Atitudini, Comportamente Si Relatii Interpersonale ÎN Rândul Ultrasilor DIN Cadrul Peluzei Sud Steaua Bucuresti

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

LECT. UNIV. DR. CRISTINA BOGDAN

ABSOLVENTĂ

TURMAC ȘTEFANIA-LUIZA

BUCUREȘTI

2016

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

CLUBUL DE LÂNGĂ INIMĂ.

ATITUDINI, COMPORTAMENTE ȘI RELAȚII INTERPERSONALE ÎN RÂNDUL ULTRAȘILOR DIN CADRUL PELUZEI SUD STEAUA BUCUREȘTI.

Disciplină: ANTROPOLOGIE CULTURALĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

LECT. UNIV. DR. CRISTINA BOGDAN

ABSOLVENTĂ

TURMAC ȘTEFANIA-LUIZA

BUCUREȘTI

2016

II. FENOMENUL ULTRAS

2.1. Apariția fenomenului. „Primii pași în peisajul ultras”

Fenomenul ultras își are originile în Italia, apărând la începutul anilor 1950, când suporterii echipelor din campionatul italian au început să se organizeze în cluburi, susținându-și favoriții atât la meciurile de pe teren propriu, cât și la partidele disputate în deplasare. Mai târziu, grupurile s-au extins, iar suporterii mergeau în număr din ce în ce mai mare la meciurile din deplasare ale echipelor favorite și promovau idei coregrafice.

Odată cu trecerea timpului, modul de susținere al echipelor favorite s-a transformat, dar nu în totalitate, pentru că au fost păstrate ideile de bază, precum încurajarea cu ajutorul vocii și utilizarea de bannere, steaguri cu simbolurile acestora.

Cultura ultras s-a conturat în Italia, o țară aproape ruinată de luptele politice din acea vreme. În ciuda tuturor acestor impedimente, numărul grupurilor organizate de suporteri a crescut substanțial.

La începutul anilor 1960, au fost formate primele structuri și asociații de suporteri, denumite în acea vreme „centre de coordonare”. De asemenea, au fost fondate și anumite cluburi, care aveau drept principal scop unirea suporterilor prezenți în această mișcare. Un astfel de club a fost „Fedelissimi”, denumire de altfel preluată mai apoi de numeroase galerii.

Inițiatorul acestor centre de coordonare a fost Helenio Herrera, antrenorul de la acea vreme a echipei Internazionale Milano. Acesta a reușit să îi stimuleze pe suporterii interiști și să îi conducă spre un nou început al vieții din galerie.

Helenio Herrera a decis să se adreseze președintelui echipei „Internazionale Milano” astfel: „Nu înțeleg de ce noi nu putem avea suporteri la meciurile din deplasare.” Câteva cuvinte au reușit să creeze o nouă generație de suporteri. Astfel, s-au pus bazele istoriei suporterilor italieni organizați în grupuri. Acesta a simbolizat momentul decisiv în ceea ce privește nașterea fenomenului ultras, pentru că în prezent, fiecare echipă se bucură de prezența suporterilor în deplasări.

Primul grup ultras italian a fost fondat în 1951, și anume „Moschettieri neroazzuri” (Muschetarii negri-albaștri). Acesta era grupul care mergea în cea mai mare parte a deplasărilor, membrii făcând sacrificii enorme pentru a putea suporta cheltuielile fiecărui drum.

Inclusiv „Fedelissimi Granata” din Torino a fost fondat în 1951. Prima apariție a unui grup ultras a fost tot a celor de la „Fedelissimi Granata”, în anul 1955. Aceștia încă sunt prezenți în peisajul ultras, fiind o grupare importantă din cadrul Peluzei Maratona. (vezi figura 1.)

Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor ‘70 a determinat apariția adevăraților ultrași, care au reușit să se detașeze de modelul clasic al spectatorului de fotbal, de cultura „tradițională”. Astfel, au început să ocupe acele sectoare ale stadioanelor, poziționate perpendicular pe terenul de joc – peluzele – și să se construiască adevărate ideologii. De la meci la meci se contura tot mai mult imaginea și personalitatea noului tip de suporter, iar spectacolul s-a mutat adesea din teren în peluze.

Ultrașii se identificau cu numele și însemnele grupării din care făceau parte, folosind tot felul de tehnici pentru a se delimita de restul suporterilor simpli: tehnica eskimo, ceea ce presupunea mascarea feței. Purtau haine cu însemnele echipei favorite și evident, fularul, în culorile acesteia, un element esențial pentru un ultras. Mai târziu, ultrașii inovează modul de susținere al echipei favorite, și astfel utilizează tobe și trompete. În coregrafii, era folosită și tehnica „valurilor mării”, ceea ce presupunea ridicarea în mod simultan a fularelor, creând astfel un efect vizual impresionant. O imagine unică, a sute de oameni ce trăiesc aceleași emoții. Comportamentul lor era special, pentru că modul de susținere al echipei favorite reprezenta pasiune, dorință, dar, în același timp, tendință aproape obsesivă de a intimida echipa adversă.

Încet, dar sigur, ultrașii devin acel al 12-lea jucător, o adevărată strategie pentru câștigarea meciurilor. Aceștia recurg la utilizarea materialelor pirotehnice (torțe, fumigene, petarde, artificii), pentru a da un plus de culoare și originalitate peluzei. Coregrafiile afișate, bannerele personalizate, simbolurile, steagurile uriașe, tobele și pirotehnia au devenit normă, deoarece grupurile doreau își ridice sprijinul față de echipă la cel mai înalt nivel.

În 1968 a fost fondat grupul ultras „Fossa dei Leoni” – Milano, iar în 1969 a fost înființat grupul „Ultras Tito Cucchiaroni” – Sampdoria. Apoi au urmat cei din gruparea „Boys S.A.N (S.A.N-Squadra d`Azione Nerazzurra)”.

Începutul anilor 1970 a condus la apariția unor grupări de ultrași mai performante și mai numeroase. Astfel, se identifică „Brigate Gialloblo” (Hellas Verona), „Viola Club Vieusseux”, apărute în 1971. În anul următor, peisajul ultras este îmbogățit de grupări precum: „Ultra” (Napoli), „Brigate Rossonere” (Milano), „Fossa dei Grifoni” (Genova), „Ultra Granata” (Torino).

În 1974 și-au făcut simțită prezența cei din gruparea „Forever Ultra” (Bologna). Anul 1975 marchează apariția unei noi grupări de tip ultras, și anume „Fighters” (Juventus). În 1976, este înființat și grupul „Brigate Nerazzurre” (Atalanta). În 1977, apar două grupări ultras importante: „Eagles` Supporters (Lazio) și „Commando Ultra Curva Sud” (Roma).

Ultrașii urmăreau meciurile de fotbal în picioare, susținându-și echipa necondiționat, pe durata celor 90 de minute ale partidei, prin bătăi puternice și ritmate din palme, prin scandări.

Mișcarea ultras s-a extins în anii 1980, în orașe ca Tarantom Foggia, Palermo, Catania.

Toate aceste grupări ultras au ca punct de plecare cluburile de suporteri organizate la început, dar au reușit să se desprindă de acestea și să-și creeze o mentalitate unică, ce le diferenția semnificativ. Astfel, grupul „Boys S.A.N” a fost fondat din cadrul clubului „Inter Club Fossati”, „Fighters” provenea din clubul „Panthers Juve”, „Forever Ultra” având la bază clubul „Brigate Rossoblu”, și exemplele pot continua, prin fuziuni ale unor grupări mai mici, precum „Boys”, „Fossa dei Lupi”, „Pantere”, care ulterior au format gruparea ultras denumită „Commando Ultra Curva Sud”.

Această extindere a grupărilor ultras a condus la crearea unui adevărat sistem de prietenie, sau din contră, de rivalitate. Grupurile ultras se dezvoltă tot mai mult în întreaga Italie. Echipele de fotbal din Italia se bucură de prezența într-un număr cât mai mare a ultrașilor la meciurile din deplasări, situație nemaiîntâlnită în trecut.

La jumătatea anilor 1980, mișcarea ultra italiană era în plină evoluție. Astfel, multe grupări cu un număr impresionant de membri, precum „Fossa dei Leoni”, care înregistra peste 15.000 de abonați. Toate aceste grupări sunt organizate după criterii bine definite, după ierarhii complexe, iar cluburile de simpli spectatori, așa zișii „cetățeni” dispar, lăsând loc ultrașilor să coloreze cu pasiunea și devotamentul lor, peluzele stadioanelor.

Anii 1990 aduc cu sine și o criză identitară în cadrul mișcării ultra, pentru că se pierd valorile principale ale acestei subculturi, iar lumea ultra este percepută sub o formă difuză de către generațiile noi. Astfel, fenomenul ultras devine doar un aspect „la modă”.

Mișcarea ultras s-a extins în majoritatea țărilor Europei, începând cu țările din jurul Italiei, în anii 1980, 1990 și anii 2000, constituind un avantaj pentru echipele de fotbal și pentru spectacolul din peluze.

În ultimii 20 de ani, grupările de tip ultras ale marilor echipe din Italia și din restul Europei, s-au dezvoltat substanțial.

Începând cu anul 1980, fenomenul ultras s-a răspândit aproape în întreaga Europă. După terminarea campionatului mondial de fotbal din anul 1982, din Spania, suporterii din Europa au cunoscut mentalitatea unică a ultrașilor italieni, urmându-le exemplul.

Primele grupări de tip ultras din Europa au apărut în Franța și Spania. După anul 1985, mișcarea ultra s-a răspândit cu succes în fosta Iugoslavie, Grecia și Portugalia. Pot fi amintite grupările: „Boulogne Boys”-P.S.G-Franța, „Ultra Sur”-Real Madrid-Spania, „Green Brigate”-Celtic Glasgow-Scoția, „Gate 4”-P.A.O.K. Salonik-Grecia, „Grobari” – Partizan Belgrad-Serbia.

Fenomenul ultras a căpătat amploare în ultimii ani, astfel se pot identifica doar în Italia peste 200.000 de membri de brigăzi de tip ultras și mai bine de un milion de suporteri, ce fac parte din diverse fan-cluburi.

2.2. Apariția și dezvoltarea fenomenului ultras în România

Abordând fenomenul din perspectivă istorică, se cuvine mențiunea că ultrașii consideră că subcultura a apărut în România după revoluția din 1989. Utilizând arhetipuri, se poate spune că democratizarea societății românești a permis pătrunderea și importul subculturilor occidentale, considerate caracteristici degenerate ale lumii capitaliste. Fondul favorizant implementării mișcării ultra a fost asigurat de galeriile clasice din țară.

Fenomenul ultras, ce își are originile în Italia, s-a dezvoltat în România prin diferite procese de ajustare și adopție.

În ceea ce privește evoluția suporterilor români, lucrurile se simplifică. În perioada interbelică, prin extrapolare, putem deduce că boemia fotbalului era adiacentă și tribunelor, pasiunea nefiind impurificată de molozul intereselor materiale sau orgoliile violenței apoteotice de tip modern.

La începuturile fenomenului, libertatea de a alege era subordonată unui instinct colectiv, arbitrar și subiectiv, spre deosebire de situația prezentă când, fixată în istorie, în tradiție sau în principii, alegerea catalitică ori cea modelatoare, poate reprezenta o alegere explicită. Românii au mers pe varianta imitației fenomenului italian, izvor de inspirație pentru fanii mioritici. Influența italiană este determinantă după 1989 în evoluția galeriilor românești, anii ’90 reprezentând practic perioada de construcție a fenomenului ultras în spațiul autohton.

La începutul deceniului evocat, influența ultras s-a sesizat în toată țara prin apariția steagurilor de gard. Galeriile românești au adoptat un nume cu funcție de asociere atributivă, distinctivă în marea masă a microbiștilor români; este cazul „Comando Viola” – Poli Timișoara, „Armata Ultra” – Steaua București, „Blue Lions” – Universitatea Craiova, „Vechia Guardia” – Universitatea Cluj-Napoca, „Legione Granata” – Rapid București, „Corbii Albaștri” – Corvinul, „Nuova Guardia” – Dinamo București, „Red Fighters” – UTA Arad, „Guardia Rosso Nera” – CSM Reșița, „Sidexpolzia” – Oțelul Galați, etc.

Ulterior galeriile importante ale țării s-au înscris în sfera subculturii în această ordine: Steaua, Dinamo, Rapid, Poli Timișoara, Farul Constanța.

În România, fenomenul ultras își face apariția la începutul anilor ‘90, pentru că înainte de 1989, regimul comunist a făcut imposibilă existența unor astfel de forme de organizare, rebele și nonconformiste, opunându-se vehement împotriva acestor grupări.

În perioada anilor 2000, grupurile ultras reprezentau un cartier bucureștean: „Titan Boys”. La jumătatea anilor 2000, grupurile nu mai erau formate doar din membrii din aceeași zonă, fiind incluși treptat indivizi din cartiere diferite ale Bucureștiului și chiar studenți aflați în București; nu se mai punea accent ca membrii brigăzii să fie născuți în București.

Perioada comunistă împiedica formarea unor astfel de grupări organizate, bazate pe libertate de exprimare și de acțiune, până în anul 1990, existând doar suporterii de la tribuna a II-a și cei din Peluza a II-a, respectiv Peluza Sud. Deplasările se făceau în număr foarte redus, iar la meciurile de pe teren propriu, suporterii se limitau la ocuparea unui singur sector din tribuna a II-a. Nu se cunoștea noțiunea de grupare organizată, de urmare a unui lider.

În cea de-a doua jumătate a anilor 2000, apare curentul “casuals”, care “vine pe filiera huliganilor britanici”. Acest nou stil este adoptat de “pirații” peluzelor din România, acele grupuri care s-au desprins de “galeria-mamă”, astfel pot fi amintite: Peluza Sud Steaua, care a aderat la acest stil în 2005, Tribuna a II-a Rapid în 2006. Aceste grupuri simțeau nevoia de a se diferenția, de a ieși în evidență, iar stilul “casuals” reprezenta rampa de lansare în noua generație a ultrașilor independenți.

În peluze, mentalitățile, oamenii și tendințele inovatoare federalizează galeria. Apar brigăzile formate din indivizi cu obiective, reguli, principii, atitudini și idealuri proprii unite de țelul comun, respectiv încurajarea echipei și apărarea culorilor clubului.

Brigăzile ultras au promovat și impus oameni noi, cu o altă educație, mentalitate, practic cu lideri produși ai fenomenului. Brigada are o importanță deosebită pentru individ, pentru că îi conferă acestuia siguranță, protecție necondiționată.

În peluză, conform aparențelor, viitorul aparține, sau îl pot construi, brigăzile ultras. Relațiile dintre acestea, pe de altă parte, nu trebuie idealizate.

Au fost generate lupte pentru supremație între brigăzi, respectiv sciziune (exemplul clasic, Peluza Nord vs. Peluza Sud).

În ceea ce privește inițierea fenomenului ultras în România, meritul îi este acordat Peluzei Nord a galeriei echipei Steaua București.

Peluza Nord-Steaua București a luat ființă în toamna anului 1995, datorită unui grup care dorea să construiască o galerie, așa cum erau cele din Europa: o galerie puternică, devotată echipei, care să dea culoare fotbalului românesc și să facă istorie alături de Steaua București.

S-a format un grup ultras, ai cărui membri erau doar cei care iubeau Steaua cu adevărat, cei care se puteau sacrifica pentru echipă și pentru grup în orice clipă. Astfel, pentru România, a fost o premieră absolută prezența în peisajul fotbalistic a unei grupări de tip ultras atât de hotărâte. Până în 1995, în România, nu mai existase o astfel de grupare de tip ultras. Galeriile echipelor de fotbal nu erau organizate în grupuri, ci doar purtau diferite denumiri, pentru a se diferenția, și afișau steaguri, bannere cu idei preluate din cadrul galeriilor marilor echipe ale Europei.

Steliștii și-au ales de asemenea un lider, pe cunoscutul om de galerie Jean Pavel, care îi determina pe aceștia să vină în număr cât mai mare la meciuri, atât la cele disputate pe teren propriu, cât și la cele jucate în deplasare.

Ultrașii au compus și primele cântece, pentru a încuraja echipa, au confecționat și primele fulare, eșarfe, steaguri de gard și bannere cu mesaje simbolice. Oamenii au început să vină în număr din ce în ce mai mare pe stadion, în peluză, fiind introdus și conceptul de coregrafie, deși acesta era în stadiu de început. În peisajul ultras apar și fumigenele, torțele și confetti. Oamenii au înțeles treptat că ultras înseamnă un mod de viață.

„Primul pas făcut pentru viitorul peluzei steliste a fost unirea băieților despre care se știa că trăiesc pentru Steaua, aceștia punându-se de acord asupra problemelor peluzei și hotărând să schimbe starea de fapt. Acea zi a rămas în istorie, 04.12.1995, fiind ziua în care s-a ținut prima lor sedință, ziua când a luat ființă, din multitudinea de nume care s-au vehiculat atunci, – ARMATA ULTRA’.”

Gruparea „Armata Ultra`” a implementat idei unice în peluză, o mentalitate demnă de un ultras veritabil, astfel au acaparat atenția suporterilor, aceștia alăturându-se lor în scopul de a construi o grupare demnă de invidiat, o grupare care să le dea fiori reci adversarilor, o grupare care să facă spectacol în peluză. (vezi figura 2)

Numărul membrilor creștea substanțial, „Armata Ultra`” devenind cea mai numeroasă grupare din acea vreme, situându-se cu mult peste media altor grupări. Din acel moment, „Armata Ultra`” a fost alături de echipa Steaua București la toate meciurile, atât la cele de pe teren propriu, cât și la cele jucate în deplasare, atât în țară, cât și în străinătate, când echipa disputa partide importante cu “coloșii” Europei, în Liga Campionilor.

Cu acest prilej, au legat strânse prietenii cu adevărate grupări ultras, precum cele de la „Red Devils Lodz” și „Frente Atletico Madrid”. De asemenea, țineau o strânsă legătură cu câteva dintre cele mai puternice grupări ultras din Europa: „Irriducibili Lazio”, „Ultras Sur Real Madrid”, „Teste Matte Napoli” și „Boixos Nois Barcelona”.

Steaua este susținută de grupări ultras recunoscute și apreciate chiar și pe plan internațional. Mișcarea ultras în Ghencea, a invocat succesele echipei în tendința de perfecționare perpetuă a exprimării și în turbulența abordării rivalilor.

Raportarea la standardele internaționale și, mai ales, concurența acerbă, constantă, impregnată cu violență și orgolii, a îndepărtat plafonarea și a împiedicat alunecarea în mediocritate.

Efectele benefice, pentru subcultură, rezultă și prin prisma faptului că derby-ul cu Dinamo se află pe locul 13 în topul derby-urilor din întreaga lume.

Între civilizație și mișcarea ultras se poate lesne realiza un transfer rațional de paradigme la nivelul tendinței disocierii de trecut. Între galeriile de stil vechi, moștenire din anii ‘90 a trecutului comunist, și cele moderne există o fractură la nivelul liniei de demarcație dintre vechi și nou.

Treptat, gruparea „Armata Ultra`” se identifica tot mai mult cu galeria Stelei. Acești oameni au revoluționat peisajul fotbalului românesc, având câteva contribuții esențiale pentru mișcarea ultra românească. Această grupare a fost prima de acest tip din România, membrii săi fiind primii care au creat un banner specific unei grupări ultras. „Armata Ultra`” a pus bazele primei reviste ultras, în care erau profilate istoria grupului, istoria galeriei din care făcea parte și realizările. De asemenea, au realizat primul mesaj la adresa rivalilor: „RUȘINEA CFR-rrAPID, 10 ANI ÎN B”. Au punctat și prima coregrafie făcută într-un meci din deplasare, în perioada 1994-1995, când Steaua juca împotriva celor de la Poli Timișoara. Acești oameni au fost primii care i-au provocat pe rivali (galeria dinamovistă), provocare neonorată nici în zilele noastre. „Armata Ultra`” a fost primul grup de ultrași din România prezent la un meci din cupele europene (Widzew Lodz-Steaua București, în perioada 1996-1997).

Odată cu trecerea timpului, au început să apară și primele subgrupuri, denumite brigăzi, acele mici grupuri independente, care doreau să se alăture marii familii roș-albastre. Din păcate, „Armata Ultra`” a dispărut ca grup, continuând să existe doar ca un simplu nume general al galeriei steliste. Astfel, au apărut brigăzi, precum: „Gruppo Apparte”, „Ultras”, „Titan Boys”, „Tineretului Korps”, „Insurgenții”, aceștia reușind să scrie și ei pagini întregi în istoria galeriei roș-albastre.

Fiecare dintre aceste brigăzi au roluri bine definite, au sarcini trasate precis, atribuții concrete, realizându-se astfel un adevărat sistem de coordonare a întregii galerii.

În perioada 2001-2002, grupuri precum „Ultras” sau „Vacarm” au reușit să insufle un aer proaspăt întregii galerii steliste, dovedindu-și iubirea pentru echipă prin devotament, dăruire,

spectacol. Aceștia au creat o adevărată conduită, pe care multe grupuri, ulterior, au urmat-o îndeaproape.

Peluza Nord stelistă a dus mai departe tradiția unei galerii excepționale, plină de culoare și entuziasm, care a inovat fotbalul românesc prin unitate, dăruire, devotament. Viitorul a fost scris în culorile roș-albastre.

