Aspecte Specifice ALE Relației Dintre Politica Comercială ȘI Cea ÎN Domeniul Concurenței

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific: Student:

Prof. univ. dr. Dumitru Miron Zaharia Răzvan George

BUCUREȘTI

2016

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

ASPECTE SPECIFICE ALE RELAȚIEI DINTREPOLITICA COMERCIALĂ ȘI CEA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

– LUCRARE DE LICENȚĂ –

Coordonator științific: Student:

Prof. univ. dr. Dumitru Miron Zaharia Răzvan George

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

Relația dintre politica comercială si politica in domeniul concurenței s-a aflat de numeroase ori în centrul multor dezbateri, datorită interconexiunii scopurilor, mijloacelor și instrumentelor acestora, dar și necesității de a coordona cele două politici în vederea obținerii unei politici economice riguroasă.

O politică concurențială este absolut necesară deoarece agenții economici împreună cu autoritățile publice pot avea diferite comportamente care provoacă multiple distorsiuni în mediul concurențial. Ea are ca scop asigurarea unui cadru necesar manifesării unei concurențe loiale prin diferite reglementări elaborate de fiecare stat.

Procesul de liberalizare a comerțului internațional și globalizarea producției sunt două direcții ce au un impact major în economia mondială. Ridicarea sistematică a barierelor comerciale a provocat acțiuni de distorsionare a relațiilor de concurență naturală săvârșite de către agenți economici care vizau ocuparea de poziții avantajoase în noile condiții de piață.

Examinând relația dintre cele două politici este o sarcină interesantă si provocatoare în același timp. Este imperios necesar să ne întrebăm dacă există o legătura între cele două și dacă putem exploata aceasta cu scopul avansării si imbunătățirii politicilor concurențiale și să oferim un raspuns diferitelor probleme și divergențe născute în mediul concurențial internațional.

Scopul acestei lucrări este de a face distincția între cele două politici mai clară analizând numeroasele suprapuneri de planuri, influențele reciproce și interdependențele între mijloacele lor.

Capitolul 1

Aspecte definitorii ale politicii comerciale

,,Politica comercială se poate defini ca totalitatea reglementărilor adoptate de către un stat(cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină’’

Politica comercială a fiecărui stat reprezintă o parte importantă din politica sa economică deoarece vizează relațiile externe ale acestuia. Aceasta determină modul de conectare a politicii economice a unui stat la economia mondială influențând echilibrul schimburilor comerciale în plan internațional. Prin dezvoltarea și practicarea unei politici comerciale, autoritățile publice modelează gradul de permeabilitate a frontierei comerciale în privința mărfurilor provenite din piețe externe, ținând cont de nivelul de protecție necesar sectoarelor indigene și urmărind stimularea producției pentru export.

Astfel putem spune că politica comercială se află sub o dublă constrângere: pe de o parte, este influențată de celelalte măsuri componente ale politicii economice dezvoltată de către stat, iar pe de altă parte, este influențată și de politica economică desăvârșită de celelalte state.

Obiectivele politicii comerciale

Obiectivul principal al politicii comerciale este dezvoltarea economică a națiunii. Plecând de la teoria ricardiană, putem spune că o politică comercială urmărește obținerea și fructificarea avantajelor comparative din relațiile comerciale cu alte state prin exportul de mărfuri competitive și importul de bunuri pentru care există condiții mai puțin avantajoase de producție în interiorul granițelor. Prin specializarea internațională, adică direcționarea resurselor statului către sectoarele care sunt eficiente și capabile să producă valoare adăugată, o națiune poate atinge o dezvoltare economică echilibrată precum și o elevare a nivelului general de bunăstare.

Sintetizând, putem spune că o politică comercială urmărește următoarele obiective generale:

Ocuparea favorabilă a unei poziții în diviziunea internațională a muncii;

Asigurarea unei structuri a schimburilor care să valorifice resursele națiunii;

Îmbunătățirea termenilor schimbului cu mediul extern;

Asigurarea optimului dinamic al balanței comerciale;

Încurajarea dotării cu tehnologie.

Obiectivele specifice ale politicii comerciale din fiecare stat se bucură de particularități aseamănătoare, dar prezintă și numeroase diferențe din cauza anumitor factori de natură economico-geografică: dimensiunea țării, poziționarea pe hartă, numarul de locuitori, potențialul economic, evoluția economiei mondiale etc.

Tipologii de politică comercială

Analizând diverse modalități de combinare atât a barierelor puse în calea comerțului dar și a măsurilor de liberalizare a schimburilor comerciale, aplicate de către o multitudine de state în diverse perioade de timp, apar diverse modele și atitudini în privința relațiilor ce se stabilesc între o economie națională și mediul comercial extern. Deși în practică nu există modele general aplicabile în domeniul politicilor comerciale, în evoluția comerțului internațional s-au evidențiat anumite tipuri standard de politici comerciale precum:

Politica autarhică;

Politica de liber schimb;

Politica protecționistă.

