Aspecte Privind Managementul Faunei Cinegetice

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

Admis/ă spre susținere

_________________

șeful catedrei, dr. COVALI V.

FACULTATEA BIOMEDICINA ȘI ECOLOGIE

CATEDRA SilviculturĂ ȘI GRĂDINI PUBLICE

PROIECT DE LICENȚĂ

Aspecte privind managementul faunei cinegetice

în fondul de vînătoare Căinari, ÎSS Chișinău

Coordonator proiectului:

Dr.,conf.univ

_____________ COVALI V.

Autor:

Student/a anului IV,forma de studii: zi,

Silvicultură și grădini publice

_____________Buzulan Valentin

CHIȘINAU 2016

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I. STAREA ACTUALĂ A TERENURILOR DE VÎNĂTOARE DIN ZONA LUATĂ ÎN STUDIU

1.1. Prezentarea condițiilor de existență pentru vînat 8

1.2. Analiza condițiilor de existență pentru vînat

1.3. Principalele specii de vînat sedentar

Capitolul II. MATERIALE ȘI METODE

CAPITOLUL III. MĂSURI DE GOSPODĂRIRE PRECONIZATE

3.1.Stabilirea criteriilor de delimitare a fondului de vînătoare

3.2. Măsuri în vederea ameliorării condițiilor de existență pentru vînat

3.3. Studiul economic

BIBLIOGRAFIE 70

ANEXE 72

A. Hărți 73

B. Instalații cinegetice 77

C. Imagini fotografice din Fondul de Vînătoare Căinari 79

INTRODUCERE

Fondul cinegetic național, astăzi întîlnește o serie de probleme care î-i afectează mult starea.

Vînatul, ca parte componentă a biocenozei, pentru existență, are nevoie de trei condiții esențiale: hrană, adăpost și liniște. Neasigurarea parțială sau totală cu una din aceste condiții v-a aduce la degradarea sau chiar dispariția uneia sau unora specii din fondul de vînătoare respectiv. Totodată, aceasta va condiționa și degradarea ecosistemului, acesta fiind privit ca un complex unitar format din biocenoză și mediul fizic înconjurător. Spre exemplu, densitatea supraponderată a unor specii erbivore poate diminua rezervele de hrană compuse, în marea parte, din plante erbacee, arbustive sau din specii forestiere tinere. Epuizarea hranei preferate de vînat va condiționa succesiunea asortimentului de plante care, la rîndu-i, va provoca succesiunea sau dispariția micro- sau chiar macro-organismelor și, în consecință, va provoca un dezechilibru al ecosistemului în întregime.

Este evident că, pentru a conserva ecosistemul, din punct de vedere al biodiversității, , este necesar de asigura un echilibru structural între toate componentele acestuia.

Astăzi, în Moldova, vînatul este un bun public, indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor în care acesta î-și exercită funcțiile sale ecobiologice. Este protejat de Stat prin setul de legi și acte normative. Dobîndirea vînatului se permite numai în limitele termenilor stabiliți prin Lege pentru fiecare specie de vînat prin eliberarea autorizațiilor speciale de către autoritățile de resort.

Vînatul, ca parte componentă a biocenăzei, pentru existență, are nevoie de trei condiții esențiale: hrană, adăpost și liniște. Neasigurarea parțială sau totală cu una din aceste condiții v-a aduce la degradarea sau chiar dispariția uneia sau unora specii din fondul de vînătoare respectiv. Totodată, aceasta va condiționa și degradarea ecosistemului, acesta fiind privit ca un complex unitar format din biocenoză și mediul fizic înconjurător. Spre exemplu, densitatea supraponderată a unor specii ierbivore poate diminua rezervele de hrană compuse, în marea parte, din plante erbacee, arbustive sau din specii forestiere tinere. Epuizarea hranei preferate de vînat va condiționa succesiunea asortimentului de plante care, la rîndu-i, va provoca succesiunea sau dispariția micro- sau chiar macro-organismelor și, în consecință, va provoca un dezechilibru al ecosistemului în întregime.

Este evident că, pentru a conserva ecosistemul din punct de vedere al biodiversității, este necesar de asigura un echilibru structural între toate componentele acestuia. Și în acest context, în nici un caz, nu putem neglija speciile de interes vînătoresc.

Pentru gestionarea durabilă a fondului cinegetic național estre necesar de a promova o politică adecvată cerințelor, care ar asigura dezvoltarea faunei cinegetice în structuri optime, dar și avînd posibilitatea unui profit destul de considerabil. Prin îmbinarea acestor două particularități vom pute realiza o gospodărire cinegetică eficientă, de la care va profita atît gestionarul, dar și, în primul rînd, fauna cinegetică.

Un lucru important pentru realizarea acestor scopuri este o repartiție a terenurilor apte pentru gospodărirea cinegetică pe fonduri de vînătoare. La bază acestei repartiții trebuie să stea niște criterii care, ar asigura existența animalelor de interes cinegetic, iar principiul de bază trebuie să fie delimitarea fondurilor de vînătoare astfel, încît să se asigure, în interiorul său, o cît mai mare stabilitate faunei cinegetice.

Scopul principal al prezentei lucrări de licență este constituirea fondului de vînătoare Căinari și organizarea producției cinegetice.

Sarcinile de bază care stau în față în vederea elaborării proiectului de licență sunt:

– studiul literaturii de specialitate, a legislației în vigoare și a actelor normative cu privire la fondul cinegetic național;

– studiul terenului și a condițiilor de mediu pe terenurile din preajma or. Căinari;

– studiul condițiilor de existență pentru diferite specii de vînat;

– analizarea posibilității de delimitare a fondului de vînătoare;

– managementul fondului de vînătoare Căinari;

– organizarea producției cinegetice.

CAPITOLUL I. STAREA ACTUALĂ A TERENURILOR DE VÎNĂTOARE DIN ZONA LUATĂ ÎN STUDIU

1.1 Prezentarea condițiilor de existență pentru vînat

Din punct de vedere geomorfologic teritoriul luat în studiu este situat pe Podișului Moldovenesc de Sud, în bazinul rîulețului Botna (partea lui inferioară), zonă caracterizată prin forme de relief așezate (dealuri, dealuri joase, platouri și lunci).

Unitatea geomorfologică predominantă este versantul, dar destul de bine reprezentat este și platoul. Configurația terenului este predominant plană, mai rar ondulată.

Rețeaua hidrologică din cadrul Fondului de Vînătoare Căinari este relativ slab reprezentată, iar în regimul hidrologic se caracterizează printr-un debit variabil în timpul anului: primăvara și toamna apele ating debitul maxim, în timp ce vara majoritatea acestora scad din cauza precipitațiilor destul de sărace.

Principalul colector de apă este rîul Botna.

Din loc în loc, sunt amplasate o serie de lacuri de acumulare artificiale, care servesc nevoilor locale de apă și colectează apele din teritoriu.

Teritoriul luat în studiu se încadrează zonal prin poziția sa în sectorul de climă continental moderată, sub ținutul climatic al climei de stepă.

Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale ale aerului de + 9,5°C și precipitații medii anuale 458 mm. Din sume anuale de precipitații aproximativ 70% cad în perioadele de vegetație.

Pe fondul climatului zonal sub influența reliefului se diferențiază topoclimatul caracteristic în raport cu orientarea versanților. Climatul stațional local determinat de cel general este modificat în funcție de formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, individualizîndu-se climate locale de platouri, versanți și lunci, însă ca urmare a diferenței mici de altitudine diferențierile sunt nesemnificative.

Referitor la datele medii anuale putem menționa că temperatura minimă este de –30°C și temperatura maximă este de + 41°C. Înghețurile tîrzii se înregistrează pînă la 11 mai iar cele devreme începînd cu 17 septembrie.

Adîncimea medie de îngheț a solului este de 22 cm, maximală fiind de 45 cm. Pătura permanentă a omătului se așterne de la 1 ianuarie, iar se dezvelește complet în mediu la 20 martie. Vînturile predominante sunt din nord și nord – vest și nord.

Pentru studiul condițiilor staționale o importanță deosebită o are substratul litologic pe care s-au format solurile și care prezintă interes din punct de vedere al grosimii, compoziției mineralogice (care determină natura acidă, neutră sau bazică a materialului parental) și compoziției mecanice.

În suprafața studiată principalele grupe de roci sunt:

a) depozite loessoide lutoase, de culoare pal – gălbuie, sunt poroase, afînate, conținut de carbonați de calciu. Sunt lutoase, luto-argiloase sau argilo-lutoase (conținut de argilă fizică ajunge pînă la 60%).De regulă pe aceste substrate s-au format soluri cernoziomice.

b) Depozite loessoidale cuaternare argilo- lutoase și luto-argiloase, care au un grad înalt de afînare, conținut înalt de mîl, sunt spălate de săruri. Pe aceste substrate s-au format cernoziomurile tipice cu conținut înalt de carbonați în partea superioară a profilului.

Adîncimea depunerii majorității rocilor pe teritoriul ocolului silvic variază între 30-150 cm. Studierea solurilor este absolut necesară pentru cunoașterea stațiunilor și stabilirea unor măsuri de folosire judicioasă a lor.

Pădurile și terenurile destinate împăduririi din acest ocol silvic vegetează pe următoarele soluri:

Predomină cernoziomul obișnuit, care ocupă peste 50% din suprafață, urmate de cernoziomul cambic și argiloiluvial, solurile neevoluate și solurile aluviale.

Pentru speciile sedentare de interes cinegetic (iepurele-de-cîmp, fazanul, potîrnichea) drept adăpost servesc trupurile mici de pădure dispersate pe suprafață, intercalate cu terenuri acoperite cu vegetație arbustivă, stufărișuri, păpurișuri, vii, livezi și alte terenuri. Speciile respective de vînat sedentar nu sunt prea pretențioase la condițiile de adăpost, iar în iernile cu intemperii se aglomerează în locuri dosite de vînturi.

În ceea ce privește hrana naturală pe care o consumă vînatul, în perioada de vegetație acesta o găsește din belșug. Iepurele-de-cîmp se hrănește cu plante erbacee fie din terenurile agricole, fie din imașurile din acest teritoriu, fie cu altă hrană care se găsește pretutindeni în această perioadă. Iarna, totuși, îndeosebi cînd stratul de zăpadă persistă cu grosime destul de considerabilă, iepurele este silit să folosească în rațion scoarța arborilor fructiferi tineri, lugeri și muguri de astfel de arbori și arbuști, producînd astfel, daune sectorului agricol.

Fazanul î-și găsește hrana naturală destul de ușor în perioada de vegetație. Acesta se hrănește cu diferite plante erbacee (lucernă, sulfină, troscot, sparcetă, trifoi ș. a.), cu fructele și pomușoarele diferitor specii de arbuști sau cu diferite insecte sau cu larvele acestora, cu broscuțe, moluște, viermi etc. pe care le găsește în vegetația erbacee, în lunci, livezi, vii sau alte culturi agricole, precum și cu semințe de cereale (grîu, orz, ovăz), porumb, mălai, floarea soarelui etc. Iarna se hrănește cu pomușoare de păducel, porumbar, măceș, cătină albă sau cătină roșie etc. stratul de zăpadă mai gros de 5 cm î-i limitează foarte mult accesul la hrană, dea ceea în perioadele cu stratul de zăpadă mare se recomandă de a administra hrană complementară.

