Baza Meliferă A Localitătii Avrig (judetul Sibiu) ȘI Importanța Ei Economică

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE, INDUSTRIE ALIMENTARĂ

ȘI PROTECTIEA MEDIULUI

SPECIALIZAREA MONTANOLOGIE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Coordonatori științifici: Absolvent:

Șef lucrări dr. biolog Antonie Iuliana Berghia Raoul Mihai

Șef lucrări dr. ing. Moise Cristina

Sibiu

2016

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE, INDUSTRIE ALIMENTARĂ

ȘI PROTECTIEA MEDIULUI

SPECIALIZAREA MONTANOLOGIE

BAZA MELIFERĂ A LOCALITĂȚII AVRIG (JUDEȚUL SIBIU) ȘI IMPORTANȚA EI ECONOMICĂ

Coordonatori științifici: Absolvent:

Șef lucrări dr. biolog Antonie Iuliana Berghia Raoul Mihai

Șef lucrări dr. ing. Moise Cristina

Sibiu

2016

INTRODUCERE

Apicultura (apis= albina, cultura=cultivare) este știința care studiază viața, creșterea și îngrijirea albinelor, în scopul obținerii și folosirii produselor apicole, precum și al polenizării culturilor agricole.

Pentru mine, creșterea albinelor reprezintă o pasiune, în tainele căreia am fost inițiat, încă de la o vârstă fragedă, de către bunicul meu care mi-a arătat fascinanta lume a stupului. Pe atunci, coloniile de albine aparțineau gospodăriei ca și vacile, caii, porcii, câinii și pisicile. Totuși, în inima bunicului meu albinele ocupau un loc cu totul special.

În memoria acestuia, mi-am înființat propria stupină. Cu ajutorul învățămintelor acumulate de la bunicul, am reușit să excelez în această pasiune. Această meserie este cu totul specială, deoarece mă confrunt, deseori, cu noi provocări. În ciuda rutinei, creșterea albinelor nu te plictisește niciodată, fiindcă viața coloniei de albine stă sub semnul cunoașterii.

Am elaborat acest proiect din dorința de a evidenția lumea fascinantă a albinelor și a produsului principal al acestora, adică mierea.

Lucrarea este structurată pe 3 capitole ce vor fi descrise ulterior.

În primul capitol am ținut să descriu viața familiei de albine în stup, componența, rasele de albine existente, în special rasa Apis mellifera carpatică, aceasta fiind rasă de bază în țara noastră cât și în stupina mea.

Cercetarea s-a desfășurat, în principal, pe mierea produsă în stupina proprie, dar și pe baza meliferă din care am obținut această miere, amplasamentul stupinei fiind în orașul Avrig, respectiv Valea Avrigului.

S-a avut în vedere elaborarea unui subiect legat de calitatea mierii. Acest studiu s-a efectuat pentru a face o comparație între calitatea mierii comercializate în supermarketuri, cât și mierea vândută de alți producători cu mierea obținută în propria stupină.

Nu în ultimul rând voi prezenta principalele familii botanice din care albinele culeg nectarul necesar producerii mierii.

În încheiere țin să mulțumesc colectivului de cadre didactice ale secției de Montanologie, doamnei profesor, șef lucrări, doctor biolog Antonie Iuliana și doamnei profesor, șef lucrări dr. ing. Cristina Moise, pentru sprijinul acordat în realizarea lucrării, prin împărtășirea cunoștințelor.

Ca ramură a agriculturii, apicultura, se bazează pe instinctul albinelor de a depozita rezerve de hrană peste necesarul de consum, rezerve ce sunt folosite de apicultor. În aceste condiții, apicultura dobândește un rol tot mai important ca furnizoare de produse alimentare, dar și ca vector de creștere a producției apicole prin polenizarea culturilor entomofile. De asemenea, furnizează diferite produse cu rol în menținerea sănătății populației prin intermediul produselor, cu o mare valoare profilactică și terapeutică, în plus, apicultura capătă o importanță sporită prin susținerea și stimularea mediului natural având efecte de necontestat asupra biodiversității floristice.

Ca ramură de producție agricolă, a constituit încă din antichitate o artă apreciată de către oameni, inițial pentru produsele obținute, ca mai apoi pentru contribuția pe care o au aceste insecte la creșterea recoltelor de fructe, legume și semințe prin polenizare.

În România activitatea de creștere a albinelor s-a dezvoltat în condiții naturale, deosebit de favorabile, ce au contribuit la dezvoltarea continuă a acestei îndeletniciri și cel mai important la obținerea unei producții apicole însemnate.

În prezent, România se situează printre țările cu o apicultură bine dezvoltată, această situație fiind o consecință a efectivelor însemnate de familii de albine de care dispune, a cantității de miere obținută, a diversificării producției apicole și a rezultatelor activităților de cercetare științifică și de nivelul de pregătire al specialiștilor.

Mierea este principalul produs al apiculturii, fiind unul din produsele cele mai complexe din punct de vedere biologic, în compoziția căreia s-au descoperit substanțe foarte importante pentru organismul uman. Ca aliment mierea este o sursă de carbohidrați, ușor digestibilă, naturală și care furnizează rapid energie. Apicultorii pot obține alături de miere și alte subproduse cum ar fi: polenul, păstura, propolisul, ceară, veninul și lăptișorul de matcă. Ceara de albine conține substanțe cu efect bactericid și se întrebuințează în numeroase ramuri ale industriei, în cercetări științifice, precum și pentru prepararea fagurilor artificiali.

Este de altfel binecunoscut citatul marelui om de știință A. Einstein, care prin cunoașterea sa a afirmat: “Dacă albinele ar dispărea nu ne-ar mai rămâne decât 4 ani de trăit. Dacă nu mai sunt albine nu mai este polenizare, nu mai sunt plante, nu mai sunt animale, nu mai sunt oameni.”

CAPITOLUL I

FAMILIA DE ALBINE

Viața socială a albinelor melifere are ca unitate funcțională familia.

1.1 Componența familiei de albine

Familia de albine are nevoie pentru a funcționa normal și fără probleme timp îndelungat de cele trei componente: matca , care este una singură, un număr de trântori în perioada activă și câteva zeci de mii de albine lucrătoare. Toate acestea sunt capabile să asigure reproducerea puietului. Pentru buna întreținere a unei familii funcționale cele trei componente se completează reciproc. Fiecăreia îi revine pe parcursul anului o anumită sarcină, care este indispensabilă continuității familiei .

Matca

Matca (Fig. 1) se deosebește clar de albinele lucrătoare și de trântori. Ea le întrece pe ambele prin mărime, având lungimea de 18- 25 mm și prin greutate, care este cuprinsă între 150-280 mg. Capul este oval rotunjit, trompa are 3-5 mm lungime, iar armătura bucală este slab dezvoltată. În raport cu lungimea corpului, aripile ei sunt mai scurte decât ale albinei lucrătoare și ale trântorului. Acul este mai lung ca la lucrătoare, curbat și cu trei zimți pe margine, fiind utilizat la fixarea ouălor în celule. Nu are glande ceriere și corbicule, dar are în schimb glandele mandibulare foarte dezvoltate care secretă substanța de matcă. Are cea mai lungă durată de viață, ea trăiește în mod frecvent între trei și șase ani. Poate să depună într-o zi până la 3000 de ouă, iar într-un sezon active între 150.000 și 200.000 de ouă.

