Culturi de Varza

cuprins

Pag.

=== varzacap2 ===

Capitolul 2

Varza – origine, importanță, particularități biologice, cerințe față de factorii de vegetație și tehnologia de cultură

Brassica oleracea var. capitata L., forma alba (Lam) d.c. familia [NUME_REDACTAT] că această specie este bine cunoscută în multe țări ale lumii este atestat de un număr mare de denumiri populare specifice limbilor de largă circulație internațională cât și celor de importanță zonală: l. engleză – head cabbage, l. franceză – chou pommé blanc, chou cabus blanc; l. italiană-cavolo bianco; l. germană-Weisskraut, Kraut, Weisskohl; l. rusă-kocennaia kapusta.

2.1. Originea speciei

Varza provine din forma sălbatică Brassica oleracea var. silvestris L., plantă înaltă cu frunze lirate, care crește spontan în [NUME_REDACTAT].

Această legumă a fost folosită în consum încă din antichitate, dar formele de varză cunoscute atunci aveau o rozetă deasă dar fără căpățână. Mai târziu au cultivat-o pe scară mai largă grecii, romanii și chinezii.

Introducerea și răspândirea ei în țările din vestul și răsăritul Europei s-a produs în secolul al XI-lea în prezent ea cultivându-se pe cca. 4,4 milioane hectare în zonele de pe glob caracterizate prin climă temperată sau mai caldă, unde sunt realizate condițiile cerute de biologia plantei.

În țara noastră varza este răspândită peste tot, cu excepția regiunilor înalte de munte. Regiunile foarte favorabile pentru cultura verzei sunt lunca Jiului și Oltului; lunca Argeșului și a afluenților săi, zona București, la care se adaugă o porțiune din lunca Ialomiței; lunca Siretului, Prutului și afluenților în județele Galați, Bacău, Iași și Suceava; lunca Mureșului și afluenților săi, în județele Brașov, Hunedoara; lunca Mureșului și Timișului.

2.2. Importanța culturii

De la varza albă se consumă căpățâna atât în stare proaspătă cât și preparată în diverse moduri: murată, deshidratată și chiar congelată. Are o valoare alimentară ridicată datorită conținutului mare în hidrați de carbon, săruri minerale și vitamine.

Utilizarea medicală a verzei, empirică vreme de milenii, se întemeiază în prezent pe un anumit număr de considerații științifice precise. “Nu trebuie să ne rușinăm că împrumutăm de la popor ceea ce poate fi de folos artei vindecării” spunea Hipocrate.

Varza este un aliment valoros care se caracterizează printr-un conținut variat al componentelor chimice. Astfel varza conține 91,0-93,0% apă, glucide solubile (1,6% glucoză, 2,02% fructoză, 0,03% amidon și 0,70% celuloză), protide 1,2-1,5%, lipide 0,10-0,20%, săruri minerale (Na – 13 mg/100 g s.p; K – 227 mg/100 g s.p; Mg – 23 mg/100 g s.p; Ca – 46 mg/100 g s.p; Mn – 0,10 mg/100 g s.p; P – 27 mg/100 g s.p.;

Principalul acid organic din frunzele de varză este acidul citric, a cărui cantitate medie este de 100 mg/100 g s.p.

Aroma caracteristică a verzei este dată de S-metilcistein sulfoxid, care în condiții de pH bazic formează metil metantiosulfinați.

Literatura de specialitate evidențiază, de asemenea, valoarea terapeutică deosebită a verzei albe în combaterea ulcerului duodenal și a tulburărilor de tranzit intestinal. Sucul crud și nesărat de varză albă conține cantități mari de sulf, clor, calciu, iod, fier și vitamine, fiind recomandat în tratamentul bolilor de stomac și a celor intestinale, ca și în anemii și osteoporoze. Rezultatele sunt îmbunătățite dacă sucul de varză se conservă în amestec cu cel de morcov în proporții egale.

Vreme de șase secole, romanii au utilizat varza, pe cale internă sau aplicând-o extern în toate bolile. Ei o întrebuințau ca purgativ, depurativ și pregăteau din ea cataplasme.

Varza conține o mare cantitate de vitamina U foarte utilă în combaterea ulcerului, conținutul în vitamina U este dependent de soi dar și de condițiile de cultură.

Frunzele și resturile de tulpini constituie un bun nutreț pentru animale.

Varza are o importanță economică deosebită, deoarece prin producțiile mari la unitatea de suprafață se permite obținerea de venituri mari. Reprezintă principala legumă succesivă, iar cantitățile ce se comercializează toamna sunt considerabile.

Pentru anul 2001 suprafața cultivată cu varză în Europa a fost de 602.552 ha, în Africa suprafața cultivată a fost de 42.906 ha, în Asia 1.755.426 ha iar în [NUME_REDACTAT] și de Nord suprafața cultivată a fost de 946.708 ha (figura 2.1)

Producția totală pe aceste suprafețe a fost de 13.037.021 t în Europa, 21.198.000 t în China, 36.938.164 t în Asia (figura 2.2.).

Dintre țările cultivatoare din Europa cea mai mare suprafață de varză se cultivă în Rusia 190.000 ha, în Ucraina s-au cultivat în anul 2001cu varză 90.000ha iar în România 40.000 ha (figura 2.3)

În anul 2001 producția în Europa a fost de 13.037.021 t din care în Rusoia s-au obținut o producție de 3.936.000 t, în Polonia 1.767.280 t, în România producția a fost de 1.000.000 t (figura 2.4.)

2.3. Particularități biologice

Varza albă este plantă bienală, alogamă. Rădăcina este pivotantă și prezintă multe ramificații. Zona activă se dezvoltă la adâncimea de 40-50 cm, iar rădăcinile izolate până la 120 – 150 cm. Rădăcinile au o capacitate mare de explorare a solului, datorită numărului mare de perișori absorbanți ce acoperă rădăcinile subțiri. La plantele repicate sau transplantate, în urma distrugerii pivotului, rădăcina capătă fizionomia unui sistem radicular fasciculat. Suprafața totală a sistemului radicular întrece de 50 de ori suprafața frunzelor.

Tulpina în primul an de cultură este scurtă (15-20cm) și are formă cilindrică, pe ea sunt inserate frunzele din rozetă, precum și cele care formează căpățâna. La subsuoara frunzelor și în vârful tulpinii se găsesc mugurii care în anul al doilea de cultură formează lăstari floriferi.

Frunzele participă la formarea căpățânii, prin modul lor de creștere. Cele exterioare au culoarea verde închis, sunt scurt sau lung pețiolate, acoperite cu pruina și au nervurile mai mult sau mai puțin evidente. Cele interioare sunt alb – gălbui și servesc la depunerea substanțelor de rezervă.

În anul al doilea, varza emite tulpini florare din mugurii. Tulpinile florare sunt acoperite de frunze mici, sesile, ascuțite și ajung la 100 – 150 cm înălțime.

Florile au culoarea galbenă și pot fi in număr de 3000-4000 pe o plantă, organizate pe tipul patru, polenizarea se realizează prin albine, planta fiind alogamă. Perioada de înflorire fiind cuprinsă între 20-25 de zile.

Fructul este o silicvă, de formă cilindrică, ușor comprimată care conține 10-15 semințe. Pe plantă se pot forma circa 1400 de silicve. Cele mai valoroase semințe se obțin pe lăstarii de la mijlocul tulpinii, care sunt mai dezvoltați.

2.4. Relațiile cu factorii de vegetație

Varza albă dispune de o plasticitate ecologică mare, fapt ce – i conferă o particularitate de adaptare la condiții variate de mediu putând fi cultivată în cele mai diferite zone de vegetație.

[NUME_REDACTAT] este adaptată la temperatură moderată, cu rezistentă la frig. Procesul de germinare a semințelor începe la 3 – 4C , dar temperatura optimă este de 18 – 20

În faza de răsad temperatura optimă este de 10 – 12C . Dacă sunt călite la 3C , timp de câteva săptămâni, răsadurile pot suporta după plantarea în câmp, valori de până la minus 10C .

În perioada de vegetație, temperatura optimă este de 15-20C , iar în faza înfloririi, intre 20 – 25C . Peste aceste limite creșterea încetează, iar dacă se asociază și cu umiditate atmosferică scăzută, căpățânile rămân mici, nu învelesc.

Vernalizarea, caracteristică soiurilor timpurii, se manifestă după formarea frunzei a treia, în limitele temperaturii de 4-10C , desfășurate pe o durata de 48 – 60 de zile. Sensibilitate la vernalizare depinde de soi și de condițiile climatice în care a fost produsă sămânța.