Hrana potîrnichii este compusă din semințele a diferitor plante (știr, mohor, mălai ș. a.). La fel ca și speciile menționate, iarna î-i creează potîrnichii probleme în ceea ce privește accesul la hrana naturală. Reieșind din sporul natural nesemnificativ al potîrnichii pe parcursul a mai multor zeci de ani, putem trage concluzia că cea mai mare parte a sporului inițial se reduce în timpul iernii, atunci cînd se creează condiții nefavorabile (viscole, înghețuri etc.) pentru supraviețuirea acestei specii. Acest lucru se datorează, în marea parte, hrănirii insuficiente, fapt care generează, la rîndul său, insuficiență de energie (căldură), strict necesară potîrnichii pentru a supraviețui. Este foarte important ca în astfel de perioade să se administreze acel deficit de hrană complementară pentru ca specia respectivă să țină piept intemperiilor.

Cel mai perturbator factor ce ține de liniștea vînatului în teren este braconajul. Îndeosebi afectează negativ populațiile de iepure-de-cîmp braconajul nocturn, prin care se „vînează” 10-15, uneori mai mulți iepuri într-o singură noapte.

Alt factor de deranj este prezența vulpii în densități mari, care la momentul actual reprezintă circa 11 vulpi/1000 ha, ceea ce depășește de 5 ori și mai mult densitatea considerată optimă (1-2 exemplare/1000 ha).

Cîinii și pisicile hoinare, la fel afectează efectivele animalelor sălbatice.

Aici, un rol important trebuie să-l joace societatea raională vînătorilor și pescarilor, precum și colectivele de vînători teritoriale, care sunt obligați să efectueze vînători speciale în vederea combaterii dăunătorilor vînatului și reglarea numerică a răpitorilor naturali.

Vegetația forestieră este slab reprezentată în teritoriul fondului de vînătoare luat în studiu, aceasta fiind compusă din trupuri mici de pădure și perdele de protecție a terenurilor agricole. Speciile de arbori din care este compusă această vegetație sunt salcîmul, ulmul, sălcioara, vișinul turcesc, arțarul tătăresc, paltinul-de-cîmp, mai rar stejarul pedunculat și stejarul pufos. Speciile de arbuști sunt reprezentate prin porumbar, măceș, păducel, lemn cîinesc ș. a.

Vegetația agricolă din teritoriul luat în studiu, care reprezintă interes din punct de vedere cinegetic, este compusă din grîu, orz, porumb, varză, floarea soarelui și alte culturi.

1.2. Analiza condițiilor de existență pentru vînat

Zona în care este amplasat Fondul de Vînătoare Căinari este aptă pentru existența a așa specii de vînat sedentar ca Iepurele de cîmp, Fazanul și Potîrnichea. Atît condițiile ecologice, cît și condițiile de existență sunt propice acestor specii de vînat. pentru Căprior aceste terenuri sunt mai puțin propice deoarece pădurile de aici sunt amplasate aproape de localitatea Căinari și are mult deranj din partea populației.

Cît privește vegetația, putem spune că vegetația forestieră nu prezintă valoare nutritivă ridicată pentru vînat. terenurile preponderent împădurite servesc mai mult ca adăpost vînatului. Cît privește speciile de arbuști cum ar fi măceșul, porumbarul, păducelul, cătina roșie și altele, acestea prezintă o sursă de hrană importantă îndeosebi pentru fazan și nai puțin pentru potîrniche.

Pentru iepurele de cîmp, îndeosebi în perioada repausului vegetativ, semănăturile de toamnă îi satisface necesitățile de hrană pentru perioada respectivă. Totuși, perioadele cu stratul de zăpadă gros, ă-i creează iepurelui probleme în ceea ce privește accesul la hrană. În astfel de perioade iepurele se hrănește cu scoarța arborilor fructiferi tineri, cu lăstarii sau cu mugurii acestora.

Analizînd atent condițiile de existență pentru vînat putem trage concluzia că principala direcție care atrage atenția este combaterea braconajului și diminuarea numărului de răpitori și dăunători. Celelalte condiții sunt asimilate bine de către vînat, luînd în considerație și mecanizarea și chimizarea sectorului agrar, parcelarea terenului pe cote relativ mici, cu culturi agricole diversificate, constituind atît adăpost, cît și sursă de hrană pentru speciile de vînat menționate.

1.3. Principalele specii de vînat sedentar

Iepure de cîmp (Lepus europaeus L.). Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate vîrstele și nu poate fi confundat cu nici un alt animal.

Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adaugă coada de 8—9 cm. Urechile au lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esențială fata de iepurele de vizuina, este faptul ca la iepurele de cîmp vîrfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai ridicata decît a iepurilor din alte tari, fiind de c-ca 4 kg si, în mod excepțional, pînă la 6 kg. Datorita diferenței de lungime dintre membrele anterioare și cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai în salturi, care pot poate la 3 m lungime. Nu exista caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc și anotimp, nuanța generala fiind cenușiu-roșcată. Firul de par este moale, dar rezistent, fiind cenușiu la baza, alb-gălbui la mijloc și vîrful negru. Vibrizele (mustețile) sunt deosebit de lungi și de aspre, cu rol tactil. Tălpile picioarelor sunt bine îmbrăcate în par.

Este răspîndit în lunci, în zona de deal și la munte, pe terenuri deschise, dar și în pădure, deținînd din acest punct de vedere al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vînat. Cea mai mare densitate o înregistrează în cîmpiile situate la altitudinea de 100—250 m. Evita locurile mlăștinoase, cu apa stagnanta.

Manifesta un înalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spațiul în care este statornic, înscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Ca și toate celelalte specii de mamifere de la noi, iepurele are o activitate preponderent nocturna. Ajunge la maturitate sexuală la vîrsta de 7—8 luni. Se împerechează începînd din luna februarie, iar în iernile mai blînde – din ianuarie. Cu ocazia împerecherii se observa masculul alergînd și urmărind îndeaproape femela, uneori fiind mai mulți masculi angajați în urmărire, fapt pentru care adesea au loc bătăi intre concurenți. în timpul acestor încăierări, masculii se ridica pentru cîteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. După o gestație de 42 — 43 zile, apar 2—4 pui, numiți vătui, care cîntăresc la fătare în medie 130 g fiecare. În cursul unui an pot avea loc 3—4 fătări, uneori prima generație ajungînd sa se reproducă chiar în același an. Caracteristic pentru iepure este fenomenul de superfetație (suprapunere a doua generații). Cu alte cuvinte, înainte de a fata o serie de pui, iepuroaica este capabila de împerechere. Acest fenomen este întîlnit și la unele specii de rozătoare.

Puii au corpul acoperit cu o blană asemănătoare constitutiv cu cea a adulților, văd din prima clipă de la fătare si, în general, sunt deosebit de vioi, iar după cîteva zile se pot mișca în jurul cuibului. Acesta, o simpla scobitura în pămînt, este situat întotdeauna intr-un loc uscat. Alăptarea puilor durează cam 3 săptămîni, după care aceștia devin independenți.

In timpul repausului, iepurele î-si amenajează sumar un culcuș, o adîncitura în sol sau zăpadă, totdeauna cu capul în direcția din care bate vîntul. Se hrănește exclusiv cu vegetale, ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri.

Iepurele prezintă o particularitate interesantă din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrană este eliminata sub forma de excremente rotunde, aplatizate și umede, numite cecotrofe, care, conținînd încă multe substanțe nutritive, sunt reînghițite de animal și trecută încă o data prin întreg traiectul digestiv. Excrementele finale au aceeași formă, dar sunt uscate. Este singurul mamifer de talie mică de la noi care nu intră nici în hibernare, nici în somn de iarnă și nici măcar într-o vizuină, înfruntînd la suprafața solului toate intemperiile. Poate înota pe distante scurte, dar numai în caz de nevoie.

Auzul și mirosul sunt excelente, în comparație cu care văzul este slab. Capabil să atingă o viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer sălbatic de la noi, fiind depășit pe distante mici de vulpe. În timpul deplasării, mai ales pe zăpadă, iepurele lasă o urma caracteristica, de forma literei Y, cu deschizătura în direcția de mers, ca urmare a poziției membrelor posterioare în momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.

Dușmanii iepurelui sunt extrem de numeroși. în primul rînd sunt cîinii și pisicile hoinare, vulpea, nevăstuica și mai puțin lupul. Pe lîngă aceștia, pentru pui un mare pericol î-l constituie ciorile grive și coțofenele, precum și unele pasări răpitoare de zi. Este, de asemenea, vînat și de unele păsări răpitoare de noapte, care vînează iepuri numai atunci cînd lipsesc șoarecii, hrana lor de baza. Ca urmare exista o legătură directa intre creșterea efectivului de iepuri și cea de șoareci. Daca adăugăm la această listă a dușmanilor și intemperiile care afectează mai ales prima generație, primăvara, precum și o serie de boli (coccidioza, bruceloza, staphylomycoza), unele provocate de paraziți pulmonari și intestinali, se poate vedea împotriva cîtor dușmani trebuie sa lupte specia ca sa poată supraviețui. Cercetările au arătat ca circa 62% din iepuri mor înainte de a împlini vîrsta de un an, 7% ajung pînă la vîrsta de 2 ani, 6% pînă la vîrsta de 3 ani și numai 3% ajung sa atingă 4—7 ani. De aceea are mare nevoie de înțelegerea și ajutorul omului care, printr-o atitudine corecta față de această extrem de populară specie, și prin combaterea dușmanilor săi, poate reduce mult volumul pierderilor anuale.

Este căutat pentru carne și blana, utilizabila ca atare în confecționarea articolelor de îmbrăcăminte sau pentru transformare în fetru (pîslă) utilizat la pălării.

Denumirea științifică este Lepus europaeus transsijlvanicus, Matschie, 1901, ceea ce înseamnă ca iepurele de la noi este o subspecie de sine stătătoare, adoptata de știință datorită particularităților anatomo-morfologice care justifică definirea subspeciei.

Denumiri științifice vechi: Lepus capensis, Linne, 1758; Lepus europaeus, Pallas, 1778.

Fazanul (Phasianus colchicus L.) este originar din Asia și a fost introdus în Europa cu scopul de a fi crescut în libertate pentru vînătoare sau de a fi ținut în voliere ca specie de decor.

Masculul se numește cocoș de fazan, iar femela făzăniță sau găină de fazan. Culoarea masculului este mai intensă și mai atrăgătoare decît a femelei.

În terenurile de vînătoare de la noi din țară se întîlnește Fazanul comun – Phasianus colchicus colchicus (Linne). Este originar de pe malul estic al Mării Negre, fiind adus în Europa de greci și romani. Este mai mic la corp decît fazanul gulerat și mongolic și spre deosebire de aceștia nu are guler alb. Culoarea generală este mai închisă decît la cei doi amintiți; pe cap și gît verde închis, metalic bătînd în albastru, în rest fondul este roșu închis, aripile brune verzui. Coada prezintă dungi transversale închise. Este mai puțin prolific decît ceilalți doi, în schimb are o rezistență mai mare, necesitînd mai puțină îngrijire din partea omului pentru a se menține în teren.

Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul auriu cu pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe verzui. Femela este de culoare cenușie deschisă, penajul avînd dungi transversale închise, ondulate.