Autarhia poate fi definită ca o izolare totală a economiei unui stat față de circuitul economic modial, orientându-se exclusiv spre interiorul granițelor. Filozofia politicii autarhice presupune sistarea importurilor, deci nevoile de consum se bazează doar pe produția internă. Acest tip de politică comercială aduce prejudicii grave structurilor productive și proceselor de specializare internațională, ducând inevitabil către degradarea economiei. La baza acestor practici au stat diverși factori interni (programe de dezvoltare bazate pe prejudecăți, bogăția resurselor) dar și externi (embargouri și sancțiuni comerciale impuse din variate rațiuni).

Politica de liber schimb are punctul de plecare în teoriile enunțate de către Adam Smith în cartea sa ,,The Wealth of Nations’’ publicată în 1776 , dar și în teoria avantajelor comparative a lui David Ricardo. De mai bine de două secole, majoritatea economiștilor au aceptat aserțiunea că liberul schimb al bunurilor și serviciilor între națiuni duce la o creștere a nivelului general de bunăstare. Liberul schimb este general definit ca absența restricțiilor din calea comețului internațional. Filozofia liberului schimb pune accentul pe caștigurile obținute în urma specializării internaționale. În opinia lui David Ricardo ,, avantajul relativ ar asigura în mod spontan și automat nu numai alocarea rațională a resurselor, deci o diviziune optimă a muncii, ci și avantajul reciproc în favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia universală a intereselor acestora’’. Un comerț lipsit de bariere contribuie la îmbunătățirea performanțelor economice prin alocarea rațională și eficientă a resurselor deținute de către o țară ,dar și prin sporirea productivității acestora. O națiune care produce bunuri pentru o anumită piață de dimensiuni mari în care comerțul este lipsit de bariere, are posibilitatea de a se dota cu tehnologii moderne și este motivată să găsească soluții inovatoare pentru imbunătățirea proceselor de producție. Comerțul internațional derulat pe fondul unui schimb liber creează un mediu propice transferului de tehnologie pe de o parte, iar pe de altă parte, sporește competitivitatea stimulând actorii economici să eficientizeze procesele de producție. . Astfel putem spune că liberul schimb favorizeză creșterea productivității muncii.

În lista de caștiguri aduse în urma practicării liberului schimb se regăsește și creșterea responsabilității comercianților față de consumatori. Un exemplu ce susține acest argument se poate observa în impactul benefic adus asupra practicilor de afaceri ale unor companii de către procesul de extindere internațională a lanțului de restaurante McDonald’s. În unele state, standardele de igienă a grupurilor sanitare lăsau de dorit. După deschiderea primelor restaurante McDonald’s, care aveau standarde înalte în acest sens, competitorii au fost constrânși sa-și modifice standardele. În Rusia, în urma deschiderii primului restaurant, un angajat era desemnat să explice clienților că personalul zâmbește pentru că îi face placere să-i servească, nu pentru că acesta râde de ei. O altă practică instaurată de către McDonald’s este primul venit-primul servit, care a fost adoptată rapid ca normă principală de conduită de către toate restaurantele din Coreea de Sud.

Cei mai notabili critici ai politicii de liber schimb sunt apărătorii mediului înconjurător. Ei consideră ca acest tip de politică comercială este catalizatorul procesului de degradare a mediului ambiant, deoarece reduce barierele puse în calea fluxurilor comerciale internaționale permițând astfel dezvoltării multor companii care or să consume mai multe materii prime și inevitabil se va crea mai multă poluare. Un comerț liber nu este cauza directă a poluării, ci mai degrabă absența sau slaba concepere și aplicare a politicilor ecologice. Comerțul liber duce la transfer de tehnologii către țările în curs de dezvoltare, ce permite o creștere a veniturilor și favorizează într-un final achiziționarea unor tehnologii mai puțin poluante. Înlocuirea scuterelor autohtone poluante din India cu unele mai puțin poluante produse în Japonia, de exemplu, ar aduce imbunătățiri semnificative în privința calității aerului. Un alt argument care provoacă crezul ecologiștilor cu privire la relația comerț liber-poluare este adus de către un studiu făcut de către specialiști. Aceștia au reușit să demonstreze faptul că un comerț liber nu implică degradarea mediului ambiant(dacă deschidere către piețele internaționale aduce o creștere atăt a productivității cât și a veniturilor cu 1%, atunci nivelul poluării scade cu 1%).