2.2.1. Fenomenul ultras rostit la feminin

„În peluză cu fulare, viață ultra`, nu doar admiratoare!”

Peisajul ultras a fost dominat încă de la începuturi, de bărbați. Nu se accepta prezența femeilor pe stadioane, și cu atât mai puțin în peluze.

Fotbalul este „sinonim cu bărbatul și jocul propriu-zis oferă acces la credibilitate masculină”.

Însă, de-a lungul timpului, femeile au dorit să ofere un plus de originalitate galeriilor, să își depășească condiția, să trăiască la intensitate maximă fiecare minut al meciului, să aibă parte de un statut privilegiat, alături de marii lideri ai galeriilor, să își poată exprima punctele de vedere în mod oficial, să constituie un punct de sprijin pentru camarazi și pentru echipa favorită, astfel s-au organizat în grupuri ultras și alături de celelalte grupări din galerie, au reușit să formeze un tot unitar, o mare familie.

Mișcarea ultras nu se adresează unei categorii sociale anume, nu face discriminare în funcție de sex, rasă, religie sau chiar vârstă, având un caracter universal. Dovada universalității o constituie grupările de fete. Ele nu reprezintă un fenomen subsidiar ultrasismului în general și a celui românesc în particular și nici o consecință colaterală a răspândirii principiilor ultras, ci reprezintă parte integrantă a subculturii. Din această perspectivă putem spune că fenomenul este asexuat, respingând limitele și prejudecățile, chiar dacă, paradoxal, sub protecția acestora, își triază membrele, le fortifică sau le elimină.

Într-o lume a bărbaților, fetele au complexul devenirii obiectului și concomitent a subiectului misoginismului.

Problema aceasta nu se rezolvă atât de ușor. Fetele sunt expuse practic acelorași pericole ca și bărbații. Regulile jocului sunt valabile pentru toți și, din acest motiv, brigăzile de fete și ultrasele se încadrează în tiparele și tipologiile evocate.

Tendința fetelor de a intra în rândul celor din peluze este în fond o formă particulară de luptă feministă.

Un articol publicat în 2007 în România liberă prezintă evoluția brigăzilor ultras feminine:

„Grupările de fete au apărut în spațiul mioritic în a doua jumătate a anilor ‘90. Încet-încet, acestea și-au făcut loc în peluze, câștigând totodată respectul celorlați suporteri prin implicarea de care au dat dovadă.”

De altfel, în articol, este punctată și apariția primelor grupări ultras feminine din România:

„Primele grupări de fete din România au luat naștere în peluza Stelei („Wild Girls”) și a Universității Craiova („Girls Craiova”).”

Gruparea „Wild Girls” a activat înainte de anul 2000, „fiind practic gruparea care a deschis drumul fetelor spre peluze.” Însă, grupul s-a desființat „în anul 1998, odată cu dispariția Armatei Ultra`. “

Gruparea „Girls Craiova” a fost înființată în anul 2002, „afișând primul banner la meciul Universitatea Craiova – Steaua (2-0), din data de 16 martie 2002.”

Este amintită și gruparea din cadrul galeriei rapidiste, „Granata Girls”, „nelipsită de la meciurile Rapidului, fie acasă, fie în deplasare.”

Odată cu trecerea timpului, „numărul grupărilor de fete a explodat.” Mai exact, în luna ianuarie 2007, „a luat naștere, în peluza timișoreană „Banatica.”

Gruparea „Banatica” a devenit un punct de referință în galeria echipei Poli Timișoara, reușind să creeze „primul banner care a apărut în peluză pe data de 7 aprilie la meciul pe care Poli l-a câștigat cu 1-0 pe teren propriu în fața Oțelului Galați.”

„U” Cluj se bucură de încurajările celor de la „Kamikaze Girls”, în timp ce „Ablaze” sunt întotdeauna alături de CFR Cluj.

Politehnica Iași este susținută de către „Blue-White Ladies” încă din mai 2006.

Dinamo este susținută de gruparea „Powerpuff Girls”, iar la Constanța, Farul este încurajată de „South Girls”.

Coregrafiile, mesajele, bannerul, susținerea echipei, reprezintă sensul existențial al spiritului ultras feminin românesc.

O analiză sumativă a caracteristicilor „fetei din peluză”, ar putea creiona portretul ultrasei mioritice. Astfel, suportera din peluză este dispusă la o serie de sacrificii pentru echipă, își încurajează cu ardoare și constanță favoriții, participă la deplasări, se implică în realizarea coregrafiilor, a mesajelor, a spectacolului din peluză, în definitiv are o trăire care nu este deloc diferită de cea a băieților, o dovadă a faptului că fanul, ca exprimare și ca principiu, este asexuat.

Expuse discriminării, „fetele de brigadă” sunt nevoite să își asume cu stoicism statutul marginal din peluză, considerând că nu trebuie „să se plângă”, ci dimpotrivă să își asume „micile neplăceri”, care includ „clișeele” și „stereotipurile” celor catalogați ca fiind „scursurile din peluză”.

Primul grup de fete care a „colorat” în nuanțe puternice fotbalul românesc și lumea peluzelor, a fost grupul „Wild Girls”, de la echipa Steaua București.

Denumirea grupării poate părea ușor stângace, însă aceste fete au reușit să ofere o lecție adevărată de viață până și celor mai înfocați fani ai echipei Steaua. „Wild Girls” a deschis noi orizonturi în lumea peluzelor. Deși la început, majoritatea priveau cu scepticism prezența lor în peluză, aceste tinere au continuat să lupte cu tărie și curaj alături de camarazii lor, mult mai puternici și mai experimentați.

Exemplul le-a fost urmat în scurt timp de fetele de la Craiova – „Girls”, de cele de la Rapid-„Granata Girls”, Iași-„Blue White Ladies”, Dinamo-„Power Puff”, Universitatea Cluj-„Kamikaze”, Constanța-„South Girls”.

Tinerele au demonstrat că există ceva mai presus de scor, și anume iubirea pentru echipa Steaua. Mândria pe care o purtau în suflet nu se putea compara cu nimic. Erau devotate, demne, unite, curajoase. Ingrediente absolut necesare pentru a trăi ultra.

Și-au confecționat și steagul de gard, bannere cu însemnele grupului, fulare, eșarfe. Totul a căpătat sens într-un timp relativ scurt. Fetele participau la majoritatea acțiunilor din Peluza Sud-Steaua București, încercând să contribuie într-un mod benefic în luarea celor mai bune decizii, realizarea coregrafiilor, a deplasărilor. Fiecare meci, fiecare deplasare, fiecare steag sau banner reprezenta o împlinire sufletească.

Grupul era asemenea unui nucleu, în care fiecare membru avea un rol bine stabilit, iar scopul comun îl reprezenta încurajarea echipei, indiferent de rezultatele obținute sau de problemele existente în interiorul conducerii.

Grupul s-a închegat tot mai mult, întregul efort fiind reliefat de elementele ce conturau identitatea grupării, și anume prezența membrilor constanți, materialele de grup.

Legătura cu ceilalți membri ai Peluzei Sud se baza pe o simplă colaborare, la început. Respectul, aprecierea au venit mai târziu, pentru că oamenii nu erau obișnuiți încă cu această idee, principalul motiv fiind faptul că nu mai existaseră în trecut astfel de grupuri de fete, care să întreprindă o activitate durabilă în peluzele din România.

Grupul „Wild Girls” a susținut cu tărie ultrașii români în acțiunile acestora, realizate împotriva abuzurilor forțelor de ordine, pentru că de-a lungul timpului, jandarmii nu au avut un comportament adecvat asupra ultrașilor, confiscându-le steagurile, bannerele, sau orice alte mijloace prin care se puteau exprima, precum portavocea, materialele pentru coregrafii.

Grupul „Wild Girls” s-a înființat pe baza unor principii bine definite: iubirea necondiționată pentru echipa Steaua, dorința imensă de a veni în peluză și de a susține echipa, istoria, tradiția, performanțele echipei.

Tinerele nu au dorit să rămână în anonimat sau în umbra vreunui grup ultras masculin. Au avut curajul să se exprime liber și să creeze o nouă generație ultra.

Prospectarea viitorului și inventarea sau reinventarea brigăzilor feminine reprezintă un domeniu ce aparține exclusiv fanelor. Prin prisma prezentului însă viitorul pare sumbru.

Radiografie analitică asupra termenului de „ultras” și a mentalității ultras

Ultrasul simbolizează acel suporter devotat, care pune pasiunea mai presus de orice, acel om care își iubește echipa necondiționat, acel om care trăiește la intensitate maximă fiecare moment, fiecare rezultat al echipei sale, fie el pozitiv sau negativ.

De cele mai multe ori, mass-media conturează imagini paradoxale ale ultrașilor, în funcție de situații și contexte, astfel „Jurnaliștii și conducerile cluburilor îi numesc pe ultrași spectatori minunați atunci când totul merge bine, dar le spun huligani ori de câte ori apar probleme. În ambele cazuri, e vorba de aceiași oameni.” (Dal Lago, sociolog italian)

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „ultra” înseamnă „peste măsură de”, „foarte”, „extrem de”, „excesiv”. Cuvântul „ultras” provine din cuvântul latin „ultra”, care semnifică „dincolo de”, creionând entuziasmul vecin cu nebunia al celor implicați în fenomen.

Însă, sub aspect sociologic, termenul capătă noi semnificații și profunzimi. „Ultra’ ” conturează atitudini, manifestări si un anumit set de valori ale „suporterilor militanți”, reliefând sentimentul unic și puternic al apartenenței și al unui adevărat mod de viață.

În timp, cuvântul „ultra” a putut fi atribuit și grupurilor, conturând adevărate ideologii și subculturi.

Ultrașii sunt unici, datorită trăsăturilor ce îi diferențiază de suporterii simpli. Ultrașii se identifică puternic cu sectorul peluzei, pe care îl marchează cu steaguri de gard și cu bannere inscripționate cu simbolurile grupului și cele ale echipei favorite. De obicei, au o vestimentație distinctă, particulară. Aceștia poartă haine cu simbolurile grupului, cu emblema echipei pe care o susțin, imaginea fiind completată de nelipsitele fulare sau eșarfe.

Ultrașii „au devenit personaje principale, făcând parte din spectacol și adeseori fiind făuritorii de victorii.”

Fotbalul este „ a doua natură a omului”; o frântură din istoria fotbalului românesc ne dezvăluie un public fanatic, a cărui dragoste nemărginită pentru echipa favorită îi poartă pe cele mai înalte culmi ale succesului: „Întocmai cum spunea fotbalistul ripensist Ștefan Dobay, care de câte ori venea la București, își scotea în gară pălăria, spunând:”Salut publicul acestui oraș, care prin entuziasmul și obiectivitatea lui poate purta echipa favorită spre succese nebănuite, spre splendide victorii.”

Creionând o imagine de ansamblu a ultrașilor, pasiunea pe care aceștia o nutresc pentru echipa favorită, generează trăiri intense, duse la extrem, iar „într-un stadion, cu mii de suporteri, se aude fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă.”

Fotbalul reprezintă copilăria oamenilor; ultrașii „trăiesc prin echipa lor iluzia că ar fi putut fi zei”.

Această moștenire a pasiunii pentru „sportul-rege” – fotbalul, este oferită pe linie paternă, fiind un proces constant în evoluția spiritului ultras.

Ultrașii sunt acele apariții extreme, acei oameni pasionați, care își dedică ani întregi vieții din galerie.

Orizontul fotbalistic al ultrașilor are la bază două elemente esențiale: iubirea pentru clubul favorit și rivalitățile cu adversarii „de tradiție”.

În esența lor, ultrașii reprezintă „un sistem de înțelesuri, un mod de expresie sau un stil de viață al unui grup aflat într-o poziție de subordonare structurală, ca răspuns la sistemul dominant, care reflectă încercarea acestuia de a rezolva contradicții structurale.”

Mentalitatea ultras reprezintă defapt viziunea asupra vieții de ultras pe care fiecare dintre acești oameni este sigur că o are. Această mentalitate unică este transmisă din generație în generație.

Această candoare umple întotdeauna stadioanele cu oameni uimitori, iar acești oameni sunt ultrașii, mereu prezenți pe „front”.

A fi ultras înseamnă a gândi ultras, a respira ultras. Curajul este una dintre calitățile forte ale unui ultras veritabil. Ultrasul trebuie să aibă curajul de a înfrunta viața precum înfruntă adversarul pe stadion, să nu se lase înfrânt și să lupte neîncetat, indiferent dacă pierde sau câștigă. Cel mai important este să nu facă nici un pas înapoi.

Ultras înseamnă înainte de toate spirit de sacrificiu, dragoste necondiționată față de echipa favorită, altruism față de grup.

Totodată, mentalitatea ultras presupune și respectarea unui cod de conduită, așa numitul „cod de onoare”, nescris. În acest cod ultras, este prevăzut clar faptul că violența se aplică după anumite canoane bine definite, care au rolul de a limita abuzurile și care împiedică obținerea unor rezultate cu leziuni grave sau chiar letale.

Pentru ultrași, onoarea este fundamentul sistemului lor de valori. Brigăzile ultras și implicit ultrașii, au modul lor de manifestare tipizat care, în fond, le conferă unicitate și o sincronie.

Pentru ultrași, clubul reprezintă simbolul unei lumi diferite, unui univers unic, presărat cu bucurii, dezamăgiri. De aici sunt generate toate acele ritualuri, urmate cu sfințenie la meciuri.

Cultura ultras reprezintă „o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice”.

Suflet de ultras – cine sunt ultrașii?

Ultrașii sunt acei oameni pentru care iubirea pentru echipa favorită, magia peluzei reprezintă un mod de a trăi și de a percepe viața. Ultrașii sunt acea „pată de culoare” din peluze, acei oameni care „se hrănesc cu inevitabilele satisfacții și deziluzii pe care le aduce echipa”.

Ultrasul nu este acel „suporter de rezultat”; el își urmează echipa favorită necondiționat.

Indiferent de locul în care se află, fie că este „în tramvai, la serviciu, în familie, în tren, în excursie, la teatru, la restaurant”, ultrasul este trup și suflet lângă echipa sa, necondiționat, „oricând gata să-și apere echipa favorită și să moară pentru ea.”

Ultrasul își iubește echipa așa cum este ea, fără să o critice și fără să o renege, fiind devotat și fidel culorilor, emblemei, istoriei și tradiției echipei.

Dragostea pentru echipa favorită implică o anumită conduită; ultrasul nu trebuie să folosească drept pretext iubirea pentru clubul său ca formă de manifestare a aversiunii față de rivali.

Ultrasul nu se mulțumește să privească meciul de pe scaun și să-și aplaude echipa. I se pare mult prea puțin. Acesta pune umărul la obținerea victoriei, împingând echipa spre performanță și succes.

Raportându-ne la admirația pentru echipă, ultrasul nu trebuie să renunțe niciodată la obiectivitate. Ultrasul îți asumă moștenirea regională impersonal și, implicit, ca o reflexie firească a apartenenței la fenomen, fără a delibera asupra alegerii într-un mod personal și explicit, fapt ce minimalizează dorința motivării alegerii prin probe și principii, asumarea înrudindu-se cu un act de credință, banal ca informare ideologică, dar complex ca trăire.

În peluze, pasiunile ating cote atât de înalte, încât ultrașii transmit ceva din chinul sau din bucuria sufletelor lor înfierbântate.

Ultrasul este acea persoană despre care nu se știu foarte multe detalii, doar cei mai apropiați oameni lui îi cunosc viața, modul de gândire, mentalitatea, principiile, valorile și visele. Ultrasul se diferențiază de toți ceilalți, pentru că nu se ghidează după un șablon comun, nu are o vestimentație în tendințele modei și nu adoptă o înfățișare banală.

Este recunoscut oriunde, oricând, chiar dacă nu poartă însemnele grupului din care face parte sau ale echipei pe care o susține. Ultrasul trăiește ultra 24 ore din 24, 7 zile din 7.

Ultrașii sunt diferiți, însă singurul lucru ce-i unește pe toți este iubirea pentru aceeași echipă. Trebuie apreciați pentru perseverența și ambiția de a sta 90 de minute în picioare, indiferent de vreme, pentru dorința de a cânta, până când rămân fără voce. Sunt uniți de același ideal și de o mentalitate unică.

Câteva versuri dintr-o melodie, a unui rapper român, denotă tot ceea ce reprezintă viața ultra:

„Și ține steagul sus, ca pe un trofeu

Și ține steagul sus, sus, sus, până la Dumnezeu

Și ține steagul sus, oricât ar fi de greu

Dacă ai suflet de ultras, ai spiritul meu! „

„Suflet de ultras” – Rappa.

Ideea esențială, care stă la baza modelului ultra, este aceea că echipa trebuie încurajată mereu, indiferent de locul pe care îl ocupă în clasament.

Ultrașii sunt acei oameni cu un sistem de idei, valori, concepții, bine definit, unic, pentru care fotbalul reprezintă parte integrantă a ființei lor. Fără ei, pe stadioane ar domni liniștea. Ultrașii sunt, în esența lor, inima și sufletul fotbalului.

Scopul acestor oameni este de a susține acustic, vizual, creativ echipa favorită, indiferent de rezultatele pe care aceasta le obține.

Ultrașii fac parte parte dintr-o societate „paralelă”, acea societate numită „societatea celor 90 de minute”.

Ultrasul înseamnă emoții și pasiuni, ce nu pot fi explicate doar prin simple cuvinte.

Ultrașii sunt parte din fotbal, având o mare influență în această lume. Sunt unici, prin simplul fapt că nimeni nu-i poate înlocui, având un rol important în luarea deciziilor de viitor ale galeriei și ale echipei (planificarea deplasărilor, înlăturarea conducerii, în cazul în care există motive bine întemeiate pentru a se recurge la un astfel de gest, înlăturarea atrenorilor, dacă aceștia nu corespund din punct de vedere moral cu valorile echipei, cumpărarea de noi jucători).

Stadionul cunoaște infinite reînnoiri și depășiri de granițe, recorduri mereu schimbate.

Majoritatea ultrașilor descriu stadionul asemenea unui spațiu în care timpul se oprește, un spațiu sacru, magic. Stadionul reprezintă pentru un ultras „punctul de la care se termină și începe totul.” Fiecare generație vine în timpul ei cu aceeași pasiune pătimașă pentru fotbal, cu aceeași dorință de a se pregăti, cu aceeași dragoste de club și sete de victorie.

Ultrasul este un personaj aproape metafizic, ce deține calități care ies din sfera banalului, cu o tentă de eroism neinteligibil, inexplicabil sau un model social pentru cei din exterior.

Dragostea față de clubul favorit se reduce la nivel personal prin „gradul de intimitate și solidaritate dintre membrii de grup”. În timp, este cultivată o sursă de garantare a acestei subculturi, ceea ce presupune susținerea echipei, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl obține, atribuirea codurilor simbolice ale grupării, elemente de neatins unui outsider.

Drumul de la simplul suporter de ieri, la ultrasul veritabil de astăzi

Pentru a identifica substratul noțiunilor de „suporter” și „ultras”, este nevoie de o incursiune în această „societate a celor 90 de minute”.

Ce înseamnă a fi suporter? Ce înseamnă a fi ultras? Care sunt diferențele dintre cele două categorii?

Privind asupra publicului, prezent pe stadion, se remarcă două categorii total diferite de public: suporterii și ultrașii. Suporterii, care au o atitudine simplă, fiind concentrați la

succesiunea evenimentelor de pe terenul de joc, și ultrașii, indivizi organizați în grupuri, care creează o atmosferă unică în peluze.

Suporterii au primit de-a lungul timpului denumiri precum „cetățeni” sau chiar „sămânțari”, accentuându-se faptul că aceștia vin pe stadion, doar pentru a urmări meciurile de fotbal, fiind destul de pasivi în momentele-cheie ale partidelor, neavând reacții euforice. Termenul de „sămânțar” este echivalent celui de „cetățean”, indicând o practică generală în rândul spectatorilor de pe stadioane, aceea de a consuma semințe de floarea-soarelui. Aceștia nu sunt activi în sensul că nu susțin echipa prin scandări și urmăresc meciurile de fotbal ca pe simple spectacole.

„Suporterul ocazional” sau „cetățeanul” (denumiri argotice frecvente în limbajul ultrașilor), este tipul de suporter pasiv, regăsit în acele sectoare ale stadionului – tribunele, care va susține echipa, însă într-un mod superficial, și nu va fi capabil de a face anumite compromisuri sau sacrificii.

Suporterul este privit asemenea unui individ laș, fără principii și valori morale, care vine pe stadion pentru a-și exprima nemulțumirile, frustrările, complexele, prin injurii și comentarii inutile la adresa echipei, jucătorilor, arbitrilor, adversarilor de pe teren.

Spre deosebire de un ultras, pentru care „mersul în galerie este asemenea unei inițieri în comunitatea al cărei club o reprezintă” , suporterul simplu va dori doar să urmărească acțiunile jucătorilor de pe teren, cursul meciurilor, momentele-cheie ale partidelor,tactica adoptată de echipă, schimbările efectuate pe parcursul reprizelor de joc.

