Aspecte Moral Spirituale In Art Terapie

TEZĂ DE DOCTORAT

Aspecte moral-spirituale în

art-terapie

CUPRINS

ARGUMENT

INDEX DE CUVINTE CHEIE

PARTEA I OPERA DE ARTĂ CA PREZENȚĂ

1. CAPITOLUL 1 PUTEREA CREATOARE A OMULUI

Prezența și existența operei de artă

Nevoia de exprimare și derularea procesului creator

Creatorul operei de artă și beneficiarul operei de artă

Naivitatea și candoarea în creație

Utilitatea artei în dezvoltarea umană

Distincția între natură și viața umană

Împărtășirea lumii interioare a participantului sau explorarea capacităților sale artistice?

Aristotel « Obiceiul ca o a doua natură ? »

Prezentul ca spațiu protector și creativ

CAPITOLUL II DE LA O FILOSOFIE A EVENIMENTULUI CREATOR LA ÎNTÂLNIREA CU ARTEFACTUL CA EVENIMENT FILOSOFIC

Timp și eveniment sau « transformarea tăcută » ?

Pregătirea pentru art-terapie

Filosofia terapiei prin artă

Dificultăți în exprimarea sentimentelor

Nevoia de exprimare, etapele de tranziție spre creație

Reminescență, încăpățânare sau repetiție ?

Intâlnirea cu participantul în art-terapie

Contemplarea artefactului în art-terapie, sursă de fericire

CAPITOLUL III CONFRUNTAREA CU PROBLEME

Primirea participantului la art-terapie

Participantul ca străin, invitat sau inamic ?

Moartea ca eveniment filosofic

Violența în art-terapie

Banalizarea violenței

Mituri și basme, referințe legate de pericole

Definiții și diferențe între violență și agresivitate

Care sunt sursele violenței?

Pofta sau “orexis” la Aristotel

O sursă a violenței: dorința la Platon

Pulsiunile: Eros și Thanatos

Catharsisul terapeutic. Contribuția lui Moreno

Violența și răul

De la violența fizică la negarea intersubiectivității

Violență și limbaj, violența în opinii

Violența atașamentului afectiv, “legături de ură, legături de dragoste”.

PARTEA A II-A OMUL ÎN RELAȚIE CU LUMEA EXTERIOARĂ

CAPITOLUL IV INTERSUBIECTIVITATEA

Intersubiectivitatea “Și dacă omul nu e singur?”

Puterea creatoare a omului

Suferința sufletească

Omul ca individualitate sau omul ca ființă socială?

Reprezentări ale relațiilor: interacțiunea, legăturile sociale și atașamentul afectiv

De la empatie la fuziunea afectivă în relațiile umane

De la simțuri la etica practicii în art-terapie

Etica în terapie

CAPITOLUL V PATOLOGIA RELAȚIILOR: SUFERINȚA SUFLETEASCĂ

Tipuri de relații și consecințele/ efectele acestora

Poziționarea participantului la procesul art-terapeutic

Conflicte interioare ce participă la procesul creativ și terapeutic

Realitatea interioară a omului și exprimarea acesteia prin artă

Spațiul tranzițional. Contribuția lui Winnicot

Problematica legăturilor între aparticipant și art-terapeut în cadrul art-terapiei.

Influențe și proiecții personale asupra artefactului.

CAPITOLUL VI SPRE ECHILIBRU

Etapele procesului terapeutic. Specificul art-terapiei

Principiile consilierii în art-terapie

Procesarea emoțiilor prin acțiuni creative de cooperare, imitare, originalitate

Dialogul profesional cu participantul la art-terapie

Rezistența la schimbare

PARTEA A III-A ELEMENTE DE COMPETENȚĂ PROFESIONALĂ ÎN ART-TERAPIE

CAPITOLUL VII TERAPIA, SIMȚURILE, TEHNICA ȘI CREAȚIA ARTISTICĂ

Tehnici artistice utilizate în art-terapie

Unități de competență în cadrul profesiei de art-terapeut

Atitudinea suportivă și cadrul de lucru în art-terapie

Dificultatea de a impune limite

Comunicarea și socializarea în art-terapia de grup

Subconștientul arhaic și conștientul etic

Spațiul terapeutic – cadru pentru stimularea exprimării

Ritual și protocol

CAPITOLUL VIII “BUNĂSTAREA” PARTICIPANTULUI SAU ASPECTE MORALE ÎN ART-TERAPIE

Istoric al art-terapiei în lume. Curente și abordări – școlile de art-terapie anglo-saxone, americane și franceze

Binele și răul. Contribuția lui Richard Forestier

Procesul și succesul în art-terapie

Dincolo de contradicții și influențe în art-terapie. Probleme de etică profesională

Disconfortul participantului

Sensuri pentru cuvântul “terapeutic”

CAPITOLUL IX ART-TERAPIA ȘI EDUCAȚIA

Educația și paideia

Educația în copilărie, o alegere politică

John Locke, filozoful copilăriei

Jocul, arta și nevoile fundamentale

Inițierea relațiilor : imitare și socializare.

Miza umană în art-terapie

Abordarea interculturală în art-terapie. Spiritualitatea

De ce binele ?

Empatia și pericolele sale

« Așa e frumos » sau « pedagogia directivă »

CAPITOLUL X DE LA ETICĂ LA POLITICĂ

Principiul responsabilității față de generațiile viitoare

De la moral la politic sau riscul compromisului față de calitate

Respectul față de profesie

Reper de calitate sau “suficient de bun”?

Grupuri vulnerabile

Spațiul de lucru, un ethos pentru participant și însoțitori

Arta, spațiu tranzițional între participant și probleme

Momente ale ascultării

Beneficiile ascultării

Primirea, noțiuni istorice și filosofice

Noțiunea de responsabilitate în art-terapie

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ A LUCRĂRII

ARGUMENT

Dificultatea unui argument ce transformă o experiență personală într-un demers de cercetare constă în faptul că trăirile personale, întrebările profesionale și, mai ales, cele filosofice, sunt tot atâtea elemente care riscă să fie valabile doar la nivel individual și să facă parte doar dintr-o suită firească a devenirii unui singur om.

Lucrarea ”Aspecte moral-spirituale în art-terapie” se constituie astfel într-o reflectare asupra ajutorului acordat necondiționat persoanelor în nevoie și aduce în dezbaterea filosofică mai multe aspecte morale.

Propunerea lucrării constă în evidențierea filosofică a întregului proces de interacțiune în art-terapie, cu punctele critice, în care, lipsa unor repere morale și spirituale, poate duce la violență.

Admit faptul că lucrarea răspunde și unei nevoi personale de concluzionare asupra unei etape importante din drumul meu profesional. Drumul parcurs în cei 12 ani de lucru direct mai ales cu copiii, dincolo de faptul că au contribuit fundamental la devenirea personală, a cristalizat întrebări cărora vom încerca, în cadrul lucrării, să le găsim răspunsuri, prin studierea curentelor filosofice referitoare la artă, terapie, educație și responsabilitate.

De-a lungul activității, am întâlnit foarte multă violență la adresa copiilor – viitori cetățeni – iar art-terapia a fost cea care a contribuit direct la diminuarea, eliminarea sau descoperirea unor modalități de apărare în fața violenței.

Înainte de a începe munca de cercetare și de redactare a lucrării, intenția bilanțului exista, sub forma unei relatări a traseului profesional și a unui unghi de analiză a art-terapiei din punctul de vedere al artistului, a relației acestuia cu celelalte grupuri profesionale și cu instituțiile din domeniul social.

În timpul cercetării, acest unghi de analiză a rămas, dar i s-a adăugat întrebarea: în ce măsură violența asupra copilului are avea sens într-o lucrare despre art-terapie? Iar faptul că arta reprezintă o formă de libertate a omului, aduce argumentul pentru descrierea în paralel a impactului pe care violența în sine o are asupra viitorului om al cetății și a modului în care art-terapia, prin catharsisul terapeutic, devine o cale către libertatea sa. Apropierea de filosofie devine astfel un demers firesc, tocmai pentru că include cele două dimensiuni ale art-terapiei – explicitivă și integrativă pentru condiția umană a omului din cetate.

În 1997 am aflat că UNITER organizează o formare în tehnici de lucru în penitenciar, prin teatru și mai are două proiecte Artecole, un proiect de educație prin teatru și Cliniclowns, proiect de clownerie la patul copilului spitalizat. Fascinant, interesantă alăturare, îmi spuneam. Teatru într-un loc fără libertate și într-un loc plin de suferință. După un an, am avut privilegiul să o cunosc pe D-na Mihaela Săsărman, care mi-a explicat, din postura regizorului de teatru și pe limbajul actorului, cum e posibilă utilizarea tehnicilor de bază din teatru în alte medii decât scena. Tot atunci am întâlnit-o pe D-na Dr. Alexandra Zugrăvescu și pe Dl. Arno Huibers, pilonii proiectului Cliniclowns și am fost primit la un program de formare în tehnici de clownerie la patul copilului spitalizat. În acel an am început un drum pe care am rămas timp de 12 ani. Punctul la care am ajuns datorită întâlnirilor profesionale din toți acești ani este un punct pe care îl trăiesc ca fiind unul valoros și important. În această perioadă, am avut privilegiul să cunosc excelenți profesioniști din domeniul social și al sănătății – medici, psihiatri, psihologi, asistenți sociali, infirmiere, colegi din domeniile artistice – actori, artiști plastici, muzicieni, scenografi, din educație – profesori universitari, învățători, educatoare și din zona instituțiilor – directori de centre de plasament a copiilor instituționalizați, personal de îngijire și supraveghere din aceste insituții, autorități locale, directori de spital și de secții de spital, factori de decizie la nivel instituțional local sau național. În toate situațiile pe care le-am întâlnit, ideea de art-terapie și-a găsit locul cu bunăvoință și interes. Art-terapia a cunoscut o dezvoltare vizibilă în România imediat după anul 1990 iar căile prin care profesioniștii au găsit de cuviință să se implice în sănătatea psiho-somatică a persoanelor cu care lucrau, au fost diverse. Astfel, se profilează trei direcții de practică a art-terapiei în România : 1) artiști amatori sau profesioniști ce s-au implicat în proiecte comunitare prin acțiuni sau intervenții punctuale; 2)lucrători sau îngrijitori din mediul protecției sociale au adoptat o atitudine mai flexibilă în lucrul cu beneficiarii prin utilizarea artei în forma ei brută, ca mijloc de comunicare și de evaluare inițială; 3)specialiștii din domeniul protecției sociale au verificat utilitatea folosirii artei în activitatea lor, cu preferințe spre cuplul terapeutic specialist-artist sau în urma unei specializări cu experți străini. Prin folosirea mijloacelor de expresie specifice artelor în activitatea profesioniștilor implicați in dezvoltarea umană psiho-somato-socială ni s-a confirmat că una din nevoile de bază ale omului e aceea de a exprima ceea ce simte, nevoie ce are legătură directă cu libertatea. Arta nu poate fi separată de emoții. Vorbind despre nivelul emoțional al omului, aducem în discuție terapia. La nivelul emoțional al creatorului artist găsim aceleași ingrediente necesare unei terapii. Fiecare individ are propriile percepții si emoții, cu propriile influențe culturale. Senzațiile își au originea în contextul condiției social-culturale a fiecăruia. Așezate într-un cadru relațional, acestea devin elementele necesare pentru art-terapie. Art-terapia devine astfel esențială, pentru că ea permite trăirea unor emoții pozitive și valorizatoare și duce la echilibrarea ciclului firesc contracție-expansiune, propriu ființei umane. Art-terapia, prin accesul la natura transformărilor de sine si a relațiilor interumane, prin valorile ei pozitive care stau la baza înțelegerii, explorării si asistării ființei umane este o cale de redobândire si păstrare a sănătății somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării. Pentru a rămâne echidistant față de concepte și în limita competenței proprii, sunt necesare câteva precizări. Persoana care vine la o terapie, este numită de obicei client, subiect sau pacient. În prezenta lucrare se vor evita toate cele trei catalucru direct mai ales cu copiii, dincolo de faptul că au contribuit fundamental la devenirea personală, a cristalizat întrebări cărora vom încerca, în cadrul lucrării, să le găsim răspunsuri, prin studierea curentelor filosofice referitoare la artă, terapie, educație și responsabilitate.

De-a lungul activității, am întâlnit foarte multă violență la adresa copiilor – viitori cetățeni – iar art-terapia a fost cea care a contribuit direct la diminuarea, eliminarea sau descoperirea unor modalități de apărare în fața violenței.

Înainte de a începe munca de cercetare și de redactare a lucrării, intenția bilanțului exista, sub forma unei relatări a traseului profesional și a unui unghi de analiză a art-terapiei din punctul de vedere al artistului, a relației acestuia cu celelalte grupuri profesionale și cu instituțiile din domeniul social.

În timpul cercetării, acest unghi de analiză a rămas, dar i s-a adăugat întrebarea: în ce măsură violența asupra copilului are avea sens într-o lucrare despre art-terapie? Iar faptul că arta reprezintă o formă de libertate a omului, aduce argumentul pentru descrierea în paralel a impactului pe care violența în sine o are asupra viitorului om al cetății și a modului în care art-terapia, prin catharsisul terapeutic, devine o cale către libertatea sa. Apropierea de filosofie devine astfel un demers firesc, tocmai pentru că include cele două dimensiuni ale art-terapiei – explicitivă și integrativă pentru condiția umană a omului din cetate.

În 1997 am aflat că UNITER organizează o formare în tehnici de lucru în penitenciar, prin teatru și mai are două proiecte Artecole, un proiect de educație prin teatru și Cliniclowns, proiect de clownerie la patul copilului spitalizat. Fascinant, interesantă alăturare, îmi spuneam. Teatru într-un loc fără libertate și într-un loc plin de suferință. După un an, am avut privilegiul să o cunosc pe D-na Mihaela Săsărman, care mi-a explicat, din postura regizorului de teatru și pe limbajul actorului, cum e posibilă utilizarea tehnicilor de bază din teatru în alte medii decât scena. Tot atunci am întâlnit-o pe D-na Dr. Alexandra Zugrăvescu și pe Dl. Arno Huibers, pilonii proiectului Cliniclowns și am fost primit la un program de formare în tehnici de clownerie la patul copilului spitalizat. În acel an am început un drum pe care am rămas timp de 12 ani. Punctul la care am ajuns datorită întâlnirilor profesionale din toți acești ani este un punct pe care îl trăiesc ca fiind unul valoros și important. În această perioadă, am avut privilegiul să cunosc excelenți profesioniști din domeniul social și al sănătății – medici, psihiatri, psihologi, asistenți sociali, infirmiere, colegi din domeniile artistice – actori, artiști plastici, muzicieni, scenografi, din educație – profesori universitari, învățători, educatoare și din zona instituțiilor – directori de centre de plasament a copiilor instituționalizați, personal de îngijire și supraveghere din aceste insituții, autorități locale, directori de spital și de secții de spital, factori de decizie la nivel instituțional local sau național. În toate situațiile pe care le-am întâlnit, ideea de art-terapie și-a găsit locul cu bunăvoință și interes. Art-terapia a cunoscut o dezvoltare vizibilă în România imediat după anul 1990 iar căile prin care profesioniștii au găsit de cuviință să se implice în sănătatea psiho-somatică a persoanelor cu care lucrau, au fost diverse. Astfel, se profilează trei direcții de practică a art-terapiei în România : 1) artiști amatori sau profesioniști ce s-au implicat în proiecte comunitare prin acțiuni sau intervenții punctuale; 2)lucrători sau îngrijitori din mediul protecției sociale au adoptat o atitudine mai flexibilă în lucrul cu beneficiarii prin utilizarea artei în forma ei brută, ca mijloc de comunicare și de evaluare inițială; 3)specialiștii din domeniul protecției sociale au verificat utilitatea folosirii artei în activitatea lor, cu preferințe spre cuplul terapeutic specialist-artist sau în urma unei specializări cu experți străini. Prin folosirea mijloacelor de expresie specifice artelor în activitatea profesioniștilor implicați in dezvoltarea umană psiho-somato-socială ni s-a confirmat că una din nevoile de bază ale omului e aceea de a exprima ceea ce simte, nevoie ce are legătură directă cu libertatea. Arta nu poate fi separată de emoții. Vorbind despre nivelul emoțional al omului, aducem în discuție terapia. La nivelul emoțional al creatorului artist găsim aceleași ingrediente necesare unei terapii. Fiecare individ are propriile percepții si emoții, cu propriile influențe culturale. Senzațiile își au originea în contextul condiției social-culturale a fiecăruia. Așezate într-un cadru relațional, acestea devin elementele necesare pentru art-terapie. Art-terapia devine astfel esențială, pentru că ea permite trăirea unor emoții pozitive și valorizatoare și duce la echilibrarea ciclului firesc contracție-expansiune, propriu ființei umane. Art-terapia, prin accesul la natura transformărilor de sine si a relațiilor interumane, prin valorile ei pozitive care stau la baza înțelegerii, explorării si asistării ființei umane este o cale de redobândire si păstrare a sănătății somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării. Pentru a rămâne echidistant față de concepte și în limita competenței proprii, sunt necesare câteva precizări. Persoana care vine la o terapie, este numită de obicei client, subiect sau pacient. În prezenta lucrare se vor evita toate cele trei catalogări și se va alege sintagma de participant, din următoarele motive: ”client” presupune și existența unui aranjament pecuniar, ”subiect” presupune și o observare neutră, analitică, ”pacient” poate include posibilitatea existenței unei patologii. Iar nici una din aceste trei poziționări față de persoana care participă la art-terapie nu face subiectul acestei lucrări. La fel în cazul rezultatului sesiunii de art-terapie, e nevoie de alte precizări. În cazul artistului, rezultatul activității sale poate fi numit operă de artă, în cazul educației, rezultatul unui proces creativ poate fi numit creație, dar nici unul din acești doi termeni nu definește exact rezultatul din art-terapie, cu toată dimensiunea sa fenomenologică. Prin urmare, termenul de artefact – ”cu alte cuvinte, produse ale oamenilor” – este cel pe care îl considerăm adecvat pentru ceea ce poate apărea în sesiunea de art-terapie, din participarea celor două persoane implicate în demers – participantul la art-terapie și art-terapeutul. În cadrul echipei pluridisciplinare din cadrul UNITER, al Fundației Internaționale pentru Copil și Familie , actualmente Fundația Internațională pentru Copil și Familie „Dr. Alexandra Zugrăvescu” și cu sprijinul reprezentanței UNICEF în Romania, am avut ocazia să fiu implicat direct în toți pașii ce au dus la recunoașterea oficială a ocupației de art-terapeut în România. La început ca artist, apoi ca și co-terapeut implicat în procesul de socializare a copiilor instituționalizați și a copiilor abuzați emoțional și fizic. După 2001 am fost implicat ca formator în domeniul art-terapiei pentru ca la finalul acestei etape să coordonez la nivel național demersul de recunoaștere a ocupației de art-terapeut și elaborare a standardului profesional. Cele mai mari provocări au reprezentat aspectele de interdisciplinaritate și dinamica instituțională ce rezultă din această întâlnirea a domeniilor profesionale. Întâlnirea domeniilor profesionale precum arta, terapia, psihologia, pedagogia, asistența socială și modul individual de funcționare conceptuală și instituțională a fiecărui domeniu, a dat naștere atât la polemici cât și la diferende conceptuale. În acest demers a fost implicată o întreagă echipă, valoroasă ca și componență și deschisă la a mișca lucrurile într-o direcție constructivă. Aspectele moral-spirituale aduse în discuție în cadrul acestei lucrări iau în considerare scopul artefactului rezultat în cadrul art-terapiei. Privirea asupra copilului, ca început și sfârșit al omului face legătura dintre experiența practică și ideile filosofice referitoare la vârstele omului, cu fundamentul că că omul este întreg numai dacă devine virtuos și încadrează lucrarea de față într-un demers ce subliniază faptul că ontogeneza repetă filogeneza. Pe lângă această evidență a circuitului vieții, în cadrul lucrării se pornește de la ideea că atunci când violența asupra copilului provoacă dezechilibre, arta – ca expresie a libertății poate să fie una din căile către virtute. Iar dacă omul virtuos din cetate își găsește calea pe care să devină un bun cetățean, această revelație va duce și la respectarea valorilor morale din cetate.

