Aspecte Privind Statutul Parlamentarului

ASPECTE PRIVIND STATUTUL PARLAMENTARULUI-CONTINUTUL MANDATULUI

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

STATUTUL PARLAMENTARULUI

1.1. Evoluția istorică a mandatului parlamentar în sistemul constituțional românesc

1.2. Natura juridică a mandatului parlamentar

1.3. Trăsăturile mandatului parlamentar

1.3.1 Generalitatea mandatului parlamentar

1.3.2. Independența mandatului parlamentar

1.3.3. Irevocabilitatea mandatului parlamentar

1.3.4. Protecția mandatului parlamentar

1.3.5. Mandatul imperativ si mandatul reprezentativ

CAPITOLUL 2

CONȚINUTUL MANDATULUI PARLAMENTAR

2.1. Dobândirea mandatului parlamentar

2.2. Durata mandatului parlamentar

2.2.1. Limita in timp a mandatului parlamentar

2.2.2. Inceperea mandatului parlamentar

2.3. Supleantii si vacanta circumscriptiei electorale

2.4. Drepturile și îndatoririle parlamentarilor

2.4.1. Dreptul parlamentarilor de a formula întrebări și interpelări

2.4.2. Posibilitatea parlamentarilor de a obține informații

CAPITOLUL 3

PROTECTIA CONSTITUTIONALA SI

REGLEMENTAREA MANDATULUI PARLAMENTAR

3.1. Utilitatea masurilor de protectie a mandatului parlamentar

3.2. Nulitatea mandatului imperativ

3.3. Măsuri de protecție a mandatului parlamentar

3.3.1. Incompatibilități

3.3.1.1. Incompatibilitatea între mandatul de deputat și mandatul de senator

3.3.1.2. Incompatibilitatea intre mandatul parlamentar și functiile publice

3.3.1.3 Incompatibilitatea mandatului parlamentar cu functiile private

3.3.2. Imunitatea parlamentara

3.3.2.1. Formele imunității parlamentare

3.3.3. Indemnizatiile, avantajele și serviciile la indemana parlamentarilor

3.3.4. Transparenta financiara

3.4. Răspunderi și sancțiuni

3.5. Incetarea mandatului parlamentar

CAPITOLUL 4

IMUNITATEA PARLAMENTARA DIN PERSPECTIVA

DREPTULUI EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI

4.1. Aspecte introductive privind imunitatea parlamentara in dreptul comparat și in

dreptul European

4. 1 .1. Imunitatea parlamentara in dreptul comparat

4.1.2. Imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea drepturilor Omului.

4.2. Imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea dreptului la un

proces echitabil

4.3. Imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea altor drepturi

4.4. Imunitatea parlamentara ca violare a drepturilor omului

4.4.1. Imunitatea parlamentara ca violare a dreptului la un proces echitabil

4.4.2. Imunitatea parlamentara ca posibila violare a altor drepturi

Concluzii

Bibliografie

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articolul

B. Of. – Buletinul Oficial

Cap. – capitolul

C.pen. – Codul penal

C. pr. Pen. – Codul de procedură penal

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

D.I.E. – Direcția de Integrarea Europeană

D.-L. – Decretul Lege

H.G. – Hotărârea de Guvern

Jud. – Județ

lit. – litera

M Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

O.G. – Ordonanța de Guvern

O.N.G. – Organizații nonguvernamentale

op. cit. – opera citată

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

p. – pagina

pct. – punctul

P.N.A.A. – Planul Național De Adoptarea a Acquisu-lui

R.R.D. – Revista Română de Drept

S.R.S.S. – Serviciul de reintegrare și supraveghere socială

Sect.pen. – Secția penal

t. – titlul

Trib. Supr. – Tribunalul Suprem

U.E. – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

Vol. – volumul

INTRODUCERE

Pentru lucrarea de licenta am ales ca temă “Mandatul parlamentar” care de-a lungul timpului a suferit mai multe schimbari. Lucrarea este structurata in patru capitole.

Astfel, primul capitol prezinta o scurta introducere privind statutul parlamentului si evidentiaza evoluția istorică a mandatului parlamentar în sistemul constituțional românesc, natura juridică a mandatului parlamentar precum si trăsăturile mandatului parlamentar.

Al doilea capitol prezinta continutul mandatului parlamentar si face referire la modul de dobândire a mandatului parlamentar, durata mandatului parlamentar, supleantii si vacanta circumscriptiei electorale si nu in ultimul rand drepturile și îndatoririle parlamentarilor.

Capitolul trei, protectia costitutionala si reglementarea mandatului parlamentar prezinta utilitatea masurilor de protectie a mandatului parlamentar, nulitatea mandatului imperativ, măsurile de protecție a mandatului parlamentar, răspunderile și sancțiunile, si incetarea mandatului parlamentar.

In capitolul patru este concretizata imunitatea parlamentara din perspectiva dreptului european al dreptului omului, si sunt evidentiate atat aspecte introductive privind imunitatea parlamentara in dreptul comparat și in dreptul European cat si imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea dreptului la un proces echitabil, imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea altor drepturi si nu in ultimul rand imunitatea parlamentara ca violare a drepturilor omului.

Imunitatea parlamentară este acea trasatură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor.

Mandatul parlamentar este o funcție publică cu care membrii adunărilor parlamentare sunt învestiți prin alegere, funcție al cărui conținut este determinat prin Constituție și în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității naționale. Durata mandatului este de 4 ani. Durata mandatelor celor două Camere ale Parlamentului este egală.

Imunitatea parlamentară este cunoscută, studiată și legiferată sub două forme și anume:

a) lipsa răspunderii juridice;

b) inviolabilitatea parlamentarului.

Iresponsabilitatea și inviolabilitatea sunt prevăzute de Constituție în art. 72 având ca obiect asigurarea independența opiniilor și imunitatea parlamentara.

Daca se vorbeste despre lipsa răspunderii juridice, in activitatea sa, parlamentarul trebuie sa se bucure de o reala, libertate de gândire și actiune, astfel încât mandatul sa fie exercitat eticient. Specificul muncii parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luari de atitudine (deseori entice), participarea lor la vot (deseori deschis). Pentru ca aceasta participare să fie reala, parlamentarul trebuie sa aiba siguranta ca pozitia sa deschisa, principiala, nu-l va expune unor urmări juridice.

Prin extrapolare, se consideră că iresponsabilitatea acopera si pe cei ce informeaza asupra celor întâmplate dar numai în masura în care o fac cu buna credință si nu cu scop de agitate, prin reluarea tendențioasa a unor dezbateri si deformarea lor. Garantarea independenței opiniilor in confruntarea politică din Parlament nu-i un privilegiu, astfel încât nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridica pentru votul si opiniile exprimate nu exclude răspunderca disciplinara pentru încalcarea regulamentelor, raspunderea politică a parlamentarului și nici răspunderea sa penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte straine mandatului pe care il exercita. În schimb, ea priveste actele săvârșite de parlamentar în incinta Parlamentului cât și în afara ei, dar in exercițiul unei însărcinari stabilite de Camere.

Din cele arătate, rezultă că iresponsabilitatea este o imunitate de fond, intrucât privește actele intrinseci mandatului și functională, întrucât privește exercițiul acestuia. Ea se refera la orice fel de rșspundere: penală, civilă, contravenționala etc., chiar dacă prin actiunile sale aduce prejudicii sau aceste acțiuni ar putea fi considerate infractiuni (imputatii calomnioase, de exemplu).

Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea este o imunitate de procedură si se refera exclusiv la răspunderea penală și la cea contraventionala dacă implică trimiterea în judecată sau aplicarea unei sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare; ea protejeaza mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilor penale sau contraventionale, pentru acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii. In general, inviolabilitatea parlamentară se referă numai la faptele străine exercitării mandatului. Ea are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-și exercita funcția ca urmare a unor urmariri represive si arbitrare, inspirate din motive politice. Deci, inviolabilitatea nu suprima represiunea, ce întârzie momentul urmăririi penale si judecătoresti, pentru săvârșirea unei infractiuni sau contravenții, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercitarea funcției sale. Ea este, deci, temporară, adică pe durata exercitării mandatului.

Ridicarea imunității este de competența plenului Camerei care, în acest scop, va trebui sa aprecieze dacă masura este serioasa, adica are in vedere fapte determinate, și loială, adică nu e inspirată din motive politice.

Intreaga lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu si după legislația actuală.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND STATUTUL PARLAMENTARULUI

1.1. Evoluția istorică a mandatului parlamentar în sistemul constituțional românesc

Mandatul parlamentar este explicat în general ca fiind o funcție publică cu care membrii adunărilor (Camerelor) parlamentare sunt învestiți prin alegere, funcție al cărui conținut este determinat prin Constituție și în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității naționale.

Mandatul parlamentar nu este definit prin Constituție, așa cum este definit, de exemplu, mandatul în dreptul civil, deși el este menționat (nominalizat) în câteva articole ( art. 63, 69, 70 ș.a.).

Nici regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României nu cuprind, definiții ale mandatului parlamentar. Astfel, devine obligatorie formularea câtorva considerații teoretice în vederea definirii corecte a mandatului parlamentar. Aceste consideratii se impun și pentru că termenul mandat este frecvent utilizat atât în dreptul parlamentar, cât și în dreptul civil, el exprimând categorii juridice fondate pe elemente comune, de tradiție: împuternicire, procură, reprezențare. Însă, mandatul parlamentar și mandatul din dreptul privat se diferențiază substanțial prin trăsături și semnificații juridice.

Potrivit codului civil mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea. În ideea identificării specificului mandatului parlamentar, vom observa că acesta nu este rezultatul unui contract, contractul fiind de esența dreptului privat.

Dreptul parlamentar și, desigur, dreptul constituțional nu operează cu categoria juridică de contract, iar cât privește mandatul parlamentar, acesta este rezultatul alegerilor parlamentare sau (eventual) al desemnării în temeiul Constituției, în ce privește reprezențarea minorităților naționale, dar tot pe bază electivă, în temeiul unei norme de reprezențare specifice.

Mandatul parlamentar se diferențiază de mandatul din dreptul privat și cât privește conținutul, în sensul că drepturile și obligațiile sunt stabilite prin Constituție, regulamente de funcționare a Camerelor parlamentare sau de legile electorate. De asemenea, și aceasta interesează în mod aparte, deși desemnarea parlamentarului se face de către alegătorii dintr-o circumscripție electorală, prin actul alegerii el reprezintă națiunea, potrivit teoriei mandatului reprezentativ pe care se fundamentează dreptul nostru parlamentar. Din aceasta rezultă importante consecințe juridice cât privește conținutul mandatului parlamentar. Identificarea acestui conținut pleacă de la dispoziliile art. (2) din Constituție, în sensul cărora suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin nat prin Constituție și în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității naționale.

Mandatul parlamentar nu este definit prin Constituție, așa cum este definit, de exemplu, mandatul în dreptul civil, deși el este menționat (nominalizat) în câteva articole ( art. 63, 69, 70 ș.a.).

Nici regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României nu cuprind, definiții ale mandatului parlamentar. Astfel, devine obligatorie formularea câtorva considerații teoretice în vederea definirii corecte a mandatului parlamentar. Aceste consideratii se impun și pentru că termenul mandat este frecvent utilizat atât în dreptul parlamentar, cât și în dreptul civil, el exprimând categorii juridice fondate pe elemente comune, de tradiție: împuternicire, procură, reprezențare. Însă, mandatul parlamentar și mandatul din dreptul privat se diferențiază substanțial prin trăsături și semnificații juridice.

Potrivit codului civil mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea. În ideea identificării specificului mandatului parlamentar, vom observa că acesta nu este rezultatul unui contract, contractul fiind de esența dreptului privat.

Dreptul parlamentar și, desigur, dreptul constituțional nu operează cu categoria juridică de contract, iar cât privește mandatul parlamentar, acesta este rezultatul alegerilor parlamentare sau (eventual) al desemnării în temeiul Constituției, în ce privește reprezențarea minorităților naționale, dar tot pe bază electivă, în temeiul unei norme de reprezențare specifice.

Mandatul parlamentar se diferențiază de mandatul din dreptul privat și cât privește conținutul, în sensul că drepturile și obligațiile sunt stabilite prin Constituție, regulamente de funcționare a Camerelor parlamentare sau de legile electorate. De asemenea, și aceasta interesează în mod aparte, deși desemnarea parlamentarului se face de către alegătorii dintr-o circumscripție electorală, prin actul alegerii el reprezintă națiunea, potrivit teoriei mandatului reprezentativ pe care se fundamentează dreptul nostru parlamentar. Din aceasta rezultă importante consecințe juridice cât privește conținutul mandatului parlamentar. Identificarea acestui conținut pleacă de la dispoziliile art. (2) din Constituție, în sensul cărora suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin reprezențare și prin referendum. Același articol stabilește că nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Spre deosebire de contractul de mandat, mandatul parlamentar este, în toate cazurile, expres, alegătorii trebuind să voteze pentru o listă sau un candidat, în funcție de felul scrutinului folosit (de listă sau uninominal). De asemenea, mandatul parlamentar este general și nu implică ratificarea de către electoral a actelor îndeplinite. Dacă alegătorii agreează sau nu acțiunile parlamentarului, ei au la dispoziție o singură posibilitate juridică de a-și manifesta eficient acest lucru și anume alegerile. În fine, trebuie reținute și diferențierile privind încetarea mandatului parlamentar. Dacă încetarea mandatului civil se produce prin revocare de către mandant a împuternicirii date mandatarului, renunțarea mandatarului la sarcina ce și-a asumat sau moartea mandatarului, vom observa că încetarea mandatului parlamentar nu se poate produce (de regulă) prin revocare, în schimb el se poate produce și prin alte moduri, precum demisia.

Anumite explicații se impun și cu privire la definirea mandatului parlamentar ca funcție publică Aceasta și pentru motivul că art. 16 alin. (3) din Constituție se referă la funcții și demnități publice, fără îndoială, mandatul parlamentar fiind, desigur, o demnitate publică. Mandatul parlamentar are unele trăsături pe care nu le regăsim la funcția publică. El nu este o funcție publică în sensul dreptului administrativ, nici cât privește conținutul, nici cât priveste trasaturile și nici cât privește modalitățile de încetare.

Prevederile Constituției exprimă ideea de a se diferenția totusi mandatul parlamentar de funcția publică, pentru că expresia “demnitate publică” reflectă mai bine dimensiunile politico-juridice, relațiile și interrelațiile mandatului.

Termenul mandat este folosit atât în legătură cu parlamentarul, cât și în legătură cu Parlamentul (sau Camerele acestuia). Astfel, de exemplu, Constituția folosește termenul mandat cu privire la deputați sau senatori în art. 70 (alin.l și 2) și cu privire parlamentare în art. 63 alin. (1) și alin. (2). Mandatul Parlamentului și mandatul deputatului sau senatorului se implică unul pe celălalt, se realizează unul prin celălalt. Contextul folosirii termenului în Constituție clarifică sensurile termenului. Ele rezultă din faptul că, deși se exercită individual, ca expresie a voinței generale, mandatul parlamentarilor se realizează la nivelul Adunării (Camerei) din care parlamentarul face parte sau Camerelor reunite în ședință comună, după caz. Nici nu ar putea fi altfel întrucât parlamentarii exprimând, prin exercitarea mandatului lor, voința generală, ar însemna că dacă sunt în minoritate să nu o mai poata exprima. Dar, întrucât, voința generală se realizează la nivelul Parlamentului, acesta, în ansamblul său, are un mandat ce rezultă din modul de exercitare și realizare a mandatului fiecărui parlamentar, așa cum voința națională, ca expresie a suveranității, rezultă din voința majoritară a poporului.

În concluzie, mandatul parlamentar este o demnitate publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin reprezențare a suveranității naționale (puterii poporului) și care conține împuterniciri stabilite prin Constituție și legi.

1.2. Natura juridică a mandatului parlamentar

Deși termenul mandat este folosit atât în dreptul civil, pentru desemnarea contractului de mandat, cât și în dreptul parlamentar, între mandatul din dreptul civil și cel din dreptul parlamenlar există evidente deosebiri.

Mandatul parlamentar nu este un mandat în sensul dreptului civil. El este o categorie a dreptului parlamentar, iar, într-un sens foarte larg, dacă prin dreptul parlamentar înțelegem o instituție a dreptului constituțional, o categorie a acestuia din urmă.

În afara acestor deosebiri, acesta se diferențiază de mandatul de drept civil și prin alte trăsături. Vom observa că mandatul parlamentar nu presupune o relație juridică între alegători și ales, între aceștia neexistând nici o legatură de subordonare și nici un acord de voință. Potrivit lui Marcel Prelot, alegerea este un act colectiv în care voințele orientate în același sens se unesc în vederea producerii unui efect de drept. De aceea se consideră că alegerea se prezintă ca un act condiție (un act juridic care declanșează aplicarea unui statut prestabilit) sau, în alți termeni, că alegerea este o nominalizare comparabilă cu cea a unui funcționar, Constituția fiind cea care determină statutul membrului Parlamentului.

Putem deci considera că mandatul parlamentar este o categorie a dreptului public, deoarece Constituția este cea care-i stabilește conținutul, îi determină consecințele și limitele sale. Ca demnitate publică, mandatul parlamentar cuprinde împuternicirile date de către electorat, prin actul democrație al alegerilor, după proceduri care să pună în valoare dispozițiile art. 2 din Constituție potrivit căruia poporul își exercită puterea prin organele sale reprezențative.

1.3. Trăsăturile mandatului parlamentar

1.3.1 Generalitatea mandatului parlamentar

Mandatul parlamentar este o funcție publică cu care membrii Camerelor parlamentare sunt investiți prin alegere și în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității naționale.

Art. 69 din Constituție stabilește că ,,în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”. De aici rezultă clar că mandatul parlamentar are un conținut care să exprime relația parlamentarului cu toată națiunea și nu numai cu o circumscripție electorală. Ca atare, conținutul mandatului parlamentar este de mare generalitate. Această trăsătură este rezultanta faptului că mandatul parlamentar nu este un contract, iar alegătorii, prin faptul alegerii, nu-i stabilesc parlamentarului drepturile și obligațiile. De altfel, un asemenea lucru ar fi imposibil deoarece, odată ales, parlamentarul devine reprezentantul națiunii, iar conținutul mandatului său este determinat de interesele poporului pe care-l reprezintă.

Conținutul mandatului parlamentar poate fi identificat prin interpretarea art. 2 din Constituție, în sensul căruia suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezențative.