De cele mai multe ori, suporterul din tribună vizionează meciurile echipei favorite „din considerente istorice sau politice”. Spre exemplu, echipa Lazio Roma are sute de mii de suporteri și sute de fan-cluburi în întreaga lume. Aceste fan-cluburi reprezintă în esența lor, adevărate comunități de suporteri ai unei echipe de fotbal, care sporesc din punct de vedere emoțional atașamentul pentru clubul favorit. Suporterii au diferite locuri (localuri) de întâlnire unde pot urmări meciurile echipei favorite. Suporterii urmează îndeaproape în acest caz tiparul ultras și păstrează atât prieteniile cât și rivalitățile. De exemplu, suporterii echipei Steaua București vor susține automat și echipa ȚSKA Sofia, lucru care este valabil și în cazul ultrașilor, care adoptă aceeași atitudine în momentul în care este vorba de o galerie „înfrățită”. (vezi figura 3)

Această rețea este prezentă în toată Europa, pentru că, de obicei, între galerii se conturează acea relație de prietenie în baza unor ideologii comune ale suporterilor.

De cealaltă parte a barierei, se află ultrașii, acei suporteri adevărați și înfocați, care nutresc pasiuni extreme pentru echipa favorită. Tocmai aceste elemente îi diferențiază total de suporterii simpli. Ultrașii rămân „și la bine și la rău” lângă echipă, vor cânta pe tot parcursul meciului, indiferent de rezultatul pe care echipa lor îl va obține.

Astfel, se poate contura o axă activ-pasiv; în timp ce suporterii se află în sfera pasivă, ultrașii simbolizează sfera activă, a participării continue, constante și a manifestului. Diferența clară dintre un suporter și un ultras este aceea că ultrașii își asumă un rol social, obligațiile aferente acestuia, atitudinile și comportamentele asociate devenind adevărate norme și valori.

Ultrașii sunt cei care ar renunța în orice clipă la ceva pentru echipa lor, sunt cei care se sacrifică în numele iubirii pentru echipă. Susținerea echipei devine o prioritate a ultrasului, situându-se deseori pe primul loc în viața acestuia.

Aceste idei sunt exprimate în mod cert și în versurile unuia dintre cântecele ultrașilor din Peluza Sud-Steaua București: „Mergem prin toată țara/Să susținem pe Steaua/Cântăm până răgușim/Steaua, ce mult te iubim.”.

Ultrașii sunt cei care, în cazul în care conducerea clubului lor nu ia decizii corecte, reacționează vehement împotriva hotărârilor luate. Astfel, în România au loc frecvent de cel puțin șapte ani, proteste ale ultrașilor împotriva conducerii clubului pe care îl susțin, în special împotriva oamenilor de afaceri care au preluat echipele mari ale campionatului român de fotbal și care încearcă să capitalizeze brandurile istorice de club (precum Steaua București, echipă cu tradiție și cu un palmares impresionant, pe care afaceristul Gigi Becali o finanțează): „Becali, ciobane, / Du-te și lasă-ne, / Steaua nu e a ta, / Nicicând n-a fost, / Afară din Ghencea!” În acest mod, ultrașii capătă imaginea de luptători adevărați, hotărâți, curajoși, care se opun influențelor negative ce ar putea distorsiona istoria vastă a clubului mult iubit.

Ultrasul rebel va lupta într-un mod cât se poate de „romantic” pentru „culorile echipei” sale. Ultrasul va lupta necondiționat cu FIFA, UEFA și federațiile de fotbal locale, instituindu-se un conflict normativ, pentru că, de o parte, este prezentă o instituție legală, iar de cealaltă parte ne este conturată o legătură interpersonală. În fond, ambele sunt instituții, formale și informale, care se vor discredita reciproc neîncetat.

Deplasările reprezintă un alt aspect specific ultrașilor, ce permite delimitarea acestora de simpli suporteri. Un ultras adevărat este alături de echipă în permanență, susținând-o atât la meciurile de pe teren propriu, cât și la cele disputate în deplasare.

Deplasarea reprezintă un moment fundamental, esențial în viața unui ultras, pentru că doar cei mai fanatici și devotați dintre aceștia își asumă riscurile unor drumuri lungi, de sute de kilometri.

Deplasarea a devenit un soi de ritual; întotdeauna pentru a pleca într-o deplasare, ultrașii se întâlnesc în fața stadionului echipei favorite; evident, deplasarea se încheie tot în același loc. Astfel, stadionul devine un spațiu sacru, care trebuie protejat și care la rândul său protejează ultrașii. Un exemplu l-ar putea constitui evenimentul petrecut la meciul dintre Steaua și Dinamo, din anul 2012, când un grup de ultrași steliști au vopsit în albastru porțile stadionului echipei Dinamo. Acestea au devenit din roș-albe, roș-albastre (culorile echipei Steaua București). Întreaga acțiune a fost de factură simbolică, având un impact major asupra galeriei dinamoviste, care credea ulterior că nu a fost capabilă să-și apere teritoriul.

Analizând conexiunea dintre ultrași și clubul de fotbal, raportându-ne la deplasări, se poate observa clar un alt element esențial: independența ultrașilor față de club. De cele mai multe ori, deplasările sunt foarte costisitoare, iar ultrașii suportă aceste costuri singuri, fără a apela la susținerea financiară din partea clubului. Ultrașii nu acceptă sprijinul financiar din partea clubului, pentru că li se poate știrbi din autoritate. În cazul în care există nereguli în cadrul clubului, a echipei, și ultrașii vor reacționa dur împotriva evenimentelor desfășurate, vor avea dreptul la liberă exprimare, pentru că nu se vor simți datori în nici un fel față de conducerea clubului, nu vor fi nevoiți să tacă și să accepte anumite decizii, ce nu coincid conduitei lor.

Am dorit să aflăm părerea unui ultras din generația veche din Peluza Sud a echipei Steaua București, tocmai pentru a clarifica acest aspect al vieții de ultras: „Toate deplasările le-am făcut din banii noștri. Am decis de la bun început să nu acceptăm vreo astfel de „ofertă” din partea clubului. Dacă putem merge, mergem fără să ne gândim de două ori, dacă nu este posibilă deplasarea cu galeria, rămânem acasă. Nu am cerut și nu vom cere niciodată bani conducerii, pentru că problema aceasta poate căpăta două sensuri: dacă le cerem bani pentru a face o deplasare, ne vor avea la mână, fiind obligați mai apoi să acceptăm orice, doar pentru că ne-au oferit bani, îngrădindu-ne astfel libertatea de exprimare. Clar nu ne vom mai putea exprima nemulțumirile la adresa conducerii, pentru că ei vor spune: „Noi v-am plătit deplasările și acum voi scandați împotriva noastră?” Mult mai corect și cinstit e să facem deplasările din banii noștri. Așa suntem liberi să scandăm ceea ce ne deranjează, să cântăm exact ceea ce dorim, să avem o libertate totală. Pe noi nu ne poate cumpăra nimeni.” (vezi figura 4)

Vocea ultrașilor trebuie să se facă auzită. Ultrașii trebuie să fie independenți, pentru a putea formula în anumite cazuri, în care le sunt periclitate interesele, critici la adresa deciziilor luate în cadrul clubului. Aceste interese se pot sintetiza sub forma deciziilor care pot aduce performanță echipei. (vezi figura 5)

În cazul ultrașilor, pasiunea pentru club și echipă este primordială. Aceștia susțin echipa în primul rând, fiind mai puțin preocupați de a urmări partida de fotbal.

Privind mai în amănunt, ultrașii, spre deosebire de suporteri, nu pot admira mai multe echipe de fotbal. Ultrașii au un sentiment de apartenență pentru o singură echipă. Spre exemplu, un ultras stelist niciodată nu va admira o altă echipă de fotbal, precum Dinamo sau Rapid. Nici măcar nu va urmări meciurile jucate de alte echipe.

Nuanțele puternice ale vieții de ultras sunt în puternic contrast cu simplitatea suporterilor, întrucât ultrașii se implică activ în susținerea echipei, realizând coregrafii, cântând pe tot parcursul meciului, mergând în deplasări, în timp ce suporterii se limitează la a veni doar la meciurile disputate pe teren propriu. Suporterul simplu participă ocazional la cântece, scandări și coregrafii, fiind incapabil să înțeleagă fenomenul ultras și valorile acestuia. Continuând pe această notă, se poate preciza faptul că un suporter va fi foarte mândru de ultrașii echipei sale, de acțiunile acestora în peluze sau în stradă. Ultrașii au putere decizională asupra hotărârilor luate de conducerea clubului, implicându-se continuu în maximizarea performanțelor echipei. Pasiunea pentru echipa favorită simbolizează izvorul de legitimitate pentru atitudinile, trăirile, comportamentele, modalitățile de manifestare ale ultrașilor.

Acea atitudine superioară a ultrașilor față de suporterii simpli pornește din certitudinea celor dintâi că naturalețea și libertatea cu care se pot exprima reprezintă o modalitate eficientă de a combate cultura dominantă, sistemul; de cealaltă parte, suporterii sunt învăluiți în cenzură și control.

Ultrașii sunt în fruntea „războaielor simbolice” în cadrul meciurilor, ghidându-se după o idee colectivă și adoptând atitudinea unor adevărați ostași de luptă. Lăsând deoparte rivalitățile istorice, ultrașii se unesc într-un tot unitar și creează fronturi comune, pentru a exclude orice fel de amenințare asupra fenomenului ultras. Un exemplu în acest sens îl reprezintă marșul ultrașilor împotriva „Legii lui Mitică” (Legea 4/2008, ulterior devenită Legea 10/2012). Ultrașii considerau această „lege” abuzivă, fără a le oferi măcar un drept legal, practic, le îngrădea orice libertate, atât de expresie, cât și de acțiune. La acea vreme, se scanda puternic pe străzile din București: „România, stat polițienesc!”

Menirea unui ultras este aceea de echilibra „decalajul dintre plenipotența abuzivă a statului și docilitatea socială”.

Ultrasul este reprezentantul unui fenomen născut ca o modalitate de răzvrătire împotriva problemelor economice, sociale.

Oamenii simpli privesc un ultras, îl judecă probabil prin prisma aspectului său fizic, prin prisma informațiilor oferite de mass-media, însă nu-l înțeleg. Ultrasul nu dorește să fie înțeles, sau să fie obligat să-și expună principiile după care se ghidează, celor cu opinii construite de limitele, barierele societății, ce condamnă ultrasul ca vinovat pentru toate problemele existente în comunitate.

„O dată pe săptămână, suporterul fuge de acasă și merge la stadion”, în timp ce ultrașii își dedică întreaga lor viață, fără a avea vreo pauză, echipei favorite. Ultrașii sunt cei care „unduiesc steagurile”, bat tobele, iar sub ploi de confeti, „orașul dispare, rutina e dată uitării, nu mai există decât templul”.

Ultrasul nu poate fi descris prin violență nejustificată, pentru că acesta reprezintă lupta aprigă în apărarea și păstrarea unui mod de viață unic.

Ultras înseamnă pasiuni, emoții, trăiri, sentimente unice, ce nu pot fi prezentate unor oameni ce nu doresc să înțeleagă acest fenomen și care aleg să trăiască în „globul lor de sticlă”, neavând curajul de a distruge acest bol și de a pătrunde în lumea noastră, în lumea ultra.

Ultrașii sunt oameni diferiți prin pasiunea și puterea lor de sacrificiu pentru ceea ce iubesc.

Dacă un simplu suporter „ar contempla miracolul, mult mai comod, în fața micului ecran”, ultrasul preferă „să vină în pelerinaj” ca să-și vadă idolii, în carne și oase, pe îngerii lor.

Ultrasul va menționa întotdeauna „Astazi jucăm noi”, în timp ce un simplu suporter va preciza doar „Astazi joacă echipa mea”.

Ultrașii sunt conștienți de faptul că „dinspre ei suflă vântul care trezește mingea din ațipeală”, pentru că ei reprezintă cel de-al doisprezecelea jucător, fără de care fotbalul nu ar avea culoare.

Ultrasul va rămâne în peluză și după terminarea meciului, pentru a se bucura de victorie sau pentru a-și plânge înfrângerea.

În acest amalgam de sentimente, uneori contradictorii, primează o putere care „anulează viața obedientă din restul săptămânii”.

Pentru o zi, ultrasul este eliberat, aflându-se în centrului universului său fără de care nu ar putea exista.

Întotdeauna, ultrasul va privi meciul fără ca de fapt să-l vadă, pentru că „treaba lui este în peluze, aici e câmpul lui de bătaie.”

Ultrasul nu trebuie să renunțe în nici o clipă, pentru că „adversarul pândește peste tot”.

În momentul în care ultrașii umplu stadioanele și sunt în delir, „stadionul uită că e din beton și se ridică și începe să plutească prin aer”.

Fără ultrași, „stadionul este cel mai pustiu loc, nu există nimic mai tăcut decât tribunele goale” iar fotbalul nu ar mai avea aceeași culoare.

În general, românii au ajuns să se mândrească cu acest statut de „român” doar prin prisma frumuseților geografice ale țării noastre și datorită eroilor care au făcut sacrificiul suprem pentru noi, pentru libertatea noastră.

În momentul în care au loc abuzuri asupra ultrașilor, societatea le acceptă, le aprobă, considerând aceste evenimente drept cele mai bune, eficiente metode de a-i exclude din viața publică. În schimb, când aceleași „tratamente” le sunt aplicate simplilor cetățeni, societatea reacționează, fiind alături de ei și considerându-i nevinovați.

Ultrașii nu sunt oamenii care vând droguri la colțul străzii, nu sunt cei care inventează noi taxe și impozite, nu sunt cei care conduc România spre prăpastie. Ultrașii sunt acei indivizi din peluze, care nutresc o iubire vecină cu nebunia pentru echipa favorită, sunt cei care fac spectacol meci de meci pe stadioane.

Un simplu suporter poate deveni un ultras, însă „reversul se produce în momentul retragerii din galerie”, astfel un ultras nu va putea trece de partea opusă a barierei, și va prefera să se retragă în întunericul său, care, odată, era „noi”.

Puțini conștientizează munca pe care o depun acești oameni pentru a realiza o coregrafie, un steag, un mesaj, pentru ca mai apoi, a doua zi, să le poată pune alții pe site-ul personal.

Și mai puțini știu că, deseori, din iubirea nemărginită pentru culorile și istoria clubului favorit, ultrașii fac deplasări de sute de kilometri, îngrijorați, obosiți, poate gândindu-se la problemele care-i așteaptă acasă, însă, mai presus de toate aceste neajunsuri, obstacole ale vieții, au satisfacția că au fost alături de echipă la încă un meci. (vezi figura 6.)

Ultras nu înseamnă huligan

Cultura „hooligans” a apărut oficial în lumea fotbalului asemenea unui fenomen în anii 1960, în Anglia, accentuându-se treptat dar sigur în anii următori. Huliganismul este puternic legat de violență.

La începutul anilor 1950, huliganismul se afla în stadiu de pionierat, transformându-se într-un fenomen social de o mare anvergură.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „huliganism” înseamnă „tulburare a ordinii și moralei publice prin manifestări care arată lipsă de cuviință sau de respect față de regulile de conviețuire socială.”

Huliganul este definit asemenea unei „persoane care comite acte de huliganism”, care nu se supune regulilor societății, utilizează violența asemenea unui instrument de impunere în fața celor ce-i contestă.

Ultrașii și huliganii sunt două categorii diferite de indivizi, neexistând nici o legătură între cei doi termeni.

Actele de violență din lumea fotbalului au la bază grupurile de huligani (hooligans).

Tabloul unui stadion fără suporteri este dezolant, asemenea unei case fără copii.

Dacă ultrasul vine pe stadion pentru a face adevărate spectacole în peluze și de a susține echipa, huliganii sunt cei care vin la meciuri, doar pentru a întreprinde acte de violență cu membrii galeriilor adverse.

Starea puternică de furie îi determină pe huligani să explodeze; astfel, aceștia folosesc violența ca o formă asumată de afirmare, pe care o modelează în stilul propriu și original. Revolta devine o adevărată motivare a existenței.

Stadionul a devenit cu timpul un adevărat câmp de luptă între suporterii echipelor de fotbal și huliganii, sau între aceste grupuri rebele de indivizi și forțele de ordine.

De foarte multe ori, echipele mari de fotbal ale României, precum Steaua București, au fost obligate să își dispute partidele de acasă cu porțile închise sau pe un alt stadion, aflat la o distanță considerabilă de propria arenă.

Forțele de ordine acuză vehement suporterii pentru actele de violență, iar aceștia din urmă consideră că autoritățile își exercită puterea, autoritatea legală în mod abuziv.

Majoritatea oamenilor confundă ultrașii cu huliganii. Însă, foarte puțini cunosc elementele ce diferențiază cele două categorii de indivizi.

Trebuie precizat și faptul că cei doi termeni – „ultra” și „hooligan” – au creat o altă tipologie de suporteri, și anume „hooltras”, o categorie de susținători ai echipelor de fotbal, situată la mijlocul barierei dintre spectacol și agresivitate. Acest termen este utilizat cu precădere în Balcani. În România, acest nou fenomen nu a fost adoptat.

Fenomenul ultras a ajuns pe meleagurile țării noastre imediat după Revoluția din 1989, fiind privit cu destulă reticență și scepticism de către suporterii autohtoni. Dezvoltarea fenomenului ultras a început în jurul anilor 1995-1996, iar primele grupări s-au format în galeria echipei Steaua București, modelul fiind preluat apoi de galeria dinamovistă, de cei din galeria echipei Poli Timișoara, de suporterii Universității Craiova, și mult mai târziu, de susținătorii echipei Rapid.

Ultrașii fac spectacol în peluze, nu prin acte de violență, ci prin coregrafii unice, prin afișarea de bannere și mesaje, prin utilizarea de fumigene sau torțe, pentru a realiza spectacole pirotehnice.

Grupurile „hooligan” își demonstrează superioritatea față de rivali prin violență fizică.

Huliganii nu poartă însemne ale clubului sau ale grupului din care fac parte, purtând doar haine în culori închise, tocmai pentru a fi mai greu de identificat. Utilizează doar steaguri cu dimensiuni reduse, pe care este simplu inscripționat numele echipei pe care o susțin.

Prin intermediul vestimentației, ultrașii și huliganii își marchează atât apartenența la grup, cât și disocierea de masa suporterilor simpli.

Huliganii nu concep ca un meci să treacă fără o confruntare directă cu suporterii echipei adverse. Regulile și legile nescrise pe care se bazează aceste „lupte” se limitează la numărul egal de membri din partea celor două părți și lipsa armelor albe, pentru că huliganii, în general sunt siguri pe forța lor fizică.

Din punct de vedere istoric, poate fi amintită confruntarea dinaintea derby-ului Rapid-Steaua, încheiat 2-3, prima astfel de luptă din România, când peste 150 de suporteri ai celor două echipe s-au întâlnit în zona Plaza România.

Distincția dintre cele două fenomene este limpede. Deși în România aceste aspecte sunt privite în continuare confuz, suporterii încep, treptat, să facă o delimitare între a fi ultras și a fi huligan.

Există și un cod al ultrașilor, în care este impusă o conduită specifică. Un ultras va iubi întotdeauna istoria, tradiția, culorile echipei favorite, va respecta grupul din care face parte și nu va accepta niciodată existența unor limite în fața iubirii pentru club. Ultrasul se va deosebi de ceilalți suporteri, își va încuraja echipa necondiționat.

În țara noastră, sunt doar câteva confruntări puternice, între galeriile ultra ale echipelor de fotbal, și putem aminti aici întâlnirile dintre Steaua și Dinamo (cel mai important derby al României), Steaua – Rapid, Poli Timișoara – UTA, Steaua – Craiova, Dinamo – Poli Timișoara, Dinamo – Craiova.

Un exemplu de huliganism, dus la extrem ar putea fi meciul din Ghencea, din urmă cu 16 ani, din data de 10 mai 1997, dintre Steaua și Dinamo, care va rămâne în istoria fotbalului românesc drept meciul cu cele mai negre amintiri. Atunci, galeria dinamovistă a incendiat sectorul peluzei în care se afla, fapt ce a condus la o stare de panică generală, pompierii intervenind cu greu pentru a stinge focul. (vezi figura 7)

Sistemul de alcătuire și particularitățile unui grup ultras

Grupările ultras au o structură proprie, o organizare bine definită și lideri ce reprezintă interesele și dorințele membrilor. Aceste grupuri sunt organizate în jurul unui nucleu, unui cerc de lideri. Aceștia sunt cei îndreptățiți să ia cele mai bune decizii pentru tot restul grupului. Subgrupările (brigăzile) sunt alcătuite pe baza unor criterii, precum prietenie, zonă de locuit. Ierarhia din cadrul unei grupări ultras se conturează astfel: pe prima treaptă se află persoanele care vin în peluză, doar pentru că biletul este mult mai ieftin, sau persoanele care, deși nu fac parte din nici o grupare ultras, doresc să-și încurajeze echipa favorită. Inclusiv acești indivizi trebuie să se conformeze deciziilor și hotărârilor pe care liderii galeriei le iau. Pot fi numiți, în mod simbolic, „pseudo-ultrași”, pentru că dezvoltă comportamente și atitudini specifice stilului ultra, doar pe timpul meciurilor. Pe cea de-a doua treaptă se regăsesc ultrașii. Aceștia dețin un statut în galerie, fiind adevărați lideri de opinie ai galeriei, fiindu-le modele celorlalți suporteri. Au putere de decizie în interiorul peluzei, fiind cei care dau tonul încurajărilor: inițiază cântecele, fiind cei care fac adevărate spectacole pirotehnice sau cei care realizează coregrafii impresionante. Pe ultima treaptă, se descoperă liderii propriu-ziși ai galeriei. Aceștia fac parte din grupuri ultra, reprezentând în esență, liderii carsimatici ai peluzei.