Matca provine, ca și lucrătoarele, dintr-un ou fecundat, dispus într-o alveolă mare. Larva eclozată este hrănită cu o hrană specială, lăptișorul de matcă și dezvoltă astfel în 16 zile de la ou la matcă. După cele 16 zile de dezvoltare, matca este înconjurată în permanență de albine care au sarcini bine stabilite, astfel: albinele tinere o hrănesc cu lăptișor de matcă, cele până la 36 de zile o mângâie și ling de pe abdomenul mătcii “substanța de matcă”.

La circa 8-10 zile după eclozare matca părăsește stupul pentru zborul nupțial, nu înainte de a fi efectuat zborul de orientare pentru a memora împrejurimile. Prin împerecherea cu mai mulți trântori, matca primește spermatozoizii necesari pentru fecundarea ouălor. Aceștia sunt ținuți vii ani de zile în punga spermatică.

După o însămânțare reușită, naturală sau artificială, matca începe să depună ouă. Cantitatea de ouă depuse de matcă depinde de sezon, de calitatea fagurilor, de numărul de celule libere și de rezervă de hrană. Matca poate depune și ouă fecundate în alveolele lucrătoare și ouă nefecundate în alveolele de trântori, în funcție de diametrul celulelor.

Trântorii

Familia de albine mai cuprinde câteva sute de trântori foarte ușor de recunoscut, în special după aspectul lor particular: ochi mari, pilozitate bogată, dimensiuni mai mari decât ale albinelor lucrătoare (Fig. 2). Aceștia sunt reproducătorii masculi, având rol în împerecherea mătcii. Feromonii pe care îi emit determină apropierea lor în timpul zborului și atracția mătcii de locul împerecherii. Trântorii apar în lunii aprilie și dispar o dată cu terminarea culesurilor din luna august. Aceștia au sarcina de a produce spermatozoizi și de a se împerechea cu matcă. Împerecherea are loc la aproximativ 10 m înălțime și la distanțe de până la 10 km. Matca se poate împerechea în aceeași zi cu trântori diferiți de 8-10 ori. Trântorii mor după împerechere.

Albinele lucrătoare

Albinele lucrătoare (Fig. 3) sunt femele cu organe de reproducere nedezvoltate; ele formează marea majoritate a populație dintr-un stup. Numărul lor variază după sezon și puterea familiei de albine, între 20.000-60.000 de indivizi. Pe picioare au periuțe și coșulețe care servesc la colectarea polenului. Ceea ce le permite recoltarea nectarului florilor sunt piesele bucale care sunt modificate și alungite. Pe abdomen se găsesc glande ceriere, iar glandele salivare au suferit transformări profunde. În acest fel, albină lucrătoare este aptă a îndeplini funcțiile de doică, de cereasa și de culegătoare. Forma capului este triunghiulară, iar trompa dezvoltată poate ajunge până la 6,5 mm lungime. Doar la albinele lucrătoare se găsesc formațiuni specializate pentru recoltarea polenului, propolisului sau pentru producerea cerii. Durata de viață a albinelor este în medie de 30-40 de zile pe perioada culesurilor, ajungând până la 6-9 luni pe perioada iernii.

În tabelul 1 sunt surprinse principalele activități desfășurate de albinele lucrătoare.

Tabelul 1

ACTIVITĂȚI EXECUTATE DE ALBINELE LUCRĂTOARE

1.2. Cuibul albinelor

Spațiul în care trăiește și se dezvoltă familia de albine poartă denumirea de cuib. Aici albinele melifere produc singure ceară, adică materialul necesar adăposturilor și încăperilor pentru provizii. O plăcuță de ceară cântărește 0.8 mg, iar pentru 1 kg de ceară curată o colonie are nevoie de circa 1 milion de plăcute sau de solzișori. Cuibul poate fi alcătuit dintr-un număr variabil de faguri clădit din ceară secretată de glandele cerifere ale lucrătoarei (Fig. 4). Fagurii vor fi construiți de sus în jos de albinele care se înlănțuie în șir sau în ciorchine, întotdeauna cu capul în sus și secretă ceară, iar cu picioarele din spate și cu mandibulele, ceara este fărâmițată, umezită, divizată în părți corespunzătoare și clădită. Cu cât crește fagurele în jos, cu atât celulele apar mai adânci la capătul de sus, până când ele capătă adâncime normală. Un fagure STAS are un număr de 8000-9000 celule de lucrătoare, fiecare celulă putând păstra 0.40 – 0.43 g de miere și până la 0.20 g polen.

După mărime, formă, număr și destinație, celulele sunt: de albine lucrătoare, de trântori, de mătci și intermediare, iar la albinele din stupina mea am deosebit trei feluri de celule ale fagurilor:

– celule pentru lucrătoare (cu diametru mediu de 5,4 mm)

– celule ale trântorilor (cu diametru mediu de 6,5mm)

– celule ale mătcilor (10 mm în diametru), în formă de ghindă atârnând în jos.

1.3. Dezvoltarea familiei de albine

Familia de albine are o dezvoltare diferită într-un an calendaristic, numărul indivizilor variind în funcție de anotimp și de condițiile de mediu. De aceea lucrările dintr-un an apicol încep cu pregătirea familiei de albine pentru iernat, având în vedere obținerea unor generații numeroase de albine tinere de care depinde producția în sezonul următor. În linii mari, viața familiei de albine se disting patru perioade de activitate.

1.3.1 Perioada de creștere a albinelor de iernat

Această perioadă se caracterizează prin diminuarea creșterii puietului, micșorarea populației familie de albine și izgonirea trântorilor din stup. În zona mea această perioadă începe după terminarea ultimului cules de producție și se termină o dată cu încetarea zborului albinelor (septembrie – octombrie). Albinele care au participat la culesurile de vară mor, locul lor fiind luat de albine tinere care nu au participat la cules și nu au organismul uzat. Longevitatea albinelor este de 6-9 luni și se datorează acumulării în partea superioară a abdomenului a unei rezerve mari de proteine și grăsimi (corpi grași) și faptului că ele nu participă intens la creșterea puietului și la cules. Datorită corpilor grași, albinele crescute în această perioadă sunt capabile să reziste la gerurile din timpul iernii și să asigure creșterea noilor larve.

1.3.2. Perioada de iernare

Această perioadă începe la sfârșitul lunii octombrie, când temperatura scade sub 14°C și se sfârșește în ianuarie – februarie când primul puiet apare în cuib. La apariția primelor nopți reci albinele se strâng pe fagurii din dreptul urdinișului formând ghemul de iernare. Acest ghem este de formă sferică, alcătuirea fiind separată prin fagurii pe care îi ocupă. Partea exterioară a ghemului este alcătuită dintr-un strat dens de albine înghemuite, formând o grosime cuprinsă între 2,5-7 cm. În acest strat se află în general albine bătrâne care stau aproape nemișcate, îndreptate cu capul către centrul ghemului. Matca și albinele mai tinere se află în interiorul ghemului stând mai răsfirate. Acestea producând zumzetul specific al albinelor în timpul iernii prin mișcări caracteristice din aripi, picioare și abdomen, ele fiind cele care furnizează căldura necesară ghemului. Pe parcursul iernii temperatura exterioară a ghemului este aproximativ de 8 °C, iar în prima perioadă a iernării în interiorul ghemului sunt 20-25 °C și în a doua perioadă fiind 34-35 °C atunci când matca începe să depună ouă. Căldura produsă în timpul iernii se face pe baza consumului de miere. Când temperatura scade în interiorul ghemului sub limita de 14°C, albinele se agită, încep să se miște și consumă mai multă miere pentru a ridica temperatura în stup. Orice neliniștire a albinelor provocată de om sau animale, trepidații, zgomote, exces de umiditate, lipsa mătcii sau rezerva de hrană necorespunzătoare contribuie la ridicarea temperaturii în interiorul ghemului și la sporirea consumului de hrană. Pentru liniștire albinele au nevoie de un timp de 20-30 de ore. De aceea apicultorul trebuie să ia măsurile necesare pentru evitarea neliniștirii albinelor în timpul iernii.