[NUME_REDACTAT] este o plantă tipică de zi lungă, manifestă cerințe mari fața de acest factor. [NUME_REDACTAT] de varză necesită umiditate mare în sol, dar excesul de apă este dăunător; creșterea încetează, în frunze apar pigmenți antocianici puternici, nu se formează căpățâni. Toate acestea se produc din cauza aerației proaste a rădăcinilor. Coeficientul de transpirație variază în funcție de condițiile pedoclimatice naturale și cele create de agrotehnica aplicată și producția care se obține. Cu cât producția este mai mică la unitatea de suprafață, adică cu cât pământul este mai sărac în substanțe nutritive, cu cât agrotehnica aplicată este mai necorespunzătoare și cu cât seceta naturală este mai accentuată, cu atât mai mult crește necesarul de apă pentru fiecare tonă de producție și invers. In faza de formare și creștere intensă a căpățânii, umiditatea în sol trebuie să fie de 70-75 % din IUA. Peste aceste valori plantele încetează creșterea, căpățânile rămân la dimensiuni reduse sau dacă sunt formate crapă. Irigarea trebuie să se facă cu norme mici de udare, dar aplicate frecvent.

Nutriția minerală

Varza dă producții mari pe solurile aluviale sau cu textură mijlocie, afânate, cu un conținut bogat în humus și substanțe minerale, fără exces de umiditate, iar pH-ul să fie cuprins intre 7,2 – 7,8. Sunt necorespunzătoare solurile grele, reci, compact, acide, precum si cele prea ușoare, nisipoase.

Varza dă rezultate bune pe soluri cu apa freatică la o adâncime nu prea mare, dar nu suportă terenurile mlăștinoase, cu nivelul apei freatice chiar la suprafață și acide.

Dat fiind producțiile mari ce se obțin la varză, este necesar să se asigure în sol elemente nutritive de care plantele au nevoie.

Azotul are un rol important in procesul de nutriție, deoarece influențează în mod direct formarea parții comestibile. El se administrează înainte de plantare și fazial în perioada de vegetație. excesul de azot, în perioada creșterii intense a căpățânii, favorizează crăparea acesteia.

Fosforul are efect favorabil asupra sistemului radicular și a formării căpățânii, mărind totodată și procentul de substanță uscată din plantă.

Potasiul și calciul trebuie să se găsească în echilibru cu celelalte elemente nutritive, încât plantele să le poată folosi eficient.

Îngrășămintele organice dau rezultate foarte bune dacă sunt administrate sub arătura adânca din toamnă în anul cultivării.

Norma de îngrășare și raportul dintre elementele nutritive variază, în funcție de solul pe care se cultivă. Cantitățile prea mari de îngrășăminte sunt neeconomicoase uneori nefavorabile. Spre sfârșitul perioadei de vegetație se evită îngrășarea cu azot pentru a favoriza învelirea căpățânii.

2.5. Tehnologia de cultură a verzei albe

Suprafața ocupată cu varză în țara noastră, se cultivă în general prin răsad, doar unele soiuri de vară și de toamnă, prin semănat în câmp. Actualul sortiment de soiuri existent în cultură poate asigura producții în condiții de câmp, prin culturi timpurii, de vară și de toamnă și în spații protejate, sere industriale și adăposturi din material plastic.

Pentru culturile timpurii terenurile trebuie să aibă expoziție sudică sau sud – estică, să se zvânte și să se încălzească primăvara cât mai devreme și să fie ferite de vânturi puternice. Ca premergătoare în anul precedent pe aceste terenuri pot fi culturi de cartofi, tomate, castraveți, dovlecei, mazăre, fasole, ceapă, usturoi.

Cultura verzei timpurii în solarii

Folosirea materialelor plastice suple, la protejarea plantelor de varză, anticipează apariția cu circa trei săptămâni mai devreme a producției față de cultura timpurie din câmp, fapt ce a condus la extinderea practicării acestei culturi pe suprafețe însemnate.

Pregătirea terenului

Toamna, comportă următoarele lucrări: defrișarea culturii anterioare, fertilizarea cu gunoi de grajd, în doza de 30-40 t / ha, combinata cu P2O5 30-40 kg s.a. / ha si K2O 30-40 kg s.a. /ha, incorporate în sol cu mașina MSS – 1,4.

Primăvara se executa lucrarea cu freza FVP-1,4 urmată de dezinfecția solului cu Lindatox 3, în doză de 50 kg /ha și erbicidarea cu Treflan sau triflurom, în doza de 3 – 5 l/ha.

Pentru realizarea temperaturii de 6 – 8 C, la adâncimea de plantare a răsadului, solarul se acoperă cu 12 – 15 zile înainte de data stabilită pentru înființarea culturii.

Producerea răsadului

Se folosesc serele înmulțitor, răsadnițele sau serele solar cu pat de biocombustibil. Pentru un ha de cultura sunt necesare 300 g semințe. Calendaristic, semănatul se execută în intervalul 25 I – 5 II, în funcție de tipul de adăpost folosit și zona de cultură. Răsadul se repică în cuburi nutritive cu latura de 5 cm. Se poate semăna direct în cuburile nutritive, concomitent cu confecționarea acestora, caz în care nu se mai repica.

Lucrările de îngrijire aplicate răsadului constau în dirijarea factorilor de mediu pentru a le crea condiții optime. Se va evita umiditatea în exces, prin aerisiri, iar udările se execută de câte ori este nevoie.

Dirijarea temperaturii se face în funcție de condițiile de lumină și de vârsta răsadurilor conform tabelului numărul 2.1

[NUME_REDACTAT] luminii se face ca la toate celelalte răsaduri, până la răsărire se menține întuneric, iar imediat ce începe răsărirea plantulelor se asigură lumină prin toate mijloacele.

Dirijarea regimului de aer se face prin aerisirea corespunzătoare, menținând aerul proaspăt în permanență. Regimul de nutriție se poate dirija în perioada de creștere a răsadurilor prin aplicarea îngrășămintelor suplimentare.

Plantarea răsadurilor. În funcție de condițiile climatice și zona în care se practică cultura, răsadul se plantează calendaristic intre 1 – 20 III, după schema: 56 + 40 X 35 cm, realizând desimea de 60.000 plante la ha. Adâncimea de plantat este până sub primele frunze adevărate și în nici un caz nu trebuie să se acopere cu pământ mugurele vegetativ central, din care se va forma căpățâna la fiecare varză. Răsadul se udă ,la cub pentru evitarea scăderii temperaturii în sol.

Lucrările de întreținere

Înlocuirea golurilor se face imediat ce se observă lipsurile prin plantarea unor răsaduri bine călite și de aceiași vârstă cu răsadurile din cultură.

Prășitul se începe imediat după plantarea răsadurilor, pentru a afâna solul bătătorit cu ocazia efectuării lucrărilor pentru plantat și se repetă în continuare de câte ori este nevoie.

Temperatura se menține ziua la valori de 20 – 22 C, iar noaptea să nu coboare sub 10 – 12 C. Dirijarea temperaturii se realizează concomitent cu lucrarea de aerisire, prin ridicarea foliei, sau deschiderea ușilor frontale. efectul temperaturilor ridicate se materializează prin inhibare

Îngrășămintele se distribuie printre rânduri și se încorporează în sol, prin lucrarea de prășit.

Date fiind condițiile specifice din adăpost, irigarea se aplică în funcție de faza de vegetație a plantelor și evoluția temperaturii. În general, se aplica 6 – 8 udări, pentru realizarea în sol a nivelului de 70 – 75 % din IUA.

Combaterea buruienilor se realizează prin aplicarea erbicidului Fusilade, în doza de 2,5 l /ha.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu deosebită atenție. Nervațiunea neagră a furnzelor (Xanthomonas campestris) se combate cu Dithane M 45 – 0,2 %; mana cruciferelor (peronospora brassicae9 SE COMBATE CU Ridomil plus 48 – 0,25 %; Sandofan C 0,25 %, Ripost M 0,25 %, Aliette 0,2 %; putregaiul uscat (Phoma lingam) se combate cu Dithane M 45 0,2 %, benlate 0,1 %, Bavistin și Derosol 0,1 %, albumela cruciferelor (Cystopus candidas) se combate cu Dithane M 45 0,2 %, Bravo 500 – 0,4 %, hernia rădăcinilor de varză (Phesmodiophora brassicae) se combate cu Benlate 0,1 %, Topsin M 0,1 %, Metoben 0,4 %; putregaiul alb (Sclerotinic sclerotionum) se combate cu Benlate, Bavistin, derosol, ronilan, Sumilex 0,1 %; putregaiul cenușiu, (Botrytis cinerea) cu Ronilan 0,05 %, Rovral 0,1%, Sumilex 0,1 %, Konker 1,25 %, Calidan 0,15 % (Costache, M., 1998).