Brigăzile sunt construite într-un „cadru valoric comun” , astfel este asigurată unitatea grupului.

Grupurile ultras sunt așa numitele „grupuri interne” (in-group) – „grup ai cărui membri au un puternic sentiment de loialitate, manifestând adesea ostilitate față de membrii out-group-urilor”.

Astfel, lumea peluzei se împarte clar în „noi” și „ei”, acest concept conducând ireversibil uneori, la etichetarea greșită și chiar la subestimarea, înjosirea out-group-ului.

Brigăzile sunt grupuri organizate, consolidate pe „ideea de camaraderie”, care le oferă indivizilor protecție; un individ, independent, „nu poate dezvolta o identitate la fel de puternică precum cea a grupului”.

Numărul membrilor unei brigăzi poate varia între 15 și 60, iar steagul de gard, inscripționat cu numele și simbolul grupului nu trebuie să lipsească. Desenele de pe steagurile de gard ale grupărilor ultras întruchipează de obicei animale feroce, de pradă, personaje mitologice, fiare.

Pătrunderea într-un grup ultras este destul de dificilă. Pentru a deține oficial statutul de membru în cadrul unei brigăzi, este nevoie de o perioadă de probă, absolut obligatorie. Pentru ca individul să se propulseze mult mai ușor în interiorul vieții de peluză, „ideal este să existe un gate-keeper care facilitează intrarea și girează”.

Perioada de probă nu are un termen fix de finalizare, așadar „poate dura de la câteva luni, la un an-doi”. În tot acest timp, „candidatul” trebuie să aibă o atitudine corespunzătoare, un comportament adecvat, să își demonstreze devotamentul pentru echipa favorită, pentru culorile clubului și pentru însemnele și valorile brigăzii din care dorește să facă parte.

Fotbalul a reprezentat un pretext pentru aceste „adunări ritualice”, dar nu cauza formării acestor comunități.

Cea mai relevantă caracteristică a ultrașilor o reprezintă faptul că aceștia ocupă întotdeauna primele rânduri ale peluzei, fiind organizați în grupuri (brigăzi), delimitate de restul sectoarelor, prin steaguri de gard.

Ocuparea locurilor din față și amplasarea steagului aproape de centrul peluzei, definesc o negociere continuă a unei ierarhii „construite printr-o teritorialitate simbolică în raport cu celelalte grupuri și simplii spectatori”.

Membrii grupărilor ultras se „hrănesc” din sentimentul puternic de apartenență” , trăire resimțită doar prin perezența continuă, participarea directă la meciuri, toate acestea având la bază un set de legi nescrise, informale, care „zidesc” curajul, tăria și puterea de înfruntare „colectivă a oricărei drame”.

Grupurile de ultrași sunt construite pe criterii de clasă, de echivalență și de apartenență, fiind organizate în seturi specifice de valori, comportamente și acțiuni.

Ultrașii se identifică ușor, datorită bannerelor pe care le afișează în fața peluzei. Acestea mai sunt denumite și steaguri de gard, și în mod normal, sunt reprezentative pentru peluză. Aceste bannere nu trebuie să lipsească, pentru că peluza își pierde din credibilitate.

Antipatiile, chiar rivalitățile dintre grupările ultras se pot produce între două echipe din orașe diferite (Steaua București-Petrolul Ploiești) sau între două echipe din același oraș (cea mai cunoscută rivalitate de acest tip este între cele două echipe: Steaua București și Dinamo București).

Un ultras este obligat să nu piardă însemnele care îl identifică asemenea unui membru dintr-o anumită grupare ultra (fular, hanorac, tricou). În caz contrar, acesta este înlăturat în afara grupului.

Ultrașii au de obicei un reprezentant care asigură legătura cu clubul, în ceea ce privește achiziția biletelor, problemele cu jandarmeria, siguranța în deplasări și alte chestiuni organizatorice.

Au loc periodic ședințele de grup, cel mai des în zilele în care nu sunt planificate meciuri de fotbal. Toți membrii grupării sunt obligați să participe. Locul unde se desfășoară aceste întruniri este, adesea, cel mai apropiat local de lângă stadion. Odată prezenți toți membrii brigăzii, sunt discutate problemele din cadrului grupului, viitoarele acțiuni, suma de bani (cotizație) adunată în decursul a o lună. Un aspect interesant este și excluderea membrilor care lipsesc în repetate rânduri sau a celor care nu-și plătesc cotizația lunară, în valoare de 20 RON/lună. Această cotizație este utilizată pentru efectuarea deplasărilor și achiziționarea de produse necesare coregrafiilor (torțe, fumigene, pânză, vopsea, confeti, etc.). Luarea unei decizii nu se face oricum, problema în sine este dezbătută intens și este supusă la vot, pentru a obține un rezultat favorabil.

Într-un grup ultras principiul de bază este egalitatea între membrii; chiar daca anumiți membrii dețin un alt statut, poate chiar „privilegiat”, aceștia nu vor adopta niciodată o atitudine superioară față de ceilalți camarazi. Atmosfera trebuie să fie destinsă, plină de umor, haz.

Ultrașii utilizează atât imnuri și compoziții proprii, unice, cât și melodii universale, adaptate la echipa favorită. Pentru ca fundalul sonor să fie maximizat, sunt folosite portavocea, megafoanele sau sistemele de amplificare proprii.

Cântecele ultrașilor au devenit deja o tradiție, fiind compuse, în marea lor majoritate, în deplasări sau sunt propuse de membrii galeriei liderului chiar în timpul meciurilor. Nu este chiar atât de simplu precum pare: o mare de oameni cântă haotic. Nu; e nevoie de exercițiu intens pentru a menține o linie melodică adecvată, un ritm dinamic. Versurile de obicei se sincronizează perfect cu bătăile puternice din palme, și de altfel și ultrașii trebuie să se sincronizeze și să reușească să coaguleze întregul act artistic.

Cântecele sunt reprezentări melodice, care au drept scop crearea atmosferei, unei anume tensiuni, unei nostalgii profunde. Ultrașii regăsesc în aceste cântece puterea de a merge mai departe, de a trece mai ușor peste o înfrângere dureroasă sau din contră, bucuria unor meciuri câștigate.

Cântecele transpun stările emoționale ale întregii peluze (cântece de luptă – „ Sângele e roșu și inima albastră, / Trăim pentru culori și pentru echipa noastră, / Pe Steaua București o iubim neîncetat, / Asta e viața de stelist adevărat!”, „Mergem prin toată țara, /Să susținem pe Steaua, / Cântăm până răgușim, / Steaua ce mult te iubim!”, „ Suntem aici, suntem mereu aici, / Susținem pe Steaua, oriunde va juca, / Asta-i viața ultra'!”, „ Steaua București, luptă pentru noi, / Steaua București, învinge pentru noi, / Steaua București, nu da înapoi, / Dacă ne iubești!”, „Steaua, VICTORIE! Steaua, VICTORIE!”, cântece ritualice (scandate la finalul meciurilor, când atmosfera este încărcată cu emoții puternice) – „Sunt fericit,/ Și mă simt bine, / Scopul vieții l-am găsit, / Întâlnindu-te pe tine!”, „Ce drog ciudat, / Ești roș-albastru fermecat, / Mă duci la cer și-nnebunesc, / Doar când te iau simt că trăiesc, / Două culori ce le ador, / Ca heroina sunt cu mine până mor, / Gândul îmi stă doar la Steaua, / Cel mai puternic drog din toată viața mea, / Orice ar fi, / Orice ar fi, / Te voi urma, / Te voi urma, / Oriunde ar fi locul unde tu vei juca, / Tu vei juca, / Steaua acum, / Steaua acum, / Steaua mereu, / Steaua mereu, / O singură echipă în sufletul meu, / Sufletul meu.”- sincron al celor două peluze roș-albastre, Peluza Nord și Peluza Sud, cântece de umilire a adversarilor – „ Cine nu sare, / Cine nu sare, / Ori e câine, / Ori e prost de moare!” – cântec adresat galeriei dinamoviste, care se autointitulează „câinii roșii”, „Noi suntem băieții de care vă feriți,/ Noi suntem băieții de care fugiți, / Noi suntem băieții ce v-au luat la mișto, / În față la Dinamo!” – scandare adresată dinamoviștilor, care viza, în mod evident, evenimentul petrecut la meciul dintre Steaua și Dinamo, din 2012, când porțile stadionului echipei Dinamo au fost vopsite în roș-albastru, „Ca să știe întreaga Românie, / Că suntem cea mai tare galerie,/ Dinamo-n Ghencea când veniți, / Numai la fugă vă gândiți!”- cântec al galeriei steliste adresat dinamoviștilor, o ironizare clasică a întregii peluze roș-albe, „Rapid CFR,/ 10 ani ai stat în „B” – cântec prin care galeria stelistă umilea galeria celor de la Rapid, scandare a ultrașilor steliști împotriva rapidiștilor, prin care aceștia erau ironizați – „Mâncători de lebede.”)

Coregrafiile ultrașilor reprezintă născociri impresionante ale minții unor oameni, care doresc să iasă din tiparele unei lumi mult prea timide. Steagurile imense, bannerele, coregrafiile cu cartoane, figurile geometrice ce formează adevărate mozaicuri, baloanele, fâșiile colorate, pânzele uriașe, fumigenele, torțele, artificiile și mai nou reprezentațiile 3D și păpușile uriașe cu heliu creează un spectacol deosebit. (vezi figura 8)

Sunt abordate teme legate de culorile, istoria clubului, stema, anul de înființare, sau sunt elaborate mesaje către adversari.

Pentru fiecare coregrafie creată a unei galerii, automat galeria adversă trebuie să răspundă la rândul său printr-o coregrafie. De obicei, cu câteva zile înaintea derby-ului (exemplu derby-ul dintre Steaua și Dinamo), ambele galerii încearcă să afle ce elemente va conține coregrafia galeriei adverse, pentru a „sabota” într-un fel sau altul munca ultrașilor adverși.

Coregrafiile inovatoare constituie un punct forte în cadrul galeriilor. O inovație este coregrafia „3D”, prin care sunt ridicate pânze uriașe, în afara peluzei, susținute prin sfori speciale, de acoperișul stadionului, oferind un spectacol uimitor și reușind să surprindă până și ochiul vigilent al adversarului. (vezi figura 9)

Coregrafiile impresionante, spectacolele pirotehnice sunt elemente esențiale pentru a „salva” un meci anost sau o înfrângere a favoriților. Spectatorul de rând va pune imediat mâna pe telefon și va fotografia uimitoarele momente petrecute în peluză.

Viața de peluză nu este o simplă adunare a unor simpli suporteri pentru a vedea o partidă de fotbal, ci reprezintă o reflexie a societății românești, în ansamblu. Repartizarea scaunelor, tribunelor definește stadionul ca fiind unul dintre puținele locuri din modernitate în care este transpusă imaginea societății atât ca un nucleu, cât și prin contrastele, nuanțele sale puternice.

Ultrașii reușesc să aducă în peluze elemente din viața cotidiană, astfel „atmosfera de pe stadion potențează aceste elemente și le afișează public, beneficiind și de transmisiunile în direct ale meciurilor”.

În acest fel, apar „japonezele”, acele steaguri de dimensiuni reduse, susținute de două bețe, bannerele, mesajele. Aceste elemente vor contura valori prezente în societatea românească – pasiune și dăruire pentru echipă.

Peluza, galeria, este un soi de piață publică, o agoră în care se împărtășesc colectiv și curg lin etapele vieții unei adevărate comunități. Spre exemplu, în mijlocul partidei dintre Steaua București și VfB Stuttgart, a fost afișat un banner uriaș, pe care scria: „Antonia, vrei să fii soția mea? Andrei T.” (vezi figura 10).

Aceasta este lumea specială a peluzei, cu defectele și avantajele ei, cu agonia și extazul, cu deznădejdea și fericirea supremă.

Este nevoie de foarte mult timp pentru a descoperi lumea ultrașilor, pentru a descifra și înțelege ritualurile, principiile, valorile.

Un ultras se diferențiază de suporterul clasic prin vestimentația specifică; nu lipsesc fularul, eșarfa din jurul gâtului sau sub forma unui nod la încheietura mâinii, șapca, tricouri negre sau în culorile clubului, cu însemnele grupului din care face parte.

În ultima perioadă, este utilizată și tehnica eskimo, ceea ce presupune mascarea feței.

„Fideli vechiului spirit”: liderii grupărilor ultras

Liderii sunt acei indivizi demni de urmat, modele pentru ceilalți membrii din galerie. În interiorul unei galerii, un element esențial îl reprezintă capacitatea liderilor de a-i convinge pe ceilalți să-i urmeze. Liderii sunt cei care organizează grupul, se implică în mod constant pentru a menține grupul unit, liderii sunt oamenii din spatele unor coregrafii reușite sau a unor cântece ce ne dau fiori. (vezi figura 11)

Dincolo de toate aceste aspecte, important este și modul cum galeria susține echipa din peluză. Astfel, fiecare membru al grupului are responsabilități și sarcini precise: unii sunt toboșari, alții se ocupă de înălțarea steagurilor. Exact ca în orice casă sau familie, trebuie să existe responsabilitate, o podină. Nu toți pot da tonul unui cântec, pentru că așa s-ar crea un adevărat haos.

Fiecare membru al grupării trebuie să-și îndeplinească atribuțiile sale, fără să se implice în sarcinile altui camarad.

Liderul este cel care dă tonul galeriei (sau liderii marcanți), fiind respectat de brigadă și implicit de întreaga peluză, având drept corespondenți comandanții militari.

De obicei, liderii galeriilor provin din aceeași brigadă, dominantă în raport cu restul grupărilor, având o influență puternică în interiorul peluzei. Acest control nu este impus, ci este acceptat de ultrași.

Pentru a fi liderul unei galerii este nevoie de multe calități, care să propulseze individul pe scara ierarhică; calități morale, psihologice, fizice.

În galeriile ultras românești, alegerea liderului se face simplu: brigada dominantă propulsează propriul șef în funcția de lider.

Este obligatoriu ca liderul „să dețină un consistent capital simbolic, adică să aibă o bună reputație” , să fie perceput în mod pozitiv de ultrași.

Un lider trebuie să aibă o personalitate puternică și un fizic pe măsură, să fie o persoană inteligentă, dinamică, care „să se implice activ în conflictele stradale” , să aibă puterea de a convinge, să se bucure de o bună reputație, să fie curajos, hotărât, spontan.

Rolul unui lider este acela de a mobiliza întreaga peluză, întreaga galerie, de a demonstra curaj, forță, pasiune, unitate.

În mod simbolic, liderii grupărilor ultras reprezintă un amalgam de valori, atitudini și scopuri bine definite. Liderii sunt cei care dezvoltă o capacitate aparte de a transforma acțiunile individuale ale membrilor galeriei în acțiuni de grup, benefice pentru brigadă, și implicit, pentru întreaga galerie și pentru imaginea acesteia.

Capacitatea liderilor de a-i mobiliza pe membrii brigăzilor este generată de puterea de convingere, de supervizarea acestora, astfel sistemele de organizare ale grupului sunt dezvoltate continuu.

Liderii trebuie să fie cu adevărat „în slujba grupului, a echipei pe care o susțin”, această caracteristică fiind o dovadă în plus a atașamentului și dăruirii „conducătorilor oastei”.

În mod emblematic, liderul unui grup ultras se apropie cel mai mult de imaginea celui mai „înfocat”suporter; astfel, și ceilalți membrii ai grupării vor urma acest model, stabilizând poziția liderului.

Din afara fenomenului, tabloul ultra’ pare rupt din lumea basmelor, însă ocuparea „funcției”, poziției de lider în cadrul unei grupări nu presupune doar momente de bucurie, situații favorabile, ci și foarte multe sarcini și responsabilități. Dacă acestea din urmă nu sunt îndeplinite întocmai „planului”, există posibilitatea ca liderii să-și piardă din autoritate și credibilitate. Asumarea unei astfel de responsabilități implică totodată și presiunea din partea membrilor grupului, dar și propriile dorințe și aspirații ale liderului, care dorește să realizeze toate acțiunile într-un mod cât mai benefic, pentru a satisface întregul grup dar și propria conștiință.

Realizând un raport între bărbații-lider șifemeile-lider, se poate preciza un lucru cert: ambele „tabere” dețin trăsături aproape identice de leadership (inteligență, capacitatea de a convinge, dăruire, puterea de sacrificiu, inovare). Privind mai în amănunt, în cadrul galeriilor de fotbal din România, femeile se dovedesc deseori a fi lideri mult mai puternici și organizați decât bărbații. Femeile care au ajuns în fruntea unor galerii au fost nevoite să dovedească faptul că merită acest statut, în timp ce bărbații au reușit să conducă „armate de oameni” fără a fi obligați să dovedească cuiva capacitățile lor intelectuale; s-au impus, fiind autoritari și implementând idei inovatoare.

Femeile-lider au câteva avantaje, care le propulsează în această lume dominată de bărbați: sunt etici, plini de compasiune, încercând să devină adevărați povățuitori pentru membrii galeriei.

De cealaltă parte, bărbații-lider reușesc să trateze cu mult mai multă siguranță situațile dificile, chiar periculoase, fiind mult mai bine pregătiți, atât fizic, cât și psihic, pentru a se supune riscurilor ulterioare.

Calitățile unui lider se află în strânsă legătură cu rezultatele din cadrul grupului pe care îl conduc.

De cele mai multe ori, femeile aflate în poziția de lideri sunt mult mai disciplinate și responsabile decât bărbații, reușind să „țină în frâu” membrii grupării, prin comunicare, informare continuă și dorința dârză de a atinge performanțe înalte.

Un dezavantaj al femeilor-lider îl reprezintă sentimentul de neliniște, frământările interioare, atașamentul mult prea mare față de munca pe care o depun. Acestea nu sunt la fel de agresive, atât din punct de vedere fizic, cât și verbal, asemenea bărbaților, pentru că este obligatoriu, chiar și în această lume ultra’, să-și mențină onoarea și demnitatea.

Spre deosebire de bărbați, care tind să dezvolte o atitudine dominată de orgoliu, femeile-lider sunt mult mai cooperante, având o manieră mult mai stilizată, mult mai pragmatică de a găsi soluția unor probleme din cadrul grupului pe care îl conduc, acceptând idei și opinii din partea tuturor membrilor grupării, fără a se stabili pe un „piedestal” imaginar, care le-ar conferi o anume superioritate morală față de ceilalți.

Bărbații-lider ai galeriilor de fotbal sunt mult mai curajoși, în timp ce femeile-lider au o atitudine mult mai precaută, încercând chiar și în situațiile extreme evitarea tensiunilor și incidentelor.

Atât de o parte, cât și de cealaltă, este întâlnită pasiunea și dăruirea, puterea de sacrificiu și dorința de a menține grupul unit.

III. STEAUA – UN NUME PENTRU ETERNITATE

3.1. Steaua nu e un club, Steaua e un cult

Steaua și perfomanța-două cuvinte inseparabile, care împreună au creat istorie.

Dacă ar fi să se sărbătorească vreodată cea mai importantă zi din fotbalul bucureștean și național, această zi ar fi 7 iunie. În această zi magică a fost fondat clubul Steaua, sub denumirea de „ASA București” (Asociația Sportivă a Armatei București, de Armata Regală), clubul schimbându-și denumirea de mai multe ori până când s-a ajuns la forma definitivă de Steaua București, în 1961.

Privind din perspectivă istorică, Steaua este cunoscută ca și Clubul Sportiv al Armatei Române. Secția de fotbal s-a desprins de Clubul Sportiv în 1998. Singurele lucruri ce mai leagă cele două entități sunt istoria vastă, tradiția și stadionul Ghencea.

Fotbalul a fost prima secție a clubului, echipa fiind admisă în Divizia A după desfășurarea mai multor meciuri de baraj.

Ideile catorva ofițeri ai Casei Regale Române s-au concretizat într-o ordonanță aprobată și semnată de generalul Mihail Lascăr, și astfel a luat naștere echipa-simbol a României.

În decursul anilor, stema a fost schimbată, date fiind schimbările din cadrul conducerii. Logoul actual a fost adoptat în 2003 și este o variantă redesenată a blazonului folosit de club între 1974 și 1991.

Trebuie amintit și primul meci pe care Steaua l-a disputat pe data de 24 august 1947, împotriva clujenilor de la Dermata. Finalul acelui meci a surprins cele două echipe la egalitate, 0-0. Steaua reușea în 1947 să câștige Cupa României, împotriva echipei CSU Cluj.

Anul 1951 a marcat succesul Stelei. Echipa câștiga atunci primul titlu de campioană, rescriind istoria fotbalului românesc.

Au urmat alți doi ani, în care Steaua (în acea vreme, denumită „CCA”), nu a lăsat loc de îndoieli: era ceamai bună echipă de fotbal din România, adăugând încă două titluri de campioană în palmares.

Periplul echipei Steaua a atins culmi înalte în 1956, un an „de aur”, în care militarii au dominat întregul campionat, având rezultate extraordinare; au reușit să învingă rivala Dinamo București cu 4-0, au înregistrat și un meci de poveste cu Dinamo Bacău, în care golurile au curs rapid, meciul finalizându-se cu un rezultat neobișnuit, 8-0. Anul 1956 a reprezentat o ascensiune pentru echipă; Steaua a participat la un turneu în Anglia și a învins echipe cu renume, precum Lutton Town, Arsenal.