1.3.3. Perioada întineririi familiei de albine

Perioada aceasta se caracterizează prin înlocuirea albinelor bătrâne cu care s-a iernat cu albine tinere nou ieșită din celule primăvara. La sfârșitul lunii ianuarie matca începe să depună 20-100 ouă în celulele fagurilor din mijlocul ghemului. După ce temperatura începe să crească, ritmul de depunere a ouălor se intensifică, iar după ce albinele fac zborul de curățire, matca ajunge să depună pe zi 1000 de ouă. Procentul albinelor tinere crește mereu și ajunge ca la sfârșitul lunii aprilie, toată albină cu care s-a iernat să fie înlocuită. Viteza de înnoire a populației și de întărire a familiei de albine depinde de prolificitatea mătcii, condițiile de hrănire, temperatura din interiorul cuibului și condițiile mediului exterior.

1.3.4. Perioada creșterii familiei de albine

Din a doua jumătate a lunii aprilie în familii avem numai albine tinere cu capacitate mare de hrănire a larvelor. Nectarul și polenul se găsesc din abundență, iar matca hrănită puternic depune peste 2000 de ouă pe zi. Numărul de albine doici crește, perioada în care apar și primii trântori. După ce familiile de albine ajung să ocupe 9-10 rame cu albine, deși ouatul mătcii este în creștere, numărul albinelor tinere apte pentru hrănirea puietului este mai mare decât capacitatea de ouat a mătcii. Când acest fenomen se suprapune cu alți factori favorizanți (lipsa de spațiu, ventilație insuficientă) apar frigurile roirii. Matca își reduce ritmul de ouat, albinele își încetinesc activitatea în stup și încep să construiască botci de roire în care matca depune ouă la interval de câteva zile. După 1-3 zile de la căpăcirea primelor botci, are loc prima roire, matca cu o parte din albinele tinere însoțite de mai mulți trântori părăsesc stupul. După plecarea roiului primar, familia rămâne fără matcă până la ieșirea din botcă a primei mătci tinere. Intenția ei este să omoare mătcile ce nu au eclozat, reușind lucrul acesta dacă este lăsată de albine. Roitul natural în timpul culesurilor naturale reduce aproape complet producția stupinei; el este nedorit și trebuie luate măsuri de prevenire a lui. Tot în această perioadă se înregistrează cele mai mari culesuri de nectar și polen, perioada caracterizată de înfloriri puternice a plantelor melifere. Către sfârșitului lui iulie, puterea familiei se micșorează treptat, matca micșorând ponta și trântorii sunt alungați din stup (Fig. 5).

Fig. 5 Curba dezvoltării familiei de albine în cursul anului

– Maximul de dezvoltare a familiei 18 iunie

(M . Chiroșca, M. Alecu )

1.4. Înmulțirea familiilor de albine

Roirea naturală

Sistemul de înmulțire a familiilor de albine stabilit în cursul lungii lor evoluții este roirea. Denumirea de roire vine de la una din fazele procesului de înmulțire care se desfășoară sub forma unui multitudini de albine în zbor, cu una sau mai multe mătci și trântori care formează în aer o formație globulară, adică roiul. Această fază este poate cea mai scurtă din cele care intră în procesul de înmulțire, este însă cea mai spectaculoasă. Prin roirea naturală se asigură familii noi, sănătoase, iar roiul ieșit are în componența sa albine de toate vârstele ceea ce îi dă posibilitatea ca imediat după instalare să înceapă o activitate foarte variată: culegerea polenului și nectarului, clădirea fagurilor și creșterea puietului.

Roirea naturală fiind deci singura cale de înmulțire a familiilor de albine este normal ca aceasta să se manifeste instinctual la toate familiile de albine, mai mult sau mai puțin accentuat.

1.4.1. Fazele procesului de roire

1.4.1.1. Pregătirea de roire

Primăvara, familiile de albine cresc în mod normal cantități sporite de puiet pe măsură ce albinele de iernare sunt înlocuite și condițiile de cules se îmbunătățesc. Se creează, astfel, în familie un număr mereu mai mare de albine fără o utilizare completă a lor la hrănirea puietului sau clădirea fagurilor. Fenomenul de roire (Fig. 6) este accentuat și prin blocarea spațiilor necesare pentru ouatul mătcii, iar pregătirile de roire încep în momentul în care în familie sunt întrunite următoarele condiții:

– Albine foarte multe și în majoritate tinere

– Cuibul blocat cu provizii abundente

La un moment dat pe marginile laterale și inferioare ale fagurilor cu puiet apar primele începuturi de botci ca niște cupe răsturnate cu gura în jos, numărul total al botcilor fiind variabil de la 40 până la 100 de botci. Numărul mare de botci pe care le crește în cadrul pregătirilor de roire rasă de albine carpatină (Apis melifera carpatica) este unul din indicatorii biologici principali prin care albina noastră se deosebește de rasele de albine din jur. Ziua în care primele botci sunt căpăcite, sunt întrunite condițiile de plecare a primului roi și numai condițiile meteorologice nefavorabile sau intervenția apicultorului poate amâna ieșirea roiului. În cadrul unui roi intră albine de toate vârstele, trântori și matca familiei mamă. De regulă roiul ieșit se instalează pe un copac sau pe un alt suport din apropierea stupinei (Fig. 7), roiul nefiind o simplă îngrămădire de albine ci o grupare organizată, în primul rând împotriva intemperiilor. Imediat după așezare roiul trimite albine cercetașe pentru a găsi adăpostul definitiv. Apicultorul nu trebuie să lase roiul să plece mai departe ci imediat după așezarea lui să ia măsuri de recoltare (Fig. 8). Dacă roiul este pe o ramură subțire aceasta se taie cu foarfecă de pom și roiul suspendat se scutură în stupul pregătit pentru el.

1.4.1.2. Introducerea roiului în stup (Fig. 9)

Albinele se regrupează în roiniță, pe seară, după se trece roiul în stupul pregătit. Această lucrare făcându-se astfel:

– se pun 4-5 faguri artificiali în stupul pregătit, scuturându-se peste ei roiul, apoi se aranjează ușor podișorul și capacul cu ajutorul fumului, urdinișul fiind larg deschis.

– seara se completează restul fagurilor, astfel încât repartizarea albinelor pe faguri să fie bine.

După câteva momente în care albinele sunt dezorientate, acestea împrăștiindu-se în toate direcțiile grămadă de albine se organizează și primele albine atrase de mirosul fagurilor artificiali intră în stup lansând din glanda Nasonov mesaje pentru celelalte albine. Curând, toate albinele se îndreaptă spre urdinișul stupului.

Treptat, totul revine la normal, continuând creșterea de puiet și cea a larvelor din botci până la căpăcirea acestora.

La 7 zile după ce primul roi pleacă, primele mătci eclozează din botci, iar acestea deși mature nu pot ieși din lăcașul lor datorită albinelor care pe măsură ce căpăcelul este ros de mătci ele îl refac lăsând un orificiu de hrănire pentru mătcilor.