Din această trăsătură a mandatului parlamentar rezultă importante consecințe practice. Astfel, dacă după alegerile parlamentare, o circumscripție electorală dispare (de exemplu prin unificarea a două județe sau prin dispersarea unui județ) aceasta nu duce și la dispariția mandatelor parlamentare. Efectele se vor produce cu prilejul următoarelor alegeri. O altă consecință privește faptul că nici obligațiile rezultând din platforma politică și statutul partidului care 1-a propulsat nu mai sunt, sub aspect juridic, obligatorii pentru parlamentar în exercițiul mandatului său. Relația parlamentar-partid este garantată numai moral, politic, dar nu și juridic. Aceasta are o mare importantță în rezolvarea litigiilor ce se pot ivi între parlamentar și partidul politic care l-a propus și i-a asigurat câștigarea locului în Parlament.

1.3.2. Independența mandatului parlamentar

Această trăsătură completează și derivă din trăsătura generalității mandatului parlamentar și este o consecință a teoriei reprezentativității, în sensul că nu este posibil să i se impună parlamentarului o atitudine determinată.

Potrivit art. 69 alin. (2) din Constituție ,,Orice mandat imperativ este nul”. Rezultă de aici că parlamentarul nu este ținut juridicește să respecte angajamentele pe care și le-a luat în campania electorală și nici cele ce ar rezulta din manifestările de voință ale alegătorilor în timpul mandatului. Aceasta trăsătură completează și rezultă din prima trăsătură a mandatului. Parlamentarul este independent în exercitarea mandatului, el se supune numai Constituției și legilor, fiind ținut a exercita acele drepturi și a-și asuma acele obligații care, potrivit conștiinței sale, slujesc binelui comun, națiunii. Independența mandatului parlamentar a fost consacrată încă prin Constituția franceză din anul 1791. Apoi, principiul a fost preluat de către toate constituțiile și el face acum parte, pretutindeni, din dreptul pozitiv. El asigură libertatea de acțiune a parlamentarului, în interesul națiunii.

1.3.3. Irevocabilitatea mandatului parlamentar

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protecție a independenței parlamentarului în exercitarea mandatului, sau irevocabilitatea este o noțiune strâns legată de teoria mandatului reprezentativ, potrivit căreia parlamentarul este un reprezentant al poporului și nu numai al celor care l-au ales.

Am observat deja că, potrivit art. 69 alin. (2) din Constituție, orice mandat imperativ este nul. Pe această dispoziție constituționala se fundamentează și irevocabilitatea mandatului parlamentar, prelungire firească a independenței. În general prin mandat imperativ se înțelege un act care stabilește un raport de drept între mandatar și mandanți, în virtutea căruia primul se află în dependență față de aceștia. Starea de dependență implică revocarea alesului care nu se conformează angajamentelor pe care le-a contractat. Potrivit teoriei mandatului imperativ, teorie opusă celei a mandatului reprezentativ, se înțelege că în temeiul împuternicirii parlamentarul acționează numai potrivit instrucțiunilor obligatorii date de alegătorii săi și că el nu va putea acționa nici împotriva, nici în afara sau în lipsa acestora. În consecință, alegătorii din circumscripția electorală pot retrage împuternicirile fără vreo motivare. Altfel spus, în temeiul mandatului imperativ, mandatul parlamentar poate fi revocat. Revocarea este indisolubil legată de mandatul imperativ întrucât presupune, în mod necesar, culpa reprezentantului în exercitarea mandatului său și, deci, ca orice culpă, încălcarea unor criterii de referință. Însă, aceste criterii trebuie, să fie prealabile revocării, constituind însăși rațiunea sa; rezultă că ele au valoarea unor directive obligatorii, ceea ce este de esența mandatului imperativ.

Constituția noastră, însă, prin art. 69 alin. (2), respinge orice formă de mandat imperativ, ca fiind contrară principiului suveranității naționale și a principiului deliberării (o dezbatere nu-i posibilă între cei care nu pot admite decât soluția prestabilită). Rezultă din aceste dispoziții că raporturile dintre alegători și ales nu sunt un contract, că ele sunt lipsite de consecințele juridice specifice unor asemenea relații. Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protecție a independenței parlamentarului în exercitarea mandatului său, mandat care este o categorie a dreptului constituțional (public). Această caracterizare nu înseamnă că parlamentarul nu-și poate lua angajamente, că odată ales nu le respectă, că, deci, nu respecta voința alegătorilor și disciplina votului. Irevocabilitatea privește răspunderca juridică. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică dacă nu-și respectă asemenea angajamente sau promisiuni.

Desigur, pe plan politic, nerespectarea promisiunilor și angajamentelor poate avea consecințe, cum ar fi, de exemplu, excluderea alesului din partidul politic. Mai mult, în ultimă instanță, o anumită răspundere se manifestă și în raporturile cu electoratul care la alegerile următoare poate să nu-l mai aleagă. Cu alte cuvinte, parlamentarul își desfășoară activitatea sub control electiv.

Irevocabilitatea mandatului parlamentar nu trebuie interpretată, însă, rigid și absolutist. Viața politică și cea parlamentară se întrepătrund și ca atare responsabilitatea și răspunderea electoratului și aleșilor sunt mai complexe, de durată, continue chiar. Trebuie observat că dacă irevocabilitatea mandatului parlamentar se aplică în sistemele bazate pe teoria mandatului reprezențativ, nu la fel stau lucrurile în sistemele constituționale în care mandatul imperativ există și se practică. Acest mandat este în stransă legătură cu scrutinul uninominal, fiind greu de conceput, chiar și teoretic, fără această modalitate de scrutin.

1.3.4. Protecția mandatului parlamentar

Mandatul parlamentar, spre deosebire de mandatul de drept privat, este ocrotit prin dispozițiile legii fundamentale, Constituția. De altfel, stabilirea statutului parlamentarului este prin tradiție o problemă de ordin constituțional. Această protecție constituțională protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile de ineligibilitate) precum și parlamentarul în concret (inviolabilitate și indemnizațiile).

Detalierea dispozițiilor constituționale se face prin regulamentele de organizare și funcționare a Camerelor parlamentare ori prin legi. Regulamentele Camerelor parlamentare nu reprezintă reglementări cu caracter administrativ, ci au valoarea unor „legi interne" direct subordonate Constituției, dovedind astfel că protecția mandatului este constituțională.

1.3.5. Mandatul imperativ și mandatul reprezentativ

Deosebirea dintre mandatul imperativ și mandatul reprezentativ este dată de concepțiile politice și constituționale referitoare la suveranitate și de implicațiile sale în funcționarea puterilor de stat.

În literatura de specialitate se arată că teoria mandatului reprezentativ a evoluat din teoria mandatului imperativ, mai clar, din „transformarea reprezentării asigurată de către adunările medievale pe lângă suveran". Membrii acestor adunări erau deputați trimiși de către comunitățile respective, pentru a fi purtătorii lor de cuvânt și a exprima dorințele lor în schimbul consimțământului la subsidiile cerute de suveran. Puterile țineau de cei care i-au trimis și nu se puteau angaja decât în limitele mandatului pe care l-au primit: pentru această rațiune acest mandat era imperativ, ceea ce însemna că deputații erau legați prin instrucțiunile lor de cei care l-au delegat.

Mandatul imperativ reiese din „Teoria suveranității populare" și, în virtutea acestei concepții, alegătorii dintr-o circumscripție electorală încredințează ei înșiși mandatul aleșilor lor, care trebuie să respecte ordinele și directivele primite de la alegători, în cazul nerespectării putând fi revocați. Astfel au stat lucrurile în regimul trecut, când în practicile parlamentare domina ideea mandatului imperativ, în consecință deputații putând fi oricând revocați.

Mandatul imperativ presupune un raport juridic între mandant și mandatar, prin care mandatarul se obliga a face ceva pe seama mandantului, de la care a primit însărcinarea.

Conținutul mandatului de drept privat nu poate fi însă extins la dreptul public, pentru că ar fi incompatibil cu cerința asigurării libertății dialogului și confruntării politice, esență a pluralismului politic în societate.

Transpunând pe planul dreptului parlamentar consecințele mandatului imperativ, în raport cu cetățenii (alegătorii) priviți ca mandatari, acestea ar fi următoarele:

a) legătorii ar trebui să dicteze soluții pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să țină cont doar de interesele particulare numai ale celor ce i-au ales;

b) în cazul neexecutării sau a executării defectuoase a obligațiilor mandatului, parlamentarii ar trebui să poată fi revocați sau să le fie angajată răspunderea patrimonială;

c) alegătorii, ca mandanți, ar trebui să suporte toate cheltuielile cu indemnizațiile și alte avantaje ale parlamentarilor mandatați;

d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului ce a susținut candidatura parlamentarului, acesta ar putea avea aceleași drepturi, amintite mai sus, asupra parlamentarului. În acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât răspunderea politică dar și materială, excluderea din partid și revocarea parlamentarului.

Un exemplu al mandatului imperativ în istoria dreptului parlamentar românesc este cel din art.101 din Constituția de la 1952, în care rupând legătura cu tradiția mandatului reprezentativ se preciza: „Fiecare este obligat să dea socoteală în fața alegătorilor de activitatea sa și a organului ales din care face parte".

Deputatului i se poate retrage oricând în urma hotărârii majorității alegătorilor, luată în conformitate cu procedura stabilită de lege.

De asemenea, în Elveția, în unele cantoane există posibilitatea dizolvării Adunării cantonale de către electori, prin instituția denumită „Abberunfungrecht", dar această instituție nu se aplică la nivel federal.

Relația modernă dintre deputat și corpul electoral este esențialmente opusul aceleia care a existat în Franța feudală, între deputații din Statele Generale și populațiile reprezentate și care era bazată pe concepția mandatului imperativ.

Rolul deputatului în Statele Generale era acela de a verifica dacă toți deputații aveau puterile de reprezentare în regula (verification des pouvoirs). Practica modernă a validării mandatului de deputat își are originea în acea practică a Statelor Generale, deși nu mai păstrează aceeași funcție juridică. În actele de convocare a Statelor Generale, regele formula întrebările pe care intenționa să le adreseze delegaților.

Dacă în cursul vreunei sesiuni regele punea vreo întrebare neprevăzută, deputații se limitau în a afirma că ei fuseseră trimiși de electorat „pentru a asculta și a referi" și că întrebarea era în afara mandatului lor.

Deputații erau percepuți ca mandatari ai electoratului care îi alesese și mandatul lor putea fi oricând retras. Astfel, în 1614, electoratul din Provence a retras mandatele deputaților lor pentru că aceștia recunoscuseră prerogativele papale. De asemenea, atunci când deputații primeau o indemnizație, acestea proveneau de la circumscripțiile electorale în care fuseseră aleși, iar dacă electorii nu erau satisfăcuți de activitatea deputatului, refuzau să-i verse indemnizația.

Această concepție a mandatului imperativ era adecvată funcției pe care o aveau Statele Generale, și anume una consultativă, puterea de a decide aparținând regelui.

După Revoluția din 14 iulie 1789 apare concepția despre reprezentarea națiunii, pe care se bazează principiile noului drept constituțional francez, concepție ce contravenea teoriei mandatului imperativ. Principiul este exprimat mai întâi în Legea din 13 iunie 1791 cu privire la organizarea puterii legislative și apoi reprodus în Titlul III capitolul I secțiunea III art.7 din Constituția din 3 septembrie 1791, după care „reprezentanții desemnați în departamente nu vor fi reprezentanții unui anumit departament, ci ai întregii națiuni, și nu li se va putea da nici un mandat". De asemenea, de acum încolo votanții aveau să-și facă cunoscute opiniile lor deputaților aleși, pe calea petițiilor.

Consecințele mandatului imperativ în ceea ce privește relația dintre parlamentar și Adunarea căreia aparține, sunt similare și în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului care a propus și a susținut candidatura parlamentarului.

Cu toate acestea, reglementarea actuală care este subordonată imperativului asigurării independenței celor aleși în Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia parlamentarii sunt scutiți de orice fel de obligații. Dimpotrivă, ei sunt cei dintâi obligați să respecte Constituția și legile țării, să participe la activitatea parlamentară, respectând interesul național prin prisma opțiunilor politice care le împărtășesc, să exercite controlul asupra executivului în sprijinul alegătorilor și, în fine, să-i satisfacă pe alegători, în sensul general al termenului.

CAPITOLUL 2

CONȚINUTUL MANDATULUI PARLAMENTAR

2.1. Dobândirea mandatului parlamentar

Constituția României, urmând reglementările pe care le cuprind principalele constituții moderne, precizează în art.70 alin.l că "Deputații și senatorii intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiția validării".

Alineatul (2) al aceluiași articol, stabilind modalitățile prin care ia sfârșit calitatea de deputat sau senator, are următorul cuprins: "Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces".

Potrivit art. 62 alin. (2) din Constituție, ,,Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale. Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezențate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezențați numai de o singură organizație”.

Din aceste dispoziții constituționale rezultă mai multe consecințe juridice. Mai întâi că mandatul parlamentar se dobândește prin alegeri, cu vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, apoi că, în condițiile art. 62 alin. (2), unii deputați dobândesc mandatul prin desemnare.

a) Dobândirea mandatului parlamentar prin alegeri

Sistemul electoral românesc a optat pentru reprezențarea proporțională cu scrutin de listă.

Devine deputat sau senator cetățeanul român care, în urma alegerilor, câștigând un mandat, este declarat ales, potrivit legii electorale, sub condiția validării.

b) Dobândirea mandatului parlamentar prin desemnare

Articolul 62 alin. (2) din Constituție permite reprezențarea distinctă în Camera Deputaților a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care nu au obținut măcar un mandat prin scrutin.

Este o soluție legislativă care asigură participarea directă la guvernare a cetățenilor care aparțin minorităților naționale și care nu reusesc prin alegeri (datorită numărului redus de alegători) să obțină un mandat parlamentar.

Aceasta soluție interesantă și, în mare masură, originală a fost întrodusă încă prin Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, în baza căruia s-au desfășurat alegerile parlamentare din mai 1990. Astfel, Adunarea Deputaților rezultată din scrutinul de la 20 mai 1990 cuprindea 387 deputați aleși și 10 deputați desemnați, Camera Deputaților rezultată din scrutinul de la 27 septembrie 1992 cuprindea 328 deputați alesi și 13 deputați desemnați, iar Camera Deputaților rezultat din alegerile din 1996 cuprinde 328 deputați aleși și 15 deputați desemnați. Camera Deputaților aleasă în anul 2004 cuprinde și 18 deputați desemnați. Potrivit art. 62 alin. (2) din Constituție, cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezențati numai de către o singură organizație, iar legea electorală detaliază regulile privind această reprezențare.

Dispozițiile constituționale sunt astfel redactate menite să asigure reprezentarea în Parlament a cetățenilor minorităților naționale care nu obțin prin alegeri un mandat dar, în același timp, să evite speculațiile posibile.

Aceste dispoziții corelate cu cele din legea electorală exclud posibilitatea ca cetățenii unei asemenea minorități să ofere voturile lor altor formațiuni politice pe considerentul că oricum ei vor obține un mandat parlamentar. Potrivit dispozițiilor constituționale, legea electorală a stabilit un prag electoral care să evite astfel de tranzacții politic

e. Astfel mandatul se atribuie, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, numai dacă s-a obținut, pe întreaga țară, un număr de voturi egal cu cel puțin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țara pentru alegerea unui deputat.

Această soluție este eficientă asigurând sinceritatea și reprezențativitatea celui desemnat.

2.2. Durata mandatului parlamentar

2.2.1. Limita în timp a mandatului parlamentar

Constituția, în art. 63 alin. (1), stabilește ca cele două adunări ale Parlamentului ,,Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la medierea acestora”.

O primă constatare este că durata mandatului este de 4 ani. O a doua constatare este că durata mandatelor celor două Camere ale Parlamentului este egală. În fine, o altă constatare este că prevederile art. 63 alin. (1) privesc durata normală a mandatului parlamentar pentru că anumite excepții sunt prevăzute chiar de către Constituție și ele se referă la prelungirea mandatului și la dizolvarea Parlamentului.

În unele sisteme constituționale, cele două Camere ale Parlamentului nu sunt alese pe durate de timp egale. Astfel: în S.U.A., Camera Reprezențanților este aleasă pe o durată de 2 ani, în timp ce Senatul este ales pentru o durata de 6 ani (reînoit la fiecare 2 ani); în Franța, Adunarea Națională este aleasă pentru o durata de 5 ani, în timp ce Senatul este ales pe o durată de 9 ani (reînoit la fiecare 3 ani).

Arătăm că durata de 4 ani a mandatului Camerei Deputaților și Senatului este durata normală, deoarece există și două excepții în cazul prelungirii mandatului sau al dizolvării Parlamentului.

Prelungirea mandatului parlamentar poate fi realizată numai dacă, prin Constituție, este permisă și numai în cazurile expres stabilite de către aceasta. Prelungirea mandatului parlamentar este posibilă, potrivit art. 63, numai în caz de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. În asemenea cazuri, desigur că alegerile parlamentare sunt imposibil de organizat iar existența unui Parlament este imperios necesară.

Decizia privind prelungirea mandatului aparține numai Parlamentului, și ea trebuie exprimată printr-o lege organică.

Dizolvarea Parlamentului poate interveni în situații impuse de buna funcționare și colaborare a puterilor (autorităților) publice. Ea presupune încetarea mandatului Camerelor parlamentare înaintea expirării termenului de 4 ani, termen pentru care sunt aleși. Posibilitatea dizolvării Parlamentului este reglementată prin art. 89 din Constituție.

Autoritatea competentă să pronunțe dizolvarea Parlamentului este Președintele României. El poate proceda la dizolvare numai după consultarea președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și a liderilor grupurilor parlamentare.

Parlamentul poate fi dizolvat pentru un singur motiv și anume dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. Deci dizolvarea este condiționată de existența unei crize guvernamentale evidente a cărei soluționare reclamă arbitrajul electoratului.

Constituția permite o singură dizolvare a Parlamentului îtr-un an de zile, dar nu în ultimile șase luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgență.

La expirarea mandatului, ca și în cazul dizolvării Parlamentului în condițiile art. 89 din Constituție, se organizează alegeri în cel mult trei luni.

Din dispozițiile constituționale rezultă că durata mandatului reprezențativ este dată de perioada de la desemnarea candidatului ales până la sfârșitul calității sale de parlamentar.

