timpilor de execuție și a condițiilor stabilite de această tehnică. Temperatura în camerele de lucru trebuie să fie apropiată de 40 C, temperatură la care spermatozoizii își păstrează mai mult timp viabilitatea. O temperatură de lucru de 10-120 C compromite reușita conservării, chiar dacă condițiile de desfășurare a tuturor fazelor de lucru au fost strict respectate.

4. Sisteme de creștere a peștilor în acvacultură

Creșterea peștilor este o îndeletnicire veche a omului ce pare a-și avea originea în Egiptul Antic (2.500 Î.Ch.), de unde avem primele informații despre creșterea speciilor de Tilapia. Primele date despre creșterea crapului sunt din China (Tan-Li, 475 Î.Ch.) apoi de la fenicieni, etrusci și romani, care creșteau acești pești în canale și lagune (Ghittino, 1983).

În Europa, primele indicii despre creșterea peștilor provin de pe vremea regelui francilor, Carol cel Mare (812 D.Ch.). În regiunea Dunării de Jos, ciprinicultura este atestată documentar din perioada 533-537, iar mai târziu s-au descris amenajări de iazuri pentru creșterea crapului în Bavaria și Bohemia. În țara noastră, cronicile amintesc numeroase iazuri de pește în timpul lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, peștele fiind un produs de bază în comerțul cu vecinii.

Dacă preocuparea pentru creșterea crapului are o vechime foarte mare, creșterea păstrăvului este de dată relativ recentă. Se pare că începutul acestei activități ar fi în secolul al XV-lea când, călugărul italian Dom Pinchon, a incubat artificial icre de păstrăv. În 1765, S.L.Jacobi redescoperă și îmbunătățește metoda reproducerii artificiale a păstrăvului și o publică în revista Hannoverschen Magasin. Abia în 1842, doi pescari francezi, Remy și Gehin, reiau experiențele lui Jacobi și informează în anul 1848 Academia Franceză de rezultatele obținute. Descoperirea și punerea la punct a metodei fecundației uscate la păstrăv de către rusul Wrasskij, în perioada 1856-1870, dă un nou impuls dezvoltării salmoniculturii ( Decei, 1978).

Prima stațiune de creștere a păstrăvului a fost înființată în 1854, în Alsacia, de profesorul J.V. Coste. În Italia, în 1860, Filippo de Filippi amenajează o stație de incubație a icrelor de păstrăv, iar în 1870, guvernul italian finanțează construirea unei stațiuni salmonicole în Brescia. Creșterea industrială a păstrăvului curcubeu începe în Danemarca, în 1890 (Gall și Crandell, 1992). În America de Nord, primele date privind creșterea păstrăvului curcubeu sunt din 1874 și se referă la un transfer de icre embrionate între două păstrăvării (Wales, 1939).

În țara noastră, primele păstrăvării s-au înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Bucovina la Valea Putnei (1890) și în Moldova la Barnar și Tarcău (1902). Ele aveau ca scop principal producerea puietului de păstrăv pentru repopularea apelor de munte.

După majoritatea autorilor, sistemele de creștere a peștilor au trei nivele de intensitate: extensiv, intensiv și superintensiv. Aceste nivele se deosebesc prin densitățile de creștere practicate și implicit prin nivelul recoltei obținute, prin gradul de intervenție a omului în sistemul de creștere și prin gradul de independență a sistemului de creștere față de factorii de mediu.

Alți autori (Friesecke, 1984), după aceleași criterii, consideră că ar exista următoarele nivele de intensitate a creșterii: extensivă, semiintensivă și intensivă, socotind că nivelul superintensiv ca o treaptă superioară a creșterii intensive.

4.1. Creșterea extensivă a peștilor

Sistemul de creșterea extensivă a peștilor se caracterizează printr-o intervenție redusă a omului asupra mediului de creștere, a hrănirii peștilor și asupra agenților patogeni ai acestora, prin costuri inițiale reduse, un nivel tehnologic slab și o productivitate scăzută. Sistemele de creștere extensive sunt puternic dependente de condițiile climatice locale și de calitatea apei și se bazează pe utilizarea întinderilor naturale de apă și a hranei naturale (Kinne și Rosenthal, 1977).

Sunt considerate extensive toate sistemele de creștere care nu solicită un aport suplimentar de hrană pentru creșterea și dezvoltarea unei anumite specii. Creșterea extensivă se bazează exclusiv pe productivitatea naturală a bazinelor de creștere.

În zonele temperate, în acest sistem este crescut crapul, ca specie conducătoare și speciile însoțitoare, cu importanță economică secundară, precum carasul, linul, știuca. Creșterea acestora se face în iazuri de pământ sau în bălți, cu hrană naturală, densitățile de creștere fiind de 0,02-0,8 kg /m3 iar producțiile obținute sunt de până la 200 kg de pește la hectar (Lukowicz, 1980, Friesecke, 1984).

În ultimii ani, pentru ridicarea producției de pește, în sistemul extensiv de creștere în iazuri, se practică intervenția omului prin administrare de îngrășăminte în scopul creșterii productivității naturale a bazinelor și prin distribuirea de furaje complementare, bogate în hidrați de carbon, utilizate de pește ca sursă energetică, economisind astfel proteinele din hrana naturală ce sunt folosite în scopuri plastice.

4.2. Creșterea intensivă a peștilor

La începutul secolului al XX-lea, ca urmare a progreselor înregistrate în biologia nutriției și reproducerii peștilor și legat de reducerea continuă a suprafețelor de luciu de apă datorită dezvoltării agriculturii, se stabilește o adevărată tehnologie de creștere a peștilor, bazată pe folosirea de rase selecționate, hrănirea suplimentară a peștilor, prelucrarea fundului bazinelor și administrarea de îngrășăminte (Liebmann, 1972). Acest sistem tehnologic este cunoscut sub numele de creștere intensivă dirijată și a fost generalizat în toate țările europene.

Creșterea intensivă se caracterizează printr-un grad înalt de intervenție a omului în procesele creșterii, prin costuri inițiale ridicate, un înalt nivel tehnologic, o productivitate ridicată, precum și prin tendința accentuată de independență față de condițiile climatice locale și de calitatea apei (Kinne și Rosenthal, 1977).

În general, creșterea intensivă în acvacultură reprezintă creșterea organismelor acvatice la densități mari, cu grad mediu de intervenție a omului (Stickney, 1979), iar aceste sisteme de creștere nu depind în totalitate de un lanț trofic natural.

Creșterea peștilor în sisteme intensive se face în bazine de pământ sau canale, cu tranzit continuu de apă și o eventuală aerare.

Hrana administrată constă din furaje concentrate complete, hrana suplimentară având un rol secundar. Densitățile de creștere sunt de 1-2 kg de pește la m3 la crap și speciile însoțitoare și de 2-20 kg /m3 la păstrăv (Lukowicz, 1980).

Creșterea intensivă a peștilor se practică în condițiile existenței unei cantități mari de apă disponibilă.

Cu toate că parametrii calitativi ai apei în care se realizează creșterea peștilor pot fi menținuți, într-o oarecare măsură, la cote normale prin aerare, totuși coeficientul hidric (cantitatea de apă necesară obținerii unui kilogram de pește) este destul de mare: 10-20 m3 pentru ciprinide crescute în iazuri și heleșteie și mult mai mare pentru păstrăv.

Sistemul de creștere intensivă a peștilor în iazuri și heleșteie își are originea în cercetările lui Bruno Hoffer și este cunoscut și sub numele de creștere dirijată clasică. Principiile de bază ale acestui sistem de creștere au fost stabilite de W. Schaperclaus în perioada 1920-1950.

În creșterea intensivă a peștilor, mărimea producției este determinată de caracteristicile factorilor de mediu, de baza trofică a bazinelor și de structura populațiilor piscicole. Intervenția omului în aceste sisteme de creștere constă în controlul și ameliorarea parametrilor fizico-chimici ai apei, în stimularea productivității naturale a bazinelor, în hrănirea suplimentară a peștilor cu furaje concentrate și modificarea structurii populației piscicole prin utilizarea de formule de populare care să permită utilizarea tuturor verigilor lanțurilor trofice din ecosistem.

Astfel, în creșterea ciprinidelor în iazuri și heleșteie, s-a trecut de la monocultura crapului la policultură, fie cu specii însoțitoare autohtone, fie cu specii noi aclimatizate precum ciprinidele sud-est asiatice.

În cultura crapului în iazuri și heleștee, Friesecke (1984) apreciază că există două sisteme de creștere: semiintensiv și intensiv.

Sistemul semiintensiv are două nivele de intensitate: unul bazat exclusiv pe hrana naturală din bazin, stimulată prin îngrășarea bazinelor și în care se obțin producții de până la 600 kg de pește pe hectar și un nivel în care hrana naturală este suplimentată cu furaje complementare și în care se obțin producții de până la 1.500 kg de pește la hectar. Sistemul intensiv se bazează pe hrănirea peștilor cu furaje concentrate complete iar producțiile obținute sunt de peste 1.500 kg de pește la hectar.

Creșterea păstrăvului se face fie în sistem semiintensiv, în păstrăvării clasice, cu bazine de pământ și toplițe, cu o productivitate sub 1 kg / m2 luciu de apă, fie în sistem intensiv, în păstrăvării moderne, cu bazine betonate în care productivitatea este de 5-10 kg de pește de consum la 1 m2 de luciu de apă (Decei, 1978). În ambele cazuri, este necesară o cantitate mare de apă care tranzitează continuu spațiile de creștere iar hrănirea se face în exclusivitate cu furaje concentrate complete și cu produse deșeu de abator.

4.2.1. Creșterea în iazuri și heleșteie

În creșterea în heleșteie, mediul asigură în cea mai mare parte suportul trofic necesar dezvoltării peștilor. Peștii sunt hrăniți cu cantități reduse de furaje, iar bazinul se îngrașă cu dejecții și deșeuri animaliere.

Este cea mai răspândită modalitate de creștere în China, India, Europa centrală și de est, asigurând 2/3 din producția de pește obținută prin piscicultură clasică. În acest sistem de creștere se realizează o producție medie de circa 3 t pește / ha / an. Cel mai mare producător de pește în acest sistem este China, care are o producție anuală de 2,25 milioane tone.

4.2.1.1. Particularități ale producției biologice din iazuri

Iazurile și heleșteiele au adâncimi medii cuprinse între 1,5 și 3- 4m, cu suprafațe de 10 până la 100 ha. Sunt vidabile, prezintă de regulă, marginal o zonă nisipoasă, iar central o zonă cu sedimente mâloase. Temperatura apei este similară cu a aerului, cu o stratificare termică vara, când se înregistrează o scădere a concentrației oxigenului la fundul bazinului, cu acumulare de hidrogen sulfurat și amoniac. La sfârșitul verii se produce un amestec al apelor prin răcirea stratului superficial de apă, care coboară în profundal. Conținutul în CO2 și O2 al apei este în echilibru cu aceste gaze din aer, astfel încât pH-ul este cuprins între 7,5 și 10 unități. În condiții normale, în iazuri și heleșteie concentrația oxigenului este peste 3,5 mg/l, iar cea de amoniac sub 0,02 mg/l, ceea ce asigiră un indice de conversie optim pentru hrană. Golirea anulă a acestor bazine face posibil controlul populațiilor utilizate, ca și ameliorarea factorilor de mediu din sedimente prin aerare și mineralizare.

Producția primară în iazuri și heleșteie oscilează în limite foarte largi, influentând nivelul de O2 din apă, care poate varia de la 10 mg/l la ora 18 h până la 1-3 mg/l noaptea. Productivitatea zilnică a fitoplanctonului, măsurată prin nivelul clorofilei, poate oscila între 1-100 μg/l.

Producția secundară este condiționată de densitatea peștilor la populare. La densități reduse, domină cladocerele, precum Daphnia, care poate ajunge la o densitate medie cca. 100 ex./l., astfel încât pe perioada mai-octombrie, cladocerele pot realiza o producție de 5,0 t biomasă proaspătă / ha. Alături de cladocere, în iazuri și heleșteie se mai dezvoltă și alți zooplancteri precum copepode cyclopide din genurile Cyclops, Eudiaptomus, precum și rotifere din genurile Brachionus și Kerattela.

La densitate mare a peștilor în bazinele de creștere, zooplanctonul este reprezentat de specii cu talie mică, precum cladocerele Bosmina și Ceriodaphnia, copepodele ciclopide din genul Mesocyclops, reprezentate prin stadii naupliale, adulții fiind consumați de pești.

Fauna bentonică este dominată de oligochete (tubificide și naidide, nematodele, moluștele și crustaceele fiind în cantități reduse. Fauna temporară este reprezentată de larvele de insecte și chironomide, constituind 60-80% din biomasa totală. Biomasa maximă se dezvoltă toamna și scade primăvara după eclozarea masivă a larvelor de insecte.

Pentru a menține în limite optime parametrii fizico-chimici și biologici din bazinele piscicole se impune monitorizarea calității mediului și un management adecvat tehnologiei de creștere.

4.2.1.2. Controlul factorilor abiotici

În bazinele piscicole un rol foarte important îl au cationii bivalenți (Ca++ în special și Mg++). Cantitatea totală de Ca++ are valori optime la 80 – 1000 mg/l. Valorile ridicate în Ca asigură o stabilitate a pH-ului mediului. În cazul unei fotosinteze foarte intense, când consumul de CO2 este foarte mare se produce o creștere a pH-ului până la valori de peste 9,0 unități în apele dulci și la peste 10,0 unitîți în ape marine. Calciul crește pH-ul sedimentelor și asigură recircularea fosforului din acestea. În doze de 400 – 800 mg/l Ca++ este un activ floculant al microalgelor.

În bazinele acvatice închise pH-ul este crescut în sezonul de vară, datorită dezvoltării puternice a algelor și vegetației acvatice care epuizează rezervele de CO2 din apă. Creșterea peste anumite limite a pH-ului duce la eliminarea faunei planctonice din bazin. Din aceste motive pH-ul trebuie ținut sub control în limite rezonabile.

Pentru reducerea pH-ului din bazinele acvatice pot fi utilizate diverse substanțe. De exeplu, (NH4)2SO4 în doze de circa 20 kg/ha reduce pH-ul cu 2-3 unități în 24 h. De asemenea, Al2(SO4)3 poate fi folosit pentru reducerea rapidă a pH-ul mare.

Odată cu peștii scoși din bazin în monentul recoltării și cu planctonul deversat prin evacuarea apei și vidare, se pierd cantități mari de săruri nutritive, care sunt refăcute prin îngrășarea bazinelor.

Bazinele piscicole sunt sisteme deschise care pierd anual cantități importante de C, N, P, K, Ca++, Mg++. Se estimează că anual se pierd 0,5 g P/m2/an, azot amoniacal în proporție de 200-300 μg/l, cantități mari de nitrați și fosfați.

Hrana suplimentară administrată în bazinele de creștere și neconsumată de pești este descompusă de bacterii, mineralizată și astfel este reciclată prin producția primară din bazin. De asemenea, produșii de metabolism ai peștilor și produșii de excreție ai acestora (fecale și urină) au efecte stimulatoare asupra bazei trofice naturale a bazinelor prin datorită cantităților mari de săruri de azot și fosfor conținute.