Ploșnița roșie a verzei (Eurydema armatum) se combate cu Sinoratox 35 CE 0,15 %, Diazol GU CE 0,1 %, Sumithion 50 CE 0,1 %, Diplex 80 SP, Thiadon 35 WP 0,2 %, Thionex 35 CE 0,15 %, Zolone 35 Ec 0,2 %; ploșnița albastră a verzei (Epiderma oleracea) se combate cu aceleșai produse ca la ploșnița roșie.

Păduchele cenușiu al verzei (Brevicoryne brassicae) se combate cu Sinoratox 35 CE 0,15 %, Diazol 60 Ec 0,1 %, Ekalux S 0,10 %, Decis 2,5-0,04 %, Talistar 10 Ce – 0,04 %, Supersect 10 CE 0,03 %, Divipan 100 CE – 0,1 %; puricele negru al verzei (Phyllotreta atra) se combate cu Carbetox 37 – 0,4 %, Ekalux S – 0,1 %, Decis 2,5 CE – 0,04 %, Divipava 100 EC – 0,1 %, Thiodan 35 WP 0,2 %, Zolone 35 EC – 0,2 %, păduchele vânăt al verzei. (Phyllotreta nemonum) se combate cu aceleași produse ca păduchele negru;

Gărgărița albastră a verzei (bavis clorizans) și gărgărița neagră (Baris laticotis) se combate cu Carbetox 37 CE 0,4 %, Diazol 60 CE 0,1 %, Actelic 50 CE 0,15 %, Decis 2,5 CE 0,04 %, Onevos 83,3 CE 0,2 %, Zelone 35 EC 0,2 %, gărgărița golicolă (Centhorrhynchus pluenostigma) se combate cu Carbetox 37 EC 0,4 %, Sinoratox 35 EC 0,15 %, Decis 2,5 CE 0,05 %, Zolone 30 EC 0,2 %, gărgărița tulpinilor de varză (Centhorhynchus quadriens) se combate cu aceleași produse, gărgărița semincerilor de varză (C.cestimili) se combate cu Thiodan 35 WP 0,2 %, Thionex 50 WP 0,15 %, Zolone 35 EC 0,2 %; gândacul albastru al verzei (Calophelas sophiae) și gândacul lucios al rozetei (Meligethes aeneus) se combate cu thiodan 35 CE 0,2 %, Thionex 35 CE 0,2 %, Zolone 35 CE 0,2 %; Buha verzei (Mamestra brassicae) se combate cu Sinoratox 35 CE 0,15 %, Ekalux S 0,1 %, Diazol 60 CE – 0,1, Decis 2,5 CE 0,04 %, Sumi-Alpha 2,5 EC – 0,05 %, Trichograma evanescens – Westw – 1-3 lansări la interval de 10 zile, fluturele alb al verzei (Pieris brassicare) se combate cu aceleași produse ca la Mametra brassicae; Molia verzei (Phitella maculipennsis) se combate cu Sinoratox 35 CE 0,15 %, Actellic 50 CE – 10,15 %, Decis 2,5 CE 0,04 %, musca verzei 37 CE 0,4 %, Diazol 60 CE 0,1 %, Sinoratox 35 CE 0,15 %; limaxul cenușiu (Deroceras agweate) se combate cu Metohlehido 5 CE 20 kg/ha.

Recoltarea se face eșalonat, când căpățânile sunt tari la apăsare și bine învelite, începând cu 10 – 15 mai, în 2 – 3 etape, până la 15 – 25 iunie. Se recoltează manual prin tăierea căpățânii sub nivelul rozetei de frunze și formarea căpățânii prin lăsarea a 2 – 3 frunze protectoare. Producția este cuprinsă între 30 și 40 t/ha.

Cultura verzei de vară în câmp

Asigură consumul în intervalul iulie-septembrie.

Bune premergătoare sunt: tomate timpurii, mazărea și fasolea, cartofii timpurii, ceapa.

Pregătirea terenului se face la fel ca la varza timpurie.

Răsadurile se produc în răsadnițe semicalde prin semănatul în intervalul 25 februarie – 15 martie, în două etape, la interval de 1 Înainte de plantare răsadul se fasonează și se mocirlește. Plantarea se poate face mecanizat cu mașina MPR 6(8) au manual.

Se plantează 2 rânduri la 70 – 80 cm, iar pe rând la 25 – 30 cm. Pe teren nemodelat se plantează la 75 cm între rânduri și 24 cm pe rând.

Lucrările de îngrijire sunt corespunzătoare cu cele de la varza timpurie. După plantarea răsadurilor se udă cu o normă de 300 m3/ha, iar în perioada formării căpățânii, norma de udare este de 400 m3/ha. Se aplică 4-5 udări.

La cultura înființată prin semănat direct se execută răritul plantelor pe rând la 20 – 25 cm, iar cu plantele rezultate se face completarea golurilor. Combaterea bolilor și dăunătorilor se face la fel ca la varza timpurie.

Recoltarea are loc eșalonat, în 3 – 4 etape, în intervalul 10 iulie – 10 septembrie. Se pot obține 40 – 50 t/ha.

0 – 15 zile. Cultura verzei de toamnă în câmp

Varza de toamnă asigură producțiile cele mai mari, care se folosesc din septembrie până toamna târziu și în timpul iernii, iar industrializată până în primăvară.

Bune premergătoare sunt: mazărea și fasolea, cartofii timpurii, spanacul, salata, ceapa verde etc.

Pregătirea terenului se începe din toamnă prin aplicarea a 40 – 60 t/ha gunoi de grajd bine descompus și îngrășăminte cu fosfor și potasiu în cantitățile corespunzătoare dozelor de 75 și respectiv 80 kg/ha substanță activă. Acestea se încorporează în sol prin arătura adâncă la 28-30 cm. În timpul verii, după eliberarea terenului de cultura anterioară se lucrează terenul cu grapa cu discuri, se fertilizează cu M 35 kg s.a./ha, P2O5 65 kg s.a./ha și K2O 80 kg s.a./ha sau Complex III 200 kg/ha.

Răsadurile se produc pe straturi amenajate în câmp. Pentru combaterea chimică a buruienilor se folosesc produsele Devrinol 50 WP 0,5 g/m2. sau Dual 500 EC 0,8 cm3 /ha2., aplicate cu 3 – 5 zile înainte de semănat și încorporate superficial. Se seamănă rar, cca. 400 – 600 fire/m2., manual sau cu mașina SUP – 21. Semănatul se face în intervalul 5 – 15 mai, folosind 350 g semințe pentru 1 ha. Pentru 1 ha este necesară suprafața de straturi înălțate de 200 m2. Răsadurile nu se repică, se plivesc de buruieni, se fac tratamente fitosanitare.

Plantarea se face cu răsad fasonat și mocirlit, în intervalul 20 iulie. Se plantează 2 rânduri pe stratul înălțat la distanța de 80 cm, iar pe rând la 30 cm. Pe teren nemodelat distanța între rânduri este de 75 cm, iar pe rând 30 cm.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varza timpurie și de vară. Se aplică 8 – 12 udări cu norme de 400 m.3 /ha, 3 – 4 prașile mecanice și 1 – 2 manuale.

Recoltarea începe a doua jumătate a lunii septembrie și se continuă până la sfârșitul lunii noiembrie. Se execută manual în țara noastră, dar volumul de muncă fiind foarte mare, în alte țări se folosesc mașini speciale, prevăzute cu dispozitive de tăiere sub formă de disc sau cu palpator.

Producția variază între 50 – 60 t/ha în funcție de soiul cultivat.

Cultura verzei albe sub tunele joase

Este o variantă mai simplă, mai economică de protejare a culturii și de obținere a unor producții mai timpurii.

Pregătirea terenului se face la fel ca pentru cultura timpurie în câmp.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor sau în răsadnițe calde. Se seamănă între 10 – 15 ianuarie. Răsadurile se repică în cuburi nutritive de 5 x 5 x 5 cm.

Plantarea se face în perioada 1 – 10 martie, pe teren modelat sau nemodelat, după schemele prezentate în figura 4.4.

După plantare se instalează tunele joase cu lățimea de 70 cm, înălțime de 40 cm. Se folosesc arcuri din fier beton, plastic, nuiele de alun sau salcie. Folia de polietilenă are grosimea de 0,1 mm. Pentru a ușura aerisirea se poate folosi folie perforată cu perforări de 16 mm , dispuse la coama adăpostului, pe treimea superioară (fig. 4.5)

Cultura se ține protejată 25 – 35 zile.

Se aplică același lucrări de îngrijire ca la cultura în solarii. Pe terenul nemodelat se poate aplica irigarea prin aspersiune, iar pe cel modelat pe brazde.