Politica protecționistă

Protecționismul are ca principală trăsătură impiedicarea accesului pe piețele autohtone a produselor de proveniență străină. Măsurile protecționiste sunt determinate de necesitatea apărării suveranității și economiei autohtone, dar și a intereselor consumatorilor și producătorilor indigeni. Fiind un segment particular al politicii comerciale, protecționismul joacă un rol important în ceea ce privește relațiile economice internaționale. Autoritățile publice din aproape toate țările sunt puse sub presiuni exercitate de către companii în vederea sporirii sau ameliorării nivelului de protecționism. Cele eficiente, care produc bunuri destinate exportului, doresc adoptarea unei politici comerciale orientată către un comerț lipsit de bariere. În același timp, din tabăra adversă, companiile ce se simt amenințate de către concurența externă, se stăruie să obțină protecție din partea autorităților. Cu alte cuvinte, nivelul de protecționism diferă de la un sector la altul, de la o țară la alta și de la o etapă la alta. Fiecare stat folosește un instrumentar tarifar și netarifar diferit în funcție de obiectivele pe care vrea să le atingă. Multe state adoptă anumite măsuri de politică comercială convenite de pe urma unor negocieri comerciale bilaterale și multilaterale. Însă, sunt cazuri în care statele se abat de la principiile fundamentale ale comerțului internațional și de la diferite angajamente comerciale stabilite la nivel multilateral, regional sau bilateral. Sunt o multitudine de rațiuni ale apelării la măsurile de protecție, care produc diferite efecte în circumstanțe diferite.

În urma prezentării tipologiilor de politici comerciale, putem supoza că masurile de politică comercială alese de către decidenții de politică economică oscilează între două extreme(Schema numarul 1). O extremă este definită de impunerea guvernului a unor măsuri extrem de restrictive astfel încât comerțul internațional devine inexistent (Autarhia). La cealaltă extremă, guvernul adoptă o politică comercială de tip ,,laissez faire”, neimplicându-se în acțiuni menite să impiedice sau să încurajeze comerțul liber cu bunuri și servicii(Comerț liber).

Schema nr. 1 – Limitele Politicii Comerciale

Sursa: Adriana Giurgiu, Comerțul intraeuropean: o nouă perspectivă asupra comerțului exterior al României, București, Editura Economică, 2008, p. 64

Este puțin propabil ca o situație pur autarhică sau una pură de comerț liber să existe în lumea reală. În practică, o politica comercială a unui stat se situează pe o poziție aflată între capetele axei din figura de mai sus. Unele state au o politică comercială orientată puternic către un comerț liber, spre exemplu Hong Kong sau Singapore. Alte țări însă, cum ar fi Cuba și Coreea de Nord s-au aflat lungi perioade de timp la celălalt capăt al axei, promovând economii relativ închise.

Decidenții și analiștii de politică economică, care preferă o politică protecționistă în schimbul celei de liber schimb, aduc diverse argumente care să le susțină alegerea.

Argumentul menținerii locurilor de muncă. Lucrătorii din diverse companii cu tradițe aflate în țări dezvoltate se află de multe ori sub amenințarea importurilor venite din țările în care forța de muncă este mai ieftină și cer autorităților protecție împotriva concurenților externi. Oficialii guvernamentali oferă protecție acestor sectoare amenințate pentru a nu risca o creștere a șomajului in aceste zone.

Argumentul apărării naționale. Acest argument este folosit pentru justificarea ocrotirii anumitor sectoare economice care oferă autoaprovizionarea cu diverse produse agroalimentare, utilaje, mașini, tehnologii și multe alte materii prime strategice. Autoaprovizionarea unui stat devine necesară în cazul derulării unor evenimente politico-militare nefavorabile țării respective.

Argumentul industriilor tinere (engl. Infant industries). Acest argument este adus în urma ocrotirii unor industrii incipiente,care dispun de avantaje comparative, până în momentul atingerii stadiului de maturitate, punct în care pot face față concurenților de pe piețele externe.

Argumentul determinanților comerțului strategic. Acesta este derivat din teoria comerțului strategic care spune că maximizarea bunăstării naționale este realizabilă dacă se aplică acel tip de politică comercială propice creșterii competitivității firmelor indigene la nivelul sectoarelor extrem de oligopolistice.

Argument de politică industrială. Autoritățile din mai multe țări, în diferite perioade de timp, au încercat să țintească acele sectoare interne strategice pentru care să pună în aplicare programe de promovare a competitivității interne cât și externe, cu scopul dezvoltării economice viitoare a statului. Exemple de sectoare strategice care obțin sprijin guvernamental sunt : industria noilor materiale, biotehnologiile sau industria aerospațială.

Argumentul presiunii grupurilor de interese(engl. Public choice analysis). De multe ori guvernele au fost surprinse adoptând anumite politici care s-au dovedit a fi în defavoarea firmelor străine chiar și a cetățenilor. Acest lucru se întâmplă din cauza unor grupuri de interese care au destulă forță să afecteze anumite procese decizionale la nivel guvernamental. Practicile acestor grupuri de interese influențează adoptarea unor legi care le favorizează dar și blocarea actelor normative care le dezavantajează.