Creșterea producției primare prin îngrășare se face prin eutrofizarea intenționată a bazinelor. În acest scop sunt introduse în apă diverse cantități de îngrășăminte organice și minerale. Pentru stimularea bazei trofice naturale a bazinelor de creștere a peștilor se administrează îngrășămintele organice lichide, gunoi de grajd proaspăt, fermentat sau deshidratat, precum și îngrășăminte chimice cu fosfor și cu azot. Cantitățile administrate sunt în funcție de concentrația acesora în apa bazinului și de scopul utilizării acestora. De exemplu, Cl K în doze de 30 – 40 kg/ha/an stimulează dezvoltarea fitoplanctonului.

Prelucrarea fundului bazinului se efectuează pe timpul vidării, pentru o bună mineralizare și oxigenare a sedimentelor, combaterea vegetației macrofite, a paraziților, prădătorilor și reînsămânțării cu Tubifex.

4.2.1.3. Creșterea pestilor în monocultură și în policultură

Creșterea pestilor în monocultură este metoda de creștere a unei singure specii într-un bazin, la un moment dat.

Durata de creșterea poate varia în limite largi, în funcție de climă și specia utilizată, de la 6-9 luni, în zonele tropicale la Tilapia și Chanos sp., la 2-3 ani în zona temperată, la crap. În România, creștere în monocultură se practică în special la crap.

În creșterea clasică a crapului (Cyprinus carpio L) în prima vară puii cresc la dimensiuni de 25 – 80 g/ex., în funcție de latitudine. În al doilea an – creșterile individuale sunt de 250 – 400 g/ex. (Germania) și 600 – 1200 g/ex. (Bulgaria).

Popularea bazinului cu puiet se face în funcție de creșterile individuale și depinde de baza trofică naturală existentă. Numărul de exemplare populate se calculează după formula următoare:

N – număr exemplare populate

R – randament mediu al bazinului (Kg/ha/an)

P – greutatea medie individuală a peștilor recoltați

X – pierderi prin mortalitate (în %)

De exemplu, la crap, în vara I – ia, la un randament de 1000 kg/ha/an, la greutate individuală de 70 g/ex., la mortalități de 20% sunt necesari 17.857 ex./ha pentru a obține la finele anului 14.285 pești/ha. În anul al doilea de creștere, pentru greutăți individuale de 500 g/ex., cu pierderi de 20% sunt necesari 2500 de pești / ha.

Creșterea peștilor în iazuri și heleșteie are eficiență scăzută în zonele reci, unde uneori apa îngheață până la fundul bazinului, iar perioada de îngheț ete de foarte lungă durată, ceea ce duce la moartea peștilor prinși în gheață sau sub gheață. Fenomenul este cunoscut sub numele de zamor de iarnă. Astfel, la latitudini și altitudini foarte mari, ciclul de creștere este de peste 3 ani, greutatea finală a exemplarelor de crap putând atinge 3,0 kg, dar cu mortalități semnificative.

Creșterea peștilor în policultura constă în creșterea mai multor specii în același bazin, cu exploatarea unor nișe ecologice diferite. Numărul de specii este diferit de la o zonă la alta, în funcție de structura bazei trofice naturale a bazinului: 4-5 specii în China, 2-3 specii în Europa. Fiecare specie se hrănește cu altă categorie de organisme din biocenoza bazinului : fitoplancton, zooplancton, bentos, macrofite, etc.

De exemplu, fitoplanctonul este consumat preponderent de sânger, zooplanctonul de novac, macrofitele de cosaș, iar bentosul de crap și de caras. Alături de aceste specii se utilizează și altele cu spectru trofic complementar. Formulele de populare și tehnologiile de exploatare variază în limite relativ largi.

Metoda creșterii în policultură este utilizată frecvent în China, India, Asia de Sud-Est și țările din Europa centrală și de sud-est, se practică în bazine de mărimi reduse 0,5-1ha, cu adâncimi de 2-2,5m, în care se obțin producții de 4,5 – 7,5 t/ha/an.

4.3. Creșterea superintensivă a peștilor

Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, datorită progreselor înregistrate în fiziologia și nutriția peștilor, în cunoașterea bolilor principalelor specii de pești de cultură, în cuantificarea interrelației pește-mediu de viață, se trece la un sistem de creștere de mare randament numit creștere dirijată superintensivă. Această tehnologie are la bază administrarea de furaje complete, mecanizarea și automatizarea lucrărilor efectuate în ferme, realizarea controlului asupra factorilor de mediu care afectează creșterea. Trecerea de la creșterea intensivă a peștilor la cea superintensivă s-a impus ca o necesitate determinată și de reducerea treptată a suprafețelor de luciu de apă ca urmare a dezvoltării agriculturii și de scăderea cantității de apă convențional curată, datorită poluării apei cu produși toxici rezultați din industrie.

Avantajele creșterii superintensive a peștilor sunt numeroase. Prin acest sistem se obțin producții mari la unitatea de suprafață și volum, crește gradul de mecanizare și automatizare a lucrărilor, ceea ce duce la reducerea forței de muncă și la creșterea productivității muncii.

În sistemele superintensive crește posibilitatea de control și dirijare a factorilor limitativi ai creșterii, se reduce coeficientul hidric de la 10 -70 m3 de apă pentru 1 kg de pește din creșterea clasică, la 1-2 m3 în sistemele superintensive închise. Acest sistem permite valorificarea superioară a unor bazine acvatice cu productivitate piscicolă slabă și cu posibilități reduse de pescuit și relizează reducerea perioadei de creștere a peștilor până la dimensiunea de comercializare, chiar la jumătate în cazul creșterii peștilor termofili în ape calde.

Dezavantajele acestui sistem de creștere constau în investițiile inițiale mari, în pierderile în masă în cazul apariției unor boli infecto-contagioase și parazitare și în cazul unor greșeli de nutriție, precum și în necesitatea asigurării de asistență continuă, cu personal de înaltă calificare profesională.

În funcție de modul de folosire a apei, sistemele superintensive de creștere a peștilor se pot încadra în două grupe mari: sisteme deschise și sisteme închise.

4.3.1. Sisteme superintensive deschise

În sistemele de creștere superintensive deschise apa are o curgere continuă și este înlăturată după o singură traversare a suprafeței sau instalației de creștere (Stickney, 1979). Cele mai cunoscute sisteme deschise de creștere superintensivă a peștilor sunt sistemul Tanaka, creșterea în heleștee mici, creșterea în ape calde, creșterea în bazine siloz, creșterea în viviere flotabile.

În sistemul Tanaka, creșterea se realizează în bazine betonate de formă triunghiulară, cu suprafața de 50m2, alimentate cu un debit mare de apă, de 100-300 l /s. Peștele este hrănit cu furaje concentrate complete, crisalide, viermi de ape dulci și zooplancton, densitățile de creștere fiind de 50-100 kg de pește pe m3 de apă (Pojoga și Negriu, 1988);

Creșterea în heleștee mici, s-a realizat în bazine cu suprafață de până la 0,5 ha, cu o hrănire suplimentară intensă, însoțită de controlul permanent al parametrilor de mediu. Producțiile obținute în acest sistem au fost de 9-15 t /ha (Lukowicz, 1974);

Creșterea în ape calde geotermale, uzinale sau termostatate este un alt sistem deschis de creștere superintensivă a peștilor. Creșterea se realizează în canale betonate, căzi din fibră de sticlă sau viviere flotabile și se obțin producții de până la 200 kg de pește la 1 m3 de apă (Steffens, 1979);

Creșterea în bazine siloz, cu circulație continuă a apei este însoțită de aerare și oxigenare continuă a apei. Hrana distribuită este formată din furaje concentrate complete, producțiile obținute fiind de 40-70 kg de păstrăv /m3 de apă (Lukowicz, 1980);

Creșterea în viviere flotabile în lacuri naturale sau de acumulare este cel mai uzitat sistem deschis de creștere superintensivă a peștilor. Hrana administrată peștilor este în exclusivitate constituită din furaje concentrate complete, producțiile obținute fiind de 40-50 kg de crap / m3 de apă și de 40-70 kg de păstrăv de consum /m3 (Bertram, 1979, Lukowicz, 1980).

4.3.1.1. Creșterea în viviere flotabile a peștilor

Creșterea în viviere a fost descrisă prima dată de Lafont și Saveun în 1951, dar ea se aplică de mai mult de un secol în Asia de sud-est. Această tehnologie provine din ameliorarea progresivă a metodelor de stocare a peștilor vii în cuști de bambus de pe fluviul Makong.

Speciile de pești utilizate în creștere în viviere flotabile trebuie să îndeplinească câteva condiții indispensabile. Din punct de vedere biologic aceste specii trebuie să aibă o creștere rapidă, să consume hrana concentrată administrată în viviere, să aibă un coeficient de conversie a hranei eficient, să suporte densități de creștere ridicate, să tolereze nivelele scăzute în oxigen și să aibă o bună rezistență la îmbolnăvire.

Din punct de vedere economic speciile crescute în viviere trebuie să aibă o valoare comercială ridicată și o comercializare facilă și să existe o piață de desfacere pentru aceste specii. Dintre sistemele superintensive deschise în țara noastră s-a abordat cu succes creșterea în viviere flotabile în lacuri de acumulare a crapului și a păstrăvului.

Primele teste experimentale de creștere a crapului în viviere flotabile au fost efectuate în 1973 în lacul Brateș, de un colectiv de specialiști de la Universitatea din Galați.

Începând din 1976 s-au efectuat cercetări sistematice de creștere a crapului în viviere flotabile în lacuri colinare de către cercetători de la Stațiunea de Cercetări "Stejarul" Pângărați.

Din 1979, un colectiv de cercetători de la Institutul de Științe Biologice București, Stațiunea de Cercetări Orșova și Stațiunea de Cercetări Pângărați a lucrat la o tehnologie de creștere a crapului în viviere flotabile în lacul de acumulare Porțile de Fier, obținând producții de 5,5 kg de pește /m3 (Brezeanu și colab., 1980).

Creșterea salmonidelor în viviere flotabile a fost începută în anul 1969 pe lacul de acumulare Izvoru Muntelui-Bicaz, de către cercetători de la Stațiunea de Cercetări Pângărați, punându-se bazele unui puternic centru de cercetare și producție a salmonidelor. Din 1982, cercetările privind creșterea salmonidelor în viviere flotabile au continuat la Stațiunea Salmonicolă Potoci și la Laboratorul de Acvacultură și Ecologie Acvatică Piatra Neamț.

În lacul Bicaz, productivitatea realizată în cadrul tehnologiei de creștere în viviere flotabile a păstrăvului a fost de 8-8,5 kg de păstrăv de consum /m3 de apă (Miron și colab., 1984, 1986).

Condițiile deosebite de mediu din lacul Vaduri au permis abordarea cu succes a tehnologiei de creștere intensivă a păstrăvului curcubeu în viviere flotabile. Temperatura medie multianuală a apei din acest lac este de 7,70C, iar vara se menține în jurul valorii de 15-170C. Rata mare de schimb a apei (în 24 de ore apa din cuveta lacului este înlocuită în întregime) face ca oxigenarea să fie la cote optime, iar ca urmare a aportului de apă din zona profundală a lacului Izvoru Muntelui- Bicaz, în perioada de iarnă, fenomenele de îngheț au o dezvoltare foarte redusă, iar vara temperatura apei este mai scăzută. În aceste condiții s-a realizat o productivitate medie de 5-7 kg de păstrăv de consum la m.c., ajungând în mod excepțional până la 15-18 kg/m3 (Battes și colab, 1991).

4.3.1.1.1. Creșterea în viviere flotabile în ape dulci

Creșterea în viviere flotabile a peștilor în apă dulce, comparativ cu alte sisteme de creștere, are numeroase avantaje.

Prin acest sistem de creștere se poate utiliza la maximum a resurselor acvatice disponibile, precum lacurile de baraj și de acumulare care sunt mai greu utilizate pentru piscicultură prin alte tehnologii de creștere a peștilor. În acest sistem de creștere se realizează o economie substanțială de apa pentru realizarea producției de pește, reflectată într-un coeficient hidric redus.

Folosirea pentru creșterea peștilor în viviere flotabile a lacurilor de baraj permite reducerea utilizării suprafețelor terestre pentru amenajări piscicole. În acest sistem de creștere se obțin producții mari, prin creșterea la densități foarte mari, cu un ritm de creștere rapid și în periode scurte de timp.

Creșterea în viviere permite utilizarea optimă a furajelor de creștere cu un indice de conversie scăzut, observarea facilă a peștilor, controlul și tratarea foarte rapidă a îmbolnăvirilor, ceea ce determină reducerea mortalității. Prin această modalitate de creștere se realizează recoltarea totală și facilă a producției, se obțin pești uniformi dimensionali care pot fi stocați sau transportați în stare vie spre piețele de desfacere.

Tehnologia de creștere a peștilor în viviere flotabile prezintă și unele dezavantaje. Datorită densităților mari de creștere, calitatea apei trebuie menținută la nivele optime, fiind necesar un schimb al apei suficient de mare pentru diminuarea produșilor de metabolism și refacerea conținutului în oxigen.

Plasele de relon în care sunt crescuți peștii, după o anumită perioadă de imersie, sunt acoperite de perifiton, care modifică circulația apei în incintele de creștere. Eliminarea acestuia este obligatorie, ceea ce înseamnă creșterea necesarului de mână de lucru și implicit creșterea costurilor de producție.

Dacă în sistemele intensive de creștere pot fi utilizate și furaje complementare, care nu asigură în totalitate necesarul de nutrienți și energie a speciei respective, în creșterea în viviere flotabile sunt folosite numai furaje concentrate complete, echilibrate biochimic și prin urmare mai scumpe.

Datorită faptului că impactul creșterii în viviere asupra calității mediului acvatic este foarte mare (de exemplu, creșterea unei tone de păstrăv poluează cât o localitate de 1500 locuitori), cu toate avantajele arătate mai sus, astăzi această tehnologie este limitat aplicată.

De regulă se practică în bazine acvatice cu volume mari de apă, precum lacurile naturale sau lacurile de baraj de mari dimensiuni Cele mai importante specii crescute în viviere sunt crapul (Cyprinus carpio), păstrăvul curcubeu (Onchorhynchus mykiss) și peștele pisică (Ictalurus punctatus) (tabelul 4.1., figura 4.1.).

Tabelul 4.1. Principalele specii de pești crescuți în viviere flotabile

(Battes K.W., 1991)

4.3.1.1.1.1. Tipuri de viviere flotabile

Vivierele de creștere, în funcție de locul unde sunt amplasate, pot fi flotabile la suprafața apei, plasate pe fundul bazinului, la adâncime mică, imersate la adâncime mare sau plasate la mică distanță de fund. Modul de construcție a bateriilor de viviere este diferit. Acestea pot fi rigide sau pot fi flexibile, cu articulații mobile, ceea ce le conferă o rezistență mai mare la curenți și valuri. Ele pot fi fixate, legate de mal prin pasarele sau pot fi ancorate liber în larg, ajungându-se la ele numai cu ajutorul ambarcațiunilor.

Plasele din care sunt confecționate cuștile pot fi din fir de nylon, relon sau alt produs sintetic. Acestea au o durată de exploatare de numai 3-5 ani, fiind ușor degradate de lumină și radiații UV și se încarcă ușor cu perifiton, fapt ce obturează ochiurile plasei.

