Aspecte Teoretice Si Practice Privind Actele de Procedura
=== 39997ce974ed1a74e67e745659f571254fc39be8_424572_1 ===
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL
Lucrare de licență
cu titlul
Aspecte teoretice și practice privind actele de procedură
Coordonator științific:
Absolvent:
Toma Diana Andreea
București
2016
Cuprins
Introducere 4
SECȚIUNEA I. FORMA ACTELOR DE PROCEDURĂ 6
§1. Noțiune 6
§2. Condiții generale privind actele de procedură 6
§3. Numărul de exemplare și anexarea înscrisurilor 8
§4. Enumerarea sancțiunilor pentru nerespectarea condițiilor legale
referitoare la actele de procedură 9
§5.Formularea cererilor și a actelor de procedură prin reprezentant 12
§6. Recalificarea actelor de procedură 13
SECȚIUNEA II. CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE
PROCEDURĂ 15
§1. Citarea părților: locul citarii, cuprinsul citației,termenul pentru
înmânarea citației 15
§2. Modalități de înmânare a citațiilor 21
§ 3.Condițiile îndeplinirii procedurii de citare 23
§4. Neregularități privind citarea 27
§5. Înlăturarea neregularităților privind citarea 28
SECȚIUNEA III. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ 29
§1. Noțiune 29
§2. Clasificarea nulităților actelor de procedură civilă 30
§3. Cazurile de nulitate 33
3.1. Nulitatea condiționată 33
3.2. Nulitatea necondiționată 36
§4. Modalități de invocare a nulității și termenul de invocare 38
§5. Efectele nulității actelor de procedura civilă 39
Concluzii 40
Bibliografie 43
ABREVIERI
M.Of. Monitorul Oficial
NCPC Noul Cod de Procedură Civilă
T. Mun. București Tribunalul Municipiului București
ICCJ Inalta Curte de Justitie si Casatie
dec.civ. decizie civilă
art. articol
alin. alineat
p. pagina
Introducere
Lucrarea intitulată „Aspecte teoretice și practice privind actele de procedură” este format din trei capitole și prezintă cele mai importante noțiuni din cadrul literaturii de specialitate cu privire la actele de procedură, dar și anumite cazuri practice privind aceste tipuri de acte.
În cadrul primului capitol am prezentat aspectele teoretice privind forma actelor de procedură. Cu toate că în doctrină au fost elaborate mai multe definiții, iar legislația actuală nu prevede în mod expres o definire a acestuia, putem spune că actul de procedură este cel care redă atât operațiunea juridică cât și înscrisurile făcute de participanții la proces, în ceea ce privește activitatea lor procesuală. Tot în cadrul primului capitol, dar într-o secțiune distinctă, am prezentat condițiile necesare pentru îndeplinirea valabilă a unui act de procedură. Aceste condiții sunt prezentate de Noul Cod de Procedură Civilă.
Prima dintre condiții este aceea că actul de procedură, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să fie redat în formă scrisă. De la această regulă generală, prevăzută în cadrul art.148 NCPC, legiuitorul a prevăzut și excepții, astfel că anumite acte de procedură enumerate în legislație pot fi formulate oral, iar altele pot fi formulate chiar prin înscris sub formă electronică. O altă condiție este reprezentată de limba în care trebuie să fie redactate actele de procedură. Legislația în vigoare prevede expres faptul că toate actele de procedură trebuie să fie scrise în limba romană. Așadar, indiferent dacă partea sau participantul, care înaintează actul de procedură, este cetățean străin sau apatrid, actul trebuie să fie exprimat tot în limba romană.
Cea de-a treia condiție generală prezentată în doctrina este dată de prezentarea în cadrul actului de procedură a faptului că au fost respectate toate cerințele impuse prin lege. Consecința îndeplinirii acestei condiții este aceea că actele de procedură nu mai pot conține probe intrinseci.
Alte aspecte teoretice importante privind actele de procedură sunt cele reprezentate de numărul de exemplare necesare a fi întocmite, precum și de elementele generale privind înscrisurile care se anexează acestora. Așadar, conform art.149 din NCPC, orice cerere care urmează a fi comunicată, indiferent că această cerere îmbracă forma scrisă sau este făcută oral în cadrul ședinței de judecată, este necesar să fie întocmită în numărul de exemplare necesare pentru comunicare.
În continuare am prezentat principalele sancțiuni care apar ca urmare a nerespectării condițiilor obligatorii prevăzute de lege privind actele de procedură. Sancțiunile privind actele de procedură sunt prevăzute în cadrul Noului Cod de Procedură Civilă și diferă în raport cu importanța formei procedurale și cu interesul ce impune respectarea acelei forme. Prima dintre acestea este reprezentată de nulitate, iar cadrul legislativ care stă la baza aplicării acestei sancțiuni este dat de art.174-179 din NCPC.
O altă sancțiune foarte importantă este reprezentată de sancțiunea decăderii. Cadrul legislativ care stă la baza acesteia este reprezentat de art.185 din NCPC, conform căruia exercitarea unui anumit act de procedură dupa termenul prevăzut de lege, are ca efect decăderea din dreptul de a realiza respectivul act. În cadrul primului capitol am prezentat deasemenea și aspecte teoretice privind formularea cererilor și a actelor de procedură prin reprezentant, precum și recalificarea actelor de procedură.
Cel de-al doilea capitol prezintă noțiuni teoretice și practice privind citarea și comunicarea actelor de procedură.
În cadrul celui de-al treilea capitol am prezentat atât noțiuni teoretice cât și aspecte practice privind cea mai importantă sancțiune aplicată actelor de procedură și anume sancțiunea nulității.
SECȚIUNEA I. FORMA ACTELOR DE PROCEDURĂ
§1. Noțiune
Cadrul legislativ care stă la baza actelor procedurale este reprezentat de articolele 148-179 din NCPC, însă legislația nu prezintă o definire expresă a acestora.
În doctrină, au fost elaborate numeroase definiții privind aceste tipuri de acte. În cadrul fiecăreia dintre acestea, este prezentat actul de procedură ca fiind operațiunea juridică, pe de o parte, și actul propriu-zis care constată respectiva operațiune, pe de altă parte. Conform acestei definiții, actul de procedură este cel care redă atât operațiunea juridică cât și înscrisurile făcute de participanții la proces, în ceea ce privește activitatea lor procesuală.
Alții autorii au definit actul de procedură civilă ca fiind orice act realizat fie pentru începerea procesului civil, fie în cursul sau la sfârșitul acestuia, de către părți, instanța de judecată sau alți participanți la proces, în vederea desfășurării activității procesuale..
Lipsa unei definiții legale a actelor de procedură a apărut ca urmare a naturii juridice variabile a acestora, astfel că, cu toate că actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, ele se particularizează prin diferite elemente cum ar fi: scopul acestora, cadrul în care pot fi duse la îndeplinire, întocmirea lor de diferiți subiecți de drept, precum și respectarea cerințelor care diferă de la o categorie de act la alta.
Actele de procedură sunt foarte importante deoarece, așa cum am precizat și la început, acestea reprezintă un element esențial din cadrul activității juridiciare, întrucât procesul începe prin intermediul unui act de procedură prin care se realizează exercițiul acțiunii civile și se finalizează tot prin intemediul unui astfel de act, respectiv prin hotărârea judecătorească.
§2. Condiții generale privind actele de procedură
Noul Cod de Procedură Civilă prevede pentru fiecare act de procedură anumite condiții specifice care trebuie îndeplinite pentru încheierea lui valabilă, însă în doctrina se vorbește și de unele condiții generale obligatorii.
Prima dintre condițiile generale este reprezentată de forma scrisă pe care trebuie să o prezinte actele de procedură. Acesta este reglementată în cadrul mai multor articole în funcție de tipul actului de procedură. Astfel că, în cadrul art.148 din NCPC, legiuitorul prevedere obligativitatea formei scrise în ceea ce privește cererile adresate instanțelor judecătorești, hotărârile judecătorești și încheierile de ședință, precum și actele de procedură întocmite de către executorii judecătorești.
Această regulă generală prezintă și excepții, astfel că anumite acte de procedură pot fi formulate oral, cu condiția ca ele sa fie consemnate în cadrul altor acte de procedură, cum ar fi procese verbale, încheieri etc.De asemenea, în cazul în care, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, cererile adresate instanțelor de judecată pot fi formulate și prin înscris sub formă electronică, indiferent dacă acestea sunt adresate personal sau prin intermediul unui reprezentant.
În ceea ce privește forma scrisă, legiuitorul a precizat în cadrul art.148 alin.(1) din NCPC toate elementele care trebuie să fie cuprinse în cuprinsul acestora în mod obligatoriu, printre aceste elemente fiind și semnătura. Cu toate acestea, poate exista situația în care, din anumite motive, cererea nu a putut fi semnată la momentul la care a fost depusă și nici la primul de termen de judecată, caz în care ea este valabilă dacă, la cererea judecătorului, persoana își va acorda consimțământul cu privire la aceasta.
Important de menționat este și faptul că, tot în cadrul acestui articol, este prevăzută o cerință exterioară, în conformitate cu care, pentru formularea valabilă a cererilor adresate instanțelor judecatoresti, este necesar ca acestea să se timbreze, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.
O altă condiție generală importantă pentru întocmirea valabilă a actelor de procedură este în strânsă legătură cu prima condiție prezentată. Astfel că, așa cum am precizat anterior, cu excepția anumitor acte de procedură expres prevăzute de lege, toate celelalte este necesar să îmbrace forma scrisă, iar această formă scrisă trebuie să fie realizată în limba română. Această condiție este prevăzută în legislație în cadrul art.18 alin.(4) din NCPC.
Așadar, cu toate că legislația prevede în cadrul aceluiași articol faptul că procedura orală poate fi realizată în limba maternă în cazul în care participanții la proces sunt cetățeni străini sau apatrizi, în ceea ce privește procedura scrisă aceasta poate fi realizată doar în limba romană.
Ultima condiție generală, necesară a fi respectată, este aceea ca din conținutul actului juridic să reiasă faptul că acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legislația în vigoare. Ca urmare a condiției că actul de procedură trebuie să prezinte în conținutul său faptul că sunt respectate condițiile legale, apare imposibilitatea existenței probelor instrinseci în cadrul acestuia.
§3. Numărul de exemplare și anexarea înscrisurilor
Cadrul juridic care stă la baza stabilirii numărului de exemplare necesare a fi întocmite atunci când o cerere este adresată instanței judecătorești este reprezentat de art. 149 din NCPC. Conform acestui articol, orice cerere care urmează a fi comunicată, indiferent că această cerere îmbracă forma scrisă sau este făcută oral în cadrul ședinței de judecată, este necesar să fie întocmită în numărul de exemplare necesare pentru comunicare. Altfel spus, și în cazul cererilor pentru care lege prevede posibilitatea realizării lor oral, este necesar să se întocmească copii, pentru a putea fi comunicate tuturor părților, lucru care se face de către grefierul de ședință, din oficiu.
De asemenea tot în sarcina grefierului, apare și întocmirea copiilor de pe cererile care au fost trimise de către părți fie prin fax, fie prin suport electronic, caz în care partea care avea obligația de a întocmi copiile, va trebui să suporte cheltuielile aferente acestora.