Recoltarea începe în jurul datei 5 – 10 mai și se eșalonează până la 15 – 20 iunie. Se realizează o producție de 35 – 40 t/ha.

Foto 2 Cultura de varză înainte de recoltare

=== varza ===

Capitolul 1

Stadiul actual al cercetărilor privind tehnologiile nepoluante de cultură la varză (Brassica oleracea var. capitata L.)

Într-o vreme în care omul a devenit conștient că trăiește într-o lume din ce în ce mai secătuită și cu viitorul periclitat prin activitățile sale, trebuie folosită orice posibilitate pentru menținerea bazei vieții omului pe Pământ (Sattler F., 1977).

Pfeiffer E., (1984) spunea că ceea ce este just sub aspect biologic este și avantajos din punct de vedere economic.

Degradarea mediului este o problemă apărută și accentuată o dată cu accelerarea creșterii demografice, care a determinat “antropizarea” unor zone din ce în ce mai mari de pe planeta noastră.

În cercetările întreprinse Papacostea P., (1994) subliniază că răspunderea pentru sănătatea și prosperitatea tuturor ființelor pământului este una dintre cele mai nobile sarcini ale omului. Ea începe cu îngrijirea solului, a plantelor și animalelor și culminează cu modelarea structurilor sociale, asigurând întregii populații condiții de viață demne în prezent și în viitor.

În cursul de agricultură biologică Steiner R, (1993) arată că pentru a-și satisface nevoile de trai mereu mai complexe, omul a vânat, a crescut animale, a cultivat pământul, a extras minereuri și le-a prelucrat, producând bunuri materiale, dar și deșeuri.

[NUME_REDACTAT], (2002), menționează că în cadrul relațiilor de interdependență dintre plantele legumicole și mediul exterior, rolul preponderent îl are gradul de constanță sau de variație al factorilor care condiționează și în același timp asigură viața plantelor.

În toate cazurile oamenii au considerat natura ca sursă inepuizabilă de resurse, dar și ca receptor nelimitat al deșeurilor ([NUME_REDACTAT], 2001). În paralel cu progresele tehnice și cu modificările antropice cu rol pozitiv (împăduriri, îndiguiri, desecări) au avut loc și fenomene negative: s-a degradat solul unor regiuni întinse, au dispărut unele specii de animale și de plante spontane, s-au epuizat unele zăcăminte minerale, s-a ivit fenomenul de poluare (Steiner R, 1993, Altieri M., 1994).

Munteanu N., Stan N. (1998), arată că folosirea intensivă a terenurilor agricole în special prin chimizare, irigare și mecanizare a avut repercursiuni negative asupra acestora prin poluarea solului și a apei din pânza freatică, distrugerea unor lanțuri trofice ce asigură caracterul de organism viu al solului, poluarea recoltei, pierderea unor proprietăți fizico-mecanice proprii ale acestuia.

[NUME_REDACTAT] D., (1997) poluant este factorul care, produs de om sau de fenomene naturale, generează disconfort sau are acțiune toxică asupra organismelor și/sau degradează componentele mediului, provocând dezechilibre ecologice. Conform legii toleranței, orice factor util când depășește optimul devine toxic sau chiar letal, deci devine poluant (Papacostea P., 1981).

Poluarea este fenomenul de apariție și de producere a dezechilibrelor ecologice (Neacșu P., [NUME_REDACTAT], 1982).

Principalele surse de poluare ale mediului sunt: 1. industria; 2. agricultura; 3. activitățile menajere; 4. motoarele cu ardere internă (Berca M., 2000).

Agricultura poate deveni sursă de poluare a mediului, solului și apei freatice în special prin:

– folosirea pesticidelor, îndeosebi a celor neselective (de exemplu, insecticidele care distrug toate insectele, inclusiv pe cele folositoare (Prakash A., 1997),

– folosirea erbicidelor a căror utilizare afectează biodiversitatea mediului);

– excesul de îngrășăminte;

– declanșarea și favorizarea proceselor de degradare a solului (eroziune, sărăturare, compactare)

– lucrări neadecvate de îmbunătățiri funciare (Azzi G., 1954).

Agricultura nepoluantă, integrează metodele și procedeele agrotehnice blânde, ocrotitoare de mediu (combaterea biologică a bolilor și dăunătorilor, folosirea intensivă a măsurilor preventive de apariție a acestora, folosirea pesticidelor cel mai puțin toxice, fertilizarea organică), cu metode și procedee intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar (îngrășăminte chimice, pesticide, erbicide, mecanizare, irigare), este un mare pas înainte spre ecologizarea agriculturii (Bălășcuță N., 1999).

Agricultura nepoluantă este o alternativă la practica obișnuită a agriculturii moderne, intensive, care caută însă să respecte “legile naturii”, “legile vieții” pornind de la conceptul că:

solul este un organism viu (Papacostea P., 1981);

există multe procese biologice pe care încă nu le cunoaștem, dar o serie de observații practice, socotite uneori empirice, pot fi folosite cu rezultate foarte bune (Schmid O. și colab, 1994);

unele intervenții ale omului în procesele biologice din sol au efecte benefice pe o perioadă lungă de timp (Penescu A., 2001);

introducerea în ciclul biologic al plantelor a unor produse de sinteză, unele dintre ele neexistând în mod natural în plante, poate avea efecte periculoase dacă nu se respectă indicațiile de aplicare (Soran V., Puia I., 1979).

Scopul principal al agriculturii biologice nepoluante constă în realizarea de produse agroalimentare cu un conținut ridicat în substanțe cu rol biologic activ, care să nu prejudicieze sănătatea omului și mediul înconjurător (Davidescu D., [NUME_REDACTAT], 1994).

Agricultura nepoluantă, este un sistem care: valorifică și păstrează metodele de cultură biologice, productive în cadrul ecosistemului ([NUME_REDACTAT], 1992); vizează obținerea unor produse de o calitate nutritivă ridicată ([NUME_REDACTAT], 1994); ameliorează fertilitatea solului pe termen lung, elimină formele de poluare (Șchiopu D., 1997).

Agricultura biologică se bazează pe păstrarea organismelor vii din sol, în special microflora și microfauna, prin rotații raționale ale culturilor, prin tehnici de cultură adecvate și prin menținerea unui nivel ridicat al materiei organice din sol (Duțu M., 1999). Populația microbiană este estimată la 20-30 milioane de germeni la gramul de sol care reprezentând 2000 kg de materie vie la hectar (Gros A., 1957).

1.1. Principalele obiective ale agriculturii biologice

Literatura de specialitate subliniază principalele obiective ale agriculturii biologice, (Dejeu L., Petrescu C, Chira A. (1997):

– să obțină produse agricole de calitate nutritivă superioară și în cantitate suficientă;

– să crească și să fortifice sistemele vii pe parcursul ciclurilor biologice;

– să promoveze și să diversifice ciclurile biologice în cadrul sistemelor agrare conservând microorganismele, flora și fauna solurilor;

– să mențină și să amelioreze fertilitatea solurilor pe termen lung;

– să utilizeze, pe cât posibil, resursele naturale și reciclate pe plan local;

– să pună în funcțiune sistemele agricole durabile, autogestionate, pe cât posibil, în ce privește materia organică și elementele nutritive;

– să elimine orice sursă de poluare a solului, apei, plantelor și aerului;

– să ofere condiții de viață corespunzătoare în creșterea animalelor care să nu contravină aspectelor fundamentale ale comportamentului natural;

– să mențină diversitatea genetică a sistemelor agrare, a mediului lor de viață, inclusiv protecția plantelor și animalelor sălbatice;

– să permită agricultorilor o justă remunerare, o satisfacție a muncii lor și să le ofere un loc și un mediu de muncă sigur și sănătos;

De asemenea, Andrew P., (2000) arată că agricultura biologică trebuie să țină cont de impactul tehnicilor culturale practicate asupra mediului înconjurător și asupra aspectelor sociale.

Mediul care ne înconjoară este alcătuit din numeroși factori, deosebiți între ei din punct de vedere calitativ, fiecare având un rol bine stabilit în viața plantei (Zanoschi V. 1991).

Practicarea unei legumiculturi biologice, după Papacostea P., (1981) urmărește optimizarea unor elemente tehnologice cum sunt:

alegerea terenului;

lucrările de pregătire a solului;

rotația și asocierea rațională a plantelor legumicole;

alegerea sortimentului după criteriul rezistenței la boli și dăunători și a plasticității ecologice;

fertilizarea culturilor legumicole;

combaterea biologică a buruienilor;

protecția plantelor față de boli și dăunători.