Greutatea corporala la femela este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporala la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung și ușor curbat. Fața este lipsita de penaj, de culoare roșie, care în perioada împerecherii capătă o nuanță aprinsa. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vîrful în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust și strîmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formata din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subțiri și lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.

Este poligam (un cocos avînd 4-6 găini), sedentar, care nu migrează iarna ci numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 – 15 ouă verzui sau brune pe care le clocește din aprilie pînă în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi.

In cazul părăsirii sau distrugerii cuibului, făzănița poate depune doua ponte. Puii părăsesc cuibul imediat ce s-au uscat iar la 4-5 săptămîni deja zboară. La vîrsta de 25-30 de zile puii încep să se coloreze căpătînd înfățișarea adulților. După ce au crescut mari rămîn în continuare cu mama lor, iarna concentrîndu-se mai multe familii la locurile cu adăpost și hrană din abundență.

Potîrnichea cenușie (Perdix perdix L.) face parte din ordinul Galliformes, familia Phasianidae. Este considerată o pasăre relativ mică, greutatea medie fiind de 350g la găinușă și de 400 g la cocoșel. Culoarea generala a penajului este cenușie, dar în ansamblu penajul sau este o extraordinar de fină încondeiere de puncte și dungulițe. Capul și gușa sunt roșcate, ciocul și picioarele cenușii ,iar în jurul ochilor prezintă un cerculeț de culoare roșie. La exemplarele tinere de pînă la un an picioarele sunt de culoare galbena.

Dimorfismul sexual este slab evidențiat. O forma de deosebire între femela și mascul este „potcoava” de culoare brună de pe piept, la cocoșel fiind destul de pronunțată, însă se întîlnesc și găinușe mai bătrîne care prezintă această formă, este adevărat mult mai slab conturată. Vîrsta maximă a potîrnichii a fost apreciată la 3-4 ani. Simțurile cele mai dezvoltate sunt văzul și auzul. Toamna și iarna potîrnichile se grupează în stoluri, acestea menținîndu-se pînă prin lunile februarie-martie, cînd are loc ruperea în perechi. Daca frigul revine după aceasta data stolurile se formează din nou.

Este o pasare monogamă perechile menținîndu-se pe tot parcursul vieții pînă la dispariția unuia dintre parteneri. În cazul acestei specii găinușa este aceea care î-si alege partenerul întotdeauna din alt stol evitînd astfel încrucișările între apropiați.

Potîrnichea ajunge la maturitate sexuala la vîrsta de 10 luni. Cuibul și-l face pe pămînt într-o mica adîncitură pe care o căptușește cu fire de iarbă uscată și cu frunze uscate, rupîndu-le cu ciocul. Nu s-a constatat o preferință anume pentru așezarea cuibului. În iarba mare, în cultura de trifoi, mărăcini sau alt loc unde se crede că ar fi în siguranță, găinușa de potîrniche depune de la 10 pînă la 20 de ouă în forma de pară, intervalul de depunere fiind de la 24 pînă la 52 de ore, pe care le clocește singură timp de 24-25 de zile, cocoșelul stînd prin preajmă asigurînd rolul de strajă a cuibului. În perioada clocitului găinușa nu degajă miros în acest fel fiind mai protejată de eventualii dușmani, iar la părăsirea cuibului pentru a se hrăni are obiceiul de a-l masca cu iarbă uscată.

Dacă din anumită cauză s-a distrus prima pontă, are loc o a doua depunere într-un alt loc decît cel inițial, dar cu un număr mai redus de ouă. Ouăle au culoare uniformă, galben-verzuie sau brun-măslinie. Ouatul are loc în luna mai, puii la ecloziune fiind nidifugi, cîntărind între 7 și 9 grame. Urmîndu-și imediat mama, după două săptămîni fiind capabili sa zboare iar la trei luni sunt complet dezvoltați. Hrana potîrnichilor este în mare parte vegetala, formată din boabe de cereale, semințe de buruieni, verdețuri tinere, fructe dar și de origine animala ca și insectele, rîmele, ouăle de furnici. În primele săptămîni de viata hrana puilor este exclusiv de origine animala.

De la răpitoarele cu pene ca uliul, ciorile, coțofenele, la cele cu păr ca și vulpea, jderii, nevăstuica pană la cîinii și pisicile vagabonzi, toate îi dijmuiesc efectivele și îi reduc considerabil numărul.

Este o pasăre credincioasă locului de trai, fiecare pereche ocupînd un anumit teritoriu, pe care cocoșelul, cu firea sa bătăioasa, îl apără cu strășnicie de eventualul rival. Tot pe sol și înnoptează. Iarna, în nopțile geroase dorm așezate în cercuri concentrice foarte strînse, iar la un anumit interval de timp cele aflate la margine se muta în centru, în acest fel conservîndu-si temperatura corpului. Se mai întîmplă, că în cazul iernilor cu neauă multă, să sape tuneluri prin zăpadă, mai mult pe versanții sudici, pentru înnoptare sau căutare de hrană, scormonind cu picioarele pînă ajung la stratul de verdeață, în marea majoritate a cazurilor, cultura de grîu. Necesarul de apă este asigurat de hrana suculentă și de roua de pe frunze, foarte rar fiind observate a bea apă din bălti sau pîrăiașe mici.

Răpitoare

Lupul. Denumirea științifică a acestui reprezentant al familiei Canidae este Canis lupus lupus. Este un animal robust, lungimea corpului avînd pana la 1,4 m, iar coada 0,8 m. Greutatea lui este cuprinsă intre 30 și 50 kg dar în mod excepțional poate ajunge și pana la 70 kg. Blana sa este formata din doua rînduri de peri, un rînd des, lînos, lîngă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea rînd, spicul, format din peri mai lungi, aspri, cu vîrful negru, astfel încît în ansamblu culoarea generală a blănii este brun-cenușie. Lupul este un animal digitigrad, calcă pe pernițele degetelor cu unghii puternice, care nu se retrag ca la rîs ori pisică, iar dentiția sa este de animal caninii bine dezvoltați și puternici. Se deosebește de cîine prin următoarele caracteristici: ochii sunt așezați oblic, mai distanțați decît la cîine, urechile sunt mai mici și cu vîrfurile ascuțite, totdeauna îndreptate în sus, iar coada sa este ușor curbată spre stînga; ii lipsesc perii lungi pe partea posterioară a picioarelor dinapoi, intre călcîi și coadă. Urmele de lup, cînd merge obișnuit, alcătuiesc o linie dreapta, iar la cîine sunt în zig-zag. Urma de cîine este oval rotunda, în timp ce la lup aceasta este alungită. în comparație cu cîinele, lupul are gatul mai scurt, mai gros și mai puternic. Animal nocturn, se hrănește cu tot felul de animale pe care le prinde și ucide, precum și cu cadavre de animale. Din acest motiv este considerat agent sanitar. în mod excepțional, cînd carnea lipsește cu desăvîrșire, mănîncă și fructe. Împerecherea are loc intre lunile februarie – martie, după care lupul rămîne cu lupoaica. Gestația este de 62 – 63 de zile, iar numărul de pui la o lupoaica este de 4 pana la 6. Aceștia sunt orbi în primele 2 săptămîni, iar perioada de alăptare este de 6 săptămîni. Relația intre lupoaica și pui este excelenta. După creșterea puilor se manifesta instinctul de asociere în grupuri, formînd haite. în căutarea hranei lupii parcurg distante mari, uneori chiar și peste 100 de km. Pot alerga cu o viteza de 60 km pe ora. La vînătoare haita utilizează o strategie de învăluire pe flancuri a prăzii. Fiind un mare vînător are toate simțurile deosebit de dezvoltate dar cel mai fin este mirosul. Lupul a fost primul animal domesticit de om. Se pare ca lupul nu ucide omul, în ciuda tuturor relatărilor, deși cînd este în haită este extrem de îndrăzneț. Nu are dușmani naturali, dar poate fi răpus de anumite boli.

Vulpea este un mamifer carnivor, cu denumirea științifică Vulpes vulpes crucigera L. și este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, cîine, șacal, enot ș. a.

Deși de obicei vulpea e considerată a fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins pînă la galben-cenușiu). Se vorbește, ca urmare, de existența a trei varietăți de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală și vîrful cozii albicioase, iar părțile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucișează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspîndită) și cărbunăreasă (cu pieptul, gîtul, abdomenul și vîrful cozii cenușii sau negru-cenușiu și picioarele negre). Există însă și varietăți intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăți de cîini.

Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întîlnită aproape în întreaga Europa și Nordul Americii și mai puțin în Nordul Africii și Australia. La noi în tara, populații de vulpi se găsesc cu predilecție în Cîmpia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum și în platoul Bucegilor

Caracteristici generale. Vulpea este mai mică decît cîinele obișnuit și evident mai mică decît lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă c-ca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al cîinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vîrful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănîncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: șoareci de cîmp, popîndăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decît pot mînca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmînd a reveni altă dată la locul cu „provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie pînă în mai. De obicei, vin pe lume cîte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 – la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizîndu-se abia după a doua săptămînă de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vînătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începînd cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vînătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vînate cu cruzime ani la rînd. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspîndesc – mai ales în mediul rural – cîteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului, fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Aspectul exterior și dimensiunile. Vulpea are o constituție fină. Botul este lung și ascuțit, prevăzut cu mustăți stufoase. Ochii sunt așezați oblic, cu deschiderea pleoapelor îngustă, de culoare rosu-brun, cu pupila contractata, foarte puțin ovala. Buzele sunt subțiri, iar deschiderea gurii sub forma unui rînjit. Urechile sunt scurte și late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascuțiți. Premolarul IV de pe maxilarul superior și primul molar de la nivelul mandibulei sunt mai dezvoltați, purtînd denumirea de carnasiere. Mandibula nu prezintă mișcări de lateralitate, ci doar în sus și în jos. Vulpea prezintă membre scurte, cele din fata avînd cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada este lunga și stufoasa, purtata de cele mai multe ori printre picioare. Lungimea corpului este cuprinsa intre 110 și 130 cm, din care coada prezintă o lungime de 30 – 40 cm. Vulpea adulta poate ajunge pînă la 9-10 Kg. De la nivelul capului și pînă la jumătatea spatelui, blana vulpii este roșcata. De la acest nivel încep sa se suprapună perii lungi, de culoare sura (cu vîrful albicios), dominînd intensitatea roșcatului. Laturile trunchiului sunt, de asemenea, roșcat-sur. Membrele pe fata anterioara și laterala, precum și fata externa a urechilor sunt de culoare neagra. Culoarea neagra mai este întîlnita și la nivelul comisurilor buzelor. Culoarea alba este regăsită sub bărbie, sub gat și pe burta. Coada lunga și stufoasa are parul de culoare sura, puțin roșcat, iar vîrful formează un ciucure de culoare alba. La unele vulpi se pot vedea pete albicioase din loc în loc în zonele în care în mod normal nu se întîlnește acest colorit, pete care reprezintă urme ale unei rai vindecate. Blana vulpii este compusa dintr-un par exterior mai lung și mai aspru, care da coloritul acesteia și un puf profund, des, subțire și lînos, de culoare cenușie. Vara, parul este scurt, cu coada săracă, dînd un aspect mai longelin corpului, în timp de iarna, parul este mai lung și mai aspru, formînd un guler bogat în jurul gatului.