Alin.(3) din cadrul aceluiași articol prevede sancțiunea care apare în cazul în care nu sunt respectate cerințele prevăzute la alin.(1) și alin.(2), astfel că atunci când numărul de exemplare al cererilor nu este egal cu cele necesare a fi comunicate, indiferent dacă cererile au fost făcute în scris sau oral în ședința de judecată, instanță de judecata va putea să stabilească această obligație în sarcina oricăreia dintre părți sau o va îndeplini chiar ea din oficiu, cu condiția ca suportarea cheltuielilor să aparțină părții care avea obligația întocmirii acestora.
În continuare vom prezenta aspectele teoretice privind înscrisurile anexate actelor de procedură. Cadrul legislativ care reglementează înscrisurile anexate este reprezentat de art.150 din NCPC. Conform primului alineat din cadrul acestui articol, în cazul oricărei cererii adresată instanței de judecată, partea va anexa copie de pe înscrisul pe care o să îl folosească în cadrul procesului de judecata.
În cadrul aceluiași articol, legiuitorul ține să menționeze faptul că înscrisurile care se anexează în copie, alături de cereri, nu trebuie să fie depuse în întregime, ci doar acea parte din înscrisuri, care are legătură cu procesul în care este implicată partea care îl depune. Acest lucru duce la ușurarea muncii instanței de judecată, dar, cu toate acestea, leguitorul prevede și faptul că este posibil că uneori instanță să ceară prezentarea în întregime a înscrisurilor în situația unor lămuriri suplimentare, caz în care partea este obligată să le prezinte.
Un alt aspect prevăzut este cel legat de validitatea copiilor înscrisurilor depuse, astfel că, pentru ca acestea să fie acceptate de către instanță este necesar să fie certificate de către partea interesată, în conformitate cu originalul. Cu toate că actele de procedură, așa cum am precizat anterior și este prezentat în cadrul art.148 alin.(4), nu pot fi întocmite decât în limba română, înscrisurile care vor fi anexate acestora este posibil să fie realizate și în altă limbă, caz prevăzut și de legiuitor. Așadar, atunci când înscrisurile necesare a fi atașate actelor de procedură sunt redactate într-o limbă străină este nevoie ca acestea să fie însoțite de traduceri legalizate, realizate de către un traducător autorizat.
Pot exista și situații în care limba în care este întocmit înscrisul necesar a fi utilizat, nu este de circulație internațională și nu există un traducător autorizat care să poată realiza traducerea documentului, motiv pentru care legiuitorul prevede posibilitatea traducerii acestora de către persoane de încredere, cunoscătoare a limbii respective.
Un ultim aspect cu privire la înscrisurile anexate actelor de procedură este legat de numărul de exemplare a acestora. Așadar, ca și în cazul cererilor, și înscrisurile care le însoțesc trebuie sa fie prezentate în numărul de copii necesare pentru a fi comunicate, număr egal cu cel al cererilor.
§4.Enumerarea sancțiunilor pentru nerespectarea condițiilor legale referitoare la actele de procedură
În cazul în care nu sunt respectate cerințele prevăzute de lege cu privire la condițiile necesare a fi îndeplinite pentru existența unui act de procedură valabil, legiuitorul prevede anumite sancțiuni care se aplică indiferent de calitatea celui care a efectuat actul de procedură respectiv. Altfel spus, pentru efectuarea incorectă a actelor de procedură, vor fi aplicate sancțiuni indiferent dacă acestea au fost întocmite de instanța de judecată, de părți sau de alți participanți din cadrul procesului.
Rolul acestor sancțiuni procedurale este acela de a asigura o bună înfăptuire a justiției deoarece dacă nu ar exista sancțiunile procedurale nu ar mai fi posibilă desfășurarea activității juridicare, bazată pe interese contradictorii, în condițiile impuse de un stat de drept. Sancțiunile sunt cele care asigură respectarea drepturilor și obligațiilor procesuale, ele având rolul de a impune în sarcina părților si a participanților la proces un comportament corespunzător.
Cu alte cuvinte, sancțiunile procesuale au rolul de a asigura respectarea normelor prevăzute de lege, precum și de a stabili condițiile si formele care trebuie să stea la baza activității din cadrul cauzelor civile.
Sancțiunile privind actele de procedură sunt prevăzute în cadrul NCPC și sunt diferite în funcție de importanța formei procedurale, precum și de interesul care impune respectarea acesteia. Prima sancțiune pe care o vom enumera este reprezentată de nulitatea actelor de procedură. Cadrul legislativ care stă la baza aplicării acestei sancțiuni este dat de art. 174-179 din NCPC.
Această sancțiune duce la lipsa efectelor acelor acte de procedură asupra cărora intervine, dar are și un rol secundar care constă în lipsirea de efect a unor acte de procedură întocmite ulterior. La baza aplicării acestei sancțiuni se află nerespectarea diferitelor cerințe privind actele de procedură, atât a cerințelor ce țin de natura actelor de procedură cât și a cerințelor exterioare acestora, ceea ce duce la existența mai multor tipuri de nulități. Așadar, aceasta este foarte importantă și o vom prezenta pe larg în cadrul ultimului capitol al prezentei lucrări.
O altă sancțiune aplicată nerespectării dispozițiilor generale privind actele de procedură este reprezentată de obligația părții de a reface actul de procedură realizat cu încălcarea legii sau de a-l completa atunci când este cazul, însoțite de obligația de a plăti despăgubiri persoanei vătămate pentru încălcarea formelor procedurale. Există totodată și sancțiuni pecuniare și disciplinare care se aplică în cazul nerespectării cerințelor pentru îndeplinirea actelor procedurale.
În ceea ce privește sancțiunile bănești, putem spune că acestea apar ca urmare a exercitării drepturilor in cadrul procesului, cu rea intenție ori într-un mod ce poate fi considerat excesiv.Cei care pot fi vizați de aceste sancțiuni sunt parțile procesului, precum și alți participanți din cadrul acestuia. Această sancțiune se aplică de către instanța de judecată în fața căreia a fost săvârșită fapta.
Aplicarea amenzilor se stabilește de către instanța competentă prin intermediul unei încheieri executorii, alături de care poate stabili și obligația plății unor despăgubiri în condițiile în care participantul, cu oricare dintre formele de vinovătie prevăzute de lege, a dus la apariția unui prejudiciu moral sau material, ca urmare a amânării judecății.
O altă sancțiune care se aplică în cazul în care nu sunt respectate cerințele privind efectuarea actelor de procedură este sancțiunea decăderii. În ceea ce privește această sancțiune, ea apare atunci când nu sunt respectate anumite termene procedurale și anume termenele legale imperative absolute. Cadrul legislativ care stă la baza acestei sancțiuni este reprezentat de art.185 din NCPC, în conformitate cu care, exercitarea unui anumit act procedural după termenul prevăzut în legislație, sau înăuntru unui termen, atunci când este interzisă efectuarea actului în cadrul acestuia, duce la decăderea din execitarea dreptului de a efectua actul respectiv.
Important de menționat este modalitatea în care operează decăderea, astfel că trebuie spus faptul că decăderea apare doar atunci când este constatată de către instanța de judecată, deci ea nu operează de drept. Același lucru se întâmplă și în cazul nulității, sancțiune pe care o vom prezenta pe larg în ultimul capitol al lucrării. Pe de altă parte însă, există și diferențe între cele doua sancțiuni, deoarece spre deosebire de nulitate care operează, în principiu, numai în măsura producerii unei vătămări, decăderea nu este condiționată de aceasta.
Sancțiunea decăderii, așa cum prevede legiuitorul în cadrul art.185 alin.(1) din NCPC, poate să nu apară în cazul în care nu este respectat un termen legal, cu îndeplinirea condiției să existe o derogare expresă în acest sens.
Un alt caz în care nu poate interveni sancțiunea decăderii este cel în care aceasta privește doar una dintre persoanele aflată într-un raport de indivizibilitate sau solidaritate și este îndeplinită condiția ca măcar una dintre acestea să nu fi încălcat termenul prevăzut în legislație pentru îndeplinirea respectivului act.
O altă sancțiune privind actele de procedură este reprezentată de sancțiunea perimării. Perimarea este una dintre sancțiunile prevăzute de legislația în vigoare care prezintă efecte asupra activității juridiare în ansamblu și își are fundamentul în lipsa de activitate a părților privitor la rezolvarea cauzei supusă judecății.. Pe lângă acest caracter de sancțiune, perimarea poate reprezenta și presupune de renunțare la respectiva cauză.
Având în vedere această natură juridică a perimării în cele doua sensuri, ea poate fi exprimată ca fiind o sancțiune judiciară ce apare ca urmare a discontinuității ce apare între actele de procedură întocmite de părțile din proces. Consecința acestei discontinuități este aceea de stingere a procesului, indiferent de stadiu în care se află judecarea cauzei. Perimarea este una dintre sancțiunile procedurale ce prezinta însușiri proprii, fiind reglementată ca atare și în legislație. Cadrul legislativ care stă la baza perimării este reprezentat de art.416-422 din NCPC. Totodată este important de menționat faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres care sunt actele de procedura care se perimă de drept.
De asemenea important de prezentat este legătura care există între perimare și nulitate. Cu toate că ele prezintă asemănări, sunt două sancțiuni distincte. Astfel că, spre deosebire de nulitate, perimarea este cea care apare ca urmare a inconstanței părților în ceea ce privește activitatea judiciară și nu ca urmare a încălcării unor reguli privind procesul civil. Această sancțiune procedurală are efect atât în ceea ce privește actele întocmite până în momentul în care intervine, cât și asupra actelor întocmite ulterior, respectiv până în momentul constatării și aplicării sancțiunii.
§5.Formularea cererilor și a actelor de procedură prin reprezentant
Un alt aspect foarte important în ceea ce privește forma cererilor este cel privind cererea formulată prin reprezentant. Cadrul legislativ care reglementează formularea cererilor prin reprezentant este dat de art. 151 din NCPC.
Conform acestui articol, cererile pot fi formulate de către persoanele fizice și prin intermediul mandatarului, avocatului sau consilierului juridic, ori a reprezentantului legal. Așadar, unul dintre reprezentanți poate fi mandatarul care, pentru a formula în mod valabil o cerere, este necesar ca alături de aceasta să prezinte procura, fie în original, fie în copie legalizată.
De asemenea, persoanele fizice pot formula cereri prin intermediul avocatului sau consilierului juridic, cu respectarea condiției, ca alături de aceste cereri să fie prezentată și împuternicirea acestora, realizată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Această formă de reprezentare este prevăzută în legislație în cadrul celui de-al doilea alineat al art. 151 din NCPC. Nu în ultimul rând, formularea cererilor în cazul persoanelor fizice se poate realiza prin intermediul reprezentantului legal, situație prevăzută în cadrul art.151 alin.(3) din NCPC, conform căruia, pentru o formulare valabilă a cererilor prin reprezentant legal, este necesar ca acesta să prezinte alături de cerere și o copie legalizată a înscrisului care dovedește existența calității sale de reprezentant legal.
În continuare vom prezenta formularea cererilor prin reprezentanți în cazul persoanelor juridice sau a societăților fără personalitate juridică. Așadar, așa cum prevede și alin.(4) din cadrul art.151 NCPC, persoanele juridice de drept privat vor putea formula cereri prin intermediul unui reprezentant doar cu respectarea condiției că acesta din urmă să depună o copie a extrasului în care este menționată împuternicirea lui, copie care se obține de la Registrul Comerțului.