Fundamente ale politicii în domeniul concurenței

Motivația firmelor din diverse sectoare de a conlucra sau de a se asocia, sau de a obține o poziție cât mai favorabila, chiar dominantă, pe un segment de piață, este prezentă mereu indifierent de imperfecțiunile pieței. Comportamentul anticoncurențial se naște din dorințele agenților economici de a obține profituri înalte, putere și independență în luarea unor decizii, o stabilitate productivă pe piață etc.

Unii economiști consideră că acest comportament al firmelor poate fi cuantificat, prevenit dar și sancționat atunci când este cazul prin controale administrative sprijinite prin reglementări legale. Pe de altă parte, sunt economiști care sunt de părere că stabilirea și menținerea unui nivel al proprietății publice, în anumite sectoare, este o modalitate alternativă de control.

Prin urmare, apare nevoia de existență a unui mecanism care să corecteze imperfecțiunile pieței și să ofere un nivel de eficiență economică, un mecanism cunoscut sub numele de politică în domeniul concurenței.

Un alt motiv este dat de existența cartelurilor internaționale ce operează la nivel transfrontalier și reușesc să sublinieze anumite erori și neputințe ce se regăsesc în legislațiile naționale. Pe langă asta, diferențierea între politica comerciala si cea concurențială este greu de făcut, existând influențe, interdependențe și suprapuneri ale scopurilor, instrumentelor și elementelor dintre cele două.

Influența pe care concurența o are asupra pieței, din punct de vedere al repartiției optime a resurselor atrase, echilibrului și eficienței, este declanșatorul unui alt motiv de susținere a existenței și funcționării unei politici a concurenței.O altă rațiune a existenței unei astfel de politici este maximizarea bunastării sociale, considerată de specialiști a fi rezultatul creșterii eficienței economice, sub o dublă ipostază:

Eficiență alocațională, ce se referă la distribuirea resurselor acelora care le atribuie cea mai mare avaloare.

Eficiența X, care presupune minimizare costurilor de producție la un nivel de preț al factorilor de producție.

Obiectivele politicii în domeniul concurenței

Politica în domeniul concurenței este concepută pentru depistarea și prevenirea acelor comportamente considerate neconcurențiale săvârșite de către participanții de pe piață. Mijloacele cu care operează această politică au un caracter aparent limitator deoarece sunt concepute mai degrabă pentru ingrădirea unor acțiuni decât promovarea acestora. Sunt concepute pentru limitarea unor practici pentru a nu deveni anticoncurențiale mai degrabă decât pentru a încuraja concurența.

O rezumare a principalelor obiective ale unei politici concurențiale poate fi făcut astfel:

Stabilirea unui mediu concurențial adecvat în vederea alocării eficiente a resurselor;

Creșterea bunăstării consumatorilor;

Protecția agenților economici concurenți, în special firmele mici și mijlocii;

Redistribuirea veniturilor în economie;

Abordări privind politica concurențială

De-a lungul timpului au existat mai multe școli de gândire care au avut percepții diferite în ceea ce înseamnă o politică în domeniul concurenței și implicațiile ei asupra aserțiunii ,,buna funcționare a pieței’’. Cei mai mulți specialiști consideră ca atingerea celui mai înalt nivel al bunăstării economice se poate realiza doar prin asigurarea funcționării corespunzătoare a pieței care determină o alocare eficiente a resurselor; obiectiv ce poate fi atins dacă piețele sunt caracterizate de concurență. Dincolo de acest aspect, există numeroase controverse în ceea ce privește politica concurențială, cu argumente pentru o politică relaxată dar și pentru o politică riguroasă.

Abordare de tip ,,laisser-faire’’

În SUA, până la victoria lui Ronald Regan în 1980, s-a observat o tendință de a întări politica antitrust fiind mai permisivi față de anumite practici precum fuziuni și înțelegeri verticale, mai ales în sectoare precum telecomunicații. Adepții acestei teorii economice de tip ,,laisser-faire’’, plecând de la premisa nerealistă de concurență perfectă, considerau că evoluția concentrărilor de afaceri trebuia lasată la latitudinea pieței.

Abordare de tip protecționistă

Prin acest tip de abordare, se pun în balanță costurile unei alocări ineficiente a resurselor și beneficiile resimțite în plan social sau politic. Ca și exemple putem lua dezvoltarea campionilor europeni pentru a concura pe piața globală sau cartelurile de criză. Justificarea acestor abordări este preponderent incoerentă, argumentele fiind mai mult de natură socială sau naționalistă.

Pe lăngă cele două abordări de mai sus care fac abstracție de politica în domeniul concurenței, se poate observa o a treia perspectivă, care sprijină acest domeniul fiind în contradicție cu concentrarea puterii economice.

Abordare liberal-democratică

Această perspectivă sprijină concurență în sine, având la bază concepte politici precum libertatea și democrația. Concentrările de putere economică sunt considerate a fi antidemocratice în situația în care au obținut protecție sau privilegii speciale prin anumite tactici politice subtile. Adepții acestui tip de filosofie cred într-o politică concurențială riguroasă care să combată practici anticoncurențiale de tipul abuzului de putere dominantă, fuziunilor cu efecte anticompetitive etc.