Însă istoria dezvăluie victorii memorabile împotriva unor „coloși” aiEuropei: Internationale Milano, Legia Varșovia, Panathinaikos Atena, F.C. Bruges, Vasco da Gama, Borussia Dortmund.

CCA a devenit„CSA Steaua București” în 1961.

Un moment deosebit a fost meciul amical cu OFK Belgrad, din 9 aprilie 1974, pentru că atunci a fost inaugurat Stadionul Ghencea.

Rezultatele favorabile ale echipei au atins apogeul în seara magică de 7 mai 1986, de la Sevilla, când Steaua a reușit să învingă campioana Europei, F.C. Barcelona, în finala Cupei Campionilor Europeni. Astfel, Steaua a fost prima echipă românească devenită campioană europeană și singura, pentru că nici o altă echipă de fotbal din Divizia A nu a mai reușit o asemenea performanță. Voi dezvolta într-un subcapitol următor imaginea unui succes ce părea de neatins, dar care s-a concretizat într-o „bătălie” ce a amuțit întreaga Europă.

Steaua a reușit un record, care nu a putut fi doborât nici până în zilele noastre de nici o altă echipă de fotbal românească – în perioada iunie 1986 – septembrie 1989, Steaua a jucat 104 meciuri fără înfrângere în campionatul național.

După căderea comunismului, în 1989, Steaua a revenit în lumina fotbalului românesc, punând monopolul pe campionatul intern; perioada 1992-1998 a reprezentat, în mod simbolic, o reîmprospătare a suflării steliste, pentru că Steaua reușea performanțe deosebite, fiind campioana României de 6 ori consecutiv. Astfel, a fost doborât recordul echipei Chinezul Timișoara, prezentă în campionatul român de fotbal în anii 1920.

Roș-albaștrii au continuat drumul spre performanță, fiind foarte activi și în alte competiții, precum Cupa României; în sezoanele 1995-1996, 1996-1997 și 1998-1999, Steaua a câștigat trei Cupe ale României.

În 1998, clubul de fotbal s-a detașat de CSA Steaua, schimbându-și definitiv numele în FC Steaua București.

Au urmat ani în care Steaua a devenit un nume din ce în ce mai cunoscut în Europa, o echipă de temut chiar și pentru cele mai puternice echipe ale continentului. Sezonul 2004-2005 a însemnat un alt pas spre cupele europene; pentru prima dată, după 1993, când Steaua ajungea în sferturile de finală ale Cupei Cupelor, s-a calificat în „primăvara europeană”.

Sezonul următor, Steaua a fost o din nou prezentă, de data aceasta în Cupa UEFA, ajungând până în semifinale.Totul s-a năruit, campioana României fiind eliminată de Middlesbrough, după ce jucase un sfert de finală pur românesc, cu Rapid București.

Steaua deține 6 trofee în competiția Supercupei României, 26 de trofee în Campionat, 22 de trofee în Cupa României, iar numărul total al trofeelor din istoria clubului este de 57, un număr impresionant, care ascunde în spatele său ani întregi de muncă, zeci de legende ale fotbalului românesc și două culori devenite drapel pentru sufletele suporterilor.

Steaua a fost echipa care a adus în fotbalul românesc o noutate: jocul spectaculos, în viteză, motiv pentru care, jucătorii roș-albaștrii au fost supranumiți „viteziștii”.

3.1.1. Evoluția stemei în cei 69 de ani de existență a echipei Steaua București

La începutul său, Steaua nu a avut nici o stemă oficială. Astfel, Ministerul Apărării a hotărât să creeze o stemă pentru club, după modelul inspirat de Armata Roșie. Emblema clubului era formată dintr-o stea roșie, în interiorul căreia era inscripționată litera „A” (însemnul Armatei Roșii), totul pe un cerc de culoare albastră. În aceeași perioadă, numele a fost schimbat în „CSCA”.

După doi ani, numele clubului s-a transformat în „CCA”, iar stema a suferit și ea schimbări: a fost păstrată aceeași stea roșie, în interiorul căreia era inscripționat numele clubului – „CCA”, totul fiind înconjurat de o cunună de lauri.

Această schimbare a dus și la modificarea numelui clubului în Steaua, în anul 1961. Astfel, noua stemă, care este și în prezent simbolul clubului, este constituit din fondulvărgat roș-albastru, cu o stea de aur în centru, toate acestea împreună formând tricolorul românesc. Stema a fost modificată apoi în 1974, când echipa Steaua București juca meciurile pe Ghencea; atunci, Ghencea devenea „acasă”.

După Revoluția din 1989, Armata a hotărât să se îndepărteze de tot ceea ce reprezenta regimul comunist, astfel, în 1991, CSA Steaua și-a modificat pentru ultima data stema. Acum, simbolul era vulturul, imagine întâlnită și în stema României, dar și a Ministerului Apărării. (vezi figura 1)

În 1998 a luat naștere FC Steaua, stema a fost îmbogățită cu două stele galbene, ce au o simbolistică aparte; acestea reprezintă cele 20 de titluri de campioană a României, câștigate de Steaua în decursul timpului.

În 2003 s-a produs ultima schimbare a stemei; de fapt, a fost o întoarcere la o variant mai veche a stemei, utilizată de clubul Steaua în perioada 1974-1991.

Din nefericire, în 2015, un scandal de amploare, a obligat clubul Steaua București să renunțe la emblema atotcunoscută, pentru că drepturile asupra acestei steme au fost disputate cu Armata Română, care în final a avut câștig de cauză în instanță. Clubul a creat o nouă stemă: un cerc de culoare albastră, în interiorul căruia este conturată o cruce roșie, în mijloul său aflându-se o stea în 8 colțuri. Această nouă emblemă a echipei Steaua a produs o mulțime de contradicții, suporterii neindentificându-se cu noul design și cu noile abordări ale echipei.

3.1.2. A doua casă, cealaltă familie – Ghencea

La început, Steaua a jucat primele sale meciuri pe fostul stadion „Venus”. După ce stadionul a fost demolat de către comuniști, Steaua a jucat meciurile de pe teren propriu pe stadionul„Republicii” șistadionul„23 August”.

Stadionul „Ghencea” a fost construit chiar de militarii din grupurile de lucru ai Armatei Române, și inaugural pe 9 aprilie 1974, cu ocazia meciului amical dintre Steaua București și OFK Belgrad, încheiat la egalitate, 2-2. (vezi figurile 2,3,4) În timp, stadionul a suferit modificări substanțiale, prin diferite acțiuni de modernizare, tocmai pentru a oferi cele mai bune condiții de pregătire și competiție. (vezi figura 5)

Capacitatea actuală a stadionului este de 28.365 de locuri. Arena beneficiază de o tribună oficială cu loje, fotolii, spații speciale de birouri și săli de antrenament. De asemenea, stadionul este dotat cu spații de recuperare, săli de conferințe, restaurant, minihotel la tribuna a doua și terenuri de antrenament.

Stadionul„Ghencea” a fost cea mai modern arenă de acest tip din România. Locul i-a fost luat de Național Arena, care în prezent oferă cele mai bune condiții de desfășurare a meciurilor de fotbal.

Un lucru nu foarte cunoscut este faptul că denumirea de „Ghencea” este dată de o figură istorică a secolului al XVII-lea, clucerul Ghencea, tatăl Mariei Cantacuzino.

Pe lângă toate aceste detaili istorice și tehnice ale stadionului, „Ghencea”reprezintă, în mod simbolic, templul fotbalului românesc, „spectatorul” performanțelor unei legende, unei echipe cu nume predestinat – Steaua – mereu deasupra tuturor. (vezi figura 6)

„Ghencea”simbolizează acea atmosferă unică, greu de întâlnit pe un alt stadion din lume.

De-a lungul istoriei, Steaua a fost puternic legată de stadionul „Ghencea”. Arena roș-albaștrilor a fost una de temut, o perioadă destul de mare, în Europa, pentru că Steaua își făcuse un renume pe continent, ca fiind o echipă foarte viguroasă și solidă. Ghencea înseamnă pentru suporterii Stelei vacarm, un haos organizat, clipe unice, momente de bucurie, râuri de lacrimi, coregrafii speciale, succese neașteptate, înfrângeri dureroase, un adevărat templu, un tărâm în care s-au scris istorii vaste, istorii ce dăinuie și astăzi în mintea și sufletele ultrașilor steliști.

„Ghencea e casa noastră!”. Mii de sentimente, sintetizate în câteva cuvinte. „Ghencea” reprezintă trecutul, prezentul și viitorul echipei Steaua București.

Steaua și stadionul „Ghencea” – inseparabile! Puternic legate, precum nisipul de mare!

„Ghencea” nu se va schimba niciodată. „Ghencea” va rămâne pentru totdeauna al Stelei, echipa care a speriat granzii Europei. „Ghencea” va simboliza mereu pasiune și un trecut glorios.

„Ghencea” are acel suflu special, o istorie demnă de invidiat în spate, memorie, spirit de luptă. „Ghencea” va rămâne al steliștilor, va aparține culorilor roș-albastre.

Ecoul acela de voci care se lovesc de cer, eliberare, bucurie, tristețe. Miile de mâini care aplaudă, miile de picioare care lovesc scaunele în timpul meciurilor. Respirația dispare la vederea templului. Mirosul gazonului proaspăt tuns, ce se înalță semeț spre nocturnă. Tunelul albastru, un drum spre iad sau rai, spre succese sau înfrângeri. Acesta este stadionul „Ghencea”, locul în care noi am crescut, locul în care am rămas fără voce, susținându-ne echipa, locul care ne-a purtat pe culmile extazului și agoniei, locul în care am murit și am renăscut, locul în care pur și simplu ne topeam în căldura toropitoare sau înghețam la propriu în iernile grele.

„Ghencea”, un templu pentru toată suflarea stelistă, locul mirific care ne oferă siguranța că suntem de neînvins și că vom rămâne nemuritori!

„Ghencea”este ultimul bastion al normalității!

Infernul din „Ghencea”, care le-a dat fiori până și celor mai mari echipe din Europa.

„Ghencea” – a doua casă, cealaltă familie!

3.2. Steaua României – Magica Steaua’86

În seara de 7 mai 1986, Steaua București devenea campioana Europei, regina fotbalului de pe acest continent, prima echipă de fotbal din regiunea comunistă care reușea performanța de a câștiga Cupa Campionilor Europeni.

Niciodată sportul românesc nu trăise asemenea bucurie, niciodată fotbalul autohton nu cunoscuse mândrie mai mare.

Nici o echipă nu devine atât de puternică peste noapte, brusc. În spatele splendidei perfomanțe de la Sevilla stau mărturie zeci de ani de muncă.

Succesele echipei Steaua sunt „făurite în timp, cu râvna, pasiunea și talentul câtorva generații de jucători, cu iscusința și priceperea atâtor antrenori de valoare”.

Și acum, merită să facem o incursiune în timp, cu inima deschisă, pentru a vedea drumul echipei Steaua spre noaptea magică de la Sevilla, să întoarcem filele îmbietoare ale poveștii de aur, pe care o retrăim mandri și demni.

Primăvara anului 1985 a fost învăluită în culorile roș-albastre, simbolizând începutul unei istorii vaste. Steaua câștiga atunci Campionatul Național de fotbal din România,înregistrând mari performanțe pe plan intern.

Însă, „nimeni nu putea anticipa ce avea să urmeze”. Steaua câștigase Cupa României de 13 ori, devenind astfel cea maiputernică echipă de fotbal din România. Peisajul fotbalistic era dominat de această echipă, care își consolidase un anumit statut, o anumită imagine.

România nu avea un campionat puternic, pentru a face față competițiilor europene. Echipele autohtone nu reușeau să se lupte de la egal la egal cu „coloșii” fotbalului internațional. Însă, o urmă de speranță exista. Fotbalul românesc începea să prindă culoare.

Periplul Stelei a debutat cu meciul împotriva campioanei Danemarcei, Vejle Boldklub, o echipă puternică, care avea în componența sa mai mulți internaționali A, precum Simonsen, probabil cel mai cunoscut și valoros fotbalist danez din toată istoria fotbalului din Danemarca. Partida din tur, s-a încheiat la egalitate, 1-1, ,,danezii deschizând scorul în minutul 61, iar în minutul 89 egala Radu II, care îl înlocuise pe Majearu”; Steaua continua lupta.

În meciul din retur, de la București, Steaua reușea să câștige în fața danezilor cu 4-1, prin reușitele impecabile ale lui Pițurcă, Boloni, Balint și Stoica. O luptă a fost câștigată, însă ,,războiul” de abia începea. Urmau confruntări dificile și nimeni nu se aștepta ca Steaua să devină un fenomen.

În cursa pentru Cupa Campionilor Europeni, au rămas echipe cunoscute și puternice din Europa, precum FC Barcelona, Juventus, Zenit Leningrad, Bayern Munchen, FC Porto,iar Stelei nu i se dădeau prea multe șanse în fața unor astfel de formații.

Următoarea bătălie a fost împotriva celor de la Honved Budapesta, echipa-campioană a Ungariei, un adversar viguros, care se putea lupta de la egal la egal cu orice echipă consacrată.

Deținea un lot de jucători excepționali, opt internaționali A, Detari fiind cel mai bun jucător din campionatul ungar din acea vreme.

Istoria partidelor de fotbal dintre România și Ungaria, favoriza țara vecină. Echipa națională a României nu reușise să învingă niciodată naționala Ungariei, iar la nivel de cluburi de fotbal, ultima victorie a unei echipe românești împotriva ungurilor, a fost în anul 1938, când Rapid câștiga în fața celor de la Ujpest, în sferturile Cupei Europei Centrale.

Meciul din tur a fost câștigat de cei de la Honved, cu 1-0, însă returul de la București a fost magnific. Steaua juca un fotbal absolut fantastic, atacând permanent poarta ungurilor. Aceștia sunt luați prin surprindere, și nu se pot reabilita pe teren. Stadionul ,,Ghencea” era asemenea unui vulcan în erupție! Scorul final a fost 4-1, oaspeții marcând golul de onoare, iar Steaua reușea să meargă mai departe în sferturi. Eroii acelei seri au fost Pițurcă, Lăcătuș, Bărbulescu și Majearu.

Urma tragerea la sorți, bucuria fiind înlocuită de ingrijorare. Echipele rămase în competiție erau foarte puternice. 21 martie – ziua decisivă, la Geneva, soarta a decis: IFK Goteborg – FC Barcelona și FC Anderlecht – Steaua București. Anderlecht a câștigat cu 1-0 în tur,însă returul avea să aducă cu sine o surpriză de proporții. Exista o temere reciprocă între cele două echipe, fiecare încercând să evite greșelile tehnice. Returul din 16 aprilie 1985 a adus un suflu proaspăt Stelei, cunoscută pentru jocul curat, corect și plin de eleganță. Steaua a pornit un joc decisiv pe teren,jucătorii fiind hotărâți să le pună mari piedici celor de la Anderlecht, ,,au intrat pe teren ca niște mustangi care nu pot fi stăpâniți de nimeni și de nimic.” Jocul rapid, cu pase precise, schimburile de locuri între jucători, i-au surprins pe belgieni. Scorul a fost deschis de Pițurcă, în minutul 4 al partidei, belgienii trăind o adevărată dramă. Minutul 23 aduce cu sine și al doilea gol al Stelei, prin Balint, care a șutat la poartă puternic, nedându-i portarului advers nici o șansă. Finalul meciului a marcat și un al treilea gol, tot prin Pițurcă, care a reușit un gol de excepție, din centrarea lui Marius Lăcătuș. Un moment memorabil a rămas întipărit în mintea tuturor: din cauza centrării prea puternice a lui Lăcătuș, Pițurcă a lovit rapid mingea cu capul, aceasta a intrat sub bara superioară a porții, iar acesta, probabil din inerție, nu s-a mai putut opri decât în plasă, cu brațele și picioarele în forma de ,,X”. În acea clipă, un tânăr a apărut ca din neant, și-a strecurat mâinile prin plaa porții și l-a cuprins în brațe e Pițurcă. Ghencea a explodat la propriu îmn acel moment! A fost un moment emoționant, care a rămas în amintirea tuturor. A fost gestul unui copil, care nu și-a mai putut stăpâni bucuria. Un gest care a cântărit mai mult decât 1000 de cuvinte!

Meciul cu Anderlecht a reprezentat, în esența sa, nașterea echipei-minune – STEAUA BUCUREȘTI, echipa care avea să cucerească întreaga Europa, echipa care avea să scrie istorie, echipa care reușea performanța supremă a fotbalului românesc: calificarea în premieră a unei echipe românești în cea mai importantă competiție europeană de fotbal – Cupa Campionilor Europeni.

Arie Haan, antrenorul din acea vreme a lui Anderlecht, a declarat imediat după finalul meciului: ,,Așa cum a jucat Steaua azi, cred că nici o echipă de pe întreg globul nu i-ar fi rezistat.” Acesta a rămas profund impresionat de ritmul jocului adoptat de roș-albaștrii și de ,,inspirația și precizia cu care a evoluat campioana României.”

În această semifinală, FC Barcelona reușea să o învingă pe IFK Goteborg, scor final 5-4, după penalty-uri. Privind în urmă cu câteva luni, ,,batalionul” era format din 32 de echipe, campioane naționale, care se luptau aprig pentru supremația fotbalistică. Însă, au rămas două echipe, cele mai puternice, FC Barcelona și Steaua București.

,,Momentul 0” a sosit cu pași repezi; finala de la Sevilla – cea mai importantă bătălie pe care o disputase vreodată o echipă românească, un vis devenit realitate. Steaua reușea să scrie din nou istorie pentru fotbalul național! Echipa noastră era ,,descoperită”, dat fiind faptul că lipsea un jucător important (Tudorel Stoica – căpitanul). În general, echipa Stelei era neexperimentată, pentru că nici unul dintre jucători nu mai trăise astfel de clipe, înafara lui Boloni, care se aflase în primul 11 al echipei naționale a României de nenumărate ori. De cealaltă parte a barierei, Barcelona avea acest avantaj, pentru că jucătorii săi erau obișnuiți cu astfel de meciuri. Barcelona era marea favorită a finalei.

7 mai 1986 – data care a intrat în istoria clubului Steaua, ziua magică. Primul 11 al Stelei merită menționat, pentru că acești oameni sunt adevărați eroi: Duckadam-Iovan, BUMBESCU, Belodedici, Bărbulescu-Bălan (min. 73 Iordănescu), Balint, Boloni, Majearu-Lăcătuș, Pițurcă (min. 112 Radu II).

Timp de 90 de minute, scorul a rămas 0-0, deși ocazii au existat la ambele porți. Chiar și după prelungiri, scorul a rămas neschimbat. Urmau loviturile de departajare, de la 11 metri. Atunci s-a dezlănțuit iadul! Jucătorii care au fost desemnați să execute penalty-urile simțeau o presiune enormă pe umeri, pentru că șansa Stelei depindea de ei. Executanții, în ordinea aferentă au fost: Majearu, Boloni, Lăcătuș, Balint și Bărbulescu. Au fost executate patru lovituri, toate ratate, două de partea noastră (Majearu și Boloni, iar celelalte două din partea catalanilor (Alexanco și Pedraza). Însă, ,,fiara” – Marius Lăcătuș a reușit să deschidă scorul, printr-o lovitură cu efect; mingea s-a înălțat, apoi a lovit bara transversală, a căzut pe linia porții, și apoi a intrat în poartă.

Spaniolii l-au trimis pe Pichi Alonso, care însă a ratat.Duckadam apărase pentru a treia oară consecutiv loviturile de departajare. Steaua reușea să-și mărească avantajul prin Balint, care înscria printr-o lovitură clasică. Era 2-0 pentru Steaua! Marcos, un alt jucător al Barcelonei, desemnat pentru a executa lovitura de pedeapsă, nu reușește să-l învingă nici de această dată pe Duckadam, care apără pentru a patra oară!

În acel moment, s-a auzit: ,,Apără Duckadam! Suntem finaliști! Am câștigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni e la București! ” Teoharie Coca Cosma a fost cel care și-a exprimat entuziasmul și fericirea prin aceste cuvinte, rămânând celebru cu această replică, care a dăinuit în timp, și a rămas în amintirea tuturor.

Meciul de la Sevilla s-a asemănat cu o bătălie aparent fără învingător; ,,se stabilește câte un luptător din fiecare tabără, urmând ca de rezultatul disputei acestora să depindă finalul răboiului.” În meciul de la Sevilla, aceștia au fost Duckadam și Urruti.

,,Steaua a devenit Luceafărul Europei!” Steaua nu a jucat doar pentru calificare, doar pentru a câștiga, Steaua a jucat și pentru cel de-al doisprezecelea jucător și pentru milioanele de oameni care au privit înmărmuriți la televizor toate acele momente unice.

Finala de la Sevilla se poate sintetiza într-o singură frază, cunoscută de altfel, și utilizată în presa sportivă din acele vremuri: ,,VENI, VIDI, VICI!” – ,,Am venit, am văzut, am câștigat!”.

În ziua de 7 mai 1986, Sevilla a căpătat o cu totul altă înfățișare, devenind ,,capitala fotbalului continental” , fiind gazda celei de-a 31-a ediții a finalei Cupei Campionilor Europeni, dintre FC Barcelona și Steaua.

Când mingea a fost așezată la locul de unde trebuiau executate loviturile de la 11 m, totul părea a se pierde in negura timpului. Nouă minute până la finalul glorios, care au echivalat cu eternitatea, cele mai lungi minute, în care s-a trecut de la agonie la extaz, și invers.