În ceea ce privește asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, acestea pot formula cereri prin intermediul organului de conducere sau al reprezentantului desemnat, doar cu condiția de a prezenta o copie a extrasului actului care dovedește calitatea acestuia de a reprezenta în fața justiției, societatea, asocierea sau entitatea respectivă, înființată potrivit legii.
§6. Recalificarea actelor de procedură
La baza recalificării actelor de procedură se află art.152 din NCPC, conform căruia cererea de chemare în judecată sau cea pentru exercitarea unei cai de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită.
Așadar, instanță poate să recalifice actele sau faptele părților, indiferent dacă părțile le-a dat o altă denumire. Important de menționat este faptul că Noul Cod de Procedură Civilă prevede posibilitatea de recalificare atât a actelor de procedură cât și a faptelor părților, spre deosebire de vechiul cod care prevederea doar reclasificarea actelor de procedură.
De asemenea trebuie evidențiat faptul că actele de procedură nu pot fi recalificate de către instanța de judecată în cazul în care, odată cu punerea în discuția părților a recalificării, acestea își exprimă dezacordul în mod expres.
Așadar, atâta timp cât părțile au stabilit prin comun acord calificarea juridică a unui act de procedură, instanța de judecată va trebui să accepte această calificare juridică, atât timp cât prin intermediul ei nu se încalcă drepturile și interesele altor persoane.
SECȚIUNEA II. CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR DE
PROCEDURĂ
§1.Citarea părților:locul citarii, cuprinsul citației,termenul pentru înmânarea citației
Citarea este un act de procedură foarte important care este realizat de către instanță de judecată atât la începutul procesului, cât și în alte faze din cadrul acestuia. Rolul acestui act de procedură este acela de a aduce la cunoștința părților trei aspecte importante și anume: existența unui proces civil, precum și locul și data judecății.
Citația este unul dintre cele mai importante acte de procedură pentru că doar prin întocmirea acestuia atunci când este necesar, se respectă unele dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea.
Ca urmare a faptului că citarea este foarte importantă, avem dispoziții procedurale prevăzute în cadrul NCPC care vizează această procedură, dispoziții ce prezintă un caracter imperativ, în caz de încălcare a acestora aparând nulitatea asupra hotărârilor pronunțare de instanță de judecată. NCPC începe reglementarea citarii și comunicării actelor de procedură prin art.153, în cadrul căruia este prezentată pe larg, obligația de citare a părților. Așadar, conform acestui articol, nu se poate hotărâ asupra niciunei cereri, atât timp cât părțile din cadrul procesului, nu au fost legal citate, cu excepția cazului în care ele s-au prezentat chiar și în lipsa citarii, fie personal, fie prin intermediul unui reprezentant. De asemenea, există anumite situații expres reglementate de lege în carul cărora nu este prevăzută această obligație de citare, situații pe care le vom prezenta pe larg ulterior. Sancțiunea care se aplică în cazul în care partea nu este citată de către instanță de judecată, sau este citata însă nu se respectă celelalte condiții prevăzute de lege, cum ar fi locul citarii, termenul de citare etc., este aceea de amânare a judecății până la respectarea tuturor cerințelor.
Foarte important în ceea ce privește procedura citării este locul în care se consideră îndeplinită această procedură, aspect reglementat în cadrul art.155 din NCPC. Astfel că, legislația prevede în cadrul acestui articol locul în care trebuie să fie citate părțile din proces, făcând distincție între persoanele juridice de drept public, cele de drept privat și persoanele fizice.
Primul aspect reglementat în legislație este citarea statului. Conform acesteia, statul trebuie să fie citat prin intermediul autorităților ce sunt îndreptățile să il reprezinte în această situație, autorități ce sunt prevăzute expres de legislație. Spre deosebire de reglementarea anterioară în care nu se făcea distincție între citarea statului și a celorlalte persoane de drept public, în cadrul NCPC, legiuitorul prevede distinct aceste doua categorii, citarea celor din urmă realizându-se prin cei îndreptățiți să îl reprezinte în cadrul instanței de judecată.
NCPC prezintă reguli speciale și în ceea ce privește persoanele juridice de drept privat. Dispoziția expresă, prezentă în art.155, alin.(1), pct.3 din NCPC, instituie în ceea ce privește această categorie de persoane juridice, regula potrivit căreia ele vor fi legal citate la sediul principal, prin intermediul reprezentanților acestora, ori atunci când situația o cere, la dezmembrămintele sediului respectiv. Important de menționat este faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, din cadrul căreia rezulta faptul că instanța de judecată avea opțiunea de a cita persoana juridică de drept privat fie la sediul principal al acesteia, fie la cel secundar, în actuala reglementare este prevăzut caracterul subsidiar al citarii la sediul sucursalei sau reprezentanței persoanei juridice .
În continuare, în cadrul aceluiași articol, legiuitorul a prevăzut locul în care vor fi citate persoanele fizice de către instanță de judecată, acesta fiind domiciliul persoanei respective. În cazul în care persoana care trebuie citată nu locuiește la domiciliu atunci instanța, pentru a îndeplini în mod corect procedura citarii, trebuie să realizeze citarea la reședința cunoscută sau la un loc ales de respectiva persoană fizică. Poate exista și situația în care nu este cunoscută nicio reședință, iar persoana în cauză nu a desemnat niciun loc în care să se realizeze procedura citarii, fiind astfel necesar ca citarea să se realizeze în locul unde respectivul destinatar își desfășoară activitățile.
De asemenea, regulă specială privind locul citarii este prevăzută și în cazul celor supuși procedurii falimentului sau a reorganizării judiciare, conform căreia, cei menționați vor fi legal citați doar dacă citația va fi adresată administratorului judiciar sau după caz, a lichidatorului juriciar. În ceea ce privește asociațiile sau entitățile care nu au personalitate juridică, locul de citare al acestora este prevăzut în cadrul art. 155 alin.(1) pct.(3) și este reprezentat de sediul administrației organelor care se află la conducere.
În continuare voi prezenta modalitatea de citare a persoanelor care participă în cadrul procesului civil prin intermediul unui reprezentant. În acest caz, citarea se va considera legal îndeplinită dacă se va realiza la domiciliul sau la sediul reprezentantului. În cazul în care persoana incapabilă nu are un reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei atunci pentru aceasta se va desemna un curator special, situație în care citarea se va realiza la sediul profesional al acestuia.
Trebuie să numească unui curator special pentru a îi reprezenta în instanță de judecată și moștenitorii, până la momentul intervenției lor în cadrul procesului, caz în care citarea se va face la domiciliul curatorului respectiv. Această situație apare atunci când una dintre părțile din cadrul procesului decedează, iar cealaltă parte a cerut acordarea unui anumit termen până la momentul introducerii în proces a moștenitorilor celei dintâi. Curatorul special se stabilește de către barou pentru fiecare instanță de judecată în parte, din cadrul avocaților, stabilindu-i-se totodată o anumită remunerație pentru activitatea desfășurată.
În ceea ce privește locul de citare al persoanelor care nu se află în țara al căror cetățean este, legiuitorul face distincția între două situații, respectiv situația în care persoanele respective sunt plecate din țară în interes de serviciu, pe de o parte, și persoanele plecate din motive personale, de cealaltă parte. Așadar, în cadrul pct. 12 de la art.155 alin.(1) NCPC, este reglementată situația celor plecați în interes de serviciu, caz în care citarea se va face prin intermediul organelor centrale care i-au trimis ori a celor în subordinea cărora se afla unitatea ce i-a trimis. Important de menționat este faptul că aceste norme se aplică atât persoanei care lucrează în condițiile prezentate, în străinătate, cât și celorlalți membrii ai familiei care o însoțesc, pe toată această perioadă.
În situația în care persoanele sunt plecate din țară, din alte motive decât cele privind locul de muncă, atunci acestora li se aplică pct.13 al alin.(1) din art.155 NCPC, conform căruia le va fi trimisă o citație scrisă cu scrisoare recomandată pentru care este necesară confirmarea de primire și care prezintă totodata un conținut declarat. Această reglementare poate fi aplicată doar în cazul în care pentru respectivele persoanele este cunoscut fie domiciliul, fie reședința din străinătate, putând exista și situația în care acestea nu sunt cunoscute, iar citarea se va face prin publicitate.
În strânsă legătură cu citarea persoanelor aflate în străinătate se află și art. 156 din NCPC, conform căruia, oricare dintre persoanele aflate în străinătate, indiferent că se află sau nu în interes de serviciu, sunt obligate ca, după citare, să își aleagă un domiciliu în România la care să le fie comunicate toate aspectele necesare din cadrul procesului.
În cadrul aceluiași articol din NCPC, legiuitorul prevede și alte situații, respectiv cazul militarilor încazarmați, care vor fi legal citați prin comandantul unității din care fac parte, cazul bolnavilor internați în spitale, citați prin intermediul administrației acestora, cazul deținuților citați la administrația locului în care se află, precum și situația persoanelor, parte a echipajelor navelor, a căror citare se face la domiciliul persoanelor respective, iar în cazul în care acesta nu este cunoscut, la căpitănia portului unde este înregistrată respectiva nava.
În continuare voi prezenta aspectele generale privind cuprinsul citației, așa cum sunt prevăzute de legislația în vigoare. Cadrul legislativ care stă la baza acestora este dat de art.157 din NCPC. Conform acestui articol, citația prezintă anumite elemente în lipsa cărora ea nu își poate îndeplini funcțiile pe care le are, astfel că lipsa acestora este sancționată de către lege cu nulitatea actului de procedură respectiv.
Așadar, cerințele fundamentale ale citației, fără de care aceasta ar fi lipsită de efecte sunt:
denumirea și sediul instanței, iar în cazul în care procesul nu se va desfășura la sediul instanței, denumirea și sediul locației respective;
data la care are loc înfățișarea în fața instanței de judecată;
cu titlu de noutate față de vechiul cod, apare ca cerință esențială numărul dosarului;
numele și prenumele persoanei citate în cazul în care este persoana fizică, sau denumirea dacă este persoana juridică, precum și locul citării;
ștampila instanței de judecată și semnătura grefierului.
Așadar, în lipsa acestor elementele prevăzute expres, citația nu își mai poate îndeplini cea mai importantă funcție a sa și anume aceea de a aduce la cunoștința părții existența procesului, data și locul acestuia.
Primul dintre elemente este dat de denumirea instanței și sediul ei. Este destul de clar faptul că acest aspect este esențial în cadrul citației deoarece în lipsa ei părțile nu ar ști care este locul în care trebuie să se prezinte pentru a participa la desfășurarea procesului. Pot apărea și anumite situații în care unele acte procedurale sunt de natură a se realiza la un loc diferit de sediul instanței, caz în care este obligatoriu ca în cadrul citație să fie prevăzut și acest loc, denumirea și sediul instanței nefiind suficiente.
Dacă celelalte elementele obligatorii erau prevăzute și în vechea reglementare, noutatea apare în ceea ce privește numărul dosarului, ca cerința obligatorie, ea nefiind prevăzută în cadrul vechiului cod de procedură civilă. În același timp însă, a fost eliminată o cerință obligatorie și anume aceea privind mențiunea în cadrul citației cu privire la calitatea celui citat.
Foarte importantă este și cerința esențială privind numele și prenumele celui citat, dar și locul unde se citează. Așa cum am menționat anterior, în cadrul vechii reglementări, alături de numele persoanei citate, ca parte din această cerință obligatorie, era prevăzută și calitatea celui citat, însă leguitorul a ales să separe aceste două elemente, calitatea persoanei citate, nemaifiind o cerință a cărei lipsă să atragă nulitatea citației. De asemenea, față de veche reglementare, a apărut o completare și anume aceea că acum se specifică explicit în lege faptul că în cadrul citație este necesar să existe atât numele cât și prenumele persoanei citate.