Conceptul de piață relevantă

În abordarea pieței prin prisma politicii concurențiale între numeroși actori economici este important conceptul de ,,piață relevantă’’. Pe acesta putem observa esența competiției, iar întelegerea și delimitarea sa cu exactitate constituie lucruri absolut necesare aplicării corecte și eficiente a unei legislații a concurenței. Între identificarea pieței relevante și identificarea produselor ce pot fi substituibile aflându-se într-o relație de echivalență.

Piața relevantă înglobează următoarele dimensiuni fundamentale:

Piața produsului – din punct de vedere al cererii reprezintă întreaga gamă de produse ce pot fi interșanjabile, iar din punct de vedere al ofertei înțelegem întreaga gamă de produse care poate fi substituită de către alte produse aflate deja pe piață.

Piața geografică – se referă la o zonă geografică unde condițiile concurențiale se aseamănă. Din punct de vedere al cererii se poate defini ca posibilitatea substituirii produselor comercializate sau produse în multiple zone geografice. Limitele pieței geografice sunt conturate de diferiți factori cum ar fi bariere comerciale, reglementări și costurile de transport.

Piața produsului este mult mai greu de definit, în principal din cauza dorinței companiilor controlate de a avea o definiție cât mai cuprinzătoare, spre deosebire de piața geografică care este mai bine caracterizată și mai puțin contestabilă

Piața în dimensiune temporală – această distincție este dificil de conturat deoarece o definire corectă se poate face pe baza modificărilor produse în structura pieței intr-o unitate de timp. Sunt o mulțime de factori și fenomene ce pot produce o anumită volatilitate a pieței în timp cu implicații în creșterea sau scăderea numărului de competitori sau apariția de sectoare noi mult mai atractive.

Astfel, în urma celor prezentate mai sus, putem spune că o definire exactă a pieței relevante nu se poate realiza, din cauza sensibilității dimensiunilor fundamentale componente, ci este aproape mereu aproximativă.

În teoria economică sunt expuse mai multe tipuri de concurență. Concurență perfectă este un model ideal a teoriei economice care duce la cea mai bună desfășurare a schimburilor comerciale, bazându-se pe supoziții precum atomicitatea pieței, omogenitatea, deținerea de informații corecte și complete, acces egal la tehnologie, mobilitatea resurselor și intrarea liberă pe piață. Concurența imperfectă este starea de pe piață în care supozițiile ce stau la baza concurenței perfecte nu sunt îndeplinite, implicănd astfel nașterea unor structuri monopoliste(monopol, oligopol, monopson, oligopson).

Concurența directă reprezintă oferirea de către producători a unor produse similare care satisfac aceleași nevoi. Concurența indirectă se caracterizează prin oferirea de bunuri similare care satisfac nevoi diferite, bunuri diferite care se adresează acelorași tipuri de necesități sau oferirea de produse sau servicii diferite spre satisfacerea unor nevoi diferite.

Concurența loială este întâlnită atunci cand toți agenții economici ofertanți se comportă pe piață conform uzanțelor cinstite și respectă normele considerate corecte în cadrul reglementărilor în vigoare. Concurența neloială face se caracterizează prin folosirea unor practici considerate incorecte (neloiale) de natură extraeconomică cu scopul de consolidare sau extinderea poziției pe anumite piețe, sau utilizarea unor acțiuni discriminatorii precum acordarea de stimulente.

Capitolul 2 Politici comerciale vs. Politici în domeniul concurenței

Între politica comercială și cea concurențială se stabilește o relatie biunivocă. O politică comercială înclinată mai mult spre liberalism atrage o politică în domeniul concurenței mult mai riguroasă. În schimb, o politică comercială protecționistă determină o modificare a climatului concurențial pe piețele interne dând astfel naștere unor comportamente adesea neloiale din partea producătorilor ce se bucură de faptul că sunt protejați. Cele două politici tind să atingă un obiectiv comun, anume stimularea concurenței. Este corectă afirmația că atingerea acestui obiectiv comun este făcută prin mijloace diferite, iar din cauza interdependențelor dintre ele se poate observa nevoia unei combinări eficiente pentru atingerea scopului. Prin reducerea sau eliminarea barierelor comerciale de intrare pe o piață, politica comercială reușește să stimuleze concurența acționând preventiv, în timp ce politica comercială acționează mai degrabă curativ prin depistarea,combaterea și sancționarea acelor practici considerate neloiale. În schimb, dacă politica comercială este una protecționistă, orientată spre anumite sectoare și politica în domeniul concurenței favorizează alte sectoare, putem asista la o trecere dintr-o relație de complementaritate la o relație de contradicție. În prezent putem vorbi de o intensificare a practicilor anticoncurențiale și înlocuirea barierelor comerciale “oficiale” folosite pentru anumite sectoare cu bariere “informale” rezultate din acțiunea unor agenți economici privați.