Implicarea unei persoane într-un proces terapeutic și, mai ales, într-unul care atinge în mod delicat confortul cotidian, cum este cel al art-terapiei, reprezintă, de fiecare dată, un eveniment, în adevărat sens filosofic. Acest eveniment provoacă o întâlnire între un profesionist – art-terapeutul, o altă persoană pe care o vom numi în cadrul acestei lucrări participant la art-terapie și artefactul. Ce se va întâmpla în cadrul sesiunilor de art-terapie, va provoca turbulențe, deranjamente, emoții, interogări și mai ales bulversări la nivelul participantului la art-terapie. În majoritatea cazurilor, la finalul întâlnirii, cei doi se vor afla în fața unui obiect, pe care îl vom numi artefact. Devine astfel interesantă pentru filosofie întrebarea: cum se poziționează participantul la art-terapie față de artefactul ce care l-a creat în sesiunea de art-terapie ? De ce natură sunt relațiile care se formează între art-terapeut, participant și artefact ? De ce corpul participantului la art-terapie este sensibilizat în cadrul sesiunii de art-terapie? Este similară întâlnirea art-terapeutului cu participantul cu întâlnirea dintre părinți și noul-născut ? Întânirea art-terapeutului cu participantul la art-terapie și întâlnirea participantului cu artefactul poate fi o sursă de mirare filosofică. Dar, în același timp, este o invitație de chestionare etică.

Lucrarea este rezultatul unei asimilări de 12 ani de întrebări profesionale, morale și spirituale referitoare la rolul artei în susținerea calității vieții umane. Întrebările s-au născut din situații concrete întâlnite, pe de-o parte în activitatea de artist, care e implicat în programe de dezvoltare personală a copiilor din instituțiile de protecție, ca actor în spectacole născute din poveștile copiilor și familiilor, ca și partener în cuplul terapeutic format dintr-un psiholog și un artist, ca și coordoantor de proiecte de promovare a conceptului de art-terapie, ca promotor al conceptului de art-terapie în fața instituțiilor statului și în străinătate și ca formator. Aceste contexte și experiențe profesionale au oferit ocazia de a putea observa și studia conceptul de art-terapie din mai multe unghiuri ale funcționalității sale, fără ca un răspuns conclusiv să își fi făcut încă apariția.

Tocmai pentru că arta este o formă de manifestare a omului, a capacității sale de comunicare prin formă sau cuvânt, vom oscila în cadrul lucrării de față între a prezenta punctul de vedere filosofic asupra aspectelor legate de om, terapie și artă. Cele trei componente ale analizei vor fi legate prin abordarea succesivă a acestora în fiecare din subcapitolele lucrării. Prin urmare, grija cu care este înconjurat omul la naștere reprezintă unul din indiciile legate de îngrijire, respectiv terapie.

În acest punct începe căutarea ce face subiectul acestei lucrări. Subiectul lucrării a fost alimentat și de numeroase schimburi profesionale cu profesioniști din țară și străinătate din domeniul psihologiei, artei, art-terapiei și mai ales a practicii acesteia. Chiar dacă în art-terapie se așteaptă ca la finalul unei sesiuni să existe un rezultat, fizic sau ca activitate ce poate face subiectului unui bilanț al sesiunii, elementul artă din art-terapie, aduce cu sine surpriza alterității, ”violența care face efracție” cum spune Levinas. Odată prezent în spațiul art-terapeutic, participantul aduce cu el o forță a vieții și în cadrul sesiunii de art-terapie începe un efort de a tinde către mai bine, care subînțelege o exigență etică din partea art-terapeutului. Tocmai de aceea, primirea acestei alterități necesită uneori lungi pregătiri preliminare și trecerea art-terapeutului printr-un proces profund de autocunoaștere. Pentru a oferi o imagine asupra aspectelor moral-spirituale ce se regăsesc în art-terapie, în cadrul lucrării se va porni de la ipoteza ce susține despre catharsis că e important pentru om iar poesis-ul poate fi un punct în care viața repornește către virtute. Iar dacă e așa, atunci art-terapia ar avea un fundament fenomenologic în însăși structura ființei umane, urmând curentele filosofice antice și cele mai apropiate ale lui Jung, Jasper și Trud. Structura lucrării depune mărturie pentru această ipoteză, alăturată literaturii care sprijină ideea că arta este terapeutică.

INDEX DE CUVINTE – CHEIE

Artă, terapie, om, suflet, libertate, catharsis, artefact, participant, art-terapeut, art-terapie, violență, bunăstare, terapeutic, atenție, respect, răbdare, ajutor necondiționat, primire, confruntare, transfer, competență, limită, profesionist, etica practicii, morală, spirtual, atașament, mâmă, grijă.

PARTEA I OPERA DE ARTĂ CA PREZENȚĂ

1. CAPITOLUL 1 PUTEREA CREATOARE A OMULUI

Prezența și existența operei de artă

Pentru ca prezența unei opere de artă să poată fi luată în discuție, aceasta trebuie localizată în „aici și acum”, într-un moment prezent, conectat de ceva sau de cineva. Prezența unei opere de artă presupune o certitudine a faptului că ea există și oferă șansa unei întâlniri cu opera de artă în sine. Această operă de artă există datorită unei persoane. Această persoană a ajutat-o să devină prezentă, disponibilă, pregătită pentru cei din jur, ceea ce o face să fie considerată ca o prezență de sine stătătoare. Această prezență, care ni se înfățișează în fața ochilor sau se adresează simțurilor, oferă și cadrul necesar unor trăiri de ordin imperceptibil și greu de cuantificat, ce au legătură cu emoțiile și sentimentele. În cadrul întâlnirii cu opera de artă se pot naște gânduri, gesturi, simpatii sau antipatii, se pot deschide punți de comunicare între opera de artă și cel care a creat-o. Există și posibilitatea ca acesta doar să ia act de prezența operei de artă. Toate sunt învăluite într-un aparent mister și sunt de ordinul lucrurilor nepalpabile simțurilor.

Dacă luăm lumea ca aparență, se demonstrează existența a ceva care nu este doar aparență.

Prin folosirea mijloacelor de expresie specifice artelor în activitatea profesioniștilor implicați în dezvoltarea umană psiho-somato-socială s-a constatat că una din nevoile de bază ale omului e aceea de a exprima ceea ce simte acesta – omul, "singura ființă care se miră,
o ființă «bio-psiho-socio-culturală”.

Arta nu poate fi separată de emoții. Vorbind despre nivelul emoțional al omului, aducem în discuție terapia. La nivelul emoțional al creatorului artist, găsim aceleași ingrediente necesare unei terapii. Fiecare individ are propriile percepții si emoții, cu propriile influențe culturale. Senzațiile își au originea în contextul condiției noastre social-culturale. Așezate într-un cadru relațional, senzațiile devin rezultatul proiecțiilor, la fel ca și în artă. La acest moment, terapia prin artă devine esențială, pentru că ea permite trăirea unor emoții pozitive și valorizatoare și duce la echilibrarea ciclului firesc contracție-expansiune, propriu ființei umane.

Art-terapia, prin accesul la natura transformărilor de sine si a relațiilor interumane, prin valorile ei pozitive care stau la baza înțelegerii, explorării si asistării ființei umane este o cale de redobândire si păstrare a sănătății somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării. Astfel, intră în discuție problema ființei umane și a timpului în care aceasta trăiește. Ființa umană are nevoie să fie fericită, caută lucrurile care îi produc această senzație și tinde spre fericire. Cadrul în care se întâmplă acest lucru oferă toate coordonatele necesare conștientizării faptului că fiecare dintre noi existăm aici și acum. Pentru cel de lângă noi, noi ne aflăm în fața lui, iar lucrul ce îl va face conștient de propria sa existență ne va confirma și propria noastră existență. Implicit, acest lucru ne face să devenim conștienți de noi înșine.

În această lume în care intrăm, apăruți de nicăieri și din care dispărem spre nicăieri, a fi și a apare se suprapun. Existența, adică acea capacitate de a fi prezent – că e vorba de materie inertă, naturală sau artificială, stabilă sau supusă schimbării, depinde de prezența ființelor vii.

Împlinirea omului se manifestă însă cu atât mai puternic cu cât independența și autonomia personală asigură coordonatele pentru o atare fericire. Odată născută, ființa umană există. Într-un spațiu și într-un timp dat, omul nu face decât să se bucure de natura sa umană. Această împlinire și trăire a tot ceea ce înseamnă existența umană fixează existența într-un spațiu temporal. Astfel, a trăi presupune și a da un sens existenței. Dar, a da un sens existenței nu înseamnă neapărat a da sens vieții proprii. Ci reprezintă acordul dintre personalitate și existență, acord ce va da sens vieții umane. Personalitatea poate astfel să se impună ca expresie a individualității și identității persoanelor.

Pornind de la filosofii presocratici, opera de artă depășește stadiul aparenței și ajunge la o prezență efectivă. Magia artei și a investirilor apotropaice, simbolice, conștiente, au stat la baza conceptelor filosofice ioniene. Cu acest unghi de abordare, propunerea lucrării de față aduce în atenție faptul că existența umană are la baza ei nevoia de a comunica printr-un suport solid ce poate fi constituit de artă.

Dacă plecăm de la ideea că arta există de când există oamenii, ne întrebăm în mod firesc care este importanța artei, ca activitate singulară de expresie umană, în viața oamenilor.

Societățile primitive atribuiau artei propietăți curative cu atât mai apreciate cu cât bolile erau considerate ca atacuri la adresa legilor cosmice. Astăzi, regăsim această dimensiune în societățile tradiționale în care arta măștilor, a obiectelor și a vracilor se integrează în riturile universale.

Și în Antichitate sunt celebrate binefacerile artei, deoarece se considera că aceasta liniștește sufletele. În scrierile din această perioadă întâlnim primele comentarii ale filosofilor și medicilor cu privire la virtuțile cuvintelor, ale poeziei, ale muzicii. Grecii antici foloseau muzica pentru a vindeca "maniile" iar teatrul, ca și muzica, era exploatat pentru calitățile lui curative. Aristotel vedea teatrul din perspectiva catharsisului, ca o purificare a pasiunilor, atât pentru actori cât și pentru spectatori.

În Evul-Mediu, medicii prescriau muzica și dansul pentru a elimina veninul mușcăturii de tarantulă. În secolele XVII – XVIII, sunetul tobei sau cântatul erau recomandate în tratamentul durerilor de stomac. În secolul al XIX-lea, perioada de aur a alienismului, activitatea artistică începe să pătrundă în universul spitalelor psihiatrice, fără a se acorda însă un interes direct potențialului său terapeutic; obiectivul era de a oferi o "distracție" pacienților. Începând cu anul 1800, în azilul din Charenton, un celebru rezident, marchizul de Sade, (1740-1814), începe să pună în scenă spectacole de teatru în care pacienții, infirmieri și actori profesioniști joacă împreună. Pacienții editează un ziar numit  Les Glaneurs de Madopolis » (Culegătorii din Madopolis). Azilul Salpêtrière organizează un « bal al nebunelor și istericelor", iar alte așezăminte produc concerte, uneori cu participarea unor muzicieni "normali". Alieniști ca Cesare Lombroso (1835-1909) sau Benjamin Rush (1746-1813) colecționează lucrări ale unor persoane care suferă de boli psihice și organizează expoziții la Milano și Londra. În 1872, Ambroise Tardieu prezintă în Studiul medico-legal al nebuniei, un desen al unui pacient și vorbește despre caracterul extraordinar al acestei lucrări. Din acest moment ia naștere dorința de a stabili o corespondență între o anumită patologie mintală și natura unei producții artistice. Cum s-a precizat anterior, omul este caracterizat de dorința de a fi fericit. Pentru aceasta, viața, ca simplu mecanism biologic, nu este de ajuns. Trebuie să mai existe și pofta de a trăi, viața trebuie să aibă un ideal. Omul va fi, prin urmare, în căutarea a ceea ce îi face plăcere pentru a avea calitate în viața cotidiană. Or, arta, prin savoarea și plăcerea pe care o provoacă, poate fi un mijloc de a ajunge la această calitate existențială. În discuția despre legătura dintre artă și ființa umană, ceea ce ne interesează este arta înțeleasă ca artă a frumosului, definită de dicționare ca fiind "crearea de obiecte sau de puneri în scenă specifice, destinate a produce la ființa umană o stare de sensibilitate legată în mai mică sau mai mare măsură de plăcerea estetică." (Petit Larousse, 2005) sau ca "exprimarea unui ideal estetic prin intermediul operelor de artă ; ansamblu de activități umane creatoare care au ca scop exprimarea acestui ideal" (Petit Robert,1990).

Conceptul de "artă" își are originea în latinul ars, artis care însemna "abilitate căpătată prin obișnuință și practică" ; termenul a căpătat apoi două sensuri : meserie – profesie (artifex) și vicleșug – strategie (artificium). De-abia în perioada Renașterii apare distincția între meseriile artei și artele frumoase. Aceasta distincție se definitivează în secolul XVII, odată cu apariția esteticii ca artă a frumosului. Există, în consecință, două moduri de a exploata arta : artizanatul, al cărui obiectiv este utilul și artisticul (artele frumoase) al căror obiectiv este agreabilul.

Astăzi, definția esteticii s-a lărgit prin integrarea ființei umane în evoluția esteticii: s-a trecut de la om, obiect al frumuseții în Antichitatea greacă, la om, subiect sensibil la frumos. Când vorbim despre artă, vorbim nu numai despre opera de artă ca manifestare umană, sensibilă și concretă a esteticii, ci și despre artist, despre amatorul de artă și despre activitatea artistică. Richard Forestier consideră că există două aspecte care caracterizează contactul omului cu opera de artă: un contact care se realizează din exteriorul spre interiorul omului – contemplația – și un alt tip de contact, care se realizează din interior spre exterior – acțiunea. În cazul contemplației, unde omul își fixează și concentrează atenția asupra unei producții artistice, este vorba despre o stimulare și o percepție senzorială specială, apoi de o activitate spirituală în legătură directă cu natura, cunoștințele și dorința omului respectiv. Omul acționează în acest caz ca un amator de artă, ca estet. Acțiunea se bazează pe capacitatea omului de a primi informații exterioare prin intermediul simțurilor – impresiile – care vor provoca stimularea memoriei, a imaginarului și a inteligenței și care vor provoca o reacție complexă de tipul unei activități îndreptate în mod conștient către o producție artistică. Omul devine atunci un artist. Putem vorbi în acest caz de puterea expresivă a artei. Fie că este vorba de contemplație sau de acțiune, impresia, acest mecanism general care face posibilă integrarea și tratarea informațiilor care vin din lumea exterioară către lumea noastră interioară, poate provoca o reacție care este expresia. Însă, în cazul artistului, satisfacția deplină nu este posibilă decât dacă expresia este îndreptată către un alt om, adică dacă între artist și comunitatea oamenilor se instaurează un proces de comunicare. Putem deci considera că în activitatea artistică, producția este necesară însa nu este suficientă, căci pentru împlinirea artistului (și deci a omului) și evoluția activității sale artistice este indispensabilă relația cu ceilalți oameni . Producția artistică este expresia angajamentului, gustului și stilului artistului. Aceasta înseamnă că artistul, în calitate de ființă umană, are voința de a produce ceva care îi place și care îi poartă amprenta. Pentru aceasta, el pune în slujba unei intenții estetice (asociația dintre voința și orientarea estetică) tehnicile artistice, Se produce astfel trecerea de la intenție la acțiune. Însă artistul nu-și poate confirma sieși demersul artistic, dacă nu este conștient de valoarea sa, dacă nu este sigur de sine și nu crede în sine însuși. Căci capacitatea de a se angaja într-un demers creativ depinde de valoarea și de considerația pe care o persoană și-o acordă, adică de stima de sine. Pentru a putea spune dacă ne place sau nu ne place un artefact din art-terapie sau o operă de artă, trebuie să fim siguri de sine, deci este implicată afirmarea de sine, care se manifestă în artă prin determinarea gustului. Și, în sfârșit, în producerea unei opere de artă sau a unui artefact, încrederea în sine este cea care permite personalității și stilului artistului să se exprime. Aceste trei componente – stima de sine, afirmarea de sine și încrederea în sine – contribuie la structurarea conștiinței de sine care face posibilă identificarea și individualizarea omului față de lumea exterioară. Astăzi, opera de artă în general face parte din societate, devenind astfel o chestiune care îi privește pe oameni. Este o viziune care ne permite să stabilim relația care există între căutarea fericirii, activitatea și producția artistică, care vor fi reținute sub numele de bun, de bine și de frumos (în franceză, teoria celor trei B : bon, bien, beau). Bunul este aspectul cel mai greu de sesizat în activitatea artistică, dar îl putem rezuma prin raportul dintre individ și persoană . Bun-ul este ceea ce expresia ne va permite să exteriorizăm și să devină operant. În această fază, coerența acțiunii artistice este dată de armonia între ceea ce vrea, ceea ce poate și ceea ce face omul. Este, de asemenea, faza care pregătește și determină facultatea de a alege. Concretizarea bun-ului este intenția. Binele se referă la trecerea de la intenția pură la producția pură ; este faza activității propriu-zise. Raportul între a vrea și a putea provoacă la artist o activitate personalizată conștientă care va face posibilă identificarea omului ca ființă singulară, apoi ca artist prin recunoașterea stilului propriu. Frumosul face referire la producția artistică, adică la artefact, numit de obicei operă de artă. Acesta se caracterizează prin asocierea unei forme și a unui fond. Forma ține de intelect și de cunoștințe (aspectul obiectiv al unui artefact), în timp ce fondul ține de domeniul afectelor și al sensibilității (aspectul subiectiv al artefactului). Raportul armonios între formă și fond determină idealul estetic, ceea ce orice artist încearcă să atingă fără să reușească vreodată. Rezumăm în tabelul următor ceea ce am prezentat mai sus referitor la teoria artei operatoare.