Astfel de plase trebuie schimbate la câțiva ani și curățate periodic, ceea ce ridică costurile de producție. Pentru reducerea încărcării cu perifiton plasele se pot trata cu diverse substanțe algicide precum verde malachit, gudroane, etc. Dimensiunile ochilor plasei sunt alese în funcție de dimensiunea peștilor crescuți și pot varia de la 7-10 mm pentru peștii de dimensiuni mici până la 70-80 mm, în cazul peștilor de talie mare.

Plasele din fire metalice (plase elastice din fir de oțel inox) sunt mult mai rezistente și se curăță mult mai ușor. Prețul acestora, deși foarte ridicat, se amortizează mai repede decât la plasele de material sintetic. Astfel de plase au neajunsul că pot produce rănirea peștilor, în cazul unor defecte de fabricație.

Dimensiunile vivierelor sunt și ele foarte variabile, de la 2 mc pentru loturi experimentale și puiet până la 100-1500 mc pentru creșterea speciilor de talie mare, precum somonul de Atlantic.

În medie, volumul util este de circa 30 mc.

Forma vivierelor poate fi foarte diferită: cub, paralelipiped, hexagon, cilindru, octogon, decagon, dodecagon, ultimele trei tipuri fiind utilizate în maricultura industrială (figura 4.2, figura 4.3., figura 4.4).

Fig. 4.3. Viviere flotabile, paralelipipedice aranjate în baterii de

creștere, cu punți de acces

Fig. 4.4. Vivieră flotabilă hexagonală, fără punți de acces, pentru creșterea industrială a peștilor

Materialele utilizate în construcția vivierelor (flotori, ancore, punți, etc.) pot fi din metal, mase plastice sau lemn. De regulă vivierele sunt grupate în baterii, infrastructura de susținere fiind mai ieftină (figura 4.5., figura 4.6)

Fig. 4.5. Baterii de viviere flotabile pentru creșterea industrială a peștilor

Fig. 4.6. Modul de creștere a peștilor în viviere flotabile

Se evită construcțiile masive, metalice, care sunt foarte scumpe, sunt preferate schelete asamblate elastic, din mase plastice rezistente, ușoare și durabile în timp.

Sistemele de viviere de suprafață trebuie să dispună și de un sistem de protecție împotriva atacurilor păsărilor de apă. Pentru a reduce dezvoltarea perifitonului vivierele pot fi acoperite, astfel ca lumina care stimulează dezvoltarea algelor să fie semnificativ redusă.

4.3.1.1.1.2. Hrănirea peștilor crescuți în viviere

Hrănirea peștilor în viviere flotabile este făcută cu furaje concentrate fiziologice granulate care asigură integral necesarul în principii alimentare (proteine, glucide, lipide), vitamine (în special cele liposolubile – A, ,D, E, K și cele din complexul B) și minerale (în special oligominerale). Pentru o dezvoltare armonioasă și creștere rapidă a peștilor trebuie asigurat aportul de aminoacizi esențiali lizină, metionină și triptofan.

Tabelul 4.2. Creșterea individuală, creștere specifică zilnică și densitățile de creștere la unele specii din cultură crescute în viviere flotabile (Battes, 1991)

Dimensiunea granulelor este adaptată mărimii peștilor și variază de la 1-2 mm pentru larve până la 8-10 cm la cele pentru reproducători.

Rațiile alimentare zilnice variază între 1 și 6 % din greutatea corporală a peștelui și se administrează în rații, cu atât mai dese cu cât vârsta este mai mică (8-10 rații / zi la larve până la 1-2 rații / zi la adulți). Mărimea rației diferă în funcție de specie. De exemplu, la Cyprinus carpio este de 2 – 4% din greutatea lotului/zi, la Ictalurus punctatus de 2 – 6%, la Onchorhynchus mykiss de 1 – 3%, la Tilapia aurea de 3 – 5%, la Tilapia nilotica de 2 – 6% din greutatea lotului/zi.

Plasarea vivierelor în afluenți ai centralelor termoelectrice, așa numitele ape calde reziduale, asigură o temperatură optimă a apei de peste 20ºC pe toată perioada de creștere și prin aceasta mărește randamentul creșterii individuale foarte mult.

În creșterile în regim semiintensiv a peștilor, densitățile din bazine nu depășesc 1-3 kg/mc la crap. În creșterile intensive și superintensive, cu furaje concentrate fiziologice, aceste densități cresc la zeci de kg pește la 1 mc/apă.

Densitățile maxime de creștere testate experimental în sistem superintensiv sunt mult mai mari decât cele comerciale. Astfel, la Ictalurus punctatus s-a ajuns până la 220 kg/mc, la Cyprinus carpio la 189 kg/mc, la Onchorhynchus mykiss la 140 kg/mc, la Tilapia aurea la 149 kg/mc.

4.3.1.1.2.Creșterea în viviere flotabile în ape marine

Numărul de specii de pești crescute în viviere în ape marine este relativ redus (tabelul 4.3 ). Viviere utilizate pentru creșterea peștilor în ape marine pot fi emerse și submerse. Vivierele emerse pot fi flexibile, formate din mai mulete module articulate sau pot fi viviere rigide cilindrice, orizontale sau verticale. Vivierele submerse pot fi flexibile sau rigide, prevăzute cu flotori pentru susținerea flotabilității întregii platforme.

Tab. 4.3. Principalele specii de pești crescute în viviere flotabile în ape marine (Battes, 1991)

Caracteristicile constructive ale vivierelor utilizate pentru creșterea peștilor marini sunt diferite: pot avea sau nu punți de acces, plasele sunt din fir de nylon sau din fire metalice, etc. Dimensiunea ochiurilor plasei variază de la 20mm la 90 mm, funcție de dimensiunea peștilor crescuți. Pentru creșteri industriale dimensiunile vivierelor asigură un volum de util de creștere de 50-100 mc. Amplasarea vivierelor emerse și submerse în mare constituie o problemă tehnică delicată, fiind necesară cunoașterea exactă a topografiei fundului apei, adâncimea apei, direcția și viteza curenților marini, mărimea mareelor, intensitatea și direcția vântului, în special la mare agitată și furtuni. Amplasarea vivierelor acolo unde apa este staționară sau se deplasează foarte puțin, face ca la densități foarte mari de creștere și la amplasarea unor platforme formate din mai multe viviere, să se producă o reducere a nivelului O2, cu efect direct asupra scăderii randamentului în creștere. Frecvența și direcția curenților cei mai slabi determină limitele maxime ale densităților de creștere ale peștilor în aceste viviere. Optimul densității de creștere depinde foarte mult de circumstanțele individuale de creștere, de specie și are o importanță economică foarte mare. Densitățile optime în condiții favorabile adecvate, în studii experimentale, sunt în jur de 35 kg pește/mc apă, la o creștere de lungă durată. În condiții comerciale, aceste densități oscilează între 10 – 20 kg/mc.

4.3.2. Sisteme superintensive închise

În sistemele superintensive închise apa este folosită de mai multe ori în ciclul de producție, după o prealabilă oxigenare și purificare prin traversarea de camere secundare de decantare, filtre mecanice și biologice (Stickney, 1979). Cele mai cunoscute sisteme închise de creștere superintensivă a peștilor sunt sistemul Ahrrensburg, sistemul Bechtel, creșterea în silozuri verticale, creșterea în ape recirculate cu mediu climatizat.În sistemul Ahrrensburg creșterea se face în acvarii termostatate, cu purificarea continuă a apei, ajungându-se la densități de creștere de 250 kg de pește la m3 de apă (Meske, 1973).

Sistemul Bechtel se bazează pe creștereapeștilor în bazine termostatate de masă plastică, cu un control permanent al parametrilor de calitate ai apei, densitățile de creștere realizate fiind de 100 kg /m3 (Proske, 1974);

Creșterea în silozuri verticale se realizează în bazine cu un volum util de 40-50 m3, în care apa recirculată este oxigenată în contracurent, producțiile obținute fiind de 40-50 kg /m3 la crap (Friesecke și Coltz, 1978) și 40-80 kg / m3 la anghilă (Lukowicz, 1980);

Creșterea în ape recirculate cu mediu climatizat reprezintă un sistem actual de creștere a peștilor în care se realizează producții de 40-80 kg de pește la m3 de apă. Sistemele de recirculare pot fi simple, atunci când în incinta de creștere se introduce suplimentar o anumită cantitate de apă, care se combină cu apa recirculată sau sisteme complexe, în care apa evacuată din incinta de creștere este tratată de mai multe ori, până la obținerea unei calități corespunzătoare, reducându-se astfel necesarul de apă din sistem.

4.3.2.1. Creșterea în sisteme cu recircularea și recondiționarea apei

Sistemele de producție cu recircularea și recondiționarea apei constituie o alternativă la acvacultura tradițională. Avantajele practicării acvaculturii în sistemele cu recircularea apei sunt multiple: cerință redusă pentru resursa de apă, suprafețe relativ reduse pentru amplasarea unor astfel de unități de creștere, controlul complet al condițiilor din mediul de creștere, controlul riguros al calității produsului realizat, livrarea ritmică, pe tot parcursul anului, în stare proaspătă a produsului realizat. (Cristea V. și colab., 2003):

Aceste sisteme de creștere sunt diferite prin echipamentele și tehnologiile aplicate, încât nu se poate vorbi de o configurație standard a sistemelor cu recirculare din acvacultură.

Bazinele de creștere sunt de forme și mărimi diferite, astfel încât să asigure orientarea eficientă a solidelor spre filtru și amestecarea completă a apei în unitățile de creștere. Sunt utilizate frecvent bazinele „raceways” și bazinele circulare.

Sistemele de filtre biologice asigură eliminarea amoniacului ce rezultă din digestiei proteinelor. Concentrația azotaților din bazinele de creștere este menținută în limite rezonabile prin înlocuirea periodică a apei din sistemul de cultură cu apă proaspătă. Rata înlocuirii este în funcție de densitatea peștilor din bazinele de creștere și de cantitatea de hrană administrată acestora.

Nivelul de oxigen din bazinele de creștere trebuie să nu scadă sub 4 mg/l. Menținerea oxigenului la concentrații compatibile cu o creștere eficientă se realizează prin diferite sisteme de aerare și oxigenare a apei. Menținerea concentrației de substanță organică în bazinele de creștere se realizează prin diferite procedee de limpezire a apei.

În bazinele de creștere se acumulează cantități importante de macroparticule. Acestea sunt resturi de fecale și hrana neconsumată și sunt concentrate în bazine decantoare, de unde sunt eliminate periodic.

Bioxidul de carbon, rezultat din respirația peștilor, trebuie menținut sub 30mg/l prin aerarea energică a apei sau prin utilizarea unor echipamentele specifice de degazare, care asigură pomparea apei prin coloane aeratoare cu umplutură, numite coloane de degazare (Cristea V. și colab., 2003).

Deși peștii pot tolera variații relativ mari ale pH-ului, cuprins între 6 și 9 unități, este necesară menținerea acestuia la valori de 7-8 unități, prin diferite procedee de tamponare a apei.

Eficiența creșterii în sisteme recirculante depinde de specia de cultură, de numărul și mărimea exemplarelor, de densitatea de creștere și starea sanitară a peștilor. Materialul biologic folosit la populare trebuie să aibă o stare sanitară bună, să nu aibă boli infecțioase sau parazitare și să prezinte o condiție fiziologică corespunzătoare.

Transportul și manipularea materilului piscicol, impuse de diferite faze ale tehnologiei de creștere (pescuit, sortare, cântărire, etc.), trebuie făcute în condiții optime, încât stresul suportat de pește să fie minim. Densitățile de populare trebuie alese în funcție de specie și categoria de vârstă, în așa fel încât să nu fie afectat ritmul de creștere al peștilor.

Rentabilitatea creșterii peștilor în sisteme recirculante este condiționată și de cantitatea și calitatea hranei administrate. Sunt utilizate furaje complete care asigură în totalitate cerințele energetice și nutriționale ale peștilor. Hrana utilizată trebuie să aibă o digestibilitate crescută, să fie granulată, iar procentul de particule fine din furaj să fie cât mai redus.

În funcție de eficiența sistemului de condiționare a calității apei se stabilesc intensitatea hrănirii, rațiile alimentare, rata sau frecvența administrării hranei.

Intensitatea hrănirii (raportul procentual dintre cantitatea de hrană administrată zilnic și cantitatea de biomasă de cultură existentă) variază în funcție de vârsta peștilor, fiind mai ridicată la puiet (5-8%) și mai redusă la peștele de consum (1-3%) (Cristea V. și colab., 2003).

Rația alimentară (cea mai mare cantitate de hrană ce poate fi ingerată cu ușurință de pești, într-o anumită perioadă de timp) trebuie stabilită în așa fel încât să se reducă la minim cantitatea de hrană neconsumată.

Frecvența administrării hranei influențează gradul de valorificare a acesteia. Se recomandă ca hrana să fie administrată continuu sau cu o frecvență ridicată. Acest lucru se realizează prin utilizarea de distribuitoare la cerere (distribuitoare „tip reflex”) și prin distribuitoare automate.

Performanța tehnologică și economică a unui sistem recirculant depind, în foarte mare măsură, de eficiența controlului stărilor de îmbolnăvire și al stresului. Cerințele privind managementul stării sanitare a peștilor implică excluderea oricărei posibilități de pătrundere a agenților patogeni în interiorul sistemului de creștere, obligativitatea aplicării măsurilor profilactice privind bolile infecțioase și parazitare, efectuarea unor tratamente eficiente și energice la apariția bolilor, respectarea măsurilor de igienă în toate fazele procesului tehnologic și menținerea unor condiții mediale optime, în mod special cele privind nivelul încărcării organice și conținutul în amoniac și nitriți (Cristea V. și colab., 2003).

4.4. Acvacultura integrată

Creșterea peștilor în iazuri și heleșteie poate fi integrată unor activități foarte diferite precum creșterea puilor și rațelor, porcinelor și bovinelor pe digurile și marginile bazinului acvatic.

De exemplu, în Filipine, se practică creșterea combinată porc – pește, pui – pește, rațe – pește. Aceste animale sunt crescute pe platforme deasupra bazinelor populate cu Tilapia, Clarias batrachurus și Channa striata. S-au obținut producții de 5,5 t/ha/an de tilapia și 1,5 t/ha/an de Clarias și Channa. Datorită dejecțiilor de la animale, se obțin importante sporuri zilnice de creștere.

În China se practică creșterea în comun a peștilor și palmipedelor: Producțile obținute au fost de 9 t pește /ha/an și 30 t de rațe. Apa îmbogățită în nutrienți este utilizată la irigarea câmpurilor de orez, care au producții semnificativ crescute.

4.5. Sistemul sea – ranching

Sistemul sea – ranching este practicat pe larg de japonezi, canadieni și americani, pentru exploatarea stocurilor de somon. În fiecare an se eliberează cca. 2 miliarde de pui în râuri, iar rata recapturii este între 1-5%.

Prin această tehnică se controlează reproducerea și dezvoltarea larvară. Indivizii sunt eliberați în mediul natural unde se dezvoltă prin consumul bazei trofice din acesta. Recaptura se face prin tehnici de colectare cunoscute sau prin capturare la sosirea în fluviul de origine pentru reproducere (somonii de pacific). Repopularea este practicată pe larg în râuri, în vederea exploatării prin pescuit sportiv.

Alte specii sedentare fac obiectul repopulărilor sunt acipenseridele și coregonidele în Europa și crevetele, în Japonia.

Un loc important în economia piscicolă îl reprezintă creșterea speciilor ornamentale. Se produc anual circa 350 milioane de indivizi de pești exotici de acvariu (Gupies, Platies, Molies) cu o valoare de circa 4 milioane de dolari.