Așa cum am precizat, în cadrul alin.(3) al art.157 NCPC, este prevăzută sancțiunea în cazul nerespectării elementelor esențiale din cuprinsul citație, fiind vorba de sancțiunea nulității. Deoarece este precizată expres în cadrul legislației, în caz de nerespectare a acestor cerințelor nu mai este nevoie să se facă dovada vătămării pentru aplicarea sancțiunii, de către partea interesată, pentru că aceasta se prezumă a exista, până la proba contrarie. Această sancțiune nu va fi aplicată doar asupra citație care nu îndeplinește cerințele prevăzute de legislația în vigoare, ci așa cum era de așteptat, și asupra actelor ulterioare îndeplinite în cadrul procesului, inclusiv asupra hotărârii judecătorești, deoarece părțile nu au fost citate conform legii.
Tot în cadrul art. 157 NCPC, sunt prevăzute și alte elemente, care deși sunt obligatorii, nu se consideră că lipsa lor arage nulitatea citației, decât în condițiile în care vătămarea este dovedită de către partea interesată în aplicarea acestei sancțiuni.
În continuare evidențiez un alt aspect foarte important privind procedura de citare a părților și anume termenul privind înmânarea citației. Art. 159 din NCPC, stabilește acest termen, conform căruia, citația trebuie înmânata părții din cadrul procesului cu cel puțin cinci zile înainte de data prezentării la judecată, dată stabilită în cadrul citației respective. De asemenea, pot exista și anumite situații urgente în care se poate stabili scurtarea acestui termen de cinci zile, cu respectarea însă a două condiții. Prima dintre ele este reprezentată de persoana care poate dispune modificarea acesui termen, respectiv judecătorul, iar cea de-a doua este dată de obligativitatea trecerii acestei mențiuni în cadrul citației respective.
Acest termen de cinci zile se stabilește în funcție de două momente. Este vorba de momentul în care citația îi este înmânată persoanei menționată în cadrul acesteia, dar și de momentul în care este stabilit primul termen de judecată. Termenul de cinci zile stabilit de legislația în vigoare este considerat ca fiind necesar, dar totodată și suficient pentru părți în vederea pregătirii propriilor apărării, de aceea o nerespectare a acestuia face ca procedura de citare a părților să fie anulată. Așa cum prevede art.159, sancțiunea în ceea ce privește nerespectarea termenului de cinci zile este sancțiunea nulității, aceasta fiind prevăzută expres, astfel că, ca și în cazul cerintelor esențiale privind citația, și în acest caz, partea interesată nu va fi nevoită să facă dovada unei vătămări pentru a cere anularea întrucât vătămarea se prezumă, până la proba contrarie.
În ceea ce privește modul de calcul al acestui termen, nefiind prevăzut altfel de lege, acesta se calculează conform art.181 din NCPC, astfel că în stabilirea celor cinci zile nu se ia în calcul nici ziua în care citația este comunicată părții, dar nici ziua în care este stabilit termenul de judecată. Totodata, conform aceluiași articol, acesta este un termen procedural care se calculează pe zile calendaristice.
În continuare vom prezenta un caz practic cu privire la modalitate în care se aplică dispozițiile legislative în caz de alegere de domiciliu sau sediu la care să se comunice citațiile și actele de procedură. Prezentăm astfel Decizia nr.110 din 15 ianuarie 2008, pronunțată de ICCJ.
Aceasta a fost pronunțată ca urmare a recursului introdus de către o societate comercială împotriva hotărârii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Reclamanta a invocat ca motive de recurs faptul că procesul s-a desfășurat fără respectarea procedurii de citare și comunicare a citațiilor și altor acte de procedură. Ca urmare a invocării neregularităților privind această procedură, instanța a procedat la verificarea lor. Astfel că, societatea reclamantă adusese la cunoștința instanței faptul că și-a stabilit ca sediu unde să primească citațiile, sediul unei societăți de avocați situat în Satu Mare, dar cu toate acestea, instanță a comunicat actele de procedură către sediul reclamantei din Timișoara.
Instanța a constatat că se încalcă dispozițiile art. 93 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 158 din NCPC, conform căruia, dacă partea din cadrul procesului și-a ales un sediu, indicând și persoana căreia să îi fie comunicate citațiile, atunci comunicarea se va face către sediul respectiv. Judecarea cauzei de către Curtea de Apel Timișoara, fără ca reclamanta să fie legal citată, a făcut ca respectivul proces să fie unul neechitabil, fără respectarea drepturilor acesteia, ceea ce înseamnă că hotărârea pronunțată nu este una legală. Ca urmare a acestui lucru, ICCJ a admis recursul respectivei persoane juridice, dispunând spre casare hotărârea atacată și trimiterea cauzei către rejudecarea de către aceeași instanță.
§2. Modalități de înmânare a citațiilor
În continuare voi reda modalitățile prin care se pot înmâna citațiile către persoanele prevăzute în cadrul acestora. Modalitățile prin care pot fi înmânate citațiile sunt prevăzute în cadrul NCPC la art.154. Conform acestuia, regula generală privind comunicarea citațiilor și a celorlalte acte de procedură se realizează prin intermediul agenților procedurali, ori prin intermediul altor salariați ai instanței de judecată, cu mențiunea că această comunicare se face din oficiu de către instanță.
Procedura de comunicare prin intermediul agenților procedurali sau ai altor salariați din cadrul instanțelor de judecată, prezintă diferențe în funcție de calitatea destinatarului, respectiv dacă acesta este persoana fizică sau juridică. În ceea ce privește perioada în care agenții procedurali înmânează citațiile, aceasta este prevăzută în cadrul art.171 din NCPC, conform căruia agenții procedează la înmânarea citațiilor doar în cadrul zilelor lucrătoare, în perioada cuprinsă între ora 7.00 și ora 20.00, putându-se admite anumite excepții în funcție de gradul de urgență al cazului. Astfel că, atunci când situația o cere, agenții procedurali pot lucra și în zilele de sărbători legale precum și cele nelucrătoare din cadrul unei săptămâni obișnuite, doar cu condiția ca președintele instanței de judecată să acorde încuviințare în acest sens.
Pe de altă parte însă, acestă modalitate de comunicarea prezintă și altele alternative, care sunt utilizate doar în cazul în care nu se poate apela la cea menționată anterior. Astfel că, în cadrul alin.(4) și alin.(6) sunt prevăzute două alte posibilități de comunicare a citațiilor și a actelor de procedură. Prima dintre ele este reprezentată de comunicarea citațiilor prin intermediul poștei. Așa cum precizează și legislația, la această modalitate de comunicare se apelează doar atunci când comunicarea nu se poate realiza prin intermediul agenților procedurali sau ai altor salariați ai instanței respective. Datorită importanței comunicării citației, cu respectarea termenului și a condițiilor impuse de lege, această modalitate de comunicare trebuie să se facă cu scrisoare recomandată și implicit confirmare de primire.
O altă modalitate prin care instanța poate comunica citațiile și alte acte de procedură este modalitatea electronică, respectiv prin intermediul poștei electronice, a telefaxului sau a altor mijloace. Și aceasta este utilizată de instanță tot ca alternativă, regula generală fiind aceea de comunicare prin agenți procedurali. Aceste trei modalități sunt utilizate din oficiu de către instanța de judecată în vederea îndeplinirii corecte a procedurii de citare a părților din proces. Legislația însă, prevede și situația în care comunicarea se poate face exclusiv prin intermediul executorilor judecătorești, însă aceasta apare doar ca urmare a solicitării exprese a părților, executorii fiind obligați să îndeplinească toate formalitățile procedurale prevăzute de lege. Deoarece comunicarea prin executori judecătorești se poate face doar la cererea expresă a părților, cheltuielilor vor fi suportate de către acestea.
O altă problemă foarte importantă privind înmânarea citațiilor este reprezentată de locul în care a acestea vor fi înmânate. Aceste aspecte care țin de locul în care vor fi înmânate citațiile au fost prezentate pe larg în cadrul secțiunii privind locul citarii. Reamintim că, în principiu, înmânarea citațiilor se realizează la domiciului celui citat, iar în situația în care acesta nu locuiește la domiciliu, înmânarea se realizează la reședința cunoscută sau la un loc ales de persoana respectivă pentru comunicare citațiilor sau a altor actelor de procedură.
În cele ce urmează voi prezenta situație practică în ceea ce privește înmânarea citațiilor. Este vorba despre Decizia Civilă Nr. 336 din 11.02.2014 pronunțată de către Curtea de Apel București. Această decizie a fost dată ca urmare a recursului înaintat de către o persoană juridică cu privire la decizia civilă nr. 120 din 24.05.2013. În conformitate cu precizările recurentei, aceasta și-a ales atât în cadrul judecății în prima instanță, cât și a apelului, un sediu la care să îi fie communicate citațiile și alte acte de procedură.
Însă, în timpul procedurii din fața instanței de apel, societatea respectivă nu a primit citațiile nici la sediul ales pentru comunicare, nici la sediul social, motiv pentru care aceasta solicită rejudecarea apelului ca urmare a nelegalităților privind procedura de citare și comunicare a actelor de procedură. În urma acestora, Curtea de Apel București, instanța în fața căreia a fost introdus recursul, verifica motivele invocate de către societatea respectivă și constată faptul că citația emisă pentru societate, care în acel moment avea calitatea de apelantă în fața T.Mun.București, prezintă o semnătură și o ștampilă de primire din partea unei alte societăți juridice.
Ca urmare, instanța constată faptul că este încălcat art. 89 din Codul de procedură Civilă, respectiv art.159 din NCPC, conform căruia citația trebuie înmânată părții. Se constată astfel ca prin aceste neregularități, s-a produs o vătămare societății respective, deoarece aceasta nu a putut să se prezinte la ședința de judecată, nefiindu-i comunicate aspectele esențiale privind data procesului, locul desfășurării acestuia etc., vătămare care poate fi înlăturată doar prin casarea deciziei dată în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.
§ 3.Condițiile îndeplinirii procedurii de citare
Pentru îndeplinirea procedurii de citare a părților, de către instanță de judecată, este nevoie să se respecte anumite condiții stabilite de către lege. Procedura citarii, impune pe lângă regulile prezentate în cadrul secțiunilor anterioare, și altele cu privire la îndeplinirea procedurii de comunicare către părți a citațiilor respective.
Cadrul legislativ care stă la baza acestor condiții este reglementat de art. 163 din NCPC. Așadar, procedura de citare se consideră legal îndeplinită atunci când și comunicarea citațiilor este realizată potrivit normelor în vigoare. După cum am menționat, cea mai folosită metodă de înmânare a citațiilor este cea prin intermediul agenților procedurali. Și în acest caz, trebuie îndeplinite anumite condiții. Prima dintre acestea este că, comunicarea citației trebuie să se facă persoanei îndreptățită să primească respectivă citație. Ca urmare a primirii acesteia, persoana citată are obligația de a semna o dovadă de înmânare pusă la dispoziție și certificată de către agentul procedural însărcinat cu comunicarea. Pot apărea însă alte două situații atunci când agentul procedural dorește să efectueze comunicarea și anume:
persoana citată primește citația, însă nu semnează documentul menționat anterior și pus la dispoziție de către agentul procedural, caz în care procedura de comunicare se consideră realizată doar ca urmare a întocmirii unui proces verbal de către agent prin intemediul căruia prezintă motivele nesemnării dovezii de înmânare;
persoana citată nu accepta citația, situație în care trebuie îndeplinită o altă condiție de către agentul procedural și anume aceea de a o depune în cutia poștală.