Mătcile sunt capabile de a zbura imediat ce au ieșit din botcă datorită acestei perioade în care sunt forțate să rămână în botci.

Prima matcă ce eclozează are ca scop principal distrugerea tuturor rivalelor prezente sau potențiale.

Pentru ca aceasta să rămână unica matcă, ea se luptă cu celelalte mătci tinere, roade cu mandibulele pereții laterali ai botcilor și înțeapă cu acul sau rivalele fără apărare. Albinele sunt singurele ce pot împiedica masacrarea celorlalte mătci tinere, ele dorind să păstreze mătci și pentru alte roiuri.

Roiul secundar iese la aceleași ore cu cel primar. Acest roi este mai slab decât primul, având o matcă tânără neîmperecheată cu care zboară mai departe de stup, roiul așezându-se mai sus față de primul roi. Roiul secundar poate avea și 7-8 mătci neîmperecheate față de cel primar care o matcă împerecheată.

Din diferite motive se poate întâmpla ca matca familiei de bază să piară înainte ca primul roi să se formeze, iar în acest caz familia, sau renunță la roire au o matcă tânăra va ieși cu acesta.

1.4.1.3. Îngrijirea roiurilor

Îngrijirea (Fig. 10) este simplificată în cazul roiurilor ieșite în perioada de roire sau în prezența unui cules deoarece acestea se dezvoltă foarte repede ca urmare a energiei lor de lucru caracteristice.

Albinele component acestuia au acumulat rezerve în cantități mari în faza pregătirilor de roire, pe care acum o redau în activitatea roiului.

La o zi după instalarea roiului se poate verifica prezența mătcii și începutul ouatului în cazul roiului primar.

Roiul capătă un nou impuls în dezvoltare atunci când eclozările masive ale propriilor albine încep și care urmare asigurarea de faguri artificiali și hrăniri stimulente trebuie să apară.

În general, un roi primar ieșit între 1si 20 iunie trebuie să aibă cel puțin 8 faguri din care 5-6 sunt cu puiet, iar proviziile de iernare trebuie să fie strânse până la începutul lunii septembrie.

CAPITOLUL II

COMPOZIȚIA ȘI CLASIFICAREA MIERII

Analiza mierii a relevat un conținut complex de substanțe, marea majoritate cu valoare nutritivă și energetică. În miere se găsesc următoarele componente principale:

Apa se găsește într-un procent variabil în intervalul 17- 20 %. Un conținut mai mare de apă favorizază apariția proceselor de fermentare și deprecierea mierii.

Zahăr invertit- un amestec în părți egale de glucoză și fructoză.

Zaharoză în proporție de 1- 5%

Dextrină până la 2,8%

Substanțe minerale 0,35 – 0,8 %, mierea fiind produsul natural cel mai bogat în macro și microelemente: Na, K, Ca, Mn, Fe, P, Cl, S, Si, ș.a. Mierea mai închisă la culoare are un conținut mai mare de minerale decât mierea de culoare deschisă.

Urme de proteine

Acizi organici

Vitamine: B1, B2, B6, C, K, PP, iar în cantități mai mici vitaminele A, E, B12.

Pigmenți

Substanțe aromate

Enzime: amilază, invertază

Polen

Substanțe organice antimicrobiene

În cadrul clasificării mierii, cel mai important criteriu este proveniența acesteia; la acest criteriu se mai adaugă și modalitățile de prelucrare, rezultând următoarea clasificare:

După proveniență:

Miere de flori

Miere de mană

Mierea de mană, care provine în întregime sau în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părți ale plantelor în afară de flori, este inferioară nutritiv mierii de flori.

Mierea de flori, la rândul ei, poate fi:

După tipul de flori de unde s-a recoltat:

Mierea monofloră care provine în întregime sau cu preponderență din nectarul unei specii de plante (miere de tei, de floarea soarelui, de salcâm)

Miere polifloră care provine dintr-un amestec natural de nectar recoltat de la flori de diferite specii.

După modul de prelucrare:

Miere de fagure

Miere obținută prin scurgere liberă

Miere obținută prin centrifugare

2.1. Condiții de calitate ale mierii

Indicii calitativi care prezintă importantă în aprecierea mierii sunt: aspectul, culoarea, mirosul, gustul, consistența și cantitatea de zahăr invertit. În tabelul 2 sunt prezentate principalele caracteristici de calitate a acestui produs.

Tabelul 2

Condiții de calitate ale mierii de albine

2.2. Defectele mierii

Există situații în care mierea poate prezenta anumite defecte care micșorează calitatea sau chiar conduc la deprecierea produsului. Principalele defecte ale mierii sunt considerate a fi următoarele:

Mierea cu impurități – conține corpuri străine, resturi de ceară, fragmente de corpuri de albine. Defectul se remediază prin decantare sau filtrare.

Miere de consistență apoasă – se datorează recoltarii premature a mierii. Acest tip de miere trebuie consumat cât mai repede. În caz contrar se inițiază procesul de fermentare. Defectul se poate remedia prin amestecarea mierii apoase cu o alta de consistență mai mare, până se ajunge la consistența dorită.

Mierea caramelizată – apare la mierea supusă accidental unei temperaturi prea ridicate. Produsul este degradat și nu mai poate fi recuperat deoarece caracteristicile organoleptice o fac improprii consumului, iar conținutul chimic este modificat. Astfel, enzimele, substanțele antimicrobiene și o parte din vitamine sunt distruse.

2.3. Falsificarea mierii

Este o operatie care urmărește ascunderea unor defecte ale produsului sau chiar înlocuirea lui.

Falsificarea se poate realiza direct sau indirect.

Falsificarea directă presupune adăugarea în miere a unor substanțe pentru corectarea gustului (zahăr), a consistenței (gelatină, amidon, clei), a culorii, pentru conservare.

Falsificarea indirectă se realizează prin hrănirea albinelor cu sirop de zahăr chiar și în anotimpurile în care acestea ar trebui să colecteze nectarul florilor.

Deoarece, cu rare excepții, caracteristicile organoleptice ale mierii falsificate sunt asemănătoare cu cele ale mierii naturale, descoperirea falsificărilor se face doar prin analize de laborator.

2.4.Mierea artificială

Mierea artificială se obține prin invertirea zaharozei cu diferiți acizi organici ( acid lactic, acid malic, acid citric) urmată de adăugarea de diferite substanțe în vederea obținerii unui produs cât mai asemănător cu mierea naturală.

Mierea artificială nu are în conținutul ei vitamine, enzime, substanțe antimicrobiene, arome, ș.a.

Mierea naturală, ca și cea artificială trebuie păstrată în încăperi răcoroase, curate, uscate, fără mirosuri străine. Temperatura optimă de păstrare este cuprinsă între 5 și 12 °C. Fiind un produs higroscopic, mierea nu trebuie să se afle în vecinătatea unor produse ce emană mirosuri puternice; umiditatea influențează calitatea mierii, respectiv o vaolare prea ridicată conduce la creșterea conținutului de apă din compoziția mierii.

În condițiile unei depozitări corespunzătoare, termenul de garanție a mierii naturale este de 12 luni.

În cazul mierii artificiale, condițiile de depozitare sunt identice cu cele precizate pentru produsul natural. Etichetele recipientelor în care se ambalează mierea artificială trebuie să precizeze clar acest lucru, precum și care sunt substanțele de adaos folosite.