Eroul Duckadam a întreținut un contact vizual permanent cu adversarii săi, un adevărat ,,dialog diabolic de priviri”.

În acele nouă minute, eroul Duckadam și magica Steaua își făceau loc în cartea recordurilor: Duckadam apărase patru penalty-uri consecutive, lucru nemaiîntâlnit până în acel moment, iar Steaua devenise prima echipă din estul Europei care reușise să câștige trofeul fotbalistic suprem.

De fapt, duelul dintre Barcelona și Steaua a fost apreciat de ziariștii spanioli ca fiind duelul dintre Duckadam și Barcelona, pentru că eroul roș-albastru reușise să se impună în fața catalanilor, printr-o forță psihologică deosebită.

Stadionul Ramon Sanchez Pizjuan a reprezentat scena lumii sportive contemporane, meciul disputându-se într-un cadru spectaculos, iar Helmuth Duckadam a dovedit tuturor că presiunea și forța unei echipe precum Barcelona nu au putut învinge iubirea sa pentru culorile clubului Steaua.

Trofeul suprem, Cupa Campionilor Europeni, cel mai prestigios titlu din fotbalul european, a ajuns pe tărâmul românesc datorită echipei-simbol a României, Steaua București.

A fost un vis, devenit realitate, un moment unic, ce reușește întotdeauna să umple de bucurie inimile suporterilor steliști. Eroii de la Sevilla ne-au ajutat să trăim liberi acea bucurie, într-o perioadă în care nimeni nu îndrăznea să se înalțe. Acea seara magică ne-a condus pin locuri despre care nu se știa nimic. Steaua a pus bazele unei legende despre talent, unitate, prietenie, curaj, determinare, spirit de luptă și bucurie.

Steaua’86 a fost un fenomen în întreaga Europa, un fenomen fără sfârșit. Steaua a demonstrat că fotbalul este o plăcere a vieții, nu un concept sau principiu filosofic. Steaua a generat dependență, a creat un adevărat templu, în care eroii care au luptat pentru culorile sfinte, roșu și albastru, oferindu-le suporterilor emoții nebănuite, trăiri profunde, lacrimi și suspans. Încă din 1947, Steaua este pe front, tot mereu prezentă pe scenele mari ale lumii fotbalistice.

Steaua a reușit un miracol în fotbalul românesc, a redefinit termenul de ,,demnitate” în fotbalul românesc. Steaua a scris istorie, istorie la care privesc adversarii acum.

O echipă magică, formată din 11 eroi, care au șocat Europa prin forța și determinarea cu care tratau fiecare meci, îndârjirea cu care se luptau pe teren pentru a păstra posesia mingii, devotați culorilor sfinte, serioși, neînfricați, extrem de tehnici și muncitori, laborioși și truditori.

Roș-albastru este singurul sânge veritabil european din fotbalul românesc!

IV. PREA TÂRZIU PENTRU ALT DRUM

STUDIU DE CAZ

4.1. Instrumentele de cercetare utilizate

Acest studiu de caz a fost realizat pe o perioadă de 40 de zile, în cadrul unui grup de ultrași steliști, un grup format din oameni cu totul speciali, din care totodată fac si eu parte. Acest grup, ,,Vacarm” este unul de referință în Peluza Sud a echipei Steaua București.

Analiza grupului a fost realizată cu ajutorul cercetării calitative și cantitative. Cercetarea calitativă a contribuit substanțial la evidențierea fenomenului ultras, fiind vizată descrierea și înțelegerea fenomenului. Aceasta este un soi de explorare și descoperire a profunzimii naturii umane: emoții, percepții, sentimente, motivații, toate aceste sentimente care îi determină pe ultrași să acționeze în diferite moduri. În sine, cercetarea urmărește transpunerea adevărului, a imaginii reale pe care ultrașii o au, viața acestora, pentru ca deseori, mass-media a prezentat informații total greșite, periclitând imaginea fenomenului ultras.

Cercetarea cantitativă presupune culegerea și prelucrarea datelor, informațiilor obținute, reflectând anumite rezultate favorabile ale analizei.

Metodele calitative utilizate sunt observația participativă și interviul calitativ structurat.

Observația participativă a conturat mentalitatea ultrașilor, gândurile, trăirile și comportamentul acestora în cadrul grupului studiat.

Interviul structurat presupune întrebări predefinite, care pot permite dezvoltarea temei.

Interviul stabilește un raport egal între anchetator și anchetat, astfel încât acesta din urmă să nu se simtă constrâns să ofere informații.

Interviul este un fapt de vorbire, realizat la inițiativa cercetătorului, ce presupune explorare. Ancheta de tip interviu nu înseamnă doar a chestiona persoanele vizate, nu este vorba doar de o simplă prelevare de informații, ci este o experiență, un eveniment unic, pe care îl putem administra, tempera, după dorință.

Metoda cantitativă utilizată este chestionarul structurat, cu întrebări care motivează respondenții pentru a se implica în acest demers, pentru a coopera.

Această metodă se utilizează cu precădere în probleme cu caracter psihologic, sociologic. Un chestionar bine construit trebuie să conțină intrebări ce vizează atât modurile de comportare, cât și sensul pe care „actorii” îl dau conduitei lor.

Trebuie să se realizeze un echilibru între modalitățile pozitive și cele negative de răspuns; formularea întrebărilor nu trebuie să indice răspunsul corect.

Cercetarea s-a desfășurat pe perioada Campionatului Național de Fotbal – Liga I și Cupa României. Cele 40 de zile reprezintă în esența lor, momentele cu iz de basm, pe care ultrașii steliști le trăiesc ori de câte ori sunt, trup și suflet, lângă echipă.

4.2. ,,Am ales să fim diferiți, într-o lume trasă la indigo” – grupul studiat

Cercetarea a fost realizată în cadrul grupului de susținători prezenți în Peluza Sud Steaua-brigada „Vacarm”. Am împărțit 350 de chestionare, și am primit înapoi 295.

Este nevoie de o incursiune în timp, undeva pe la începuturile formării acestui grup, momentul în care își făcea apariția în peisajul ultra.

Grupul ,,Vacarm” a luat naștere pe 23 septembrie 2002, steagul de gard oficial al brigăzii apărând pentru prima dată la data de 30 septembrie 2002, la meciul dintre Steaua și Bacău, încheiat 3-0. Grupul este format din 50 de persoane, pe care îi unește atașamentul, pasiunea nemărginită pentru echipa Steaua București, dragostea necondiționată față de culorile clubului, istoria și tradiția clubului, stadion, embleme, jucatori-simbol.

Denumirea grupului este simbolică, originală, pentru că se află într-o puternică legătură cu obiectivul precis al grupării, de a încuraja neîncetat și frenetic echipa, emblema brigăzii fiind reprezentată de Lupul Dacic,un simbol adevărat pentru armatele dace, preferat de acestea pentru că determina spiritul naționalist și face trimitere clară către originile poporului român.

Grupul țintă este format în proporție de 70% de persoane de sex masculin. Restul de 30%, reprezintă sexul feminin. (vezi figura 1)

În ceea ce privește vârsta persoanelor anchetate, aceasta variază între 16 și 35 de ani, cei mai mulți dintre ei având între 18 și 22 de ani: sub 22 de ani-44% ,între 20 și 30 de ani- 49% ,peste 30 de ani- 7%. (vezi figura 2)

Majoritatea celor chestionați locuiesc în București (75%), dar sunt și membrii ai grupului care provin din diferite zone ale țării, precum: Galați, Giurgiu, Alexandria, Pitești, etc. (25%). (vezi figura 3)

Domeniile în care activează cei mai mulți dintre ei sunt de actualitate: domeniul vânzărilor, domeniul IT. Astfel, au un echilibru financiar, ce îi motivează să obțină performanțe semnificative.

4.3. Perioada și locul cercetării

4.3.1. Durata și informațiile desfășurării cercetării

Cercetarea s-a derulat pe perioada turului Campionatului Național de Fotbal – Liga I (etapa a XIII-a – etapa a XVII-a) și a Cupei României (sferturi și optimi).

Locurile în care s-a desfășurat cercetarea au fost:

Peluza Sud a stadionului Ghencea;

Peluza Sud a stadionului Național Arena;

În autocar, pe rutele: București-Iași, unde a avut loc meciul dintre Steaua București și CSMS Iași, din Cupa României, în data de 28 octombrie 2014; București-Chiajna, cu ocazia disputării partidei în Liga I dintre Steaua București și Concordia Chiajna, din data de 9 noiembrie 2014; București-Botoșani, unde Steaua a înfruntat echipa FC Botoșani, chiar de ziua națională a României, pe 1 decembrie; București-Craiova, când echipa noastră lupta împotriva celor de la C.S Universitatea Craiova, pe 4 decembrie 2014, în Cupa României.

Meciurile la care am asistat în Peluza Sud Steaua (meciurile de pe teren propriu) pe parcursul cercetării au fost:

Etapa a XIII-a: derby Steaua București – Dinamo București -31 octombrie 2014

Etapa a XV-a: Steaua București – FC Brașov- 22 noiembrie 2014

Etapa a XVII-a: Steaua București – CSMS Iași-6 decembrie 2014

Meciurile din deplasări la care am participat împreună cu membrii grupului ,,Vacarm” – Peluza Sud au fost:

Optimile Cupei României: CSMS Iași – Steaua București – 28 octombrie 2014

Etapa a XIV-a: Concordia Chiajna – Steaua București – 9 noiembrie 2014

Etapa a XVI-a: FC Botoșani – Steaua București – 1 decembrie 2014

4.4. Ipoteza cercetării

Publicul prezent în Peluza Sud, la partidele disputate de echipa Steaua București, poate fi divizat în 3 categorii: simpli suporteri, ultrași și huligani. Ultrașii reprezintă partea cea mai numeroasă din peluză, oamenii care coordonează întregul spectacol, activitatea acestora fiind foarte bine organizată. Există o diferență clară între cele 3 categorii de suporteri, raportându-ne la nivelul de implicare al acestora în timpul meciurilor.

Este nevoie de mult timp pentru a descifra lumea ultra, lumea peluzelor, ritualurile, obiceiurile și tradițiile.

Ultrașii sunt acei nebuni frumoși, care colorează peluzele stadioanelor, având cea notă de romantism vecină cu nebunia.

Fanatismul dus la extrem și iubirea pentru echipa favorită sunt două dintre valorile care le înnobilează acestora întreaga ființă.

Ultrașii sunt cei care participă în mod activ și afectiv la meciurile disputate de echipa Steaua București, se impliă în realizarea deplasărilor, în luarea hotărârilor importante, pasiunea conturându-le un profil unic – ultrasul – un veritabil soldat al peluzelor.

De asemenea, există o delimitare clară între ultrași și huligani; societatea confundă deseori cele două stereotipuri de suporteri, fenomenul ultras fiind perceput și înțeles greșit.

În galeria echipei Steaua București există așadar o diversitate clară. Cea care amplifică această diversitate este diferența dintre simpli suporteri și ultrași, doi poli total opuși.

În urma chestionării a celor 295 de persoane, am realizat profilul suporterilor, ultrașilor și huliganilor, accentuând imaginea ultrașilor.

Ca o idee generală, putem defini faptul că ultrașii formează grupuri unitare, închegate, care își dezvoltă potențialul de face transformări sociale substanțiale, atitudinea acestora fiind uneori radicală.

În mod simbolic, ultrașii reprezintă o transpunere a societății, mesageri ai libertății, definiți prin atașament, devotament, fidelitate. Ultrașii sunt acei oameni consecvenți, perseverenți, plini de demnitate și onoare, fiind mereu prezenți lângă echipă, reprezentând peluza cu mândrie.

Ultrașii au o misiune; reușesc să scrie chiar ei o istorie proprie, care vine să susțină istoria clubului.

4.5. Gânduri roș-albastre – jurnal de observație participativă

,,Nimic nu mai contează, cât timp suntem împreună”

Se poate să avem perioade mai dificile, în care nimic nu merge așa cum ar trebui, însă tricoul roș-albastru are acel ceva al său, care ne determină să-l purtăm cu atâta mândrie, doar numele echipei – STEAUA BUCUREȘTI, emblema, ne oferă puterea de a lupta până la capăt, indiferent de obstacolele ivite. Vom fi mereu învingători, superiori, pentru că am luptat cu adevărat, pentru că nu ne-am lăsat înfrânți, pentru că avem în vene sânge roș-albastru.

Cu toții, pornind de la simplul suporter și până la ultrasul veritabil, ,,când își pune tricoul roș-albastru pe el, simte cum sângele începe să freamăte în ritmul „Steaua!! VICTORIE!! Steaua!! VICTORIE!!” .

Suflarea stelistă ,, simte determinarea lui Lăcătuș, Rădoi, Neșu, forța lui Bumbescu, Iovan, spiritul de sacrificiu al lui Tudorel Stoica, elegența lui Belodedici, Iordănescu, Ogăraru, agilitatea lui Voinescu, intuiția lui Duckadam, Tătărușanu, geniul lui Hagi, Majearu, exactitatea lui Boloni, Stângaciu, instictul lui Voinea, Pițurcă, Balint, modestia lui Tudorel Stoica, Rusescu, înțelepciunea lui Emerich Jenei, Anghel Iordănescu, Ilie Savu. ”

Mecanismul Stelei este unic, pentru că a reușit să intrducă ,, introdus în noi toți gena de campion, demonstrându-ne cum prin muncă, sacrificiu, unitate devii campion în Europa, devii campion în România, devii campion în peluze, devii campion în viața de zi cu zi. ”

,,Steaua nu se teme de nimeni, însă își respectă fiecare adversar. Să nu uităm niciodată că noi suntem Steaua și jucăm fiecare meci mânați doar de dorința de victorie.” Întotdeauna vom juca pentru a câștiga, indiferent de adversarul pe care îl avem, de importanța competiției.

,,Noi suntem Steaua București, câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni, finalistă a aceleiași competiții și semifinalistă a Cupei UEFA.” STEAUA va fi mereu superioară!

,,La Steaua nu se caută scuze după insuccese, ci soluții pentru a le evita pe viitor.” Steaua nu va căuta niciodată scuze pentru a motiva anumite eșecuri, ci dimpotrivă va încerca să rezolve cauzele care au condus spre acele eșecuri, nu doar efectele acestora. Trebuie să luptăm în continuare pentru a afirma supremația Stelei. ,,Noi suntem Steaua și trebuie să nu uităm nici o clipă că noi suntem singuri deasupra tuturor. ”

Steaua va genera întotdeauna stări anxioase celorlalți, invidii, va fi atacată dur, uneori chiar josnic, ,,pentru că asta e soarta celor mari, să stârnească ura celor cărora le arată care e dimensiunea lor reală.”

Pentru culori, oriunde, oricum, oricând!

Este ziua de 28 octombrie. Cu mic, cu mare ne pregătim pentru deplasarea la Iași. Steaua va disputa partida din optimile Cupei României, cu CSMS Iași. Un meci important pentru noi, ca de altfel, cum sunt toate. Drumul de la București la Iași este destul de lung. Ne întâlnim în fața stadionului Ghencea. Autocarele sunt pregătite. Este ora 11:00, iar noi plecăm la drum. Meciul va începe pe seară, la 20:30, însă 6 ore le vom petrece pe drum. Dar suntem obișnuiți. Fiecare încearcă să-și alunge somnul cu o cafea tare și o glumă bună. Suntem din nou împreună! Cântecele răsună în tot autocarul, iar distracția este în toi.

După aproximativ 6 ore, ajungem în Iași. În curând, meciul va începe. Până atunci decidem să ne mai plimbăm prin oraș, pentru a vedea frumusețile „inimii” Moldovei. Văzându-ne cu însemnele Stelei, ieșenii reacționează într-un mod surprinzător pentru noi, fiind foarte fericiți că ne aflăm acolo. Evident, acest lucru se întâmplă pentru că majoritatea dintre ei susțin echipa Steaua. Putem spune că suntem ca „acasă”. Am sesizat imediat căldura cu care ne-au primit, modul în care ne-au vorbit, și sinceritatea cu care ne-au încurajat. Sunt niște oameni minunați !

Timpul se scurge rapid. Este ora 19:00 și ne aflăm în fața stadionului „Emil Alexandrescu”. Așteptăm să ne ocupăm locurile în tribună, și să facem spectacol! Ora 19:30, reușim să pătrundem în stadion, după un control amănunțit al paznicilor asupra noastră. Va fi din nou o seară frumoasă! Chiar dacă oboseala începe să-și pună amprenta asupra tuturor, nu cedăm. Steaua are nevoie de toată susținerea noastră!

Rapid, trece și această ultimă oră până la debutul partidei. Băieții noștri intră pe teren. Poartă banderole albe pe brațe, în semn de protest față de arbitrajul lui Istvan Kovacs, din meciul cu ASA Târgu Mureș, din etapa a XII-a a Ligii I.

Roș-albaștrii nu concep o eventuală eliminare din competiție. Antrenorul Costel Gâlcă, a menajat câțiva jucători pentru derby-ul cu Dinamo, meci ce va urma în etapa a XIII-a.

Începe prima repriză a meciului, care se anunță destul de ambițioasă. Dar parcă mingea evită poarta, nu știm ce se întâmplă. Jucătorii par că se gândesc la derby-ul cu Dinamo, dar nici acest meci nu trebuie neglijat. Avem nevoie de pase frumoase, lungi, de un joc ritmat, puternic. Timpul trece, ocaziile vin și pleacă, iar scorul rămâne tot 0-0. Se încheie și prima repriză, și vine pauza. Cele 15 minute de pauză sperăm să le fie benefice jucătorilor și aceștia să revină pe teren cu forțe proaspete.

Intru în discuție cu un coleg, și îl întreb: „Ce zici, câștigăm?”. Acesta mă privește lung, apoi îmi răspunde ferm și încrezător: „Normal! Trebuie să ne calificăm mai departe! Totuși, echipa Iașiului nu este una de temut.”. Îl aprob, convinsă că are dreptate: „ Da, așa este, doar că mă gândesc că poate băieții s-au axat mai mult pe meciul cu Dinamo…”. „Este important să-și planifice fiecare meci în detaliu, dar nici acesta nu este de neglijat, totuși luptăm pentru un trofeu. Așadar, meciul are o miză destul de importantă. Nu crezi că ar arăta foarte bine trofeul Cupei României în vitrina Stelei?” Cuvintele sale îmi oferă o stare de relaxare, de amuzament, și îi răspund, râzând: „Ai pus punctul pe i. Vom vedea acum ce tactică au abordat băieții.”

Repriza secundă începe. Minutul 53 al meciului, Wesley, jucătorul gazdelor, execută o lovitură liberă, dar mingea se oprește în „zidul” de apărare al Stelei. Am avut câteva emoții, pentru că este cel mai bun jucător al gazdelor, fiind destul de puternic, dar încă o dată apărarea echipei noastre și-a făcut datoria. Minutele trec, și tot trec, iar noi așteptăm cu sufletul la gură finalul meciului, poate vom reuși să dăm măcar un gol.

Minutul 89 al partidei. Este GOOOOL STEAUA !!! Fericirea ne cuprinde în totalitate. Nicușor Stanciu deschide scorul, cu un șut din interiorul careului. Gazdele cer cu insistență fault în atac. Nici o șansă! Golul este valid! Nicușor Stanciu aleargă spre sectorul unde suntem noi. Se urcă pe gardul de protecție și se bucură de reușită alături de noi. Toată galeria îi aclamă numele! „Nicușor Stanciu! Nicușor Stanciu!” Ne aplaudă, cuprins de emoții, apoi ne salută puternic și apăsat. Este final de meci. Bucuria ne învăluie într-o notă infinit armonioasă. Îi spun lui Lecce, unul dintre liderii galeriei, care implicit îmi este și un foarte bun prieten: „Camarade, a meritat tot efortul! Încă un meci câștigat, încă o deplasare frumoasă, plină de amintiri. Urmează meciul cu Dinamo. Trebuie să finalizăm coregrafia, toate bannerele și steagurile.” Lecce, îmi răspunde destul de liniștit: „Totul se rezolvă, nu-ți face griji. Este Steaua! Și merită tot!”.

Mulțumiți că echipa noastră atinge perfomanțe extraordinare, pornim spre București. Vom ajunge acasă spre dimineață. Liniștea s-a lăsat în autocar. „Militarii” au căzut la datorie, după încă o luptă câștigată! Războiul d-abia începe!

Este 31 octombrie, aparent o zi normală, în care tot românul se pregătește pentru sărbătoarea de Halloween. Noi ne pregătim pentru ceea ce am putea numi, în mod paradoxal, „Hallo-Win Derby”. Voi clarifica totul în cele ce urmează. De ce am menționat cuvântul „derby”? Pentru că se dispută cel mai mare derby din istoria fotbalului românesc, eterna luptă care a dăinuit în timp, care a creat idealuri și a scris pagini în istoria fotbalului autohton. Meciul în care două echipe își pun la bătaie onoarea, mândria, culorile și mai presus de toate, istoria. Este derby-ul dintre Steaua și Dinamo.

Sentimentul care nutrește atunci când se apropie momentul derby-ului este unic. 
Asta știm toți cei care suntem implicați în fenomen. De la împărțirea biletelor până la realizarea coregrafiei, de la locul de întâlnire în ziua meciului până la drumul spre casă de după meci, de la sentimentul unic al golului înscris în poartă rivalilor de-o viață până la fluturarea cu mândrie a steagului roș-albastru sau la ridicarea pumnilor spre cer în timpul scandărilor.