Așa cum am menționat, destinatarul poate refuza primirea citației, caz în care procedura de comunicare este considerată realizată la data la care destinatarul va lua citația și va semna dovada de înmânare de la autoritățile în care aceasta a fost depusă de către agentul procedural, sau după trecerea perioadei de șapte zile prevăzută de lege, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru citație.
Aceste termen de șapte zile începe din momentul în care respectiva înștiințare a fost afișată, cu toate că destinatarul acesteia va putea să intre în posesia citație tocmai la o zi dupa momentul afișării. Durata de o zi între momentul afișării și cel în care persoana poate ridica citația este acordat tocmai pentru a se înlătura posiblitatea ca partea să se prezinte la instanță, iar agentul procedural să nu fi depus încă citația, deoarece acesta din urmă are termen de 24 ore. Apare, uneori, și situația în care partea indicată în citație, nu se prezintă la locul unde aceasta a fost depusă de către agentul de procedură, astfel că, se va considera ca îndeplinită în mod legal procedura de citare în momentul în care au trecut cele șapte zile.
În cadrul alin.(6) al aceluiași articol, este reglementată situația în care persoana citată nu se află la domiciliu sau la reședință în momentul în care agentul procedural se prezintă cu citația, caz în care procedura de comunicare se consideră legal îndeplinită dacă respectiva citație este primită de o persoană majoră. Așadar, agentul va înmâna citația unei persoane majore din familia destinatarului, iar în cazul în care nu există o persoană cu această calitate, citația va putea fi primită de o altă persoană majoră care locuiește cu cel citat, sau de cel care de obicei îi ia documentele sau actele primite prin intermediul agenților.
Legiuitorul exclude astfel posibilitate acordării citației unei persoane minore din familia destinatarului, în caz contrar, citația fiind lovită de nulitate, însă aceasta nulitate nu este expres prevăzută de lege ceea ce înseamnă că cel interesat de aplicarea acestei sancțiuni trebuie să facă dovada existenței unei vătămări. În situația în care la domiciliul sau reședința persoanei citate nu se află nicio persoană prevăzută de lege să primească citația, atunci agentul o va depune în cutia poștală.
Poate aparea și situația în care cel menționt în citație își are domiciul sau reședința în cadrul unui imobil ce prezintă un număr mai mare de apartamente și nu este cunoscut apartamentul în care locuiește, ceea ce prevede pentru agentul procedural însărcinat cu înmânarea respectivei citații, posibilitatea de comunicare către administratorul ori portarul imobilului.
O dispoziție procedurală importantă în ceea ce privește modalitatea de citare din cadrul procesului civil vizează cazul alegerii unui alt domiciliu pe perioada desfășurării procesului. Această reglementare este prevăzută în cadrul art.172 din NCPC, conform căruia în cursul judecății, partea își poate schimba locul unde a fost citată, cu condiția ca respectiva schimbare să fie adusă la cunoștința instanței de judecată. În cazul în care parte nu anunța noua locație utilizată pentru primirea citațiilor, atunci procedura de comunicare se consideră îndeplinită cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, chiar dacă actele sunt comunicate la vechea locuință.
În ceea ce privește condițiile îndeplinirii procedurii de comunicare prin poștă, aceasta se consideră îndeplinită în conformitate cu prevederile legale doar în momentul în care destinatarul semnează confirmarea de primire a actului respectiv sau în caz de refuz, în momentul în care funcționarul însărcinat cu distribuirea corespondenței procedează la consemnarea refuzului destinatarului. O altă variantă alternativă de comunicare pe care am prezentat-o anterior este cea prin mijloace electronice, iar în acest caz condiția pentru îndeplinirea valabilă a acestei proceduri este aceea de a exista o copie imprimată a confirmării expedierii, copie care trebuie să fie certificată de către grefier.
În continuare voi reda o situație practică referitoare la modalitatea de comunicare a citațiilor sau a altor acte de procedură prin intermediul poștei. Este vorba de Decizia nr. 39 din data de 22.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați. Această decizie a apărut ca urmare a recursul introdus împotriva hotărârii pronunțată de către Tribunalul Galați, Nr.268 din data de 9 decembrie 2010. Motivul invocat de recurent ca urmare a adresării tardive în fața instanței este acela privind nelegalitatea comunicării unor acte de procedura. În urma invocării nelegalității, instanță constată faptul că intimatul, respectiv Casa Județeană de Pensii a trimis către recurent actul necesar, există și un borderou ca dovadă pentru trimiterea corespondenței, însă nu există dovada de primire a acesteia. Așadar, se constată că instanța a soluționat cauza fără a fi respectată procedura de comunicare, ceea ce duce la admiterea recursului și trimiterea cauzei către rejudecare spre aceeași instanță.
Există de asemenea și citarea prin publicitate care se consideră legal îndeplinită după trecerea unei perioade de 15 zile de la data la care a fost publicată citația respectivă prin modalitățile prevăzute în cadrul art.17, alin.(1) din NCPC. O altă condiție privind această procedură este aceea că ea trebuie făcută cu bună credință, în caz contrar, vor fi sancționate cu nulitate toate actele de procedură care au fost întocmite ulterior citației publicate.
Un alt aspect reglementat în NCPC este cel privind comunicarea cererilor între avocați sau, după caz, consilieri juridici. În conformitate cu art. 169 din NCPC, în cazul în care părțile au desemnat un avocat, sau în funcție de situație, sunt reprezentați de un consilier juridic, este posibil ca, după sesizarea instanței de judecată, toate cererile sau alte acte de procedură să fie comunicate direct între aceștia. Singura condiție care trebuie îndeplinită este aceea ca cel desemnat să primească respectivul act procedural să ateste această primire, depunând ulterior exemplarul la instanța de judecată.
În ultimul articol din cadrul juridic ce reglementează procedura de citare și comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură, legiuitorul reglementează procedura de comunicare a acestora către alți participanți din cadrul procesului civil. Astfel, conform art. 173 din NCPC, citarea martorilor, traducătorilor, experților și a altor participanți la proces se realizează urmând aceleași proceduri ca în cazul citarii părților
§4. Neregularități privind citarea
Procedura privind citarea și comunicarea citațiilor, dar și a altor acte este foarte importantă deoarece încălcarea dispozițiilor legale privind înfăptuirea corectă a acesteia duce la anularea citației și a tuturor actelor ulterioare. De aceea, leguitorul prevede în sarcina judecătorului obligativitatea verificării îndeplinirii legale a acestei proceduri. Așadar, conform alin.(3) și cadrul art.241 NCPC, judecătorul, în fața căruia se desfășoară procesul, trebuie să dispună grefierului de ședința verificarea legalității procedurii de citare și comunicare, înainte de fiecare termen de judecată.
În urma verificărilor efectuate de către grefierul de șendință, instanța va decide, fie începerea ședinței de judecată, fie amânarea acestea și refacerea procedurilor de citare și comunicare, în cazul în care sunt întâlnite nereguli în ceea ce le priveste. Pe lângă măsurile de refacere, judecătorul poate dispune și comunicarea citațiilor prin mijloace electronice, telefonic sau prin alte modalități, în condițiile în care partea citată a pus la dispoziția instanței date în acest sens.
Important de menționat este faptul că această aducere la cunoștința a părților prin intermediul poștei electronice, a telefonului, a faxului ori prin orice alt mijloc prin care este posibilă transmiterea textului este lăsată la libera alegere a judecătorului, el recurgând la aceste metode doar dacă consideră că este necesar. Totodată, este lesne de înțeles faptul că din moment ce această trasmitere este facultativă, ea nu poate să înlocuiască procedura normală de citare și comunicare prin intermediul agenților procedurali, ci poate doar să o însoțească, în vederea unei mai sigure comunicări către persoana vizată.
În ceea ce privește momentul în care judecătorul poate lua hotărârea de refacere a procedurii de citare și comunicare, menționăm faptul că aceasta poate decide atât anterior ședinței de judecată, cât și în cadrul acesteia cu respectarea condiției ca timpul rămas să îi acorde posibilitatea părții atât de a se prezenta la proces cât și de a-și pregăti apărarea în condiții normale. De asemenea, poate există și situația în care procedura de citare nu a fost îndeplinită ca urmare a faptului că una dintre părți și-a schimbat domiciliul, reședința sau locul unde actele de procedură îi erau communicate, caz în care instanță nu ar trebui să mai dispună din oficiu refacerea procedurii de citare.
§5. Înlăturarea neregularităților privind citarea
În continuare voi prezenta modalitățile prin care se înlătură neregularitățile care apar în legătură cu procedura de citare și comunicare a actelor de procedură, așa cum sunt ele prevăzute de legislația în vigoare. Legiuitorul reglementează acest aspect în cadrul art. 160 din NCPC.
În cazul în care una dintre părți se prezintă în cadrul procesului fără a primi citația sau primind citația cu mai puțin de cinci zile înaintea termenului de judecată, atunci aceasta are la îndemână posibilitatea de a cere aplicarea sancțiunii nulității cu privire la citația sau actul de procedură respectiv și implicit amânarea procesului de judecată.
Așa cum prevede și legiuitorul, nu se face distincția între cel prezent personal în cadrul procesului și cel reprezentat de o altă persoană, în ambele situații fiind posibilă solicitarea amânării procesului pentru acest motiv. Așadar, cu toate că odată prezentă în instanță, fie personal, fie prin reprezentant, neregularitatea privind citarea se acoperă, în cazul în care această neregularitate făcea referire la neprimirea citație, și nu la depășirea termenului sau alte cauze, partea este îndreptățită să ceară amânarea procesului, instanță de judecată fiind obligată să o acorde.
În cadrul celui de-al doilea alineat al art. 160, legiuitorul prevede alte două situații. Una dintre ele apare ca urmare atunci când partea, deși nelegal citată, este prezentă în instanță, însă nu a cerut amânarea procesului. În această situație, respectivă parte, nu mai poate invoca neregularități privind citarea la acel termen, ulterior momentului în care a fost prezenta în cadrul instanței.
Neregularități privind procedura de citare și comunicare a citațiilor și altor acte de procedură pot fi invocate de către parte și la termenul următor, doar cu condiția ca la termenul la care nu s-a îndeplinit legal această procedură, partea să nu fi fost prezentă în cadrul instanței, nici personal nici prin intermediul unui reprezentat. Acest drept de a cere amânarea judecății se stinge, dacă neregularitățile nu sunt invocate la termenul următor la care partea este legal citat, sau prezentă în instanță, chiar nelegal citată.
Un ultim aspect prevăzut de legislație în cadrul articolului privind înlăturarea neregularităților citarii este legat de cei care pot cere amânarea judecății având la bază acest motiv. Așadar, pe lângă partea interesată, neregularitățile pot fi invocate și din oficiu sau de către cealaltă parte, cu respectarea a două condiții: partea nelegal citată să nu fie prezentă si termenul la care se invoca să fie cel la care s-au produs neregularitățile.