Practicile firmelor cu efect distorsionant al relețiilor normale de concurență

Aranjamente de integrare orizontală. Acest tip de înțelegere se stabilește între cel puțin două firme care se află într-un stadiu al producție similar sau la un nivel asemănător al lanțului generator de valoare adăugată. Firmele implicate în aceste aranjamente iau măsuri precum setarea unui preț fix comun pentru produsele lor, limitarea duratei de viață al acelorași produse etc. , cu scopul de a nu concura unul în defavoarea altuia. Spre exemplu, firmele X, Y și Z împart aceeași piață între ele în țara A, și decid unanim să stabilească un anumit nivel al prețului produselor lor astfel încât să prevină pătrunderea firmelor străine pe acea piață. Aceste tipuri de practici sunt sancționate de teoria economică, deoarece provoacă distorsiuni în funcționarea piețelor, restricționează concurența și reduc beneficiile consumatorilor.

Aranjamente de integrare verticală se stabilesc între firmele aflate pe nivele diferite ale circuitului creator de valoare adăugată. De cele mai multe ori, acest tip de înțelegere cu caracter anticoncurențial se stabilește între un producător și distribuitorii săi. Dacă producătorul se bucură de o poziție dominantă pe piață își poate forța distribuitorii să ia parte la aceste practici deoarece, aflându-se pe acea poziție de monopol, le poate refuza aprovizionarea fară vreo motivație certă.

Contractarea exclusivă reprezintă un alt exemplu, în care un producător iși oferă bunurile distribuitorului cu condiția ca acesta să nu distribuie produse competitive, iar în cazul unei exclusivități reciproce și distribuitorul impune condiția ca producătorul sa nu aprovizioneze distribuitorii concurenți. Această înțelegere împiedică competitorii să aibe acces la piață. O practică comercială abuzivă de multe ori întâlnită în cazul contractării exclusive este interzicerea exportului sau refuzul aprovizionării unor importatori în paralel. Spre exemplu, X (producătorul) are un contract de exclusivitate cu Y(distribuitor) căruia îi îngrădește posibilitatea vânzării bunurilor pe piața externă cu scopul de a concura cu ceilalți distribuitori(fără contract de exclusivitate cu X), care cumpără produse la un preț mic de pe piețe externe și le vând la un preț mai mare pe piața internă.

Un al exemplu de practică comercială abuzivă este vânzarea legată, prin care producătorul îl obligă pe distribuitor să accepte o cantitate mai mare decât dorește. În plus, producătorul poate recurge la impunerea unui preț de revânzare lasându-l pe distribuitor fără posibilitatea alegerii propriului adaos.

O altă practică distorsionantă venită din partea producătorului este fixarea diferențiată a prețurilor ce este caracterizată ca vânzarea produselor la prețuri variate către clienți diferiți, făcând abstracție de calitatea sau cantitatea oferită. Fixarea unor prețuri de transfer între societatea mamă și filiale exemplifică cel mai bine acest tip de abuz. Societatea mamă își aprovizionează filialele cu produse la prețuri mult reduse în timp ce concurenții sunt nevoiți să plătească prețuri mai mari. Astfel, reducându-și costurile de produție, filialele pot practica un nivel redus de preț înlăturând concurenții incapabili să-și reducă costurile de pe piață. În consecință filialele obțin o poziție dominantă pe piață, chiar de monopol.

Fuziunile

O fuziune între două sau mai multe firme poate genera efecte anticopetitive în afara granițelor țării unde fuziunea a avut loc. Dezvoltarea campionilor naționali prin fuziunea firmelor indigene poate obstrucționa potențiale firme străine să intre pe piața domestică.

Fuziunile verticale sunt cele care se stabilesc între companii aflate pe diferite nivele ale valorii lanțului de producție. spre exemplu, achiziționarea de către un producător a unui distribuitor poate afecta distribuția celorlalți producători. În mod similar, achiziționarea de către un producător de produse X a unui furnizor de componente Y poate duce la o criză de aprovizionare a celorlalți producători de produse X cu componente esențiale Y. În ambele cazuri, efectele negative sunt suportate de competitori, neimplicați fiind în procesul de fuziune sau achiziție.

Un alt tip de fuziune este cea orizontală, ce se pentrece între două sau mai multe firme producătoare de produse similare care se adresează aceluiași grup de consumatori. Acest tip de fuziune poate crea sau întări o poziție dominantă pe piață ce poate fi exploatată pe cheltuiala consumatorilor, deci poate produce efecte negative asupra bunăstării. Pe de altă parte, se pot crea și efecte benefice în ceea ce privește eficiența prin crearea economiilor de scară sau imbunătățirea capacității de inovare.

Abuzul de poziție dominantă

Conform reglementărilor europene poziția dominantă este condamnată doar în cazul în care aceasta este folosită în mod abuziv prin practicarea unor fapte cu caracter anticoncurențial care au ca efect prejudicierea consumatorului sau disturbarea bunei funcționări a comerțului.