1.2. Alegerea terenului

Varza se dezvoltă bine pe terenuri adăpostite, însorite, fără exces de umiditate, argilo – nisipoase, cu pH 6,5-7,5. Pe terenurile umede, grele și cu reacție acidă, atacul de hernie (Plasmodiophora brassicae Woron.) și de viermi sârmă (Elateridae) crește (Anstett A. 1971).

În agricultura nepoluantă măsurile de ameliorare a solului vizează două obiective esențiale: sporirea fertilității naturale a solului și creșterea activității biologice din sol (Papacostea P., 1981).

Solul este un organism viu, care se naște, trăiește și poate muri. Substanța organică a solului este izvorul vieții și fertilității iar obiectivul agriculturii nepoluante este menținerea sau creșterea cantității și calității substanței organice din sol (Pfeiffer E., 1984).

Substanța organică este formată din 85% humus, 10 % rădăcini de plante și 5% flora și fauna solului, constituind “inima” care menține viața acestuia. Din microfloră 4% reprezintă (bacterii, actinomicete, alge și ciuperci), iar 1% aparține micro – mezo – și macrofaunei (protozoare, nematode, colembole, acarieni, miriapode, crustacee, cârtițe dar mai ales râme care reprezintă principalul indicator al vieții biologice din sol) ([NUME_REDACTAT]., 1992).

La varză proprietățile materialului biologic (Guseva O., 1994) și conținutul solului în materia organică influențează populațiile de dăunători ale acestei culturi (Hoyt G., Walgenbach J., 1999)

Între flora și fauna solului, pe de o parte și humusul din sol pe de altă parte, există o strânsă corelație pozitivă (Bălășcuță N. 1999).

Pe baza cercetărilor realizate Butnariu H. și colab., (1993), subliniază că în alegerea terenului destinat culturii plantelor legumicole trebuie să se țină seama atât de amplasarea sa geografică, orografică, hidrografică, pedoclimatică, cât și condițiile social – economice ale zonei.

De asemenea, se cere o analiză atentă a calității terenului, privind: grosimea și însușirile fizico-chimice ale straturilor solului (a stratului humic, fertil și stratului mineral); învelișul vegetal al terenului; activitatea biologică (fungi, insecte, viermi, etc.); tipul de granulometrie a terenurilor (textura solului); conținutul în calcar și reacția solului (pH) (Dejeu L., Petrescu C., Chira A., 1997).

Koepf H.H., (1976) arată că fertilitatea solului este o premisă fundamentală pentru reușita unei agriculturi biologice. Toate elementele de fertilitate sunt influențate de substanța organică aflată în curs de descompunere (humus nutritiv) sau în faza de sinteză a unor humați stabili (humus stabil).

Pfeiffer E., (1984) demonstrează că humusul constituie atât o sursă de hrană pentru plantele (azot) și microorganismele din sol, cât și un liant care leagă părțile fine minerale (argila) în glomerule, ceea ce conduce la formarea structurii, însușire favorabilă regimului de apă și de aer din sol.

Conținutul solului în humus este o consecință a factorilor naturali (roca, vegetația, temperatura, precipitațiile) dar și a intervenției omului prin folosirea îngrășămintelor naturale cât și a leguminoaselor în asolament (Lovel H., 1994).

Practica arată că solurile bogate în humus au o activitate biologică intensă și ca urmare produc recolte mari și sănătoase (Terrettaz R., 1995). Exploatarea intensivă a solului fără folosirea sistematică a îngrășămintelor organice (gunoi de grajd, compost, îngrășăminte verzi) duce la scăderea conținutului solului în humus, uneori sub 2% și cu aceasta și a fertilității lui, întrucât se înrăutățesc și însușirile sale fizico-chimice, respectiv structura, capacitatea pentru apă a solului, capacitatea de reținere a elementelor nutritive, (Burutolu, E.F.A., 1985).

Ridicarea conținutului solului în humus, de la 2% la 2,5% se face destul de lent, într-o perioadă de 20-30 de ani. De aceea este rațional să menținem un nivel ridicat de humus prin folosirea periodică a îngrășămintelor organice (Davidescu D., 1994).

La fertilizarea de tip biologic se ia în considerație rezerva de elemente nutritive prezente în sol în stare insolubilă, contând însă și pe activitatea microorganismelor în solubilizarea și disponibilizarea acestora (Goian M. și colab., 1997).

Fertilizarea solurilor cu materie organică și eliminarea fertilizării chimice, reduc eroziunea solului pe solele cultivate cu varză (Hoyt G.D. și colab., 1999).

În cercetările întreprinse Popescu V., (1996) și [NUME_REDACTAT], (1999) subliniază că pentru legumicultură sunt recomandate solurile cu grad ridicat de fertilitate, strat arabil profund, conținut ridicat de substanță organică (4-5% humus), cu textură ușoară nisipo-lutoasă sau luto – nisipoasă, structură bună, capacitate bună de reținere a apei, care se lucrează ușor, se încălzește și se zvântă repede și nu fac crustă.

1.3. Lucrările solului

Lucrările solului au ca scop intensificarea activităților biologice, care favorizează procesele de descompunere și de sinteză, respectiv de formare a humusului și mineralizare, obținând în felul acesta valori superioare ale substanțelor nutritive (Koepf H., 1980).

[NUME_REDACTAT] Gh., (1958) arată că orice lucrare agricolă determină o descompunere a humusului prin stimularea activității microbiene și pierderea trecătoare de structură ca urmare a distrugerii puternice a stratificării naturale a solului.

Factorii meteorologici pot sprijini efectul lucrărilor agricole. Pe solurile grele gerul mărunțește agregatele mai grosiere prin dilatarea apei înghețate, iar în solurile bogate în argile alternanța dintre umezire și uscare afânează structurile mai compacte ([NUME_REDACTAT]., 1980).

Ploile abundente pot provoca spălarea substanțelor nutritive, precum și a coloizilor, colmatări și eroziuni ale solului. Aceste daune pot fi combătute preventiv prin executarea lucrărilor la momentul potrivit, prin practicarea unor culturi secundare pentru acoperirea rapidă a terenului după ce s-a arat miriștea precum și prin adaosul abundent de materiale organice (gunoi, compost) pentru stabilizarea structurii glomerulare (Mănescu B., 1989).

Frecvența lucrării solului trebuie restrânsă la minimum pentru a reduce pe cât posibil compactarea produsă de trecerea succesivă a agregatelor și pentru a asigura solului suficient repaus în vederea sintezei de humus și a structurării (Petrescu N., 1989).

Structura solului este mult influențată de alte secvențe tehnologice, Petrescu C., Iorgu A. (1996) arată că irigarea abuzivă distruge structura solului, îl compactează, ridică nivelul apei freatice și creează pericolul sărăturării și răspândirii unor dăunători periculoși pentru cultura verzei de Tribliographa rapae, în timp ce Oliveira A. și colab., (2000), arată că irigarea prin aspersie la această cultură duce la mărirea numărului de dăunători.

Lucrările solului sunt în strânsă legătură cu rotația și asolamentul solului Papacostea P., (1977), Tufescu V, Tufescu M, (1981).

Plantarea verzei pe brazde și irigarea pe rigole este metoda care dă cele mai bune rezultate la această cultură (Deolankar K.P., Girase P.D., 1999). Imtiyaz M și colab., (1999), recomandă irigarea prin picurare, procedeu care pe lângă faptul că reduce eroziunea solului și pierderile de apă are o influență pozitivă și asupra producției dar metoda este puțin utilizată.

Yamauchi N, Abiko K., (1998) arată că o bună corelare a irigării duce la reducerea unor boli (Rizoctonia și Pythium) în cultura de varză.

Fujiwara T, Yoshioka H, Sato F, (2000) recomandă plantarea verzei la distanțe de 30 cm între plante pe rând, deoarece în acest mod uniformitatea căpățânilor este foarte bună.

1.4. Asolamentul și rotația în agricultura biologică

Asolamentul și rotația asigură folosirea rațională a terenului și reprezintă repartizarea în timp și spațiu a culturilor, corelată cu sistemul de lucrări și fertilizare a solului (Stan N. și colab., 1999).

Dumitrescu M. și colab. (1998) arată că folosirea asolamentului în legumicultură este necesar deoarece plantele legumicole reclamă lucrări repetate de pregătire a terenului, prașile numeroase, udări sistematice și multe recoltări. Toate acestea produc o alterare mai rapidă a calităților fizice și biochimice ale solului, astfel că refacerea structurii sale prin asolament este atât absolut necesară cât și eficientă.

Bulotiene A, (1998), subliniază că o rotație cu varză, castraveți, morcov și ceapă și un nivel redus de fertilizare cu azot reduce conținutul în nitrați și exclude folosirea erbicidelor în culturile de varză.