Comportamentul. Vulpea este un animal nocturn, solitar, netrăind în haite ca lupii, care își desfășoară activitatea cu predilecție pe timpul nopții. Ziua doarme, iar noaptea iese din vizuina pentru a vana. Cînd este flamanda sau trebuie sa-si hrănească puii, îndrăznește sa iasă și pe timpul zilei pentru a-si procura hrana. De asemenea, vulpea poate fi văzută în timpul zilei, în perioada împerecherilor. Ca și în cazul altor animale, vulpea își desemnează un teritoriu, mai mare sau mai mic, în funcție de sursele de hrana și de capacitățile sale de a si-l apăra. Teritoriul este adesea ales de către un mascul, care este însoțit de 1-2 femele și puii lor. Odată stabilite intr-un teritoriu, vulpile rămîn acolo pe tot parcursul vieții. Doar puii, toamna, se îndepărtează de teritoriul natal la o distanta apreciabila (10-400 km).

Vulpile sunt animale de vizuina, astfel ca oriunde își pot sapa o vizuina sau găsesc una de-a gata, unde este un pic de liniște și ceva rozătoare, își vor întemeia locuința. 
Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Mersul este foarte variat. Vulpea se poate deplasa în trap întins sau salturi lungi sau se poate furișa cu pași mărunți. Urma vulpii lăsate pe zăpadă sau pămîntul moale este asemănătoare celei lăsate de un cîine de talia ei.

Caracteristica este pîrtia lăsată, respectiv, șirul de urme, în linie dreapta. Pîrtia cîinelui este ușor în zigzag. Vulpea nu hibernează.

Habitatul. Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întîlnită aproape în întreaga Europa și Nordul Americii și mai puțin în Nordul Africii și Australia. La noi în tara, populații de vulpi se găsesc cu predilecție în Cîmpia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum și în platoul Bucegilor. Vulpile prefera locurile sălbatice (pădurile, tundra, preria) în care omul ajunge cu dificultate, bogate în vegetație. în ultima vreme, s-a constatat o creștere a populațiilor de vulpi în zonele suburbane. Vulpea își alege cu multa iscusință locul în care își va clădi vizuina. Vizuina este prevăzuta cu mai multe ieșiri, fiind amplasata pe versanții însoriți, diguri sau în ridicaturile de pămînt. Vizuinile de vulpe sunt înguste și pornesc orizontal, spre deosebire de cele de viezure, mai largi și care pornesc în jos, în profunzimea terenului.

Hrănirea. Vulpea este nativ un carnivor desăvîrșit, hrănindu-se cu diferite vietăți pe care le poate prinde, de la iezi de căprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna, cînd vînatul este puțin, trage la leșuri. Este o mare consumatoare de rozătoare, fiind alături de nevăstuică și uliul șoricar, unul dintre cei mai mari dușmani ai dăunătorilor agriculturii. în lipsa cărnii, se mulțumește și cu zmeură, afine, mere, pere, scorușe, faguri de viespi și albine, puii și ouăle păsărilor care cuibăresc la mica înălțime. Niciodată nu vînează în haita, iar, daca prada i-a scapăt, o hăituiește ca un copoi.

Aspecte particulare. Viata reproducătoare :

– maturitatea sexuala este atinsa în jurul vîrstei de un an; 

– perioada de călduri durează 1-6 zile; 

– ovulația este spontana, nefiind condiționată de actul copulator; 

– perioada de împerechere este în decembrie-ianuarie în sud, ianuarie-februarie în regiunile centrale și februarie-aprilie, în nord;

– masculul prezintă spermatogeneza maxima (producția de sperma) în perioada noiembrie-martie; 

– copulația durează 15-20 minute și este însoțită de sunete specifice. 

– masculii intra în competiție pentru femele, avînd loc lupte acerbe intre pretendenți. 

– perioada de gestație este de 51-53 de zile, vulpea dînd naștere, în medie, la 4-6 pui, maxim 12; 

– ochii puilor de vulpe sunt întotdeauna închiși la naștere, începînd să se deschidă din a 12-a zi și fiind complet deschiși în jurul vîrstei de 17 zile; inițial, au culoare albastru-gri, urmînd apoi sa se închidă pana la maro-brun pînă la vîrsta de 40 de zile. în timp, culoarea se poate modifica spre o nuanța albastra sau verzui, în funcție de rasă; 

– după 5 săptămîni, puilor începe sa le crească parul mai rezistent și mai lung; 

– în primele 4 săptămîni de viata se hrănesc exclusiv cu laptele matern; 

– vulpoii sunt foarte dedicați familiei lor, astfel ca, în cazul în care, din diferite motive, vulpea moare, rolul acesteia este luat de vulpoi.

Rolul în ecosistem și importanta pentru sănătatea publica. Vulpea, prin stilul ei de viata și de hrănire, reprezintă un pion important în tinerea sub control a populațiilor de rozătoare, unele dintre ele adevărați dăunători ai agriculturii. în raport cu interesele umane, vulpea se dovedește atît folositoare, cît și dăunătoare. Printre utilitățile vulpii se numără decimarea rozătoarelor dăunătoare agriculturii, curățarea naturii de cadavre, efectuarea selecției naturale, eliminînd viețuitoarele slabe, cu diferite debilități și bolnave și furnizarea de blănuri de valoare. Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli atît la alte animale, cat și în rîndul populației umane. Cel mai frecvent sunt vectori pentru turbare și rîie.

Speranța medie de viață este de 12 ani, în captivitate, și pana la 3-5 ani, în libertate.

Pisica sălbatică (Felis silvestris L.). Face parte din familia Felidae, fiind cunoscută sub denumirea științifică de Felis silvestris silvetris. Alte denumiri pe care le poartă: mîță sălbatică, mîrtan sălbatic, cotoi sălbatic. Se aseamănă cu pisica de casă. Corpul are lungimea de 50 – 70 cm și coada 25 – 40 cm. La greabăn atinge înălțimea de 35 – 40 cm, iar greutatea unui exemplar variază între 7 – 8 kg. Blana, mătăsoasă și moale la pipăit, are culoarea gălbui – cenușie, fiind formată din doua rînduri de peri, puful și spicul. Pe partea ventrală blana este mai deschisă, iar pe partea dorsală, longitudinal, are o bandă neagră de la cap la coadă. Lateral, pe cap, în zona obrajilor, are smocuri de peri lungi și aspri. Botul este puternic și rotunjit, avînd vibrize lungi, cu rol tactil. În lungul creștetului, între ochi și urechi, blana are patru benzi de peri negri. Picioarele sunt lungi, robuste și prevăzute cu unghii ascuțite recurbate și retractile, specifice felinelor. Culoarea blănii are o nuanță gălbui-cenușie. Coada are o grosime egală pe toată lungimea ei, vîrful este rotunjit și are o zonă de culoare neagră de 4 – 5 cm lățime, urmată de cîteva inele negre bine conturate și de alte cîteva inele închise la culoare dar mai puțin conturate. Dentiția pisicii sălbatice este de animal carnivor. Preferă pădurile liniștite cu arbori bătrîni și hățișuri. Se hrănește cu șoareci, șobolani, păsări, pui de iepuri sau iezi de căprior. Trăiește izolat, fiind un animal crepuscular și nocturn. Se împerechează la sfîrșitul iernii, în lunile februarie – martie, gestația durează 10 săptămîni, după care fiecare femelă are 2 – 4 pui, lipsiți de vedere în primele 10 – 12 zile. Puii sunt alăptați doar o lună, iar la trei luni vînează singuri. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Viața unei pisici sălbatice durează în medie 12 ani.

Alte specii de interes cinegetic

Viezure. Denumirea științifică a viezurelui este Meles meles meles, iar popular mai este cunoscut și sub denumirea de bursuc. Corpul sau este robust, îndesat, în lungime de 0,60 – 0,75 m și coada de 15 – 20 cm, relativ stufoasa la vîrf, care de obicei este alb. Picioarele sunt puternice și scurte cu degete prevăzute cu unghii solide, adaptate pentru săpat. La fel ca și ursul, bursucul este plantigrad, călcînd pe toata talpa. Capul este alungit și botul prelung, urechile fiind ascuțite. Blana viezurelui este alcătuită din doua rînduri de peri, cu spicul lung și aspru. Culoarea blănii este cenușie pe partea dorsala și pe flancuri și mai întunecată pe partea ventrala. Începînd din dreptul ochilor pana îndărătul urechii are o dunga neagra. Fata interna a gatului este alburie. De obicei trăiește în pădure, în terenuri în care își poate săpa vizuina. Fără a fi sociabil în sensul strict al cuvîntului, se reunește adesea în colonii familiale care ocupa o rețea de galerii și vizuini. Ajunge matur sexual la un an jumătate. Perioada de împerechere începe în martie dar embrionul intra intr-o faza de latenta pana în ianuarie-februarie, cînd, după o gestație propriu-zisa de 7 – 8 săptămîni, femela fată 3 – 5 pui, o singura data pe an. în primele 4 – 5 săptămîni puii sunt lipsiți de vedere. Aceștia devin independenți fata de mama după 6 luni. Iarna bursucul intra într-o stare de somn nu prea profund, întrerupt în zilele cu soare. Dentiția viezurelui este de animal omnivor, hrana constituindu-se din fructe, semințe forestiere, larve, gasteropode, oua. Este un mare consumator de porumb. în general bursucul este un animal retras, activitatea sa fiind nocturnă. Are mirosul și auzul excelente. Fiind un animal greoi, nu se poate cățăra în copaci. Vînătoarea la viezure pe teritoriul Republicii Moldova este interzisă.

Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.), mai zis și popesc, este cea mai mare dintre speciile de porumbei întîlnite în Europa Centrală, fiind întîlnită atît în zone împădurite cît și în orașe – în parcuri și chiar în perimetrele locuite unde există zone cu vegetație forestieră.

Se deosebește de porumbelul de casă prin două trăsături caracteristice: benzile albe de pe aripi, care pot fi observate mai ales în zbor, și dungile albe din zona gîtului (în părțile laterale). În poziție statică, la marginea inferioară a aripii este vizibilă o dungă albă, de circa 1 cm, bordată de una mai subțire, de culoare închisă. Rectricele (penele mari ale cozii) prezintă la capătul terminal o bandă închisă la culoare, care poate fi observată atît în zbor cît și la observarea frontală și de jos, cînd este așezat în copac.

Cîntecul său este asemănător cu al guguștiucului (Streptopelia decaocto L.), și poate fi ușor recunoscut.

Corpul porumbelului gulerat are formă de fus, aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf produse de piele. Penele au rădăcina înfiptă în piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și acoperă tot corpul. Pe ambele părți ale gîtului are două pete albe, pentru care și a primit denumirea de „gulerat”.

Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă.

Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului, subțiri și pline cu aer. Ele se numesc oase pneumatice.

Respiră prin plămîni, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni de la care pornesc ramificații care ajung la oase.

Trăiesc în perechi, grămădindu-se în stoluri toamna. Ei construiesc cuibul în care femelele depun ouă. Acestea sunt clocite de amîndoi, pe rînd. Din ouă ies puii golași, neputincioși, cu ochii închiși, care nu pot zbura. Sunt hrăniți cu un lichid alb, secretat de gușa porumbiței, pînă cînd se pot hrăni singuri cu grăunțe.

Turturica (Streptopellia turtur L.) preferă pădurile de deal și cîmpie din apropierea terenurilor agricole. Este pasăre migratoare care vine la noi în luna aprilie și pleacă în luna septembrie.