2.5. Metodă de analiză

2.5.1 Examenul organoleptic

1. Culoarea se apreciază prin examinarea vizuală, la lumina zilei, pe un fond alb, a unei probe de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, cu diametrul interior de 10 mm.

2. Mirosul și gustul se apreciază prin mirosirea și prin degustarea probei de miere. Se indică, în cazul mierii monoflore, denumirea speciei florare predominante. De asemenea, se indică eventualele particularități gustative (acrișor, amărui, astringent, spirtos, etc. ).

3. Consistența se apreciază după modul de curgere a mierii de pe o lopățică de lemn. La mierea cristalizată, se indică și structura înainte de fluidizare (untoasă, cristalizată fin, cristalizată nisipos, cruistalizată grosolan).

4. Aspectul se apreciază după gradul de transparență pe care îl prezintă o probă de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră și examinată la lumina directă a zilei. În cazul mierii care se livrează pentru desfacere, se face și o filtrare, în scopul verificării prezentei corpurilor străine care nu se vad cu ochiul liber.

Observatie – culoarea, consistența și aspectul mierii cristalizate se examinează după topirea ei prin încălzire la aproximativ 45°C.

2.6. Caracteristicile fizico- chimice ale mierii

Principalele componente ale mierii de albine sunt zaharurile. Mierea conține cantități reduse de substanțe azotoase reprezentate în principal de enzime care alcătuiesc un echipament bogat și complex. Substanțele minerale sunt moderat reprezentate în mierea de flori și relativ abundente în cea de mană. Ea conține o gamă largă de acizi organici, pigmenți , uleiuri eterice, substanțe inhibitoare, vitamine și alte componente insuficient cunoscute.

Inițial în miere se găsește o cantitate foarte redusă de hidroximetilfurfurol, de ordinul a 0,1-0,2 mg la 100g. Prin păstrare îndelungată valoarea acestuia crește treptat, putând ajunge la 1 mg/100g sau chiar mai mult.

2.6.1 Umiditatea

Conținutul maxim de apă reglementat de normele oficiale din țara noastră pentru toate sorturile de miere este de 20%. Această condiție are la bază faptul că în momentul încheierii procesului de prelucrare de către albine (căpăcirea celulelor), umiditatea mierii se situează în domeniul 17-19%.

Când conținutul de apă este mai mare de 20% poate fi vorba de una din următoarele situații:

extragerea din faguri necăpăciți, când procesul de prelucrare a mierii de către albine nu este încheiat;

păstrarea în spații umede și în recipiente defectuos închise;

falsificarea directă prin adaos de apă sau indirectă prin substituenți cu umiditate proprie mare.

Conținutul depășit de apă reduce proporțional valoarea nutritivă a mierii și o predispune la fermentație.

2.6.2. Zaharurile

Zaharurile din miere sunt alcătuite din zahărul invertit și din zaharoză. Conținutul minim de zahăr invertit (glucoză și fructoză) în mierea de flori trebuie să fie de 70%, iar în cea de mană de 60%. Conținutul maxim de zaharoză trebuie să fie de 5% în mierea de flori și de 10% în cea de mană. Valorile menționate se referă la mierea cu 20% apă. În cazul în care umiditatea este mai mică aceste valori trebuie recalculate. Abaterile de la valorile arătate sunt posibile în următoarele situații:

– mierea a fost recoltată din faguri necăpăciți;

– miere fermentată;

– miere falsificată.

2.6.3. Substanțele azotoase

Cantitativ substanțele azotoase, exprimate în echivalent proteină , se găsesc în proporție foarte redusă și anume sub 1%. Conținutul cel mai redus se întâlnește în mierea de salcâm și în cea de izmă (în medie 0,25%), iar cel mai mare în mierea de mană (0,5-0,6%).

În cazul în care conținutul de proteine este mai mare de 1% mierea trebuie suspectată de falsificare, cum ar fi adaosul de gelatină, de făină de cereale sau chiar de melasă.

2.6.4. Enzimele

Mierea de albine are un conținut foarte bogat și variat de enzime. În mierea de flori ele au o dublă origine: vegetală (din nectar) și animală (din saliva albinelor). Cantitativ, acestea din urmă dețin ponderea. Echipamentul enzimatic al mierii de mană este mult mai bogat decât cel al celei de flori și au o origine mult mai complexă (Tabel …).

Enzimele din miere sunt substanțe valoroase deoarece ele catalizează toate reacțiile chimice care au loc în procesul de elaborare al mierii( de ex. transformarea zaharurilor complexe în zaharuri simple). Însușirile mierii, compoziția chimică și calitatea ei nutritivă sunt în mare măsură condiționate de conținutul în enzime. Prezența lor face dovada autenticității și calității mierii.

Enzimele sunt substanțe labile, în special sub acțiunea temperaturii ridicate care produce slăbirea sau inactivarea ireversibilă a lor.

Tabelul 3

Timpul de înjumătățire a amilazei și invertazei din miere, în funcție de temperatura de păstrare.

2.6.5. Substanțele minerale

Mierea de flori are un conținut foarte redus de substanțe minerale. Deși normele oficiale din țara noastră admit un conținut de max. 0,5%, în realitate acesta se situează în preajma valorii de 0,1%. În schimb mierea de mană are un conținut mult mai bogat care se poate apropia de limita maximă de 1% acceptată pentru acest sort ( tabelul 4 )

Tabelul 4

Conținutul de substanțe minersle ale mierii

Continuarea tabelului 4

Depășirea limitelor maximale de substanțe minerale se poate întâlni în următoarele situații:

când extracția și /sau păstrarea mierii s-au făcut în condiții neglijente, principala formă de impurificare minerală fiind cea cu praf;

în cazul falsificării mierii cu sirop de zahăr invertit artificial (acidul folosit la invertire trebuie neutralizat cu substanțe alcaline sodice);

în cazul contactului prelungit al mierii cu suprafețe metalice neacceptate, sărurile acestor metale pot trece în miere mărind valoarea substanțelor minerale.

2.6.6. Hidroximetilfurfurolul (HMF)

Prezența acestui produs în miere își are originea fie în descompunerea parțială a fructozei din compoziția ei sub influența unor factori vitregi, fie de origine exogenă în cazul unor substituiri (falsificări).

În mediu acid și la cald fructoza se descompune cu formarea de produși furfurolici, cel mai semnificativ din aceștia fiind HMF. Mierea are un conținut foarte mare de fructoză (cel puțin jumătate din zahărul invertit). De asemenea, reacția chimică a ei este pronunțat acidă (pH 3,5-4,5). Deci are asigurate condițiile ca în funcție de temperatură și de timpul de păstrare să se formeze o oarecare cantitate de HMF. Dacă mierea este păstrată la temperatură mai mică de 20ºC cantitatea de fructoză care se descompune este extrem de mică. În primele luni de la extracția din faguri conținutul de HFM se situează în domeniul 0,1-0,2 mg la 100g, dar după 1-2 ani de păstrare la temperatura camerei la temperatură moderată poate atinge valoarea de 1-1,5 mg la 100g.

Atunci când consumatorii sau apicultorii lichefiază mierea în mod empiric prin încălzire prelungită pe baie de apă la fierbere sau pe foc direct , conținutul de HFM crește foarte mult, către 10 mg la 100 g.

Prin invertirea pe cale chimică a siropului de zahăr în scopul falsificării mierii o fracțiune importantă din fructoză se descompune cu formarea unei cantități considerabile de HFM, de ordinul a 100mg la 100g sirop sau chiar mai mult.