Există două tipuri de comportamente, ce pot fi considerate abuzive, ale unui agent economic ce se bucură de o poziție dominantă:

Comportament de exploatare – conduită a firmelor dominante care exploatează puterea pe piață prin diferite acțiuni cum ar fi setarea unor prețuri de monopol sau reducerea voluntară a producție cu scopul de a crea o penurie de bunuri;

Comportament exceseiv – conduită a firmelor ce are ca efect excluderea concurenței sau concurenților prin crearea sau întărirea puterii pe piață.

Un abuz de poziție dominantă se poate manifesta prin următoarele ațiuni anticoncurențiale:

impunerea directă sau indirectă a unui preț de vânzare sau cumpărare sau a unor condiții comerciale nedrepte;

limitarea distribuției, avansului tehnologic sau a producției în defavoarea consumatorilor;

practicarea unor prețuri excesive sau de ruinare cu scopul de a scăpa de concurență sau vanzarea la export a produselor la un preț aflat sub costul de producție în același timp cu majorarea prețurilor acelorași produse, dar comercializate intern, pentru a acoperi difereța;

condiționarea încheierii unui contract de acceptare, de către partenerii comerciali, a unor clauze care stipulează prestații suplimentare ce nu au legătură cu obiectul contractului

aplicarea, în privința colaboratorilor comerciali, la tranzacții echivalente, a unor condiții inegale, creând un dezavantaj în poziția concurențială.

Cartelul

În general, firmele detestă competiția deoarece le reduce din profituri și le îngrădește anumite libertăți pe care le-ar putea avea pe piață, cum ar fi setarea prețului si a cantității produse. Pe orice piață, firmele concurente au tendința de a coordona atât nivelul proprie producții cât și nivelul prețurilor pentru a ”mima” cât mai mult monopolul. Prin urmare, se urmărește o creștere a profiturilor colective și individuale restricționând cantitățile de produse vândute în același timp cu creșterea prețurilor pe piață. Astfel putem defini cartelul ca un acord de înțelegere între firme ce aparțin aceleiași industrii, cu privire la fixarea prețurilor și împărțirea pieței pe care operează, în scopul maximizării profiturilor și înlăturării concurenței.

Un cartel trebuie să se dovedească a fi profitabil pentru ca membrii să ia parte la el, mai ales că acest tip de înțelegere este ilegală și prezintă riscuri asociate cu formarea și existența sa. Decizia de a lua parte la cartel depinde de anumiți factori. Cei mai importanți factori sunt nivelul de profitabilitate și riscurile și pedepsele aplicabile în cazul în care sunt prinși de autoritatea responsabilă supravegerii concurenței. Alți posibili factori sunt costurile coordonării și monitorizării cartelului, oportunitățile de a trișa și reacțiile cartelului față de membri care sunt prinși trișând.

În funcție de piața pe care acționează, putem distinge două tipuri de cartel: cartel internațional și cartel național. Cartelul internațional constă într-un grup de producători sau distribuitori localizați în țări diferite, care încheie un acord prin care limitează concurența între ei, fixând prețuri și împărțind piața. De puțin timp a fost documentat nivelul de distorsiune cauzat de un cartel internațional. Acest tip de înțelegere există de mai bine de 130 de ani, deși a existat o acalmie in ceea ce privește formarea lor după anii 1940 și 1950. Totuși după anii 1990 am asistat la o renaștere a lor. Cartelul nu este un fenoment recent și nici nu pot fi considerat un produs direct a procesului de liberalizare a comețului. Este posibil ca eliminarea sistematică a barierelor comerciale să fi facilitat firmele să recurgă la practici anticompetitive la un nivel transnațional.

Un cartel național implică o înțelegere între firme ce aparțin aceluiași sector de activitate din aceeași țară, cu privire atât la controlul lanțului de producție sau distribuție cât și a serviciilor post-vânzare pentru un anumit produs.

Atât cartelul internațional cât și cel național pot fi categorizate ca și carteluri de import sau export. Cartelul de import este mai mult orientată pe achiziționarea centralizată de materie primă cu scopul de a o furniza unei anumite ramuri a industriei. Pe cănd cel de export are în obiectiv piețele externe. Acesta din urmă, scapă adesea de sancțiuni din partea legii, aplicându-se ,,principiul efectului”( adică efectele nu sunt resimțite de piața internă).

Totuși, cu mici excepții, cartelurile sunt unanim condamnate și sancționate de către autorități deoarece sunt cea mai abuzivă practică dintre toate cele anticoncurențiale, cauzând cel mai mult rau consumatorilor și reducând bunăstarea. Depistarea unui cartel este probabil cel mai dificil lucru pe care autăritățile din domeniul concurenței îl au de făcut. Prin natura lor, cartelurile sunt create și își desfășoara activitățile într-un mod tacit. De aceea, obținerea dovezilor este greu de făcut și necesită o investigație amplă, consumatoare de timp și resurse guvernamentale.