CONȘTIINȚA DE SINE

(identificarea si individualizarea unei ființe umane față de lumea exterioară )

Prezența unui artefact sau a unei opere de artă provoacă sentimente și emoții. Apar astfel întrebări ontologice asupra ființei în fața artei și asupra existenței sale efective:

 Pentru că ființa este cea în chestiune, confruntată fiind cu modurile de a exista a fiecărei ființe. Or, această ființă nu se manifestă fizic, nu se poate gândi la sine ca la ceva metafizic și nici nu se poate confrunta etic […]

De aceea, e nevoie de un suport exterior, de control, pentru ca această paralelă a manifestărilor și a oglindirii să nu intre în conflict. Această chestiune a ființei și a manifestărilor sale apare încă de pe vremea lui Parmenide. El a fost primul care a dezbătut ideea de „a fi” în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. Pentru artist, de exemplu, o parte din ce a pus într-o lucrare de artă sau, așa cum este numită ea de obicei, operă de artă, nu este doar o parte din el, un ceva care s-a exteriorizat și devine autonom. Lucrarea sau opera de artă preia un loc privilegiat în lume: îl reprezintă pe artist, este investit cu o parte din creativitatea artistului, devine o extensie a acestuia. În ceea ce privește atât pe artist cât și opera sa de artă, „a fi”-ul, pentru Parmenide: „Să existe atât a fi și a nu fi, este imposibil”, în plus, pentru el, „nu se poate să existe mai mult sau mai puțin, este sau nu este”. Mai târziu, Shakespeare va relua întrebarea prin vocea lui Hamlet, „To be or not to be, that is the question”.

În art-terapie, momentul în care artefactul se află aici aduce cu el o evidență, chiar dacă în ochii creatorului său poate părea o apariție prematură. Artefactul din art-terapie își face loc în lume și se impune lumii în care a apărut. Artefactul apare astfel lumii într-un fel autonom, tocmai pentru că nu el este cel care a cerut să devină realitate – să fie – și nici nu s-a creat singur. Artefactul e aici și toată greutatea misterului amorfului investit cu o idee, timp și energie se află, dintr-o dată, sub ochii noștri. Devine astfel un posibil subiect al gândirii noastre și al dezbaterilor pe tema existenței sale.

Această idee de a fi și a ființelor, care sunt manifestări ale „a fi”-ului, au fost reluate de numeroși filosofi și sub termeni diferiți dintre care : la Heidegger, Dasein-ul este o formă de expresie; acel „a fi pe lume”, acel „a fi aici”, acel mod de a exista care se manifestă voalat și ascuns, într-o formă perceptibilă doar atunci când i se acordă o atenție specială. Un astfel de dasein considerăm că se află și în fiecare dintre realizările omului.

Dacă „a fi înseamnă de fiecare dată a face parte dintr-un ceva”, această existență nu se va putea reduce la un singur proces de subiectivizare. Emergența creației este întotdeauna înconjurată de mister, punctul de pornire în procesul creativ este de origine necunoscută și inaccesibilă. Presupunerile și observațiile ce se fac referitor la procesul creativ nu oferă o legătură directă cu partea cea mai importantă a ființei umane, sufletul. Astfel, existența, despre care vorbește Parmenide, nu se situează doar în timp, ci ea se întâmplă aici și acum, în prezentul care este precedat de bucuria creației și de despărțirea de artefact. Totuși, creatorul trăiește într-un prezent permanent „el nu a fost, el nu va fi, pentru că el este” iar faptul că el este aici, acum, reprezintă dovada că a existat dintotdeauna. Existența în sine, ca și stare, este caracterizată de necesitatea sa absolută și totală. La acest imperativ se adaugă acel „il y a” – se află , există – exprimat de Levinas, atunci când vorbește despre lucrul existent și despre prezent.

Artefactul există sau se află alături de noi, iese din anonimat și impersonalitate. Pe lângă faptul că apariția unui lucru exterior, nou – artefactul – aceasta poate provoca o schimbare în comportamentul celor din jur, poate duce la reacții dintre cele mai diverse, apariția acesteia provoacă și o schimbare a coordonatelor timpului. Apar noi utilizări ale timpului, există momente de relație directă cu artefactul în sine în timpul creației, momente de contemplare a acesteia, momente de apreciere și dialog cu el. Timpul își schimbă coordonatele inițiale și modifică uneori identitatea celui sau a celor ce au facut posibilă apariția artefactului. Prin această putere de bulversare proprie amorfului investit, transformat și modelat, artefactul din art-terapie poate suscita o bucurie de neoprit în fața certitudinii existenței sale. Este un semn de forță vitală. Dar această existență poate fi și sursa unei frici sau nesiguranțe. În cazul art-terapiei este foarte importantă nuanțarea rezultatului final. Obiectivul final al art-terapiei nu este realizarea unui obiect sau un produs ce va face subiectul contemplării estetice sau a unor judecăți de valoare estetică încartiruită în vreun cadru artistic, bine determinat din punct de vedere stilistic. Nu, obiectivul final al unei sesiuni de art-terapie este facilitarea exprimării prin activitate artistică.

Nevoia de exprimare și derularea procesului creator

Omul nu este doar o ființă cu nevoi fizice, pentru că el este și o ființă cu nevoi și aspirații și dornică de comunicare. Încă de la naștere, el manifestă o viață psihică: are, de asemenea, o nevoie vitală de a fi în relație, are nevoie să comunice, are nevoie de afecțiune. Numeroase situații au dovedit și dovedesc acest lucru. O experiență ce s-a dovedit crudă, din păcate, a relevat această nevoie esențială de comunicare: se povestește că în secolul al XIII-lea, regele Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1194-1250), care vorbea opt limbi: latina, greaca, siciliana, araba, normanda, germana, ebraica și slava, a vrut să știe care ar putea fi limba originală, ”naturală”, a umanității. Se gândea că aceasta ar fi fost greaca sau latina, singurele limbi pure, în viziunea sa. A făcut deci experiența următoare: a instalat 6 bebeluși într-un spațiu și a ordonat doicilor să îi hrănească, legene, spele, dar niciodată să nu le vorbească, pentru a evita orice legătură cu exteriorul și orice influență legată de limbaj. Concluzia a fost dramatică: niciun copil nu a început să vorbească în nicio limbă și toți s-au degradat, pentru ca, într-un final, să moară. Deci, prezența fizică a cuiva nu este suficientă pentru a susține viața, decât dacă alături de prezență și satisfacerea nevoilor fizice de bază se adaugă comunicarea afectivă și limbajul. Comunicarea este astfel un element indispensabil vieții pentru că omul este o ființă orientată spre relaționare. Pornim de la întrebările referitoare la nașterea omului pentru a investi apariția artefactului în art-terapie, tocmai pentru că avem convingerea că, în art-terapie, rezultatul, de cele mai multe ori palpabil, al procesului creator și terapeutic, reprezintă nevoia esențială de comunicare a ființei umane. La fel ca și în cazul prezenței umane, analizarea ca eveniment filosofic a prezenței artefactului în art-terapie presupune o distanțare sănătoasă față de ceea ce se întâmplă în sesiunile de art-terapie, niciodată la fel, întotdeauna diferit și unic. Dar, de fiecare dată, universul interior al omului – sufletul și conștiința – este cel care stă la baza artefactului, într-un prezent ce confirmă faptul că:

Există de fapt în suflet aceste trei dimensiuni pe care nu le întâlnesc în altă parte: un prezent legat de trecut – de memorie, un prezent legat de prezent – percepția, un prezent legat de viitor – așteptarea…

De fapt, încă din perioada micii copilării, omul învață să se concentreze pe aceste fațete multiple ale prezentului. Fiecare generație reprezintă o linie de legătură între generațiile trecute și cele viitoare. După ce devine adult, omul păstrează această legătură cu daimon-ul său, reprezintă un summum al istoriei sale personale și se află acum și aici, în așteptarea întâlnirilor viitoare pe care viața i le rezervă. Tot acest amestec îi oferă cadrul să își dezvolte o posibilă reziliență. Este o ființă ce are speranțe, așteptări, sarcini, proiecții, dorințe. Toate aceste caracteristici ale omului, se regăsesc cu o altă nuanță în analiza procesului ce stă la originea apariției artefactului din art-terapie. Tocmai pentru că arta este o formă de manifestare a omului, a capacității sale de comunicare prin formă sau cuvânt, vom oscila în cadrul lucrării de față între a prezenta punctul de vedere filosofic asupra aspectelor legate de om, terapie și artă. Cele trei componente ale analizei vor fi legate prin abordarea succesivă a acestora în fiecare din subcapitolele lucrării. Prin urmare, grija cu care este înconjurat omul la naștere reprezintă unul din indiciile legate de îngrijire, respectiv terapie.

Astfel, condițiile apariției omului pe lume, în relație cu celălalt, cu vehicularea unui set de nevoi vitale comune, dar în același timp unice pentru fiecare om, vin în sprijinul precizării de mai sus. Diversitatea manifestărilor inter-relaționale umane înscrie, de altfel , fiecare om într-un demers de dezvoltare personală, cu o istorie unică la nivel individual, dar cu elemente comune tuturor.

A comunica devine uneori extrem de dificil, iar arta poate fi utilă tocmai pentru deschiderea unor noi canale de comunicare. Fiecare dintre noi are de atins un anumit nivel de integrare în mediul în care trăiește, scopul fiind acela de a atinge un confort în cetate, cu virtuțile pe care cetatea le consideră astfel asumate și integrate. Spre acest țel, căutarea este întotdeauna individuală, iar angajamentul personal într-o tradiție poate fi trăit ca o regresie, o stagnare sau ca o evoluție în propria existență.

De la Descartes încoace, propria existență este considerată ca fiind controlată de conștiință, pentru că existăm tocmai datorită faptului că omul are conștiință. De altfel, aceasta presupune și că eu exist aici pentru celălalt – în fața căruia mă aflu – iar acest lucru mă face să fiu conștient de propria mea existență.

În această lume în care intrăm, apăruți de niciunde și din care dispărem înspre niciunde, a fi și a apare coincid. Existența – adică facultatea de a apare – materiei inerte, naturale sau artificiale, stabilă sau supusă schimbărilor, depinde de prezența ființelor vii.

Totodată, așa cum vom detalia mai departe, interogarea asupra existenței omului înseamnă a se interoga asupra unui ethos. Ceea ce implică cel puțin două părți într-un dialog în care comunicarea se face cel puțin într-un sens. Dacă introducem și suportul artei în această comunicare, putem vorbi despre inițializarea unui cadru adecvat pentru comunicare eficientă, cu o componentă consistentă de spiritualitate. Dacă, pentru Sartre, a exista reprezintă un mod de a fi pentru sine, ce anunță existența unui univers intern, propriu conștiinței, a exista înseamnă și ex-ista din latinescu ex sistere, ”a fi în afara sa”. Dacă existența face din realitate un obiect al conștiinței și dă conștiinței putere asupra realității, tot conștiința are puterea de a concepe această existență fără a-i da însă o realitate, sau mijloacele pentru ca aceasta să devină realitate, negând-o. Dar în situația din urmă, în cazul art-terapiei, existența celuilalt nu ar fi recunoscută, iar nevoile sale ar fi negate. De aceea, suportul pe care îl oferă arta poate diminua urmele lăsate la persoana adultă de ignorarea nevoilor în perioada copilăriei, perioadă în care conștiința nu a permis dezvoltarea acestui flux cu sens dublu, din lipsa rațiunii. Totuși, prin instinctul de supraviețuire al omului, încă din copilărie, acesta opune rezistență la ignorarea nevoilor sale și le revendică cu mijloacele de care dispune.

În cadrul art-terapiei, procesul de creație devine un proces de echipă, cu respectarea realității personale la nivel individual. Acest proces de echipă poate oferi impresia că rezultatul este unul comun, că este un rezultat obținut în echipă, dar atâta vreme cât obiectivul inițial stabilit nu a fost acela de a obține un rezultat de echipă, e nevoie ca individualitatea să fie păstrată și respectată. Astfel, s-ar putea înțelege că artefactul în art-terapie ar putea fi conceput la început în spiritul participantului la art-terapie, că esența artefactului ar putea fi deja predefinită, că existența sa ar putea fi precedată de conceprea sa la nivel mental. Tocmai aici se află punctul în care semnalăm nuanța justă și anume: dacă art-terapeutul intervine și direcționează participantul la art-terapie să producă un anumit rezultat, riscul ca acel rezultat să nu îl reprezinte pe participant este evident. Buna măsură a nivelului de intervenție a art-terapeutului în procesul de creație este crucială. Fantasmarea pe marginea posibilului rezultat, prin intervenția intruzivă a art-terapeutului, aduce cu sine un disconfort. Acest lucru este perfect posibil din punct de vedere tehnic și al dinamicii de lucru și, din păcate, adeseori practicat. Ca și cuțitul de tăiat hârtie al lui Sartre. Ori, pentru Sartre, omul există în primul rând și definește ceea ce este sau ceea ce va fi abia după aceea, după ce este aici, prezent.

Ce semnifică aici că existența precede esența? Aceasta înseamnă că omul prima dată există, se confruntă cu sine, se află în lume și-abia după aceea se definește. Omul, așa cum îl vede existențialistul, dacă nu este definibil, este pentru că el încă nu e nimic. El nu va fi decât abia după aceea și va fi astfel cum va fi devenit/făcut. Astfel, nu există natură umană, pentru că nu există Dumnezeu care să o fi conceput. Omul nu este doar așa cum se construiește, dar și așa cum se dorește a fi după ce există, cum se vrea după acest elan către existență, omul nu este altceva decât ceea ce el se face.

În mod fundamental, omul este liber și responsabil de libertatea sa. ”Omul este condamnat să fie liber”, mai spune Sartre. Este unul din paradoxurile în fața căruia, atunci când suntem invitați să ne exprimăm prin artă în cadrul art-terapie, constatăm că viitorul artefact nu are încă esență, nu este încă prezent, dar așteaptă să fie scos la lumină, în lume. De altfel, odată existent și adus în cadrul art-terapeutic, el există și recunoaștem imediat reprezentativitatea pe care acesta o are pentru cel care l-a produs. În acest caz, putem vorbi despre artefact ca despre o prezență trancendentă și liberă. Așa cum precizează și Hannah Arendt, atunci când spune că libertatea aparține unei transcendențe, pentru că și omul nu s-a produs singur pe sine, el nu s-a creat liber, ci devine astfel. Vorbind despre libertatea necesară în art-terapie, vorbim despre o evitare a poluării mesajului pe care participantul la art-terapie îl transmite. Dacă artefactul ar fi produsul unor trieri și al unor procese de eliminare, acuratețea artefactului nu este cumva ea însăși compromisă? Sau, artefactul, apărut astfel în art-terapie, nu se va adăuga unor opere de artă elaborate, cu destinație estetică, fără a fi încărcate cu ce ar fi putut rezulta din libertatea interioară a participantului la art-terapie? Nu avem un alt răspuns la această întrebare, decât acela că libertatea nu e posibilă fără existență în sine, fără ca artefactul să fie produs fără constrângeri, fără ca participantul la art-terapie să fie liber în a se exprima.

Creatorul operei de artă și beneficiarul operei de artă

Sartre ca și Heidegger par să fi fost „aruncați în lume”. Tocmai de aceea, această cădere brutală a condiției umane în această lume pare să ia pentru Dasein, forma cea mai densă a angoasei. În art-terapie, însă, lucrurile devin evidente și exterioare, ca într-un vis. E suficient să amintim doar bebelușii în suferință, din cauza lipsei de atenție, sau scuturați cu prea mare forță de adulți, brutalizați, neglijați sau abandonați. Acești bebeluși retrăiesc aceste șocuri în timpul somnului, iar corpul lor este cel care își amintește toate căderile de care au parte.

Așa cum Alice cade fără oprire în puțul fără fund, orice bebeluș riscă să cadă fără oprire, pentru totdeauna, fără a găsi nimic de care să se agațe. Regăsim, a minima, cu fiecare adormire, ceea ce traversează fiecare bebeluș. […] Angoasa căderii pare prototipul celei mai arhaice angoase.

« A fi aruncat » în lume în loc de a fi « invitat », așteptat, primit și însoțit presupune deja o anumită concepție a existenței umane. Această autonomie brutală, radicală, este o idee contemporană și duce la distrugerea capacității empatice pentru că omul nu se naște autonom și nici rezistent la ideologii. El nu poate defini contururile propriului corp decât prin îngrijirile maternale care includ, printre altele, și satisfacerea nevoilor vitale și presupun, la modul ideal, acordarea unei atenții, completată cu afecțiune sau dragoste. Toate aceste elemente reprezintă o recunoaștere și un schimb realizat în jurul emoțiilor sale. O mare parte a raporturilor sale viitoare cu ceilalți și cu lumea își vor avea originea în primele sale experiențe. John Bowlby a demonstrat că primele relații de atașament dintre bebeluș și mama sa se constituie într-o amprentă – model din care vor decurge tonalitățile tuturor relațiilor sale ulterioare. „O memorie procedurală” despre care Jean-Pierre Visier reamintește când vorbește despre urma biologică și capacitatea de a reactiva orice moment din viață prin aducerea-aminte. Dacă „am fi aruncați în lume”, nu am putea supraviețui, iar dacă am ajuns la o vârstă adultă este pentru că cineva a avut grijă de noi atunci când am fost total dependenți de altcineva pentru a supraviețui.