Durata mandatului temperează efectele independenței parlamentarului și irevocabilității mandatului parlamentar. Exercitarea mandatului este astfel în perspectiva alegerilor, ceea ce îl obligă pe parlamentar, spre a minimaliza cât mai mult riscul de a nu mai fi ales, să țină cont de opinia publică, să aibă un contact permanent cu mediul social, să-și exercite mandatul sub control electoral. O durată prea scurtă ar avea cfecte asemănătoare cu acelea ale mandatului imperativ, presiunea proximității alegerilor aproape golind de conținut independența ce o implică mandatul reprezentativ. Un termen prea lung prezintă riscul invers, al formării unui ecart inadmisibil între Parlament și natiune, între voința Parlamentului și opinia publică, între parlamentari și corpul electoral. În timp, opinia publică se schimbă și, în funcție de această, concordanță dintre voința corpului electoral exprimată în alegeri și reprezențarea sa în Parlament se poate eroda.

2.2.2. Începerea mandatului parlamentar

Mandatul începe cu desemnarea celui ales. Potrivit art. 34 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 373/2004, biroul electoral de circumscripție eliberează certificatul doveditor al alegerii în termen de 24 ore de la încheierea fiecărei operații de atribuire a mandatelor. Odată cu eliberarea certificatului, cel ales intră în posesia mandatului său. Art.70 alin. (1) din Constituție prevede, însă, ca deputații și senatorii intră în exercițiul mandatului de la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiția validării. Din aceste reglementări rezultă că parlamentarul nu intră în eexercițiul mandatului său din momentul primirii certificatului doveditor al alegerii. Mandatul începe din momentul alegerii, dar, având în vedere finalitatea pentru care el a fost acordat, exercițiul său nu poate fi decât ulterior, odată cu întrunirea noului Parlament.

Deci, începerea exercitării mandatului reprezențativ implică un proces în care se pot deosebi: desemnarea alesului, întrunirea legală a Camerelor și momentul final al constituirii legale a acestora.

Desemnarea celui ales are ca efect aplicarea imunității parlamentare și a iresponsabilității pentru opiniile exprimate, precum și a unor drepturi materiale din cele cuvenite parlamentarilor. Ea implică și obligația de a da curs convocării Camerelor de către Președintele României. Încălcarea voită a acestei obligații are semnificația refuzului de a-și exercita mandatul.

Întrunirea Camerelor se face, potrivit art. 63 alin. (3) din Constituție, în cel mult 20 de zile de la alegeri, la convocarea Președintelui României.

Întrunirea Camerelor are o dublă semnificație juridică: pe de o parte, potrivit art. 70 alin. (2) din Constituție, de la această dată încetează calitatea de parlamentar a membrilor Parlamentului anterior; pe de altă parte, odată cu întrunirea Camerelor se dcelanșează procedura preliminară constituirii organelor de conducere și de lucru ale Parlamentului și, deci, parlamentarul intră în exercițiul mandatului său. Exercițiul mandatului este, însă, limitat la alcătuirea grupurilor parlamentare și a comisiei de validare și la validarea a cel puțin două treimi din mandate, sub conducerea președintelui de varstă. Deci, în această perioadă preliminară, alesul intră în exercițiul mandatului dar, prin scopul urmărit, acesta este limitat la problematica organizării Parlamentului reieșit din alegeri.

Odată cu validarea a cel puțin două treimi din mandate, potrivit regulamentelor celor două Camere, acestea sunt legal constituite și, astfel, parlamentarul intră pe deplin în exercițiul mandatului său.

2.3. Supleanții și vacanța circumscripției electorale

Privitor la durata mandatului parlamentarului se impun unele explicații legate de înlocuire și de vacanță. În sistemul nostru electoral se practică reprezentarea proporțională și, desigur, scrutinul de listă. Așa stând lucrurile, de regulă există supleanți pentru mandatul fiecărui parlamentar, acești supleanți fiind candidații înscriși pe aceeași listă, în ordinea de pe listă. În cazul în care parlamentarul titular de pe lista care a caștigat mandatul în Cameră sau Senat pierde această calitate, locul său este preluat de candidatul imediat urmator, cu condiția să nu-și fi schimbat încadrarea politică. Soluția este corectă deoarece alegătorii și-au dat votul lor listei respective (sau, altfel spus, unui partid politic).

Dacă nu există supleanți, situația ce poate apărea datorită înlocuirilor repetate sau faptului că o listă a caștigat prea multe mandate, precum și în cazul parlamentarilor independenți (este vorba de cei care au candidat ca independenți nu de cei care se declară independenți prin parăsirea, după alegeri, a partidului sau grupului parlamentar) atunci circumscripția electorală se declară vacantă și se organizează alegeri parțiale pentru mandatul respectiv, cu excepția ultimelor 12 luni anterioare expirării acestuia.

Mandatul deputatului sau senatorului ocupat prin sistemul supleanților sau al alegerii parțiale durează până la expirarea normală a mandatului Camerei din care face parte (cu excepția prelungirii în condițiile art. 63 alin. (1) sau a dizolvării în condițiile art. 89 din Constituție).

2.4. Drepturile și îndatoririle parlamentarilor

Legea privind statutul deputaților și al senatorilor stabilește atât drepturile cât și obligațiile parlamentarilor în îndeplinirea mandatului pe care ei îl dețin din partea electoratului.

În ceea ce privește drepturile, Statutul precizează că drepturile și libertățile ce decurg din mandatul de deputat sau de senator sunt specifice acestei demnități publice și se fundamentează pe drepturile și libertățile generale ale cetățeanului, completate cu ceea ce implică în mod special exercitarea mandatului.

Drepturile, libertățile ca și obligațiile deputatului sau senatorului sunt politice și patrimoniale; prin exercitarea acestora se realizează conținutul politic al mandatului, precum și strategia măsurilor de protecție a mandatului și a titularului acestuia.

Statutul precizează o serie de drepturi ale parlamentarilor, precum și modalitățile de exercitare a acestora.

În ceea ce privește dreptul de a fi ales în structuri parlamentare, Statutul precizează că un deputat sau senator are dreptul să fie ales, în condițiile regulamentului, ca membru al Biroului permanent al Camerei respective, ca membru sau în conducerea unei comisii permanente, al unei comisii speciale sau să fie desemnat să facă parte dintr-o comisie de anchetă.

Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin Regulamentul propriu. Resursele financiare ale fiecărei Camere sunt prevăzute în bugetul propriu pe care și-l adoptă fiecare Cameră.

Fiecare Cameră își alege un Birou permanent, în condițiile prevăzute de Constituție și regulamente. Curmând o controversă mai veche, statutul prevede că pierderea sprijinului politic atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de titular al oricărei funcții obținute prin susținere politică.

Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale, în condițiile prevăzute de regulamente. Camerele își pot constitui însă și comisii comune. Condițiile de constituire, obiectivele activității și procedurile de lucru ale comisiilor de orice fel se stabilesc în regulamentul fiecărei Camere și în regulamentul ședințelor comune ale Camerelor, sau ad-hoc, pentru comisiile speciale de anchetă.

O importantă prevedere este înscrisă în Statutul parlamentarilor în legătură cu dreptul de asociere în cadrul unui grup parlamentar. Astfel, se prevede că „deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit Regulamentului fiecărei Camere".

Cu alte cuvinte, Statutul cuprinde o normă de trimitere la regulamentele parlamentare, știut fiind faptul că fiecare Cameră își elaborează propriul său regulament parlamentar, iar numărul membrilor acestui grup diferă de la o Cameră la alta.

În legătură cu drepturile politice specifice ale parlamentarilor, Statutul precizează în primul rând principalele drepturi politice ale deputaților și senatorilor, precum și obligațiile corelative ale acestora, care sunt: dreptul la inițiativă legislativă; dreptul de a iniția și susține moțiuni simple sau de cenzură; dreptul de a iniția și susține hotărâri ale Camerei în orice problemă de competența acesteia; dreptul de a face declarații politice, de a pune întrebări, de a face interpelări și alte asemenea intervenții; dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit.a-c din Constituție; dreptul de a cere suspendarea din funcție sau punerea sub acuzare a Președintelui României, în condițiile art.95 și 96 din Constituție; dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în condițiile art. 109 din Constituție; dreptul de a se informa, de a cere și de a obține date și acte în acest scop de la Guvern și de la celelalte autorități ale administrației publice; dreptul de acces în instituțiile administrației publice în interesul exercitării mandatului; dreptul de control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută de lege și regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare și dreptul de vot.

Legea mai prevede, totodată, că Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice au obligația să asigure deputaților și senatorilor condițiile necesare exercitării acestor drepturi.

Se dispune, totodată, prin Statut, că alte drepturi principale, conexe sau derivate pot fi prevăzute și reglementate printr-o lege organică specială sau în Regulamentul Camerei sau Regulamentul ședințelor comune.

În ceea ce privește obligațiile deputaților și senatorilor, Statutul prevede că îndatoririle fundamentale și obligațiile principale ale deputaților și senatorilor sunt acelea care decurg din Constituție, din Statutul parlamentarilor și din Regulamente, în acest capitol al Statutului se mai menționează participarea parlamentarilor la ședințe (considerată o obligație legală, morală, regulamentară) ca și măsurile ce pot fi luate împotriva parlamentarilor care nu iau parte la cinci ședințe ale Camerei sau la trei ședințe ale Comisiei permanente din care fac parte, în aceeași sesiune, fără a avea concediu sau peste concediul aprobat.

Prevederi detaliate sunt specificate în legătură cu Birourile permanente ale deputaților și senatorilor, obligațiile autorităților locale de a asigura spații pentru sedii și procurarea mobilierului respectiv, diurna de deplasare a deputaților și senatorilor prezenți la lucrările Parlamentului care nu au domiciliul în municipiul București.

Statutul deputaților și al senatorilor cuprinde prevederi legate de indemnizația lunară pe care o primesc deputații și senatorii pe durata exercitării mandatului de parlamentar, dreptul la cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit, dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru taxe de poștă și telecomunicații interne efectuate în exercitarea mandatului, dreptul la vechimea în muncă, dreptul la asistență medicală și dreptul la pașaport diplomatic al deputaților și senatorilor.

Prevederi speciale sunt incluse în capitolul X al Statutului deputaților și al senatorilor, în legătură cu regimul pensionării parlamentarilor. Astfel, se prevede că deputații și senatorii, la împlinirea condițiilor de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, respectiv stagiul de cotizare și vârsta de pensionare, beneficiază de pensie în cuantumul prevăzut de art.82 alin.l din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților, republicată, cu modificările ulterioare, dacă au deținut cel puțin trei mandate de parlamentar.

De pensie beneficiază și deputații și senatorii care au deținut două sau un mandat de parlamentar, caz în care cuantumul pensiei, calculată conform alin. 1, se diminuează cu 20% și, respectiv, 40%.

Pentru mandate incomplete, pensiile prevăzute la alin.2 se diminuează sau se majorează în mod proporțional.

La îndeplinirea condițiilor de pensionare, respectiv stagiul de cotizare și vârsta de pensionare, deputații și senatorii vor opta pentru pensia calculată conform alin. 1-3 din art.49 din Statutul deputaților și senatorilor, sau pentru pensia calculată în condițiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, sau a altor legi speciale din cadrul sistemului public.

Prevederile menționate se aplică în mod corespunzător deputaților și senatorilor al căror mandat s-a derulat și a expirat în perioada 1990-2004.

Deputații și senatorii nu pot beneficia de sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale decât de o singură pensie.

Pensiile stabilite conform prevederilor menționate se impozitează în condițiile legii. Acea parte din pensie stabilită potrivit statutului, care depășește nivelul pensiei rezultată conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, se suportă din bugetul de stat.

Statutul deputaților și al senatorilor aduce unele precizări și în ceea ce privește abaterile disciplinare. Astfel, potrivit statutului, constituie abateri disciplinare parlamentare următoarele fapte săvârșite de deputați sau de senatori și dacă, potrivit legii, nu constituie infracțiuni: încălcarea dispozițiilor privind îndatoririle deputaților și ale senatorilor prevăzute de Constituție și de lege; nerespectarea prevederilor Regulamentului Camerei din care face parte și a Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului; exercitarea abuzivă a mandatului de senator sau de deputat; comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui demnitar în ședințele de plen, de comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de parlamentar.

2.4.1. Dreptul parlamentarilor de a formula întrebări și interpelări

În toate statele democratice controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai importante funcții ale parlamentului.

Subliniind importanța și semnificația controlului parlamentar, unii autori insistă asupra faptului că acest control este „necesar și deplin”, deoarece Parlamentul, ca organ de stat, trebuie să constate direct „cum sunt respectate și aplicate Constituția și legile, cum autoritățile statale își realizează rolul ce îl au în mecanismul statului”.

Doctrina de specialitate a relevat că exercitarea funcției de control a Parlamentului este „diferențiată atât în funcție de natura activității controlate cât și de poziția în sistemul statal a autorității controlate”.

Potrivit Constituției și Regulamentelor celor două Camere, senatorii și deputații pot adresa atât Guvernului cât și fiecăruia dintre membrii săi întrebări și interpelări.

Întrebările constau într-o solicitare de răspuns cu privire la exactitatea unei informații pe diverse teme, astfel cum se prevede în art.158 din Regulamentul Senatului și art.165 din Regulamentul Camerei Deputaților.

Fiecare senator sau deputat poate adresa întrebări Guvernului, membrilor acestuia sau conducerii autorităților administrative autonome.

Cei întrebați, dacă sunt prezenți, au obligația să răspundă pe loc la fiecare întrebare sau pot să declare că răspunsul îl vor da ulterior în scris.

Pentru cei care nu sunt prezenți, plenul fiecăreia dintre cele două Camere va stabili data la care membrii Guvernului sunt obligați să răspundă, întrebarea urmând a fi comunicată celui în cauză.

O examinare comparativă a prevederilor Regulamentului Camerei Deputaților în raport de Regulamentul Senatului, cu privire la întrebări, evidențiază o serie de dispoziții suplimentare în Regulamentul Camerei Deputaților. Astfel, potrivit art.166, Președintele Camerei are dreptul să refuze întrebările care privesc probleme de interes personal sau particular, care urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice, care se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată ori privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice. La Camera Deputaților întrebările pot fi orale, ele adresându-se autorităților, instituțiilor sau demnitarilor vizați, din două în două săptămâni, în ziua de luni (dar obiectul lor trebuie notificat prealabil în scris) sau scrise, situație în care răspunsurile se transmit în termen de cel mult 15 zile direct celui care le-a adresat sau oral, de la tribuna Camerei Deputaților.

În legătură cu interpelările, Regulamentul Senatului, la art.162 prevede că: "Interpelarea constă într-o cerere adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme ale activității sale interne sau externe".

Interpelările se fac în scris, arătându-se obiectul și motivarea acestora, și se înscriu, în ordinea prezentării, într-un registru special de "întrebări și interpelări". Ele se afișează la sediul Camerei respective și se comunică celor interpelați.

În ședința consacrată dezbaterii interpelării se dă cuvântul autorului și apoi celui interpelat.

Senatul poate, potrivit art.111 din Constituție și art.165 din Regulament, adopta o moțiune prin care să-și exprime poziția cu privire la problema ce a format obiectul interpelării. O prevedere similară există și în art.176 din Regulamentul Camerei Deputaților. De menționat că la Camera Deputaților – spre deosebire de Senat – interpelările pot fi formulate și în numele grupurilor parlamentare (art.173 alin. 1). în plus, în Regulamentul Camerei Deputaților există texte speciale referitoare la interpelările adresate primului-ministru (art.177).

Pentru asigurarea unei bune desfășurări a acestei activități și a unei bune colaborări cu ministrul pentru relația cu Parlamentul, la Senat a fost adoptată următoarea metodologie:

a) Interpelările scrise se depun la Secretarul general al Senatului, până cel mai târziu la ora 14,00 a zilei de miercuri din săptămâna premergătoare celei în care urmează a fi dezvoltată interpelarea.

Totodată, prin grija Compartimentului de informare legislativă și definitivare acte legislative, care ține registrul special de "întrebări și interpelări", se afișează interpelările în ordinea prezentării lor, la avizierul sălii de ședințe, iar originalul interpelărilor este înaintat, cu adresă, sub semnătura Secretarului general al Senatului, ministrului pentru relația cu Parlamentul.

În adresa de înaintare se precizează: ziua ședinței și intervalul de timp rezervate dezvoltării interpelării și primirii răspunsurilor din partea reprezentanților Guvernului.

Întrebările, potrivit art.159 și 160 din Regulament, se adresează în ședința de întrebări și interpelări. La prezentarea întrebării, senatorul precizează dacă dorește să primească răspunsul în scris sau oral, în ședință.

Reprezentanții Guvernului prezenți răspund imediat la fiecare întrebare sau pot declara că prezintă răspunsul în zilele următoare, indicând în acest sens și data.

Cei care n-au fost prezenți sunt obligați să răspundă în scris, la întrebări, la data stabilită de Senat, întrebările fiindu-le comunicate de Compartimentul de informare legislativă și definitivare acte legislative printr-un extras al stenogramei ședinței.

Răspunsurile primite în scris la întrebările și interpelările adresate Guvernului sunt transmise senatorilor de către Compartimentul de informare legislativă și definitivare acte legislative, după înregistrarea lor în registrul special ținut în acest scop.

2.4.2. Posibilitatea parlamentarilor de a obține informații

Informarea parlamentarilor reprezintă o condiție esențială a desfășurării activității lor, facilitând adoptarea unor puncte de vedere competente și elaborarea unor proiecte legislative care să țină seama, în toate cazurile, de elemente reale, de cerințele ce se impun într-adevăr într-un anumit moment pentru perfecționarea cadrului legislativ.

Informarea parlamentarului se realizează printr-o gamă foarte largă de mijloace. Astfel, Parlamentul este informat prin comisiile de anchetă, prin rapoartele unor diverse instituții, precum Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, ca și prin răspunsurile pe care parlamentarii le primesc cu prilejul formulării unor întrebări și interpelări, așa cum s-a văzut la punctul precedent.

Constituția României prevede însă, în art.111, intitulat "Informarea Parlamentului", două categorii de probleme distincte ce formează, de altfel, obiectul celor două puncte distincte ale acestui articol. Astfel, în primul punct al art.110 din Constituția României se statuează că "Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. în cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie". La rândul său, art.111 pct.2 prevede că "Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie".