5. ANALIZA CREȘTERII ȘI SUPRAVIEȚUIRII MATERIALULUI PISCICOL

5.1. Determinarea ritmului de creștere a peștilor și a supraviețuirii

5.1.1. Determinarea parametrilor biometrici

În scopul evidențierii ritmului de creștere a peștilor trebuie efectuate o serie de măsurători biometrice. Prelucrarea biometrică a peștilor constă în determinarea variabilității caracterelor la indivizi izolați sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării, cântăririi și prelucrării statistice a datelor obținute.

Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt:

caractere metrice: lungimi, grosimi;

caractere gravimetrice: greutatea;

caractere meristice: numărarea de solzi, radii, spini branhiali;

Materialele necesare acestor operațiuni sunt : riglă gradată , șubler sau compas, balanță tehnică. Pentru efectuarea de măsurători mai rapide ale lungimii și grosimii peștelui se utilizează un dispozitiv special numit ihtiometru (figura 5.1). Acest instrument este construit dintr-o scândură cu lungimea de circa 1m și lățimea de 40-60 cm. Pe lungimea și pe lățimea scândurii se prind cap în cap două scânduri de 30-45cm înălțime. Peștele conservat în alcool sau formol sau în stare vie, dar anesteziat cu diferite soluții, este cântărit și măsurat.

Figura 5.1. Măsurarea peștilor cu ihtiometru

a-ihtiometru pentru pești mari, b-ihtiometru pentru puiet,

c-modalitatea de măsurare

Prin măsurători directe se determină următorii parametri biometrici (figura 5.2):

– lungimea totală a corpului (L) – este distanța de la vârful botului până la vârful înotătoarei caudale (cm) ;

– lungimea standard a corpului (l) – distanța de la vârful botului la baza înotătoarei caudale (cm);

– lungimea capului(lc)- distanța de la vârful botului la marginea posterioară a osului opercular (cm);

– înălțimea (H) – distanța de la marginea spatelui până la linia abdomenului ,în regiunea cea mai lată a corpului (cm) ;

– grosimea corpului (G) – distanța cea mai mare dintre flancurile peștelui(cm) ;

– circumferința corpului(C)– măsurată în zona grosimii maxime a peștelui (cm) ;

Figura 5.2. Schema măsurătorilor biometrice la pești

I-înotătoare dorsală, II-înotătoare codală, III-înotătoare pectorală, IV-înotătoare ventrale, V-înotătoare codală, VI-înotătoare adipoasă, 9-20 linia laterală, 1-2 lungimea totală-absolută a corpului, 1-3 lungimea corpului până la scobitura lobului înotătoarei codale, 1-4 lungimea corpului până la înotătoarea codală, 1-5 lungimea capului, 28-15 lungimea între ochi și opercul, 1-12 lungimea botului, 13-14 diametrul ochiului, 17-22 înălțimea maximă a corpului, 26-27 înălțimea minimă a corpului, 1-17 distanța anti-dorsală, 1-18 distanța anti-ventrală, distanța anti-anală, 10-20 lungimea postdorsală, 16-18 distanța între înotătoarele pectorale și ventrale, 18-19 distanța între înotătoarele ventrale și anală, 17-29 lungimea bazei înotătoarei dorsale, 19-25 lungimea bazei înotătoarei, 17-23 lungimea bazei laterale a înotătoarei dorsale, 19-25 înălțimea înotătoarei anale, 16-24 lungimea înotătoarei pectorale, 18-6 înălțimea înotătoarei ventrale

În studiile de sistematică a peștilor, pentru identificarea exactă a unei specii, subspecii, linii sau populații se realizează o serie de măsurători specifice (biometrie taxonomică) cum sunt:

lungimea botului (lb) – distanța de la vârful botului la marginea anterioară a orbitei, pe linia mediană a capului;

înălțimea capului (hc) – se măsoară pe linia verticală ce pornește de la extremitatea posterioară a deschiderii branhiale;

înălțimea frunții (hf) – se măsoară pe verticală, de la marginea superioară a orbitei până la linia dorsală a capului;

lungimea pedunculului caudal (lp) – distanța de la extremitatea posterioară a înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;

distanța predorsală (D)- se măsoară de la vârful botului la baza primei radii a înotătoarei dorsale;

distanța postdorsală (Dl )- se măsoară de la baza primei radii a înotătoarei dorsale la baza înotătoarei caudale;

distanța preventrală (Dv)- se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei ventrale;

distanța preanală (Da)- distanța de la vârful botului la extremitatea anterioară a înotătoarei anale;

înălțimea pectoralei (hp)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din înotătoarea pectorală;

înălțimea ventralei (hv)- se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din înotătoarea ventrală;

distanța dintre pectorală și ventrală (Dpv)- se măsoară de la baza pectoralei la baza ventralei;

diametrul ochiului (do) – se măsoară de la extremitatea anterioară la cea posterioară a orbitei pe linia mediană ;

Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanțelor tehnice sau analitice, în funcție de precizia dorită. Greutatea totală (g) este masa peștelui exprimată în grame. Greutatea individuală se determină pe exemplare vii (normale sau anesteziate), pe exemplare moarte de curând sau pe exemplare congelate. Greutatea exemplarelor moarte scade foarte rapid, în funcție de specie și de condițiile de păstrare a probelor.

Pot fi înregistrate scăderi de 20-30% în numai 4 ore de la captură. Din acest motiv, la aprecierea greutății pe material conservat se fac anumite corecții în funcție de modalitatea de conservare.

Caracterele meristice care pot fi determinate sunt:

numărul solzilor de pe linia laterală;

rândurile transversale de solzi ( se numără în regiunea cea mai înaltă a corpului);

numărul radiilor din înotătoare;

formula dinților faringieni;

numărul spinilor branhiali;

5.1.2. Calcularea unor indici și coeficienți biometrici

Pe baza parametrilor biometrici determinați anterior pot fi calculați o serie de indici și coeficienți biometrici precum: indicele de profil, indicele de grosime, indicele de circumferință, coeficientul de îngrășare.

Indicele de profil este raportul dintre lungimea totală a corpului (L) și înălțimea corpului (H).

La crapul de cultură selecționat pentru formarea loturilor de reproducători acest indice trebuie să fie mai mare de 3.

Indicele de grosime este raportul dintre grosimea maximă a corpului (G) și lungimea totală a corpului (L) înmulțit cu 100. Cu cât acest indice este mai mare cu atât peștele este mai valoros din punct de vedere economic.

Indicele de circumferință ( Kiselev ) reprezintă raportul dintre lungimea standard a corpului (l) și circumferința corpului (C).

Coeficientul de îngrășare (Fulton) este raportul dintre greutatea peștelui și lungimea standard a corpului la cub, înmulțit cu 100. Acest coeficient se mai numește și coeficient de întreținere. Cu cât peștele este mai bine hrănit cu atât acest coeficient est mai mare.

5.1.3. Calcularea unor coeficienți de creștere și supraviețuire

Cu ajutorul indicilor și coeficienților biometrici determinați sau calculați anterior se poate aprecia ritmul de creștere a peștilor într-un anumit interval de timp, prin calcularea unor coeficienți de creștere (tabelul 5.1):

– sporul de creștere (creștere absolută) – este diferența dintre greutatea peștelui la finalul testului (G) și greutatea la începutul acestuia (g);

– indicele de creștere sau indicele de multiplicare a greutății inițiale – este raportul dintre greutatea peștelui la final de test și cea de la începutul testului și arată de câte ori a crescut peștele în intervalul cercetat;

– creșterea specifică zilnică, este cel mai sintetic mod de apreciere a creșterii și se calculează după formula din tabelul 6.3.

Aprecierea gradului de supraviețuire a unor loturi de pești pe parcursul desfășurării unui experiment se face prin calcularea următorilor indici:

– indicele de supraviețuire (%) – este raportul dintre numărul de exemplare vii de la finalul testului și numărul de exemplare de la începutul testului înmulțit cu 100;

– indicele de mortalitate (%) – este raportul dintre exemplare moarte până la finalul testului și numărul de exemplare de la începutul testului.

Tabelul 5.1. Principalii indici biometrici și coeficienți de creștere la pești

5.2. Aprecierea gradului de valorificare a hranei

Pentru aprecierea gradului de valorificare a diferitelor rețete de furaje concentrate utilizate în creșterea intensivă a peștilor se calculează o serie de coeficienți de valorificare a hranei.

Coeficientul de conversie a hranei (CCH) este raportul dintre cantitatea de hrană consumată într-o anumită perioadă de timp și sporul de creștere realizat în aceeași perioadă. Cu cât valoarea coeficientului de conversie este mai mică cu atât hrana este mai bine valorificată de către pește. În cadrul experimentelor de nutriție acest coeficient se calculează periodic, la intervale de 30-40 de zile și pe întreaga perioadă experimentală.

Cantitatea de hrană consumată ( g )

CCH = –––––––––––––––

Sporul de creștere ( g )

Coeficientul de eficacitate proteică (CEP) este raportul dintre sporul de greutate realizat de pești într-o anumită perioadă de timp și cantitatea de proteină din furaje consumată de pești în aceeași perioadă de timp. Acest coeficient se calculează în special când se compară rețete de hrană cu același conținut de proteine dar de natură diferită. Cu cât CEP este mai mare cu atât proteina din hrană este mai bine valorificată de pește. Pentru calcularea CEP se impune cunoaștere compoziției biochimice a hranei, în special a concentrației proteinei.

Sporul în greutate ( g )

CEP = –––––––––––––––

Cantitatea de proteina consumată ( g )

Indicele de umplere a intestinului (IU) este raportul dintre greutatea conținutului intestinal și greutatea peștelui eviscerat înmulțit cu 10 000.

Greutatea conținutului intestinal ( g )

IU = ––––––––––––––– x 10 000

Greutatea peștelui eviscerat ( g )

Acest indice arată gradul de intensitate a hrănirii. Indicele de umplere a intestinului se determină pe minimum 15 exemplare, se calculează lunar sau de minimum 3 ori într-o perioadă de creștere.

5.3. Aprecierea stării de îngrășare a peștilor

Aprecierea gradului de îngrășare a peștilor poate fi făcută prin mai multe metode:

– metode chimice, prin care se analizează conținutul de lipide din carnea de pește prin extracție la un aparat Soxhlet;

– metode gravimetrice, bazate pe faptul că o mare parte din grăsimea peștilor se depune pe organele interne. Aceasta poate fi îndepărtată relativ ușor și cântărită. Se calulează coeficientul de îngrășare, care este procentul cantității de grăsime din greutatea totală a corpului.

– metode morfometrice, bazate pe aprecierea cantității de grăsime depuse de-a lungul intestinului.

Această ultimă categorie de metode a fost pusă la punct de M.L.Prozorovskaia(1952) pentru vobla din Marea Caspică, dar poate fi cu ușurință aplicată și la ciprinidele din zona noastră. Această cercetătoare a imaginat o scară cu 6 grade, de la gradul 0, la care grăsimea de pe tubul digestiv lipsește, la gradul 5 la care tot tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime (figura 5.3. și tabelul 5.2.).

Tabelul 5.2. Scara conținutului în grăsime la pești (după G. V. Nikolski, 1962)

Figura 5.3. Aprecierea îngrășării la voblă (după Prozorovskaia, 1952)

5.4. Determinarea raportului dintre sexe

Stabilirea raportului dintre sexe la pești (sex ratio) are o importanță teoretică și practică în stabilirea capacității de reproducere a populațiilor naturale sau în estimarea numărului de reproducători în cadrul unităților piscicole.

Pentru determinarea sexului peștilor se studiază gonadele. La stadiile mature de dezvoltare determinarea sexului este ușor de realizat: la femelele adulte ovulele se disting ușor în ovare iar la masculi testiculele sunt netede, albicioase, în aparență negranulate.

La multe specii de pești există dimorfism sexual, mai evident în perioadele de reproducere (boiște), evidențiat în schimbarea culorii (mai vii la masculi), proporțiile corpului (de obicei mai mari la femele), apariția de excrescențe (butoni nupțiali la masculii unor ciprinide) (tabelul 3.7.).

La indivizii imaturi forma, culoarea și consistența gonadelor indică sexul peștilor. Pentru a ușura stabilirea diferitelor stadii ale ciclului sexual au fost întocmite diferite scale ale gradului de maturare a gonadelor. La baza acestora stă evidențierea maturației gonadelor în diferite stadii ontogenetice ( tabelul 5.3.).

Tabelul 5.3. Stadiile de maturare a gonadelor (scara Meyer corelată după Holden-Raitt)

Deoarece între greutatea gonadelor, numărul de icre și greutatea corpului există o strânsă corelație, pentru stabilirea prolificității femelelor pot fi calculați diferiți coeficienți precum coeficientul de fertilitate și raportul gonosomatic.

Coeficientul de fertilitate (Cf) sau indicele Behning se determină la reproducători femele după sacrificarea acestora și numărarea icrelor existente în ovare. Calculul se face după formula: l x g

Cf = –––- unde:

N

l – lungimea standard a corpului;

g – greutatea corpului;

N- numărul total de icre existente;

Raportul gonosomatic (Rgs) are la bază corelația dintre greutatea ovarelor și greutatea corpului femelei și se calculează după relația:

Go x 100

Rgs = –––– unde:

g

– Go- greutatea ovarelor;

– g – greutatea peștelui;

5.5. Determinarea vârstei peștilor

Determinarea vârstei peștilor dintr-un ecosistem acvatic natural sau antropic are o importanță teoretică și practică deosebită. În studiile asupra ihtiofaunei dintr-un bazin acvatic se impune cunoașterea exactă a vârstei peștilor pentru a putea stabili structura pe vârste a populațiilor din fiecare specie. Aceste date indică capacitatea de reproducere a populației și arată dacă populația este stabilă în acel ecosistem. Importanța practică constă în faptul că în cadrul crescătoriilor piscicole, la formarea loturilor de reproducători, trebuie aleși pești de o anumită vârstă, care să aibă o prolificitate maximă iar elementele seminale să aibă o viabilitate maximă.

Pentru determinarea vârstei peștilor pot fi utilizate mai multe metode:

– metoda empirică care se bazează pe observarea directă a indivizilor aflați în captivitate sau a indivizilor marcați și recapturați;

– metoda statistică (metoda Peterson) care are la bază determinarea frecvenței distribuției dimensionale a peștilor în populație;

– metoda anatomică – bazată pe analiza solzilor, a oaselor și a altor organe dure.

Principiul metodei anatomice constă în faptul că la pești, impregnarea cu calciu a unor organe osoase (solzi, otolite, radii, vertebre) nu este uniformă în cursul anului, ceea ce determină apariția unor inele de creștere la nivelul acestor organe.

Apariția inelelor de creștere este mai evidentă la speciile de pești din zonele temperate. În zonele tropicale apariția inelelor de creștere este indusă de modificări ale regimului de hrană, modificări ale bazei trofice naturale a bazinelor acvatice sau de anumite faze ale ciclului ontogenetic al peștilor (dezvoltarea gonadelor, reproducere).

5.5.1. Determinarea vârstei după solzi

Determinarea vârstei peștilor după solzi poartă denumirea de scalimetrie.

Materiale necesare: lupă binoculară, pense, lame de microscop, soluție de amoniac 5%, soluție de albastru de metil 5 %, pești de diferite vârste.