SECȚIUNEA III. NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ
§1. Noțiune
Nulitatea actelor de procedură reprezintă una dintre principalele sancțiuni care sunt aplicate ca urmare a nerespectării unor cerințe impuse de lege cu privire la aceste acte. Așadar, nulitatea intervine în situațiile expres prevăzute de lege, această sancțiune neputând fi aplicată în orice caz.
În cadrul literaturii de specialitate sunt prezentate diferite definiții cu privire la nulitate. Una dintre cele mai complexe definiții este dată de profesorul Grigore Porumb, care, pentru a definii nulitatea, se folosește de enumerarea principalelor trăsături ale acesteia, precizând faptul că nulitatea apare nu doar în situația nerespectării condițiilor de validitate a actelor de procedură, ci în orice situație în care nu sunt respectate regulile de desfășurare a procesului civil. Alții autorii au definit-o într-un mod general, respectiv ca fiind sancțiunea ce apare în cazul în care nu sunt respectate condițiile de validitate privind actele de procedură.
Cadrul juridic care stă la baza sancțiunii nulității este reprezentat de articolele 174-179 din NCPC. În cuprinsul primului articol legiuitorul prezintă atât definiția nulității cât și tipurile de nulitate care pot interveni în cadrul actelor de procedură. Conform primului alineat al acestui articol nulitatea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce apare ca o consecință a nerespectării cerințelor prevăzute de legislația în vigoare, cerințe care pot fi atât de formă cât și de fond și are ca scop lipsirea de efecte a actelor în cauză, fie total, fie parțial, în funcție de tipul cerințelor legislative încălcate.
Nulitatea vizează o mare categorie de acte de procedură, acestea putând fi întocmite de către părți, de către instanță sau de alți participanți în cadrul procesului civil, acte între care există o strânsă legătură, astfel ca ea nu poate fi definită ca fiind o consecință a nerespectării unor reguli de validitate, ci o consecință a încălcării regulilor privitoare la procesul civil.
§2. Clasificarea nulităților actelor de procedură civilă
Așa cum am precizat anterior, art.174 din NCPC prevede atât definiția acestei sancțiuni procedurale cât și una dintre modalitățile de clasificare, respectiv clasificarea nulităților în absolute și relative. În conformitate cu primul alineat al art. 174 din NCPC, nulitatea este absolută în situația în care normele care nu sunt respectate sunt norme ce reglementează un interes public, în timp ce nulitatea relativă intervine în cazul în care norma nerespectată este de natură a proteja un interes privat. Această clasificare prevăzută în primul articol ce privează nulitatea este realizată în funcție de interesul ocrotit prin norma respectivă încălcată, însă există și alte criterii în funcție de care poate fi clasificată, criterii pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Până atunci însă, trebuie să menționez faptul că, distincția între nulități în funcție de interesul ocrotit este foarte importantă deoarece în funcție de aceasta, sancțiunea poate fi invocată diferit.
Cu alte cuvinte, atunci când cerințele încălcate sunt reglementate prin norme ce protejează un interes public, nulitatea poate fi invocată atât de către partea care prezintă un interes, cât și de instanța din oficiu sau de către procuror în cazul în care acesta este prezent la ședința de judecată. Pe de altă parte însă, atunci când normele ce instituie cerințele încălcate sunt de natură a proteja un interes privat, atunci sancțiunea nulității poate fi invocată doar de către partea care prezintă un interes, respectiv partea al cărei interes este ocrotit de norma respectivă. Un alt aspect foarte important în ceea ce privește nulitatea relativă este dat de faptul că aceasta poate fi invocată de partea al cărei interes este ocrotit, doar cu respectarea condiției ca neregularitatea să nu se fi produs ca urmare a propriei fapte.
Un alt motiv pentru care această clasificare este esențială este acela că în funcție de tipul nulității, relativă sau absolută, momentul invocării diferă. Astfel că, în cazul în care apare ca sancțiune procedurală nulitatea absolută, aceasta poate fi invocată de către cei menționați anterior, respectiv de către orice parte, de judecător, iar în anumite situații de procuror, în orice stare a procesului. De cealaltă parte, se afla nulitatea relativă, care poate fi invocată diferit de partea al cărei interes a fost încălcat, în funcție de momentul săvârșirii respectivelor neregularități. Așadar, poate exista situația în care normele au fost încălcate până în momentul începerii judecății, dar și situația în care acestea au fost încălcate în timpul procesului. În prima situație, partea al cărei interes a fost încălcat este obligată să invoce nulitatea, sub sancțiunea decăderii din acest drept, prin întâmpinare, în cazul în care depunerea acesteia este obligatorie, iar în caz contrar până la primul termen de judecată.
Dacă respectivele neregularități au apărut după începerea procesului de judecată, atunci partea interesată va trebui să aducă la cunoștința instanței cazul nulității la termenul la care acestea au apărut. Există și posibilitatea ca partea al cărei interes a fost protejat de normă încălcată, să nu fie prezentă la termenul respectiv, moment în care, aceasta este în drept să invoce nulitatea și la termenul următor, cu condiția ca invocarea să fie înainte de a se pune concluzii pe fond.
O altă clasificare a nulităților actelor de procedură se face în funcție de izvorul care stă la baza acestora. Astfel că, în funcție de acest criteriu întâlnim nulității exprese și nulității tacite. Nulitățile exprese, așa cum rezultă și din denumire sunt acele nulități a căror existență este prevăzută în mod expres în legislația în vigoare, în timp ce nulitățile tacite nu sunt prevăzute expres de lege, ci ele își au izvorul în nerespectarea principiilor fundamentale ori a altor reguli de drept procesual civil. Regula generală în ceea ce privește nulitățile din legislația actuală din țara noastră este dată de nulitățile tacite, cele expres prevăzute de lege reprezentând excepția. Nulitățile implicite sunt cele care vizează, în primul rând, nerespectarea unor reguli de bază în ceea ce privește desfășurarea procesului civil, însă apar și ca urmare a nerespectării unor reguli de o mai mică importanță. Cu alte cuvinte, nulitatea poate aparea și atunci când sunt nesocotite niște cerințe ce au menirea sa protejeze un interes privat al uneia dintre părțile procesului, astfel putem spune faptul că, nulitatea fie ca este relativa sau absoluta poate fi formulata prin intermediul nulitatii tacite si exprese.
În ceea ce privește importanța clasificării nulităților în exprese și implicite, menționez faptul că, în cazul primei categorii, cel care o invoca nu mai este nevoit să demonstreze în fața instanței de judecată existența unei vătămări, deoarece aceasta se prezumă că există, spre deosebire de nulitatea implicită în cazul căreia vătămarea trebuie demonstrată de partea care invocă această sancțiune procedurală.
O altă clasificare a nulităților se bazeaza pe raportul de cauzalitate care există intrte diversele acte de procedură.Astfel că, întâlnim nulității proprii și nulității derivate. În ceea ce privește nulitatea proprie, aceasta apare ca urmare a nerespectării condițiilor de validitate a actului de procedură asupra căruia este invocată, în timp ce nulitatea derivată ia naștere ca urmare a nulității unui act de procedură întocmit anterior celui în cauză, dar față de care aceasta prezintă dependență. Cadrul legislativ care stă la baza acestei clasificări este reprezentat de art. 179 alin.(3) din NCPC, în conformitate cu care nulitatea unui act de procedură duce la aplicarea aceleași sancțiuni și la actele întocmite ulterior, în cazul în care acestea din urmă, se afla într-un raport de dependență față de primele, respectiv nu prezintă o existență de sine stătătoare.
În continuare voi prezenta un alt criteriu de clasificare al nulităților actelor de procedură și anume clasificarea acestora în funcție de întinderea efectelor acestei sancțiuni. Astfel că, nulitățile pot fi împărțite în nulități totale și nulități părțile. În ceea ce privește nulitățile totale, acestea apar atunci când sancțiunea are în vedere întregul act de procedură asupra căruia de aplică, în timp ce nulitățile parțile apar atunci când sancțiunea se aplică doar asupra unei părți din actul de procedură respectiv.
Cu toate că această distincție între nulitatea totală și cea parțială a apărut mai întâi în dreptul civil, și în materie procesual civilă este foarte importantă, mai ales în ceea ce privește căile de atac. Un exemplu ar fi cel din materia recursului, în situația în care instanța de control juridiar are oportunitatea fie de a alege casarea parțială a hotărârii, fie de a alege casarea totală a acesteia.
O altă clasificare foarte importantă a nulităților este reprezentată de împărțirea acestora în nulități de drept și nulități juridiare. Nulitățile de drept sunt acelea care se aplică fără a fi nevoie de o anumită hotărâre de constatare a efectelor pe care le produce, în timp ce nulitățile juridiare afectează actele de procedură asupra cărora au fost invocate doar dacă este pronunțată o hotărâre judecătorească în acest sens, hotărâre care să constate efectele produse. Cu alte cuvinte, clasificarea nulităților în nulități juridiciare și de drept se face în funcție de modalitatea în care ele operează.
Nulitățile actelor de procedură pot fi clasificate și în funcție de un alt criteriu, respectiv în funcție de natura cerințelor nerespectate, care au dus la invocarea respectivei sancțiuni. Așadar, putem întâlni nulități care apar ca urmare a nerespectării unor cerințe ce țin de condițiile exterioare ale actului de procedură, respectiv nulități extrinseci, dar și nulități ce apar ca urmare a încălcării cerințelor ce vizează substanța actului respectiv, denumite nulități intrinseci.
O ultimă clasificare pe care o voi prezenta este clasificare nulităților în funcție de existența sau inexistența unei vătămări. În această situație, putem întâlni nulități ce nu pot fi invocate decât dacă nerespectarea cerințelor au dus la provocarea unei vătămări și nulități ce nu depind de existența acesteia. Aceste categorii de nulități vor fi prezentate pe larg în cadrul următorului subpunct.
§3. Cazurile de nulitate
3.1. Nulitatea condiționată
Așa cum a precizat anterior, cadrul juridic care stă la baza sancțiunii nulității actelor de procedură este reprezentat de art. 174-179 din NCPC. Din cadrul art.175, art. care reglementează aceste sancțiuni procedurale se pot desprinde cele trei condiții necesare a fi îndeplinite pentru a putea fi aplicată nulitatea asupra actelor respective. Aceste condiții sunt:
întocmirea actului de procedură respectiv trebuie să încalce cerințele prevăzute de lege;
prin încălcarea acestora, actul de procedură a dus la producerea unei vătămării uneia dintre părțile din cadrul procesului de judecată;
nu există niciun alt mod de înlăturare a vătămării produse, cu excepția desființării actului.
În ceea ce privește prima condiție, pentru a se putea stabili la ce anume se referă legiuitorul, este necesar să fie avute în vedere atât reglementările din cadrul art.175 cât și cele din art. 176 din NCPC, astfel că, întocmirea actului de procedură cu nerespectarea cerințelor prevăzute de lege se referă la faptul că acesta trebuie să fie îndeplinit cu nerespectarea oricăror condiții prevăzute de lege, cu excepția celor extrinseci, caz în care apare nulitatea condiționată de vătămare.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție care trebuie realizată, este important de menționat faptul că aceasta, alături de ultima condiție, reprezintă cerințele care arată concepția legiuitorului cu privire la ineficiența actelor de procedură. Este important să stabilim ce anume reprezintă termenul de vătămare în concepția legiuitorul și totodată tipul de vătămare la care acesta se referă. Cu toate că de multe ori în doctrină, termenul de vătămare este folosit ca sinonim pentru termenul de daune materiale, în această situație, autorii din literatură de specialitate consideră că aici nu este cazul semnului de egalitate între cei doi termeni, deoarece legiuitorul folosește conceptul de vătămare pentru a exprima o vătămare de natură procesuală.