Cu toții suntem ființe ce avem o capacitate de a relaționa, de a crea legături. Aristotel plasează prietenia ca fiind un element indispensabil unei vieți și fericirii unui om prudent, bun și virtuos. Chiar dacă această prietenie nu este posibilă, in viziunea sa, decât între oameni liberi și egali. Prietenia reprezintă un summun, o excelență a relației posibile între oameni. „Omul este prin natura sa un animal politic”, mai spune el. Omul care este în afara cetății este fie un supraom, fie un barbar. Acesta din urmă, deoarece este „fără familie, fără lege, fără adăpost”, deci fără legături, aduce războiul și violența. De aceea, de fiecare dată când aceste legături ne sunt atacate, rănite sau rupte, suferim, pentru că ne simțim în afara cetății. Există această nevoie vitală de legături cu ceilalți, de a intra în relație cu aceștia. Elementul religios reunește de cele mai multe ori oamenii, dar, în același timp, îi și separă. Totuși, în fiecare dintre noi se află o parte de absolut, pe care Hegel îl numește spirit. Dar, să revenim la prietenie. Fără prieteni, viața este aridă, fără un schimb adevărat, fără susținere afectivă, fără o înțelegere justă a celuilalt și, mai ales, fără bunăvoință. Bunăvoința se naște din dorința ca celuilalt să îi fie bine, iar „când aceasta se dovedește a fi reciprocă, se transformă în prietenie.” Doar împreună ne putem gândi realist la crearea unei lumi umane, ce lasă omul liber. Omul este primit de către ceilalți și se încadrează în rândul celor din jur încă de la naștere. Dar acest proces de integrare în lume are loc numai datorită și condiționat de modul în care este îngrijit, direcționat și crescut omul de către cineva din jurul lui, până la momentul din care omul adult devine autonom. Hannah Arendt definește întâlnirea dintre oameni ca pe un dar. Cadoul sub forma unei ființe, cadoul pe care celălalt ni-l oferă prin însăși împărtășirea propriei persoane, cu trăirile și bogăția universului personal. Incapacitatea de a dărui ar conduce la prăbușirea ființei, la căderea acesteia în depresii, mai ales dacă această capacitate de a dărui nu este educată. Întâlnirea terapeutică din art-terapie devine astfel și un pas spre a dărui, este vorba despre un cadou pe care art-terapeutul îl face participantului la art-terapie prin invitarea lui într-un spațiu și mai ales un timp privilegiat, îi oferă un suport pe care nu îl avea înainte întâlnirii lor – arta – și îi oferă o parte din timpul său, într-un spațiu protector.

Naivitatea și candoarea în creație

A exista este a fi pur și simplu. Existența constituie imediatul pur și simplu, a fi chiar și pentru a respinge orice meditare.

Pentru a înțelege în ce măsură există o dimensiune spirituală în art-terapie, vom aborda conceptul de „ființă pură”, așa cum este el perceput și înțeles la nașterea unui om. Astfel, vom putea să ne apropiem mai mult de reperele din istoria spiritualității, în corelare cu arta și terapia. Mitul bebelușului ca fiind o „ființă pură” ne apropie de indicația originală a existenței. Dacă observăm îndeaproape un nou născut, acesta este ferit de complexitatea imensă a adultului, iar această poziționare se datorează unei potențialități vii pe care acesta o deține, mai puțin în cazurile de moarte prematură. Dar chiar și în cazul morții premature a unui nou-născut, un astfel de eveniment are o incidență mai mult sau mai puțin profundă asupra anturajului său. Acest impact este legat de faptul că, la un moment dat, acesta a existat pentru cineva, înainte de a muri. Masacrul nou-născuților, comandat de Irod, ne lovește spiritul tocmai datorită faptului că asociem nou-născutul cu victima total nevinovată. În jurul inocenței se concentrează și noțiunile de sacrificiu, victimă, puritate, incapacitatea de a face rău. Inocența copilăriei, chiar dacă pare intrinsecă, nu este doar o calitate înnăscută. Chiar Biserica creștină – mai ales cea catolică – are partea ei de participare la reprezentările din mentalul colectiv, iar discuțiile teologice în jurul copilului, respectiv a nașterii omului, au lăsat urme importante în aceste reprezentări. Deja ideea de păcat originar, vehiculată de Sf. Paul și de Sf. Augustin care spunea : „corupt încă de la sânul mamei mele, am fost conceput în păcat”, este linia care marchează gândirea creștină, cel puțin până în secolul al XIX-lea. Această dogmă plasează omul, încă de la naștere, într-o descriere fundamental rea, păcătoasă. Omul apare ca fiind rupt de paradisul originar și doar prin grația divină poate spera la o iertare sau mântuire, după o viață de penitențe și sărăcie. Totuși, în gândirea creștină, femeile au posibilitatea să își răscumpere păcatele prin naștere, maternitatea este hărăzită să șteargă păcatele cărnii. Astfel, Fecioara Maria este pusă în antiteză cu păcătoasa Eva. Dar în secolul al X-lea, femeia însărcinată este considerată ca fiind impură, pentru că poartă în ea un suflet nebotezat, fătul care posedă acel suflet nu aparține încă unei comunități umane și nici nu s-a conciliat cu Cerul printr-un botez. Fătul devine astfel o ființă care este reprezentată deja în credințele populare ca fiind un pericol. Anumiți teologi îl citiseră și ei pe Aristotel, iar pentru ei, momentul în care fătul primea un suflet și era insuflat de spiritul lui Dumnezeu era considerat cea de-a 40-a zi de la concepție pentru un băiat, iar pentru fată, momentul oscila între cea de-a 80-a și cea de-a 90-a zi de la concepție. Din această cauză, moartea unui nou-născut ridica o problemă: ce se va întâmpla cu sufletul unui copil nebotezat? Biserica propune deci mai multe soluții: în secolul al X-lea inventează botezul in utero, iar în secolul al XI-lea dezbaterile teologice duc la crearea limbus puerorum – extensie sau spațiu intermediar între purgatoriu și paradis, cu pedepse blânde pentru aceste suflete considerate nevinovate – unde sufletele nou-născuților morți erau primite. După aceea, apar, în secolul al XIII-lea sanctuarele de răgaz; copilul nou-născut mort este plasat pe un altar și, la cel mai mic semn de viață sau mișcare, este botezat prin ungere cu mir. Astfel, sufletul lui poate trece în rai, spre liniștirea familiei, reprezentată de obicei prin tată și cunoscuți. Această practică a persistat până în prima jumătate a secolului a XIX-lea. În Evul Mediu, corpul copilului posedă și o versiune diabolică, numit în franceză „le changelin”, care era un copil urât, lăsat de zâne în locul celui răpit. Acest changelin se manifestă atunci când părinții săi îl scapă din priviri și mai ales când aceștia nu răspund prompt la plânsetele sale. Astfel, noțiunea de ființă neterminată și intenția de culpabilizare a părinților vin să completeze imaginea legăturii între copil și cei care îl au în grijă. Această formă de copil schimbat de către spiritele pădurii și demoni era pusă și pe seama faptului că acel copil slăbea, plângea sau avea febră. Părinții trebuiau să se roage Sfântului Guinefort sau Gelert, un câine, un ogar omorât în timp ce apăra viața unui bebeluș, ca reprezentare a luptei cu diavolul și a readucerii adevăratului copil înapoi în casă. Omul este astfel expus încă de la naștere la toate spiritele rele și la toate pericolele. Viața lui depinde de atenția și, mai ales, de vigilența mamei sale, de protecția familie și a sfinților.

Toate aceste credințe sau superstiții și multe alte convingeri, cu rădăcini mai mult sau mai puțin păgâne, nu împiedică pe nimeni să se bucure de nașterea unui nou membru în comunitate, iar această bucurie este exprimată, de obicei, cu ocazia botezului. Nașii aleși de părinți întrețin cu familia noului membru al cetății relații de prietenie și alianță, iar creșterea numărului de persoane în jurul copilului îi permit acestuia crearea și întărirea de noi legături. Căutarea unui copil frumos și idealizat culminează cu apariția putti-ilor în timpul Renașterii, iar această imagine va fi în opoziție cu reprezentarea nou-născutului debil și cu o aparență umană încă neterminată, aparență ce va fi combătută ca fiind o aparență malefică. De fapt, începând cu Evul Mediu, din punct de vedere estetic și spiritual, imaginea laică a copilului Iisus începe să se suprapună peste ideea de puritate și peste imaginea copilului nou-născut în care Iisus s-a încarnat. Prin corelarea cu imaginea de copil a lui Iisus și prin statutul acestuia de copil, tocmai perioada ocultată până atunci – nașterea, educația și copilăria – începe să prindă contur și valoare: pentru a deveni om adult e nevoie să fi fost purtat în pântecele unei femei și omul poate deveni adult abia după ce a trecut de stadiul de copil. Aceasta este imaginea prin care a fost văzut și recunoscut stadiul copilăriei, mai ales în creșele organizate în Biserica Catolică sau în reprezentările vieții cotidiene ale lui Iisus, alături de tatăl său, Iosif și de mama sa, Maria, atât sub forma potretelor cât și a statuilor din arta bisericească. Dar în această epocă, botezul este cel care permite salvarea nou-născuților de la pierderea lor în neant prin spațiul creat între purgatoriu și paradis. Salvarea sufletelor devenise prioritară, iar această tendință culminează în secolul al XII-lea, când dintre protestanți – calviniștii, iar dintre catolici – janseniștii făceau din asta un scop în sine, cu toate că ei insistau asupra impurității copilului la naștere. În celelalte religii, copilul era văzut ca fiind o creatură prețioasă a lui Dumnezeu și care trebuie respectată ca atare. După Sf. Paul și Sf. Augustin, un călugăr breton, Pelage a contribuit la schimbarea relației omului cu lumea, prin câteva nuanțări ale discursului teologic. El plasează omul într-o poziție responsabilă, acesta este răspunzător de acțiunile sale și de modul în care își folosește libertatea. Rămâne la latitudinea lui ce hotărăște pentru sine, aceste alegeri nu mai depind în exclusivitate de Dumenezeu.

Pentru Pélage este de datoria omului să se lase ghidat de propria conștiință morală, deoarece libertatea este un dar de la Dumenzeu. Această idee va fi reluată cu forță de către Kant, în încercarea de a găsi fundamentul demnității umane și care se constituie în legea morală din fiecare dintre noi.

Din psihiatria infantilă aflăm că, pentru ca un om să se dezvolte armonios e nevoie ca acesta să fie degajat de greutatea istoriilor personale nerezolvate din familie. Din ce în ce mai des, aceste probleme transgeneraționale sunt numite „fantomele din creșă” și au fost descrise de Selma Fraiberg.

De-a lungul anilor, tot în cercetările din psihitria infantilă, s-a ajuns la concluzia că persoanele încrezătoare în ceilalți a priori și cu un nivel de încredere ridicat în ei înșiși reușesc să se construiască mai ușor ca personalități decât cei care sunt neîncrezători sau chiar ostili cu ei și cu ceilalți. Deci, dacă ne considerăm apropiatul ca fiind vinovat din oficiu, cum ne-am putea dezvolta încrederea în sine și în ceilalți, cum se va putea dezvolta prietenia sau chiar dragostea pentru aproape? Și-atunci, nu cumva omul este condamnat de cei din jur încă de la naștere și este considerat ca fiind vinovat?

Dacă inocența presupune lipsa intenției și nu implică o responsabilitate, putem invoca situația descrisă de Françoise Dolto. Lucrurile se întâmplă datorită existenței omului și nu datorită lui. Efectul pe care îl are totuși inocența este acela că prezența unei astfel de stări emoționează, impresionează sau irită și exasperează. Acest efect se datorează faptului că inocența nu ia asupra sa nimic și nu atrage atenția ci, dimpotrivă, îl obligă pe celălalt să se analizeze, iar dacă cineva atacă un inocent, acesta preia automat statutul de victimă, iar agresorul devine o brută. Iată de ce anumite persoane se simt inconfortabil în prezența inocenței, tocmai pentru că prezența ei le relevă o anumită latură grosieră din personalitatea lor. De altfel, omul care se naște nu e nici bun nici rău, el pur și simplu trăiește, se află. Dacă ar fi să căutăm o vină, nu o putem găsi decât pe cea a vieții însăși, care își cere drepturile. Omul are atât nevoi fizice cât și psihice, ce reclamă să fie satisfăcute. Observăm în jurul nostru chiar și azi, persoane cărora le e frică de copii, sunt neîncrezători sau nu suportă vitalitatea, spontaneitatea, imprevizibilitatea și creativitatea lor, inconsecvența și spontaneitatea cu care se amuză de tot ce descoperă, dar și modul în care fac prostii mai mult sau mai puțin periculoase. La început, natura omului este încă instabilă, încă nefixată, omul este într-o dezvoltare deplină, dar foarte sensibil la ce îl înconjoară. Educația pe care o va primi și întâlnirile pe care le va face vor exercita asupra sa influențe mai mult sau mai puțin bune. Copilul va deveni astfel purtătorul unui amestec de inocență și de „natură păcătoasă”. Aceste diferite aspecte ale complexității copilului, Freud le-a reunit, fără judecată morală, sub sintagma „copilul este un pervers polimorf”, pentru că acesta are capacitatea de a simți plăcere sub diverse forme. Din toate aceste cazuri de reprezentări diverse și, în mare parte, încă vii în spațiul creștinismului, dar și în multe alte reprezentări ale societăților tradiționale, ni se relevă faptul că o ființă poate produce și deveni obiectul unor proiecții. Memoria culturală este cea care oferă dimensiunea până unde o nouă ființă poate reprezenta legătura dintre lumea celor vii, botezați sau civilizați, lumea celor morți și lumea arhaică a spiritelor malefice și amenințătoare. Dar toate aceste semnale duc spre concluzia că toată structura socială are mijloacele și intențiile ca acesta să fie inclus în societatea umană. Prin simpla sa apariție, omul contribuie la întărirea legăturilor inter-umane și spirituale.

Utilitatea artei în dezvoltarea umană

« Arta nebunilor » este descrisă și analizată, la începutul secolului XX, în doua lucrări de marcă : prima lucrare, Un bolnav mintal în calitate de artist (1921), a medicului elvețian Walter Morgenthaler, este o monografie consacrată artistului schizofren Adolf Wölfli. Autorul insistă pe haosul din compozițiile lui și pe virtuțile terapeutice ale acestora. A doua lucrare este "Expresia nebuniei" (1922), al cărei autor este Hans Prinzhorn, psihiatru, muzician, cântăreț și filosof german. Arta începe să fie folosită în domeniul terapeutic de-abia la mijlocul secolului XX, mai întâi în Statele-Unite, în anii '30. Margaret Naumburg, profesor și psihoterapeut, este recunoscută ca un pionier în domeniu, cu toate că Moreno dezvolta deja teatrul terapeutic în Statele Unite. Contribuția lui Jacob Levy Moreno devine însă crucială pentru credibilizarea folosirii teatrului în scop terapeutic, pentru că dezvoltă o metodă cu aplicație practică și rezultate, ce au la bază conceptele aristotelice din Poetica, psihodrama. Abia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a celui de-al doilea Congres internațional de Criminologie de la Paris, Moreno revine în Europa, invitat de Pierre Piprot d'Alleaume, după care se implică în regruparea psihanaliștilor interesați de dezvoltarea metodelor de grup. Ca metodă de utilizare a artei, respectiv a teatrului și a mimesis-ului în scop terapeutic, psihodrama constituie unul din modelele de referință. Într-un astfel de model de aplicare a unor principii specifice teatrului, la acea vreme specifice mai ales realismului psihologic promovat de Stanislavski, mimesis-ul și abordarea terapeutică pot duce la un catharsis vindecător. Rămâne totuși diferența scopului celor două modele – al lui Moreno și al lui Stanislavski – dincolo de metodele aparent similare. Actorul morenian trece printr-un catharsis terapeutic, iar cel stanislavski-an își antrenează capacitatea de a-și provoca și controla sentimente în scopul reprezentării publice. Psihodrama a reușit să își căștige statutul actual prin rigoare, autonomie și metodă. Diferența dintre psihodramă și art-terapie constă în faptul că psihodrama preia tehnicile de arta actorului și le investește cu funcție psihoterapeutică, pe când art-terapia utilizează tehnicile din artă, în general, și le utilizează ca suport pentru dezvoltarea capacităților de comunicare și conștientizare la nivelul participantului la art-terapie.

În Franța însă, apariția Societății Internaționale de psihopatologie a expresiei, în 1959, marchează trecerea de la arta psihopatologică («Arta nebunilor») la psihopatologia expresiei. În aceeași perioadă, Claude Wiart și echipa sa de la Spitalul Sfânta Ana din Paris creează un atelier de expresie, iar în 1964 se creează Societatea franceză de psihopatologie a expresiei. Proiectele realizate până acum sunt atât proiecte de animație culturală cât și proiecte în care este pusă în valoare dimensiunea terapeutică. Folosirea artei în scopuri terapeutice a dat naștere la o inflație conceptuală. Am încercat să elaborez o listă a denumirilor folosite începând cu anii '60 : terapie creativă, psihoterapie mediatizată, expresie terapeutică, terapie prin artă , terapie expresivă, psihoterapie de creativitate, psihoterapie prin expresie plastică, art-terapie expresivă, art-terapie creativă… și lista ar putea continua. În aceste condiții, mulți din cei interesați de art-terapie au încercat să-i găsească o definiție imuabilă și univocă, însă demersul s-a dovedit foarte complicat. În general, se începe prin a spune ce nu este art-terapia: nu este artă, nicio formare artistică sau artă psihopatologică, nu este nici ergoterapie sau reeducare psihomotorie, nici terapie corporală sau terapie verbală… În prezent, totuși, sub denumirea art-terapie, în spațiul francez se impun două orientări principale: psihoterapia cu suport artistic și art-terapia. Modelul de intervenție din paragrafele următoare este cel propus de comitetul științific al AFRATAPEM (Asociația Franceză de Cercetare și Aplicare a Tehnicilor Artistice în Pedagogie și Medicină), de Facultățile de Medicină din Tours și Poitiers și, mai recent, și de Facultatea de Medicină din Grenoble. Acest model de intervenție vizează exploatarea potențialului artistic al unei persoane în scop terapeutic și umanitar. Aceasta este definiția care este dată art-terapiei, iar specialistul care pune în practică acest tip de intervenție se numește art-terapeut. Arta în sine nu este în mod natural terapeutică , pentru a fi terapeutică aceasta trebuie să fie exploatată în acest sens de un specialist : art-terapeutul. Art-terapia este o specialitate cu drepturi depline care ia în considerație și exploatează din punct de vedere terapeutic efectele produse de o activitate artistică. Ca orice altă terapie, art-terapia trebuie să respecte o serie întreagă de cerințe: stabilirea de protocoale, proiecte si obiective terapeutice, punerea în practică a unor metode și mijloace în acord cu obiectivele fixate, un limbaj profesional accesibil, metode de evaluare pertinente. Pentru aceasta, art-terapeutul trebuie să dispună nu numai de o competență artistică reală, ci și de adevărate competențe terapeutice generale. El va fi astfel capabil să propună, să controleze, să adapteze și să modifice natura puterii și a efectelor artei, în funcție de patologiile și de problemele întâlnite în cadrul unui proiect terapeutic. Prin urmare, art-terapeutul este implicat ca artist, fără a-și impune stilul și gustul artistic, iar, ca terapeut, implică pacientul într-un proces de reluarea a contactului cu propria persoană printr-un intermediar artistic.

"Intervenind cu mijloace terapeutice adaptate asupra și cu calități umane naturale, ca și asupra și cu facultăți emoționale, expresive și comunicative ale omului, art-terapia exploatează mijloace terapeutice originale, complementare celorlalte activități medicale și paramedicale."