Modul de lucru: de la fiecare pește se prelevează câte 10-20 de solzi de deasupra și de sub linia laterală, din dreptul înotătoarei dorsale (figura 5.4).

Numărul solzilor trebuie să fie mai mare pentru a putea alege solzii la care inelele de creștere sunt bine evidențiate. Se introduc solzii în soluția de amoniac 2-3 minute apoi se scot și se îndepărtează mucusul cu o bucata de tifon. Se introduc solzii apoi într-un vas cu soluție de albastru de metil, se țin 1-2 minute pentru colorare, se spală cu apă distilată după care se pun pe lame de sticlă pentru a fi examinați la lupa binoculară sau la microscop. Aceștia vor fi orientați cu suprafața ornamentată spre sursa de lumină și cu partea anterioară în sus.

În câmpul optic al lupei se disting straturi concentrice de sclerite, mai opace, care alternează cu zone mai transparente, dispuse în jurul centrului solzului numit și focar. În timpul iernii când metabolismul peștelui este redus, scleritele sunt mai apropiate și mai puțin calcifiate, apărând mai transparente în imagine. În sezonul cald, odată cu accelerarea metabolismului, scleritele se distanțează, se îngroașă, se impregnează puternic cu calciu și apar în imagine ca zone mai întunecate. Numărarea acestor zone mai opace arată numărul de veri (ani) pe care le are peștele respectiv. Fiecare specie de pește are o formă și un desen caracteristic al solzului, fapt ce poate constitui un caracter de determinare sistematică a acestora.

Figura 5. 4. Zonele de prelevare a solzilor la diferite specii de pești

Solzii cicloizi, cum sunt cei de la cod, somon, păstrăv, au striuri care înconjoară complet focarul cât timp durează creșterea (figura 5.5). La solzii ctenoizi , de la biban sau ghiborț, în partea posterioară a focarului striurile nu sunt clar definite și pot fi ascunse de spini proeminenți. Din această cauză se examinează partea anterioară a solzului (figura 5.6 și figura 5.7).

Figura 5.5. Inele anuale pe un solz de păstrăv

Solzii regenerați, care se formează în urma pierderii solzilor primari, nu vor fi folosiți la determinarea vârstei peștilor deoarece aceștia nu prezintă toate striurile solzilor primari. Focarul lor prezintă o zonă clară înconjurată de striuri neregulate.

5.5.2. Determinarea vârstei după otolite

Otolitele sunt formațiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fuziformă, de dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la pești. La teleosteeni sunt în număr de trei: sagitta, aflat în saculă, care fiind cel mai mare este preferat pentru determinarea vârstei, lapillus, în utricolă și asteriscus, în lagenă. Pe fața concavă a otolitului se observă o depresiune centrală, numită sulcus acusticus, care se întinde de la capătul anterior la cel posterior și care este foarte utilă pentru localizarea centrului otolitului (figura 5.8).

Figura 5.8. Otolit de cambulă de 5 ani

După prelevarea otolitelor aceștia se păstrează în alcool, glicerină sau amestec de alcool și glicerină în proporție de 2:3, pentru clarificare. Nu se folosește formol sau acizi deoarece acești conservanți dizolvă otolitele..

Pentru o bună evidențiere a inelelor de creștere sunt necesare și unele operațiuni speciale. De exemplu, otolitele de dimensiuni mici cum sunt cele de la hering și scrumbie, sunt fixate în rășină pentru a deveni mai clare. Rășina mărește contrastul dintre zonele întunecate și cele luminoase. La speciile cu otolite mari se impune examinarea acestora în secțiune transversală, după ce acestea au fost șlefuite fin până când toate inelele devin vizibile.

Straturile depuse în timpul creșterii active din perioadele calde apar ca zone luminoase, iar cele depuse în perioadele de creștere lentă (toamna și iarna) apar ca zone întunecate sau hialin-translucide. O zonă întunecată și una luminoasă reprezintă împreună un an de creștere. Vârsta în ani se stabilește prin numărarea zonelor întunecate.

Avantajul folosirii otolitelor la determinarea vârstei peștilor constă în faptul că această metodă reflectă cu precizie toate momentele dezvoltării ontogenetice, deoarece acestea se formează în timpul dezvoltării embrionare. Dezavantajul major este că prelevarea otolitelor presupune sacrificarea peștelui, ceea ce devine o problemă pentru speciile cu mare valoare economică, pentru trofee și pentru speciile amenințate.

5.5.3. Determinarea vârstei după alte structuri osoase

La peștii osoși fără solzi sau otolite nesatisfăcătoare pentru determinarea vârstei se folosesc alte structuri osoase: radiile înotătoarelor dorsale, vertebrele, oasele operculare, cleitrum (figura 5.9 și figura 5.10).

Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece prelevarea lor nu necesită sacrificarea animalului, operațiunea se realizează ușor atât în teren cât și în laborator, prepararea lor este rapidă iar inelele false apar mai rar decât în cazul solzilor. În radii, inelele anuale de creștere apar concentrice în jurul cavității centrale iar la vertebre în jurul corpului central. La oasele operculare striurile de creștere se găsesc de-a lungul marginii lor de creștere.

La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile folosite la teleosteeni deoarece scheletul este în cea mai mare parte cartilaginos iar dinții se reînoiesc. Singura structură care poate fi folosită este centrul vertebral, care este însă incomplet mineralizat. La această structură inelele anuale sunt dispuse concentric și reflectă perioadele de creștere lentă sau rapidă. O bandă luminoasă și una întunecoasă constituie o zonă anuală de creștere.

Determinarea vârstei peștilor cu ajutorul inelelor de creștere este uneori dificil de efectuat datorită apariției unor inele suplimentare (de pui, de reproducere) care îngreunează aprecierea exactă a vârstei. La multe specii inelele de creștere nu apar clar delimitate și prin urmare este greu de apreciat corect vârsta peștelui. Forma, mărimea și claritatea inelelor de creștere depinde de ecologia speciei, de condițiile concrete de creștere a fiecărei populații.

Pe unele structuri osoase analizate în vederea determinării vârstei peștilor apar o serie de inele aberante, fie întrerupte, fie inele false de creștere. Acestea pot apare ca urmare a unor modificări fiziologice normale din timpul vieții peștilor sau ca o consecință a stresului suportat de pește în condițiile concrete de mediu, procese ce încetinesc creșterea. De obicei, inelele întrerupte apar în perioadele de creștere rapidă iar inelele false în perioadele de creștere lentă. Aceste anomalii se deosebesc greu de inelele adevărate și pot conduce la estimări greșite ale vârstei peștilor.

5.6. Determinarea productivității piscicole

Producția piscicolă este cantitatea totală de pește dintr-un anumit bazin acvatic și este numită uneori și producție terțiară, termen ce nu cuprinde însă toate grupele ecologice de pești existente într-un bazin acvatic (omnivori, carnivori, detritivori, erbivori, etc.). Productivitatea piscicolă a bazinelor acvatice poate fi încadrată în categoria productivității economice și poate fi determinată prin metode directe și prin metode indirecte. Metodele indirecte de calcul a productivității piscicole au fost inițiate de Leger (1910) și apoi completate de Huet.

Modalitatea de calcul a productivității piscicole a apelor naturale a fost elaborată inițial de Leger (1910, 1937, 1945) care stabilește formule de calcul diferite pentru apele curgătoare și pentru cele stătătoare.

Pentru apele curgătoare, formula de calcul a productivității piscicole este:

K = B x L x h unde:

K = productivitatea anuală , în Kg /Km de râu;

B = capacitatea biogenică;

L = lățimea albiei râului;

h = coeficient în funcție de pH-ul apei (ape acide = 1; ape alcaline = 1,5)

Pentru apele stătătoare, relația de calcul a productivității piscicole este:

K = S / 10 x B x h unde:

K = productivitatea piscicilă, în Kg /ha;

S = suprafața bazinului, în ha;

B = capacitatea biogenică;

h = coeficient în funcție de pH-ul apei (ape acide = 3; ape alcaline = 4,5)

Capacitatea biogenică este definită ca expresia valorii nutritive a unui curs de apă, analizat din punct de vedere al bogăției lui în componente vegetale și animale ce constituie hrana peștilor. Pe baza analizei caracteristicilor fizico-chimice, fizio-geografice și biologice, Leger încadrează bazinele acvatice în 10 clase de capacitate biogenică, fiecare cu un anumit punctaj, începând de la clasa I cu 56 de puncte și până la clasa X cu 140 de puncte (tabelul 5.4.).

Tabelul 5.4. Clasele de capacitate biogenică și punctajul corespunzător

M. Huet (1949, 1964) căutând să generalizeze aplicarea relației lui Leger la diferite categorii de bazine acvatice situate în zone geografice diferite, completează formula de calcul a productivității piscicole adăugând coeficientul de productivitate (K) și astfel se ajunge la relația cunoscută ca formula lui Leger-Huet.

Pentru ape curgătoare aceasta este: Pn = L x B x K unde:

Pn = productivitatea naturală, în Kg / Km de râu;

L = lățimea albiei râului, în metri;

B = capacitatea biogenică; K = coeficientul de productivitate;

Pentru bazinele acvatice amenajate, formula de calcul a productivității piscicole naturale este:

unde: Pn productivitatea piscicolă naturală totală (kg);

Na suprafața bazinului (ari)

B capacitatea biogenică a bazinului

K coeficientul de productivitate

Coeficientul de productivitate (K) este produsul a patru coeficienți secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce influențează mărimea productivității piscicole a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei (K1), reacția apei (K2), speciile de pești (K3), vârsta acestora (K4). Ca valoare, coeficientul de productivitate variază între 1-15,75 (tabelul 5.5.).

K = k1 x k2 x k3 x k4

Productivitatea lacurilor naturale depinde de încadrarea lor într-un anumit grad de trofie (eutrof, oligotrof, distrof) și este corelată cu așa numitul “coeficient al malului” prin care se înțelege raportul dintre lungimea malului și suprafața bazinului. Bazinele cu o linie a malului mai sinuoasă au o productivitate piscicolă mai crescută.

Tabelul 5.5. Valoarea coeficienților secundari de productivitate

O apreciere mai exactă a capacității biogenice a iazurilor și heleșteielor ciprinicole poate fi făcută prin analiza principalilor indicatori ce condiționează productivitatea piscicolă a acestor bazine acvatice (Gheracopol și colab. 1977).

În funcție de valoarea acestor indicatori bazinele acvatice amenajate sunt încadrate în 3 categorii: ape productive – notate cu 10; ape cu productivitate medie – notate cu 7; ape slab productive – notate cu 4.

La fiecare bazin sunt determinați 14 parametrii (temperatura apei, oxigen, pH, transparență, raport Ca/Mg, duritate, alcalinitate, azotați, fosfați, azotiți, fitoplancton, zooplancton, zoobentos, vegetație submersă) cărora li se acordă o notă ( 4, 7 sau 10) în funcție de încadrarea într-una din cele trei categorii (se pot acorda note lunare sau trimestriale și se calculează media lor aritmetică).

Suma acestor note determină încadrarea bazinului într-una din cele 10 clase ale capacității biogenice (de la clasa I 60 puncte până la clasa X 140 puncte). Se calculează apoi productivitatea piscicolă naturală a bazinului respectiv prin aplicarea formulei lui Leger-Huet, modificată:

Pn = 10 x B x K unde: Pn = productivitatea piscicolă naturală, în

Kg / hectar;

B = capacitatea biogenică (I- X);

K = coeficientul de productivitate;

Modul de calcul a productivității piscicole naturale a unui iaz din care s-au recoltat probe hidrochimice și biologice în lunile aprilie, iulie și septembrie, folosind metoda arătată anterior este prezentat în tabelul 5.7.

Tabelul 5.6. Valorile indicatorilor de apreciere a capacității biogenice a

iazurilor și heleșteielor ciprinicole

Tabelul 5.7. Productivitatea piscicolă naturală a unui iaz pentru creșterea ciprinidelor – studiu de caz

6. Glosar

A

Acvacultura – știința care se ocupă cu creșterea și cultivarea diferitelor specii de organisme acvatice, care au valoare economică sau intră în hrana naturală a acestor viețuitoare;

Aerofagie – boală ce apare la puietul de pește în primele stadii de viață, datorită introducerii în bazinele de creștere de apă sau aer la presiune de peste 3 atmosfere; bulele de aer formate sunt înghițite de pești, abdomenul se balonează, puietul stă în poziție verticală, cu gura deschisă;

Afital – zona profundală a unui lac, în care vegetația acvatică lipsește;

Afotic – zonă a pelagialului marin care începe de la 300-400 m și până la cele mai mari adâncimi, caracterizat prin lipsa luminii și a organismelor autotrofe; populat numai cu organisme heterotrofe;

Ahalobionte – organisme acvatice care trăiesc exclusiv în apele dulci (sin. organisme dulcicole);

Albie – porțiunea patului văii ocupată permanent sau temporar de o apă curgătoare;

Albie majoră – porțiunea patului văii acoperită de apă numai în timpul viiturilor;

Albie minoră – porțiunea de vale acoperită în cea mai mare parte a anului sau permanent de un curs de apă;

Alevin – stadiul ontogenetic în dezvoltarea peștilor cuprins între resorbția sacului vitelin și apariția solzilor (sin. prepui);

Alge – plante inferioare, cu cromatofori în celule, care în ciclul evolutiv sunt strâns legate de prezența apei;

Alge fotofile – alge care se dezvoltă în zona cu luminozitate intensă;

Alge sciafile – alge care se dezvoltă la adâncimi mari, cu luminozitate foarte redusă;

Algicid – substanțe care provoacă moarte uneia sau a mai multor specii de alge; utilizate în prevenirea înfloririlor algale;

Algistatic – substanțe naturale sau de sinteză care inhibă dezvoltarea algelor;

Aluviuni – depozite solide formate din bolovani, pietriș, nisip sau mâl, cărate de apele curgătoare și care se depun pe fundul albiei sau în cuveta lacurilor;

Amenajări piscicole – lucrări de terasament și construcții efectuate în vederea amenajării de iazuri și heleșteie, destinate creșterii peștilor;

Anafore – vârtejuri puternice de apă care se formează în zone adânci de pe cursul râurilor mari și al fluviilor;

Anadromi – pești care migrează contra curentului apei, din mări în fluvii și râuri (sin. potamotoci);

Aparat opercular – grup de patru oase sau piese cartilaginoase, acoperite cu tegument, care acoperă cavitatea branhială la pești;

Ape ahaline – ape la care concentrația de săruri este până la 0,5 g/l (sin.ape dulci);

Ape euhaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 30 și 40 g ‰ (sin. ape marine);

Ape hiperhaline – ape cu salinitate peste 40 ‰ ;

Ape mezohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 5-18 ‰ ;

Ape mixohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 0,5-30 ‰ (sin. ape salmastre);

Ape oligohaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 0,5-5 ‰ ;

Ape polihaline – ape cu salinitatea cuprinsă între 18-30 ‰ ;

Ape salmastre de tip marin – ape marine îndulcite prin aport exterior de ape cu conținut redus de săruri minerale; scăderea salinității are loc prin aport de ape fluviale, ape de precipitații sau provenite din izvoare freatice;

Ape siderotrofe – bazine acvatice cu cantități mari de săruri de fier;

Autoepurarea biologică a apelor – ansamblu de procese fizice, chimice și biologice prin care substanțele care impurifică un bazin acvatic își reduc treptat concentrația, prin diferite mecanisme biologice, prin acțiunea bacteriilor, algelor, ciupercilor sau a unor organisme animale filtratoare;