  De multe ori turturica este confundată cu guguștiucul cu care se aseamănă foarte mult, însă la o privire mai atentă putem observa multe elemente care le diferențiază. În primul rînd, turturica este mai mica și cu o constituție mai suplă. Turturica are nuanțe brun deschise, pătate cu negru, pe spate și pe aripi în timp ce guguștiucul este cenușiu. Spre deosebire de gulerul negru al guguștiucului, turturica are două pete formate printr-o succesiune de linii albe și negre, de o parte și de alta a gatului. De aproape se poate observa și inelul roșiatic din jurul ochilor al turturelelor și care are o culoare alba la guguștiuci.

Turturica are o lungime de 26-28 cm, anvergura aripilor de 48-53 cm iar greutatea de 130-180 g.

  Pentru a se hrăni, turturica pleacă din zonele împădurite către cîmpiile din apropiere unde se hrănește cu semințe și cereale.

  Turturica își face cuibul în copaci, în stilul specific al porumbeilor; o mica platforma de crenguțe ancorata la bifurcația cîtorva ramuri ale copacului. Femela depune 2 ouă în cate două serii pe an. Incubația durează 14 zile iar puii devin buni zburători la o luna după eclozare.

La momentul de față populațiile de turturele din Europa se află în declin din cauza intensificării agriculturii și reducerii locurilor de cuibărit.

Prepelița (Coturnix coturnix)

Descriere: Este o pasare migratoare, oaspete de vară, care sosește spre sfîrșitul lunii aprilie și pleacă în a doua jumătate a lunii septembrie. Are talie mică (100-150 g) și culoarea generală brun-cenușie, brăzdată cu dungi longitudinale și transversale galbene. Pe cap se pot remarca 3 dungi longitudinale galbene, iar abdomenul este alb-gălbui-rozaliu. Ciocul este brun-cenușiu. Dimorfismul sexual este slab evident și constă într-o pată neagră pe gușă, existentă doar la cocoșeii adulți.

Prezenta prepeliței în teren se constata, în principal, după glas. Aude și vede bine. Preferă sa fugă pe jos și sa se ascundă, decît sa zboare.

Habitat: Este o pasăre de cîmpie, care preferă terenurile agricole cultivate cu grîu, mei, trifoi, lucernă, floarea soarelui etc. Se întîlnește însă frecvent și în zona colinară și de deal, mai ales în fînețe umede. În verile secetoase preferă terenurile agricole irigate sau pe cele poziționate pe lîngă canalele cu apă.

Hrana: Hrana este în mare parte vegetală, formată din boabe de cereale, semințe de buruieni, verdețuri tinere, fructe dar și de origine animala ca și insectele, rîmele, ouăle de furnici etc.

Dușmani: De la nevăstuică pana la vulpe și cîine, precum și păsările răpitoare de zi de noapte, îndeosebi cele de talie mică, toate afectează prepelița. Nici prădătorii naturali și nici vînătoarea cu arma nu pot insa influenta negativ efectivele de prepelițe, mai mult decît starea vremii. Este specia asupra efectivelor căreia se susține ca intensitatea vînării cu arma nu are nici un efect.

Obiceiuri: Iernează în Africa Centrala fiind, însă, întîlnită și în Africa de Sud. În drumul de reîntoarcere spre Europa, o mare parte dintre exemplare scot un rînd de pui în nordul Africii, după care sosesc cu puii tineri și mai scot un rînd de pui în Europa. Majoritatea prepelițelor sosesc, însă, direct în Europa, unde scot două serii de pui pe an. Migrează doar noaptea, mai ales în nopțile cu lună plină. Uneori, cînd au hrană din abundență și timpul se menține toamna călduros, întîrzie migrarea pînă după 15 octombrie.

Reproducere: În literatura de specialitate este citată atît ca specie monogamă, cît și ca specie poligamă. Se comportă, totuși, ca o specie poligamă, masculul neparticipînd la clocit și la creșterea puilor. Femela depune 8-15 oua în luna mai. Ponte complete se întîlnesc însă și în luna iunie, în luna iulie și chiar la început de august. Sunt, fără îndoială, ponte depuse de prepelițele sosite mai tîrziu, ponte de înlocuire sau al doilea rînd de ponte.

Cuiburile sunt amenajate superficial în culturi, cele mai predispuse distrugerii fiind cele amplasate în culturile cu plante de nutreț, care se cosesc mecanic, devreme și repetat. Cele mai puțin expuse sunt cele amplasate în lanurile de cereale și în fînețe. Incubația durează 16-20 de zile. Puii sunt nidifugi, după 20 de zile pot zbura, iar la o lună ating aproape dimensiunile părinților. După doua luni sunt complet dezvoltați și apți pentru migrare.

Vînare: Vînătoarea cea mai spectaculoasa este „la picior”, cu cîine pontator. Fără cîine, „la sărite”, prepelițele sunt greu de săltat. Se practica și metoda stîrnirii acestora cu gonași intercalați între vînători și prin sperierea lor cu ajutorul unui lanț tîrît pe sol de vînători. Perioada legală de vînătoare este 15 august – 31 decembrie. Se împușcă folosind alice de maximum 2,0 mm.

Capitolul II. MATERIALE ȘI METODE

Metode și procedee de lucru

Metodele și procedeele de lucru folosite pentru elaborarea proiectului de licență sunt:

– studierea și documentarea privind biologia speciilor de vînat sedentar și condițiile de existență pentru vînat;

– dialogul și interviul cu persoane abilitate cu gospodărirea fondului cinegetic, cu membri ai SVPM (vînători), cu populația locală;

– analizarea condițiilor de existență pentru vînat în baza informațiilor studiate și însușite;

– stabilirea criteriilor de delimitare a fondului de vînătoare;

– elaborarea tezei de licență.

Tipurile terenurilor de vînătoare apte pentru producția cinegetică

Conform Regulamentului gospodăriei cinegetice, anexă la Legea regnului animal, terenuri de vînătoare se consideră terenurile fondurilor funciar, silvic și al apelor, care constituie habitatul animalelor aflate în condiții de libertate. Acestea sînt unități economice ale gospodăriei cinegetice.

Se consideră suprafața productivă din biotopul preferat de specii de vînat, păduri și alte terenuri, care îndeplinesc următoarele condiții:

pentru căprior – suprafața pădurilor de foioase în amestec cu rășinoase, cu vîrste variate, cu mult subarboret, în trupuri mai mari de 50 ha (optimum 100 – 500 ha), pe cît de posibil perimetral dantelate, străbătute de cursuri de apă permanentă, intercalate în culturi agricole și fînețe limitrofe și distanțate pînă la 2-3 km;

pentru mistreț – suprafața pădurilor de foioase în amestec cu rășinoase cu vîrste variate, cu mult subarboret, în trupuri mai mari de 300 ha, distanțate la 2-3 km și mai puțin, cu ape curgătoare sau stătătoare și mocirle pentru scăldători, cu terenuri agricole și fînețe limitrofe;

pentru fazan – suprafața trupurilor de pădure pînă la 100 ha cu vîrste foarte variate, compuse din foioase cu mult subarboret, cu goluri înierbate, cu rariști, mărăcinișuri, culturi agricole și pîlcuri de specii arbustive, mozaicat răspîndite în teren, cu relief ușor ondulat sau plan, cu pante însorite, cu soluri nisipoase sau argilo-nisipoase, cu ape curgătoare sau stătătoare;

pentru iepure – suprafața pădurilor de cîmpie și dealuri joase compuse din specii de foioase de diverse vîrste cu subarboret, în trupuri mai mici de 100 ha, intercalate în terenuri agricole (ocupate cu vii, livezi, semănături ș.a.), terenuri cu vegetație arbustivă, fînețe, limitrofe ș.a., distanțate la 2-3 km, suprafața sumară a terenurilor limitrofe să reprezinte peste 80% din cea totală (păduri doar 10-15%);

pentru potîrniche – terenuri agricole din zona de deal și de cîmpie, ocupate cu diverse culturi agricole, semănături de toamnă, vii și livezi, fînețe, pășuni ș.a. situate pe forme de relief plan sau slab ondulat, ușor înclinate.

Terenurile din zona luată în studiu sunt apte pentru gospodărirea cinegetică pentru așa specii de vînat sedentar ca Iepurele-de-cîmp, fazanul și potîrnichea. Pentru căprior și pentru mistreț aceste terenuri sunt considerate inapte, dat fiind că nu sunt suficient asigurate condițiile menționate mai sus.

Bonitatea terenurilor de vînătoare

Gestiunea cinegetică durabilă presupune cunoașterea posibilităților pe care le oferă fiecare fond de vînătoare pentru dezvoltarea corespunzătoare a populațiilor de vînat. Fondurile de vînătoare sunt arondate în general pe criterii ecologice, fiecare fond cuprinzînd unul sau mai multe tipuri de ecosisteme. In mod natural fiecare specie de vînat are un anumit potențial de înmulțire. Acest potențial este rezultatul evoluției filogenetice a speciei, rata anuală asigurînd supraviețuirea populațiilor în ecosistemele naturale specifice. Dezvoltarea potențială a numărului de indivizi ai unei populații de vînat este frînată prin acțiunea diverșilor factori biotici, abiotici, antropici. Datorită interacțiunilor caracteristice din cadrul ecosistemelor naturale, dezvoltarea numerică a populațiilor la diverse specii de vînat este posibilă doar între anumite limite. Gestiunea cinegetică urmărește prin acțiuni și metode specifice să micșoreze presiunea factorilor menționați asupra populațiilor de vînat astfel încît evoluția în timp a acestora să se poată apropia cît mai mult de potențialul natural de înmulțire.

Fondurile de vînătoare trebuie să permită dezvoltarea în condiții optime a unor populații de vînat numeric determinate. În acest scop se stabilește de o manieră cît mai realista, posibilitățile de hrană, adăpost și liniște oferite de ecosistemele incluse într-un anumit fondul de vînătoare; potențialul unui fond de vînătoare de a asigura condițiile de viată pentru populațiile speciilor de vînat caracteristice ecosistemelor care îl compun poartă denumirea de capacitate cinegetică sau capacitate de suport.

În funcție de cerințele fiecărei specii, în strînsă corelație cu ale celorlalte prezente pe cuprinsul fondului, populațiile pot avea un număr determinat de indivizi. Prin lucrări de amenajare a fondului de vînătoare se urmărește creșterea capacității cinegetice, ameliorarea condițiilor de viață a populațiilor de vînat și o dinamică a acestora apropiată de potențialul natural de înmulțire.

Numărul indivizilor unei populații de vînat care valorifică pe deplin capacitatea cinegetică a terenului de vînătoare și care asigură evoluția normală a populației respective, sub aspectul vitalității și a structurii, se numește număr optim. Acest număr variază ciclic în condițiile păstrării nemodificate a condițiilor oferite de fondul de vînătoare. Variația periodică a numărului de indivizi ai unei populații aflate în evoluție naturală este denumită pulsare.

Mărimea perioadei de variație a numărului de indivizi este determinată, pe de o parte de caracteristicile speciei (vîrsta de reproducere, numărul mediu de pui crescuți într-un an, longevitate, etc), iar pe de altă parte prin relațiile din cadrul ecosistemelor, cu preponderență cele trofice și presiunea prădării.