Însă, în timp ce medicul poate acționa direct asupra simptomelor sau a cauzelor, obținând uneori efecte imediate, art-terapeutul se adresează efectelor tulburărilor și nu va putea decât să ușureze o durere prin implicarea pacientului într-o activitate artistică: art-terapia se adresează părții sănătoase a participantului și ajută la restructurarea calității funcției existențiale a acestuia, oferindu-i instrumentele pentru o exprimare și o comunicare reale, redându-i astfel simțul responsabilității și autonomia. Așadar, indicațiile terapeutice privilegiate în art-terapie sunt tulburările de relație, de comunicare și de exprimare. În art-terapie nu se urmărește crearea unei opere perfecte, nici transformarea pacienților în artiști și nici însușirea pur și simplu a unor tehnici artistice. Devine interesant ansamblul care reunește omul și intențiile, activitatea și producțiile sale, ceea ce Forestier numește fenomen artistic. Acest fenomen poate structura munca art-terapeutului. Între aceste elemente există un raport de cauzalitate și este interesant de știut cum funcționează acest raport și care este impactul său asupra omului. Această întrebare este la originea apariției unei teorii specifice a activității artistice, denumită teoria artei operatoare, care s-a impus ca fundament al art-terapiei în viziunea școlii de la Tours.

Considerăm că, pentru moment, în spațiul european, conceptul școlii de art-terapie de la Tours este unul dintre cele mai coerente și apropiate de filosofie. Este și modelul care a corespuns cel mai bine activității noastre din ultima perioadă. Acest model nu exclude, însă, celelalte școli din spațiul american și anglo-saxon, ale căror abordări vor fi detaliatea într-un capitol separat, în prezenta lucrare.

Distincția între natură și viața umană

Pentru început, e nevoie să facem distincția dintre viața naturală și viața umană, chiar dacă acestea sunt strâns legate între ele. La greci, natura semnifica esența lucrurilor, pe când, astăzi, cuvântul în sine are doar un sens biologic, ceea ce este exterior omului, vegetalul și animalul. Esența omului a trecut, între timp, de la o referință naturală la una spirituală.

Natura, după radicalul său latin ca și după echivalentul său grec, face trimitere la ceea ce naște (nasca și se dezvoltă phuomai, φύομαι adică a începe să împingă, a crește). Natura este deci de partea a ceea ce este viu […] Naturalismul antic, ca și grija prezentă pentru natură, mărturisește dealtfel despre o voință comună pentru a considera omul ca fiind o ființă morală, ce face parte din natură.

Kant reamintește principalele caracteristici ale ființelor vii: în primul rând acestea au nevoie să se dezvolte datorită unei relații constante cu un mediu exterior, au nevoie de aer pentru a respira, au nevoie de hrană, de apă, de căldură. După aceea, mai au nevoie de o capacitate de a se reproduce, de autocontrol și autoreparare. Putem spune că toate ființele vii au în comun faptul că sunt organisme, adică sunt sisteme ce există prin ele însele, iar părțile componente, adică elementele ce le compun, sunt interdependente, au funcții specifice ce contribuie la conservarea și funcționarea întregului. Claude Bernard definește viața ca fiind „creație”, pe când fiziologistul, Marie François Xavier Bichat, (1771-1802), o descrie ca „un ansamblu de funcții care rezistă în fața morții”. Dar, mai mult decât să vorbim despre viață, intenția noastră este aceea de a vorbi despre ființa vie. Canguilhem reamintește că ființa vie tinde spre echilibru, iar când viața devine de netrăit, ființa se găsește în căutarea unui nou echilibru, spre care tinde din nou. Crizele, bolile, patologiile sunt acele etape intermediare ce pot ajuta la reluarea legăturii cu o viață posibil diferită, în loc de sau înainte de a porni spre distrugere sau chiar moarte. Dintre aceste evenimente, unele dintre ele sunt previzibile și pot fi evitate, pentru a limita suferințele și distrugerile.

Pentru Aristotel „[…] e limpede că memorăm […] ce am simțit sau suferit la început”, vorbește despre finalitatea în sine a fiecărei ființe: fiecare ființă vie deține în sine însuși propriul principiu de viață, arkhé. Grație acestui principiu intern, omul este condus spre dezvoltarea proprie, spre realizarea sa între oameni, telos-ul propriu, binele. După cum spunea Kant „după câteva căzături, copilul va învăța să meargă”, ceea ce presupune o totală încredere în capacitatea omului de a se dezvolta, înconjurat de alți oameni și cu ajutorul vorbirii. Dar să nu uităm că Heidegger ne reamintește că una din caracteristicile esențiale ale ființei umane este vorbirea:

Putem spune că omul posedă vorbirea prin însăși natura sa, educația tradițională ne spune că omul posedă vorbirea prin însăși natura sa, ceea ce îl diferențiază de plante și de fiare. […] Omul este om ca atare și vorbește tocmai din această cauză.

Ceea ce diferențiază omul de celelalte creaturi este faptul că el este o ființă rațională, o ființă vorbitoare și faptul că locuiește lumea. Omul nu este o ființă ca celelalte și are specificități ce îl obligă. Încă de pe vremea lui Aristotel, numeroși filosofi susțin că omul este cel ce își este dator să își creeze propria umanitate. Pentru Rousseau, omul are o calitate specifică ce îl distinge de animale, are ceea ce el numește „perfectibilitate”. Această caracteristică este și cauza multora dintre nefericirile sale, pentru că ea poate sta atât la baza viciilor cât și a virtuțiilor. Această capacitate de a se auto-perfecționa îi permite omului să își dezvolte toate celelalte capacități, către un sens mai bun sau un sens mai rău. Tocmai de aceea, această caracteristică corespunde atât unei capacități de transformare într-un sens sau altul cât și tensiunii ce împinge omul către perfecționare, spre bine. Rousseau punctează și ideea existenței unui risc ca omul să regreseze, să piardă din capacaitatea sa de perfecționare, prin îmbătrânirea spiritului. Astfel, viața umană devine un subiect expus riscului de prostire efectivă și al regresiei. Condorcet are un punct de vedere apropiat de al lui Rousseau când scrie că specia umană este nedefinită. Își exprimă, totuși, credința că ființa umană, prin cultură, poate să amelioreze generațiile. Capacitățile intelectuale umane pot fi astfel dezvoltate printr-o educație adecvată. Iar viziunea sa despre om suferă o transcendență. Consideră că omul însuși poate face ca propria sa existență să devină „o parte activă dintr-un mare întreg și să contribuie la o operă eternă”.

Pentru Kant, specia umană se formează prin educație, prin faptul că o generație o educă pe cealaltă. Omul nu poate deveni deci om pe de-a întregul decât datorită grijii celorlalți. În cultura noastră iudeo-creștină, omul se distinge de celelalte animale, care sunt toate numite și repertoriate „după specia fiecăruia”, iar doar omul este singurul căruia nu i se pune această mențiune. Mai apoi, fiind gonit din paradis, datorită păcatului originar de a fi mâncat din fructul oprit al arborelui cunoașterii, bărbatul și femeia – omul – s-au separat de animale. Ca urmare a acestei transgresiuni, omul tinde spre spațiul care face diferența dintre satisfacție și dorințe, se supune unor reguli și accede către limbaj. Este tocmai ceea ce numea Sf. Augustin, iar mai târziu Lacan, felix culpa. Astfel, lumea umană va fi condusă de ordinea impusă de logos. La limbaj se vor adăuga Legea și etica sau morala, care sunt doi vectori principali ce se integrează prin aplicarea drepturilor și asumarea libertății. Dragostea joacă, de asemenea, un rol esențial și complex în fundamentarea și dezvoltarea oricărei relații umane.

Aici e nevoie să facem o altă distincție importantă: viața naturală se înscrie într-un mediu, pe când viața umană se înscrie într-un ethos și o poveste, așa cum ne reamintește Dominique Folscheid. Povestea implică o alegere în detrimentul alteia și o ireversibilitate. Orice istorisire conține propria violență și propriile perioade de echilibru, acalmie sau armonie. Orice viață umană ar trebui să se poată înscrie într-o narațiune mai mult sau mai puțin armonioasă.

Principala caracteristică a acestei vieți specifice umane, din care apariția sau dispariția sunt evenimente ale lumii de aici și acum, este aceea de a fi ea însăși umplută de evenimente care, la sfârșit, pot fi povestite, pot reprezenta o biografie despre această viață; bios în opoziție cu simplul zoe, despre care Aristotel spunea că este “un fel de praxis ”.

Cu referire tocmai la această istorie personală ne adresăm relației pe care omul o are cu lumea din jur, ne referim la relația intersubiectivă cu artefactul, ne referim la dimensiunea transgenerațională și la mediul uman în care participantul din art-terapie se confruntă de fiecare dată cu ceea ce numim generic „violență”. Și în acest context de negare și agresiune prin non-acțiune, luăm în considerare nesatisfacerea nevoilor de bază a omului, pe care acesta le resimte ca o violență generatoare de suferință. Negarea unei ființe vii, ce decurge din zoe, se poate contura astfel ca o violență. O altă sursă de interogare etică.

Ignorarea sau uitarea phusis-ului conduce la uitarea ființei.

Împărtășirea lumii interioare a participantului sau explorarea capacităților sale artistice?

Când vorbim despre prezența participantului în art-terapie, vorbim despre Dasein-ul său, acea stare de a fi, iar profesionistul, care îl asistă, va urmări și însoți undele și impactul pe care prezența acestuia le provoacă. Momentul luării deciziei de a intra într-un proces de art-terapie presupune crearea unui spațiu emoțional pentru ceea ce va deveni artefactul în art-terapie. Se creează astfel o așteptare a unui rezultat ce va putea deveni o bază comună a participantului la art-terapie și a art-terapeutului, bază pe care se va putea construi o relație terapeutică. Starea de cooperare dintre cei doi deschide calea spre partajarea echitabilă a universului participantului cu art-terapeutul. Această capacitate de a împărtăși nuanțele universului intim al participantului deschide posibilitatea de a oferi și, mai ales, de a comunica într-un mod eficient. Dorința și nevoia de a crea în art-terapie suprapun astfel procesul creativ peste procesul terapeutic. Caracteristica utilă și comună celor două procese este cea de a oferi. De multe ori, procesul creativ este confundat cu dorința de a exprima lucruri și angoase personale, cu dorința de a se valoriza cu orice preț sau cu dorința de a produce un artefact extern. Exprimarea prin artă, într-o abordare terapeutică, devine astfel o experiență comună celor doi participanți la proces, timp în care se țes relații, apar reacții și poate deveni o sursă intensă de bucurie și confort. Dar această exprimare prin artă poate fi și o sursă de angoasă, în momentul confruntării cu artefactul și, mai ales, al conștientizării semnificațiilor pe care artefactul le-ar putea avea pentru cel care l-a realizat. Revelațiile pe care creatorul artefactului le poate avea pot aduce la suprafața conștientului, cu delicatețe sau cu violență, atât lucruri cunoscute cât și lucruri ocultate sau ascunse, apreciate sau renegate. Toate aceste aspecte ale procesului terapeutic prin demersul creativ relevă marea forță și capacitatea ființei umane de a crea, cu o referință directă la elementele ce constituie propria ființă. Momentul elaborării și maturizării artefactului fac parte din procesul terapeutic. E posibil însă ca art-terapia să nu corespundă tuturor persoanelor cărora li se propune acest demers. Cauzele pot fi multiple și, uneori, poate fi chiar și numai o reacție de negare sau de sub-apreciere a propriilor capacități. Dacă art-terapeutul constată că există un refuz total sau o incapacitate de a utiliza arta în procesul terapeutic, această situație poate revela o lipsă sau doar o dificultate a participantului de a accede la o elaborare simbolică.

Pe de o parte, atunci când apare artefactul, participantul poate fi copleșit de emoții și sentimente noi sau de retrăiri și asociații dintre cele mai neașteptate, iar refuzul sau incapacitatea de a crea pot provoca resentimente sau scăderea stimei de sine. În tot acest proces personal și creativ, art-terapeutul nu poate abandona participantul, ci are datoria de a-l susține necondiționat și fără judecăți de valoare.

Exprimarea deschisă nu este întotdeauna ușoară, există forme inconștiente de rezistență și apărare atunci când ni se cere să fim sinceri, fie chiar și prin artă. Criptarea mesajelor prin forme exterioare reprezintă inclusiv o formă de regresie, ca formă de rezistență la maturizare și asumarea responsabilităților, deoarece „a crește este, prin natura sa, un act agresiv”. A crește reprezintă asumarea unui nou statut și părăsirea unui statut cunoscut, ce se poate să fi fost trăit ca o stare confortabilă și fără riscuri. Este, de fapt, o reacție firească a sensului pe care îl presupune dezvoltarea. Nunațele reacțiilor în fața propunerii de a fi sincer prin art-terapie pot fi dintre cele mai diverse, de la refuz, la curiozitate, competiție, blazare, revanșă, până la spectrul pozitiv al sincerității, asumării și implicării în procesul art-terapeutic.

Aristotel « Obiceiul ca o a doua natură ? »

Ar fi nevoie să redefinim obiceiul aristotelian care nu are doar sensul comun de obișnuință, așa cum am putea înțelelege azi, cu referință doar la aspectele de repetitivitate, fără a acorda o anumită atenție conștiinței. Acest termen de habitus e destul de greu de tradus, în toată bogăția și implicațiile pe care le are: din latinescul habitus au apărut atât habit (fr.) – haină, habitat – mediul în care trăiește cineva, cât și habitude (fr.) – obicei sau obișnuință. În greacă, el vine din ethos, care a dat etica. Cuvântul în sine face referire la ființa umană, pentru că, diferit față de animale, omul își pune haine pe el, locuiește într-o casă care face parte și formează o lume culturală. Omul dezvoltă și pune în mișcare obiceiuri culturale, ethos-uri, pe care le recunoaște ca fiind ale sale într-o asemenea măsură încât par a deveni o a doua natură a sa. Aceste habitus-uri se disting astfel de instinctul natural, pentru că putem întotdeauna pierde sau asimila obiceiuri culturale, în comparație cu instinctul, care rămâne constant. E adevărat că putem uita de multe ori de unde vin aceste obiceiuri, deoarece le repetăm în interacțiunea cu ceilalți membri ai cetății, însă putem de cele mai multe ori să le regăsim sensurile și să fim conștienți care le e originea și utilitatea. Mirarea în fața unui nou obicei poate fi cauza unei treziri a conștiinței de a căuta sensul unui obicei. Aristotel ne reamintește, atunci când spune că virtutea este fiica bunelor obiceiuri, că aceste obiceiuri nu sunt naturale ci trebuie transmise și învățate prin educație. Pentru el, orice om are o predispunere către bine, el posedă binele, dar pentru a-l pune în aplicare, educația este necesară. Omul se structurează prin acumularea obiceiurilor, diferențiază astfel lucrurile bune de cele rele. Repetarea lucrurilor bune vor deveni încetul cu încetul baza de la care se va accede către cele mai înalte virtuți. Obiceiul este, cum spune Aristotel, o natură dobândită, de aceea îl și numește „o a doua natură”. De asemenea, reamintește faptul că omul este responsabil de propria libertate. Astfel, obiceiul se situează între natură și libertate. După o anumită practică, anumiți profesioniști din domeniul art-terapiei își dezvoltă o manieră proprie de a acționa și interacționa cu participanții la art-terapie, dezvoltă anumite atitudini menite să faciliteze la maximul posibil comunicarea și relaționarea cu acești participanți. Manierele personalizate de a se adresa și conduce sesiunile de art-terapie urmează totuși o coerență a unor reguli stabilite în cadrul instituțional iar aceste reguli sunt de obicei explicate participantului. Acest obicei de a interveni în timp ce lucrurile se întâmplă efectiv – participantul e prezent și are așteptări – prin etape stabilite dinainte, permit o mai mare eficacitate în intervențiile ce au loc în art-terapie. De exemplu, dacă vine un participant care are vânătăi sau răni, întrebarea firească a art-terapeutului : « ce s-a întâmplat? » nu devine o agresiune. Pentru că venirea la art-terapeut și lăsarea vânătătilor spre a fi văzute, reprezintă o cerere indirectă de ajutor din partea participantului. Grija de a nu fi intruziv nu trebuie să îl opreaască pe profeisonist să pună întrebări. Reflectarea în grup asupra unei situații este un ajutor de nesperat. O astfel de situație permite ca în funcție de răspunsuri și observațiile făcute, să se adopte strategiile adecvate situațiilor, pentru a proteja participantul. În asta constă ” a fi aproape de participant în momentele de conflict”. A-i fi aproape participantului presupune și ocazia de a putea anticipa și evita agresiunile fizice asupra sa, ocazia de a putea vorbi despre prevenirea accidentelor domestice sau situațiile ce prezintă un anumit risc și chiar ocazia de a sesiza instituțiile, dacă e vorba de o situație de maltratare.

În art-terapie, însă, obiceiul toxic al comportamentului ce rupe continuitatea vieții este răsturnată de procesul creativ propus în sesiunile de art-terapie. Astfel, acest proces creativ devine terapeutic pentru că “lupta împotriva obiceiului său îl descătușează” și îl susține în găsirea resurselor necesare pentru a ieși din cercul violenței. Reprezentarea artefactului și pariția sa devine astfel cunoaștere pentru că are în esență atât senzația cât și conținutul acesteia.

Prezentul ca spațiu protector și creativ

Fiecare ființă este un mister în mișcare, un mister în timp. „A fi aici”, a exista presupune de fapt o corvoadă, o sarcină ce constă în a depune tot efortul necesar pentru a trăi, a fi acea ființă pentru care viața este fie o promisiune de fericire sau una de mizerie și suferință.