Practici ale țărilor ce limitează accesul pe piață

Sunt căteva moduri în care autoritățile publice pot să îngreuneze și chiar să limiteze intrarea pe piață a firmelor externe.

Derogarea de la legile ce guvernează concurența. Țările au puterea să ofere în mod direct derogări de la legea concurenței, lăsând firmele interne să continue în practici de natură anticoncurențială. Această problemă a fost timpe de mai mulți ani supusă unui control atent. În general, acestă practică poate crea repercursiuni dincolo de granițele țării și, în mod special, poate afecta firmele străine care au ca scop accesul pe piețele respective. Îngrijorarea cu privire la această ”scutire” de la legea concurenței, este una serioasă, mai ales că nu există semne de disponibilitate din partea țărilor să limiteze domeniul de aplicare a acestor derogări.

Aplicarea strategică a legilor din domeniul concurenței. Autoritățile pot să aplice într-un mod strategic legislațiile lor naționale de concurență cu scopul de a promova ”campioni naționali”(engl. national champions) sau proteja firmele indigene în detrimentul celor străine. Se pot întreprinde măsuri strategice pentru protecția comportamentului anticoncurențial al firmelor autohtone, deoarece câștigă mai mult din aceste măsuri decât țările străine.

Limitarea investițiilor străine directe. Un mod prin care o firmă poate să acceseze o piață străină este prin investiții străine directe. Acțiunea unei țări de a da unei asocieri de firme dintr-o anumită industrie internă, puterea de a decide, de exemplu, dacă sunt sau nu de acord să acorde licențe firmelor individuale, poate duce la blocarea accesului pe piață a firmelor străine.

Slaba implicare a autorităților din domeniul concurenței poate impulsiona firmele să recurgă în practici anticompetitive pe o piață descurajând astfel posibilele firme să intre pe acea piață. Decidenții de politici pot adopta chiar un rol activ în acest sens prin încurajarea firmelor domestice să împartă piețele între ele, crezând că acest lucru va duce la stabilizarea unei anumite industrii interne aflate într-un stadiu incipient.

Interconexiuni între politica comercială și politica în domeniul concurenței

Relațiile dintre cele două politici au devenit din ce în ce mai complexe și au atras din ce în ce mai mulți analiști în urma a două mari fenomene înregistrate în ultima perioadă, și anume liberalizarea treptată a comerțului internațional și procesul de globalizare a producției.

Eliminarea treptată a barierelor din calea schimburilor comerciale a creat un mediu propice pentru agenții economici să recurgă la diverse practici de natură distorsionantă a relațiilor normale de concurență. Aceste acțiuni neloiale sau născut din două posibile motive:

în urma reducerii barierelor ce protejau piața internă a însemnat o creștere a competitivității din partea firmelor externe. Astfel s-a creat în rândul operatorilor economici interni o nevoie de autoprotecție ce s-a manifestat printr-o substituire a barierelor abolite cu unele de natură anticompetitive, menite să țină la distanță amenințarea externă.

dereglementare schimburilor comerciale internaționale oferă o perspectivă de obținere a unor profituri destul de mari încât să-i tenteze pe agenții economici să recurgă la diverse practici anticompetitive de tipul abuzului de poziție dominantă.

Fenomenul de globalizare aduce și el la rândul lui noi oportunități de derulare a practicilor anticoncurențiale ale firmelor. Problemele de concurență au căpătat tot mai mult o dimensiune transnațională pe măsura globalizării economiei. Astfel asistăm la apariția cartelurilor internaționale, înțelegerilor în domenii internaționale, concentrărilor economice mondiale, având efecte distorsionante ale climatului concurențial la scară globală.

Totuși, este corect să spunem că o politică comercială înclinată mai mult spre liberalism produce, mai mult sau mai puțin, o diminuare a capacității firmelor indigene de a manifesta vreo formă de dominație pe piață. Faptul că în instrumentarele utilizate de către cele două politici putem găsi elemente care se pot substitui între ele, nu înseamnă că acestea trebuie utilizate alternativ, ba din contră, trebuie folosite combinat.

Perspective diferite ale celor două politici – diferențe

Politica comercială și cea în domeniul concurenței au perspective diferite, ceea ce înseamnă că există diferențe clare între ele, dar nu înseamnă că similarități între cele două nu pot fi găsite. Printre aceste diferențe se numără sferele diferite asupra carora acționează, adresându-se unor distorsiuni economice diferite. Politica concurențială este în principal concentrată asupra practicilor anticoncurențiale săvârșite de către firme. Politica cât și legea în domeniul concurenței sunt concepute la nivel național având ca principal obiectiv protejarea atât a competiției cât și a consumatorilor locali. Pe de altă parte, politica comercială este orientată mai degrabă asupra practicilor săvârșite de către țări atribuindu-i astfel o dimensiune internațională.