Prin pulsare numărul indivizilor poate atinge în anumite perioade un maxim sau un minim. Numărul de indivizi ai unei specii raportat la unitatea de suprafață cinegetică productivă a fondului de vînătoare se numește densitate. Numărului optim de indivizi al populației îi corespunde o densitate optimă. Variația periodică a numărului optim densitatea efectivelor de vînat este variabilă în timp.

Variația periodică a densității optime între o limită maximă și una minimă este cauzată de o multitudine de factori (temperatură, precipitații, grosimea stratului de zăpadă, ani de fructificație, mărimea complexului prădător etc.) care acționează concomitent și duc la asigurarea unei capacități cinegetice date. Supraviețuirea unei populații de vînat într-un fond de vînătoare este posibilă doar între anumite limite ale densității delimitate de densitatea minimă și cea maximă.

Apropierea densității efectivului de cea minimă nu poate satisface pretențiile unei bune gestiuni prin slaba valorificare a capacității cinegetice a terenului. În cazul în care densitatea minimă nu este asigurată există riscul dispariției speciei de pe un anumit fond de vînătoare luat în considerare deoarece puținii indivizi care mai rămîn nu-și pot desfășura în mod corespunzător viața sociala.

În situația cînd densitatea maximă este depășită, oferta trofică a ecosistemului devine insuficientă indivizii pierd din vitalitate, sunt expuși la boli și la prădare, fenomene care în final duc la dereglări în structura populației, la diminuarea vitalității acesteia pînă la limita critică.

Unul dintre țelurile gestiunii cinegetice îl reprezintă asigurarea unei densități de vînat cît mai apropiate de cea optimă; orice oscilație a densității reale care apropie populația de limite extreme trebuie contracarată prin intervenții rapide ale gestionarului.

Capacitatea cinegetică a unui fond de vînătoare raportată la o singură specie se numește bonitate. Factorii ecologici care determină bonitatea sunt multipli. Acțiunea acestora este, interdependentă astfel încît același factor poate avea o influență diferită de la un fond la altul pentru aceeași specie. Bonitatea unui fond de vînătoare este o mărime dinamică și depinde de evoluția în timp a unuia sau a mai multor factori ecologici determinanți, putînd fi determinată prin metode directe și indirecte.

Metodele directe sunt specifice cercetării științifice și se bazează pe analiza dezvoltării anumitor parametri ai indivizilor populației (determinări statistice ale mărimii osaturii, ale greutății corporale, ale dimensiunilor taliei, evoluția trofeelor etc). Prin aceste metode pot fi studiate dinamica populației ca număr de indivizi, structura pe clase de vîrstă, structura pe sexe etc, în corelație cu modificările ecosistemelor respective.

Metodele indirecte au la bază analiza elementelor ecosistemelor și a influențelor factorilor antropici. In practica cinegetică, bonitatea fondurilor de vînătoare se determină indirect prin metoda cheilor de diagnoză ecologică.

Prin cheile de diagnoză ecologică, s-au stabilit în mod convențional patru clase de bonitate. Ele cuprind factorii ecologici considerați determinanți pentru fiecare specie aparte. Prin introducerea de parametrii specifici fondului de vînătoare în aceste chei de diagnoză rezultă un anumit punctaj prin care se determină, pe de o parte clasa de bonitate a fondului de vînătoare, iar pe de altă parte densitatea optimă a populației speciei respective. Corespunzător densității optime se determină efectivul optim extrapolînd valoarea densității optime la suprafața productivă cinegetic a fondului de vînătoare.

Bonitatea terenului este influențată de factori geomorfologici, climatici, edafici, biotici, de activitatea antropică. Factorii ecologici care determină bonitatea fondurilor de vînătoare au fost grupați în patru categorii după cum urmează:

A – factorii abiotici: altitudinea, forma de relief, expoziția generală, temperatura medie, grosimea și persistența stratului de zăpadă, regimul precipitațiilor, densitatea rețelei hidrografice;

B – factorii biotici: procentul de împădurire, ponderea claselor de vîrstă, compoziția, arboretului, mărimea și forma trupurilor de pădure, formațiuni forestiere, subarboretul, culturile agricole, vegetația din afara fondului forestier, biomasa accesibilă în timpul iernii etc;

C – factorii de cultură cinegetică: terenuri pentru hrana vînatului, hrana administrată în timpul iernii și modul de distribuire, raportul numeric prădători naturali/pradă, numărul cîinilor hoinari la 1000 ha, remize pentru hrană și adăpost etc;

D – factori antropici negativi: pășunatul, braconajul, densitatea rețelei de drumuri, chimizarea, mecanizarea etc.

In funcție de influențele probabile acești factori au fost diferențiați pe patru categorii de influență atribuindu-se fiecărei categorii un anumit punctaj detaliat rezultînd în final un punctaj A, B, C și D. Punctajul total al speciei este stabilit prin formula:

P = A+B+C+D

Cu valoarea P astfel obținută se stabilește categoria de bonitate (I, II, III sau IV) și, prin interpolare, densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de răpitoare densitatea este stabilită pentru 10000 ha.

Determinarea efectivelor optime se face urmărind schema de mai jos:

Caracteristicile fonduloui de vînătoare

↓

Cheile de diagnostică ecologică

↓

Punctaj P = A+B+C+D

↓

Categoria de bonitate

↓

Densitatea

↓

Efectivul optim

Conform datelor preluate de la Societatea Vînătorilor și Pescarilor din raionul Căinari bonitatea terenurilor de vînătoare din zona luată în studiu este de categoria a III-a pentru principalele specii de vînat sedentar: iepure de cîmp, fazan și potîrniche. Totuși, bonitatea acestor terenuri trebuie revizuită și reevaluată prin lucrări de amenajare cinegetică, după constituirea și delimitarea fondurilor de vînătoare.

CAPITOLUL III. MĂSURI DE GOSPODĂRIRE PRECONIZATE

3.1.Stabilirea criteriilor de delimitare a fondului de vînătoare

Pentru a realiza o gospodărire cît mai eficientă a fondului cinegetic este necesară repartiția tuturor terenurilor apte pentru producția cinegetică, pe fonduri de vînătoare. La stabilirea criteriilor de delimitare a terenurilor de vînătoare pe fonduri de vînătoare trebuie să se țină seama de mai multe situații concomitent, care să nu contravină una alteia. Pentru delimitarea pe fonduri de vînătoare trebuie ca principalul criteriu stabilit în acest scop este acela că „limita fondului de vînătoare trebuie stabilită astfel, încît să se asigure, în interiorul său, o cît mai mare stabilitate speciilor de interes cinegetic”.

Fond de vînătoare – unitatea administrativ-teritorială ce cuprinde totalitatea terenurilor cu diverse folosințe apte pentru producția cinegetică, care asigură condiții bune de habitare (cohabitare) a unei (unor) specii de vînat, precum și stabilitatea acesteia (acestora).

De corectitudinea stabilirii limitelor fondurilor de vînătoare depinde eficiența gospodăririi acestor bunuri. Evaluarea vînatului, amenajarea cinegetică, organizarea producției cinegetice și stabilirea cotelor de recoltă se realizează rațional și eficient doar în cadrul unui fond de vînătoare delimitat pe principii și criterii sănătoase. Acestea din urmă trebuie să asigure stabilitatea vînatului sedentar în interiorul său și realizarea eficientă a producției cinegetice.

Delimitarea fondurilor de vînătoare trebuie efectuată pe următoarele criterii și principii:

a. Suprafața fondului de vînătoare. Suprafața minimă a fondului de vînătoare va fi de 2000 ha, suprafața maximă – 15000 ha. Se recomandă de a crea fonduri de vînătoare cu suprafețe mai mari pentru zona de deal și cu suprafețe mai mici – în zona de cîmpie și de luncă;

b. Limitele fondului de vînătoare:

a) se vor suprapune pe forme de relief naturale, evidente (culmi, pîraie), sau artificiale stabile, ușor de identificat în teren (hotarele primăriilor, drumuri, perdele forestiere de protecție etc.;

b) trebuie trasate în așa fel, ca să asigure o stabilitate cît mai mare faunei cinegetice;

c) trebuie expuse pe o bază cartografică unică;

d) materializate în teren prin borne, standuri de informație sau alte forme;

c. Folosința terenurilor componente. Se urmărește ca în cadrul unui fond de vînătoare să existe cît mai multe categorii de folosință a terenului (teren cu vegetație forestieră și/sau arbustivă, terenuri cu folosință agricolă (terenuri arabile, vii, livezi), ape etc.);

d. Încadrarea pe zone fitoclimatice. De regulă, un fond de vînătoare trebuie să se încadreze într-un singur etaj fitoclimatic;

e. Structura de proprietate asupra terenului. Se urmărește, pe cît posibil, constituirea de fonduri de vînătoare pe terenuri care aparțin aceluiași tip de proprietate;

f. Stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic. În cadrul unui fond de vînătoare va fi stabilită specia principală și celelalte specii de vînat sedentar. La stabilirea speciei principale, prioritate se va acorda speciei care:

1) însușește cît mai integral condițiile de mediu existente oferite de terenurile de vînătoare;

2) în condițiile social-economice sau ecologice existente, prezintă valoarea economică sau ecologică cea mai mare;

Celelalte specii vor fi stabilite în ordinea descrescîndă a valorii lor.

h. Importanța și destinația fondului de vînătoare. Destinația fondului de vînătoare se va stabili în funcție de valoarea speciilor de vînat pentru care se va realiza gospodărirea (valoare economică, estetică, de interes vînătoresc, țel de conservare etc.). În funcție de aceasta se vor stabili fonduri de vînătoare pentru producerea cărnii (fonduri de vînătoare cu specia principală iepure-de-cîmp, fazan, potîrniche etc.), pentru producerea și valorificarea trofeelor (fonduri de vînătoare cu specia principală cerb comun, căprior, mistreț etc.), fonduri de vînătoare pentru conservarea unor specii de vînat ș. a.;

i. Alte criterii.

La delimitarea suprafeței pe fonduri de vînătoare nu trebuie să fie luată în considerare limita pe formă de proprietate a terenului, ci doar arealul de răspîndire a unei (unora) populații de vînat în terenurile analizate.

Se propune ca, în primul rînd, să fie constituite și delimitate fondurile de vînătoare pentru vînatul mare (cerb comun, căprior, mistreț), apoi, conformîndu-se la limitele acestora, să se divizeze suprafața în fonduri de vînătoare pentru vînatul mic (iepure-de-cîmp, fazan, potîrniche etc.).

Reieșind din cele expuse mai sus, Fondul de Vînătoare Căinari va fi constituit și delimitat conform criteriilor stabilite, anterior menționate. Limitele teritoriale ale fondului de Vînătoare Căinari se prezintă în Anexa 1. Astfel constituit, acest fond de vînătoare are o suprafață totală de 4509 ha, dintre care păduri – 620 ha; teren arabil – 2690 ha; vii și livezi – 904 ha; pășuni – 196 ha; alte terenuri – 99 ha.

Actele legislative în vigoare cu privire la fondul cinegetic național sunt:

A. De importanță națională:

– Legea regnului animal;

– Codul silvic;

– Codul contravențional al Republicii Moldova;

– Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat;

– Legea cu privire la Cartea Roșie a Republicii Moldova;

B. De importanță internațională:

– Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979;

– Convenția privind zonele umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, 2 februarie 1971;

– Convenția privind diversitatea biologică, adoptată la Rio de Janeiro, 5 iunie 1994;

– Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn, 23 iunie 1979;

– alte acte legislative.