Bărbat sau femeie, această ființă va fi obligată să își asume misterul sexualității și al evoluției sale, de-a lungul întregii sale vieți. În acest prezent brut, va avea posibilitatea de a visa, de a fugi de realitate, de a simți golul interior, de a crea, de a imagina, de a fi artist. Va avea la dispoziție toate acestea pentru a încerca să se rupă de realitatea inconturnabilă a faptului că e viu, dar și muritor. Va cunoaște somnul, drogurile de tot felul, dar și nebunia, psihoza și uitarea. După aceea, va cunoaște, poate, iubirea, „fericirea de a fi”, dragostea față de altcineva, dragostea altcuiva pentru sine și frumusețea sentimentului de suflet împlinit, consolarea suferințelor sale și atenuarea propriei disperări. Dar toate acestea sunt legate de o alegere, pentru că esența omului constă în libertatea pe care o are și responsabilitatea pe care o implică această libertate. Oricare ar fi situația, omul se poate poziționa ca om. Sartre ne amintește acest lucru, în 1944, cu această frază provocatoare „Niciodată nu am fost mai liberi ca sub ocupație”. Dacă omul tinde spre realizarea țelurilor sale, în limita propriilor posibilități, nu vom putea nega faptul că însăși condițiile inițiale ale existenței sunt mai favorabile unora față de șansele altora. Pentru ca o ființă umană să își realizeze propriile posibilități, ar fi nevoie ca aceasta să trăiască într-un prezent augustinian, un prezent care ar conține cele trei dimensiuni: aceea a trecutului – prin amintire și memorie, aceea a prezentului – prin percepție și cea a viitorului – prin așteptare. Or, sunt anumiți oameni pentru care prezentul este „simplu prezent”, adică nu se pot gândi la trecut, prea dureros, nici la viitor, inexistent. Acești oameni sunt într-o stare de supraviețuire, încărcați de căutarea imediată de a se hrăni și de a se proteja, în locuri unde au avut loc catastrofe sau există conflicte acerbe, sau, mai aproape de noi, în stradă. Se poate oare instaura o etică a timpului, care ar ajunge să ofere sau să creeze condițiile unei temporalități mai umanizante și mai funcționale? A trăi din plin prezentul pentru a fi fericit, așa cum este propăvăduit de toată înțelepciunea Orientului și a Occidentului, presupune un acordaj total între corp și spirit în momentul trăit ca atare, un moment de contemplare. Dar se poate oare contempla sub bombe, în momente de foamete sau de epidemie? Contemplarea înțelepților este legată de pacea interioară. În cartea sa, Prezența pură, Christian Bobin descrie prezentul trăit de tatăl său, atins de boala Alzheimer, iar lucrarea sa se constiutie într-o meditație și o întrebare asupra ființei în realitatea sa, uneori absurdă și magnifică. O prezență „fără-sine” cum ar spune Levinas. Omul fără memorie și fără viitor, fără conștiință, atins de boala uitării, imaginat prin privirea iubitoare a autorului, asemănător cu o ființă izvorâtă din aducerea aminte a unei poezii inspirate de viața unui copac. Alteritatea devine evidentă atunci când nu mai e nimic altceva de așteptat decât ca această degradare naturală să ne sublinieze alteritatea. Tot ceea ce nu poate fi controlat, tot la ce trebuie renunțat, tot ceea ce devine o cauză împotriva căreia trebuie luptat până la epuizare, aduce cu sine liniștea. În prezența pură nu există conștiință, suntem în mod constant în prezent. Dar nu putem trăi într-o continuă mirare, mirarea nu este legată de durată, ci vorbim despre o mirare care se naște într-o anumită suspensie ce precede o mișcare.

Art-terapia are avantajul de a oferi fascinația mirării prin momente de suspensie izolate, controlate și controlabile. Aceste momente, analizate separat, sunt momente de „prezențe pure”. Înlănțuirea momentelor de mirare prin fluxul de percepții și senzații, creează un prezent dinamic, cu o durată subiectivă și care reprezintă o legătură între trecut și viitor. Există un prezent favorabil vieții, un prezent compus din disponibilitatea art-terapeutului pusă în serviciul altei persoane și cu scopul de a sprijini dezvoltarea acestuia: să susțină o manieră de a trăi din plin momentul prezent, atunci când acesta este bun, în aici și acum, cu un efect și o grijă protectoare asupra participantului la art-terapie sau asupra grupului de participanți. Această atenție permite ca – în situațiile acute de criză, de conflicte grave, de disperare – bucuria, de a fi împreună și de a trăi un moment partajat cu aproapele său, să poată fi exprimată. În plus, ajută la protejarea spiritului, a psihicului și îl împiedică pe acesta să alunece în depresie sau violență. Aceste momente privilegiate din cadrul ședințelor de art-terapie lasă în memorie o urmă ca un reper, ce nu rămâne înscris ca fiind singular, ci se adaugă altor repere similare. Aceste momente privilegiate nu se înscriu în mod obligatoriu într-o suită imediată ca timp, ci, dimpotrivă, se adaugă la o înșiruire similară. Aceste momente de plenitudine, de împlinire, devin momente din prezent care rezistă în timp, sunt asociate cu noțiuni ce au legătură directă cu referința de bunătate. Astfel, ele devin momente ce le putem regăsi atunci când ne gândim la ele și rezistă în timp. Cum a menționat Eric Fiat: ”omul nu este doar o conștiință în timp, el este de asemenea o conștiință a timpului și de aceea are putere asupra sa (a timpului)”. Dacă timpul este în derulare, iar în acest timp sunt incluse momente speciale sau privilegiate, înseamnă că aceste momente au un sens bine determinat. Aceste momente sunt ceea ce îi conectează pe oameni. Bergson ne reamintește puterea pe care o avem asupra timpului: timpul psihologic există doar pentru că omul există. El definește durata ca și o continuare intimă a timpului, a vieții de fiecare clipă a individului, care este de altfel o ființă dinamică și indivizibilă. De altfel, Bergson, ne reamintește și că, pentru a trăi, pentru a decupa și diviza timpul, pentru a acționa într-o manieră pragmatică, ne servim de propria percepție. Facem acest lucru fie pentru a anticipa ce am vrea să facem, fie pentru a lega între ele evenimente trecute într-un prezent, pe care vrem să îl clarificăm. Propria memorie corporală, în schimb, cuantifică această temporalitate. Sunt evenimente marcante care vor influența viitorul, care vor modifica o traiectorie și care pot stabili o legătură între momente și oferă o anumită coerență existenței. Aceste acumulări în timp pot ajuta de multe ori la restabilirea cursivității vieții. Mai ales după etape de goluri, de rupturi, de siderări provocate de evenimente traumatice, simțurile se atrofiază și au nevoie de un impuls, care poate veni din memorie. Nimic nu se naște din nimic, totul este legat, dar legăturile nu sunt de fiecare dată vizibile, deoarece apariția lor nu este întotdeauna probabilă și predictibilă. Și, totuși, acestea apar, au loc. Prezentul creativ, momentele de plenitudine, schimbul partajat, jocul inventiv, realizarea unui artefact, contemplarea – pentru că ele sunt trăite din plin în percepția imediată în care ne aflăm atunci când acestea se întâmplă – aceste momente rămân în memorie ca momente trăite în afara unui timp anume. Ca și timpul dragostei, care abolește toate timpurile. Nu ne este în sarcină să cercetăm istoria succesiunilor de evenimente de-a lungul generațiilor. Acest lucru îl fac foarte bine psihiatrii și psihologii care adună aceste informații în anamneza pacienților, de-a lungul ședințelor sau consultațiilor terapeutice, fiind centrați mai ales asupra discursului și relaționării parentale. Când se ascultă sau se citesc sintezele de specialitate psihiatrice sau psihanalitice, decupaje foarte puternic argumentate pot ieși în evidență. Acestea apar ca fiind încărcate de sens. În art-terapie se acordă o foarte mare atenție schimbărilor prin care trece participantul la art-terapie, schimbări ce au legătură directă cu lumea, cu modul de relaționare al acestuia cu lumea exterioară. Iar aceste schimbări se pun în relație cu ce se spune de față cu el atunci când se discută despre el sau despre ce acesta a creat. Ce reține în mod deosebit atenția este deschiderea de care dă dovadă participantul la art-terapie față de ideea de schimb, reciprocitate, îmbogățirea universului personal, senzorial și simbolic, modul în care simbolizează și reușește să explice simbolurile conținute în ceea ce a creat, propria mândrie de a fi singur cu celălalt, bucuria partajată. Art-terapia devine utilă în a-l ajuta să se poziționeze în prezentul propriu, iar în cazul copiilor, să se stabilizeze în momentele de prezent. În cazul copiilor participanți la art-terapie, dar mai ales a copiilor foarte mici, prezentul este „scurt” iar absența este „fără sfârșit”. Copiii nu știu încă să se protejeze de dimineață până seara sau pentru ziua de mâine. Pentru ei, timpul nu este la început decât izolat, pentru ei prezentul este cel care primează. De aceea, copilul are nevoie să învețe că poate afla ce va urma după momentul în care se joacă, unde va merge, cu cine și ce va face: va merge acasă, va mânca și-abia apoi se va reîntâlni cu mama sa. Toate aceste succesiuni de evenimente repetitive și explicate vor participa la înțelegerea a ceea ce îl înconjoară, la anticiparea lucrurilor și la aducerea aminte a ceea ce Dr. Violeta Stan numește „ritualuri comportamentale”. Aceste evenimente, aparent izolate, vor contribui la crearea de legături – conexiuni între cuvintele utilizate în viața curentă, între prezență și absență. Anticiparea permite omului să știe ce va face, ce i se va întâmpla și îl pregătește să devină actorul propriei vieți sau să devină cooperant. Îl ajută să devină subiect principal în propriul scenariu de viață. Anticipația contribuie la construcția propriei gândiri și la re-prezentare. De fapt, marele câștig constă în descoperirea propriei conștiințe a timpului, prin repetiție și regularitatea ritmurilor biologice, trezire, masă, somn, cu prezența sau absența celui sau celei care îl acompaniază în acele momente. În acest mod, viitorul adult își va construi propriul timp psihologic – cum îl numește Bergson – cu simularea senzațiilor de frică, angoasă, furie, satisfacție, împlinire și va dezvolta treptat un anumit control asupra timpului, încetinindu-l sau accelerându-l. Toate acestea au la bază faptul că pentru om, încă din perioada copilăriei, primează timpul așa cum îl trăiește el, nu timpul ceasurilor, timpul matematic, regulat și uniform, despre care el nu are nicio idee. Abia mai târziu va înțelege noțiunile de timp iar abia după 6 ani va începe să diferențieze durata lunilor și durata anului. De multe ori, în art-terapie și nu numai munca terapeuților poate consta în a reconstitui, cu copiii sau împreună cu familiile acestora, povestea, drumul unei vieți, cu repere temporale disparate. Toate acestea pot prelua traiectoria unei vieți pentru a face o narațiune, un fir comun pentru a face legătura între posibilele discontinuități și aparentele bucăți lipsă. Pentru fiecare dintre participanții la art-terapie, e nevoie să fie găsită tocmai acea structură ce îi va permite să funcționeze într-un cadru social dat, cu o fluiditate de mișcări și gândire ce îi vor putea asigura mai târziu autonomia. Din proprie experiență, pot mărturisi că în lucru cu copiii, aceștia ne aduc fără încetare în prezent. Ne produc griji încă de pe acum pentru ceea ce vor deveni și aduc în prezent fără încetare întâmplări trecute, rămase nerezolvate și dureroase, uneori. Atunci când se întâmplă asta, copiii devin uneori insuportabili pentru adulții care nu partajează aceeași temporalitate.

CAPITOLUL II DE LA O FILOSOFIE A EVENIMENTULUI CREATOR LA ÎNTÂLNIREA CU ARTEFACTUL CA EVENIMENT FILOSOFIC

Timp și eveniment sau « transformarea tăcută » ?

La Pindar, Timpul e Tatăl tuturor lucrurilor.

Eveniment, cuvântul vine din latinescul evenire care semnifică a se produce, actul care se produce. Un eveniment este un fapt surprinzător, la care nu ne așteptăm, care survine în ciuda tentativelor de pregătire, care copleșește capacitățile noastre de înțelegere și care este legat de timp. El este o manifestare vizibilă a pregătirilor invizibile, punctul de întâlnire a unor conjuncturi improbabile, un accident sau rezultatul unor lente pregătiri. Evenimentul se distinge de faptele obișnuite. François Julien amintește trei caracteristici principale:

1. statutul excepțional care îl distinge de moment. Întotdeauna fiind considerat ca fiind singular – momentele adiacente se reorganizează în funcție de cel dintâi.

2. orice eveniment este o bulversare care se reconfigurează începând cu incidența pe care o are asupra celor afectați direct. Asupra afectării directe se formează o opinie ce presupune o anumită infracțiune, efracție, o falie între trecut și viitor în același timp în care debordează – excede – momentul prezent.

3. evenimentul conține și o parte de neasimilat. Semnifică și spre un exterior ce transcende orice explicație cauzală. Irumperea sa este „cifrul” unei „aventuri” – așa o numesc fenomenologii. Enigma originii sale ar trebui descoperită. [… ] Cultura europeană este o cultură a evenimentului. Evenimentul permite focalizarea, tensiunea pathos – ul, deține prestigiul. În această cultură există credința că Eternul este cel care trece prin toate timpurile de unde și idei cum ar fi : Creația, Încarnarea, Învierea […] Pentru Homer, Pindar, tragicii, Eternul este o sursă de sublim și de întrebări fără sfârșit.

Pentru a aborda noțiunile legate de eveniment și corelate cu momentul art-terapiei, prezenta lucrare abordează cercetările legate de „timp” în Occident și în China. În limba chineză nu există noțiune și nici conjugare pentru cuvântul „Timp”, iar evenimentul este un concept de origine exclusiv occidentală. După gândirea occidentală referitoare la timp, acesta este considerat ca fiind ciclic și liniar. Gândirea dramatizează și exagerează tot ceea ce este de ordinul neprevăzutului, tot ceea ce iese din cadrul timpului. Astfel, „efracția, tensiunea și dorința fac evenimentul”. Dramatizarea europeană se hrănește cu evenimente, pe când înțelepciunea chineză punctează excepționalitatea.

În gândirea chineză ar exista astfel un timp continuu și un timp discontinuu, inovant și matur, ce poartă informații dintr-un timp într-altul. Wang Fuzhi le numește ”transformările tăcute”. Ele se manifestă cu o dezvoltare specifică pentru fiecare fază temporală în parte, odată cu succesiunea anotimpurilor și nu într-un mod spectaculos ca al evenimentului, pentru că în China, sub efectul polarității ying-yang, schimbările se înlănțuie la infinit, fără o cauză primară. Aceste transformări tăcute nu sunt neapărat benefice, deoarece există acele puncte de basculare care fac să alterneze faptele existente – uneori prin procese lente și invizibile, mortificatoare – și care basculează la rândul lor într-o dinamică a imaginii cercului negru și alb, ce semnifică Dao. Transformarea semnifică și „influență” în chineză. După Yiking, Clasicul schimbării, procesul vieții are loc prin fluxul ce trece dintr-o parte în alta, fecundând. Trecerea în sine la viață nu mai are nicio piedică.

Cerul și Pământul, amestecîndu-și energiile

Toate ființele vii – sub influența lor/ prin transformare – fermentează;

Masculinul și femininul, unindu-și esențele

Toate ființele vii– sub influența lor/prin transformare – devin.

Această ocolire prin gândirea chineză este interesantă pentru art-terapie din mai multe puncte de vedere. De exemplu, art-terapia devine utilă în cazurile de șoc post-traumatic. După un eveniment traumatic, demersul art-terapeutic constă în a-l însoți pe cel în suferință în căutarea unui logos sub formă artistică, recit ce va avea rolul să lege acest eveniment de un înainte și de un după, încărcându-l cu sens, ce va permite reînnodarea unui fir pentru continuitatea vieții. Acest demers art-terapeutic, comun în esență și psihoterapiei, este, de fapt, un proces de transformare care rotunjește evenimentul traumatic și îl înscrie în cursul timpului, al vieții, prin orientarea sa justă în cronologie și dezvoltarea personală a participantului la art-terapie.

Această știință a observației, această profundă atenție la apariția unei noi mișcări, la germenele vieții, partea sănătoasă și însoțirea acesteia către dezvoltare și consolidare, se adaugă la atitudinea taoistă de wu-wei, non-acțiunea, care doar urmărește activ ce se întâmplă, favorizează principiul creativ al vieții și care este totul, mai puțin intervenție în cursul vieții. El urmează vrăjirii pe care o aduce unicitatea fiecărei vieți, este imprevizibil, deci surprinzător. Artiștii, în fața unor evenimente dureroase, vor subima aceste șocuri ale vieții prin crearea unor opere de artă și vor scoate suferința în afara propriei persoane prin talentul și calitățile lor artistice. Participantul la art-terapie va putea utiliza jocul cu aceeași funcție de control asupra distanțării simbolice. Evenimentul-șoc va fi astfel transpus în artefact sau în acțiunea – joc, iar trauma va fi prin urmare deplasată și medierea cu conflictul cauzal poate începe. Aristotel dialectizează cu „puterea” și „actul sau acțiunea” natura dublă a momentului. Adică vorbește despre divizibilitatea și continuitatea timpului. Mișcarea (kinesis) este actualizarea progresivă a ceea ce se regăsește în putere și trecerea la acțiune, este indicele unei imperfecțiuni, a unei lipse, a unei căutări spre realizarea a ceea ce încă nu există, realizarea Sfârșitului, ca formă-sfârșit, (eidos-télos). Astfel, omul se dezvoltă și își actualizează puterea asupra a ceea ce îl înconjoară. Iar ceea ce a creat deja și ceea ce devine în timp nu este decât rezultatul întâlnirilor pe care le are de-a lungul vieții, între ceea ce a primit la naștere și ceea ce a asimilat din mediul cu care s-a confruntat. Variabilele acestor întâlniri sunt imprevizibille și nepredictibile. Însă, după ce aceste întâlniri au avut loc, pot fi analizate doar coordonatele care au permis ca ele să aibe loc și nu invers. Evenimentul nu este un fapt ca oricare altul, este o întâmplare ce produce o ruptură în cursul obișnuit al timpului, care a apărut ca un motiv magnific pe o țesătură dată, sau ca o deșirare a urzelii inițiale, o ruptură. Astfel, orice eveniment devine o oportunitate pentru fiecare persoană, chiar dacă aceste evenimente ce apar în viața fiecăruia provoacă întrebări, mai ales legate de originea evenimentului în sine. Originea în sine a evenimentului, de obicei, rămâne însă la nivel de întrebare, iar forma pe care evenimentul a luat-o și implicațiile pe care le are acesta în existența reală devin răspunsuri implicite. Pentru că evenimentul în sine este erupția, aici și acum, a unui fapt care deja s-a produs, nu a unui eveniment ce urmează să se producă. În art-terapie, existența unui artefact, este în primul rând o prezență, cu un volum, o greutate, un obiect sau persoană animată care se impune ca fiind aici, tăcută sau sonoră, statică sau mobilă, cu miros sau fără. Devine un reper exterior, autonom și străin de cei care l-au creat. Modul în care îl primim pe artefact ca prezență efectivă și hotărâm să îl investim sau nu cu importanță și reprezentativitate personală, face parte din investirea lui cu statutul de subiect. Pentru că nu există subiect fără o minimă recunoaștere, primordială, de către un interlocutor. Această recunoaștere a artefactului ca fiind independent și autonom reprezintă primul pas în construirea triunghiului terapeutic art-terapeut – participant și artefact. Este vorba deci, de o înscriere a artefactului într-o istorie și, de asemenea, cel puțin pentru timpul petrecut în sesiunile de art-terapie, într-un grup. Apariția artefactului în art-terapie devine astfel un eveniment, diferit de oricare celelalte, conține o mare forță de destabilizare și de creație, iar faptul că participantul la art-terapie vrea sau nu să exprime ceva, faptul că face acest lucru conștient sau nu, lasă totuși să existe o anumită așteptare față de impactul apariției artefactului. Înainte ca artefactul să fi apărut, nici art-terapeutul, nici participantul la art-terapie nu știau cum va arăta acesta: ce formă sau culoare va avea, ce va reprezenta sau care va fi diferența între eventuala temă dată și rezultatul obținut. De multe ori, la apariția artefactului, acesta va fi contemplat cu mare intensitate și curiozitate. Această contemplare poate ajunge câteodată până la adorație, ca și în fața unei opere de artă. Alteori, artefactul va fi examinat minuțios, chiar inventariat ca atare: desenul seamănă cu o anumită scenă din viața reală, modelajul aduce cu liniile lucrării unui anumit artist și așa mai departe. Toate aceste urme de apartenență și asumare a artefactului în sine, cu elemente din viața reală, îl investesc pe acesta cu o apartenență controlabilă, îl pun într-o linie a evenimentelor din cotidian și reprezintă tot atâtea tentative de a-l asimila. Acest eveniment pe care îl reprezintă apariția artefactului este legat de tot atâtea încercări de a-l urmări și completa, o filiație de evenimente importante sau reprezentative pentru participantul la art-terapie.