Textul se referă la necesitatea prezentării unor informații și documente de către Guvern celor două Camere sau comisiilor parlamentare. în cadrul Constituantei a existat însă și o propunere ca asemenea informații să poată fi furnizate și "grupurilor parlamentare", dar ea nu a fost reținută, deoarece s-a apreciat că membrii grupurilor parlamentare se pot adresa comisiilor din care fac parte. Obligația de informare acționează însă și în sens invers, membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. Este de notat și faptul că textul alineatului 2 al articolului 111 prevede că dacă membrilor Guvernului li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie. Acest text are în vedere, desigur, situația discutării unor probleme importante, el având ca scop să asigure prezența membrilor Guvernului, cei mai în măsură pentru a da explicații parlamentarilor și a participa la dezbaterile problemelor de care răspund în cadrul executivului. Prin măsura înscrisă în acest text constituțional s-a dorit să se pună capăt unei practici mai puțin fericite, înregistrată în timpul primului Parlament, când la discutarea unor probleme importante miniștrii nu au participat direct, ci au trimis anumiți funcționari din ministere, cu rang mai înalt sau mai puțin înalt, care nu cunoșteau toate problemele supuse discuției și nu erau nici abilitați să dea răspunsuri la anumite întrebări.

Curtea Constituțională a considerat ca fiind neconstituționale prevederile fostelor art.162 alin.(5) din Regulamentul Camerei Deputaților și art.142 din Regulamentul Senatului, care recunoșteau deputaților – respectiv senatorilor -dreptul de a se adresa direct autorităților publice ale administrației locale pentru a solicita acte, dosare sau informații pe care le consideră utile pentru activitatea lor. S-a apreciat că, în măsura în care aceste texte regulamentare "instituie o relație directă" între parlamentari și autoritățile locale sunt neconstituționale, deoarece vin în contradicție cu prevederile art.111 din Constituție care dispun că orice fel de informații sau solicitări urmează a fi obținute nu direct, de către parlamentari, ci prin președinții celor două Camere, singurii abilitați în acest sens.

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului aduc precizări și în legătură cu modul în care se desfășoară informarea parlamentară. Regulamentul Camerei Deputaților prevede în art.181 că atât Camera Deputaților cât și deputații au dreptul să obțină informațiile necesare desfășurării activității lor din partea organelor administrației publice. Camera Deputaților și comisiile sale pot cere Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice informații și documente, în cadrul controlului parlamentar al activității acestora.

În cazul în care informațiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat, Guvernul informează Camera Deputaților despre aceasta, iar Camera decide în ședință secretă. Documentele se restituie după consultare.

Deputatul poate solicita de la organele administrației publice centrale, printr-o cerere adresată președintelui Camerei Deputaților sau președintelui comisiei permanente din care face parte, orice informații sau documente, in copie certificată, utile pentru desfășurarea activității sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta privește secrete de stat de importanță deosebită. Refuzul se aduce la cunoștință Camerei Deputaților, care va decide în ședință secretă.

Prevederile sunt în general similare celor pe care le conține Regulamentul Camerei Deputaților. Astfel, în ceea ce privește informarea Senatului, se arată în art.166 că aceasta poate fi solicitată Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice de către președintele Senatului și președinții comisiilor. Există prevederi similare în ceea ce privește informațiile sau documentele care conțin secrete de stat, precum și cu privire la restituirea documentelor primite, după ce acestea au fost consultate.

CAPITOLUL 3

PROTECTIA CONSTITUTIONALA

SI REGLEMENTAREA MANDATULUI PARLAMENTAR

3.1. Utilitatea măsurilor de protecție a mandatului parlamentar

Realitatea că detinatorul suveranității naționale, poporul, o exercită prin reprezentare, iar că parlamentarii sunt împuterniciții acestuia, fundamentează temeinic ideea că ei trebuie sa se bucure de o protecție juridică aparte. Ca atare, protecția mandatului parlamentar rezultă din însuși rolul Parlamentului în exercițiul puterii suverane.

Realizarea eficientă a mandatului implică independent parlamentarului contra oricăror presiuni exterioare, de orice natură ar fi ele și de oriunde ar veni, o anumită libertate de comportament.

Parlamentarul trebuie protejat îndeosebi contra: presiunii alegătorilor, presiunilor propriului partid care 1-a propulsat, presiunilor Guvernului și a diferitelor interese private.

Aceste trei mari aspecte justificș dispozițiile constituționale și regulamentare privind protecția mandatului parlamentar.

In legatură cu primul aspect trebuie arătat că dacă alegatorii sunt cei care decid cine va fi ales în Parlament, ei au in orice caz tendința, dacă nu și dreptul, de a cere și a impune parlamentarului un anumit comportament. Alegătorii au o singură posibilitate să sancționeze ,,tradarea” alesului lor prin nerealegerea în mandatul următor. Este adevarat că o asemenea sancțiune este cateodată prea îndepartată și puțin eficientă.

Cât privește protecția parlamentamlui față de propriul partid, aceasta este evident o problemă complexă, delicată și chiar spinoasă. Partidul care-l propulsează pe ales în sferele parlamentare emite, justificat de altfel, pretenții legate de promovarea platformei sale politice. Din punct de vedere juridic însă, mandatul reprezentativ – așa cum s-a arătat – nu dă nici un efect acestor legaturi și acestor pretenții. Mandatul reprezentativ fundamentează până și nulitatea demisiei în alb pe care, uneori, partidele politice încearcă s-o utilizeze ca un remediu.

Deseori Guvernul exercită și el presiuni asupra parlamentarilor, atitudinea sa fiind determinată de situațiile dificile în care este pus uneori și de nevoia de a soluționa operativ și eficient anumite probieme delicate. Presiuni pot fi determinate și de anumite interese private.

Dar buna funcționare a sistemului constituțional impune ca parlamentarii sș fie protejati contra tuturor acestor presiuni și ingerinte. Doctrina juridicș explică, iar legislația consacra un sistem de protecție care cuprinde: incompatibilitățile, imunitatile parlamentare și indemnizatiile; în același sens sunt și regulile de transparență financiară.

3.2. Nulitatea mandatului imperativ

Mandatul este imperativ dacă presupune un raport juridic între mandatar și mandant, în virtutea căruia primul este sub dependența celuilalt. O asemenea consecință, specifică dreptului privat, este, de principiu, inadmisibilă în dreptul public, nu numai pentru că, așa cum s-a arătat, mecanismele dreptului privat sunt inadecvate pentru extrapolarea lor ca atare în dreptul public, dar și pentru că ar anihila practic libertatea dialogului și confruntării politice ce este de esența pluralismului politic în societate.

Având în vedere că parlamentarii sunt aleși în circumscripții electorale, principalele consecințe ale mandatului imperativ în raport cu alegătorii din aceste circumscripții ar fi următoarele:

alegătorii ar trebui să dicteze soluțiile pe care parlamentarii să le voteze iar în cazul în care aceștia nu le-ar da asemenea directive obligatorii, parlamentarii ar trebui să ia in considerare exclusiv reprezențarile și interesele particulare ale alegătorilor circumscriptiei electorale unde au fost aleși;

parlamentarii ar trebui să dea socoteală alegatorilor circumscripției electorale asupra executării mandatului, iar aceștia ar trebui să-i poata revoca și să le poata angaja responsabilitatea patrimoniala pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a mandatului;

orice indemnizație sau alt avantaj legat de excrcițiul mandatului ar
trebui suportat de alegătorii circumscripției ce 1-au acordat.

Mutatis mutandis aceste consecinte sunt similare și în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului ce a propus și sustinut candidatura parlamentarului sau unui alt grup social, cum ar fi un grup de interese (sindicate, alte asociații indiferent de denumire etc.).

După cum s-a arătat, însă, parlamentarul fiind in serviciul poporului, independența de opinie este prima sa îndatorire față de popor. De aceea, potrivit art. 69 alin. (2) din Constituție, orice mandat imperativ este nul. Independența aleșilor față de grupele sociale si de partide este condiția de bază a mandatului reprezentativ. Aceasta independență este asigurată prin neexistenta unei proceduri de revocare, fie de către alegatori, fie de către partide și prin nulitatea mandatului imperativ.

Mandatul reprezentativ înlocuiește spiritul local cu cel național, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora România este un stat unitar și indivizibil, eliberând astfel Parlamentul de tirania ,,patriotismului local” sau ,,intoleranței de grup” spre a fi în măsură să fie în serviciul interesului național. Realizarea binelui public prin promovarea interesului general, acesta este sensul principal al mandatului reprezentativ al parlamentarilor. Mandatul imperativ nu numai că este în contradicție cu indivizibilitatea suveranității naționale, deoarece ar presupune subordonarea parlamenlarului la interesele unui grup care, astfel, ar fi, în fapt cel puțin, adevaratul suveran, dar este și in contradictie cu principiul deliberarii, intrucat presupune adoptarea unci decizii, rezultate din directivele obligatorii primite, înaintea dezbaterii și confruntarii optiunilor și argumentelor, intransigenta intereselor reprezențate și imposibilitatea concilierii lor.

Interesul general, care corespunde caracterului unitar al statului, nu e suma aritmetica a intereselor particulare. Dimpotriva, el poate veni in conflict cu unele din aceste interese, iar interesul particular e sancționat de ranchiună, pe când cel general nu e însoțit neapărat de recunostință. Dar legea este rezultatul unei alegeri, de aceea ea se adoptă prin vot și, ca orice alegere, unora s-ar putea să nu le convină si, de aceea, să o încalce.

Sacrificarea interesului general în folosul celui particular sau local are ca efect subordonarea parlamentarilor față de conducătorii politici local sau la nivel național, datorita influenței ce o au în organizațiile teritoriale ori în instantele naționale ale partidelor și, astfel, deplasarea principiului democrație al reprezentativității în folosul unui principiu eblist care, combinat cu partidul unic, este propriu regimurilor totalitare.

Mai mult, prin efectul mandatului imperativ, parlamentarul devenind un instrument orb, responsabilitatea politică dispare. Sub pavăza mandatului primit, responsabilitatea ar putea privi exclusiv pe cei care l-au acordat, bineințeles căt timp parlamentarul s-a conformat acestui mandat. Or, mandatul a fost acordat de popor, chiar dacă numai de o parte a sa. Poporul ar urma să răspundă. Poporul nu poate, însă, să răspundă întrucât întotdeauna el acționează asupra sa.

3.3. Măsuri de protecție a mandatului parlamentar

Interdicția mandatului imperativ este un mijloc de protecție a libertății și independenței parlamentarilor. După cum s-a arătat, programul politic pe baza căruia parlamentarul a fost ales nu are semnificația unui mandat imperativ. El privește conținutul politic al mandatului reprezentativ și, în acest sens, libertatea de opinie și independența parlamentarului este o condiție sine qua non pentru realizarea și adecvarea lui la evoluțiile, câteodată imprevizibile, ale vieții sociale. De aceea, realizarea programului politic antrenează răspunderea politică a parlamentarului față de partidul ce îl reprezintă, care îl poate exclude sau îi poate retrage sprijinul acordat, cât și în fața electoratului, sub acest aspect alegerile constituind un mijloc de verificare a modului în care parlamentarii și-au adus la îndeplinire mandatul.

Protecția mandatului parlamentar prezintă o însemnătate cu totul deosebită, ea constituind o garanție a înfăptuirii prerogativelor constituționale și, totodată, o condiție a funcționării instituțiilor statului de drept. Așa cum observă doi cunoscuți cercetători ai dreptului parlamentar, profesorii Pierre Avril și Jean Gicquel, "mandatul parlamentar este o funcțiune publică" în virtutea căreia "fiecare parlamentar reprezintă întreaga națiune, concurând la exercitarea suveranității naționale". În acest context, înțelegerea corectă a dimensiunilor juridice ale imunității parlamentare impune cunoașterea exactă a semnificației acestui concept, a prevederilor consacrate în țările democratice, astfel încât protecția mandatului parlamentar să poată fi realizată în condițiile unei responsabilități sporite a celor care au fost aleși pentru a-și îndeplini – la adăpost de orice influențe sau imixtiuni, de interese personale – mandatul cu care au fost învestiți.

Instituția imunității parlamentare are o lungă tradiție. În antichitate, tribunii romani beneficiau de imunitate, recunoscându-li-se ceea ce s-a transmis la noi sub denumirea de sacro sanctitas. În epoca afirmării puterilor parlamentare, în opoziție cu regimurile absolutiste, parlamentele au elaborat reguli de natură să garanteze imunitatea membrilor lor. Ca răspuns la atitudinea curajoasă a lui Thomas Haxey, care în 1397, după ce a propus o moțiune care denunța obiceiurile scandaloase de la Curtea regelui Richard al II-lea, a fost arestat, Camera Comunelor a adoptat o atitudine hotărâtă pentru grațierea acestui membru al său. S-a afirmat cu deosebită vigoare prerogativa dreptului parlamentarilor de a dezbate orice subiecte, fără nici un fel de presiune din partea autorității regale. Art.9 din Declarația drepturilor (Bill of Rights) din 1689 prevede în mod expres că dezbaterile și actele membrilor Parlamentului vor fi protejate împotriva oricărui amestec sau presiuni din afară.

În Franța, unde tradițiile de libertate sunt atât de puternice, protecția membrilor Parlamentului pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului lor a fost consacrată prin Decretul din 23 iunie 1789, inițiat de Mirabeau, urmat de instituirea, printr-un alt decret din 26 iunie 1790, a unor măsuri menite să prevină încriminarea membrilor Adunărilor fără o autorizație prealabilă. Afirmând dreptul parlamentarilor, care exprimau "voința poporului", de a rezista "puterii baionetelor", Mirabeau preconiza asigurarea operei înfăptuite de Parlament prin declararea inviolabilității persoanei deputaților care făceau parte din Statele generale. Constituția din 1791, document care conține pentru prima oară o prevedere referitoare la imunitatea parlamentară, înscrie principiul că "reprezentanții națiunii pot fi arestați pentru acte criminale dacă sunt surprinși în flagrant delict sau în virtutea unui mandat de arestare; corpul legislativ va fi încunoștiințat de îndată, procedura neputând fi continuată până când acesta nu va hotărî că învinuirile pot fi aduse".

Cu trecerea timpului, imunitatea parlamentară s-a impus ca un element constitutiv al statutului parlamentarilor, fiind recunoscută astăzi în numeroase țări, mai ales europene, asupra cărora modelul francez care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice și inviolabilitatea a avut o influență predominantă, așa cum se recunoaște într-un studiu elaborat de Parlamentul european.

În literatura română de specialitate a fost subliniat faptul că protecția mandatului parlamentar rezultă din însuși rolul constituțional al Parlamentului, care exercită puterea suverană a poporului. O asemenea protecție este, prin urmare, imperios necesară pentru a asigura independența parlamentarului contra oricăror presiuni, indiferent de ce natură ar fi acestea, și de a-i permite să-și exercite nestingherit atribuțiile.

3.3.1. Incompatibilități

Independenta parlamentarului implica unele incompatibilitati. Aceste limite se datoresc exercitării necorespunzatoare, în practică, a mai multor functii, absenteismului parlamentar si faptului ca simultaneitatea functiilor este un obstacol in difuzarea responsabilitatilor.

Articolul 71 din Constituția României stabilește in acest domeniu trei reguli mari si anume: nimeni nu poate fi, in acelasi timp deputat si senator; calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricarei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului; alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.

Incompatibilitățile funcției de parlamentar nu sunt numai cele prevăzute de art. 71 din Constituție, ci și de alte dispoziții legale, chiar dacă în considerarea altor funcții:

Membru al unei alte adunări alese

Alta funcție remunerată de stat

Forte armate și de politie

Magistratură, Funcție ministerială, Director de întreprindere publică, Președinte de republică, Administrator superior al unei regiuni, Comisar al alegerilor, Furnizor al statului, Ministru al cultelor, Membru al Curții de Conturi

Functionar internațional sau în serviciul unei țari străine

Conducător al unei întreprinderi private

In explicarea știintifica a incompatibilităților se face și trebuie făcută o demarcație clară între două categorii și anume între ineligibilitate și incompatibilitate. Uneori aceste două categorii sunt confundate pentru că ele urmăresc practic scopuri similare și anume cș influențele executivului sau interesele private să nu poată exercita nici o presiune asupra parlamentarilor, respectiv alegătorilor. Cât privește ineligibilitatea, ea regăsește consacrarea în art. 37 din Constituție, care stabilește clar și fără echivoc condițiile pe care o persoană trebuie să le îdeplinească pentru a fi aleasă. Exprimarea clară prin Constituție a condițiilor de eligibilitate constituie o garanție constituțională pentru electorat țmpotriva eventua-lelor presiuni ce s-ar putea exercita asupra sa din partea unor candidați.

O persoană care nu îdeplinește condițiile explicit și expres formulate prin art. 37 nu poate deveni parlamentar, iar atunci cand le îndeplinește poate obține mandatul numai pe calea votului universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile legii electorale.

Condițiile de eligibilitate au un caracter absolut, de unde rezultă că pot fi invocate oricând, atât înaintea alegerii cât și după aceea.

Incompatibilitățile țin să protejeze Parlamentul contra influentei pe care Guvernul sau interesele private le pot exercita asupra lui sau anumitor parlamentari, ca urmare a cumulului cu anumite funcții.

Incompatibilitatea protejează independent deputatul și senatorul, ea are caracter relativ, privind interzicerea cumulului doar cu anumite activități publice sau limitând exercițiul unor activități. Ea implică o opțiune între mandat și funcția publică sau privată,

Incompatibilitatea constituie o problemă de mare interes teoretic și practic pentru dreptul parlamentar și desigur diferențierile de la un sistem parlamentar la altul sunt deseori substantiate.

Față de legislația românească în materie se disting urmatoarele incompatibilități:

1) între mandatul de deputat și mandatul de senator;

2) între mandatul parlamentar și functiile publice eligibile;

3) între mandatul parlamentar și functiile private;

4) alte incompatibilități posibile.

Unele incompatibilități sunt, în același timp, și ineligibilități, cum ar fi irnposibilitatea de a fi țn același timp deputat și senator, potrivit alin. (1) al art. 71 din Constituție și interdicția unei persoane de a candida concomitent pentru un mandat de deputat și de senator, potrivit reglementărilor electorale. E un fenomen de dublare nu de suprapunere. In principiu, incompatibilitatea are ca efect numai obligația celui ales de a opta între mandatul de parlamentar și funcția incompatibilă cu acest mandat. Deci, incompatibilitățile și ineligibilitațile nu coincid, ele sunt paralele, urmărind scopuri diferite.

Prin natura ei, incompatibilitatea este întotdeauna bivalentă și reciprocă, intrucat privesc relația dintre două funcții nu o stare de infirmitate a uneia dintre aceste funcții. De asemenea, incompatibilitatea are caracter imperativ, fiind de ordine publică și, deci, obligatorie pentru toate autoritățile publice, inclusiv Parlamentul. Incompatibilitatea nu constituie doar o masură de protecție a funcției în considerarea căreia a fost instituită ci și a celor cu care aceasta funcție devine incompatibilă, impiedicând cumulul lor intrucât confuzia de competențe și roluri pe care ar crea-o un asemenea cumul este în dauna celor două funcții, a imparțialității, obiectivității și independenței pe care exercițiul lor corect îl presupune.