Succesiunea strânsă a unor plante de cultură cu pretenții asemănătoare stimulează apariția în masă a anumitor buruieni, respectiv a asociațiilor de buruieni care ulterior sunt foarte greu de combătut (Vogtmann, H., 1993).

Plantele din familia cruciferelor dacă sunt cultivate de mai multe ori la rând sau la intervale mici de timp (1 –2 ani), pe același teren nu se dezvoltă bine, sunt expuse atacurilor unui număr mare de boli și dăunători, iar producțiile scad în mod sensibil (Howard M., 1984).

Fiecare plantă agricolă prezintă exigențe diferite față de sol, de valoarea pH-ului, de aprovizionarea cu apă și substanțe nutritive, iar, în general vorbind, față de condițiile de mediu (Libourel G., Bru M., 1994). Cerințe diferite ale plantelor de cultură sunt satisfăcute prin rotația de culturi, astfel încât se succed plante cu proprietăți opuse: consumatoare de azot după fixatoare de azot; consumatoare de humus după plante care sporesc rezerva de humus din sol (Michael D.P., 1998); plante care reduc starea de dospire a solului după plante care o favorizează; plante cu înrădăcinare superficială după plante cu sistem de rădăcini pătrunzând în adâncime (Papacostea P., 1994, Stan N, 2001).

Avantajele rotației culturilor într-o exploatație agricolă sunt multiple: se realizează economie de îngrășăminte (Davidescu D, 1992) este; un mijloc eficient pentru prevenirea atacurilor bolilor și a dăunătorilor culturilor agricole (Baicu T., Săvescu A., 1996); ameliorează însușirile solului prin folosirea de către rădăcinile plantelor și a resurselor straturilor mai adânci ale acestuia (Linder U., 1986, Marschner H., 1998).

Poniedzialek M., (1999) arată că lipsa rotației la vărzoase afectează structura solului, modifică pH-ul și conținutul în elemente nutritive.

Peach L., Benjamin L, Mead A., (2000) menționează că varza albă nu se cultivă după morcov deoarece are aceleași preferințe față de substanțele nutritive din sol.

Efectul pozitiv al asocierii unor plante de cultură în protecția față de boli este subliniat de Petrescu C., (1999). Astfel, salata este un obstacol contra afidelor pentru varză iar țelina și tomatele protejează varza de afide.

Lehmhus J. și colab., (1995) arată că intercalarea în culturile de varză a benzilor de muștar reduce numărul dăunătorilor.

Asocierea cu Trifolium fragiferum și Trifolium subterraneum reduce populația de afide Brevicoryne brassicae și Delia radicum din culturile de varză, Villeneuve F, (2000) și Trybliographa rapae, Lehmhus J, (1999).

Rahangdale S.M., (1995) arată că o asociere foarte bună este între varză, ridichi și spanac, care determină producții mai mari decât în cazul culturii pure de varză.

Cultivarea asociată a verzei cu trifoi alb sau fasole pitică a determinat reducerea numărului de afide datorită creșterii populației de entomofagi (Wiech K. și Wnuk A., 1991).

Unele asocieri sunt defavorabile. Poniedzialek M. și colab., (1995), arată că asocierea între fasole și varză duce la creșteri vegetative mai mici și în final la scăderea producției de varză.

Folosirea semințelor de hibrizi pure biologic determină sporuri mari de producție la varză, (Crockett P., și colab.,(2000).

Nankova T, Alipieva M., (1995) arată că soiurile locale de varză, sunt mai bine adaptate condițiilor de mediu, potrivite cu natura peisajului și cu condițiile edafice, dar Piva, A., (1997), arată că soiurile locale realizează însă producții mai mici. Kubota M., Abiko K., (2000) subliniază că foarte multe boli se transmit prin intermediul semințelor, deci folosirea unor hibrizi cu rezistență genetică ridicată la agenții patogeni duce la reducerea atacului și scăderea numărului de tratamente fitosanitare.

Soiurile și hibrizii superiori de legume contribuie la sporirea cantitativă a producției, la îmbunătățirea calității ei, la obținerea unor venituri mari (Andronicescu D, 1970). Plantele obținute din semințele hibride F1 prezintă toleranță sau rezistență la boli și dăunători (Compagnoni A., 1995), calitate foarte bună, adaptare mai bună la condițiile extreme de mediu (Leonte C., 1990), productivitate și precocitate sporită (Dumitrescu M., 1996).

Soiurile de legume manifestă capacități diferite de absorbție din sol a nitraților, nitriților și a unor metale grele (Petrescu C., Iorgu A., 1996).

În general hibrizii de varză realizează producții timpurii (Cervenski J, Gvozdenovic D., 1995) au rezistență mare la boli și dăunători, (Alipieva M, Nankova T., 1995), adaptabilitate ridicată, calitate bună și uniformitate în cultură (Fang Z. Y. și colab., 1999), obținerea de producții mari la unitatea de suprafață.

Dacă se dezinfectează semințele cu hipoclorit de calciu 2% se reduc considerabil atacurile de Xanthomonas campestris și Erwinia carotovora fără a fi afectată viabilitatea semințelor (Korobko A., 1997).

Unii hibrizi F1 de varză prezintă însă rezistență sau toleranță la Xanthomonas campestris și Fusarium, (Dyakunchak S., Koroleva S., 2000), precum și la Plasmodiophora brassicae, (Manzanares M. J., 2000).

1.6. Fertilizarea culturilor legumicole în agricultura biologică

Îngrășămintele, în special cele chimice, folosite neadecvat, pot avea efecte poluante. Folosirea azotatului de amoniu o perioadă îndelungată poate determina acidifierea unor soluri (Davidescu D., [NUME_REDACTAT], 1992).

Leja M. și colab. (1999), Wojciechowska R. și colab. (1999) arată că și folosirea unor cantități mari de îngrășăminte cu N, P, K induce carențe în microelemente și provoacă un stres culturilor de varză.

Aplicarea unor doze mari de îngrășăminte cu azot poate duce la creșterea conținutului de nitrați din căpățâna de varză. Părțile din plantă în care se găsește multă sevă brută (rădăcina, pețiolul frunzelor, limbul) sunt cele în care se află nitrații în cantități mai mari ([NUME_REDACTAT] M., 1997).

În cazul aplicării unor doze prea mari de îngrășăminte cu fosfor, este posibilă apariția fenomenului de “suprafosfatare” a solului, care determină carență în zinc (Davidescu D, [NUME_REDACTAT], 1992). De aceea, în agricultura biologică se recomandă evitarea fertilizării cu cantități mari de îngrășăminte chimice și fertilizarea cu îngrășăminte organice.

Studiile efectuate de [NUME_REDACTAT], (1984) demonstrează că îngrășămintele chimice cu N, P și P au influențe asupra compoziției chimice a plantelor.

Realizarea unei fertilități durabile a solului presupune o interacțiune armonioasă între: sol, cu viața proprie ce o include, plante, în alternanță ritmică de specii și soiuri ce se desfășoară în decursul anilor, animale, cu cerințele lor diverse privind selecția, îngrijirea și furajarea, precum și cu dejecțiile lor cu caractere specifice și om, care dirijează legăturile reciproce dintre acestea, făcând astfel să prindă viață și să subziste o individualitate originală, de sine stătătoare (Papacostea P., 1994).

Prin îngrășarea solului se înțelege reintegrarea substanțelor minerale, vegetale și animale, cu forțele proprii, în circuitul gospodăriei ([NUME_REDACTAT]., 1983). Conținutul solului în humus și azot poate servi ca unitate de măsură a gradului în care el oferă condiții pentru o creștere sănătoasă a plantelor (Steiner R., 1993).

Creșterea conținutului solului în materie organică determină la reducerea numărului de dăunători în culturile de varză (Hoyt G, Walgenbach J., 1999).

Îngrășămintele organice pot să întărească efectele bune ale altor măsuri tehnologice: asolament, lucrările solului, sămânță de calitate, irigare care se aplică la varză (Thompkins P., 1989).

Gunoiul de grajd este un îngrășământ “complex” și “complet”, calitativ nu și cantitativ, întrucât în compoziția lui intră toate substanțele care au luat parte la alcătuirea masei vegetale (Courtney H., 1994).

În agricultura nepoluantă nutriția plantelor este văzută în strânsă legătură cu desfășurarea naturală a proceselor vieții și cu factorii de mediu (Corrin G., 1960). Substanțele nutritive trebuie puse la dispoziția plantelor treptat și în raporturi echilibrate, în corelație cu biologia acestora și cu faza vegetativă. Folosite în cantitate mare acestea se regăsesc în produsul finit în concentrații care depășesc limita admisă (Loncaric Z. și colab., 1999).