Expresia „N-am chef, nu știu ce sau cum să fac..” se întâlnește destul de des în art-terapie, atunci când participantul este invitat să creeze. Dacă totuși, evenimentul apariției artefactului are loc, artefactul în sine nu este el cel care a stat la baza apariției sale. Artefactul nu s-a produs singur, este rezultatul unor acțiuni ale unei persoane. De altfel, odată conceput, artefactul nu se va transforma singur și nici nu va avea o dezvoltare proprie, propriul principiu, arkhe, care pentru Aristotel conduce omul la realizarea și contemplarea sa, deci nu va fi în niciun caz „cauza și efectul lui însuși”, cum spune Kant. Revenim astfel la ideea inițială că artefactul nu s-a creat singur. Dar apariția lui poate deveni un eveniment, adică e nevoie ca el să existe pentru a provoca sau nu o manifestare. Astfel, doar un artefact existent poate fi investit de către o persoană în ceva valoros și semnificativ, adică un eveniment. Această investire a artefactului cu valoare evenimențială conține și sensul de „a veni”, de „a sosi” și de „eventual”, adică eventualitatea. Astfel, artefactul poate apărea sau nu, el se poate prezenta ca un eveniment celor din jur, ceea ce îi va oferi o existență, sau acest lucru poate să nu se întâmple. El poate fi fără a exista efectiv, așa cum se întâmplă în cazul ideilor ce nu sunt niciodată concretizate sub forma unor reprezentări exterioare. Chiar dacă în mintea participantului la art-terapie există o proiecție a ceea va apărea pe post de artefact, nu trebuie uitat că orice eveniment, chiar pre-programat, aduce cu sine neprevăzutul și conține elemente aleatorii, care pot deveni elemente destabilizatoare.

De fapt, în cadrul acestei stări de destabilizare, ce apare odată cu momentul întâlnirii cu artefactul, se trăiește primirea acestuia. Tot atunci se produce acceptarea faptului că o parte din cursul existenței este modificată de apariția acestui lucru exterior aparent necunoscut, dar care conține toată investiția afectivă conștientă sau nu a celui care l-a creat. Prezența sa în lume este în primul rând conștientizată de cei din jur, dar, în cazul art-terapiei, artefactul nu are scopul de a place sau de a exprima într-un mod artistic ceva, așa cum este definită opera artistică în estetică, ci de a facilita apariția evenimentului ca o conștientizare a reprezentativității artefactului pentru cel care l-a creat. În niciun caz nu poate fi vorba de o regresie provocată de confruntarea cu artefactul, dar conștientizarea valorii artefactului se poate realiza printr-un recul și o distanță ce situează conștiința de sine ca o unitate separată și analitică, similară cu stadiul de oglindă. Henri Wallon este primul care a utilizat această noțiune, referindu-se la un stadiu din dezvoltarea copilului, iar Lacan a reluat această expresie pentru a indica perioada din dezvoltarea copilului – între 6 și 18 luni – în cadrul căreia se folosește de oglindă pentru a-și unifica propriul corp. Pentru Lacan, acest stadiu este momentul în care se formează funcția de subiect, „eu-ul”, care nu poate să apară decât prin prezența celuilalt. La fel ca în cazul confruntării copilului cu imaginile reflectate de oglindă, creatorul artefactului se confruntă cu un lucru exterior lui, dar care îl reprezintă într-un mod subtil sau evident. Uneori, însă, o realitate nedorită, evidențiată de artefact poate fi redusă – așa cum spune Boece, vorbind despre hazard – la : „un eveniment neașteptat, rezultat din cauze confluente”? Pot apărea artefacte pe care participantul la art-terapie le consideră ca fiind „accidente”. Prin verbalizarea „nu îmi spune nimic”, ”nu seamănă cu nimic și cu nimeni”, apare în primul rând o formă de respingere a artefactului și a refuzului de a-l recunoaște. În subsidiar, poate fi vorba chiar de o imposibilitate de a se confrunta cu artefactul, implicit de o incapacitate de a-l accepta ca fiind reprezentativ.

Totuși, artefactul se află aici și acum, iar prezența sa interoghează și obligă: ce este el? Care este rolul său și încotro se va îndrepta? A apărut ca un rezultat al acțiunii comune a cuplului terapeutic – art-terapeut și participant – sau ca un rezultat al timpului alocat destinderii prin manipularea materialelor sau a ideilor? Acest eveniment ar putea părea că se înscrie într-o ordine a naturii, două persoane acționează asupra unor materiale sau idei prin capacitatea creativă a cel puțin unuia dintre ei, iar la finalul acestei activități apare un artefact. Artefacte apar în fiecare zi, este un lucru ce ar putea părea banal. Dar în art-terapie, apariția unui artefact – indiferent că e un obiect sau o acțiune – nu este deloc banală. Acest eveniment se înscrie într-o istorie de cooperare între art-terapeut și participant, iar apariția unui artefact rezultat din această cooperare irumpe în lumea din jurul celor doi. Artefactul impune celor de față la apariția lui să asume responsabilitatea imperativă ce se integrează în timpul și mintea celor de față: în timpul sesiunilor de art-terapie vor fi încurajate mai ales aceste momente privilegiate de întâlnire și confruntare a creatorului cu artefactul pe care l-a produs.

Acești creatori pot fi uneori considerați ”narcisiști”, deoarece ei vor fi mai importanți decât artefactul, etapele prin care aceștia trec sunt mai importante decât rezultatul final. În această nuanță constă diferența între scopurile estetice ale artei și cele terapeutice ale art-terapiei. Centrarea pe propriile idei și sentimente poate da impresia că participantul la art-terapie este egoist, fără scrupule, că ar avea o anumită indiferență față de artefact. Dar manifestarea părerilor personale și exteriorizarea acestora poate avea loc în timp, fără a fi vizibilă imediat, la fel cum confruntarea poate avea loc imediat, în cadrul aceleiași sesiuni de art-terapie în care artefactul a fost creat. Faptul că reacțiile în fața artefactului și confruntarea cu acesta nu generează o reacție imediată, nu trebuie să ridice întrebări legate de posibile lipsuri profunde pe care le-ar fi trăit participantul. Eroarea care poate apare în cadrul art-terapiei se referă la tendința de a interpreta rezultatul, artefactul, ca fiind un obiect supus psihanalizei. Acest lucru poate și este practicat în anumite școli de art-terapie, dar interpretarea artefactului este anunțată în prealabil. Lucrarea de față nu are ca subiect această direcție a art-terapiei, ci pe cea care impune procesul creativ ca fiind terapeutic.

Nu putem judeca lipsa de reacție la apariția artefactului. Pentru că suntem convinși că non-perceperea celuilalt, atunci când ea este recurentă, vine din faptul că într-un moment crucial al istoriei lor personale, observarea și recunoașterea în profunzimea propriei persoane a lipsit. Iar rezultatul muncii lor se poate, ca la un moment crucial, să nu fi fost apreciat. Tocmai pentru că apare chestionarea etică referitoare la asumarea artefactului, se pune problema: dacă cel care l-a creat nu îl poate asuma sau recunoaște ca aparținându-i, ce se va întâmpla cu artefactul? În sarcina cui cade să îl păstreze? În această situație, cade în sarcina art-terapeutului să se asigure că artefactul rămâne disponibil pentru participant, în cadrul spațiului alocat art-terapiei, că numai la cererea și cu acordul participantului, artefactul poate avea altă destinație, poate suferi transformări sau distrugeri. Grija față de artefact este necesară, tot ca demers terapeutic și ca subiect de reflectare și dialog între participant și terapeut, grijă ce nu este întotdeauna necesar a fi subliniată, deoarece poate apărea ca o acțiune firească. De ce ? Pentru că fiecare creație care apare în lume face apel la această responsabilizare într-un mod natural.

Tocmai de aceea, în art-terapie se ia în considerare faptul că:

A creea nu înseamnă numai a începe să muncești. Înseamnă a te lăsa muncit, lucrat în gândirea conștientă, preconștientă și inconștientă […] Corpul artistului, corpul lu real, corpul lui imaginar, corpul lui fantasmatic sunt prezente […] țesând urme, locuri, figuri în trauma operei sale.

Pregătirea pentru art-terapie

Lectura lui Claude Romano aduce lămuriri asupra relației necondiționate a evenimentului cu timpul. Evenimentul este ”cel care face istorie”. Dacă abordăm astfel apariția artefactului, ca pe un eveniment, acesta nu este un eveniment istoric, în sensul larg al cuvântului, ci devine un eveniment în istoria personală a participantului la art-terapie. De fiecare dată când ne aflăm în prezența unui artefact rezultat într-o sesiune de art-terapie, ne aflăm în prezența nașterii unui posibil moment important în istoria personală a unui om. Acest obiect sau eveniment, creat de către participantul la art-terapie este aici și acum, își are originile într-un trecut al participantului la art-terapie și țintește spre viitor prin însăși existența sa. Prezența artefactului provoacă și o mirare filosofică pe mai multe nivele: mirarea umană în fața unui artefact creat în comun și reprezentativ pentru participantul la art-terapie, misterul apariției artefactului ca un eveniment în istoria personală, a faptului că din nimic altceva decât sufletul participantului la art-terapie și asistența art-terapeutului, a apărut un obiect sau o acțiune care până atunci nu exista. Procesul art-terapeutic prin care artefactul apare în lume devine astfel un eveniment. Dar acest eveniment, care provoacă prezența artefactului, introduce un nou episod în viața a cel puțin două persoane, participantul și art-terapeutul. Astfel, adjectivul ”filosofic” adăugat evenimentului este constituit de prezența noii reprezentări, la care nu ne așteptam, ca fiind altceva decât un ”proces natural, firesc și predictibil”. Toate întrebările ce apar odată cu artefactul ne conduc la filosofie, la căutarea înțelepciunii în raporturile noastre cu el și cu lumea. Astfel, însăși apariția artefactului duce la instituirea unui raport între ființă – participant și timp. Pe lângă acest raport între ființă și timp, există și un raport cu interacțiunile ce au stat la originea apariției artefactului. Mai ales asupra acestor interacțiuni și corelări ne vom opri în continuare. De fapt, în art-terapie, oricare ar fi referințele culturale, apariția artefatului este însoțită de un ritual simbolic – aparținând terapiei – și de etape de prelucrare – specifice procesului artistic creator. Aceste ritualuri sunt strâns legate de referințele sociale ale fiecărei culturi. În acest sens, foarte multe reacții în fața artefactului sunt dintre cele mai diverse: de la ezitare la mândrie, de la culpabilitate la dorința de a împărtăși, de la dorința de a distruge și a șterge, la dorința de a oferi, de la generozitate la meschinărie.

Dar, ”știința nu gândește” și toată dimensiunea simbolică ce este cuprinsă în art-terapie este luată în considerare în demersul terapeutic. Reprezetarea oferită de obicei în psihanaliză – aceea că sub cenușă mocnesc tăciunii, gata să aprindă focul la prima adiere de vânt – este reprezentativă.

Filosofia art-terapiei

În fața întrebării de ce ne naștem, filosofii au adoptat atitudini dintre cele mai diverse.

Vom explora câteva, tocmai pentru a evindenția plasarea participantului în art-terapie, ca fiind un demers de renaștere personală prin producerea de artefacte reprezentative.

La întrebarea de ce să ne naștem, Anaxagora ar fi răspuns: ”Pentru a observa soarele, luna și stelele.” Dacă ar fi vorba despre opinia lui Kant sau a Hannahei Arendt, accentul s-ar pune pe poziția pe care o avem noi față de lume, pentru a permite ca ceva nou să apară în lume. Hannah Arendt pune accentul pe conștietizarea importanței acțiunii de a se naște, ca și cauză a existenței omului și ca motor al reînnoiri vieții. Iar Kant se referă la strigătul nou – născutului ca la semnul imediat al luptei ce rezultă din opoziția libertății cu natura. Kant dă țipătului nou-născutului sensul unui protest în fața descoperirii unei lumi, a unei naturi pe care acesta o trăiește ca fiind amenințătoare. Pe de altă parte, pentru Kant, prezența umană este necesară pentru că ”fără om, creația, în întregul său, ar fi un deșert”.

Cioran ne vorbește depre nefericirea de a ne fi născut, sau, mai malițios, despre ”inconvenientul de a se fi născut ”. Pentru Hegel, însă, lucrurile nu stau la fel, de fapt acesta interpretează strigătul de la naștere ca un imperativ către toată lumea și în primul rând adresat mamei sale : « În sfârșit născut!» . Pentru el, dezvoltarea spirituală a sufletului uman se derulează de-a lungul a trei momente. Primul constă în interiorizarea naturii în om, în dimensiunile sale cosmice, telurice și geografice. Al doilea moment este un moment delicat, în care pot apărea situații de dezordine și conflicte ce pot conduce la nebunie, pentru că este momentul în care omul se trăiește pe sine ca un fel de prezență în sine a naturii. Perioadele de transformare importante ale corpului ca pubertatea sau sarcina, boala sau bătrânețea ar putea, tocmai pentru că natura își spune cuvântul, să creeze stări de fragilitate psihică ce ar putea evolua către patologii. Aceste sentimente au legătură cu starea de alienare, de uitare de sine în fața naturii, de pierdere a reperelor legate de propria identitate și de lumea reală. De aici apar și tentativele unora de a eradica pe cât posibil "natura” operei naturii în om, de exemplu prin crearea în romanele de science-ficition a unor personaje cu caracteristici fizice și mentale total opuse omului. Această nevoie de a crea personaje, ascunde o anumită frică de ”natural”. Această frică de ”natural” este o frică de ceea ce e viu, pe care o putem traduce mai simplu printr-o frică de viață, frică de real și sânge, cu riscurile sale legate de suferință, de fericire și de dispariție. Dar nu trebuie să ne oprim din analiză și să așteptăm cel de-al treilea moment despre care vorbește Hegel și anume acela în care natura redevine spirit:

Spiritul vine din natură. Scopul naturii este de a se ucide ea însăși și de a rupe coaja momentului imediat, al sensibilului, de a se consuma prin foc ca o pasăre phoenix, pentru a renaște tânără din această experiență ca spirit. Natura a devenit pentru ea însăși Celălaltul său, pentru a se recunoaște la întoarcere ca Idee și a se reconcilia cu ea însăși.

Pentru a reveni la Hegel, există spiritul natură, Naturgeist, o natură care este deja subiect, un spirit-natură pe care îl numește sufletul natural, pentru a-l distinge de sufletul spiritual. Pentru a spune altfel, sufletul este interiorizarea naturii. În structura sufletului se integrează astfel arta, pentur că este o cale firească de comunicare, pentru că cele mai multe g

Nduri au reprezentare vizuală, a realiza artă, ajută la eliberarea tensiunilor și unele lucruri sunt mai ușor de „spus” prin artăSistematizarea punctelor de plecare, disciplinelor de referință, planurilor de reflecție, metodelor și procedeelor din artă folosite în art-terapie a fost centralizat de Karl Heinz Menzen în Grundlagen der Kunsttherapie, în 2001:

Prin urmare, din toate curentele și influențele ce se regăsesc în art-terapie, rezultă că atât poesis-ul cât și catharsis-ul sunt instrumentele și referințele de la care se pornește în explorarea și echilibrarea sufletului la nivelul participantului la art-terapie.

Dificultăți în exprimarea sentimentelor

Dacă procesul de luare a formei este prezentat voalat la Kirkegaard și într-o anumită măsură și la Platon, care consideră despre corp că este mormântul sufletului, pentru cei care practică art-terapia, corpul este un revelator al gândirii și un motor al creației.

Iar în acest punct, suntem mai aproape de Hegel, pentru care natura și spiritul au un raport dialectic și sunt legate strâns. Astfel, corpul și materia corpului conțin o spirtualitate, într-o manieră de nedisociat, cu nuanțe ce contribuie la singularitatea fiecărei ființe umane. În acest sens, se poate întâmpla ca manifestările acestui proces de spiritualizare să aibe loc, fie prin ”erorile naturii” – leziunile neurologice – fie prin disfuncții metabolice sau somatice, ce maschează și limitează transformările ce au loc. De exemplu, în cazul copiilor victime ale neglijării sau abuzului, abandonului sau expuși în mod repetat la carențe, aceștia pot avea întârzieri în ajungerea la stadiul de subiect ce se află în tensiune și în legătură cu lumea. Există situații când participantul la art-terapie se manifestă ca și cum ar vrea să placă celor din jur, gesturile și acțiunile sale sunt reflexia a ceea ce cred ei că ar trebui să arate lumii. Aceștia renunță de fapt la prezența propriului subiect – pentru a plăcea, de frica eventualelor represalii, ca reacție la constrângere sau chiar ca o formă de manipulare. La fel se poate întâmpla și cu persoanele nesigure, hipervigilente, suspicioase sau angoasate. Aceștia preferă să își ascundă personalitatea ca între două paranteze și să joace un întreg scenariu personal fantasmat, tocmai pentru a menține un aparent echilibru. La nivelul corpului, apar manifestări de crispare, tensiune sau înțepeneală, iar la nivelul acțiunii psihice, la fel, are loc o anumită rigidizare. Iar noi ne arătăm mirați de violența și acuitatea conștiinței unui anume Antonin Artaud care spune că este condus și devorat de spiritul care îl locuiește, ”care se hrănește cu propriul corp ca și un demon.” Descrie cu o acuitate extraordinară această prezență a spiritului care lucrează în el. Conflictul intim produce o intensă suferință și îl conduce spre nebunie, într-o luciditate extremă, legat de contopirea derizoriului, conveniențelor, ipocriziei, a tot ce nu este viață, ca și cuvântul scris care e pentru el întotdeauna înainte de orice, după sau alături de evenimentul viu. Or, viața spiritului se relevă a fi imediată în art-terapie, atât prin mișcarea corpului cât și prin interacțiunea pe care o are persoana cu amorful sau cu ideile, tocmai pentru că arta folosită în terapie face referire directă la forța culturii participantului la art-terapie. Această concluzie este susținută și de Burckhardt atunci când spune despre cultură că este :

[…] procesul cu mii de fațete, prin care activitatea elementară și naivă a rasei se transformă în cunoaștere reflexivă și, în stadiul cel mai înalt, ajunge la știință și filosofie, și în final la știință pură. Forma exterioară pe care o îmbracă cultura în raport cu statul și religia este societatea.