Etapa a XIII-a a Ligii I, va fi cu siguranță cea mai explozivă dintre toate. Suntem încrezători în echipa noastră și în șansele de reușită în fața adversarilor. Îi vom spulbera! Pentru că, până la urmă, a fi stelist înseamnă a avea un statut privilegiat!

Cu multe emoții, plini de extaz, pornim spre stadion. Este deja ora 17:00 și trebuie să ajungem mai devreme în peluză. La ora 20:30 va începe nebunia! Zilele trecute am finalizat cu multă atenție și răbdare, întreaga coregrafie. Fiecare element este pus la punct, steagurile arată grozav iar bannerele vor face senzație. Am muncit zeci de ore ca să realizăm toate acestea, zeci de ore în care am vopsit pânzele, pentru a crea mesaje motivante, simboluri cu tradiție. Privind din exterior, pare destul de ușor, dar nu este. Depășind oboseala, stresul, nervii acumulați, ne bucurăm de momentele acestea. În jurul orei 18:00, ajungem în zona sectoarelor de acces ale stadionului. Așteptăm cuminți să intrăm pe stadion. Fiecare dintre noi se frământă. Unul dintre colegii mei mă întreabă la un moment dat: „Crezi că va fi bine?” Destul de emoționată, îl privesc totuși mirată, neînțelegând ceea ce vrea să spună, și îi răspund: „ Ne-a ieșit bine mereu! Să înceapă spectacolul!” Acesta începe să râdă, apoi își aranjează frenetic eșarfa de la gât. Unul dintre lideri sesizează că suntem emoționați, și dă tonul: „Sunt fericiiiiiiit/Și mă simt bineeee/Scopul vieții l-am găsiiiiit/Întâlnindu-te pe tineeeee!!” Vocile noastre se unesc într-una singură. Pare că atmosfera s-a mai destins. Toată lumea este pregătită pentru a face spectacol.

După o oră și jumătate, la 19:30, reușim să intrăm pe stadion. Peluza…ce loc minunat! Punem la punct ultimele detalii ale coregrafiei. Va fi spectacol pirotehnic, vor fi baloane, steaguri. Avem la dispoziție un întreg „arsenal”. Așadar, ce va urma, pură nebunie! Totul va arăta absolut superb. Chiar dacă mai este o oră până la începerea meciului, ne facem și noi „încălzirea”. Avem un întreg registru de melodii pe care trebuie să le cântăm 90 de minute continuu. Echipa are nevoie de susținerea noastră! Ca atmosfera să devină și mai puternică, băieții înalță steagurile. Totul în jur este roș-albastru. Aceasta este viața noastră! Aceasta este viața ultra, fără de care nu am putea trăi!

Timpul trece pe nesimțite; mai sunt 10 minute până când se va auzi fluierul de start al partidei. Totul în jur este un haos. Se aud doar: „Tu acolo rămâi! Să ții steagul bine.”, „În seara asta vreau nebunie!!”, „Hai treziți-vă!”.

Începe meciul. Galeria prinde culoare. Înălțăm spre cer baloane în culorile clubului nostru, iar steagurile par că ating stelele…. Momente unice, de neuitat! Pe Național Arena este deja vacarm. Printe torțe și fumigene, un bun prieten mi se alătură, cuprins de o euforie nebună, și îmi spune foarte hotărât:” Privește ce e aici! Este tot ce am! Cum aș putea să nu mai fac asta?” Cuvintele sunt deja de prisos. Îl iau de mână, și într-un sincron perfect, sărim și cântăm. Imediat, ni se alătură, unul câte unul, fiecare membru din peluză. S-a format un adevărat lanț uman. Cât de frumos! Oare cei din Peluza Cătălin Hâldan (galeria celor de la Dinamo), unde sunt?! Evident, întreb asta ironic. „Unde sunteți? Nu vă văd!”. Între timp, băieții afișează unul dintre bannere. Are un mesaj puternic, ce sperăm să le ajungă celor din galeria adversă direct la inimă:” În Europa ați ieșit din anonimat/Doar că ne sunteți rivali în campionat!”. La vederea bannerului, cei din galeria dinamovistă, reacționează tipic lor, începând să fluiere. Dar unde este „pata” aceea de culoare, de extaz, de pasiune? Au pierdut-o pe drumul spre stadion?! Sau oare este de vină lipsa sistemelor de amplificare? De obicei, se făceau auziți cu ajutorul acestora… Dar acum…. La auzul acestei observații, câțiva dintre colegii mei se amuză copios, generându-se astfel o adevărată „comedie”. Glumele devin tot mai acide. Un prieten face o remarcă, spunându-mi: „Mă simt privilegiat că sunt stelist. Nimeni nu-mi va lua această bucurie vreodată! Mă întreb, cum o fi să fii câine?” Acest apelativ și l-au atribuit chiar dinamoviștii, autointitulându-se „câinii roșii”. Îi răspund vehement colegului meu: „Nu știu, și cu siguranță nu vom afla niciodată!” Acesta zâmbește subtil.

Chiar înainte ca arbitrul să pună capăt primei reprize, se întâmplă ceva minunat. Este GOOOL STEAUA!! Sînmărtean centrează perfect și Szukala înscrie cu capul din 5 metri. Galeria este în delir. Este 1-0 pentru Steaua. Dinamoviștii par foarte îngrijorați. Bucuria este enormă, simțim cum pielea ni se face de găină. Este un sentiment unic!

Vine pauza. Totul pare a fi în favoarea noastră. Discuțiile ce au urmat…aș putea scrie o carte pe baza lor. Trec și cele 15 minute de pauză. Continuăm să cântăm, încrezători mai mult ca oricând în echipa noastră. Băieții fac un spectacol pirotehnic de zile mari. Liderii îi încurajează pe toți să cânte, să susțină echipa. Unul dintre ei, cu care am legat o prietenie strânsă, îmi spune: „Cred că ai avut dreptate când ai spus că îi vom bate la scor de neprezentare.”. Îi răspund, cu o oarecare mândrie: „Altădată să-i mai ascultați si pe cei mici!”. Lecce, pentru că așa este poreclit încă din copilărie, începe să râdă copios, și mă bate pe umăr.

Minutul 78, este 2-0 pentru Steaua!! Papp înscrie cu un șut de la 10 metri, după un contraatac al lui Adi Popa. Nimic nu poate fi mai frumos! Din nou, extazul ne cuprinde pe toți! O mulțime de oameni, ale căror inimi bat doar pentru Steaua! Surprinzătoooor!! În mai puțin de 2 minute, Keșeru înscrie al 3-lea gol pentru Steaua, cu un șut din 11 metri!! În galerie totul vibrează, începând de la scaunele din peluză și până la inimile noastre. După câteva momente, are loc un incident. Suporterii dinamoviști aruncă cu petarde pe teren, iar portarul echipei noastre, Arlauskis, are de suferit. Un gest deloc de apreciat din partea dinamoviștilor. Aceasta înseamnă răzbunare sau este mai degrabă frustrare? La vederea acestui eveniment neplăcut, băieții se enervează, fac gălăgie, neînțelegând de ce nu se iau măsuri mai repede. Sunt ultimele 3 minute de prelungire, iar meciul se mai domolește. Se aude fluierul de final. Am câștigat!! Arbitrul Cristi Balaj pune capăt meciului.

Am avut dreptate! Acum urmează să ne bucurăm alături de echipă. Jucătorii vin să ne salute și să ne mulțumească pentru toată susținerea oferită. Suntem atât de fericiți! Echipa noastră ne-a oferit încă o seară de neuitat! E timpul să plecăm. Obosiți, încercănați, dar fericiți, plecăm! A meritat! A fost încă o seară în care „militarii” s-au dezlănțuit! România și-a trăit intens derby-ul ei galactic!

Suntem în data de 9 noiembrie. Este etapa a XIV-a. Joacă din nou Steaua. Iar pentru noi, fiecare zi de meci este o sărbătoare. Mergem în deplasare la Chiajna. Meciul va începe la ora 20:00.

Este ora 19:00, și ne pregătim să plecăm spre Chiajna. În 20 de minute vom fi acolo. O deplasare scurtă, dar plăcută. Stadionul Concordia, din Chiajna, se zărește în depărtare. Suporterii lor îl mai numesc și noul „San Siro-Giuseppe Meazza”, variantă dâmbovițeană. De ce? Cum este și normal, fotbalul românesc răspunde cu brio provocărilor venite din Occident, iar unul dintre răspunsuri îl reprezintă un copy-paste peste felul în care își dispută pe teren propriu două dintre marile echipe ale Italiei, AC Milan și Internazionale, grupări care, așa ca fapt divers, au adunat împreună un fleac de vreo 10 Ligi ale Campionilor. Ambele joacă pe același stadion. Numai că varianta dâmbovițeană a adunat câteva retrogradări, chiar morale…și… oportunități de salvare realizate într-un mod jenant și incalificabil. Atât echipa Viitorul Constanța, cât și echipa Concordia Chiajna își dispută partidele de pe teren propriu, pe același stadion, alternativ.

Ceea ce le vom demonstra noi în această seară acestor ucenici, va fi conturarea unui joc pur, curat, tehnici precise și șuturi puternice. Englezii l-au denumit „football”, și da, va fi fotbal adevărat.

Este ora 19:30, intrăm în controversatul stadion Concordia. Meciul va începe în jumătate de oră. În lotul echipei Concordia Chiajna, se află și Florin Lovin, un fost jucător al Stelei. Îl salutăm cu toții. A făcut istorie la Steaua, și ne-a oferit multe momente frumoase. A câștigat 2 titluri cu Steaua, iar acum, întâmplător sau nu, joacă împotriva „echipei sale de suflet”, ca să-l citez. Suntem bucuroși să-l revedem după atâta timp. Întâlnirea cu el ne-a provocat o stare nostalgică, amintindu-ne de acele „old good times”. Îi spun unui coleg: „ Nu ne-a uitat Lovin. Am rămas în inima lui.” Îndrăgindu-l foarte mult, îmi răspunde fără ezitare: „ Nu mai ții minte? Înainte să plece de la Steaua, a spus că vom rămâne mereu în sufletul său, și că va iubi pentru totdeauna acest club.” Îi spun, destul de nostalgică: „Așa este, dar timpul a trecut, și…” Colegul meu îmi spune: „ A făcut parte din generația aceea care ne-a făcut să urlăm la propriu de bucurie.” Îmi amintesc cu atâta drag de un meci: „Da! Meciul cu Dinamo Kiev… A fost acolo!”. Discuția ne-a acaparat total. Meciul a început. Ne intrăm în drepturi. Deși nu suntem prezenți într-un număr foarte mare (cred că suntem aproximativ 250 de oameni), încercăm să facem din nou spectacol. Tobele răsună în tot stadionul, cântecele noastre sunt într-un sincron perfect cu ritmul tobelor. Ai noștri par a se dezmorți mai greu. Golul mult dorit se lasă așteptat. Trec 40 de minute. Minutul 43 aduce golul ! Cristi Tănase înscrie pentru Steaua, deschizând astfel scorul. Campionii dovedesc din nou că sunt la înălțime. Decarul nostru, Cristi Tănase, a marcat al doilea gol al sezonului cu o lovitură de cap perfectă, după o centrare foarte bună a lui Papp. Totul prinde viață în jurul meu. Văd doar chipuri fericite, doar oameni dornici de a susține echipa. Cristi Tănase vine să salute galeria, și mândru, face o plecăciune spre noi. Este modul lui de a se bucura de reușită. S-a încheiat prima repriză de la Chiajna. Steaua o conduce pe Concordia cu 1-0, după reușita căpitanului nostru, Cristi Tănase. Un bun coleg din galerie, care a venit tocmai din Brașov pentru acest meci, mă întreabă, destul de confuz: „Te așteptai?”. La fel de confuză, îl întreb: „La ce?”. „La golul acesta. Tănase de obicei este undeva în umbră, are puține momente de strălucire. Însă, acum a dat un gol frumos. Chiar nu mă așteptam.” Destul de mirată, îi spun: „Se pare că mai avem și surprize plăcute din partea lui. A fost omul potrivit, la momentul potrivit.”. Colegul meu face o remarcă destul de amuzantă: „Da, e vulpoi bătrân! Nu vrea să alerge deloc, e leneș, dar și când dă un gol… Nu mai putem comenta! Are tehnică bună. „

Discuția ne este întreruptă de fluierul de start. Începe repriza a doua. Chipciu le oferă coechipierilor săi câteva pase de colecție. De altfel, Chipciu se află pe primul loc în topul jucătorilor decisivi ai Stelei, unul dintre cei mai buni. 10 goluri au pornit datorită paselor sale de excepție. Minutul 74, Szukala reia cu capul centrarea lui Sânmărtean,dar portarul gazdelor, Matache, respinge în bară cu vârful degetelor. Minutele trec, iar ocaziile vin ca pe bandă rulantă. Minutul 89, Chipciu mai irosește o ocazie pentru noi. Trimite mingea cu puțin pe lângă poarta lui Matache, cu un șut de la marginea careului. Deja agitația pune stăpânire pe noi. Nu înțelegem de ce se grăbesc, de ce nu se concentrează asupra jocului. Orice s-ar întâmpla, le suntem alături necondiționat. S-au arătat de la margine 3 minute de prelungire. Meciul pare deja terminat.

VICTORIE !! Steaua se impune în fața Concordiei Chiajna cu 1-0. Am avut numeroase ocazii de a înscrie, dar important este că am câștigat. Părăsim stadionul Concordia, în acorduri de petrecere ultra, și ne îndreptăm spre București. A fost încă o seară reușită. Cine nu are o Stea(ua), să-și cumpere!

După o pauză, datorată meciurilor naționalei, campionatul s-a reluat. Este aproape sfârșitul lunii noiembrie. Reintru în postura de observator, și îmi reiau atribuțiile. Steaua va primi vizita celor de la FC Brașov, într-un meci important al etapei a XV-a, a Ligii I. Meciul va avea loc acasă, în Ghencea. Din păcate, nu vom putea fi prezenți pe stadion, din pricina unei sancțiuni primite din partea Comisiei de Disciplină a FRF, ca urmare a unor incidente închipuite, de la partida anterioară, cu Concordia Chiajna. Ne supunem acestei hotărâri, deși toate aceste acuze sunt nefondate. Preferăm să ne retragem în umbră, și să așteptăm. Nu vom putea fi în peluză, alături de echipa noastră. Am decis să mergem într-un local, unde să putem viziona meciul și să aducem totodată o bucățică din atmosfera pe care o creăm de mulți ani în peluză. Ne este destul de greu, ni se pare puțin bizar, ciudat, dar vom fi alături de echipa noastră, oricum, oricând. Suntem în jur de 30 de oameni. Meciul va începe în curând, la 20:30. Ajungem la local, cu multe speranțe și vise. Mai sunt 30 de minute. Așteptarea este grea, timpul pare că s-a oprit. Ne lipsește peluza, atmosfera de acolo. Tăcerea devine tot mai apăsătoare. Băieții sunt triști. FRF a luat o decizie pe care noi nu am înțeles-o. Între timp, la o emisiune sportivă televizată, reporterul prezent în fața stadionului Ghencea ne oferă câteva informații esențiale: „Steaua va disputa partida cu cei de la Brașov cu porțile închise, însă sub privirile lui Anghel Iordănescu.” La auzul acestor vești, frunțile ni se descrețesc, tensiunea se diminuează, iar noi ne dăm seama că totuși, există și o parte pozitivă.

Lecce, căci deja a devenit un „personaj” important în lucrarea mea, dat fiind statutul său în galerie și experiența vastă, ne oferă o gură de aer proaspăt: „ Băieți, nu putem fi fizic alături de echipa noastră, în peluză, dar asta nu înseamnă că nu îi putem încuraja de aici. Vreau atmosferă!!” Văzând atâta euforie în privirea lui, în gesturi, ne-am molipsit imediat. Până la urmă hotărârea FRF nu ne poate împiedica să cântăm, să ne bucurăm de aceste momente, să fim alături de Steaua.

În sfârșit, meciul începe. Primul sfert de oră pare aproape inexistent, anost, fără șanse de gol la vreuna dintre porți. Posesia mingii este în favoarea noastră, dar nu reușim să punem în pericol poarta celor de la Brașov. În local se aud cântecele noastre. Este o atmosferă foarte frumoasă, inedită aș putea spune. Am reușit să aducem, așa cum am spus și mai devreme, o frântură din ceea ce se întâmplă în peluză, la fiecare meci: extaz, nebunie pură, pasiune. Glasurile noastre ar dărâma până și cele mai înalte bariere. Îi spun unui coleg, destul de încrezătoare: „Ultimele minute ne vor aparține. Sigur vom câștiga!” Puțin mai sceptic la început, dar în același timp cu tăria în suflet că și în această seară vom pleca fericiți spre case, îmi răspunde: „Cred…dar, aș vrea să văd mai multă determinare din partea lor. Pare că s-au blocat.” În ciuda faptului că Ionuț, colegul meu, nu pare foarte încrezător, ca o notă discordantă, vine faza excelentă lucrată de Sânmărtean, care îl găsește în careu pe Keșeru. Golgheterul nostru șutează puternic, însă mingea lovește bara transversală. Cu o undă de speranță, îi spun lui Ionuț: „Ai văzut? Au început să se miște.” Destul de nervos, îmi spune apăsat: „Da, dar putea fi gol. Este nevoie de mai multă atenție din partea lor. La pauză, ar trebui făcute câteva schimbări în echipă.” Fiind de acord cu spusele sale, completez: „Și eu cred asta. Filip ar trebui înlocuit. Nu este seara lui.”

Pauză! Steaua și Brașov sunt la egalitate, 0-0. Sperăm în continuare că jucătorii noștri își vor reveni. După 15 minute de pauză, partida se reia. Repriza secundă debutează în minutul 46, cu un super gol al lui Adi Popa! 1-0 pentru Steaua!! Echipa noastră deschide scorul după ce, „motoretă”, așa cum este poreclit Adi Popa de noi, a profitat de o neînțelegere în apărarea brașoveană. Uluitor!! Am deschis scorul la nici 7 secunde de la reluarea partidei. Se pare că pauza le-a priit jucătorilor. Meciul se desfășoară liniștit. Oaspeților le-a mai dispărut curajul din prima repriză. Minutul 78, GOOOOL STEAUA!! Același Adi Popa îl lansează pe Chipciu la limita careului. Acesta l-a „executat” elegant pe portarul celor de la Brașov, printr-un șut de la 11 metri. În local se aude cântecul nostru reprezentativ: „Suuunt fericiiiit/Și mă simt bineee/Scopul vieții l-am găsiiiiit/Întâlnindu-te pe tineeee.” Steaua a reușit încă o dată să ne aducă de la agonie la extaz și să ne încânte inimile cu acorduri sublime. Partida va fi prelungită cu 3 minute. Oaspeții nu mai au timp să revină în joc. Este final de meci! 2-0 pentru Steaua, un scor bine meritat, după atâtea ocazii ratate. Deși se spune că, în fotbal, ocaziile se răzbună, noi am demonstrat contrariul.

Steaua și-a asigurat primul loc în Liga I! CAMPIONI, SUNTEM CAMPIONI !

La mulți ani, România! La mulți ani românilor de pretutindeni! Este 1 decembrie, o zi absolut specială pentru toți românii. Astăzi sărbătorim ziua națională a României. Să facem o scurtă incursiune în timp. După cum bine știm, în urmă cu 96 de ani, s-a produs Unirea de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Este evenimentul principal din istoria României. Ziua de 1 decembrie a rămas ziua națională a României după evenimentele petrecute în 1989. Sunt mândră că sunt româncă!

Te iubesc, România! Deși ai taxe și impozite mari, oameni politici corupți. Te iubesc pentru că ni i-ai dat pe Hagi, Năstase, Nadia, Halep, și pe Steaua! Nimeni niciodată nu va putea schimba în vreun fel iubirea ce-ți port! MI-AM LUAT ȚARA ÎNAPOI, CEL PUȚIN ÎN SUFLET!

Tot astăzi, Steaua va disputa, în deplasare, meciul împotriva celor de la FC Botoșani. Este etapa a XVI-a, iar echipa noastră își poate asigura o diferență considerabilă față de locul 2. Este ora 11:00, iar noi plecăm din București, spre Botoșani. Va fi un drum destul de lung, de 6 ore. Dar pentru Steaua facem orice! Fiecare și-a adunat în suflet speranțe, emoții pentru acest meci. Nu datorită complexității lui, sau a faptului că vom juca cu o echipă de temut, ci doar pentru că ne dorim cu tărie să ne menținem locul 1, în fruntea clasamentului, și să le dovedim tuturor că echipa noastră este unită și puternică.

Ne aflăm pe la jumătatea drumului, deja devenim nerăbdători. Mai avem aproximativ 3 ore, și vom ajunge.

Și în sfârșit am ajuns! Este ora 18:30, iar noi ne aflăm în fața stadionului Municipal Botoșani. Mai sunt 2 ore până la începerea meciului. 2 ore pe care le vom petrece în stil românesc. În autocar, cântecele răsună. Totul are o încărcătură afectivă puternică. Este o zi specială. Deși România nu ne-a oferit prea multe, totuși noi suntem mândri că suntem români.