3.3.1.1. Incompatibilitatea între mandatul de deputat și mandatul de senator

Este firesc ca aceeași persoană să poată îndeplini mandatul parlamentar într-o singură adunare parlamentară. Exercitarea concomitentă a mandatului de deputat și a celui de senator este practic imposibilă, fiind greu de presupus că aceeași persoană poate îndeplini în același timp și obligațiile de deputat și cele de senator.

De aceea, art. 71 alin. (1) din Constituție prevede că nimeni nu poate fi, în același timp, deputat și senator. Aceasta incompatibilitate funcționează de altfel înca din faza alegerilor parlamentare, legea electorală, stabilind că o persoana poate candida fie pentru un mandat de deputat, fie pentru un mandat de senator și numai într-o singură circumscriptie electorală.

Incompatibilitatea mandatului de deputat și de senator privește firesc și supleanții. Deși nu exista în Constituție un text explicit în acest sens, concluzia este fără îndoială una singură și anume că nu pot exista supleanți cu funcția de Jolly-Joker. Legal, incompatibilitatea rezultă din dispozițiile electorale, care exclud posibilitatea candidaturii pentru ambele adunări sau pe mai multe liste electorale.

3.3.1.2. Incompatibilitatea între mandatul parlamentar și funcțiile publice

Este un principiu al vieții parlamentare, prevăzut de art. 71 alin. (2) și (3) din Constituție în sensul căruia calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului. Textul constituțional nu distinge între funcțiile elective și alte funcții. Se ridică problema de a ști ce sunt funcțiile publice de autoritate. Acestea sunt cele ocupate în cadrul autorităților publice nominalizatc prin Constituție. Desigur, clarificarile vor trebui realizate pe cale legislative.

In ce privește funcțiile publice, în afara incompatibilităților prevăzute de art. 71 din Constituție, în regimul nostru constituțional mai există și alte incompatibilități care, prin ricoșeu, privesc și funcția de deputat. Astfel sunt incompatibilitățile cu functia de Avocat al Poporului [art. 58 alin. (2)], cu aceea de Președinte al României [art. 84 alin. (1)], cu funcția de judecător sau procuror [art. 125 alin. (3) si 132 alin. (2)], precum și cu funcția de membru al Curții de Conturi [art. 140 alin. (4)] sau de judecător la Curtea Constituțională (ait. 144).

Potrivit art. 71 alin. (3) din Constituție, alte incompatibilități decât cele cu caracter constituțional se pot stabili prin lege organică. Considerăm că aceasta prevedere nu înlătura incompatibilitățile legiferate anterior intrării în vigoare a Constituției întrucât, de principiu, Constituția, ca orice lege de altfel, este supusă principiului neretroactivității, pe care ea însăsi l-a edictat prin art. 15 alin. (2).

In ce privește funcțiile publice guvernamentale, incompatibilitatea urmărește să evite influența pe care ar putea-o căpăta Guvernul, prin facilitarea obținerii unor asemenea funcții de către parlamentari. Speranța recunoștinței Guvemului pentru sprijinul acordat țn Parlament poate să paralizeze independența parlamentarilor. De asemenea, nu este de conceput ca alesul poporului să fie supusul Guvemului sau, mai exact, sub imperiul puterii ierarhice a unui ministru. Potrivit alin. (2) al art. 71 din Constituție, incompatibilitatea cu o funcție publică nu este, însă, generală. Ea privește numai funcțiile publice de autoritate, așa încât nu exclude posibilitatea cumulului cu anumite funcții publice și anume cele ce nu vor fi considerate ca de autoritate. Este adevărat, însă, că întrucât prin lege organică se poate stabili, potrivit alin.ultim al art. 71, orice fel de incompatibilitate, aceasta poate fi extinsă la orice funcție publică guvemamentală, adică la orice funcție ce ar presupune o subordonare față de Guvern sau un membru al acestuia.

In Regulamentul Camerei Deputaților este prevazută și o incompatibilitate care, însă, față de dispoziția constituțională susmenționată, se consideră că nu mai este aplicabilă cu această calificare: incompatibilitatea cu statutul persoanelor care, potrivit legii, nu pot face parte din partide politice (art. 188), interdicția cumulării mandatului de parlamentar. Se consideră că în ce privește ocuparea unei funcții care exclude posibilitatea titularului de a face parte din partide politice, aceasta constituind, potrivit art. 37 alin. (1) din Constituție, o cauză de ineligibilitate are drept consecință pierderea dreptului de a fi ales, deci a unui drept electoral și, în consecință, a mandatului de deputat. Este adevărat, însă, că această ineligibilitate este dublată în mare parte și de incompatibilitățile la care ne-am referit anterior: magistrat, judecător la Curtea Constituțională, Avocat al Poporului, funcții publice de autoritate.

Potrivit regulamentelor parlamentare, incompatibilitatea atrage demisia din oficiu a parlamentarului, potrivit unei proceduri care implică opțiunea parlamentarului între cele două funcții incompatibile, sesizarea plenului adunării de către biroul permanent în cazul în care parlamentarul nu renunță la exercitarea funcției incompatibile, după verificarea situiației de către comisia de specialitate și declararea de către adunare ca demisionat din funcție a parlamentarului care, prin refuzul său de a renunța la funcția incompatibilă, și-a manifestat implicit, dar nu mai puțin evident, hotărârea de a se situa în afara condițiilor legale de exercitare a funcției de parlamentar. Demisia din oficiu nu constituie o sancțiune ci consecință – singura posibilă pentru evitarea incompatibilității – a opțiunii, o modalitate de manifestare a dreptului de demisie care se poate înfăptui, ca și alte drepturi subiective, în mod expres sau implicit. Totul este ca demisia să fie neîndoielnică ori, în cazul de față, fiind consecința necesară a unei opțiuni, ea este de necontestat. Ca și în cazul demisiei în general, Camera luând act de consecința stării de incompatibilitate se asigură efectivitatea prin hotărârea adoptată.

3.3.1.3 Incompatibilitatea mandatului parlamentar cu funcțiile private

In dreptul parlamentar, în principiu, se admite compatibilitatea mandatului cu funcțiile private. Dar legile pot stabili anumite incompatibilități. Aceasta se justifică pe necesitatea asigurării independenței parlamentarului și a evitării confundării intereselor națiunii cu cele personale. Cumulul cu funcțiile private, cu unele excepții desigur, ar putea pune sub semnul întrebării corectitudinea atitudinilor parlamentarului în probleme legate de specificul îtreprinderilor sau societăților în care ar deține o funcție. Unele legislații, ca și legislația română, conțin interdicția de a lăsa să figureze calitatea parlamentară în orice publicitate relativă la o întreprindere financiară, industrială sau comercială.

3.3.2 Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară este acea trasatură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor.

Imunitatea parlamentară protejează mandatul în sine, motiv pentru care este considerate a avea un caracter obiectiv.

3.3.2.1. Formele imunității parlamentare

Imunitatea parlamentară este cunoscută, studiată și legiferată sub două forme și anume:

a) lipsa răspunderii juridice;

b) inviolabilitatea parlamentarului.

Iresponsabilitatea și inviolabilitatea sunt prevăzute de Constituție în art. 72 având ca obiect asigurarea independența opiniilor și imunitatea parlamentara.

Sub aspect stiintific, însă, atât iresponsabilitatea pentru voturile și opiniile exprimate, cât și inviolabilitatea parlamentarului fac parle din categoria imunităților parlamentare.

Intr-o redactare anterioară celei în vigoare Regulamentul Camerei Deputaților și cel al Senatului prevedeau ca imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputaților împotriva urmăririlor judiciare și garantarea libertății de gândire și acțiune a acestora.

Este adevărat că iresponsabilitatea și inviolabilitatea sunt imunități parlamentare diferite, dar ceea ce le unește este caracterul lor de măsuri de protecție contra amenințărilor sau altor acte de represiune la care ar putea fi supuși parlamentarii din partea unei autorități, organizații sau altei persoane. Ele definesc o garanție ce privește, în ultima analiză, mandatul Camerelor, nu doar al fiecărui parlamentar în parte, îndeplinirea de către Parlament a competenței și rolului sau constituțional.

De aceea, imunitatea parlamentara nu constituie un privilegiu, contrar egalității cetățenilor în fata legii si interdictiei privilegiilor, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituție. Ea este consecința unui imperativ al statutului constituțional al Parlamentului și al principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. O democrație pluralistă nu poate exista fără asigurarea independentei și demnității reprezentantei nationale. Este si motivul pentru care imunitatea parlamentară are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarului la care el ar putea renunța. Ea este de ordine publica si, deci, poate fi invocata din oficiu si oricand, nu doar de cel interesat, facand parte din statutul parlamentarului care, la randul sau, este de ordine publică.

a) Lipsa răspunderii juridice

In activitatea sa, parlamentarul trebuie sa se bucure de o reala, libertate de gândire și actiune, astfel încât mandatul sa fie exercitat eticient. Specificul muncii parlamentare presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luari de atitudine (deseori entice), participarea lor la vot (deseori deschis). Pentru ca aceasta participare să fie reala, parlamentarul trebuie sa aiba siguranta ca pozitia sa deschisa, principiala, nu-l va expune unor urmări juridice.

Intrucât are ca scop garantarea independentei opiniilor, lipsa răspunderii juridice constă din interdictia, prevazuta de art. 72 din Constituție, de tragere la raspundere juridica a deputaților sau senatorilor pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului lor. Deci ea apara pe parlamentar in considerarea aclelor savarșite in exercițiul mandatului sau, cum sunt votul, amendamentele, luarile de cuvânt, intrebarile si interpelarile, rapoartele si avizele prezentate din partea comisiei din care face parte etc. Cu alte cuvinte, iresponsabilitatea priveste actele intrinseci mandatului, nu cele extrinseci exercițiului acestuia, urmarind sa apere libertatea de expresie și de decizie a parlamentarului. De aceea, în mod necesar, ea este absolută, atat in sensul ca nu poate fi ridicata, cat și în cel ca se refera la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar si la toate formele de raspundere juridică.

De asemenea, ea este perpetuă, apărând pe parlamentar nu numai pe perioada mandatului, ci si dupa aceea. Ceea ce excede, însă, exercițiului mandatului nu intră sub incidenta acestei imunitati. Parlamentarul nu este peste lege. Art. 16 alin. (2) din Constituție prevede expres ca ,,Nimeni nu este mai presus de lege”. De aceea, actele parlamentarului ce nu sunt in exercițiul funcției sale pot atrage raspunderea lui, cum ar fi opiniile exprimate in presa, televiziune, radio, discursuri la reuniuni publice – deoarece exercitarea mandatului este la Parlament sau la tribuna acestuia, în îdeplinirea unei misiuni, stabilite de Camere etc., -incitarea la violenta sau conducerea unei manifestari având ca scop violarea ordinii publicc, proferarea de insulte – libertatea luptei politice implicând confruntarile de idei și argumente. In asemenea situatii i se aplică dreptul comun.

Prin extrapolare, se consideră că iresponsabilitatea acopera si pe cei ce informeaza asupra celor întâmplate dar numai în masura în care o fac cu buna credință si nu cu scop de agitate, prin reluarea tendențioasa a unor dezbateri si deformarea lor. Garantarea independenței opiniilor in confruntarea politică din Parlament nu-i un privilegiu, astfel încât nu poate legaliza un abuz. De aceea, iresponsabilitatea juridica pentru votul si opiniile exprimate nu exclude răspunderca disciplinara pentru încalcarea regulamentelor, raspunderea politică a parlamentarului și nici răspunderea sa penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte straine mandatului pe care il exercita. În schimb, ea priveste actele săvârșite de parlamentar în incinta Parlamentului cât și în afara ei, dar in exercițiul unei însărcinari stabilite de Camere.

Din cele arătate, rezultă că iresponsabilitatea este o imunitate de fond, intrucât privește actele intrinseci mandatului și functională, întrucât privește exercițiul acestuia. Ea se refera la orice fel de rșspundere: penală, civilă, contravenționala etc., chiar dacă prin actiunile sale aduce prejudicii sau aceste acțiuni ar putea fi considerate infractiuni (imputatii calomnioase, de exemplu).

b) Inviolabilitatile

Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea este o imunitate de procedură si se refera exclusiv la răspunderea penală și la cea contraventionala dacă implică trimiterea în judecată sau aplicarea unei sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare; ea protejeaza mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilor penale sau contraventionale, pentru acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii. Potrivit art. 72 din Constituție: ,,(2) Deputații si senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecata penală pentru faptele care nu au legatură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionați, reținuti sau arestati, fără încuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea lor. Urmarirea și trimiterea in judecata penală se poate face numai de către Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casație și Justiție. Competenta de judecată aparține Inaltei Curții de Casatie si Justitie. (3) In caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi retinuti și supuși perchezitiei. Ministrul justitiei va informa neîntarziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.

In general, inviolabilitatea parlamentară se referă numai la faptele străine exercitării mandatului. Ea are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-și exercita funcția ca urmare a unor urmariri represive si arbitrare, inspirate din motive politice. Deci, inviolabilitatea nu suprima represiunea, ce întârzie momentul urmăririi penale si judecătoresti, pentru săvârșirea unei infractiuni sau contravenții, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercitarea funcției sale. Ea este, deci, temporară, adică pe durata exercitării mandatului. Dacă ar fi perpetua, s-ar transforma într-un privilegiu care, prin natura lui, este ireconciliabil cu democrația, cu libertatea și cu responsabilitatea inerentă demnității umane. Deci inviolabiiitatea nu implica iresponsabilitatea. De aceea, așa cum s-a arătat, ea este o imunitate de procedură, nu de fond, întrucât întârzie declanșarea procedurii represive și, deci, suspendă cursul actiunii penale sau contraventionale potrivit adagiului contra non valentum agere non curit prescriptio. Totodata, Camerele Parlamentului pot ridica imunitatea, încuviintând retinerea, arestarea sau perchezitia. De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 72 din Constituție, in caz de infracthme flagranta parlamentarul poate fi retinut si supus perchezitiei, ministrul justitiei fiind însă obligat să informeze neîntârziat președintele Camerei astfel încât plenul Camerei să poată dispune revocarea măsurii dacă va aprecia ca nu e întemeiată. Situația specială a infractiunilor flagrante se justifică prin aceea ca in asemenea ipoteză, în general, orice dubiu cu privire la mașinațiuni politice oculte dispare. Infracțiunea flagrantă este, de regula, evidentă.

Ridicarea imunității este de competența plenului Camerei care, în acest scop, va trebui sa aprecieze dacă masura este serioasa, adica are in vedere fapte determinate, și loială, adică nu e inspirată din motive politice. De aceea, Camera nu are a se pronunța asupra calificarii juridice sau a temeiniciei imputatiei, întrucât ar insemna să împieteze asupra independentei autorității judecătoresti. In principiu, imunitatea parlamentară fiind regula si ridicarea ei excepția, cererea de încuviintare a declanșării represiunii penale sau contraventioale ar trebui respinsă cât timp nu exista serioase motive pentru a fi acceptata. În orice caz, autorizarea urmaririi prin ridicarea imunității este întotdeauna specializată. Ea are în vedere numai faptele pentru care a fost ceruta și aprobată. Pentru alte fapte, parlamentarul este aparat de inviolabilitate fiind, deci, necesară o noua încuviintare.

Intrucât, așa cum s-a aratat, ridicarea imunității nu are nici o semnificatie asupra calificarii juridice a faptei, ea nu are valoarea unei prezumtii de vinovatie. Este o altă consecință a faptului ca inviolabilitatea reprezintă o imunitate de procedură, nu de fond. Pentru același motiv, refuzul de a incuviinta masurile solicitate nu are semnificatia unei prezumtii de nevinovație. Încuviințând sau respingând cererea, Camerele Parlamentului nu se transformă într-un organ de jurisdictie. Ele nu ,,spun dreptul”, ceea ce este un atribut exclusiv al instantei de judecată, întrucat competenta lor privește exercițiul mandatului, fiind indreptățite numai să aprecieze dacă urmarirea este suficient de motivata pentru a justifica întreruperea acestui exercitiu. După cum arată Jean Gicquel, inviolabilitatea asigura integritatea fizica a reprezențantei naționale.

Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, Camerele Parlamentului au dreptul sa ceară urmarirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițul funcției lor iar, potrivit art. 71 alin. (2) din Constituție, calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu aceea de membru al Guvernului. Cererea de urmărire penala implica și ridicarea imunității care, însă, se poate face numai potrivit procedural parlamentare specifice pentru adoptarea acestei măsuri.

Intr-un sens larg, tot o măsura de protecție este si competenta Inaltei Curții de Casatie si Justitic de a judeca faptele penale si contraventionale ale parlamentarilor după ridicarea imunității parlamentare.

3.3.3 Indemnizatiile, avantajele și serviciile la indemana parlamentarilor

Este firesc ca parlamentarul sa fie retribuit pentru functia publica pe care o prestează.

Parlamentarii primesc o indemnizatie lunară, al cărei cuantum, impreună cu celelalte drepturi legate de exercitarea mandatului, se stabilește prin lege.

Indemnizatia parlamentara cuprinde o parte fixă și una variabilă, legată de participarea la sedinte. Alte drepturi se referă îndeosebi la parlamentarii din provincie transport și cazare gratuite cât și la unele servicii asigurate de Camera (comunicatii telefonice, corespondenta), indispensabile indeplinirii funcției.

Indemnizația parlamentară, ca si celelalte drepturi ale parlamentarilor, de altfel, are ca scop sa pună la adapost pe ales de nevoi și, eventual, de tentatii și a apărut în corelare cu sufragiul universal care a permis ca ,,cetățenii aparținând claselor celor mai puțin favorizate ale natiunii să poată fi aleși”.

Ca orice alt mijloc de protectie a mandatului parlamentar, acordarea indemnizatiei este o măsură de ordine publică la care, deci, nu se poate renunța.