B

Bahnă – o fostă japșă sau un braț mort a unei ape curgătoare, colmatate treptat, în care s-a fixat stuful și unde solul a rămas semifluid;

Baltă – ecosistem acvatic natural cu adâncime sub 2 m, cu suprafață variabilă și formă neregulată, formată în depresiuni naturale din zonele inundabile; poate avea comunicare permanentă sau temporară cu o apă curgătoare;

Baraje – construcții hidrotehnice din pământ, lemn, fascine sau beton ridicate pentru amenajarea unor ecosisteme acvatice antropogene(iazuri, heleșteie, lacuri de baraj și de acumulare); construirea lor are drept scop reținerea apei la un anumit nivel pe o vale naturală sau devierea unui curs de apă;

Batibentonici – pești marini care trăiesc pe substratul bazinului, la adâncimi mai mari de 200 m;

Batipelagial – domeniul acvatic care se întinde de la adâncimea de 200 m până la 2.500 m și izoterma de 4 0C;

Batimetru – aparat cu ajutorul căruia se iau probe de apă de la diverse adâncimi; format dintr-un cilindru metalic sau din masă plastică și două capace, care închid etanș cilindrul la adâncimea dorită, prin acționarea unui mecanism produsă de o piesă metalică numită mesager și care alunecă pe frânghia cu care este legat batimetru;

Bazin hidrografic – zona de pe cuprinsul căreia își strânge apele o apă curgătoare sau stătătoare;

Bazin piscicol – ecosistem acvatic delimitat de maluri naturale sau artificiale, unde trăiesc, cresc și se reproduc peștii;

Bental – domeniul care cuprinde fundul marin de la linia de demarcație cu uscatul și până la cele mai mari adâncimi; cuprinde 7 etaje: supralitoral, mediolitoral, infralitoral, circalitoral, bathial, abisal și ultraabisal; în sens larg definește substratul unui bazin acvatic;

Bentos – populații de organisme vegetale și animale a căror existență este legată tot ciclul ontogenetic sau numai o parte a acestuia de substratul bazinului;

Biodebit – cantitatea de substanță organică, exprimată în grame, care trece printr-un punct al unui curs de apă, în timp de o secundă;

Biodermă – organisme vegetale sau animale care trăiesc în apă, lipite de diferite suporturi solide vii sau moarte (sin. biotecton);

Biomasă – cantitatea de materie vie, exprimată în unități de masă sau de volum, raportată la unitatea de suprafață sau volum a bazinului acvatic (mg /l ; g / m 2 ; g / m 3);

Biomasă planctonică – cantitate totală de organisme planctonice dintr-un bazin acvatic, exprimată în g / m 3 sau mg/l;

Boiște – denumire populară pentru reproducerea naturală a peștilor (sin. bătaie);

Bonitarea apelor piscicole – stabilirea productivității naturale a bazinelor acvatice pe baza determinării caracteristicilor fizice, chimice și biologice ale acestora, în vederea creșterii, dezvoltării și reproducerii peștilor;

C

Capacitate biogenică – valoarea nutritivă a unei ape, analizată din punct de vedere a bogăției ei în organisme vegetale și animale ce constituie hrana naturală a peștilor;

Catadromi – specii de pești care migrează în sensul curentului apei, din râuri și fluvii în mări (sin. thalasotoci);

Coeficient de fertilitate (al lui Behning) – servește la calcularea prolificității unei femele de pește;

Coeficient de mal – raportul dintre lungimea malului unui lac și suprafața lui; cu cât este mai mare cu atât productivitatea biologică a lacului este mai ridicată;

Coeficientul de productivitate piscicolă (K) – utilizat la stabilirea productivității piscicole a unui bazin acvatic; este produsul a patru coeficienți secundari fiecare corespunzând unui anumit factor ce influențează mărimea productivității piscicole a bazinului sau cursului de apă: temperatura apei (K1), reacția apei (K2), speciile de pești (K3), vârsta acestora (K4). Ca valoare, coeficientul de productivitate variază între 1-15,75. K = k1 x k2 x k3 x k4

Coeficientul de transparența – raportul dintre cantitatea de lumină căzută pe suprafața apei și cantitatea de energie luminoasă absorbită de apă; se determină cu ajutorul unui fotometru;

Coeficientul adâncimii specifice – raportul dintre adâncimea medie și adâncimea maximă a unui bazin acvatic;

Coeficientul de troficitate – raportul dintre biomasa consumatorilor și biomasa componentelor nutritive dintr-un bazin acvatic;

Coeficientul F/B al lui Alm – caracterizează productivitatea unui bazin acvatic; este raportul dintre cantitatea de pește prins anual și biomasa bentosului, ambele exprimate în Kg/ha;

Coeficientul lui Lundbeck – se utilizează pentru determinarea producției piscicole a unui bazin acvatic, ținând cont de faptul că producția piscicolă reprezintă 10% din biomasa totală din bazin;

Colmatare – proces de depunere a materialului solid purtat de ape, având ca rezultat ridicarea fundului bazinului sau umplerea cuvetei lacului;

Colorit bentonic – specific peștilor bentonici: spatele cu nuanțe întunecate, pe laturi cu pete mai închise, abdomenul în culori deschise;

Colorit nupțial – colorație vie pe care o au peștii în perioada reproducerii; este mai evidentă la masculi;

Colorit pelagic – specific peștilor pelagici: spatele cu nuanțe verzui sau albăstrui, abdomenul și laturile argintii;

Consum mediu specific de hrană – raportul dintre cantitatea de hrană consumată de pește și creșterea lui în greutate (sin. coeficient de conversie a hranei);

D

Debitul apei – volumul de apă care se scurge într-o unitate de timp, printr-o secțiune dată din albia unei ape curgătoare; se exprimă în l / s sau m3 /s;

Debit lichid – cantitatea de lichid transportată de o apă curgătoare în unitatea de timp; se exprimă în m 3 / s;

Debit lichid global – cantitatea totală de apă pe care o transportă apele curgătoare de toate categoriile în cursul unui an; estimat între 37.000 și 41.000 Km3 /an;

Debit solid – cantitatea totală de suspensii transportate sau târâte pe fund, de o apă curgătoare; se exprimă în t /an ;

Debit solid global – debitul solid al tuturor apelor curgătoare de pe Terra; estimat la 0,13 x 10 8 t / an;

Deficit momentan de oxigen – diferența dintre concentrația oxigenului în momentul recoltării probei de apă și concentrația oxigenului la saturație, la temperatura apei din acel moment;

Deficit real de oxigen – suma dintre deficitul momentan de oxigen și cantitatea de oxigen care ar trebui să existe pentru oxidarea totală a substanțelor oxidabile (metan, azotiți) din acel bazin acvatic;

Deltă – despletirea în brațe a unui fluviu la vărsarea în mare; etimologia cuvântului vine de la a patra literă a alfabetului grecesc (Δ), legat de faptul că în antichitate cea mai cunoscută deltă era cea a Nilului, cu formă de triunghi cu baza pe coastele M. Mediterane;

Delta fluvială a Dunării – porțiunea de deltă situată la vest de grindurile Letea, Caraorman și Crasnicol; ocupă circa 65% din suprafața totală a Deltei;

Delta maritimă a Dunării – zona deltei care cuprinde grindurile Letea, Caraorman, Crasnicol și zonele de la est de acestea (sin. delta fluvio-marină);

Demersale – organisme acvatice care trăiesc în zona litorală și vin în contact direct cu fundul apei (de exemplu, madreporarii, echinodermele, algele Zostera, Posidonia);

Densitatea apei – raportul dintre volum și greutate; variază în funcție de temperatură, salinitate, presiune, concentrație de substanțe aflate în suspensie; apele dulci au densitatea maximă, egală cu 1, la 4 0C;

Denitrificare – procesul de reducere a azotaților și azotiților până la oxizi de azot, care apoi pot fi reduși la azot molecular și eliminat în atmosferă;

Desalinizare – proces de reducere a concentrației de săruri din apa marină de la circa 35 g/l la 1 g/l; procedeu utilizat pentru obținerea apei potabile din apa de mare;

Detritofage – organisme animale care se hrănesc cu detritus (sin. detritivore);

Detritus – particule de resturi vegetale și animale care se depun pe fundul bazinelor acvatice, pe obiectele din apă sau pe vegetație;

Discul lui Secchi – instrument care servește la măsurarea transparenței apei; este un disc de culoare albă cu diametru de 20-25 cm, legat cu o sfoară de câțiva metri;

Dimorfism sexual – fenomen prin care în cadrul aceleași specii, indivizii de sexe diferite se deosebesc între ei printr-un ansamblu de caractere distincte; prezent și la pești și amfibieni, mai ales în perioada de reproducere;

Dolie – locuri adânci și liniștite, dispuse în lungul albiei apelor curgătoare;

Duritatea apei – suma concentrațiilor cationilor prezenți în apă, cu excepția celor de hidrogen și a metalelor alcaline; este dată practic de suma concentrațiilor ionilor de calciu și magneziu; se exprimă în grade de duritate franceze sau germane: 1 0G =10 mg CaO /l iar 1 0F=10 mg CaCO3 / l;

Duritate temporară – suma concentrației bicarbonaților de calciu și magneziu prezenți în apă și care pot fi eliminați prin fierbere;

Duritate permanentă – cantitatea totală de cloruri, sulfați și nitrați, care se mențin în apă după precipitarea carbonaților;

Duritatea totală – suma dintre duritatea permanentă și cea temporară;

E

Epilimnion – stratul de apă de la suprafața bazinelor acvatice stătătoare, bine luminat și oxigenat, populat abundent cu organisme planctonice (sin. zona trofogenă);

Erupție nupțială – mici noduli cornoși, de culoare albă, dispuși în serii pe cap, corp și înotătoare; apar în special la masculii de ciprinide în perioada de reproducere;

Euribate – organisme acvatice care pot trăi la diverse adâncimi în masa apei deoarece suportă variații mari ale presiunii hidrostatice;

Eurifage – organisme animale care se hrănesc cu un număr mare de specii vegetale și animale;

Eurihaline – organisme care trăiesc în ape cu o salinitate foarte variabilă;

Eurione – organisme care pot trăi atât în ape acide cât și în ape alcaline;

Eurioxibionte – organisme care viețuiesc în ape cu variații mari ale concentrației oxigenului;

Euriterme – organisme care suportă variații mari de temperatură;

Eutrofizarea apelor – proces de creștere a fertilității apelor prin îmbogățirea lor în elemente biogene, în special azotați și fosfați, fenomen ce are ca urmare proliferarea fitoplanctonului și a macrofitelor acvatice, accelerarea sedimentării suspensiilor în apă, colmatarea lacurilor și succesiunea lor spre mlaștini;

F

Factor limitant – factor de mediu, biotic sau abiotic, care intervine în oprirea dezvoltării unei specii sau populații;

Factorul rhopic – raportul în care se găsesc diferiți ioni în apă și care acționează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcționali ai arganismului (sin. rhopie);

Fileu planctonic – instrument pentru colectat organismele planctonice din masa apei; se compune dintr-un cerc metalic de care se fixează un sac conic din sită deasă de mătase, la vârful căruia se leagă etanș un pahar metalic prevăzut cu un robinet (sin. ciorpac limnologic);

Fitofage – organisme care se hrănesc cu vegetale;

Fitoplancton – organisme planctonice de origine vegetală, prezente în zona luminată a pelagialului, de regulă monocelulare;

Fixativ Stockard – reactiv utilizat pentru evidențierea icrelor embrionate; este format din 5 ml acid acetic, 5 ml glicerol, 5 ml formalină și 85 ml apă distilată;

Fizocliști – pești care nu au vezica înotătoare în legătură cu tubul digestiv;

Fizostomi – pești care au vezica înotătoare în legătură cu tubul digestiv printr-un canal numit ductus pneumaticus;

Furaje granulate – amestecuri de produse vegetale și animale, în proporții bine stabilite, încât să asigure necesarul de nutrienți, minerale și vitamine specific fiecărei specii și categorii de vârstă; ingredientele sunt amestecate cu un liant, sunt presate cu un dispozitiv special, rezultând granule stabile, accesibile dimensional peștilor, ușor de digerat și nu provoacă intoxicații;

G

Gamodromi – pești care întreprind migrații pentru reproducere;

Ginogeneză – diviziunea și formarea embrionului în icră, prin stimularea spermatozoidului, fără a avea loc o fecundare propriu-zisă (contopirea nucleului icrei cu nucleul spermatozoidului); procesul se întâlnește la Carassius auratus gibelio;

Gonopodium – partea anterioară a înotătoarei anale, transformată în organ de acuplare; prezent la unele specii de pești osoși vivipari;

Grade- zi – echivalentul expunerii icrelor la o temperatură de 10 C, timp de 24 de ore;

Grupe de vârstă – categorii de indivizi din aceeași populație, apăruți în aceeași perioadă de timp; într-o populație poate exista: vârsta prereproducătoare sau tineretul (indivizi de la naștere și până la prima reproducere), vârsta reproducătoare sau adulții (indivizii reproducători) și vârsta postreproducătoare (indivizi în perioada de la ultima reproducere și până la moarte);

H

Haină nupțială – colorit viu sau erupții nodulare, care apar pe cap și pe corp; în special la peștii masculi în perioada de reproducere;

Heleoplancton – planctonul specific iazurilor;

Heleșteu – bazin piscicol artificial cu diferite folosințe (de creștere a puietului, de reproducere, de creștere a alevinilor, etc), de suprafață relativ redusă, care se poate vida; este amenajat prin îndiguire și săpătură, este prevăzut cu canale de alimentare și evacuare a apei;

Hemimetabole – organisme a căror evoluție ontogenetică de la ou la adult decurge progresiv, fără a se înregistra o histoliză și o histogeneză accentuată; se evidențiază la pești;

Heterozis – obținerea în prima generație a unor caractere valoroase, superioare genitorilor, prin metisare sau hibridare;

Hibridare – încrucișare unei femele cu un mascul din specii diferite, din același gen sau genuri diferite; procesul poate avea loc pe cale naturală sau artificială iar hibrizii rezultați sunt de regulă sterili;

Hidrobion – recipient de forme și mărimi diferite, din tablă, material plastic, fibră de sticlă sau lemn, care servește la transportul în stare vie a organismelor acvatice;

Hidrobionți – nume generic dat tuturor organismelor vegetale și animale care populează mediul acvatic;

Hidroserie – succesiunea unei biocenoze de la un teren umed spre unul uscat (de exemplu, secarea unei bălți, transformarea ei în mlaștină și apoi în câmpie);

Hidrosfera – totalitatea apelor circulante de pe Pământ; are un volum de circa 1,5 miliarde Km 3 și o greutate de 13.660 Gg (1 Gg = 10 20 g);

Hifalmirobiont – organism acvatic a cărui dezvoltare se petrece în mediul salmastru iar în cel dulcicol sau marin apar sporadic (de exemplu, turbelariatul Macrostomum, moluștele Dreissena și Teadoxus, sturionii, guvizii);

Hipolimnion – zona de fund a pelagialului unui bazin acvatic, lipsită de lumină solară și de plante și unde temperatura este aproximativ constantă;

Holobiotici – pești care migrează în același mediu: pot fi thalasobi (migratori marini) sau potamobii (migratori dulcicoli);