2.6.7. Aciditatea mierii

Reacția chimică a mierii este acidă datorită conținutului bogat în acizi organici. Valorile normale ale pH-ului mierii se situează în domeniul 3,5-4,5, deci caracterul ei chimic este pronunțat acid.

2.6.8. Densitatea

Densitatea mierii este puternic influențată de conținutul ei de apă. Mierea cu umiditate de 20% are densitatea 1,471 asta înseamnă că un litru de miere (1dm3) la temperatura de 20ºC cântărește 1,471 kg.

2.7. Condiții tehnice de calitate la prelucrare de la producători

Prezentul standard se referă la condiții tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească mierea de albine la preluarea ei de la producători ( din sectorul de stat și privat).

Standardul se referă la produsul natural obținut de albine în excluvitate din nectarul florilor sau din sucurilor dulci de pe alte părți ale plantelor, pe care acestea le recoltează, le îmbogățesc cu substanțe proprii, le prelucrează în mod specific și le depozitează în celulele fagurilor din stup sub formă de miere.

Condițiile tehnice de calitate specificate în prezentul Standard de Firmă sunt obligatorii și ele se vor reflecta și la stabilirea prețurilor de achiziție. Nerespectarea unuia sau mai multor parametri atrage modificări ale prețurilor de achiziție, care se vor negocia.

Prezentul Standard de Firmă a fos elaborat în baza prevederilor STAS 784/ 1 – 1989, a normelor F.A.O./ O.M.S. și a Directivei C.E. 96/23.

Acest Standard de Firmă a intrat în vigoare la data de 1.06.2001.

2.7.1. Clasificare

Mierea de albine se clasifică în sorturi.

După proveniență, mierea de albine se clasifică în :

Miere florală (miere de nectar);

Miere extraflorală (miere de mană sau de pădure).

Mierea florală poate fi monofloră și polifloră.

Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii de plante, cum ar fi: salcâm, tei, floarea soarelui, mentă, zmeură, etc.

Mierea polifloră provine din nectarul mai multor specii de plante, fără ca una dintre ele să fie predominantă.

Mierea de mană provine din sucurile dulci de pe alte părți ale plantelor decât florile, putând conține și o cantitate redusă de nectar din flora spontană de pădure.

Mierea monofloră de salcâm și mierea de mană se încadrează în trei clase de calitate:

Calitate superioară;

Calitatea I;

Calitatea a II-a .

Celelalte sorturi se încadrează în două clase de calitate:

Calitatea I;

Calitatea a II-a.

Tabelul 5

Clasele de calitate ale mierii

Tabelul 6

2.8. Cerințe fizice și chimice

Capitolul III CONTRIBUȚII PERSONALE

3.1 Justificarea temei

Am ales această temă deoarece sunt pasionat de apicultură, fie ea staționară sau pastorală.

Am propria stupină staționară prin care am acumulat multe cunoștințe practice în domeniu.

3.2 Obiective urmărite

Indentificarea bazei melifere a orasului Avrig si din imprejurimile sale;

Studiu comparativ privind calitatea mierii din stupina mea și mierea comercializată;

Bolile și dăunătorii cu care m-am confruntat în stupina Avrig.

3.3 Materiale și metode

Intervalul de studiu s-a desfășurat în decursul anilor 2014 – 2016.

Investigațiile s-au realizat în împrejurimile orașului Avrig (județul Sibiu).

Studiul s-a axat pe specia Apis melifera.

Identificarea speciilor de plante melifere și determinarea calității mierii obținută din zona studiată.

În această lucrare este prezentată determinarea calității mierii, lucrare realizată în cadrul laboratorul facultății, productivitatea principalelor specii de plante melifere (45 plante) pe care le-am analizat mergând în teren și bolile și dăunătorii existenți în această zonă și cu care m-am confruntat în stupina mea. Pornind de la aceste lucrări, am aplicat metodica de lucru recomandată pentru orașul Avrig, județul Sibiu, unde am stupina și unde practic apicultura staționară.

3.3.1. Așezare, poziție și delimitare a orașului Avrig

Avrig (în dialectul săsesc Frek, Fraek, în germană Freck, Fryk, în maghiară Felek) este un oraș din județul Sibiu,Transilvania, România.

Localitatea Avrig este amplasată la poalele Munților Făgăraș, pe valea Oltului, la o altitudine de aproximativ 400 metri. Este străbătută de șoseaua națională DN1, fiind amplasată la circa 26 de kilometri de Sibiu. Situat într-un adevărat amfiteatru natural, în care relieful se înalță și coboară de la 2500 la 350 de metri, Avrigul este caracterizat de un complex fizico-geografic variat, atât ca structură geologică cât și ca aspect morfologic. (sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Avrig)

3.3.2. Vecinii

La nord are ca vecini comuna Șelimbăr și comuna Nocrich, delimitate de Muchia Chirmovului, Dealul Nucului și Măgura. În est Avrigul se învecinează cu Porumbacu de Jos, râul Racovicioara, în partea stângă a Oltului și Valea Colunului în partea dreaptă a râului. Vecinii vestici sunt comuna  Racovița și orașul Tălmaciu .(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avrig)

3.4. Rezultate și discuții

Material si metoda de cercetare privind calitatea mierii

3.4.1. Analiza fizică și chimică a mierii de albine

Pregătirea probei pentru analiză

Înainte de a începe analiza mierii, este obligatoriu ca proba să se omogenizeze.

Aceasta se face agitand-o cu o baghetă de sticlă sau o linguriță, până se omogenizează. Miera cristalizată se fluidifică în prealabil prin încălzire la aproximativ 45°C și apoi se amestecă.

3.4.2. Determinarea conținutului de apă

Conținutul de apă se poate determina prin două metode:

Cu refractometrul

Prin uscare la etuvă

Refractometrul

Pe prisma inferioară a refreactometrului se aplică o picătură de miere din probă, după care se închide imediat camera.

Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicicul de lumină prin prismă, deplasându-se cremaliera până în momentul în care partea întunecată a câmpului vizual ajunge în centru unde se intersectează liniile vizuale. După care se citește indicele de refracție de pe scară.

La unele refractometre, pe lângă indicele de refracție de pe scară, se exprimă în procente conținutul de substanță uscată sau de apă.

La refractometrele la care se determină numai indicele de refracție, procentul de substanță uscată, respectiv conținutul de apă, se gasește cu ajutorul tabelelor care însoțesc refractometrul.

În cazul în care analiza se determină la o temperatură diferită de 20°C, se face corecția conținutului de apă obținut, prin scăderea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură peste 20°C și prin adăugarea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură sub 20°C.

Tabelul 7

Rezultatele analizei determinării conținutului de apă

Conținutul în H2O este mai ˂ de 20%, ceea ce constată faptul că mierea nu este falsificată.

3.4.3. Determinarea indicelui de aciditate

Principiul metodei

Proba de miere diluată cu apă se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența fenolftaleinei, iar aciditatea se calculează și se exprimă în ml hidroxid de sodium soluție 1 n la 100 g miere.

Reactivi :

Hidroxid de sodium soluție 0,1 n

Fenolftaleina , soluție alcoolică 1%

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se diluează cu circa 50 ml apă și se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența a 2 sau 3 picături de soluție de fenolftaleină până la culoarea roz persistent timp de 30 s.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Aciditatea se calculează cu formula:

Aciditate =

În care V-volumul soluției de hidroxid de sodium folosit la titrare, în ml

0,1 – normalitatea soluției de hidroxid de sodium folosită la titrare.