3.3.4. Transparenta financiara

Una din problemele ce stau azi tot mai mult in actualitatea parlamentară, ca de altfel și in a altor autoritati centrale este transparența financiară. In fond, aceasta presupune evitarea folosirii demnitarilor și functiilor publice în scopuri pur personale, de regula materiale. O asemenea atitudine ar contraveni flagrant regulilor mandalului reprezentativ. Mandatul parlamentar trebuie exercitat în serviciul natiunii și nu ca un mijloc de imbogatire frauduloasa. Transparența financiară trebuie interpretată ca o protectie a Parlamentului împotriva unor parlamentari care ar putea interpreta gresit drepturile ce le revin în această calitate. Din punct de vedere juridic, aceasta se realizează prin declararea averilor parlamentarilor atât la începerea mandatului cât si la sfârșitul acestuia. Astfel, oricând există posibilitatea combaterii calomniilor la adresa parlamentarilor dar și identificării cazurilor de încălcare a deontologiei parlamentare. Un asemenea sistem există și în Franța, unde, dupa legea organică din 11 martie 1988 asupra transparentei financiare a vietii politice, parlamentarii sunt tinuti să depună la biroul adunarii (Camerei) lor declarații asupra stării patrimoniului. Aceste declarații se depun in 15 zile de la intrarea in funcție și cu o lună înainte de expirarea mandatului. Declarațiile sunt tinute secrete, nu pot fi comunicate decât la cererea expresă a celor interesati pentru a se disculpa de acuzatii sau la cererea autoritatilor judiciare cu ocazia unui proces.

Potrivit legislatiei electorale, parlamentarii, in vederea validarii, sunt obligati sa depună președintelui Camerei o declaratie asupra averii pe care o posedă. Acest sistem inaugureaza și in România un început al transparent financiare.

3.4. Răspunderi și sancțiuni

Deputații și senatorii au o serie de drepturi, dar si o serie de obligații, intre acestea din urmă înscriindu-se si obligația de a respecta normele regulamentare. In cazul încălcării acestor norrne ei pot fi sancționați. Sancțiunile ce li se pot aplica sunt:

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de sedinfe;

e) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporal.

Regulamentul Senatulul prevede doar primele patru sancțiuni, iar la sancțiunea de la litera e) durata este de 30 de zile. Sancțiunile pot fi aplicate de către președintele Camerei sau de către Camera In condițiile prevăzute de regulament, și desigur, in raport de gravitatea abaterii.

3.5. Incetarea mandatului parlamentar

Incetarea mandatului reprezentativ are ca efect pierderea calității de parlamentar. Aceste două aspecte, încetarea mandatului și pierderea calității de parlamentar sunt sinonime. Ele pot fi urmarea unui fapt colectiv – încetarea mandatului Camerelor – sau unui fapt individual -declararea ca vacant a locului de parlamentar.

Potrivit Constituției, Camerele sunt alese pe o durata de 4 ani. Mandatul Camerelor se prelungește, însă, de drept, până la intrunirca legala a noului Parlament precum si, potrivit art. 63 alin. (1) din Constituție în caz de stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență până la încetarea acestora.

Intrucat prelungirea de drept este ulterioară expirării mandatului, chiar dacă acesta a fost prelungit, rezultă că mandatul Camerelor și, implicit, al parlamentarilor înceteaza la incetarea prelungirii de drept a acestuia, o data cu întrunirea noului Parlament. Aceasta este situatia tipică, care corespunde finalității mandatului reprezențativ. Încetarea acestuia dupa expirarea duratei pentru care Camerele au fost alese, în conditii de natură să asigure caracterul neîntrerupt al activității parlamentare. Similară este și ipoteza dizolvării Camerelor deoarece, ca și în situatia expirării duratei de 4 ani, alegerile trebuie să aibă loc in cel mult 3 luni, iar, până la întemeierea noului Parlament, mandatul celui anterior este prorogat de drept. Cele doua situatii susmentionate reprezintă încetarea colectivă a mandatului reprezentativ întrucât privesc însuși mandatul Camerei. Celelalte ipoteze de încetare a mandatului sunt individuate. Ele nu privesc Camera ci fiecare parlamentar în parte.

Cazurile de încetare individuală, întrucât nu afectează mandatul Camerei în întregul său, au ca efect declararea ca vacant a locului de parlamentar. Declararea ca vacant a locului, la rândul său, poate avea două efecte alternative: fie ocuparea locului vacant de către supleanții listelor pe baza cărora au fost aleși parlamentarii, fie organizarea de alegeri partiale, In cazul în care locul devenit vacant nu poate fi ocupat de un supleant.

Incetarea individuală a mandatului parlamentar poate fi consecința demisiei ori stării de incompatibilitate, de care ne-am ocupat anterior, sau pierderii drepturilor electorale ori decesului. Este regula art. 70 alin. (2) din Constituție.

Pierderea drepturilor electorale este in cazul aparitiei unei cauze de ineligibilitate. Ineligibilitățile urmăresc protectia alegatorilor și, de aceea, au un caracter absolut, constituind un obstacol ca cineva sa fie ales, iar dupa alegeri, ca cel ales să-și poată exercita mandatul. Fără acest din urma efect ar însemna ca ineligibilitatea să împiedice alegerea numai măsura in care nu-i descoperită. Ar fi o invitatie la înșelăciune, inadmisibilă nu numai sub aspect moral dar și juridic, fiind contrară caracterului imperativ al cauzelor de ineligibilitate (qui nullum est, nullum producit efectum).

La cele arătate, mai este necesar de mentionat o altă ipoteză de pierdere a calității de parlamentar: invalidarea mandatului. Este o ipoteză ce se poate întâmpla în etapa preliminară organizării Camerelor, când are loc procedura de validare, cât și ulterior, în legatura cu validarea mandatelor supleanților sau în caz de alegeri partiale.

CAPITOLUL 4

IMUNITATEA PARLAMENTARA DIN PERSPECTIVA DREPTULUI EUROPEAN

AL DREPTURILOR OMULUI

4.1. Aspecte introductive privind imunitatea parlamentara in dreptul comparat și in dreptul european

4.1.1. Imunitatea parlamentara in dreptul comparat

Statuând asupra chestiunii raportului dintre imunitatea parlamentara și respectarea drepturilor omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a tinut seama — potrivit uneia dintre metodele sale de interpretare de situatia imunității parlamentare în sistemele juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei. Este vorba de statele care au fost părți în cauzele privind imunitatea parlamentara de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, fie in calitate de pârât, fie ca tert intervenient, și anume: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda si Regatul Unit. Dreptul național al acestor state consacra imunitatea parlamentară, cel puțin pentru declarative făcute de parlamentari in exercitarea mandatului lor.

Imunitatea parlamentara in dreptul european

Tot cu ocazia analizării raportului dintre imunitatea parlamentară si respectarea drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat in considerare, pe lângă situatia imunității parlamentare in sistemele juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei, și situația imunității parlamentare in cadrul organizatiilor Internaționale regionale europene.

Statutul Consiliului Europei, in art. 40, prevede:

,,a) Consitiul Europei, reprezențantii membrilor si Secretariatid se bucură, pe teritorhd membrilor, de imunitatile și privilegiile necesare exercitării functiilor lor. In temeiul acestor imunitati, reprezentanți in Adunarea Consultative nu pot in special să fie arestati sau urmariti pe teritoriul oricăruia dintre membri pentru opiniile sale sau voturile emise in cursul dezbaterilor din Adunare sau din comitetele ori comisiile acesteia.

b) Membrii se angajează să incheie de indata ce este posibil în acord pentru a da efect deplin dispozițiilor paragrafului a) de mai sus. In acest scop, Comitetul Ministrilor va recomanda guvernelor membrilor incheierea unui acord, stabilind privilegiile si imunitatile recuno-cute pe teritoriile lor. De asemenea, un acord special va fi incheiat cu Guvernul Republicii Franceze, care va defini privilegiile si imunitatile de care se va bucura Consiliul la sediul său “.

In aplicarea art. 40 parag. b) din Statutul Consiliului Europei, statele membre au semnat, la 2 septernbrie 1949, Acordul general asupra privilegiilor și imunitatilor Consiliului Europei. Textele care intereseaza din acost acord sunt următoarele:

,Art. 14 – Reprezențantii in Adunarea Consultativd si supleantii lor nu pot fi perchezitionati, detinuti sau urmariti din cauza opiniilor sau voturilor emise de ei in exercitarea functiilor lor.

Art. 15 – In timpul sesiunilor Adunarii Consultative, reprezentanții in Adunare si supleantii lor, indiferent dacă sunt sau nu parlamentari, beneficiaza:

pe teritoriul lor național, de imunitatile recunoscute membrilor
Parlamentului țării lor;

pe teritoriul oricănd alt stat membru, de exceptarea de orice
masura de detentie si de orice urmarire judiciară “.

Art. 5 din Protocolul aditional general asupra privilegiilor si imunitatilor Consiliului Europei dispune:

,,Aceste privilegii, imunitati sifacilitati le sunt acordate reprezentantilor membrilor nu in avantajul lor personal, ci in scopul asigurării exercitării in deplina independență a functiilor lor in raport cu Consiliul Europei. In consecinta, un membru are nu numai dreptul, dar si obligația de a ridica imunitatea reprezentantului sau in cate cazurile in care, in opinia sa, imunitatea ar împiedică infaptuirea justitiei ori ea ar putea fi ridicată fără a a dăuna scopului pentru care imunitatea a fost acordată“.

Art. 9 din Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunităților Europene, adoptat in aplicarea art. 28 din Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica ale Comunitatilor Europene, prevede: ,,Membrii Parlamentului European nu pot fi perchezitinati, detinuti sau urmariti pentru opiniile sau voturile emise de ei in exercitarea functiilor lor”.

4.1.2 Imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea drepturilor omului

In imprejurările speciale ale cauzei, existenta imunității parlamentare nu a fost considerată contrară drepturilor consacrate de Conventia europeană a drepturilor omului prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului la 17 decembrie Cauza A. c. Regatul Unit.

In fapt, o resortisanta britanica locuieste impreuna cu copiii sai minori intr-o casa proprietatea unei asociatii locale, unde a fost instalata ca urmare a abuzurilor rasiale la care fusese supusa anterior.

Parlamentarul ales in circumscriptia electorala in care locuieste aceasta persoana initiaza in Camera Comunelor o dezbatere privind politică locală in domeniul locuintelor. In timpul unui discurs al sau, parlamentarul se referă de mai multe ori la reclamantă in mod expres, indicandu-i numele si domiciliul, făcând vorbire de ,,vecinii de iad”, care fac imposibila viata celorlalte persoane care locuiesc în apropiere, indicând apoi o serie de infractiuni și comportamente antisociale ale reclamantei si mernbrilor ei de familie. Discursul parlamentar este reluat de presa, care publică și numele si adresa exacte ale rcelamantei, insotite de fotografii. De asemenea, presa publică si comentariile rcelamantei la afirmațiile parlamentarului, chiar dacă nu le acordă aceeasi amploare.

Reclamanta neagă adevarul celei mai mari părti a afirmatiilor parlamentarului și arată că acesta nu a încercat niciodata să ia legatura cu ea pe subiectul plângerilor vecinilor și să verifice temeinicia lor, nici înainte, nici după cuvântarea din Parlament. Ulterior, reclamanta primește amenințări directe sau in sens, schimbandu-și domiciliul din această cauză.

Plangerile formulate de reclamantă la liderul Camerei Comunelor si la primul-ministru (liderul partidului din care face parte parlamentarul în cauză) sunt respinse pe motivul imunității parlamentare pentru declarative făcute.

4.2. Imunitatea parlamentara ca ingerinta justificata in exercitarea dreptului la un proces echitabil

Cu privire la pretinsă violare a art. 6 (,,Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1 din Convenția europeana a drepturilor omului, in sensul ca reclamanta considera că prin caracterul absolut al imunității care a protejat afirmatiile facute la adresa sa de un deputat in Parlament i s-a violat dreptul de acces la o instanță, Curtea Europeana a Drepturilor Omului – acceptând ca art. 6 parag. 1 este aplicabil în cauză – aminteste că dreptul de acces la o instanta constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 parag. 1 din Conventie. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanta nu este absolut, ci el poate fi supus unor limitări care sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăsi natura lui, reclama adoptarea de reglementări din partea statelor. In acest sens, statele se bucură de o anumita marja de apreciere, deși decizia finală asupra respectării Convenției revine Curții.

Aceasta trebuie să verifice dacă limitările aplicate nu restrictionează sau reduc accesul individului intr-un asemenea mod sau la un asemenea nivel, încât să atingă însăsi substanța dreptului. Mai mult, o limitare nu este compatibilă cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmarește un scop legitim si există o relatie rezonabila de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul care se doreste a fi atins.

In prezenta cauză, Curtea verifică mai întâi dacă limitarea urmarea un scop legitim. Ea aminteste ca in jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului s-a identificat un scop legitim al imunității parlamentare, si anume posibilitatea parlamentarilor de a angaja dezbateri si de a-i reprezenta pe alegatori in chestiunile de interes public, tara a trebui sa-si limiteze opiniile din cauza pericolului de a fi adusi in fata justitiei sau a altor autoritati. Curtea notează că, în prezenta cauza, imunitatea parlamentara urmareste și un al doilea scop legitim, si anume reglementarea relatiilor dintre puterea legislative si puterea judiciara. Se concluzioneaza ca imunitatea parlamentara urmarea scopurile legitime ale protejarii libertatii de exprimare in Parlament si mentinerii separatiei puterilor intre legiuitor si judiciar.

Curtea cercetează apoi proportionalitatea imunității acordate parlamentarului. In acest sens, Curtea notează că imunitatea a fost de natură absolută si se aplica atât în procedurile civile, cât si in cele penale. Curtea consideră că, sub aspectul compatibilității sale cu dispozitiile Conventiei, cu cât imunitatea este mai largă, cu atât motivele care o justifică trebuie să fie imperioase.

Totusi Curtea amintește că, potrivit jurisprudentei europene in examinarea proportionalității unei imunități, natura absoluta a acesteia nu poate fi decisivă; spre exemplu, măsurile luate de state pentru a aplica principiile general recunoscute ale dreptului internațional in materie de imunitati ale statelor nu pot fi considerate, in principiu, ca aducând restrictii disproportionate dreptului de acces la instanta prevazut de art. 6 parag. 1 din Conventie.

Curtea aminteste si statuarea de catre ea a faptului ca dacă libertatea de exprimare este importantț pentru oricine, acest lucru este in special adevarat pentru reprezentantii alesi ai poporului, deoarece acestia reprezintă electoratul, atrag atentia asupra preocupărilor lui și îi apară interesele. Într-o democrație, parlamentul sau alte organe comparabile sunt forul esențial pentru dezbaterea politică și numai motive imperioase pot fi avansate pentru a justifica o ingerință în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestora.

Curtea notează că cele mai multe, dacă nu chiar toate statele parte , au anumite forme de imunitate pentru membrii legislativului. De asemenea, privilegii și imunități există la nivel internațional, mai ales pentru membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei si ai Parlamentului European.

In lumina acestor elemente, Curtea crede că regula imunității parlamentare, care reflecta și este in conformitate cu regulile general recunoscute ale statelor părți , Consiliului Europei și Uniunii Europene, nu poate fi in principiu privită ca impunând o restrictie disproportionate dreptului de acces la o instanță, pe terenul art. 6 parag. 1 din Conventie. Asa cum dreptul de acces la instanta este un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevazut de acest articol, anumite restricții ale accesului trebuie să fie considerate ca fiind inerente, spre exemplu acele limitări general acceptate de statele părti ca reprezentând doctrina imunității parlamentare.

Mai mult, imunitatea oferită de dreptul britanic parlamentarilor naționali pare a fi mai limitată decât aceea acordată membrilor parlamentelor naționale din alte state părti la Conventie, precum si membrilor Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei ori ai Parlamentului European. In special, imunitatea vizeaza numai declarațiile făcute in cursul dezbaterilor parlamentarc in incinta Camerei Comunelor sau a Camerei Lorzilor, iar nu si declarațiile facute in afara localului Parlamentului, chiar dacă sunt o repetare a declarațiilor facute in timpul dezbaterilor parlamentare pe chestiuni de interes public, si nici declarațiilor facute de un parlamentar in presa, care sunt publicate inainte de dezbaterile parlamentare, chiar dacă sensul lor este repetat ulterior in cadrul dezbaterilor propriu-zise. Imunitatea parlamentară absolută de care se bucura deputații protejează interesele Parlamentului ca întreg, iar nu pe acelea ale parlamentarilor priviti individual, aspect ilustrat de faptul ca imunitatea nu se aplica în afara Parlamentului. Spre deosebire de aceasta situatie, imunitatea celor care redau dezbaterile parlamentare, precum si a membrilor organelor locale alese, are un caracter relativ.

Curtea observă că victimele unei declarații defăimatoare făcute în Parlament nu sunt iipsite de orice mijloc de protectie, deoarece atunci când afirmatiile litigioase provin de la deputarul din circumscriptia lor ele au posibilitatea sa adreseze o petitie către Camera, prin intermediul altui parlamentar, pentru a se asigura o retractare a celor afirmate. In cazuri extreme, declarații intentionat vătămătoare pot fi sanctionate de Parlament ca o ofensă adusă acestuia, iar liderul Camerei exercită un control general al dezbaterilor. Curtea considera că aceste elemente sunt relevante in chestiunea proportionalității imunității de care s-a bucurat un parlamentar în prezența cauza.

Ținând cont de toate împrejurările cauzei, Curtea concluzionează că aplicarea regulii imunității parlamentare absolute nu poate fi privita ca depășind marja de apreciere acordată statelor in materia limitarii accesului individului la instantele judecătoresti.

Curtea este de acord ca afirmatiile făcute de parlamentar au fost extrem de serioase și, in mod clar, nu au fost necesare in contextul unei dezbateri privind politică locală in materie de locuinte. In special, indicarea repetată de către parlamentar a numelui si adresei rcelamantei este regretabilă. Curtea considera că efectele nefericite ale comentariilor parlamentarului pentru viata reclamantei si a copiilor ei erau pe deplin previzibile. Cu toate acestea, acești factori nu pot influenta concluzia Curții cu privire la chestiunea proportionalității imunității parlamentare, deoarece crearea de exceptii de la aceasta imunitate, a caror aplicare ar depinde de factori individuali sau speciali fiecarui caz, ar vătăma in mod serios scopurile legitime urmărite.

În concluzie, nu a existat nici o violare a art. 6 parag. 1 cu privire la imunitatea parlamentara de care s-a bucurat parlamentarul respectiv. Constatarea absenței violării art. 6 parag. 1 din Convențe din cauza imunității parlamentare de care a beneficiat deputatul a fost facută cu o majoritate de 6 voturi contra unul. Intr-o opinie divergentă, un deputat considera ca a existat violarea art. 6 parag. 1 din Conventie.