Hrană naturală – organismele vegetale și animale din apă, care servesc ca hrană pentru pești; poate fi de bază, secundară, ocazională sau impusă;

Hrană suplimentară – furaje simple sau combinate, care se distribuie peștilor în creșterea dirijată și care contribuie esențial la obținerea unor producții economic rentabile;

I

Iaz – ecosistem acvatic antropogen amenajat în albia unei ape curgătoare sau în depresiuni, în scopul creșterii peștilor, ca sursă de apă pentru irigații, etc; prezintă două maluri naturale și un baraj construit pentru reținerea apei; este alimentat din apă de precipitații și izvoare ori din canale deviate din apele curgătoare;

Icre demersale – icre mai grele decât apa; evacuate în apă cad la fund și se lipesc de substrat (la crap) sau sunt libere (la păstrăv);

Icre pelagice – icre mai ușoare decât apa; plutesc datorită prezenței picăturilor de ulei în icră sau datorită măririi volumului în contact cu apa;

Ihtiologie – știința care se ocupă cu sistematica, ecologia și răspândirea geografică a peștilor;

Ihtiomasă – cantitatea de pește, indiferent de specie, dintr-un bazin acvatic; se exprimă în kg ;

Ihtiometru – instrument care servește la determinarea parametrilor biometrici ai peștilor;

Ihtiopatologia – ramură a patologiei animale, care are ca obiect de studiu stările de boală ale peștilor; se ocupă cu depistare bolilor, studiază efectul lor patogen, ciclul evolutiv al agenților patogeni și stabilește metodologia curativă și preventivă a îmbolnăvirilor;

Incubator – dispozitiv în care se țin icrele fecundate în timpul dezvoltării embrionare, până la eclozare; apa care alimentează incubatorul este nepoluată, cu un anumit debit și o temperatură aproximativ constantă, caracteristică speciei date;

Indice planctonic – cantitatea globală de organisme planctonice, exprimată în cm3 și raportată la 1 m3 de apă, dintr-un bazin acvatic;

Î

Înflorirea apelor – dezvoltarea excesivă a fitoplanctonului în ecosistemele acvatice; fenomen periculos care afectează în special peștii: în timpul zilei datorită cantităților mari de oxigen produs prin fotosinteză are loc o suprasaturație a apei în oxigen care determină apariția bolii bulelor de gaz (embolie gazoasă) iar noaptea datorită consumului mare de oxigen prin respirație apar fenomene de hipoxie sau anoxie;

Împotmolire – procesul de invadare cu plante și sedimente a unui bazin acvatic, având drept consecință ridicarea substratului solid pe care curge sau stă apa;

J

Japșă – baltă de dimensiuni reduse, specifică Deltei Dunării, care în perioadele secetoase poate seca; caracterizată prin adâncime mică, oscilații sezoniere ale nivelului apei; luciul apei este acoperit în întregime de populații de lintiță, penița apei, brădiș iar pe margine se dezvoltă stuf; poate proveni din colmatarea ghiolurilor sau a bălților;

L

Lac – ecosistem acvatic localizat în depresiuni relativ adânci ale scoarței terestre ocupate permanent de apă și care întrețin sau nu legătura cu oceanul planetar; sub raport topografic prezintă două zone distincte: o zonă litorală, bine limitată, acoperită cu vegetație emersă și submersă, numită și zonă fotică sau trofogenă și o zonă profundă, lipsită de lumină, fără plante, populată cu numeroși consumatori și descompunători, acoperită cu mâl fin numită adesea și zona trofolitică;

Lacuri de acumulare – ecosisteme acvatice antropogene, formate prin bararea unei ape curgătoare și în care durata de staționare a apei este de ordinul lunilor sau anilor(de exemplu, lacul Porțile de Fier, lacul Izvorul Muntelui – Bicaz);

Lacuri de baraj – lacuri artificiale, formate prin bararea unei ape curgătoare, la care timpul de retenție a apei durează ore sau zile;

Lagună – ecosistem acvatic format dintr-o porțiune de mare sau de lac de mari dimensiuni, aproape complet separată de restul bazinului, fie prin cordoane litorale nisipoase, fie printr-un recif de corali (de exemplu, complexul lagunar Razim – Sinoe);

Linia laterala – organ senzorial, caracteristic peștilor, constituit dintr-un canal lateral sub tegument, ramificat în canalicule care străbat solzii și în care sunt dispuse celule mucoase și senzoriale, care sunt în legătură cu nervul lateral;

Lotică – specie care trăiește în apele curgătoare (sin. reobiontă);

M

Maricultură – creșterea dirijată a organismelor marine de interes economic (de exemplu, alge, moluște, crustacee, pești) (sin. acvacultură marină);

Mediu marin – format din totalitatea mărilor și oceanelor planetei care au ca trăsătură comună salinitatea cuprinsă între 35-37 g ‰ ;

Mediu salmastru – totalitatea apelor mixohaline, cu o salinitate cuprinsă între 0,5-30‰ ; etimologic, de la cuvântul latin salmacidus care definește un gust apropiat de al apei de mare;

Metabolismul curent al peștilor – consumul mediu de oxigen în stare de activitate moderată;

Metaximioste – oase mici sub formă de Y sau baghete, izolate în masa musculară a peștilor;

Monofage – organisme care se hrănesc cu o singură specie vegetală sau animală;

Musură – sectorul de mare situat între gurile a două brațe ale unui fluviu (de exemplu, Golful Musura între brațul Chilia și brațul Sfântu Gheorghe); (sin. melea);

N

Năvod – instrument de pescuit activ, confecționat din plasă cu ochiuri de diferite dimensiuni, folosit la pescuitul în larg sau pe lângă maluri; este format dintr-un sac (matiță) și două plase laterale (aripi) de care se leagă câte o frânghie lungă care servește la tras năvodul după ce a fost întins în apă;

Necton – organisme animale acvatice care au organe de locomoție bine dezvoltate și se deplasează activ în masa apei în căutarea de locuri de hrănire, iernare sau reproducere;

Neritice – organisme care trăiesc în zona platoului continental al mărilor și oceanelor;

Neritice bentale – organisme marine care trăiesc pe substratul platoului continental, până la adâncimea de 200 m;

Neritice pelagiale – organisme marine care trăiesc în masa apei, deasupra platoului continental;

Nitrificare – procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic ce iau naștere prin amonificare sunt oxidate la nitriți;

Nod marin – unitate de măsură pentru viteza navelor; este egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1853 m) pe oră;

Nutrienți – elemente chimice prezente în apă, necesare dezvoltării organismelor vegetale acvatice; în principal, azotați și fosfați (sin. elemente biogene);

O

Oceanodrom – specii de pești care migrează numai în interiorul mediului marin (de exemplu, scrumbia albastră, pălămida, tonul, etc.);

Organe suprabranhiale – formațiuni generate prin transformarea primului arc branhial într-un țesut spongios; prezente la unele specii de pești din familia Anabantidae și servesc la captarea aerului atmosferic în actul respirației;

Organul lui Weber – formațiune prezentă la pești din grupul Cypriniformes; format dintr-un șir de oscioare (claustrum, scaphium, intercalarium, tripus) care leagă vezica înotătoare de urechea internă;

Ostracofili – denumire dată peștilor care depun icre în cavitatea paleală a scoicilor;

Ostreicultură – ramură a acvaculturii care se ocupă cu creșterea, protejarea și comercializarea stridiilor;

Osul amar – nume impropriu dat plăcii cornoase dispuse pe partea ventrală a bazioccipitalului, la craniul ciprinidelor; împreună cu dinții faringieni, servește la triturarea hranei;

Overfishing – fenomen ce apare atunci când după un efort de pescuit sporit urmează o perioadă cu un randament mai scăzut (sin. suprapescuit);

Ovopari – pești la care fecundarea este internă iar dezvoltarea embrionară este externă (de exemplu, la vatos);

Ovovivipari – pești la care fecundarea și dezvoltarea embrionară este internă (de exemplu, la câinele de mare);

Ovulipari – pești la care fecundarea și dezvoltarea embrionară sunt externe (majoritatea speciilor);

P

Pepinieră piscicolă – amenajare piscicolă destinată producerii de puiet de pește în vederea creșterii intensive sau repopulării bazinelor acvatice naturale;

Pești cu evoluție asincronă a celulelor sexuale – pești la care depunerea icrelor se face în câteva porții, distanțate în timp, în cursul unui an;

Pești cu evoluție sincronă a celulelor sexuale – pești la care, în cursul anului, depunerea icrelor se face într-o singură porție;

Pești litorali – pești marini care trăiesc în prejma țărmului, în zona de influență a valurilor, până la adâncimea de 20 m;

Pești monociclici – specii de pești care în timpul vieții se reproduc o singură dată și mor după depunerea elementelor seminale (de exemplu, anghilele și somonii);

Pești policiclici – pești care în timpul vieții se reproduc de mai multe ori;

Pești potamodromi – pești care migrează dintr-o zonă în alta a apelor dulci (din zona colinară în cea de șes sau invers) sau dintr-un râu în altul (de exemplu, cleanul, mreana, știuca, etc.);

Pești reofili – pești care depun icrele în curentul apei;

Piscicultură – ramură a acvaculturii, care se ocupă cu creșterea, reproducerea și îmbunătățirea calitativă și cantitativă a populațiilor piscicole, prin amenajarea apelor, selecția, furajarea și exploatarea peștilor, reglementarea pescuitului etc;

Placă hipurală – arc hemal puternic dezvoltat, situat la vertebrele de la extremitatea coloanei vertebrale de la pești; se găsește la baza înotătoarei caudale homocercă;

Planctonofage – organisme animale care se hrănesc cu plancton;

Potamotoci – pești care migrează împotriva curentului apei, adică din mare în fluvii (sin. anadromi);

Productivitatea biologică – capacitatea unui bazin acvatic de a reproduce substanța organică în organisme vii;

Productivitate economică – capacitatea unui bazin acvatic de a produce organisme ce au importanță economică;

Productivitatea piscicolă – capacitatea unei ape de a întreține o anumită cantitate de pește;

Producție biologică – cantitatea de materie vie și excrete produsă în unitatea de timp în cadrul unui ecosistem, prin utilizarea unei anumite cantități de energie potențială, exterioară sau interioară ecosistemului dat;

Prolificitate absolută – numărul total de icre din ovarele unui pește femel;

Prolificitate relativă –numărul de icre raportat la unitatea de greutate (kg);

Pterigopodii – organe de acuplare provenite din transformarea regiunii anterioare a înotătoarelor ventrale (la rechinii Batoidei);

Puiet – etapă în dezvoltarea ontogenetică a peștilor, care ține de la apariția solzilor și până la dezvoltarea elementelor sexuale;

Pungă incubatoare – formațiune tegumentară situată pe partea ventrală la masculii de Syngnathus și Hippocampus; servește la incubarea icrelor depuse de femelă și fecundate de mascul;

R

Ranicultură – ramură a acvaculturii care se ocupă cu creșterea, protejarea și valorificarea broaștelor verzi de apă, comestibile (la noi interesează, în special, Rana ridibunda);

Râmnic – iaz primitiv, cu suprafață mică, fără scurgere;

Reacția ionică – logaritm cu semn schimbat al concentrației ionilor de hidrogen dintr-o soluție (sin. pH);

Regimul unui râu – totalitatea caracteristicilor hidraulice ale unei ape curgătoare: debit, nivel, viteză de curgere, perioadă de îngheț, transport de aluviuni, etc.; determină structura și diversitatea biocenozelor acvatice, producția și productivitatea ecosistemului;

Regula pantelor a lui Huet – în aceeași regiune biogeografică, apele curgătoare cu aceeași lățime, adâncime și pantă, au o faună piscicolă asemănătoare;

Reobionte – organisme adaptate la apă curgătoare;

Reofile – organisme iubitoare de apă cu viteză mare de curgere;

Reotactice – organisme care se deplasează contra curentului de curgere al apei;

Ritron – ansamblul speciilor adaptate să trăiască în torenți, pâraie și râuri mici de munte;

S

Salmonicultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creșterea, reproducerea, furajarea și comercializarea diferitelor specii de păstrăv;

Sandrocultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creșterea, reproducerea și comercializarea șalăului precum și cu repopularea apelor naturale cu această specie;

Scalimetrie – studiul determinării vârstei peștilor după solzi;

Scară colorimetrică Forel – Uhle – instrument folosit pentru aprecierea culorii apei dintr-un bazin acvatic; este un stativ cu 22 de tuburi colorimetrice, pline cu soluții colorate, rezultate din combinarea în diferite proporții a unor soluțiilor de sulfat de cupru și cromat de potasiu;

Sedentare – animale bentonice care trăiesc pe substrat dar pot efectua deplasări pe distanțe scurte(de exemplu, unele gasteropode de talie mare, echinodermele și unii pești bentonici precum gobiidele și pleuronectidele);

Semimigratori – pești care fac migrații de hrănire, reproducere sau iernare, pe distanțe scurte, în același fel de ape din punct de vedere al salinității (de exemplu, din Dunăre în bălți sau râuri și invers);

Setci – instrumente de pescuit pasiv, formate din una sau două rețele de ață fină, cu dimensiuni diferite ale ochiurilor, suprapuse; marginea de sus a rețelelor este prinsă de o frânghie pe care sunt înșirate plute iar marginea de jos de o frânghie cu bucăți de plumb;

Solzi cicloizi – solzi elasmoizi, cu marginea rotunjită și lipsiți posterior de țepi (spinuli); prezenți la clupeide și ciprinide;

Solzi cosmoizi – formațiuni dermice din pielea crosopterigienilor;

Solzi ctenoizi – solzi elasmoizi, prevăzuți la partea posterioară cu spinuli; prezenți la pești din ordinul Perciformes;

Solzi elasmoizi – formațiuni dermice, subțiri și transparente din pielea peștilor osoși;

Solzi ganoizi – formațiuni dermice, romboidale, din tegumentul unor specii de pești; prezenți la Amia, Lepidosteus, Polypterus;

Solzi placoizi – formațiuni dermice din pielea rechinilor;

Specii ponto-caspice – specii de animale acvatice care trăiesc în M.Caspică, M. de Azov și în limanurile salmastre ale M. Negre (de exemplu, sturionii, unele clupeide, guvizii marini, căluțul-de-mare, etc); își au originea în M. Sarmatică, un braț al M. Tethys care în miocen a pierdut legătura cu marea, devedind o apă izolată și ușor salmastră;

Specie reotactică – specie care trăiește în ape curgătoare, având tendința de a înainta împotriva curentului apei (de exemplu, mreana, cleanul, etc); reotactismul scade odată cu creșterea pantei și a gradului de poluare a apei;

Spor de creștere – diferența dintre greutatea medie individuală inițială și greutatea medie individuală, după un anumit interval de timp;

Stadiu de prepui – etapă ontogenetică în dezvoltarea peștilor, de la ecloziune și până la apariția solzilor;

Stadiul larvar – etapa de dezvoltare a peștilor de la ecloziune și până la resorbția sacului vitelin;

Sturionicultură – ramură a pisciculturii care se ocupă cu creșterea și reproducerea sturionilor precum și cu repopularea apelor curgătoare cu puiet de acipenseride;

T

Thalasotoci – pești care migrează în sensul curentului apei, din fluvii în mare (sin. catadromi);

Toplițe – bazine mici, realizate prin bararea pâraielor de munte, destinate creșterii păstrăvului;