Pe de altă parte însă, este important de precizat faptul că, vătămarea nu poate fi privită ca făcând referire doar la încălcarea unor drepturi sau interese legitime ale părților, ci și la nerespectarea celorlaltor reguli cu privire la soluționarea cauzei. În legătură cu definirea conceptului de vătămare trebuie luate în considerare doar acele posiblități de influențare negativă a procesului de soluționare a cauzei, altfel spun simpla nerespectare a reglementărilor de drept procesual civil, poate avea ca și consecință, în mod virtual, soluționarea greșită a cauzei din cadrul respectivului proces, ceea ce duce la apariția unei prezumții simple de vătămare. În concluzie, se poate spune faptul că vătămarea poate fi folosită atât pentru a reda un prejudiciu de ordin material cât și pentru a exprima alte aspecte cum ar fi: împiedicarea părții de a-și pregăti apărarea, amânarea procesului etc.
Important de menționat este și modalitatea în care este constatată existența vătămării. Așadar, așa cum prevede legislația în vigoare, vătămarea este lăsată la aprecierea instanței de judecată, astfel că, așa cum era de așteptat, nu în toate situațiile partea care invocă nulitatea este obligată să prezintă dovezi cu privire la vătămare deoarece acest lucru ar duce la tergiversarea procesului de judecată. De cealaltă partea există cazul nulităților expres prevăzute de lege, caz în care vătămarea se prezumă, acest lucru transferând în sarcina părții obligația de a dovedi inexistența vătămării. Această condiție, este important să fie îndeplinită cumulativ cu celelalte două pentru a exista nulitate, astfel că, atunci când au fost nerespectate anumite norme prevăzute de legislația în vigoare, însă nerespectarea acestora nu a dus la apariția unei vătămări, atunci actul de procedură respectiv nu este lovit de nulitate.
Ultima dintre condiții care trebuie îndeplinită cumulat cu celelalte două este reprezentată de imposibilitatea înlăturării vătămării produse, printr-o altă modalitate, decât cea a desființării actului respectiv. Așadar, conform acestei reguli care rezultă din cadrul art.175 alin.(1) din NCPC, pentru că nulitatea să poată fi invocată de către partea care prezintă un interes, este necesar ca pe lângă aceasta cerintă esențială a interesului să fie respectată și cea specială privind existența vătămării și imposiblitatea eliminarii ei.
În ceea ce privește această condiție trebuie specificat faptul că, în primul rând, aceasta trebuie să opereze fără că instanță de judecată să aibă posibilitatea de a înlătura efectele negative care apar ca urmare a nerespectării normelor din cadrul legislației actuale. Această înlăturare a efectelor negative ale nulității diferă însă în funcție de tipul regulilor care au fost încălcate. Astfel că, în condițiile în care este vorba de încălcarea unor norme care atrag nulitatea absolută, atunci înlăturarea efectelor negative ale vătămării produse este practic imposibilă. Pe de altă parte însă, dacă ne aflăm în prezența unei nulității derivate, respectiv nulitatea unui act de procedură care apare ca urmare a nulității altui act ce a fost întocmit anterior celui din întâi și cu care se află într-o dependență funcțională, atunci efectele negative ale acestei nulități derivate pot fi uneori evitate.
În continuare voi prezenta o situație practică cu privire la nulitatea condiționată de existența unei vătămări. Este vorba despre Dec.Civ. Nr.334/2012 pronunțată de Tribunalul Cluj. Această decizie vine ca urmare a recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 2608/2011 a Judecătoriei Turda. Motivarea recursului de către recurentă a constat în faptul că probele nu au fost administrate respectându-se condițiile prevăzute de lege și totodată actul atacat nu conține unele elementele, ale căror lipsa ar atrage nulitatea acestuia. Recurenta menționează faptul că în cadrul actului nu sunt precizate elemente care să stabilească gravitatea faptei ceea ce atrage nulitatea. Ca urmare a acestora, tribunalul a decis respingerea recursului motivând că instanța de fond a hotărât în mod corect faptul că lipsa precizărilor în cadrul actului cu privire la termenul de achitare al amenzii, de 48 de ore, în vederea reducerii acesteia la jumătate, nu are ca efect atragerea nulității absolute a acestuia deoarece sancțiunea corectă este cea de nulitate relativă condiționată de existența unei vătămări, vătămare care în cadrul speței nu a fost dovedită și totodată nu ar putea și înlăturată doar în condițiile anularii actului.
Așa cum am stabilit în cadrul subpunctului anterior, nulităților pot fi de mai multe feluri, iar această posiblitate de înlăturare a vătămării diferă în funcție de tipul ei. Astfel că, atunci când ne aflăm în situația unei nulității relative, este foarte important să se încerce înlăturarea efectelor negative produse ca urmare a încălcării normelor prin alte cai decât prin anularea anului, deoarece acestea afectează doar o anumită parte din cadrul actului. Prin intermediul ultimei cerințe care stă la baza aplicării sancțiunii nulității, este lesne de înțeles faptul că legiuitorul vine să instituie atât în sarcina partilor cât și a instanței de judecată datoria de a încerca înlăturarea efectelor negative ale nerespectării legii prin intermediul oricăror altor mijloace.
3.2. Nulitatea necondiționată
În continuare voi prezenta cea de-a doua situație, respectiv cea în care pentru invocarea nulității nu este necesar să se mai îndeplinească toate cele trei condiții din cazul nulității condiționate, ci doar una dintre acestea, respectiv cea potrivit căreia actul de procedură a fost întocmit fără a fi respectate cerințele prevăzute de lege, precum și alte condițiile expres prevăzute de legislație în acest caz. Este vorba despre nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, cadrul legislativ care stă la baza acesteia fiind reprezentat de art.176 din NCPC. În conformitate cu acest articol, invocarea nulității nu depinde de existența unei vătămări în mai multe situații, pe care le vom prezenta pe rând.
În primul rând, legiuitorul vorbește de invocare nulității fără a fi necesară vătămarea în cazul nerespectării dispozițiilor legislative privind capacitatea procesuală. Așa cum se poate observa, nulitatea necondiționată, apare ca urmare a nerespectării unor cerințe ce nu țin de natura actului de procedură respectiv. Cu alte cuvinte, intervine nulitatea asupra actelor de procedură întocmite de către cei care nu au capacitate de folosință și de exercițiu deoarece, așa cum bine știm, conform art.32 din NCPC, una dintre condițiile obligatorii pentru exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului de judecată este aceea că partea care o exercită să prezinte capacitate procesuală. Așadar, este firesc ca atunci când nu se respectă această condiție generală cu privire la dreptul la acțiune în cadrul procesului civil, să intervină nulitatea absolută și necondiționată asupra actelor de procedura întocmite de persoana fără acest drept.
O altă situație în care invocarea nulității nu este condiționată de existența unei vătămării este cea prevăzută la art.176 pct.2 din NCPC, conform căruia nerespectarea cerințelor legale privind reprezentarea procesuală duce la apariția nulității. Așadar, în situația în care una dintre părțile unui proces civil, nu se poate prezenta în instanță decât prin intermediul unui reprezentant, este necesar ca acesta să respecte toate condițiile prevăzute de lege privind reprezentarea procesuală, în caz contract actele întocmite de către acesta fiind lovite de nulitate absolută.
Art. 176 pct.3 din NCPC, reglementează o altă situație în care poate fi invocată nulitatea fără a fi necesară existența unei vătămări și anume cea în care sunt nesocotite reglementările privind competența instanței. Importanța acestei cerințe extrinse actelor de procedura, face ca orice act de procedură realizat de o instanță de judecată care nu era competentă cu privire la acesta, să fie lovit de nulitate. Important de menționat este faptul că nulitatea poate fi atât absolută cât și relativă, diferențierea acestora făcându-se în funcție de tipul normei de competență nerespectată. Cu toate acestea însă, pentru a nu se îngreuna soluționarea procesului de judecată, legiuitorul a introdus o prevedere potrivit căreia, instanță competentă să soluționeze cauza va putea păstra și folosi dovezile administrative de instanță declarată necompetentă, cu condiția să nu existe motive temeinice pentru înlăturarea acestora.
Invocarea nulității fără a fi necesară existența unei vătămări este posibilă și în cazul nerespectării condițiilor legislative privind compunerea sau constituirea instanței de judecată competență în soluționarea cauzei. Aceasta este reglementată în cadrul pct.3 al art. 176 NCPC. Compunerea sau constituirea instanței de judecată este tot una dintre cerințele ce nu țin de condițiile proprii ale actului de procedură, fiind așadar una dintre cerințele extrinseci și se referă la numărul judecătorilor prevăzuți de lege pentru respectiva cauza, recuzarea sau abținerea judecătorilor din motivele prevăzute de lege etc.
Cerința publicității ședinței de judecată este o altă condiție care nefiind respectată atrage nulitatea necondiționată a actelor de procedură întocmite. Publicitatea ședinței de judecată este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, conform art. 17 din NCPC, iar o încălcare a acestuia este firesc să atragă nulitatea necondiționată. Important de menționat este faptul că dacă legislația în vigoare ar stabili ca regulă, desfășurarea ședinței de judecată în camera de consiliu, iar aceasta ar fi încălcată, ședința de judecată fiind publică, sancțiunea survenită nu ar fi cea a nulității necondiționate, ci cea a nulității condiționate de existența unei vătămări, deoarece în acest caz ar putea fi aplicate doar condițiile dreptului comun.
Ultimul punct al art.176 din NCPC, prevede faptul că nulitatea necondiționată de existența vătămării va putea fi invocată atunci când nu sunt respectate orice alte cerințe ce nu țin de natura actului de procedură respectiv, cu mențiunea ca legea să nu dispună altfel.
§4. Modalități de invocare a nulității și termenul de invocare
Un alt aspect foarte important legat de nulitatea actelor de procedură este dat de modalitățile prin care aceasta poate fi invocată. Cadrul legislativ care se află la baza acestora este reprezentat de art. 178 din NCPC. Cu toate că în cadrul secțiunii referitoare la clasificarea nulităților, am prezentat atât nulități de drept cât și nulității judiciare, în ceea ce privește sistemul procesual din țara noastră este important de menționat faptul că nu există decât nulități judiciare.
Așa cum am precizat anterior, normele ce reglementează invocarea nulității sunt prevăzute în cadrul art.178 din NCPC. Conform acestui articol, dacă nulitatea se invocă urmare a nerespectării unor norme de interes public, atunci aceasta se poate realiza atât de către instanță de judecată, din oficiu, de partea al cărei interes a fost atins prin nerespectarea normei, dar și de procuror în cazul în care acesta este prezent la judecarea procesului. Situația sta însă diferit atunci când invocarea nulității se face ca urmare a încălcării unor norme de interes privat, deoarece în aceste condiții invocarea nulității nu se poate face din oficiu și de asemenea nici de către procuror chiar dacă acesta este prezent în cadrul procesului, condiția generală fiind existența interesului, ceea ce înseamnă că doar persoana al cărei interes a fost atins prin încălcarea normelor poate invoca această sancțiune.