Unul dintre cei mai patrioți oameni pe care îi cunosc, se bucură de această zi cu multă emoție în suflet. Noi îi spunem „Lupul”, dar numele său real este Eduard. Este un tânăr mai special, diferit față de toți ceilalți. Prin ce se deosebește? Omul acesta iubește România enorm, în ciuda faptului că țara noastră nu-l ajută, iar sistemul, prea „bolnav”, îi îngrădește dreptul de a spera. Cu toate acestea, Eduard speră și crede într-o Românie mai bună. În multele noastre discuții, îmi spunea în mod repetat că suntem cei mai iubiți de Dumnezeu. Îl întrebam de ce, iar el îmi dădea mereu câte un răspuns care pur și simplu, mă făcea să tremur: „Suntem un colț din Rai. România este sub protecția lui Dumnezeu mereu!” sau „Suntem bogați! Și aici nu mă refer la bani. Suntem bogați pentru că avem valori pe care trebuie să învățăm să le prețuim, oameni pe care trebuie să învățăm să-i respectăm, o istorie pe care nu trebuie să o uităm și strămoși de care să fim mândri până la sfârșitul vieții.” Aceste două răspunsuri m-au marcat profund. Cu toții ar trebui să gândim pozitiv, să încercăm să ne ajutăm țara să fie mai bună. Pentru că orice schimbare majoră pornește de la fiecare dintre noi. Dacă noi nu ne complacem în anumite situații și nici măcar nu încercăm să privim dincolo de tot răul, indiferența și nepăsarea din jur ne vor „înghiți” sufletele.

Este ora 20:00, iar noi ne pregătim să intrăm pe stadion. În 30 de minute va începe meciul dintre FC Botoșani și Steaua. Pregătirile de ziua națională sunt în toi și aici, la Botoșani. Tot stadionul intonează imnul României. Gazdele au adus un steag imens, care s-a întins pe toată suprafața peluzei. Noi avem un banner, pe care am scris un mesaj simbolic: „România înseamnă Steaua!” O altă surpriză a gazdelor l-a vizat exclusiv pe jucătorul nostru, Paul Papp, ce a activat și în echipa Botoșaniului. Papp a primit în dar un tricou din echipamentul specific echipei FC Botoșani. Un gest frumos, pe care noi l-am apreciat. Un coleg îmi spune, plăcut impresionat de surprizele oferite de gazde: „Moldovenii rămân oameni!” Fără nici o urmă de îndoială, îl aprob: „Au „marcat” direct la inimile noastre.” Râzând, îmi răspunde: „ Știu că ești moldoveancă, și nu, nu am spus toate astea ca să te impresionez, dar oamenii aștia merită tot respectul.” După un ropot de aplauze, meciul începe. Steaua are o singură înfrângere în ultimele 10 etape, cea de la Târgu Mureș. Sperăm să puncteze a 9-a victorie consecutivă în această seară. 30 de minute trec rapid. Și este GOOOOL STEAUA!! Minutul 31, Prepeliță deschide scorul cu un șut de la 8 metri, după o fază lucrată de Sânmărtean. Din nou, echipa noastră ne aduce bucurie și speranță în inimi. Cântecele noastre se aud tot mai tare. Steaua trebuie să știe că va avea mereu în spate, o armată de oameni ce o vor iubi neîncetat. Moldovenii fac din nou un gest remarcabil. Deși echipa lor a primit gol, galeria celor de la Botoșani începe să aplaude. Știm cu toții că moldovenii iubesc Steaua. Și pentru a nota un lucru important al acestei partide, cele două echipe s-au întâlnit decât de 2 ori în istorie, și în ambele rânduri, echipa noastră s-a impus (în sezonul trecut, în tur cu 2-1, și în retur cu 4-0). Minutul 41, Papp ne dă mari emoții. A fost aproape de 2-0, dar a ratat din 6 metri. S-a terminat și prima repriză. Impresiile nu se lasă așteptate. Îi spun unui coleg: „ În seara asta vom avea două motive de sărbătoare.” Îmi răspunde, plin de entuziasm: „ Eu m-am pregătit intens.” Amuzându-mă raspunsul lui, continui: „ Hai mă, că azi avem dreptul să uităm, chiar și pentru o clipă de problemele ce ne apasă, și să ne bucurăm pentru că suntem români, și totodată steliști.” Continuă, spunându-mi: „Eu mă bucur în fiecare zi, doar știi, o iubesc pe mama, pe Steaua și îmi iubesc țara! „ Am evidențiat un lucru important: „ 3 iubiri care, probabil, te-au marcat în sens pozitiv.” Iar el a completat într-o manieră unică: „Cu siguranță, e tot ceea ce am! „ Începe și repriza a doua. Gazdele încep în forță, amenințând poarta lui Arlauskis, dar portarul nostru respinge mingea fără nici o problemă. Drept replică, jucătorul nostru, Bourceanu, trimite o pasă excelentă pentru Varela, însă acesta nu reușește să preia mingea și ratează o șansă importantă. Antrenorii celor două formații fac schimbări. La noi, cel mai așteptat pe teren este Raul Rusescu. Și iată-l! Eroul nostru! Acesta a revenit pe teren după mai bine de o lună, și bifează la Botoșani meciul cu numărul 150 în Liga I. A fost accidentat grav, la meciul cu ASA Târgu Mureș. Intrarea sa pe teren este un motiv de bucurie pentru toată galeria prezentă, și nu numai. Îi scandăm puternic numele: „Rusescu! Rusescu!” Ne salută subtil cu mână, drept dovadă că ne mulțumește. Și noi îi mulțumim pentru tot ceea ce a făcut pentru Steaua, pentru că ne-a salvat ori de câte ori echipa trecea prin momente mai dificile. Îți mulțumim, Raul! Minutul 88, este 2-0 pentru Steaua!! Apărarea gazdelor este suprinsă, și Prepeliță reușește al doilea gol din acest meci, după ce rămâne singur cu portarul, și punctează printr-un șut plasat din careu, la colțul lung. Galeria izbucnește! Prepeliță vine spre noi, fericit și el pentru reușită. Îi mulțumim și îl încurajăm să lupte în continuare. Unul dintre liderii galeriei îi aruncă o eșarfă. În mod simbolic, sărută stema Stelei de pe eșarfă, și aleargă înapoi pe teren. Un gest care ne-a lăsat fără cuvinte. Meciul se prelungește cu 4 minute. Scorul de pe tabelă rămâne în avantajul nostru. Cei de la Botoșani dau dovadă de fair-play, iar la finalul meciului, jucătorii aplaudă reușita Stelei. Eduard, cel despre care am scris în rândurile anterioare, nu-și mai poate stăpâni emoțiile, și strigă: „Îți mulțumesc mamă că m-ai născut român și stelist!”

În încheiere, nu cred că aș mai putea adăuga ceva. Nici nu ar mai avea rost. Edi mi-a citit gândurile. Acum, ne întoarcem acasă. Ziua de 1 decembrie a fost cu totul specială!

TE IUBESC, ROMÂNIA! TE IUBESC, STEAUA!

6 decembrie 2014 – o zi destul de încărcată pentru noi. Steaua va juca împotriva echipei CSMS Iași, în Ghencea, în etapa a XVII-a, a Ligii I. Dar, nu va mai fi ca până acum. Campioana noastră va evolua fără stemă și fără numele echipei pe tricourile jucătorilor, și toate acestea, după ce Gigi Becali a pierdut procesul în fața MApN. Procesul dintre MApN și Clubul Sportiv al Armatei Române, pe de o parte, și FC STEAUA BUCUREȘTI, pentru marca Steaua, a început în 2011, după ce Steaua a intrat în conflict cu MApN, proces ce privea folosirea ilegală a stadionului Ghencea. În 2011, Steaua acumulase datorii foarte mari față de MApN, proprietarul de drept al complexului sportiv Steaua, suma reprentând chiria neachitată. Clubul Sportiv al Armatei nu este de acord ca sigla-simbol a clubului, care a făcut nume și renume în arena sportivă internă și internațională de-a lungul timpului, să fie cesionată abuziv și nelegal unei grupări private, chiar dacă aceasta poartă numele S.C Fotbal Club „Steaua” București. MApN susține că singura instituție abilitată să dețină și să folosească marca „Steaua București” este Clubul Sportiv al Armatei, cu atât mai mult susțin ei că instituția nu a acceptat niciodată înregistrarea mărcii de către altcineva. Povestea ar putea continua la nesfârșit. Însă aș vrea să menționez și să evidențiez faptul că nu ni se pot lua, așa, bătând din degete, istoria, palmaresul, culorile, numele, doar pentru că la mijloc există interese mari. NE VREM CULORILE ÎNAPOI! STEAUA,NU $teaua!

Pe marginea acestei teme am discutat pe parcursul întregii zile cu colegii mei. Suntem triști, șocati. Un bun prieten din galerie, îmi spune cu lacrimi în ochi, și cu vocea tremurândă: „De ce trebuie mereu să suferim noi, suporterii?” Îi răspund la fel de tristă și îngândurată: „Nu știu, dar tot ce știu în acest moment e că nu voi putea iubi altă Steaua!” Mă întrerupe, destul de vulcanic: „Altă Steaua?? Nu concep așa ceva.” Încerc să nu amplific durerea, dar îi răspund: „Steaua noastră nu va mai fi ca până acum.Va fi altă Steaua, în care eu nu mă voi regăsi.” Îmi spune apoi, destul de nervos: „ E singura mea bucurie. Cum aș putea iubi alte culori? Nu! Nu ne pot face una ca asta!” Totul în jur este cenușiu, pustiu, trist. Toți vorbesc de același lucru, aud atâtea păreri diferite. Suntem afectați.

La ora 20:00 este programat meciul. Mulți dintre colegii mei au refuzat să mai meargă în galerie. Unul dintre ei mi-a spus foarte hotărât: „De ce să merg? Nici măcar nu mai am dreptul de a striga numele echipei mele.” Într-o mare măsură, îi dau dreptate. Dar fiecare reacționează diferit. Până la urmă, decidem să mergem la meci. Suntem destul de puțini, dar am ales să ducem lupta până la capăt cu fruntea sus. Este ora 18:00, și ne pregătim să mergem pe stadion. Jucăm acasă, în Ghencea. Drumul până la stadion pare o eternitate. În jur e o tăcere cruntă, o tăcere care urlă în noi. Ora 19:00, ajungem la stadion. Suntem controlați la sânge, pentru că nu avem voie să pătrundem în stadion cu inscripții sau semne ale echipei noastre. Sună bizar, dar aceasta este realitatea. Ne supunem fără a mai avea ceva de comentat. Este ora 19:30 și reușim să ajungem în peluză. Galeria este o mare de oameni, îmbrăcată în tricouri negre. Am ales să purtăm negru tocmai pentru a le arăta tuturor că în sufletul nostru este doliu. Ora 20:00, meciul începe. Ni se dă, din nou, o altă lovitură. Pe tabela de marcaj, echipa noastră a fost denumită simplu „gazde”. Suntem stupefiați, nu mai avem cuvinte. Nu avem siglă, nu avem emblemă, nu avem nume. În locul siglei, apare un chenar gol. Realitatea este dură, iar noi suferim cel mai mult! Pentru a le dovedi tuturor că suntem lângă echipa noastră în orice clipă, am afișat un banner cu mesajul „Istoria trăiește prin NOI!” În Peluza Sud, oamenii încep să cânte. Și cântăm, și cântăm. Începem să scandăm la un moment dat, cu forță „România!! România!!” Pare că acum totul prinde culoare. Continuăm prin a striga în repetate rânduri „Steaua suntem noi!” Vrem doar ca toți cei care vor să ne „îngroape” să știe că suntem aici, și nu ne vom da bătuți!

În ciuda tuturor acestor probleme, Steaua începe meciul plină de speranță. Chiar din primele minute, Adi Popa are o ocazie la poarta moldovenilor. Din pasa lui Keșeru, lovește bara. Este prima mare ocazie a meciului. Toată galeria cântă într-o singură voce, uniți fiind de iubirea pentru aceleași culori, pentru aceeași echipă. Un coleg îmi spune emoționat: „ Ea e Steaua noastră! O să le dovedim tuturor că suntem puternici!” La rândul meu emoționată, îi răspund: „Va fi ca înainte! Deplasări, cântece, coregrafii uluitoare, răgușeală.” Râzând, îmi spune: „Hai să fie iar o seară în care plecăm acasă răgușiți.” Uniți de aceeași pasiune, facem ca peluza să vibreze. Suntem aici! Încă o mare ocazie a Stelei. Chipciu încearcă deschiderea scorului din interiorul careului, dar portarul celor de la Iași respinge în afara terenului. Nu ne putem opri aici. Continuăm să cântăm. Steaua are nevoie de noi!! Acum, poate, mai mult ca niciodată! Minutul 14, Tănase șutează de la distanță, însă, din nou, portarul oaspeților respinge de la rădăcina barei. Nu trece 1 minut, și Keșeru ratează din 14 metri, acesta șutând în portarul moldovenilor, care ieșise în întâmpinare. Au fost două ocazii în mai puțin de 2 minute. Steaua însă se menține și luptă. Minutele trec, și trec, gradele scad, și tot scad în termometru. Minutul 35 al meciului, Keșeru înscrie pentru Steaua, dar golul este anulat corect pentru ofsaid. Ne apropiem cu pași repezi de pauză. Minutul 44 aduce cu sine și o lovitură liberă pentru Steaua, dar Sânmărtean ratează, trimițând mult peste transversală. Ultimul minut al primei reprize îl găsește pe Chipciu în careul oaspeților. Acesta driblează elegant un jucător advers, dar șutul său se scurge pe lângă bară. Este final de primă repriză. Băieții din galerie discută intens. Unul dintre ei pune punctul pe i, spunând. „Vom câștiga! Împreună vom trece peste toate! Doar împreună!” Pauza s-a scurs pe nesimțite. Începe repriza a doua. Chipciu încearcă un șut la colțul lung, de la 25 de metri, dar nu nimerește poarta. Inimile noastre par că deja galopează în piept. Portarul oaspeților evită cât mai mult degajarea mingii, trăgând de timp. Acest lucru nu ne lasă indiferenți, iar galeria începe să fluiere. Reacționează și arbitrul, care îl sancționează cu cartonaș galben. Minutul 83, Chipciu șutează mult pe lângă poartă, din marginea careului. Din galerie se aude un strigăt disperat: „Dă odată cu mingea aia unde trebuie!” Chipciu a avut destule ocazii, pe care, din păcate, le-a ratat. Minutul 90, se arată 6 minute de prelungire de la margine. Minutul 90+5, este GOOOOL STEAUA!! Szukala marchează golul victoriei, în minutele de prelungire. Galeria a luat foc! Toți se bucură, strigă, e nebunie. Szukala vine spre peluză, să ne salute. Îi scandăm numele puternic. În ultimul meci al iernii din campionat, Szukala ne-a făcut cel mai frumos cadou.

Steaua s-a impus în finalul meciului și Szukala a devenit al doilea golgheter al echipei, cu 4 goluri în campionat.

MULȚUMIM STEAUA!

4.6. Prelucrarea și interpretarea datelor obținute prin aplicarea chestionarului

4.6.1. Distribuirea susținătorilor echipei Steaua București

Se observă că în Peluza Sud există 3 categorii de susținători. Se dovedește faptul că grupul ultrașilor este dominant din punct de vedere numeric, procentajul fiind de 56%, aceștia constituind elementul central al galeriei. Cei care se consideră suporteri sunt în număr mai mic, procentul fiind de 42%, iar cei care sunt huligani, reprezintă minoritatea, cu 2%. (vezi figura 4)

11% dintre femei se încadrează în conduita unui ultras veritabil. Însă bărbații sunt cu mult mai numeroși, în procent de 89%. (vezi figura 5)

La început, apartenența la un grup ultras presupunea doar prezența suporterilor pe stadion. Acum însă,drumul până la obținerea statutului de ultras este lung și dificil. Este nevoie ca ultrasul să fie prezent la toate meciurile, atât acasă, cât și în deplasare, să își încurajeze echipa neîncetat.

4.6.2. Motivul pentru care ultrașii și suporterii vin în galerie/pe stadion

Din grafic, reiese faptul că 60% dintre ultrași vin în galerie/pe stadion din pasiune, 35% pentru a susține echipa favorită, 5% consideră prezența pe stadion/în galerie o modalitate de a uita de probleme. (vezi figura 6)

Se observă o diferență clară între suporteri și ultrași. Doar 35% dintre suporteri vin în galerie/pe stadion din pasiune, spre deosebire de cei 60% dintre ultrași pentru care pasiunea nu are limite. 50% dintre suporteri vin pe stadion pentru a-și susține echipa favorită, 5% pentru a uita de probleme, procent întâlnit și în rândul ultrașilor, iar 10% privesc stadionul ca pe un mod sigur de a-și petrece timpul liber. (vezi figura 7)

4.6.3. Influențele benefice ale fenomenului ultras asupra indivizilor și comportamentului acestora

Influențele benefice asupra individului ultras și comportamentului acestuia se clasifică astfel: 4% consideră că fenomenul ultras i-a ajutat în privința calmării agresivității, 10% cred că le-a oferit mai multă încredere în sine, 14% au considerat că au socializat mai mult, unui procent de 20% dintre ultrași, una dintre influențele pozitive ale fenomenului ultras a fost conturarea unei atitudini pozitive, și pentru majoritatea, de 52%, principalul avantaj a fost apartenența la grup. (vezi figura 8)

Influențele pozitive asupra atitudinii simplului suporter din Peluza Sud, sunt divizate astfel: 5% consideră că fenomenul i-a ajutat să rezolve problema agresivității, 6% sunt de părere că au reușit să aibă mai multă încredere în propria persoană, 15% dintre ei au avut mai multe ocazii de a socializa, 20% pentru apartenența la grup, iar peste jumătate, 54%, consideră că fenomenul i-a ajutat pentru a dobândi o atitudine pozitivă. (vezi figura 9)

4.6.4. ,,Avem o tinerețe frumoasă, de puțini înțeleasă, facem mii de sacrificii, doar Steaua contează” – susținerea echipei Steaua București în deplasare

91% dintre ultrași aleg să susțină echipa și în deplasare, în timp ce 8% nu. (vezi figura 10)

Față de cei 91% dintre ultrași care își susțin echipa și în deplasare, de data aceasta, în rândul suporterilor, doar 63% aleg să meargă în deplasări, iar restul, de 37% nu merg. (vezi figura 11)

35% dintre ultrași aleg să meargă la toate meciurile din deplasare, 58% merg doar la jumătate din deplasările de pe parcursul unui sezon, iar 7% merg doar la meciurile importante. (vezi figura 12)

Doar 10% dintre suporteri merg la toate meciurile din deplasare, 28% la jumătate dintre partidele care se dispută în deplasare, și 62% aleg să meargă doar la meciurile importante. (vezi figura 13)

Din datele prezentate mai sus, se poate observa clar devotamentul ultrașilor în procent de 35%, față de doar 10% din cadrul suporterilor, care aleg să susțină echipa în toate meciurile disputate în deplasare, pe toata perioada desfășurării campionatului de fotbal și nu numai. 58% dintre ultrași, față de cei 28% dintre suporteri, încurajează echipa în jumătate dintre deplasări. Însă, suporterii, în proporție de 62%, merg în deplasări pentru a susține echipa favorită la meciurile mai dificile, mai complexe, în timp ce pentru ultrași, procentul este mult mai mic, doar 7%.

88% dintre ultrași merg în deplasări pentru că își doresc să susțină echipa, 7% merg pentru confruntarea cu galeria adversă, 5% pentru distracție, și 0% pentru turism. (vezi figura 14)

Spre deosebire de 88% dintre ultrași care aleg să meargă în deplasări pentru a susține echipa, în cadrul suporterilor se observă un procent mai mic, de 65%. 30% aleg să meargă în deplasări pentru distracție, 5% pentru turism, și 0% pentru confruntarea cu o altă galerie, față de cei 7% dintre ultrași care merg pentru confruntarea cu galeria adversă. (vezi figura 15)

4.6.5. Comportamentul necorespunzător pe stadion

25% dintre ultrași au fost sancționați pentru comportamentul neadecvat pe stadion, în timp ce 85% nu au fost sancționați niciodată. (vezi figura 16)

Există o diferență de 22%, între cei 25% dintre ultrași care au fost sancționați, și cei 3% dintre suporteri. (vezi figura 17)

45% dintre ultrași s-ar implica foarte mult într-un conflict cu o galerie adversă, 35% mult, 12% puțin, și 8% deloc. (vezi figura 18)

Cel mai mare procent se observă în rândul suporterilor care aleg să se implice puțin într-o confruntare directă cu galeria adversă – 49%, urmat de procentul ce-i vizează pe suporterii care nu s-ar implica deloc într-o asemenea situație – 30%. De partea cealaltă, 14% dintre suporteri ar fi dispuși să se implice foarte mult, iar 7% mult. (vezi figura 19)

4.6.6. ,,De mici avem fularele la gât, și în spirit ultra am crescut” – dorința de a continua susținerea echipei Steaua București tot restul vieții

94% dintre ultrași doresc să continue această activitate toată viața, 2% nu vor acest lucru, iar 4% sunt de părere că se vor retrage la momentul potrivit. (vezi figura 20)

52% dintre suporteri consideră că se vor retrage la un moment dat, 38% sunt siguri că vor continua să meargă pe stadion, pentru a-și susține echipa favorită, iar 18% cred că nu vor continua pentru tot restul vieții. (vezi figura 21)