Toxicologie acvatică – disciplina care se ocupă cu studiul acțiunii diferitelor substanțe toxice asupra organismelor acvatice;

Turn-over – raportul dintre producție (P) și biomasa (B) produsă în unitatea de timp într-un ecosistem; exprimă rata de înlocuire a biomasei din ecosistem (sin. valoarea de reânoire a biomasei);

U

Ultraplancton – organisme planctonice cu dimensiuni sub 5 µ;

V

Valvulă spirală – cută a mucoasei intestinului mediu, dispusă sub formă de spirală; prezentă la sturioni și rechini;

Vibrator – aparat electric care servește la aerarea apei în acvarii sau bazine de mici dimensiuni;

Viitură – creșterea nivelului apelor curgătoare ca urmare a precipitațiilor abundente sau a topirii zăpezii; are drept consecință acoperire cu apă a unor întinse suprafețe de terenuri uscate (sin. inundație);

Voloc – instrument de pescuit confecționat dintr-o plasă de 10-50 m lungime și 1-2 m lățime, însforat pe margini cu câte o frânghie iar la capăt are atașat câte un băț; pe funia de sus sunt înșirate plute iar pe cea de jos plumbi;

Z

Zamor – mortalitate în masă a peștilor datorată scăderii concentrației oxigenului dizolvat în apă (hipoxie), sub necesarul speciei; poate avea loc iarna (zamor de iarnă), datorită întreruperii difuziei oxigenului atmosferic în apă, prin formarea podului de gheață la suprafața bazinelor și consumului ridicat de oxigen, necesar oxidării substanțelor organice din apă sau poate avea loc vara (zamor de vară), din cauza proliferării algelor planctonice, care în timpul nopții consumă mare parte din oxigenul dizolvat, prin procesul de respirație;

Zăpor – aglomerări de sloiuri în albia apelor curgătoare; generate de bararea albiei cu sloiuri îngrămădite pe porțiuni de apă încă înghețată;

Zăton – canal natural sau artificial, închis la unul din capete, din preajma unui ostrov;

Zile- grade – durata de incubare a icrelor fecundate până la eclozare, la o anumită temperatură a apei; reprezintă suma temperaturilor medii zilnice dintre fecundarea icrelor și eclozare;

Zonare piscicolă – distribuția speciilor de pești în lungul unei ape curgătoare în funcție de viteza apei și de factorii ecologici care îi determină (temperatură, oxigen, etc.); în România pot fi distinse următoarele zone piscicole principale: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei, zona crapului;

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ALBRECHT MARIE-LUISE, 1977 – Unteranchunger zur kalteadaptation von warm wasser karpfen (Czprinus carpio), Zeit. zur Binn. fisch. der DDR, 4, 103-114;

ANTIPA GR., 1909 – Fauna ihtiologică a României , Ed. Carol Gobel, București;

ANTONESCU C. S., 1963 – Biologia apelor, Ed. Did. Ped. București;

AMLACHER E., 1976 – Kranheiter und Lesionem von der umweldfaktoren vernsacht;

BARNABE G., 1991- Bases biologiques et ecologiques de l'accvaculture, Ed. Lavoisier TEC & DOC , Paris

BATTES K.W., LUCA C., 1980 – Cercetări și rezultate moderne în creșterea superintensivă a crapului de cultură, Trav. St. Stejarul, Limn. 8,11-16;

BATTES K.W., MINCIU DOINA, PRICOPE F., APETROAIE MARIA, ȚĂRUȘ TATIANA, 1985 – Stresul în sindromul de adaptare al crapului în creșterea dirijată țn viviere, Aquac. Limn. I (X), 63-90;

BATTES K.W., 1991 – Acvacultura, prezent și perspectivă, Ecologia et Aquac. Limn. 2 (11), 337-425;

BATTES K., MĂZĂREANU, C., PRICOPE, F.,CĂRĂUȘ, I., MARINESCU VIRGINIA, RUJINSCHI RODICA, 2003- Producția și productivitatea ecosistemelor acvatice, Ed. Ion Borcea, Bacău

BĂNĂRESCU P., 1964 – Fauna R.P.R. Pisces-Osteichthyes, Vol XIII, Ed. Acad., București

BILLARD R., JAQUELIN MARCEL, MATEI D., 1981 – Survie in vitro et post mortem des gamets de truit fario (Salmo trutta fario), Journal canadian de zoologie, vol. 59, nr.1, p. 29-33;

BILLARD R., GILLET C., 1984 – Influence des quelques facteurs de l'environment sur la fonction de reproduction chez les poisson, Cahier de Lab. de Montreau, 45-54 ;

BOUCHE G., CREACH Y., GAS N., 1970 – Le jeune et la realimentation chez carpe. influence sur les acides nucleiques du folie, Arch. Sc. Physiol. 24, 243-251 ;

BURA M., 2002 – Acvacultură specială. Broaște, crustacee și moluște, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara;

BURA M., 2005 – Acvacultură specială. Tehnologia creșterii și valorificării broaștelor și racilor, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara;

BURA M., MUSCALU R., 2005 – Acvacultură specială. Tehnologia creșterii și valorificării broaștelor și racilor. Lucrări practice, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara;

CASTELL J.D., 1979 – Review of requirement of finfish, Proc. World. Symp. Finfish Nutrition on Fishfeed Tech., Berlin;

CĂRĂUȘU S., 1952 – Tratat de ihtiologie, Ed. Acad. R.P.R., București

CIOLAC A., 1997 – Elemente de ecologie acvatică, Ed. Pax Aura Mundi, Galați;

CRISTEA V., RĂUȚĂ M., ȘTEFĂNESCU V., 1998 – Oportunitatea și condițiile introducerii sistemelor superintensive în acvacultura României, Proceedings of „Aquarom. 98” Simposium, Galati, Romania, May 18-22, 196-200;

CRISTEA V., GRECU IULIA, SFETCU LORENA, DOCAN ANGELA, 2003 – Ingineria și managementul tehnologic al sistemelor recirculante din acvacultură, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați;

DABROWSKI K., KOCK G., BERGER B., 1989 – Effect of partially or totally replacing fish meal protein by soybean meal protein on growth food utiliyation and proteolytic enzyme activities in rainbow trout, Aquaculture 77, 29-49;

DECEI P., 1978 – Creșterea păstrăvului, Ed. Ceres, București;

DIUDEA M., TODOR ȘTEFANIA, IGNA AURELIA, 1986 – Toxicologia acvatică, Ed.Dacia, Cuj-Napoca

FRIESECKE H., 1984 – Handbuch de praktischen futterrung von Rind, Scahft, Phard. Schwein Geflugel und Susswasser fischen in Verlagsanion, Agros, 480-519;

GALL G.A.E., CRANDELL P.A., 1992 – The rainbow trout, Aquaculture 100, 1-10;

GHERACOPOL OCTAVIA, BOGATU D., MUNTEANU G., 1977 – Valorificarea unor indicatori fizico-chimici și biologici pentru aprecierea capacității biogenice a heleșteielor ciprinicole, Tehnică. Piscicolă. Vol v, 51-58, Univ. Galați

GHITTINO P., 1983 – Technologia e patologia in aquacultura, vol I, Roma;

GODEANU S., 1980 – Pentru o acvacultură complexă în România, Trav. Station „ Stejarul”, Limnol. 8, 3-10;

HOAR W.S., RANDALL D.J., 1969 – Fish physiology, Academic Press, New York and London;

HOFFER P., 1969 – Die Praxis der Forellenyucht, Verlag, Paul Parey, Hamburg und Berlin;

HUET M., 1980 – Qualite’s de eaux a exiger pour le poisson, Hydrobiologie Groenendael, 1-11 ;

KINNE O., ROSENTHAL h., 1977 – Cultivation of animals, Marine ecology, vol 3, 1321-1389;

LEITRITZ E., 1969 – Die praxis der Forellenzucht, Verlag, Paul Parey, Hamburg und Berlin ;

LIEBERMAN H., 1972- Probleme der Er. und Halt von Susswasser fisch in Intensive, Munchen ;

LOVATELLI A., HOLTHUS P.F., 2008 – Capture-based aquaculture. Global overview, FAO, Document technique sur les pêches n° 508. Rome.

LUQUET P., 1971 – Efficacite de proteines en relation avec leur taux d'incorporation dans l'alimentation de la truite arc en ciel, Ann. Hydrbiol. 2, 176-186 ;

LUQUET P., KANSCHIT S., 1978 – Les progress en domaine d'alimentation proteique des salmonides, La Pisciculture Francaise, 2, 53-54 ;

LUQUET P., FAUCONNEAU B., 1979 – Influence de la temperature sur quelques de l'alimentation des poissons, Bull. Cent. Etud. Rech.. SCI, Bioritz. 12(3), 475-492 ;

LUSTUN L., RĂDULESCU I., VOICAN V., 1978- Dicționar piscicol, Ed. Ceres, București

MANEA GH.,1985- Aclimatizarea de noi pești și alte organisme acvatice, Ed. Ceres, București;

MĂZĂREANU C., PRICOPE F., 2007 – Ecologie generală, Universitatea Bacău;

MC CAULEY R.W., CASSELMAN J.M., 1980 – The final preferendum as an index of the temperature for optimum growth in fish, Proc. Symp. on Aquac. in Head Effl. and Recirc. Syst., vol. II, 81-93;

MELPOMENI GH., 1985 – Premixurile în nutriția animalelor, Ed. Ceres, București;

MIRON I., MISĂILĂ C., MISĂILĂ RODICA, 1984 – Biotehnologia creșterii păstrăvului curcubeu în viviere flotabile;

MIRON I., RUȘTI C.F., 1986 – Date noi privin creșterea păstrăvului curcubeu în viviere flotabile pe lacul Bicaz, Ses. șt. a Stațiunii de Cercetări și amenajări Silvice Hemeiuși, Bacău;

MONTALENBERT G., BRY C., BILLARD R., 1979 – Control of reproduction in norhern pike, Amst. Fish. Soc. Spec. Publ., 11, 217-225;

MUSTAȚĂ GH., 1998 – Hidrobiologie, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iași

NICOLAU AURELIA, BREZEANU GH., MARIA CALOIANU., BUȘNIȚĂ A., 1973 – Reproducerea artificială și dezvoltarea la pești, Ed. Academiei RSR, București;

NIKOLSKI G.V., 1962 – Ecologia peștilor, Ed. Acad. R. P.R, București

OPREA L., GEORGESCU RODICA , 2000 – Nutriția și alimentația peștilor, Ed. Tehnică, București;

OȚEL V., BĂNĂRESCU P., NALBANT T., BACALU P., COCIAȘ S., 1992 – Investigații asupra ihtiofaunei dulcicole a Deltei Dunării – Rezervația Biosferei în 1991, Ann. Șt. ale I.C.P.D.D., 141-153;

OȚEL V., 1996 – Strategia evaluării genofondului de specii sălbatice pe teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării, Ann. Șt. ale I.C.P.D.D, p. 3-13;

PERRONE S., MEADE T.L., 1977 – Prospective effect of chloride on nitrite toxicity to coho salmon, J. Fish. Res. Board, Canada, 34(4), 486-492;

PETERS G., DEVENTHAL H., KLINGER H., 1980 – Stress diagnosis for fish in intensive culture systems, Proc. World Aquac. in Heated, Efl. vol II, Berlin;

PHILLIPS A.M., 1972 – Calorie and energie requirement, Fish. Nutrition, Academic Press, New York;

PISOTA I., BURTĂ I., 1975 – Hidrologie, Ed. Did. și Ped., București

POJOGA I., NEGRIU R., 1988 – Piscicultura practică, Ed. Ceres , București

PORA A.E., 1969 – Le facteur rapique et la metabolism mineral, Rev. Roum. Biol. Serie Zool., 11, 2, 77-110;

POSTON H.A., 1985 – Vitamin requierement of finfishes a review, Infirmation Service, Animal Nutrition Departament, New York, p. 1-37;

PRICOPE F., SIMALCSIK FLORICA, RUSU M., COMAN V., 1991 – Influența microtoxinelor din furajele alterate asupra crapului, Ecologia et Aquacultura Limnica 2(11), 231-237;

PRICOPE F., BATTES K.W., MINCIU DOINA, 1996 – Crioconservarea materialului seminal la păstrăv ca metodă de obținere a hibrizilor, Studii și Cercetări Științifice-Biologie 1, Universitatea din Bacău, 227-230;

Pricope F., BATTES K., PETROVICI MILCA , 2007- Hidrobiologie. Lucrări practice, Editura Alma Mater, Bacău, 143 p.

PRICOPE F., PRICOPE LAURA, 2007 – Poluarea mediului și conservarea naturii, , Editura Rovimed Publishers, Bacău, 189 p.

PRICOPE F., 2007 – Hidrobiologie, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 204p.

RAMADE FR., 1991 – Elements d’ecologie. Ecologie appliquee. Action de l’homme sur la biosfphere, Ed. IV, Paris;

SCHAPERCLAUS W., 1967 – Lehrbuch der Tiechwirschaft, Verlag, Paul Parey, Hamburg und Berlin;

SIMPSON T.H., 1976 – Endocrine aspects of salmonid culture, Proc. R. Soc. Edinburg, 75, 241-252;

STARAȘ M., NĂVODARU I., 1995 – Schimbarea în structură a ihtiofaunei ca efect al modificării caracteristicilor biotopului, în Ann. Șt. ale I. C. P. D. D., 233-239;

STEFFENS W., 1979 – Industriemassige Fischproduktion, Die Deutsch Landwirtsch, Berlin;

STEFFENS W., 1989 – Protein digestion, Principles of Fish Nutrition, Chichester, 47-51;

STOSS J., 1979 – Spermekonservierung bei der regenbogenforelle, Gottingen;

SUMPTER P.J., 1992 – Control of growth of rainbow trout (Onchorhynchus mykiss), Aquacultura, 100, 299-320;

TALPEȘ MARILENA, TENCIU MAGDALENA, JECU ELENA, SAVIN C., 2011 – Poziționarea strategică a sectorului acvaculturii în cadrul economiei românești, Ed. Zigotto, Galați;

TIEWS J., GROPP J., TIEWS K., 1972 – Zeit fur Tierephysiologie Tiernahrung und Futtermittelkunde, 28, 6, 267-275;

VOICAN V., RĂDULESCU I., LUSTUN L., 1975 – Practica selecției și reproducerii la pești, Ed. Ceres, București;

WATANABE T.T., OGINO T., 1978 – L'efect d'epargne des lipides sur les proteines alimentaires chez la truite arc-en-ciel, Symp. finfish. nutrition and feed tech., Hamburg;

WEDEMEYER G.A., 1973 – Some physiological aspects of sublethal heat stress in juvenile steelhead trout and coho salmon, j. Fish. Res. Board Canada, 35, 822-827;

WEDEMEYER G.A., 1980 – The physiological response of fishes to the stress intensive aquaculture in recirculation systems, Proc. Symp. on Aquac. in Heated Effl. and Recirc. Syst., vol. II, Berlin;

WOOTTON, R.J. – 1998- Ecology of Teleost Fish, , Fish and Fisheries, Series 24, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/Boston/London

Planul Național Strategic pentru Pescuit – 2007 – 2013.

FAO. 2007. – Logiciel universel pour les séries chronologiques de données statistiques sur les pêches. Département des pêches et de l’aquaculture de la FAO, Unité de l’information, des données et des statistiques sur les pêches. FishStat Plus ;