4.3. Imunitatea parlamentara ca ingerință justificată în exercitarea altor drepturi

Cu privire la pretinsă violare a art. 8 (,,Dreptul la respectarea vietii private si familiale”) din Convenția europeana a drepturilor omului, întrucât reclamanta considera ca acest caracter absolut al imunității care protejeaza afirmatiile facute la adresa sa de către deputatul in Parlament constituie violarea dreptului sau la respectarea vietii private, garantat de art. 8 din Conventie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului observa ca problemele esențiale ale scopului legitim si proportionalitatii reglementarii in litigiu pe care le pune capatul de cerere pe terenul art. 8 sunt aceleasi cu cele ridicate de capatul de cerere intemeiat pe art. 6 parag. 1 referitor la imunitatea parlamentara de care a beneficiat deputatul. Din concluziile Curții pe acest aspect al capatului de cerere al reclamantei pe terenul art. 6 parag. 1 rezulta ca nu a existat nici violarea art. 8 din Conventie. Soluția este adoptata cu 6 voturi contra unul si cu opinia divergenta a unui judecător.

Cu privire la pretinsă violare a art. 14 (,,Interzicerea discriminarii”) combinat cu art. 6 (,,Dreptul la un proces echitabil”) din Convenția europeana a drepturilor omului, intrucat reclamanta se considera dezavantajata în raport cu o persoana care ar fi victima a unor declarății asemanatoare celei a deputatului, dar care ar fi formulate fara imunitate, Curtea considera ca acest capat de cerere privind art. 14 ridica probleme identice acelora deja examinate pe terenul art. 6 parag. orice caz, ea apreciaza ca nu poate fi stabilita nici o paralela intre declarative facute in cursul dezbaterilor parlamentare și afirmatiile facute intr-un cadru ordinar, de natura sa faca aplicabil art. 14. Rezulta ca art. 14 din Conventie nu a fost violat, solutia fiind adoptata in unanimitate.

Cu privire la pretinsă violare a art. 13 (,,Dreptul la o cale efectiva de atac”) din Convenția europeana a drepturilor omului, reclamanta plangandu-se ca din cauza imunității absolute de care se bucura deputații din Parlament si a imunității relative de care beneficiaza presa, ea nu a dispus, contrar exigentelor art. 13 din Convenție, de nici o cale efectiva de atac pentru a-si valorifica pretențiile, Curtea aminteste ca art. 13 nu merge atat de departe, încât sa impuna o cale de atac prin care sa se poata denunta in fata unei autoritati naționale contrarietatea dintre legile unui stat parte si Conventie. Capatul de cerere al reclamantei vizeaza imunitatea conferita de art. 9 din Bill of Rights din 1689. Curtea concluzioneaza ca faptele cauzei nu releva nici o violare a art. 13 din Conventie, soluția fiind adoptata cu 6 voturi contra unul si cu opinia divergenta a aceluiasi judecator.

4.4. Imunitatea parlamentara ca violare a drepturilor omului

In imprejurarile speciale ale cauzei, existenta imunității parlamentare a fost considerata contrara drepturilor consacrate de Convenția europeana a drepturilor omului prin Hotararile pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului la 30 ianuarie Cauzele Cordova c. Italia (nr. 1 si 2).

In fapt, intr-o cauza, un procuror ancheteaza anumite fapte in legatura cu un fost președinte al republicii, devenit senator la data anchetei. Acesta ii trimite procurorului scrisori si obiecte cu continut, respectiv semnificafie ironica. La plangerea procurorului, care se constituie parte civila, senatorul este trimis in judecata pentru ultraj, dar instanta decide incetarea procesului penal, avand in vedere imunitatea parlamentara a senatorului, aprobata printr-o rezolutie a Senatului, si refuza in acelasi timp sesizarea Curții Constituționale.

In cea de-a doua cauza, un deputat, in discursuri publice, face afirmatii la adresa aceluiasi magistrat, considerate, de acesta grav insultatoare, el formulând plângere penala, cu constituire de parte civila. Prima instanta îl condamna penal pe deputat si îl obliga la plata de despăgubiri civile. In urma recursului deputatului, dosarul este transmis Camerei Deputatilor, pentru a se pronunta asupra existentei imunității penale, iar aceasta, in ciuda avizului negativ al comisiei de imunitati, considera ca imunitatea parlamentara este aplicabila in cauza. Pe baza motiunii, Curtea de Casatie anuleaza hotararea de condamnare si dispune încetarea procesului penal, refuzand in acelasi timp sa sesizeze Curtea Constituționale.

4.4.1. Imunitatea parlamentara ca violare a dreptului la un proces echitabil

Cu privire la pretinsă violare a art. 6 (,,Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1 din Convenția europeana a drepturilor omului, deoarece reclamantul se plange de caracterul inechitabil al procedurii, Curtea analizeaza mai intai chestiunea existentei unei ingerinte in dreptul de acces la o instanta judecatoreasca. Ea aminteste ca, potrivit jurisprudentei sale, art. 6 parag. 1 consacra ,,dreptul la o instanta”, unul din aspectele acestuia constituindu-l dreptul de acces, adica dreptul de a sesiza o instanța civila. Acest drept exista pentru ,,contestatiile” referitoare la ,,drepturi si obligații cu caracter civil” despre care se poate afirma, cel puțin într-un mod care poate fi sustinut, ca sunt recunoscute de dreptul intern.

In ambele cauze, Curtea notează ca reclamantul, care s-a considerat defaimat prin comportamentul parlamentarilor, s-a constituit parte civila in procedurile penale care au fost dcelansate, iar aceste proceduri purtau asupra unui drept cu caracter civil, adica dreptul la protejarea reputatiei, pentru care reclamantul putea, intr-un mod care poate fi sustinut, sa se pretinda titular.

Este adevarat ca instantele naționale au analizat legitimitatea rezolutiilor Senatului si, respectiv, Camerei Deputaților privind imunitatea parlamentara, constatand ca nu sunt lovite de nici un viciu de procedura si ca nu sunt in mod manifest ilogice, dar aceste constatari nu pot fi considerate drept o statuare asupra dreptului rcelamantului la protectia reputatiei sale, nici nu se poate aprecia ca un grad de acces la un judecator limitat la posibilitatea de a pune o chestiune preliminară este suficient pentru a asigura rcelamantului dreptul de acces la o instanta, avand in vedere principiul preeminentei dreptului intr-o societate democratică. Efectivitatea acestui drept cere ca un individ sa beneficieze de posibilitatea clara si concreta de a contesta un act care ii vatama drepturile. Or, in cauze, deciziile de incetare a procesului penal si refuzul judecatorilor de a sesiza Curtea Constituțională l-au privat pe reclamant de orice forma de reparare a prejudiciului pretins suferit.

Prin urmare, Curtea constata ca rcelamantul a suferit o ingerinta in dreptul sau de acces la o instanta. Curtea aminteste ca acest drept nu este absolut, ci poate da nastere la anumite limitari, care sunt admise implicit. Totusi, acestea nu pot restrange accesul deschis individului intr-un mod sau până la un punct cand dreptul ar fi atins in însăsi substanta lui. Mai mult, limitarile se conciliaza cu art. 6 parag. 1 dacă urmaresc un scop legitim si dacă exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit.

Cu privire la scopul ingerintei, Curtea releva faptul ca, in general, statele acorda parlamentarilor o imunitate mai mult sau mai puțin larga, fapt care constituie o practica indelungata, vizand sa permita libera exprimare a reprezențantilor natiunii si sa impiedice efectuarea unei urmariri partizane care poate prejudicia functia parlamentara. In aceste conditii, Curtea estimeaza ca ingerinta in chestiune, care este prevazuta de Constituție, urmareste scopuii legitime, adica protectia dezbaterilor parlamentare libere si mentinerea separarii puterii legiuitoare si a celei judiciare.

Ramane de verificat faptul dacă urmarile pentru reclamant sunt proportionale scopului urmarit. Sub aspectul proportionalitatii ingerintei, Curtea apreciaza restrictia in lumina cauzelor in intregul lor. Ea aminteste sub acest aspect ca nu are rolul de a examina in abstracto legislatia si practica pertinente, ci de a verifica dacă modul in care acestea l-au vizat pe reclamant incalca dispozitiile Conventiei. Curtea nu are rolul de a se substitui jurisdictiilor naționale, interpretarea legislatiei interne fiind in primul rand competenta autoritatilor interne, in special a instantelor, atributia Curții marginindu-se la verificarea compatibilitatii cu Convenția a efectelor respectivelor interpretari.

Curtea observa ca atunci cand statele recunosc imunitatea membrilor parlamentului, protectia drepturilor fundamentale poate fi afectata. Totusi, ar fi contrar scopului si obiectului Conventiei ca adoptand unul dintre sistemele utilizate in mod normal pentru asigurarea imunității parlamentarilor, statele parti sa fie exonerate de orice raspundere pe terenul Conventiei, in domeniul respectiv de activitate. Trebuie amintit ca dispozitiile Conventiei au drept scop apararea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective, aceasta constatare fiind cu atat mai adevarata pentru dreprul de acces la o instanta, ținând cont de locul eminent pe care dreptul la un proces echitabil il ocupa in societatile democratice.

Posibilitatea unui stat, fara rezerve sau fara control din partea organelor Conventiei, de a sustrage competentei instantelor o intreaga serie de actiuni civile sau de a exonera de raspundere diferite categorii de persoane este incompatibila cu preeminenta dreptului intr-o societate democratica si cu principiul fundamental subînțeles de art. 6 parag. 1 din Conventie, adica posibilitatea de a aduce pretentiile civile in fata unui judecator.

Curtea aminteste ca, fiind prejioasa pentru toti, libertatea de exprimare este cu atat mai importanta pentru un ales al natiunii care reprezinta alegatorii, semnaleaza preocuparile lor și le apara interesele. Intr-o democrație, parlamentul si organele comparabile sunt tribune indispcnsabile oricarei dezbateri politice. O ingerinta in libertatea de exprimare exercitata in acest cadru nu poate fi justificata decât prin motive imperioase.

Prin urmare, nu se poate concluziona ca, in mod general, inumitatea parlamentara reprezintă o restrictie disproportionata in dreptul de acces la o instanta, consacrat de art. 6 parag. 1. Asa cum acest drept este inerent pentru a garanta un proces echitabil asigurat de acest articol, tot asa si anumite restrictii ale sale pot fi considerate ca fiind inerente, unul dintre example fiind limitarile in general admise de statele parti ca ținând de doctrina imunității parlamentare.

Sub acest aspect, in jurisprudenta sa, Curtea a estimat compatibila cu Convenția o imunitate care acopera declarative facute in cursul unor dezbateri parlamentare in cadrul camerelor parlamentului, vizand protejarea intereselor parlamentului in ansamblul sau, spre deosebire de cea a membrilor sai, priviti izolat.

Totusi Curtea releva ca, in imprejurarile speciale ale prezentelor cauze, comportamentul senatorului, respectiv al deputatului, nu este legat de exercitarea functiilor parlamentare stricto sensu. Astfel, in prima cauza, desi senatorul a criticat intr-o dezbatere parlamentara anchetele conduse de reclamant, el a adresat apoi scrisori cu continut ironic sau in deradere, insotite de jucarii trimise personal unui magistiat, iar in a doua cauza, afirmatiile deputatului au fost facute in cursul unei reuniuni electorale, deci in afara parlamentului. De aceea, aceste comportamente nu se pot compara, prin natura lor, cu un act care tine de functiile parlamentare sau cu exercitarea functiilor parlamentare stricto sensu, ele parand sa se inscrie mai degraba intr-o cearta intre particular! Or, intr-un asemenca caz, nu se poate justifica o denegare de justitie prin simplul motiv ca respectiva cearta ar putea fi de natura politică ori legate de o activitate politică.

In opinia Curții, absenta unei legaturi evidente cu activitatea parlamentara rcelama o interpretare stricta a notiunii de «proportionalitate» intre scopul urmarit și mijloacele utilizate. Aceasta este cu atat mai valabil atunci cand restrangerea dreptului de acces decurge dintr-o decizie a unui organ politic, iar a concluziona in sens contrarar echivala cu restrangerea, intr-un mod incompatibil cu exigentele art. 6 parag. 1 din Conventie, a dreptului de acces la o instanta al particularilor, ori de cate ori afirmatiile atacate in justitie au fost emise de un parlamentar.

Curtea apreciaza ca incetarea procesului penal impotriva senatorului, respectiv a deputatului, si decizia de a paraliza orice alta actiune urmarind protejarea reputatiei reclamantului nu au respectat justul echilibru care trebuie sa existe intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fiindamentale ale individului.

Curtea retine si faptul ca, dupa rezolutia Senatului, respectiv a Camerei Deputaților, rcelamantul nu dispunea de nici o alta cale rezonabila pentru a-si proteja in mod eficient drepturile consacrate de Conventie, inclusiv ca urmare a refuzului instantelor de a sesiza Curtea Constituționala.

In lumina acestor considerente, Curtea concluzioneaza in unanimitate violarea dreptului de acces la o instanta, garantat reclamantului de art. 6 parag. 1 din Conventie.

4.4.2. Imunitatea parlamentara ca posibila violare a altor drepturi

Cu privire la pretinsă violare a art. 13 (,,Dreptul la o cale efectiva de atac”) din Convenția europeana a drepturilor omului, Curtea retine ca acest capat de cerere ridicat de rcelamant pe terenul art. 13 priveste aceleasi fapte ca acelea deja examinate sub unghiul art. 6 parag. 1 din Conventie. In plus, trebuie amintit ca, atunci cand se pune o problema de acces la instanta, garantiile din art. 13 sunt absorbite de acelea din art. 6. Prin urmare, Curtea estimeaza ca nu se impune sa se examineze dacă a existat vioiarea art. 13 din Conventie. Cu unanimitate de voturi, Curtea statueaza ca nu este necesar sa examineze dacă art. 13 din Conventie a fost violat.

Cu privire la pretinsă violare a art. 14 (,,Interzicerea discriminarii”) din Convenția europeana a drepturilor omului, Curtea considera, pe baza concluziilor la care a ajuns pe terenul art”. 6 parag. 1 din Conventie, ca nu se impune sa examineze in mod separat capatul de cerere al reclamantului sub unghiul art. unanimitate, Curtea statueaza ca nu este necesar sa examineze dacă a avut loc violarea art. 14 din Conventie.

Concluzii

În concluzie mandatul parlamentar este o imputernicire de a reprezenta. Politiceste el este o conventie intre alegatori si cei care aspira la dobandirea mandatului, avand la baza o platforma electorala. Juridiceste el semnifica o functie publica cu care titularul sau este investit prin alegeri si al carei continut este predeterminat prin lege.

Mandatul este reprezentativ (nu imperativ) si ca atare este constituit in absenta oricarei proceduri de revocare. Aceasta in considerarea faptului ca fiecare parlamentar reprezinta Natiunea in intregul ei.

Mandatul parlamentar nu este un mandat de drept civil pentru ca nu intervine in sfera raporturilor juridice civile, si nu rezulta dintr-un contract ci dintr-o manifestare de vointa colectiva a corpului electoral facuta in scopul de a produce un efect de drept constitutional. Deci mandatul parlamentar este un mandat de drept constitutional avand urmatoarele principale trasaturi:

este general, parlamentarul fiind reprezentantul intregii Natiuni si pentru toate interesele ei;

este independent si irevocabil, parlamentarul manifestandu-se in exercitiul mandatului sau fara a fi legat juridic de angajamentele sale fata de manifestarile de vointa ale acestuia pe durata mandatului si fara a fi expus revocarii. In acest sens art.70 din Constitutie aduce precizarea ca "deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului ";

are un continut predeterminat, drepturile si obligatiile ce revin parlamentarului fiind prestabilite prin Constitutie si prin lege.

Avand in vedere cele de mai sus, mandatul parlamentar ar putea fi definit ca demnitate publica rezultata din alegerea de catre electorat in vederea exercitarii prin reprezentare a suveranitarii nationale (puterii poporului) si care contine imputerniciri stabilite prin Constitutie si legi. Constitutia precizeaza ca durata mandatului adunarii deputatilor si a senatului este de 4 ani si drept urmare se intelege , logic, ca aceasta este si durata mandatului parlamentar. Art.60 din Constitutie precizand durata mandatului celor doua camere adauga expres ca el poate fi prelungit prin lege organica in doua imprejurari: in caz de razboi si in caz de catastrofa. Exista insa si alte imprejurari care atrag prelungirea mandatului camerelor si implicit a mandatului parlamentar. Astfel in cazul starii de asediu sau al starii de urgenta, Parlamentul "functioneaza pe toata durata acestora" (art.93 alin.2). De asemenea mandatul Camerelor se prelungeste "pana la intrunirea legala a noului Parlament" (art.60 alin.4).       Prin aceasta din urma solutie s-a urmarit sa se asigure continuitatea exercitarii functiilor parlamentare, indeosebi a functiei de control asupra executivului intrucat din aceleasi ratiuni de continuitate "Guvernul isi exercita mandatul pana la data validarii alegerilor parlamentare generale" (art. 109 alin.1). In ce priveste inceputul mandatului parlamentar trebuie sa se distinga intre momentul proclamarii rezultatului alegerilor si momentul validarii mandatului. Dupa centralizarea si constatarea rezultatului alegerilor, biroul electoral de circumscriptie, pe baza comunicarii facute de Biroul Electoral Central, elibereaza candidatului ales certificatul doveditor al alegerii sale ca deputat, respectiv ca senator . Apoi, Biroul Electoral Central inainteaza procesele sale verbale privind rezultatele definitive ale alegerilor Camerei Deputatilor si Senatului care fiecare in parte, dupa dezbaterea raportului comisiei de validare, procedeaza la validarea sau invalidarea mandatelor de deputati si senatori, cu votul a cel putin jumatate plus unu din numarul membrilor fiecarei Camere. Intre cele doua momente – eliberarea certificatului doveditor si validarea mandatului – cel ales este parlamentar, sub rezerva validarii mandatului. Asadar, titlul juridic de ales este dobandit odata cu proclamarea rezultatelor definitive ale alegerilor. Intrarea efectiva in functiune a celui ales se produce de la data constituirii legale a Camerelor, adica dupa validarea a cel putin doua treimi din mandat.Mandatul parlamentar inceteaza fie printr-o forma colectiva (la expirarea legislaturii legale sau la data disolutiei adunarii), fie intr-o forma individuala (deces, demisie sau de drept). Forma individuala de incetare a mandatului poate fi deci voluntara sau de drept. Forma voluntara poate fi expresa sau tacita. Incetarea voluntara expresa a mandatului are loc prin demisionarea scrisa. Daca parlamentarul, in sedinta publica a Camerei din care face parte, staruie in deminia sa sau nu se prezinta in adunare pentru a raspunde la intrebarea presedintelui acesteia in legatura cu demisia, presedintele declara locul vacant. Demisia este manifestarea unilaterala de vointa a parlamentarului facuta in scopul incetarii mandatului sau, manifestare nesupusa vreunei conditii, in baza caracterului facultativ al mandatului). Incetarea voluntara tacita a mandatului are loc prin faptul ca parlamentarul accepta o functie sau o calitate care il face incompatibil cu statutul sau de membru al parlamentului. Forma individuala de incetare de drept a mandatului poate interveni in cazul descoperirii, ulterior confirmarii mandatului, a unei hotarari judecatoresti de condamnare la o pedeapsa complementara constand in pierderea drepturilor electorale ale carei efecte cuprind si perioada mandatului, ori in cazul condamnarii parlamentarului la pierderea drepturilor electorale. Ocuparea locului devenit vacant in Parlament, se face diferit: de catre unul dintre supleanti, in ordinea inscrierii lor pe listele partidelor sau ale formatiunii politice care a participat la alegeri sau prin organizarea de alegeri partiale in cazul parlamentarilor independenti.

imunitatea parlamentară ar trebui să acopere numai trei categorii de fapte, si anume:

– parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru afirmatiile, de orice natură, rostite în incinta parlamentului;

– parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru modul în care votează în parlament, întrucît mandatul său nu este imperativ;

– parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru initiativele sale legislative, oricît de aberante ar putea părea acestea la prima vedere.