Materia organică din sol produce în timpul descompunerii o mare cantitate de dioxid de carbon și o creștere a dehidrogenazei, cu efecte pozitive asupra stării de fertilitate a solului și a creșterii sistemului radicular (Courtney H., 1994), iar prin descompunerea materiei organice substanțele trec direct în sol, de unde pot fi luate de plante (Koepf H., 1980, Boggs C., 1997).

Folosirea sistematică și permanentă a îngrășămintelor organice contribuie la creșterea conținutului solului în humus și la ridicarea fertilității solului (Corrin G., 1960), iar prin aceasta la creșterea conținutului căpățânilor de varză în substanță uscată cu 15% și în vitamina C cu 30% (Rembialkowska E., și colab., 2000).

În studiile efectuate Preece, J., (1993) arată că sporirea conținutului în elemente nutritive duce la intensificarea activității microbiologice în sol, la îmbunătățirea structurii acestuia, la creșterea capacității de reținere a apei, la îmbunătățirea circulației aerului și în final la creșterea producției.

Fertilizarea culturilor de varză se poate face cu dejecții lichide de bovine care va înlocui cu rezultate foarte bune fertilizarea chimică. Dacă fertilizarea se face toamna ca îngrășare de bază, se încorporează în sol imediat după împrăștiere odată cu arătura (Morselli T. și colab., 1999).

Ho-Thi-Lam și colab, (2000), recomandă fertilizarea cu mraniță în culturile de varză prin aplicarea acesteia în cuiburi la plantarea răsadurilor, iar Jablonscka C.R. și colab. (2000) arată că, dacă se cultivă varză în primul an după fertilizarea cu mraniță producțiile cresc.

De asemenea, Baghel M., Singh D., (1996), recomandă pentru cultura de varză fertilizarea foliară folosind uree 0,5% imediat după plantare și 1% la o lună de la plantare, care se distribuie printre rânduri și se îngroapă superficial la 8-10 cm.

Prin fertilizarea culturilor de varză cu îngrășămintele verzi (ovăz, mazăre) în cantitate de 75,5 t/ha s-au obținut producții ridicate Papacostea P., (1994), numește plantele spontane, ființe vii care sunt necesare în ansamblul naturii și merită a fi păstrate, deși nu au o importanță economică directă, Berca M. (1994) numește buruienile “plante la locuri nepotrivite”, iar un proverb românesc spune “buruienile mănâncă din aceiași traistă cu țăranul”.

[NUME_REDACTAT] K. și colab., (1995) arată că în agricultura biologică trebuie renunțat la aplicarea erbicidelor în combaterea buruienilor la varză, deoarece rămân resturi de erbicide atât în căpățâni cât și în sol. Pentru combaterea buruienilor se poate recurge la folosirea îngrășămintelor verzi (Papacostea P. și colab., 1977), acoperirea solului cu materiale specifice, (mulcirea solului), smulgerea buruienilor înainte de a forma semințe, fiind utilizat apoi ca mulci precum și la compostare (Urbancic Z. M., 1999) sau folosirea unor substanțe din categoria aziprotrinelor în cantitate mică pentru distrugerea lor (Dastgheib F. Popay A. J., 1995).

Acoperirea terenului cu materiale vegetale proaspete oferă un aport de substanțe nutritive organismelor din sol îmbogățind activitatea acestora (Rosal E, 1995), determinând creșterea procentului de humus (Bruckner A. Și colab. 1999), ameliorarea fertilității și a însușirilor fizice și chimice ale solului (Davidescu D., [NUME_REDACTAT], 1994).

Lucrările solului influențează favorabil distrugerea buruienilor Digitaria, Amaranthus și Chenopodium din culturile de varză (Hoyt G. și colab, 1999), iar buruienile din specia Orobanche se pot combate încorporând în sol materie organică bine descompusă (Americanos P.G. și colab., 1995).

Kolesnikova V.A., (1994), Pen’kov L.A. și colab., (2000) recomandă folosirea unor erbicide pe bază de metazaclor pentru combaterea buruienilor în culturile de varză. Aceste erbicide foarte selective se recomandă a fi utilizate la 1-2 zile după plantare.

Rajicic T.S., și colab. (2000) subliniază faptul că erbicidarea duce la scăderea conținutului în clorofilă a și b din frunzele de varză.

1.8. Protecția față de boli și dăunători

Diversitatea varietăților de varză cultivată, dispariția unor specii de entomofagi ce reglau în mod natural populațiile de dăunători, monocultura și apariția fenomenului de rezistență la pesticide sunt câteva din cauzele care au condus la creșterea atacurilor produse de boli și dăunători în culturile de vărzoase.

În culturile de varză cei mai periculoși dăunători sunt: ploșnița roșie (Eurydema ornatum), puricele negru (Phyllotreta atra), buha verzei (Mamestra brassicae L.), molia verzei (Plutella xylostella L.), musca verzei (Delia brassicae), fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.), păduchele cenușiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.), puricii verzei (Phyllotreta spp.), gărgărița verzei (Baris spp.) (Roșca I. și colab., 2001).

Cele mai păgubitoare boli întâlnite în culturile de varză sunt: nervațiunea neagră a frunzelor (Xanthomonas campestris), făinarea cruciferelor (Erysiphe communis), putregaiul uscat (Phoma lingam), mucegaiul cenușiu (Botrytis cinerea), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), mana verzei (Peronospora brassicae), hernia rădăcinilor (Plasmodiophora brassicae), (Gheorghieș C., 1998).

Mallapur C. și colab., (1994), subliniază că folosirea în combaterea bolilor și dăunătorilor verzei a pesticidelor, în funcție de toxicitatea substanțelor active, a conținutului de impurități sau a toxicității produșilor rezultați din metabolizarea lor, pot avea efecte diferite asupra mediului, influențând negativ viața organismelor care populează solul și calitatea produsului care se consumă.

Toxicitatea se exprimă prin așa numita “doză letală” (notată cu sigla DL50). Toxicitatea unui produs nu se va judeca după cantitatea totală de pesticid folosită, ci după dozele letale ce revin la unitatea de suprafață (Berca M. 1990). În cercetările întreprinse Berca M., (1985) arată că din punct de vedere ecologic un produs fitofarmaceutic este un element străin, introdus într-un ecosistem, capabil să inducă modificări în structura populațiilor și câteodată chiar și unele modificări funcționale, reversibile sau ireversibile.

Milevoj L., (1999), arată că lupta biologică la varză are drept scop principal reducerea densității numerice a populațiilor dăunătoare sub limita pragului economic de dăunare, schimbarea raportului dintre dăunători și totalitatea factorilor biologici care contribuie la reducerea sau limitarea populației dăunătorului, stabilirea unui nou nivel de echilibru biocenotic.

Posibilitatea elaborării sistemelor de protecție integrată în culturile de varză este determinată de folosirea relațiilor biocenotice dintre componenții agrocenozei și a mecanismelor de funcționare a lor, aplicarea metodelor biologic inofensive de combatere a dăunătorilor și bolilor folosind pragurile economice de dăunare (Voloșciuc L., 1998, Roșca I., 1996).

[NUME_REDACTAT] și colab. (2000) recomandă folosirea unor preparate microbiene cu rol antifungic în combaterea unor boli produse de ciupercile fitopatogene. Metoda prezintă avantaje deoarece biopreparatele nu sunt toxice pentru om și animale.

Tratamentele cu substanțe chimice nu reprezintă o rezolvare definitivă în combaterea bolilor și dăunătorilor, mijloacele biologice constituind de fapt metoda viitorului (Semal J., 1989, Medvedeva L. K., 2000).

Roșca I. (1991), arată că reducerea numărului de dăunători din culturile de varză se poate face printr-o serie de măsuri agrotehnice total nepoluante ca de exemplu: arătura de toamnă, distrugerea cruciferelor spontane, plantarea unui răsad viguros și sănătos, efectuarea prașilelor în cursul vegetației, arderea resturilor vegetale rămase după recoltare.

Fournier F, Boivin G, (1999) recomandă pentru combaterea biologică a dăunătorului Mamestra brassicae lansările de Trichogramma evanescens și T. pretiosum care duc la protejarea mediului ambiant și reducerea atacului cu 33%, iar Sengonca C. și colab., (2000) arată că distrugerea buruienilor gazdă diminuează atacul acestui dăunător.

[NUME_REDACTAT] Jian și colab. (1998), au obținut linii homozigote de Mamestra brassicae sensibile la virusul omolog al poliedrozei nucleare, iar pe baza acestor cercetări s-au obținut numeroase preparate din virusuri entomopatogene cum este Virin – K.S. folosit pentru combaterea acestui dăunător la varză (Voloșciuc L., 1998).