O altă condiție specială cu privire la invocarea nulității relative este aceea că nerespectarea normelor și încălcarea interesului să nu se fi realizat din cauza propriilor fapte, pentru că atâta timp cât partea al cărei interes nu a fost respectat a fost cea care a cauzat acest lucru, ea nu mai este îndreptățită să ceară nulitatea actului de procedură respectiv. Legislația în vigoare prevede și cazul în care partea al cărei interes nu a fost respectat poate renunța la invocarea nulității asupra actului de procedură. Această renunțare poate fi făcută fie în mod expres în fața instanței de judecată prin intermediul unei declarații, verbale sau scrise, ori în mod tacit. În cazul în care renunțarea la această sancțiune se face prin intermediul unei declarații verbale, atunci aceasta va trebui consemnată în încheierea de ședința aferentă termenului respectiv. În ceea ce privește renunțarea tacită la invocarea nulității, este lesne de înțeles faptul că aceasta se deduce din conduita pe care persoana interesată o are în fața judecății din care trebuie să rezulte intenția sa cu privire la neinvocarea nulității actului de procedură în cauză.
În ceea ce privește termenul în care poate fi invocată nulitatea, acesta este prevăzut tot în cadrul art.178 din NCPC și diferă în funcție de cum nulitatea este absolută sau relativă. Astfel că, în cazul nulității absolute, așa cum era de așteptat, aceasta poate fi invocată în toată perioada judecății de către cei menționați anterior. De asemenea, invocarea nulității absolute se poate face chiar și în fata instanțelor de apel sau recurs, în cazul în care legea nu prevede dispoziții contrare.
Invocarea nulității relative însă presupune respectarea unor anumite condiții în ceea ce privește termenul prevăzut de lege pentru aceasta. Astfel că, atunci când partea al cărei interes a fost nesocotit, este obligată să depună întâmpinare, nulitatea trebuie invocată odată cu depunerea întâmpinării, iar în cazul în care aceasta nu este obligatorie, invocarea se face la primul termen de judecată. Această situație apare atunci când normele au fost încălcate înainte de începerea judecății. Dacă cerințele legislative au fost invocate după începerea judecății, atunci ne putem întâlni cu două situații: cea în care partea este prezentă la judecată și astfel are obligația de a invoca nulitatea la termenul la care ea se realizează și cea în care partea nu este prezentă la termenul la care apare neregularitatea, caz în care aceasta are obligația de a o invoca la termenul imediat următor.
§5. Efectele nulității actelor de procedură civilă
În cele din urmă, voi prezenta efectele pe care le prezintă aplicarea acestei sancțiuni asupra actelor de procedură ce nu respectă cerințele prevăzute de legislația în vigoare. Reglementarea acestor efecte se face prin intermediul art.179 din NCPC. Conform primului alineat din cadrul acestui articol, cel mai important efect pe care îl are aplicarea sancțiunii nulității asupra unui act de procedură este acela de a desființa retroactiv respectivul act.
Astfel că, atunci când prin hotărâre judecătorească se declară nulitatea unui act de procedură, acesta este desființat din momentul în care el a fost îndeplinit, fără a mai fi important momentul în care a fost declarată sancțiunea de către instanță de judecată. Trebuie menționat și faptul că legiuitorul nu face distincția între nulitatea absolută și nulitatea relativă, menționând că indiferent dacă actul este anulabil sau nul, efectul este același, de desființare retroactivă. Totodata trebuie spus că, de principiu, sancțiunea nulității vizează întregul act de procedură supus acesteia, însă există și situații în care se desființează doar o anumită parte dintr-un act de procedură.
În cadrul celui de-al doilea alineat, este introdusă prevederea potrivit căreia, atunci când este posibil, instanță de judecată poate hotărâ refacerea actului lovit de nulitate, de această dată cu respectarea tuturor cerințelor care au fost încălcate.
Alin.(3) al art.179 din NCPC a fost introdus de legiuitor în vederea stabilirii unui alt efect pe care îl are sancțiunea nulității asupra actelor de procedură și anume acela de desființare a actelor întocmite ulterior celui nul, cu condiția ca acestea din urmă să fie dependente de actul declarat nul. Având la baza clasificarea nulităților prezentată într-un subcapitol anterior, putem spune că aici legiuitorul face referire la nulitățile derivate, care apar asupra actelor de procedură ce nu prezintă o existență de sine stătătoare.
În continuare voi prezenta un caz practic ce vizează acest efect de desființare a actelor întocmite ulterior. Este vorba despre Decizia nr. 943 din 31 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, Secția I Civilă. Judecata a început prin acțiunea intentată împotriva statului în vederea restituirii către reclamantă a unor venituri obținute pe baza exploatării unor terenurile între momentul preluării de către stat a acestora și momentul reconstituirii efective a proprietății asupra acestora. Tribunalul Vâlcea s-a pronunțat în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii pe motiv că reclamanta dorește să fie despăgubită fără a parcurge pașii prevăzuți în cadrul legii fondului funciar. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a introdus apel, soluționat de către Secția Civilă a Curții de Apel Pitești, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare ca urmare a respingerii în mod greșit, cererea nefiind cercetată sub toate aspectele în fața primei instante. Pe parcursul judecății în fața instanței de apel, reclamantele au introdus cerere de recuzare cu privire la anumiți magistrați, cerere care a fost respinsă de Curtea de Apel Ploiești fără motivare. Totodată, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre, fără a respecta principii fundamentale din cadrul procesului civil. Ca urmare, a fost admis recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de recuzare, din cauza nemotivării acestei respingeri. Soluția în acest caz este cea a casării cu trimitere. Așadar, încheierea pronunțată de Curtea de Apel asupra cererii de recuzare este nulă, ceea ce atrage și nulitatea deciziei pronunțată asupra apelului, în conformitate cu art.179 alin.(3).
În ultima parte a art.179, este exprimat expres faptul că actul de procedură continuă să producă efecte juridice indiferent dacă acesta este lovit de sancțiunea nulității, cu condiția că respectivele efectele să nu aibă ca fundament natura proprie a actului.
Concluzii
În această ultimă parte a lucrării voi prezenta concluziile cu privire la aspectele teoretice și practice ce vizează actele de procedură.
În ceea ce privește actele de procedură am ajuns la concluzia că, deși nu prezintă o definiție legală din cauza naturii juridice variabile pe care o prezintă, ele sunt foarte importante pentru că reprezintă un element esențial din cadrul activității judiciare, întrucât procesul începe prin intermediul unui act de procedură prin care se realizează exercițiul acțiunii civile și se finalizează tot prin intemediul unui astfel de act, respectiv prin hotărârea judecătorească. Totodată am stabilit principalele trăsături ale acestora, trăsături care le diferențiază de celelalte acte juridice și de asemenea condițiile obligatorii pentru ca actele de procedură să fie valabil încheiate.
Un alt aspect foarte important în ceea ce privește actele de procedură vizează modalitatea de citare și de comunicare a acestora. Citarea este unul dintre cele mai importante acte de procedură pentru că doar prin întocmirea acestuia atunci când este necesar, se respectă unele dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare și contradictorialitatea. Foarte important în ceea ce privește procedura citării este locul în care se consideră îndeplinită această procedură, aspect reglementat în cadrul art.155 din NCPC. Astfel că, legislația prevede în cadrul acestui articol locul în care trebuie să fie citate părțile din proces, făcând distincție între persoanele juridice de drept public, cele de drept privat și persoanele fizice.
În urma analizei articolelor din legislația în vigoare, am ajuns la concluzia că pentru a se considera valabil îndeplinită procedura de citare este necesar să fie îndeplinite anumite condiții. Astfel, prima dintre acestea este aceea că, comunicarea citației trebuie să se facă persoanei îndreptățită să primească respectivă citație, însă legea reglementează și situația în care această persoană nu este găsită la domiciliu. În ceea ce privește condițiile îndeplinirii procedurii de comunicare prin poștă, aceasta se consideră îndeplinită în conformitate cu prevederile legale doar în momentul în care destinatarul semnează confirmarea de primire a actului respectiv sau în caz de refuz, în momentul în care funcționarul însărcinat cu distribuirea corespondenței procedează la consemnarea refuzului destinatarului.
Alt aspect foarte important cu privire la actele de procedură este cel privind sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a întocmirii acestora. Cea mai importantă sancțiune este nulitatea. Nulitatea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce apare ca o consecință a nerespectării cerințelor prevăzute de legislația în vigoare, cerințe care pot fi atât de formă cât și de fond și are ca scop lipsirea de efecte a actelor de procedură în cauză, fie total, fie parțial, în funcție de tipul cerințelor legislative încălcate.
Analizând articolele din NCPC care stau la baza nulității actelor de procedură am ajuns la concluzia că acestea pot fi împărțite în mai multe categorii în funcție de diferite criterii. Foarte importantă este distincția dintre nulitatea condiționată de existența unei vătămări și nulitatea necondiționată. Așadar, pentru a putea fi invocată nulitatea este necesar să fie îndeplinite anumite condiții și anume: întocmirea actului de procedură respectiv trebuie să încalce cerințele prevăzute de lege; prin încălcarea acestora, actul de procedură a dus la producerea unei vătămării uneia dintre părțile din cadrul procesului de judecată; nu există niciun alt mod de înlăturare a vătămării produse, cu excepția desființării actului respectiv. Pe de altă parte există nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, nulitate care apare atunci când sunt încălcate condiții extrinseci actului de procedură.
În concluzie, nulitatea este una dintre cele mai importante sancțiuni și prezintă efecte importante prevăzute expres de legislația în vigoare, efecte care constau în desființarea totală sau parțială a actului, precum și desființarea unor acte ulterioare, în anumite condiții.
Bibliografie
Andreea Ciurea, Fișe de procedură civilă 2016.Ediția a III-a adăugita și revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2016
Claudia Roșu, Drept procesual civil.Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2016
Druga Dana Larisa, Drept Procesual Civil-suport de curs, București, 2012
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil , Ediția I, Editura Hamangiu, București, 2015
Gabriel Boroi-coordonator, Noul Cod de Procedura Civilă. Comentariu pe articole, Volumul I, Editura Hamangiu, București, 2013
Ioan Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, Volumul I. Principii și instituții generale.Judecata în fața primei instanțe, Editura Universul Juridic, București 2014
Ioan Leș, Noul Cod de Procedura Civilă. Comentariu pe articole, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2015
Mihaela Tăbârca, Drept Procesual Civil,Volumul I-Partea Generală, Editura Universul Juridic, București 2013
Stelian Ioan Vidu, Aspecte privind modalitățile și procedura de comunicare a actelor de procedură potrivit noului Cod de procedură civilă, Revista de studii și cercetării juridice Nr.4/2013
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual Civil.Drept execuțional civil.Arbitraj.Drept notarial, Editura Național, București, 2013,
Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Noul Cod de Procedura Civil comentat și adnotat, Volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2013
Viorel Terzea, Noul Cod de Procedură Civilă adnotat, Editura Universul Juridic, București, 2016
Legislație și site-uri
Legea 134/2010 privind Codul de procedura Civilă republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din 10 aprilie 2015
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011
http://www.curieruljudiciar.ro
Jurisprudență
ICCJ, Decizia nr.110 din 15 ianuarie 2008, conform paginii web
ICCJ, Decizia nr.943 din 31 martie 2015, Sectia Civila, conform paginii web
Curtea de Apel București, Decizia Civilă Nr. 336 din 11.02.2014, conform paginii web
Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 39 din data de 22.02.2011, conform paginii web
Tribunalul Cluj, Decizia Civila Nr. 344/2012, conform paginii web
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Si Practice Privind Actele de Procedura (ID: 110460)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.