(ml NaOH soluție 1 n la 100 g miere)

Valori normale: mierea de flori 4 grade, mierea de padure 5 grade.

Tabelul 8

Valori obținute în urma determinării acidității mierii

3.4.4. Determinarea indicelui diastazic prin metoda Gothe

În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

Proprietățile fizice principale ale mierii de calitate sunt conținutul de apă și vâscozitate. În mod natural, când mierea conține sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând în felul acesta semnalul că produsul este finit și poate fi extras. Determinarea conținutului în apă este foarte puțin importantă atât pentru aflarea ulterioară a scăzământului mierii, cât și datorită faptului că mierea cu un conținut mare de apă (peste 18%) fermentează.. În funcție de temperatură și umiditatea mediului înconjurător, mierea poate să piardă sau să-și ridice conținutul în apă. Condițiile optime de păstrare a mierii se realizează la temperatura de 10-12C și la o umiditate de circa 60%.

Higroscopicitatea mierii reiese și din datele care atestă faptul că menținerea ei timp de 3 luni în condiții naturale de umezeală (100%), duce la creșterea conținutului în apă de la 17 la 52%.

Aroma mierii este determinată de uleiurile eterice prezente în nectarul floral. Acestea sunt specificate speciei de plante melifere din care provine nectarul și, datorită proprietăților lor volatile și termolabile, cu timpul sau prin încălzire se pierd.

Gustul mierii este în general dulce cu nuanțe diferențiale perceptibile de la un sort de miere la altul. Mierea este foarte higroscopică (absoarbe apa), motiv pentru care trebuie luate măsuri în timpul conservării și condiționării ei. Într-un mediu cu umiditate mare, procentul de apă din miere crește și poate dăuna sub raport calitativ. Greutatea ei specifică este mai mare ca a apei și variază în funcție de conținutul în apă. În prezent sunt o serie de metode fizice, ca metoda luminii polarizate, a indicelui de refracție etc.,care dau indicații asupra naturii zaharurilor și asupra procentului de apă din miere.

Condiții de calitate fizico-chimice și microscopice (spectru polinic) reglementate de STAS 784/2-1989 pentru mierea de albine din țara noastră. Normele europene pentru miere sunt ceva mai îngăduitoare cu privire la condițiile fizico-chimice de calitate .

Principiul metodei

Indicele diastazic se definește ca numărul de mililitri dint-o soluție de amidon de 1% care a fost transformat în dextrine în timp de 1 h, la temperatura de 45°C, în prezența activatorului enzimatic specific ( ionul CL- din clorura de sodiu) și pH optim, de către amilaza conținută de 1 g miere.

Aparatura

Ultratermostat tip Höppler sau similar.

Reactivi

Acid acetic, soluție de 0,02n

Amidon, soluție 1% proaspăt preparată (în ziua în care se execută analiza) : într-un pahar cilindric se cântărește 1g amidon, se adaugă circa 75 ml apă și se încălzește pe sita de azbest, sub omogenizare continuă cu ajutorul baghetei de sticlă, până la fierbere și clarificare. Se trece soluția în balon cotat de 100 ml și după răcire se completează cu apă la semn, apoi se omogenizează.

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se dizolvă, cu circa 50 ml apă, se neutralizează cu carbonat de sodiu în prezența hârtiei indicator și se aduce în balon cotat la volumul de 100 ml cu apă ( 1 ml soluție conține 0,1 g miere).

Din soluția de miere bine omogenizată se introduc în eprubete ( numerotate de la 1 la 10) cantități descrescânde, conform tabelului 3. Se pipetează în fiecare eprubetă câte 0,5 ml soluție de acid acetic și câte 0,5 ml soluție de clorură de sodiu. În continuare se completează cu apă conținutul fiecărei eprubete la volumul de 11 ml, conform tabelului 3 și se omogenizează.

Se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml amidon soluție 1%, se omogenizează din nou conținutul acestora prin răsturnări repetate și apoi eprubetele se introduc imediat, într-un stativ adecvat, în ultratermostatul reglat la temperatura de 45°C. Apa din ultratermostat trebuie să depășeasca cu 1 cm sau 2 cm nivelul lichidului din eprubetă. Din acest moment se cronometrează timp de 1h.

După epuizarea timpului menționat, se răcesc imediat eprubetele în apă cu gheață pentru stoparea activității amilazei, se aranjează în ordine crescândă în stativ, se adaugă în fiecare eprubetă câte o picătură soluție de iod și se omogenizează prin răsturnare.

În eprubetele cu conținutul cel mai mic de miere, în care amidonul nu a fost hidrolizat întregime, apare culoarea albastră. În eprubetele în care amidonul a fost complet hidrolizat, apare o gamă de nuanțe : incolor, gălbui, portocaliu, roșie tic, violaceu, violet.

Rezultat : indice diastazic :   ≤ 5 

Probabil mierea a fost cristalizata ,iar pentru lichifierea sa , s-a supus unui tratament termic necontrolat (respectarea  temperaturii de max 45 grade C.)

Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

Calculul și exprimarea rezultatului

Limita activității amilazei este dată de prima eprubetă în care apare culoarea albastră. Pentru calcul se consideră eprubeta dinaintea acesteia ( cu conținut de miere imediat superior) care de obicei este colorată în violet închis.

Valoarea indicelui diastazic se preia din tabelul 9, sau se calculează cu formula:

Indicelui diastazic=

În care: 5- numărul de ml soluție amidon 1%

V- volumul soluției de miere din eprubetă respectivă, în ml

Tabelul 9

Rezultatul analizei indicelui diastazic

Tabelul 10

Valoarea indicelui diastazic

Compoziția chimică a mierii variază în funcție de plantele melifere, de intensitatea culesului, starea timpului etc. În medie, 83% din conținutul mierii îl formează substanța uscată și 17% apa. Mierea cu un conținut mai mare de apă, păstrată la o temperatură mai ridicată, va avea o vâscozitate cu valori micșorate. Vâscozitatea sau rezistența la scurgere depinde de conținutul în apă, de temperatură și de compoziția chimică a mierii. Conținutul în coloizi, dextrine, săruri minerale influențează asupra gradului de vâscozitate al mierii; așa se explică faptul că în aceleași condiții de temperatură și umiditate mierea de salcâm se prezintă fluidă, iar cea de floarea-soarelui sau de tei mai vâscoasă. Procentul de apă variază în condițiile tării noastre în limite destul de largi de la 13,3-22,4%. Conținutul în apă a mierii crește de la șes spre munte, acest lucru fiind determinat și de abundența precipitațiilor. Din substanța uscată a mierii, 80% o formează zaharurile din care, circa 70% îl ocupă glucoza și fructoza. Aceste zaharuri se formează prin invertirea enzimatică a zaharozei. Nectarul conține zaharoză care în urma procesului amintit se invertește aproape în totalitate. Zaharoza este admisă în miere până la 5% și în mierea de mană până la 10%. Natural, cercetările care s-au făcut cu privire la compoziția chimică a mierii au identificat prezența și a altor sorturi de zaharuri în cantități mici și, în special, a unor polizaharide. Substanțele minerale din miere sunt: potasiu, fosfor, calciu, clor, sulf, magneziu, fier și altele, în cantități foarte reduse. În mierea de mană se găsesc săruri minerale în cantități mai mari. Este necesar să subliniem că dacă acestea depășesc un anumit prag limită, din utile se transformă în nocive. Acest aspect se produce și în cazul mierii florale, unde sărurile minerale prezentate în cantități mici sunt indisponibile, în timp ce prezența lor în mierea de mană peste limita fiziologică admisă este dăunătoare. Mierea de albine conține și o serie de vitamine din complexul B, vitamina C, precum și o serie de factori de creștere. Vitaminele se găsesc în cantități foarte mici în miere, suficiente însă pentru a-i spori valoarea alimentară, dietetică și terapeutică. Dintre enzimele prezente în miere amintim: invertaza și diastaza. Primul ferment transformă zaharoza în glucoză și fructoză, iar al doilea scindează polizaharidele în zaharuri simple.