Influență ridicată în reducerea populația de Pieris brassicae o au măsurile agrofitotehnice, existând o relație între fertilizarea cu azot, fosfor și potasiu și numărul dăunătorilor (McHugh J., Foster R., 1995, Roșca I., 2001). Eficacitate ridicată în combaterea acestui dăunător prezintă și utilizarea biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis (Follas G., Popay A., 1995).

Roșca, I., (1999), arată că pentru vărzoase prezintă o mare importanță zoofagii Apantheles glomeratus care parazitează larvele de Pieris brassicae și Howardia benigna care parazitează puricii cruciferelor.

Perjeu și colab., (1998) arată că larvele gărgăriței galicole a verzei sunt parazitate în proporție ridicată de ichneumonidul Aneuclis malanarius și de branconidele Diospilus deraceaus și Triaspis obscurellus.

Mattiacci L și colab., (1995) și Coleman R.A. și colab, (1999), recomandă pentru combaterea fluturelui Pieris brassicae, utilizarea prădătorului Cotesia glomerata L., care parazitează larvele dăunătorului, sau aplicarea de tratamente cu extracte din plante din familia Boraginaceae (Wawrzyniak M, 1994) sau cu extracte din Cynanchum komarovii ([NUME_REDACTAT] Bo și colab., 1998).

Pentru dăunătorul Delia brassicae combaterea biologică se poate face folosind o serie de măsuri, dintre care mai importante sunt următoarele:

Danilov L., Karpova E., Silovskaya T., (1995), Vanninen I, și colab. (1999), Fournet S. și colab, (2000), recomandă utilizarea faunei prădătoare în combaterea dăunătorului, iar Langer V., (1996), recomandă combinarea metodelor de combatere cu ajutorul faunei prădătoare cu utilizarea covorului vegetal, prin cultivarea de trifoi.

Schroder P. și colab. (2000) propun utilizarea feromonilor sintetici în combaterea dăunătorului Plutella xylostella.

Cultivarea unor soiuri cu frunzele acoperite cu un strat foarte gros de pruină și intercalarea culturilor cu benzi de muștar folosite ca plante capcană pentru dăunători (muștarul îndepărtează dăunătorii) face parte dintre măsurile nepoluante de protecție a culturilor de legume din grupa verzei ([NUME_REDACTAT] De, și colab., 1994).

Steene F., (1998), recomandă plantarea timpurie a răsadului viguros și distrugerea cruciferelor spontane.

Bălășcuță N., (1996), recomandă cultura verzei în apropierea tomatelor care apără cultura de albiniță.

Ciochia V. și colab., (1997), subliniază efectul atractant al extractelor vegetale obținute din frunzele și florile de Brassica napus var. oleifera care poate servi la combaterea dăunătorilor cu ajutorul culturilor – capcană tratate cu acești compuși naturali.

Pentru reducerea atacului păduchelui cenușiu al verzei Brevicoryne brassicae se vor folosi soiuri rezistente la acest dăunător (Collier R., 1999), iar tratamente se vor face doar când se depășește pragul economic de dăunare (Collier R., Mead A. și colab., 1999).

Deseo, K.V., L. Rovesti, (1992), definește autocidia ca o metodă de combatere biologică prin care populația este redusă numeric sau distrusă prin sterilizarea masculilor sau/și sterilizarea femelelor și a masculilor.

La molia verzei se constată o rezistență la produsele organoclorurate, organofosforice și chiar piretroidine. De aceea, combaterea biologică folosind pesticide naturale reprezintă o rezolvare a acestei probleme, Perez G, și colab, (1997), Maeadow R și colab., (1999), Facknath S. și colab., (1999), Dhaliwal G.S. și colab. (1998), Lescovar D.I., Boales A.K. (1996), recomandând produse naturale obținute din extracte de plante (de exemplu Azadirachta indica).

Kolesova D, Mikhal’tsov V, (1995), indică pe lângă folosirea prădătorilor naturali și cultivarea de plante nectarifere în apropierea culturii de varză care vor fi distruse când dăunătorul depune ouăle.

În agricultura biologică în cazul apariției atacului de boli și dăunători se face apel la mijloace netoxice (Ferrari M., Marcon E., Menta A., 1983), ca de exemplu: macerat de urzici, pentru stropirea plantelor de varză mărind astfel rezistența la boli, (Bălășcuță N, 1999), decoct de barba ursului și coada calului împotriva puricilor de frunze și a manei (Petrescu C., 1997), extracte din plante de tomate pentru combaterea fluturelui verzei (Vogtman H, 1992), inducerea a nu provoca rănirea plantelor care favorizează atacurile de boli (Corbaz R., 1990, Hudyncia J. și colab., 2000).

Roșca I., (2000) subliniază că pregătirea corespunzătoare a terenului, înființarea timpurie a culturii de varză, efectuarea la timp a lucrărila varză.

Pentru combaterea biologică a bolilor la varză se impune în primul rând o rotație de minimum 4-5 ani, distrugerea buruienilor din familia cruciferelor care au boli comune cu varza, efectuarea cu atenție a lucrărilor de mobilizare a solului pentru a nu provoca rănirea plantelor care favorizează atacurile de boli (Corbaz R., 1990, Hudyncia J. și colab., 2000).

Roșca I., (2000) subliniază că pregătirea corespunzătoare a terenului, înființarea timpurie a culturii de varză, efectuarea la timp a lucrărilor de întreținere conduce la obținerea unor plante viguroase cu rezistență sporită la atacul bolilor și dăunătorilor.

Pe solurile acide se va corecta reacția prin aplicarea de amendamente sau mraniță deoarece se previne astfel apariția unor boli (Shiau F. și colab. 1999).

Dillard H.R., Cobb A.C., (1995) subliniază faptul că există o corelație pozitivă între numărul de insecte și frecvența atacului de Sclerotinia sclerotiorum.

Voorrips R.E. (1995), consideră că la varză există soiuri care prezintă gene ce determină rezistența la Plasmodiophora brassicae, iar Monakhos G.F. și colab. (1995) au identificat gene care determină rezistența la Xanthomonas campestris, gene care pot fi transferate și altor hibrizi ([NUME_REDACTAT] și colab., 1998). Babodoost M. și colab Arsenijevic M., Obradovic A., (1996), recomandă pentru prevenirea atacului de Xanthomonas campestris tratamentul cu clorură de sodiu la semințele de varză înainte de semănat. Tratamentul trebuie să dureze maximum 5 minute pentru a nu fi afectată puterea de germinație a seminței.

De asemenea, folosirea unor semințe sănătoase este o metodă de reducere a atacului de Pythium sp. la răsadurile de varză (Kubota M, Abiko K, 1998).

Ignatov A. și colab., (1998), menționează faptul că există anumite soiuri care prezintă sensibilitate la atacul de Xanthomonas campestris și unele care dețin gene ce determină rezistența la această boală, de aceea se recomandă folosirea lor în cultură. Din aceleași motive, Kocks C.G. și colab. (1998), consideră utilă adunarea și distrugerea resturilor infectate rămase după desființarea culturii.

Adeline T.S.Y. și colab., (1999) subliniază faptul că pentru combaterea biologică a unor boli la cultura de varză se încearcă izolarea și identificarea unor antagoniști (bacterii), care să reducă cu 15% infecția cu Erwinia carotovora, sau Xanthomonas campestris, (Assis S.M.P. și colab. 1998).

1.9. Calitatea produselor în agricultura biologică

Calitatea reprezintă totalitatea caracteristicilor unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului (Chira A., 2001).

În agricultura biologică se pune accent deosebit pe calitatea biologică și igienică a produsului care se comercializează (Davidescu D., 1994).

Agricultura biologică nu are ca obiectiv prioritar obținerea de producții mari în tone produs proaspăt/ha, ci vizează mai curând obținerea de produse care prezintă:

un conținut în reziduuri de pesticide nul sau cu mult inferior normele admise pentru produsele agriculturii convenționale (Petrescu C. 2002);

un conținut în nitrați mai scăzut;

un conținut în elemente nutritive (materie uscată, zaharuri, vitamine) mai ridicat decât în produse agriculturii convenționale;

calități organoleptice (gust –savoare) superioare;

o mai bună digestibilitate, în special pentru unele legume reputate ca fiind mai greu digerabile (ex. varza) (Bagnara, G.I., 1995).

Cu toate că știința a făcut progrese remarcabile în descifrarea creșterii și dezvoltării organismelor vii, totuși mai sunt încă mulți factori a căror efecte nu le cunoaștem. Studiul acestor factori dinamici și utilizarea lor în agricultură constituie noi câmpuri de investigație (Sylvander B., Fouqueau J.L. 1993).