Cadrul normativ este constituit de următoarele acte:

– Regulamentul gospodăriei cinegetice (Anexa 1 la Legea regnului animal);

– Normativ provizoriu pentru amenajarea cinegetică a terenurilor de vînătoare din fondul forestier al Republicii Moldova;

– Reguli de vînătoare și instrucțiuni cu privire la securitatea și sănătatea în muncă în timpul organizării și practicării acțiunilor de vînătoare;

– Hotărîri de guvern, ordine și dispoziții, privind gospodăria cinegetică, ale SVPM, ale Agenției „Moldsilva” și a altor instituții abilitate cu administrarea și gestionarea fondului cinegetic.

Unele specificări ale legislației privind fondul cinegetic național.

A. Legea regnului animal.

Articolul 4. Administrația de stat în domeniul protecției și folosirii resurselor regnului animal se realizează de către Guvern prin intermediul Departamentului Protecția Mediului Înconjurător, autorităților administrației publice locale.

Articolul 22. Modalitățile de folosire a resurselor regnului animal

(1) Respectînd cerințele prevăzute de legislație, pot fi practicate următoarele modalități de folosire a resurselor regnului animal:

vînătoarea sportivă și de amatori;

a¹) vînătoarea de reglare numerică a efectivelor de vînat;

b) pescuitul industrial, sportiv și de amatori;

c) dobîndirea de animale care nu constituie obiecte ale vînatului și pescuitului;

d) folosirea în scopuri economice, științifice, cultural-educative și estetice;

e) folosirea proprietăților utile ale animalelor și a produselor activității vitale a acestora.

(2) Folosirea resurselor regnului animal indicate la alin.(1) lit.b) se reglementează conform Legii privind fondul piscicol, pescuitul și piscicultura.

(3) Alte modalități de folosire a resurselor regnului animal pot fi instituite numai prin modificarea sau completarea prezentei legi.

B. Regulamentuul gospodăriei cinegetice (Anexa 1 la Legea regnului animal)

28. Pe teritoriul republicii este permisă vînătoarea sportivă și de amatori, vînătoarea în scopul stabilirii, reglementării efectivului de animale și selecției lor, precum și în scopuri științifice, cultural-educative, estetice și pentru trofee.

81. Administrarea gospodăriei cinegetice și controlul departamental asupra activității persoanelor fizice și juridice privind protecția, folosirea și reproducerea fondului cinegetic, dezvoltarea vînătorii sportive și de amatori se realizează de către Asociația de Stat pentru Silvicutură „Moldilva”.

82. Controlul de stat asupra fondului cinegetic și supravegherea respectării prevederilor prezentului Regulament sînt exercitate de către autoritatea centrală abilitată cu gestiunea resurselor naturale și cu protecția mediului înconjurător.

3.2. Măsuri în vederea ameliorării condițiilor de existență pentru vînat

Ameliorarea condițiilor de liniște. Fără un minimum de liniște din partea omului și a prădătorilor naturali, îndeosebi atunci cînd lipsesc condițiile care să ofere vînatului un adăpost natural adecvat, acesta părăsește zona, indiferent dacă celelalte condiții de hrană și apă îl satisfac pe deplin.

Omul pare să fie în prezent, datorită activităților pe care le desfășoară, cel mai perturbator factor pentru vînat, prin:

– braconaj, efectuat cu arma de vînătoare, cu capcane de diverse tipuri, cu otrăvuri și cu cîini special selecționați și înmulțiți pentru prinderea vînatului, cu sisteme moderne de semnalizare și radioemițătoare;

– lucrări agricole pe suprafețe întinse, care deranjează vînatul în perioadele de rut, de iernare și de creștere a progeniturii;

– vînătoarea repetată pe același teren, cu sau fără cîini, care poate impune vînatul să părăsească zona pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp;

Același efect perturbator asupra vînatului îl pot avea și prădătorii naturali ai acestuia, dintre care cei mai distructivi, în momentul de față, se dovedesc a fi cîinii sălbăticiți, lupii și vulpile. Nici pisicile sălbatice și hoinare, jderii, dihorii, șorecarii și uliii nu pot fi neglijați în terenurile cu vînat mic, mai ales în cele populate cu fazani.

În scopul asigurării unui minimum de liniște necesar stabilizării vînatului se impune:

– asigurarea unei paze eficiente pentru prevenirea braconajului, în special a celui nocturn la far și cu ogarii, cunoscut fiind faptul că acesta este, pentru speciile principale de vînat sedentar, cel mai grav și mai păgubitor dintre toate metodele practicate;

– ținerea sub control a efectivelor unor specii de vînat prădător și combaterea permanentă a cîinilor și a pisicilor hoinare;

– organizarea rațională a vînătorilor colective, cu evitarea revenirii pe aceeași suprafață mai devreme de 3-4 săptămîni;

– delimitarea unor zone de protecție a vînatului – zonă de liniște, cu adăposturi naturale corespunzătoare în cuprinsul lor, unde vînatul să fie protejat în perioada de creștere a progeniturii. Astfel de zone (Anexa 3) trebuie să cuprindă 10-15% din suprafața totală a terenurilor de vînătoare și constituie o suprafață de 630 ha sau 14% din suprafața Fondului de Vînătoare Căinari;

– pentru iepure se recomandă de a delimita fondul de vînătoare în patru suprafețe, una dintre care va avea destinația pentru ca vînatul să se reproducă, restabilindu-și efectivul. În această suprafață, care va cuprinde circa 25% din suprafața fondului de vînătoare, se va interzice vînătoarea pentru 1 sezon sau pentru două, apoi se va realiza o „rotație” a acestor suprafețe;

– combaterea, prin orice mijloace, a pășunatului în terenurile gestionate;

– se vor lua măsuri în vederea combaterii răpitoarelor. Pentru aceasta e necesar de a duce o evidență cît mai eficace a răpitoarelor, pentru a avea claritatea densităților reale și a comparării cu cele normale sau indicate.

– protejarea stufărișurilor, a miriștilor și a tufărișurilor, în măsura în care se poate realiza acest lucru prin bună înțelegere cu proprietarii de teren. Se va interzice strict incendierea vegetației de baltă și a păturii erbacee;

– crearea de remize speciale pentru adăpostirea vînatului în spațiul agricol, îndeosebi în cel impropriu pentru folosirea eficientă în alte scopuri.

Fără îndoială că măsurile care se pot lua pentru asigurarea liniștii și adăpostului vînatului sunt mult mai numeroase și mai variate. De la caz la caz, ele trebuie avute în vedere pentru localizarea vînatului. Altfel, toate celelalte cheltuieli făcute cu eventualele populări și cu hrănirea complementară a vînatului se pot dovedi ineficiente.

Pentru asigurarea liniștii vînatului în teren se impune conlucrarea tuturor instituțiilor și organizațiilor interesate în gestiunea eficientă a fondului cinegetic. În acest sens, se recomandă de a mobiliza toate forțele existente în zona de activitate a întreprinderii: organele poliție, organele de drept, inspectoratul ecologic, societățile de vînători din zonă, paza pădurii și a sectorului cinegetic. Trebuie efectuate permanent raiduri atît pe timp de zi, cît și pe timp de noapte.

Ca măsuri de profilaxie se recomandă lucrul de propagandă și agitație cu populația, care trebuie realizată prin desfășurarea unor seminare la această temă, prin dialog cu populația și prin alte modalități.

Îmbunătățirea condițiilor de hrană. În principiu, condițiile de hrană sunt asigurate pentru așa specii de vînat cum sunt iepurele-de-cîmp, fazanul și potîrnichea. Excepție fac, doar perioadele din iarnă, cînd solul este acoperit cu un strat de zăpadă gros astfel, încît îi limitează la maximum, vînatului respectiv, accesul la hrană.

În vederea ameliorării bazei de hrană naturală, a cantității și calității acesteia, precum și asigurării vînatului cu hrană complementară în perioadele cu deficit de hrană naturală se recomandă următoarele măsuri:

– aprovizionarea cu hrană complementară pentru vînat pe întreg parcursul anului, în perioade cu deficit de hrană naturală sau în perioade cînd accesul la această hrană este redus;

– convingerea proprietarilor terenurilor agricole în vederea cultivării a așa culturi agricole preferate de către vînat ca lucerna, sparceta, porumbul, mălaiul, meiul, ierburi multianuale ș. a.;

– crearea de remize speciale cu prevederea unor terenuri cu hrană preferată de către fazan (mălai, miei, porumb, floarea soarelui ș. a.);

– în perioadele cu deficit de apă potabilă se vor amenaja adăpători artificiale și se va asigura transportarea și administrarea apei vînatului.

Necesarul de hrană complementară recomandata detaliat pe sortimente intr-o zi ar arata in felul următor.

A. Pentru Fazan:

– 25-30 g concentrate (porumb, mei, floarea soarelui, orz, grîu ș. a.);

– 10-15 g șroturi (soia ș. a.);

– 10 g suculente (sfeclă, morcov, napi);

– total – 50 g/zi.

Necesarul de sare pentru fazan – 0,3-0,5 kg/sezon.

B. Pentru Iepure-de-cîmp:

– 150 g fîn de lucernă;

– 100 g suculente (varză, sfeclă);

– total – 250 g/zi.

C. Pentru Potîrniche:

– 15 g concentrate (grîu, ovăz, gozuri);

– 5 g șroturi;

– total 20 g/zi.

Necesarul total de hrană complementară pentru efectivele de iepuri, fazani și potîrnichi din Fondul de Vînătoare Căinari se prezintă în tabelul 1.

Tabelul 1.

Necesarul de hrană complementară pentru efectivele de vînat sedentar din Fondul de Vînătoare Căinari

Se precizează că perioada de hrănire complementară pentru fazan este de 135 zile, pentru iepure – 45 zile, pentru potîrniche – 45 zile.

Crearea rețelei de amenajări vînătorești. Pentru a asigura o gestionare a vînatului, printre alte măsuri, se impune de confecționat și de amplasat în teren o rețea de construcții și instalații cinegetice cum ar fi:

Depozite de hrană – sunt instalații pentru depozitarea unor cantități mai mari de hrană, necesare pentru tot sezonul de hrănire complementară a vînatului.

Observatoare – sunt instalații destinate observării si recoltării vînatului. De obicei sunt construcții ridicate pe piloni, la 4 – 8 m, si de cele mai multe ori acoperite. Amplasarea observatoarelor trebuie sa se facă in locuri de unde va putea fi observată o suprafață cat mai mare și să poată fi folosite un timp îndelungat. La exterior este preferabil sa fie vopsite in culori de camuflaj.

Piețe de hrană – sunt locuri de administrare a hranei complementare, îndeosebi recomandate pentru mistreț.

Adăpătorile pot fi naturale sau artificiale. Adăpătorile artificiale se confecționează din beton armat și se amplasează în terenurile unde lipsesc sursele de apă naturală (izvoare etc.). dimensiunile pot fi variabile: lungimea 5-10m; diametrul ulucului 0,5-0,8m. Adăpătorile naturale vor fi întreținute și îngrijite prin deznămolire și curățire permanentă, evitînd „bîhlirea” apei.

Scăldătorile se creează pentru fazan reprezentînd niște lădițe confecționate din lemn, cu dimensiuni de circa 1×1×0,3m, umplute cu nisip, pentru așa-zisele „băi de nisip”.