Pentru a asigura parlamentului condițiile necesare exercitării mandatului său, el trebuie să se bucure de o protecție socială. In sens restrictiv, pot fi incluse in sistemul măsurilor de protecție a mandatului parlamentar imunitățile.

Imunitatea parlamentară nu poate fi nici extinsă, nici restrânsă printr-un act subordonat Constituției, ea nu poate fi suspendată si poate fi luată doar de Camera si numai in considerarea temeiului de fapt si de drept ce justifica luarea acestei masuri.

Regulile privitoare la imunități au ca scop asigurarea independentei parlamentarului in exercitarea mandatului sau si punerea lui sub protecție față de acte sau fapte abuzive ale autoritățiilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice.

Aceste reguli constituie excepții de la cele de drept comun și prin urmare nu pot fi stabilite prin regulamentele celor două Camere. Art. 168, alin. 2 din Regulamentul Camerei Deputaților spunea, între altele, că imunitatea parlamentară asigură ’’libertatea de gândire’’; art. 171, alin. 2 stabilea un spor de pedeapsă privativă de libertate la cea prevăzută de lege pentru infracțiunile contra autorității săvârșite împotriva unui deputat , iar art. 171, alin. 3 extindea aplicarea dispozițiilor alin. 2 la faptele săvârșite ’’ împotriva soțului sau copiilor minori’’ ai unui deputat.

Potrivit cu obiectul acestei imunități, ele sunt: iresponsabilitatea juridică și inviolabilitatea.

Iresponsabilitatea juridică previne declanșarea sau stabilirea unor consecințe nefavorabile parlamentarului pentru votul său sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. ’’Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului’’. Textul constituțional consacră o ’’imunitate de fond’’, cu caracter ’’absolut’’, întrucât privește toate actele sau faptele săvârșite de parlamentar în exercitarea mandatului său, precum și toate formele de răspundere juridică. Ea este, însă, și o imunitate cu un caracter ’’permanent’’, deoarece efectele ei se extind și asupra perioadei de după încetarea mandatului parlamentar.

Iresponsabilitatea juridică a parlamentarului, astfel cum rezultă din textul constituțional de referință, implică două condiții: formele de manifestare ale parlamentarului să nu exceadă conținutului specific al mandatului, respectiv formele de manifestare să aibă o legătură directă cu conținutul mandatului.

Inviolabilitatea este o așa zisă imunitate de ’’procedură’’, consacrată în considerarea eventualelor imputări făcute parlamentarilor pentru alte fapte decât cele săvârșite în exercitarea mandatului și în legătură directă cu conținutul acestuia.

Inviolabilitatea – ca instituție a dreptului parlamentar – are drept scop să prevină urmărirea judiciară nefondată, arbitrară, împiedicându-l astfel să-și exercite mandatul încredințat sau constrângându-l astfel să-l exercite într-un anumit mod, contrat convingerilor și voinței sale. În acest sens, potrivit art. 69 din Constituție:

*deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, percheziționat sau trimis în judecată penală sau contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte (încuviințare dată cu vot secret a cel puțin două treimi din numărul respectivei camere), după ascultarea sa;

*în caz de infracțiune flagrantă ( descoperită în momentul săvârșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat), deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției, dar Camera sesizată poate dispune revocarea măsurii, dacă constată că nu există temei pentru reținere.

Inviolabilitatea nu este un privilegiu, ci o procedură specială de protecție a parlamentarului față de acte sau de fapte abuzive ori insuficient fondate;inviolabilitatea nu acoperă nici judecata civilă, nici răspunderea administrativă; în cazul flagrantului delict, încuviințării prealabile i se substituie eventuala aprobare a Camerei sau, după caz, revocarea măsurii de reținere.

În 26 de țări imunitatea privește orice procedură judiciară, în 42 de țări ea vizează numai procedura penală, cu excepția delictului flagrant, în 10 țări imunitatea parlamentară se aplică exclusiv domeniului răspunderii civile, iar în 4 țări imunitatea nu este consacrată.

Cele două regulamente ale Camerelor, în forma lor anterioară Constituției, au prevăzut imunitatea într-o manieră excesivă: parlamentarul era considerat ’’în timpul mandatului său a fi în exercițiul funcțiunii’’, asimilându-se astfel activitățile private cu cele specifice mandatului; de protecția juridică bazată pe imunitate ’’beneficiază și membrii familiei’’, fiind deci asimilate rudeniile parlamentarului cu acele persoane ale autorității publice.

Încuviințarea sau aprobarea Camerei semnifică ridicarea imunității parlamentare cu privire la faptul determinat prin hotărârea de încuviințare sau aprobare.

Ridicare imunității privește exclusiv faptele în considerarea cărora s-a adoptat o asemenea măsură. Odată cu încetarea mandatului și imunitatea, a cărei protecție o asigură, unui nou mandat corespunzându-i o nouă imunitate.

Potrivit art. 69, alin. 1 din Constituție, dacă este încuviințată trimiterea în judecată a parlamentarului, competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție. Întrucât această dispoziție a Constituție se referă la acele persoane care au calitatea de deputat sau de senator, consecința este că, în cazul în care o acțiune penală sau contravențională a fost pornită înainte de a i se valida mandatul, procedura juridică trebuie suspendată în vederea perfectării procedurii de încuviințare de către Cameră a urmăririi, iar, dacă o asemenea încuviințare intervine, instanța de drept comun va fi obligată să-și decline competența în favoarea Curții Supreme de Justiție. Din momentul în care o persoană a pierdut calitatea de deputat, de senator, ea pierde și beneficiul procedurii excepționale prevăzute de art. 69, alin. 1 din Constituție, și, prin urmare, pentru o faptă săvârșită în cursul exercitării mandatului parlamentar va fi urmărită penal sau contravențional și judecată, întrucât mandatul i-a încetat, conform procedurii de drept comun.

Bibliografie

I. Carti, tratate, cursuri

Attila Varga- Constituționalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, București, 2007.

Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 2005.

Andreescu Marius, Principiul proportionalitatii in dreptul constitutional , Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2010.

Benone Puscă, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Evrika, Brăila, 1999.

Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Mașter, București, 2008.

Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constitutia Romaniei revizuita. Comentarii si explicatii , Editura All Beck, Bucuresti, 2007.

Constantinescu Mihai, Muraru Ioan, Drept parlamentar romanesc, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2005.

Constanta Calinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.

Bradley, A.W.; Ewing, K.D., Constitutional and Administrative Law, Twelfth edition, Longman, London and New York, 1997.

Deaconu Stefan, Gheorghe Iancu, Muraru Andrei, Perspective juridice privind institutia parlamentului, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2005.

Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional si institutii politice, Edit.Stiintifica, Bucuresti, 2007.

Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2006.

Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii politice-vol. II, Editura Fundatia „Chemarea”, Iasi, 1993

Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii publice – Tratat II, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1998

Deleanu, Ion, Introducere in teoria reglarii sistemului statului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Deleanu, Ion, Institutii si Proceduri Constitutionale, vol. II., Editura Servo-Sat, Arad, 1998.

Dicey, A. V., Introducere in dreptul Constitutional, editia a 8-a, Londra, 1931.

Dragoș Chilea „ Drept Internațional Public”, editura Hamangiu, 2007.

Dreyfus, Francoise; d’Arcy, Francois, Les institutions politiques et administratives de la France, Refondue et nise a jour, Economica, 1997.

Draganu, T., Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, 1998.

Draganu Tudor – Drept constitutional, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Dragne Luminița, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Duculescu Victor, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu – Constitutia Romaniei, comentata si adnotata, Edit. Lumina Lex, 1997.

Duculescu Victor, Constanta Calinoiu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, București, 2006.

Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei (1859-1991), Humanitas, Bucuresti, 1992.

Fabian Gyula, NicolaeMihu, Emod Veress, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007.

Fuerea, Augustin, Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2006.

G.G.Rarincescu – Curs de drept constitutional, litogr., Bucuresti, 1940.

Gheoghe Iancu „ Drept Constituțional și instituțiile politice” , editura Lumina Lex, București, 2007.

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Gheorghe Iancu, Institutii de drept constitutional al Uniunii Europene, editura Lumina Lex, București, 2007.

Genoveva Vrabie „Organizarea Politico-etatica a României” Drept Constituțional și instituțile politice vol II , Editura Cugetarea , Iași 1999.

Gheorghe, Gheorghe, Separatia puterilor in stat, Bucuresti, 1976

Gheorghe, Gh., Separatia puterilor in stat, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994

Ghinea, Anca; Moraru, Adrian, Considerente asupra procesului de descentralizare in Romania: Reforma administrativ teritoriala”, Fundatia pentru o Societate Deschisa si Institutul pentru Politici Publice, 2004.

Gilia Claudia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.

Guy S. Goodwin-Gill, International Law and the Movement of Persons between States, Oxford, Clarendon Press, 1978.

Jean-Marc Favret, Droit et pratique l'Union européene”, 5 edition, Gualino éditeur, EJA-Paris, 2005.

Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.

Ionescu, Cristian, Drept constitutional comparat, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.

Ionescu, Cristian, Drept Constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Ionescu, Cristian, Instituții politice si drept constituțional, ed. Juridicã, București, 2004

Mazilu, Dumitru, Drepturile  omului, Concept, exigente si realitati contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

Muraru, Ioan, Drept  constitutional  si  institutii  publice, Editia a 8-a, Ed. Actami, Bucuresti, 1998

Muraru, Ioan; Tanasescu, Simina, Drept constitutional si institutii politice, Editia a IX-a revazuta si adaugita, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, editia a XII-a, volumul II, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

Elena Simina Tanasescu, Raspunderea in dreptul constitutional, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Ioan Macovei „Drept internațional privat” , editura ARS Longa , Iași, 2001.

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru – Drept parlamentar, Edit. Gramar, 1994.

Mircea Preda – Autoritatile administratiei publice. Sistemul constitutional romanesc, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1999.

Nicolae Popa – Teoria Generala a Dreptului, Edit. Actami, Bucuresti, 1996.

Nasty Marian Vlãdoiu, Protectia constitutionalã, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Philips, O. Hood;  Jakson, P., Drept constitutional si drept administrativ, editia a 6-a, Londra, 1975.

Oprea, F., Drept constitutional. Institutii politice, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.

Oprea, F., Drept constitutional. Parte generala, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.

Ioan Vida – Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.

Verginia VEDINAS, Statutul juridic al functionarului parlamentar, Universul Juridic, Bucuresti, 2006.

II. Studii, articole

Dana Apostol Tofan – Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, rev. Dreptul, nr.2/2000.

Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala, Revista de drept public, nr.1-2/1997.

Corneliu Liviu Popescu – Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.

Mădălina-Virginia Antonescu „ Regimul Juridic al Strainilor in România” Străinul-persoana fizică.

Despre constituție și constituționalism-Liber amicorum Ioan MURARU, Editura Hamangiu, București, 2006.

C-L Popescu, Comentariu la Hotararea Curtii Eurpoene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2002, in Curierul judiciar nr.1/2003, p.44-51.

III. Legislatie

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Prezenta ediție cuprinde textul actualizat al Codului Penal prin încorporarea tuturor modificarilor aduse dupa ultima republicare, inclusiv completarile introduse prin Legea nr. 278 publicată in M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006 dar nu reprezinta forma oficiala.

Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, publicata in Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.

Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Regulamentul Senatului publicat in M.Of. nr. 178/27 iul. 1993, si republicat in M.Of. nr. 58/2 feb. 2001.

LEGEA nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicata in M.Of. nr. 196/13 mar. 2008.

Bibliografie

I. Carti, tratate, cursuri

Attila Varga- Constituționalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, București, 2007.

Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 2005.

Andreescu Marius, Principiul proportionalitatii in dreptul constitutional , Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2010.

Benone Puscă, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Evrika, Brăila, 1999.

Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Mașter, București, 2008.

Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constitutia Romaniei revizuita. Comentarii si explicatii , Editura All Beck, Bucuresti, 2007.

Constantinescu Mihai, Muraru Ioan, Drept parlamentar romanesc, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2005.

Constanta Calinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.

Bradley, A.W.; Ewing, K.D., Constitutional and Administrative Law, Twelfth edition, Longman, London and New York, 1997.

Deaconu Stefan, Gheorghe Iancu, Muraru Andrei, Perspective juridice privind institutia parlamentului, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2005.

Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional si institutii politice, Edit.Stiintifica, Bucuresti, 2007.

Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2006.

Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii politice-vol. II, Editura Fundatia „Chemarea”, Iasi, 1993

Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii publice – Tratat II, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1998

Deleanu, Ion, Introducere in teoria reglarii sistemului statului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Deleanu, Ion, Institutii si Proceduri Constitutionale, vol. II., Editura Servo-Sat, Arad, 1998.

Dicey, A. V., Introducere in dreptul Constitutional, editia a 8-a, Londra, 1931.

Dragoș Chilea „ Drept Internațional Public”, editura Hamangiu, 2007.

Dreyfus, Francoise; d’Arcy, Francois, Les institutions politiques et administratives de la France, Refondue et nise a jour, Economica, 1997.

Draganu, T., Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, 1998.

Draganu Tudor – Drept constitutional, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

Dragne Luminița, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Duculescu Victor, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu – Constitutia Romaniei, comentata si adnotata, Edit. Lumina Lex, 1997.

Duculescu Victor, Constanta Calinoiu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, București, 2006.

Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei (1859-1991), Humanitas, Bucuresti, 1992.

Fabian Gyula, NicolaeMihu, Emod Veress, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007.

Fuerea, Augustin, Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2006.

G.G.Rarincescu – Curs de drept constitutional, litogr., Bucuresti, 1940.

Gheoghe Iancu „ Drept Constituțional și instituțiile politice” , editura Lumina Lex, București, 2007.

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Gheorghe Iancu, Institutii de drept constitutional al Uniunii Europene, editura Lumina Lex, București, 2007.

Genoveva Vrabie „Organizarea Politico-etatica a României” Drept Constituțional și instituțile politice vol II , Editura Cugetarea , Iași 1999.

Gheorghe, Gheorghe, Separatia puterilor in stat, Bucuresti, 1976

Gheorghe, Gh., Separatia puterilor in stat, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994

Ghinea, Anca; Moraru, Adrian, Considerente asupra procesului de descentralizare in Romania: Reforma administrativ teritoriala”, Fundatia pentru o Societate Deschisa si Institutul pentru Politici Publice, 2004.

Gilia Claudia, Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.

Guy S. Goodwin-Gill, International Law and the Movement of Persons between States, Oxford, Clarendon Press, 1978.

Jean-Marc Favret, Droit et pratique l'Union européene”, 5 edition, Gualino éditeur, EJA-Paris, 2005.

Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.

Ionescu, Cristian, Drept constitutional comparat, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.

Ionescu, Cristian, Drept Constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Ionescu, Cristian, Instituții politice si drept constituțional, ed. Juridicã, București, 2004

Mazilu, Dumitru, Drepturile  omului, Concept, exigente si realitati contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

Muraru, Ioan, Drept  constitutional  si  institutii  publice, Editia a 8-a, Ed. Actami, Bucuresti, 1998

Muraru, Ioan; Tanasescu, Simina, Drept constitutional si institutii politice, Editia a IX-a revazuta si adaugita, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, editia a XII-a, volumul II, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

Elena Simina Tanasescu, Raspunderea in dreptul constitutional, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Ioan Macovei „Drept internațional privat” , editura ARS Longa , Iași, 2001.

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru – Drept parlamentar, Edit. Gramar, 1994.

Mircea Preda – Autoritatile administratiei publice. Sistemul constitutional romanesc, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1999.

Nicolae Popa – Teoria Generala a Dreptului, Edit. Actami, Bucuresti, 1996.

Nasty Marian Vlãdoiu, Protectia constitutionalã, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.

Philips, O. Hood;  Jakson, P., Drept constitutional si drept administrativ, editia a 6-a, Londra, 1975.

Oprea, F., Drept constitutional. Institutii politice, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.

Oprea, F., Drept constitutional. Parte generala, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.

Ioan Vida – Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.

Verginia VEDINAS, Statutul juridic al functionarului parlamentar, Universul Juridic, Bucuresti, 2006.

II. Studii, articole

Dana Apostol Tofan – Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, rev. Dreptul, nr.2/2000.

Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala, Revista de drept public, nr.1-2/1997.

Corneliu Liviu Popescu – Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.

Mădălina-Virginia Antonescu „ Regimul Juridic al Strainilor in România” Străinul-persoana fizică.

Despre constituție și constituționalism-Liber amicorum Ioan MURARU, Editura Hamangiu, București, 2006.

C-L Popescu, Comentariu la Hotararea Curtii Eurpoene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2002, in Curierul judiciar nr.1/2003, p.44-51.

III. Legislatie

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Prezenta ediție cuprinde textul actualizat al Codului Penal prin încorporarea tuturor modificarilor aduse dupa ultima republicare, inclusiv completarile introduse prin Legea nr. 278 publicată in M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006 dar nu reprezinta forma oficiala.

Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, publicata in Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.

Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Regulamentul Senatului publicat in M.Of. nr. 178/27 iul. 1993, si republicat in M.Of. nr. 58/2 feb. 2001.

LEGEA nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicata in M.Of. nr. 196/13 mar. 2008.