În concluzie mierea are în compoziția sa următoarele substanțe:

3.5. Plante melifere identificate în fora spontană a orașului Avrig (județul Sibiu)

Principalele plante melifere din care albinele culeg nectarul pentru producerea mierii sunt regăsite în tabelul 11. Pentru realizarea acestui tabel am investigat flora de pe pajiștile și din pădurile ce înconjoară localitatea Avrig determinând speciile valoroase și familiile din care acestea fac parte.

Tabelul 11

Principalele specii de plante melifere

Analiza botanică a celor 45 specii de plante melifere, arată că acestea aparțin la 12 familii botanice diferite (Nicolae Ștefan și Adrian Oprea, 2007, Ion Sârbu, Nicolae Ștefan și Adrian Oprea, 2013). Lista familiilor botanice în ordinea importanței numerice este prezentată în tabelul 12.

Tabelul 12

Lista familiilor botanice și frecvența speciilor melifere aparținătoare în orașul Avrig (județul Sibiu)

Am identificat 45 de specii de plante melifere ce aparțin la 12 familii de plante. Familia cea mai bine reprezentată este familia Lamiaceae cu un număr de 12 specii de plante (26,64%), urmată de familia Fabaceae ( 10 specii de plante cu un procentaj de 22,22% ) și familia Rosaceae cu 8 specii de plante(17,76 %).

Reprezentare grafica a plantelor melifere pe familii

Fig. 25.

3.6. Bolile albinelor

Bolile albinelor se împart în două categorii : boli contagioase și boli necontagioase.

3.6.1. Boli necontagioase

Bolile necontagioase sunt bolile care nu se transmit de la o albină la alta, nici de la matcă la albinele lucrătoare. Cele mai des întâlnite boli necontagioase sunt: mătci trântorițe, tulburări în depunerea pontei, boala de mai, diareea albinelor, puietul răcit. (Tabel 2)

Tabelul 13

Bolile necontagioase ale albinelor

Așa cum rezultă din datele tabelului 13 dintre bolile necontagioase, în stupina mea, m-am confruntat cu diareea albinelor. Acest fapt se datorează calitatii slabe a mierii folosite de albine in perioada de iernare. Aceasta boala am remediat-o, folosind faguri cu miere de calitate superiora și sirop pe baza de protofil.

3.6.2. Boli contagioase

Bolile contagioase sunt cele mai periculoase boli ale albinelor deoarece acestea ajunse în stup se înmulțesc foarte repede și trec de la o albină la alta chiar și la matcă. După cum se observă în tabelul 14 bolile contagioase sunt de mai multe tipuri și anume : boli contagioase bacteriene,boli contagioase micotice, boli contagioase parazitare și boli contagioase virotice.

Tabelul 14

Continuarea tabelului 14

Dintre toate aceste boli parazitare, în stupina mea, m-am confruntat cu Varroza, parazitul fiind prezent în toate familiile de Apis mellifera. Acest parazit se poate distruge cu un medicament numit “Varachet Forte”, medicamentul fiind produs de I.C.D.A (Institutul de cercetare și dezvoltare pentru apicultură) din București. Tratamentul se face atât primăvara cât și toamna deoarece parazitul revine mereu.

3.7. Dăunătorii albinelor

Albinele au și foarte mulți dăunători, pe lângă bolile ce le amenință existența. Aceștia sunt și ei la rândul lor periculoși deoarece, la fel ca și bolile, atacă de la albinele adulte până la larva proaspăt depusă de matcă, unii dintre ei consumând hrana din faguri sau chiar chiar distrugând fagurii de ceară pentru a-și menține existența. În tabel 15 sunt prezentați principalii dăunători ai albinelor cât și pagubele provocate de aceștia.

Tabelul 15

Dintre toți acești dăunători m-am confruntat cu Acherotina atropos (Fluturele “Cap de mort”), Galleria mellonela (Găselnița) și Formicinae (furnici). Acești dăunători au provocat pagube neînsemnate în comparație cu ursul (Ursus arctos), acesta distrugând în mod repetat familiile de albine (Fig.25, Fig.26 ). Pentru îndepărtarea ursului am împrejmuind stupina cu un gard electric (Fig.27).

Concluzii

1.Albinele sunt insecte sociale care își au organizată viața în colonii în care domnește ordinea, disciplina și curățenia.

2.Albinele în activitatea lor au comportări și reacții bine definite de activitatea corespunzătoare vârstei lor.

3.Albinele prezintă o importanță mare atât în economia agricolă prin producția de produse apicole, cât și contribuția lor în polenizarea încrucișată a speciilor de plante entomofile (majoritatea speciilor de plante cunoscute).

4.O influență puternică asupra familiilor de albine o au condițiile climatice și altitudinea, totodată acestea influențează înflorirea plantelor melifere.

5.Plantele melifere și albinele au o importanță ecologică, economică și socială foarte mare în viața de zi cu zi.

6.În România se produce o cantitate însemnată de miere, nu doar cantitativ ci și calitativ superioară altor țări din Europa.

7.În județul Sibiu apicultura se situează la un nivel fruntaș pe țară, realizând constant producții medii pe familiile de albine superioare celor de pe țară.

8.În orașul Avrig cantitatea cea mai mare de miere am obținut-o în timpul înfloririi salcâmului.

9.Am obținut producții bune de miere polifloră, acest fapt rezultând din numărul mare de flori de câmp care se regăsesc în imediata apropiere a stupinei.

10.În urma analizelor de laborator rezultă faptul că miere produsă în stupina proprie are calități superioare față de mierea de la Lidl sau de la alți comercianți.

11.Calitatea superioară a mierii se datorează faptului că stupina este amplasată într-o zonă de munte unde poluarea aerului și a solului este minimă și prezența speciilor de plante melifere este mare .

12.În concluzie albinele sunt un factor important de susținere a vieții, în existența planetei, dar și planeta poate influența negativ sau pozitiv viața albinelor.

Bibliografie

Maria Mănișor 1978- Baza meliferă, Editura Asociația Crescătorilor de

Elena Hociotă albine din România, București

I. Cârnu, Gh. V. 1982- Sporirea producției vegetale prin polenizare cu

Roman, Ana Maria ajutorul albinelor, Editura Ceres, București

Roman

Petre Iordache, 2008- Plante melifere de foarte mare și mare pondere

Ileana Roșca, economico-apicola, Editura Lumea apicolă, București

Mihai Cismaru

Eva Crane 1979- Mierea, Editura Apimondia, București

Eugen Mârza 1990- Inițiere și practică în apicultură, Redacția de

Nicolae Nicolaide propagandă tehnică în agricultură, București

M. Chirosca 1969- Călăuza apicultorului, Editura agrosilvică, București

M. Alecu

Frantz Lampeitl 2008- Albinăritul pentru începători, M.A.S.T. , București