Numărul necesar de instalații cinegetice se va calcula în funcție de efectivele existente de vînat, conform recomandărilor Agenției „Moldsilva”, folosind tabelul 2.

Tabelul 2.

Dotarea cu instalații cinegetice pentru Fondul de Vînătoare Căinari

Stabilirea efectivelor optime de vînat

Pentru stabilirea efectivelor optime de vînat sedentar se vor folosi datele din Norme tehnice pentru amenajarea terenurilor de vînătoare din fondul forestier, date prezentate în tabelul 3, luînd în calcul categoria III-a de bonitate pentru iepure, fazan și potîrniche.

Tabelul 3.

Norme pentru stabilirea numărului optim al efectivelor de vînat

Calculele s-au făcut luînd drept număr optim al efectivelor de vînat numărul mediu al categoriei de bonitate respectivă. Astfel, a rezultat numărul optim raportat la 1000 ha următorul:

– iepure-de-cîmp – 48 exemplare/1000 ha;

– fazan – 388 exemplare/1000 ha;

– potîrniche – 163 exemplare/1000 ha.

Raportat la toată suprafața fondului de vînătoare (4509 ha) vom obține următoarele efective optime:

– iepure-de-cîmp – 216 exemplare;

– fazan – 1746 exemplare;

– potîrniche – 733 exemplare.

Prognoza dinamicii efectivelor de vînat și stabilirea cotei de recoltă.

Pentru prognoza dinamicii efectivelor de vînat se iau în calcul efectivele existente (reale) de vînat pe specii la data de 01 aprilie a fiecărui an, sporul anual mediu stabilit pentru aceste efective în condițiile concrete de existență și exemplarele teoretic planificate de extras prin vînătoare. Se va calcula prin relația:

, unde

– efectivul real de vînat determinat la data de 1 aprilie;

– sporul mediu anual;

– numărul de exemplare preconizat de extras prin selecție artificială;

– cota de recoltă stabilită în situații concrete.

Sporul anual se determină pentru fiecare specie de vînat și este diferențiat în funcție de specie, zona luată în studiu, condițiile de hrană pe care le oferă terenul, raportul pradă-răpitor și alte criterii.

Sporul natural este determinat ca mediu anual pe specii de vînat după cum urmează:

– iepure-de-cîmp – 30% ;

– fazan – 40% ;

– potîrniche – 30%.

Prognoza dinamicii efectivelor de vînat se prezintă în tabelul 4.

Tabelul 4.

Prognoza dinamicii efectivelor de vînat

Cota de recoltă se va calcula prin diferența dintre numărul real al efectivului de vînat la începutul sezonului de vînătoare și numărul optim al acestui efectiv. Astfel, vînătoarea va fi permisă numai după realizarea efectivelor optime pentru fiecare specie de vînat în parte, după cum urmează:

– pentru iepure – în anul 2016 – 45 exemplare, în anii următori – cîte 78 exemplare/sezon;

– pentru fazan – din anul 2017 – 234 exemplare, în anii următori – cîte 698 exemplare/sezon;

Pentru potîrniche – din anul 2019 – 48 exemplare, în anii următori – cîte 220 exemplare/sezon

3.3. Studiul economic

Gestionarea fondului de vînătoare este o activitate economică care prevede profit, dar care necesită și cheltuieli pînă la momentul realizării producției cinegetice. Astfel se impun cheltuieli pentru remunerarea personalului angajat la lucrările de pază și îngrijire a vînatului, cheltuieli la construcția și amplasarea instalațiilor cinegetice și de transport, la cultivarea și întreținerea ogoarelor pentru hrana vînatului și alte cheltuieli, care vor fi cuprinse în continuare în devizul de cheltuieli.

Realizarea producției cinegetice se va face prin livrarea autorizațiilor pentru vînătoarea la speciile respective, în termenii stabiliți prin legislația în vigoare. Autorizațiile se vor livra tuturor vînătorilor repartizați în acest fond de vînătoare, dar pot fi livrate și unor vînători membri ai altor societăți de vînătoare, inclusiv și vînătorilor străini, cu respectarea legislației în vigoare. Prețurile la autorizații vor fi diferențiate, în funcție de specia pentru care se eliberează, de cotarea monedei naționale vizavi de valuta internațională și alte particularități.

Terenurile de vînătoare componente fondului de vînătoare aparțin proprietarilor de teren. De aceea, va fi nevoie de luat în arendă în scopuri cinegetice aceste terenuri de la proprietarii lor.

Devizul de cheltuieli

Devizul de cheltuieli cuprinde totalitatea cheltuielilor suportate sau de suportat în procesul activității cinegetice. Este compus din următoarele compartimente:

1. Paza fondului de vînătoare.

2. Dotarea cu instalații cinegetice și de transport (materialele pentru construcția lor, remunerarea muncitorilor, transportarea și amplasarea lor în teren.

3. Lucrări de îngrijire a vînatului (administrarea hranei complementare, combaterea dăunătorilor ș. a.

4. Organizarea și desfășurarea vînătorii (cheltuieli de transport, achitarea serviciilor prestate etc.).

Devizul de cheltuieli planificate pentru construcția instalațiilor cinegetice se prezintă în tabelul 5.

Tabelul 5.

Devizul de cheltuieli pentru construcția instalațiilor cinegetice

Calculul cheltuielilor necesare pentru procurarea hranei complementare se prezintă în tabelul 6.

Tabelul 6.

Calculul cheltuielilor necesare pentru procurarea hranei complementare pentru vînat

Plata pentru arenda terenurilor de vînătoare constituie 10 lei/ha. Total pentru arenda terenurilor respective va fi nevoie de 45090 lei/an.

Totalizatorul cheltuielilor totale de efectuat pentru perioada de gestionare a fondului de vînătoare se prezintă în tabelul 7.

Tabelul 7.

Totalizatorul cheltuielilor necesare pentru perioada de gestionare

Venituri

Tarifele pentru vînarea și preluarea vînatul mic (iepure, fazan, potîrniche) se prezintă în tabelul 8.

Tabelul 8.

Tarifele pentru vînarea și preluarea vînatului mic

Tarifele pentru organizarea vînătorii la vînatul mic se prezintă în tabelul 9.

Tabelul 9.

Tarifele de organizare a vînătorii

Calculul veniturilor de la realizarea producției cinegetice se prezintă în tabelul 10.

Tabelul 10.

Calculul veniturilor de la realizarea producției cinegetice

Profitul net teoretic posibil de obținut din activitatea cinegetică se calculează ca diferența dintre venitul brut și cheltuielile suportate:

Profit net = 549290 – 248183 = 301107 lei/an.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1. Terenurile luate în studiu oferă condiții bune de dezvoltare a așa specii de interes cinegetic ca Iepurele-de-cîmp, fazanul și potîrnichea. Pentru căprior și pentru mistreț nu se recomandă de realiza gospodărirea, deoarece condițiile de adăpost și liniște sunt insuficiente. Totuși, cîteva grupuri de căprior ar putea exista în trupurile de pădure din acest fond de vînătoare.

2. Pentru o organizare eficientă a gospodăririi cinegetice a acestui fond de vînătoare se indică a intensifica paza fondului de vînătoare împotriva braconajului. Tot în acest context se vor lua măsuri în vederea combaterii dăunătorilor naturali și reglarea numerică a răpitorilor naturali.

3. În acest teritoriu nu se va admite prezența lupului, deoarece aceste terenuri nu dispune de o bază de hrană a lupului.

4. Vînătoarea la speciile de interes cinegetic din acest fond de vînătoare se va admite numai după realizarea efectivelor optime a acestor specii de vînat.

5. Tarifele pentru organizarea vînătorilor și pentru realizarea producției cinegetice se vor corela și modifica în funcție de valoarea monedei naționale pe piața mondială, dar și în funcție de solicitările de piață.

6. Pentru a avea un spor anual corespunzător țelurilor de gospodărire se vor lua obligatoriu măsuri de protecție a puilor, îndeosebi, în primele etape de viață.

7. Este necesară modificarea legislației cu privire la fondul cinegetic. Actuala legislație nu reflectă o transparență în gestionarea bunurilor cinegetice, în realizarea producției cinegetice, limitează modalitățile de recoltare a producției cinegetice. În fine legislația este conservativă și limitează dezvoltarea normală însuși a faunei cinegetice.

8. Este necesar de respectat normele rațiilor zilnice pentru vînatul gestionat, îndeosebi în perioadele cu deficit evident de hrană naturală.

9. Este timpul de analizat posibilitatea orientării gospodăririi spre numărul potențial al efectivelor de vînat din acest fond de vînătoare.

BIBLIOGRAFIE

Carte cu un autor

1. NEGRUȚIU A. Vînătoare și salmonicultură. Editura didactică și pedagogică București, 1983.

2. Postolache Gh. Vegetația Republicii Moldova.– Ch.: Știința, 1995. 340 p.

3. COLAC T. CINEGETICA dicționar explicativ Chișinău. Ed. NOTOGRAF PRIM SRL., 2010, 299 p.

Carte cu trei autori

1. COTTA V. BODEA M. MICU I. Vînatul și vînătoarea în Romînia. București Ed. Ceres, 2001, 786 p.

Carte cu patru și mai mulți autori

1. ALMĂȘAN H. și col. Economia vînatului și salmonicultură. Editura didactică și pedagogică, București. 1978.

Articole din reviste

1. CHIRIȚA GH. Determinarea bonității terenurilor de vînătoare. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 3, 2012.

2. SAVIN A. Iepurele-de-cîmp: șansele de supraviețuire. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 4, 2012.

3. ȘELARU N. Componentele biocenozei. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 6, 2012.

4. ȘELARU N. Factorii biotici și vînatul. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 7, 2012.

5. ȘELARU N. Factorii abiotici și vînatul. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 4, 2013.

6. PROȚAP Iu. Valorificarea resurselor cinegetice. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 9, 2013.

7. CHIRIȚA Gh. Trofocitatea terenurilor de vînătoare. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 9, 2013.

8. CHIRIȚA Gh. Dăunătorii vînatului. Vînătorul și Pescarul Moldovei, nr. 11, 2013.

Documente oficiale

1. CODUL SILVIC. Monitorul oficial al RM nr. 4-5 din 16.01.1997.

2. Amenajamentul Ocolului Silvic Căinari, I.C.A.S. Chișinău, 2001.

3. Norme tehnice pentru amenajarea cinegetică a terenurilor de vînătoare din fondul forestier al Republicii Moldova. ICAS, Chișinău. 2008.

4. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 187 din 20.02.2008 pentru aprobarea Regulamentului privind arenda fondului forestier în scopuri de gospodărire cinegetică și/sau de recreere.  Monitorul Oficial al RM nr. 42-44.

5. Legea regnului animal № 439-XIII din 27.04.95. MO al RM nr. 62-63 din 09.11.95.

Surse Internet

1. Departamentul Statistica și Sociologie al Republicii Moldova. Anuarul statistic al Republicii Moldova (2002-2012).

ANEXE

A. Hărți

B. Instalații cinegetice

Hrănitoare-adăpost pentru fazan

Hrănitori pentru iepure-de-cîmp

Adăpătoare confecționată din beton armat

Turnuri de observație

C. Imagini fotografice din Fondul de Vînătoare Căinari

Lup recoltat în zona Zloți-Căinari-Cărbuna