Nevoia de exprimare, etapele de tranziție spre creație

Corpul este gândire și observarea limbajului nonverbal al participantului la art-terapie confirmă acest lucru. Atunci când în cadrul art-terapiei există condițiile favorabile exprimării, spiritul și corpul au șanse să se acordeze și să funcționeze ca un tot unitar.

Primirea participantului la art-terapie, grija și atenția acordată acestuia și încurajarea exprimării prin mijloace artistice sunt condițiile de bază pentru atingerea obiectivului terapeutic stabilit inițial. De aceea, vom îndrăzni să utilizăm termenele de contemplare și bucurie pentru a descrie ceea ce ar putea resimți persoanele care acordă atenție procesului în art-terapie. Aici ne referim la persoanele care intră în contact cu art-terapia ca proces – art-terapeutul și participantul, la cei care au șansa să asiste la procesul prin care trece participantul la art-terapie – art-terapeutul, participanții la sesiunile de grup, atunci când e cazul și echipa pluridisciplinară. Această contemplare, această mirare este îmbogățită de interacțiunile regulate care au loc între art-terapeut, participant și artefact : schimburi de priviri, schimburi verbale, interacțiuni tactile, intervenții asupra materialului amorf, reacții la emoțiile celorlalți, atenția acordată de către art-terapeut bunăstării și confortului participantului. Referitor la motricitatea implicată în procesul art-terapeutic, principiul explorării concentrice se aplică în majoritatea tehnicilor de lucru. Or, așa cum Bergson remarca :

E vorba despre mișcare ? Inteligența nu reține decât o suită de poziții : un punct deja atins, apoi un altul, apoi încă unul. […] Prin tranziție își întoarce privirea. […] Acțiunea noastră nu se exerseasă comod decât asupra unor puncte fixe; inteligența noastră caută deci fixitatea.

Această mișcare nu este fără consecințe, pentru că mișcarea, ca și durata, are o continuitate indivizibilă. Iar participantii la art-terapie sunt ajutați să treacă de la o abordare tactilă instinctivă către o abordare tactilă ce investește amorful. Această conștientizare, ce are loc în cadrul art-terapiei, nu îi conduce către o dezvoltare a abilităților artistice – iar atunci când e cazul, aceasta este doar o consecință a exercițiului – ci către o evoluție fluidă, ce consolidează și oferă unghiuri diferite pentru explorarea propriei persoane și a lumii exterioare.

Participantul la art-terapie este stimulat să creeze și să se exprime prin artă, susținut în demersul art-terapeutic de către art-terapeut. În cadrul acestui proces de exprimare și consolidare în primul rând al stimei de sine, se pot observa evoluții ce țin strict de capacitatea individuală a participanților. Condiția de a le asigura securitatea materială și mediul securizant tocmai pentru a facilita exprimarea, este una din premisele de bază pentru ca această evoluție să poată avea loc. Încercările și repetiția acțiunilor specifice art-terapiei creează o infinitate posibilă de experiențe, de elanuri creatore, de puneri în tensiune a universului interior cu lumea exterioară. În găsirea drumului specific individual, fiecare participant își va găsi propria cale de exprimare și forma cea mai potrivită de exteriorizare. În art-terapie devine foarte evidentă răsturnarea principiului de precursor, adică un precursor nu devine un precursor decât atunci când este urmat de ceva sau cineva, a posteriori. Dar în momentul în care participantul creează ceva, un artefact, el este primul care intră în contact cu acesta. Avem în noi acest sens către evoluție și creație, încă din momentul din care ne naștem. Concepția educativă și pedagogică va fi modificată în funcție de cum considerăm timpul – ca pe un aliat – de modul în care lucrează fără încetare cu forme și aparențe mobile și schimbătoare, sau ca fiind compus din puncte succesive pe care ne grăbim să le atingem unul după celălalt. Această grabă de a trece prin timp are la bază mai ales angoasa de a nu trăi totul și asta ne determină să trecem peste momente importante. La acest gen de presiuni este supus omul contemporan și acestea iau forme dintre cele mai diferite. Începând cu obligativitatea de a se integra într-un model comportamental și o regulă socială. La această presiune exterioară se adaugă și nevoile omului – de a evolua dincolo de starea actuală, de a-și dori din ce în ce mai mult, de a-și dori ca totul să se întâmple mai repede sau mai devreme decât e firesc. Or, această atitudine poate genera tulburări, se ajunge la o cursă contra cronometru, ce are, ca premiu final, tocmai trăirea vieții în sine. Dacă se ajunge la o astfel de presiune, echilibrul biologic se strică iar ritmicitatea vieții fizice își arată imediat sincopele, prin somatizări. Dar, în cazul separării participantului de artefact, nu se va ajunge la o angoasă sau frică de abandon, tocmai pentru că participantul dispune de artefact. Este responsabil de el și îi decide soarta. După ce întâlnirea și confruntarea dintre participantul la art-terapie și artefact au avut loc, se poate observa cum corpul urmează mișcarea pregătită anterior de gândire. Deoarece corpul este mijlocul de expresie și transmitere a gândurilor, art-terapeutul va fi capabil să ”citească” procesul de gândire și conceptualizare la nivelul participantului, mai ales prin limbajul nonverbal. În mod normal, toate aceste semnale ale corpului pot fi bulversante pentru un om obișnuit, dar art-terapeutul ar trebui să aibe capacitatea și mai ales competența de a vedea semnalele non-verbale pe care corpul participantului le transmite. Atunci când verbalizarea este aproape imposibilă sau aceasta se face cu greutate, prin interpretarea limbajului non-verbal, art-terapeutul poate să prevadă posibilitatea apariției unei angoase sau a unei depresii. De aceea, asigurarea confortului participantului și a unei atmosfere creative este cu atât mai importantă. Pentru că, odată confortul asigurat, participantul va putea să se lase implicat în demersul creativ, să înțeleagă corect valorizarea, încurajarea, aprobarea și chiar să ajungă la împărtășirea cu art-terapeutul sau cu grupul de art-terapie a sentimentelor pe care le trăiește în timpul sesiunilor de art-terapie. În acest punct al lucrării amintim iimaginea pe care Duchamp o propune atunci când vorbește despre artist. La fel, participantul se pregătește să intre în spațiul terapeutic, intră în zona cathartică a creației și arta îi oferă gidarea necesară în „labirintul de dincolo de timp și spațiu, își caută drumul către o poiană” de confort, din care să își poată regăsi drumul către libertate.

Când vorbim despre sufletul omului, de obicei avem o reținere, tocmai pentru că avem tendința de a proiecta propriile așteptări și temeri într-o astfel de discuție. În art-terapie, tocmai acest material personal este interesant de obținut, pentru că de la el se poate porni în explorarea universului sufletului participantului.

”Dar, mamă, viața e infinită!”, zice un copil pentru a-și consola mama care a pierdut un apropiat. Faptul că, ființa umană are, încă de la naștere, o viață fizică și una spirituală, era cunoscut încă din antichitate. Socrate a spus deja că omul știe de la naștere ce este absolutul. Viața sa, care se derulează și în care învață lucruri, nu este făcută, pentru Socrate și Platon, decât din reminescențe. Omul își amintește de lumea Ideală, are dreptatea, egalitatea, frumosul și adevărul în el.

În consecință, dacă avem această cunoaștere dinainte de a ne naște și dacă ne-am născut cu ea, vom cunoaște dinainte de a ne naște și născându-ne, nu numai egalitatea, ce e mare și ce e mic, dar și toate noțiunile de acest gen ; pentru că ceea ce spunem aici nu se aplică mai mult egalității decât frumosului în sine, binelui în sine, dreptății, sfințeniei, și asupra a tot ceea ce noi marcăm cu ștampila absolutului, fie în interogări, fie în răspunsuri care suscită discuția, în așa fel încât ar fi trebuit ca noi să fi avut cunoștință de toate acestea dinainte de a ne naște.

E tulburător să vedem cum, sub ochii noștri, oamenii trec prin etapele devenirii către statutul de om drept și virtuos. Prin repetiția mișcărilor și a situațiilor, prin învățarea progresivă a unor gesturi și ritualuri, prin înțelegerea faptului că pot acționa asupra lucrurilor, asupra oamenilor și asupra situațiilor cu care se întâlnesc sau pe care le provoacă, viitorul om drept are șansa de a înțelege regulile cetății și de a participa la viața acesteia. Observarea participantului la art-terapie, în cadrul securizant al sesiunii de art-terapie, semnifică și a fi martor la inteligența pusă în acțiune, la conțtientizarea experiențelor acumulate, care odată integrate, devin instrumente pentru a descoperi altceva și așa mai departe. Observarea, mai ales a copiilor, în relație cu artefactul devine o modalitate de a constata în ce măsură există gesturi de consolare și solicitudine față de ceilalți, tocmai pentru că artefactul este investit cu viață. Aceste semne sunt deja premizele empatiei și a unei comuniuni de emoții. Conceptele contemporane de atenție și despre teoria spiritului (Baron Cohen, 1995) arată că de foarte devreme, omul este capabil să acorde atenție celuilalt și să se confrunte cu atenția acordată lui de altcineva. Atitudinile juste sau injuste ale adulților în legătură cu copiii, de exemplu, provoacă la rândul lor calm și siguranță sau nervi și agresivitate. Astfel, spiritul asimilează și înțelege la viteze diferite ce se întâmplă în jur de-a lungul întregii vieți, în funcție de vârsta la care se întâmplă acest lucru, de capacitatea fiecăruia și de mediul mai mult sau mai puțin propice pentru ca această înțelegere să poată avea loc.

Reminescență, încăpățânare sau repetiție ?

După reflectări, meditări, chestionări, perplexitate și observarea directă a participantului la art-terapie, ne vom opri asupra tezei lui Kierkegaard. Nu, viața nu este doar reamintire, reminescență, ea reprezintă doar ocazia unor posibile reminescențe, ea este mai mult reluare decât repetiție. Viața, prin repetare, se actualizează. Merge înspre înainte. Tocmai acest sens este oferit de Kierkegaard, conform traducerilor. El numește această repetare ca fiind o repetiție sau o reluare. Preferăm termenul de reluare, pentru că introduce noul, conține, ca și în muzică, ideea de început nou, cu nuanțe, pe cînd termenul de repetiție, ca și cel de reproducere, evocă ideea de identic, la fel. Dar ființa vie nu se reproduce niciodată în mod identic, chiar și clonele nu respiră același aer. În croitorie, de exemplu, prin reluare se încearcă perfecționarea unui obicet de îmbrăcăminte sau ameliorarea anumitor elemente, cum ar fi un nasture descusut sau refacerea unui tiv. Dacă citim o carte și reluăm lectura după un anumit moment, putem spune că ne reluăm lectura, o continuăm. Reluarea face parte astfel dintr-o continuitate. ”Viața vrea viață” susține și Levinas, acolo este misterul, dar ea nu este niciodată la fel. Putem demonstra acest lucru prin propria noastră viață, iar această diversitate face și subiectul ființei la Aristotel. Există o continuitatea a identității persoanei la Socrate și doar aparența este cea care se schimbă, prin maturizare.

Dialectica repetiției e simplă, pentru că ceea ce se repetă, a existat anterior, altfel nu ar putea fi repetat ; dar tocmai faptul de a fi existat deja este cel care dă repetiției caracterul de noutate. Când Grecii spuneau că orice cunoștință este reminescență, ei înțelegeau prin asta tot ceea ce a fost ; iar când spunem că viața este o repetiție, spunem : viața care a fost deja devine actuală.

Dar, așa cum descrie și Kierkegaard, există repetiții care scapă controlului, pe lângă cele la care ne așteptăm. Există repetiții dezagreabile, cum ar fi cele legate de condițiile dure ale călătoriei cu caleașca, despre care povestește Kierkegaard. La fel cum există și repetiții agreabile și căutate cum ar fi aceea de avea ”pâinea de fiecare zi”. Aceste repetiții ne servesc drept repere și contribuie la menținerea continuității lumii. ”Esențial este ca fiecare lucru să se producă la timpul dorit.” Condițiile de bază legate de cadrul securizant al timpului, spațiului și persoanelor permit participantului la art-terapie să își creeze și recreeze, de câte ori are nevoie, o stare propice exprimării, iar în cazul art-terapiei, o star epropice exprimării prin artă. Scopul acestui cadru este acela de a-l susține pe participant să dezvolte mecanisme de echilibrare și găsire a unei armonii între universul său interior și cel exterior. Dar, cum această armonie poate dispărea odată cu terminarea sesiunii de art-terapie, cadrul oferit este, de asemenea, și ”o himeră”, o iluzie ce a servit drept strat protector. Despre existența acestui cadru protector e important să știm că el există și poate fi regăsit de fiecare dată, la nevoie. Predictibilitatea cadrului securizant creează și o așteptare a repaosului, o pauză ce urmează un mers natural al vieții și care își pierde fiabilitatea brusc. Lumea se schimbă. Lumea este în mișcare, ne spune Heraclit. ”Nu ne scăldăm de două ori în același fluviu.” Și, totuși, fluviul este același, de aceea Kierkegaard scrie puțin mai departe: ”Repetiția este și inițiază o transcendență.” Experiența practicii în art-terapie conduce art-terapeutul spre întâlniri și confruntări cu o multitudine de persoane și spre împărtășirea cu ele a unor momente de viață și istorii personale. Atenția acordată problemelor cu care se confruntă participanții la art-terapie poate scoate la iveală discursuri mai mult sau mai puțin coerente, angoase și suferințe. Bernanos a scris o adevărată tiradă, pe cât de adevărată, pe atât de dură, despre situațiile umane. Iar, câteodată, ne reamintim de fraza lui Baudelaire: ”Am mai multe amintiri decât dacă aș fi avut o mie de ani.” Art-terapeutul simte uneori trecând asupra sa toată această greutate a vieților cu care s-a întâlnit, ale acestor generații ce se succed și se repetă, cu dramele lor, într-o manieră ireversibilă și inexorabilă. Aceste momente pot fi foarte greu de purtat de unul singur. Sunt rare, pentru că de cele mai multe ori art-terapeutul este implicat în acțiune iar în timpul acțiunii își pune doar întrebarea ce trebuie făcut pentru ca sesiunea de art-terapie să aibe succes. Adesea, prezentul este protector, inclusiv pentru art-terapeut. De multe ori, la plecarea din locul în care a avut loc o sesiune de art-terapie, profesioniștii își iau câteva minute de pauză, de calm, într-un parc de preferință, pentru a lăsa emoțile de peste zi să se așeze în matca lor firească. Și acest timp se dovedește a fi benefic, ca o regenerare, gândită prin prisma a ceea ce s-a întâmplat peste zi, ca o modalitate de face loc pentru ceea ce va urma să se întâmple mai departe. Adeseori, aceste momente sunt asociate cu un lux, luxul timpului pe care profesionistul și-l acordă pentru a revizui, a regândi lucrurile, a visa chiar, pentru a scrie, pentru a reflecta asupra a ce s-a întâmplat azi sau ieri. Acest timp personal al art-terapeutului reprezintă și un posibil timp de transmitere mai departe… Acest timp necesar pentru a trăi, timp ce trebuie neapărat câștigat, dar care nu este dat oricui. Astfel, art-terapeutul poate deveni o mărturie la evoluția celorlalți și își alocă un spațiu de libertate proprie, un spațiu de solitudine fecondă ce devine indispensabil pentru a se putea ocupa de celălalt. Majoritatea participanților la art-terapie au la finalul ședinței o privire mirată, combinată uneori cu mândrie și curiozitate, ce este strîns legată de raportul pe care îl au cu artefactul. Mulțumită acestei preocupări față de lume, prin artefactul pe care l-au produs, această grijă pe care o au față de el, participanții sunt în poziția în care își rezolvă cel mai adesea ”propria istorie în mișcare”. De multe ori, acest moment este ocazia în care s-ar putea ca participantul să adreseze întrebări directe sau implicite, pe care art-terapeutul trebuie să le decripteze sau să le descopere. Sau, atunci când se lucrează în grup, artefactul poate provoca mirarea, stupoarea sau ironia celor din jur. Nu este oare această situație o cale de a descoperi, pe care o partajăm cu ceilalți? Numeroase tradiții fac referire la repetarea situațiilor de viață de-a lungul generațiilor, indiferent că e vorba de ciclul reîncarnărilor din budism sau hinduism, până la atingerea Luminării sau Nirvanei la budiști. Mai aproape de noi, în tradițiile occidentale, psihanaliza a evidențiat faptul că ființa umană are tendința de a repeta evenimente, situații, comportamente, uneori chiar drame ce au fost trăite de părinți sau străbuni, cu scopul de a le rezolva și de a tinde spre libertate.

Nietzsche a punctat foarte bine acest aspect, atunci când a scris:

Supraviețuirea părinților. – Disonanțele nerezolvate în raporturile de caracter și de spirit ale părinților continuă să rezoneze în copilul lor și formează istoria interioară a suferinței acestora.

Heidegger reia această temă vorbind și el despre repetiție și despre replică, ca despre ”o rezolvare în mișcare”, iar art-terapia împărtășește acest punct de vedere. De fapt, din practică s-a observat că anumiți părinți, participanți la art-terapie, într-un anumit moment de conștientizare, încep să vorbească despre copilăria lor: ”Am fost maltratat, nu vreau să repet ce mi s-a întâmplat mie, cu copilul meu”. Încep să vorbească pentru că simt cu îngrijorare că sunt la punctul în care ar putea reproduce asupra propriului copil un model de comportament pe care l-au trăit ei înșiși. La astfel de situații, art-terapia oferă soluții de adoptare a noi comportamente sau există soluția consilierii psihologice sau a psihoterapiei, către care pot fi direcționați. Tocmai pentru că există această dorință profundă de schimbare, aceștia au nevoie de un terț extern care să le recentreze noul comportament și să le ofere posibilitatea de a înțelege ce se ascunde în spatele unor conduite.

Întâlnirea cu participantul în art-terapie

În fața participantului la art-terapie, ca eveniment filosofic, această întâlnire este cea care provoacă o întreagă chestionare. În primul rând apare mirarea filosofică, tomazein, care comportă două aspecte, un aspect de vrăjire versus cel de angoasă-ură. Acest moment de suspensie și de vertij, din momentul întâlnirii, poate crea un sentiment de exaltare și de bucurie care poate fi exteriorizat sau nu de către participant. La nivelul art-terapeutului, însă, această întâlnire poate fi un moment de angoasă și reacție la turbulențele și bulversările pe care le provoacă prezența participantului. În cazul lucrului cu grupuri, pot avea loc întâmplări tumultoase, ce dezordonează și tulbură mai ales ordinea lucrurilor, iar apariția art-terapeutului poate constitui un eveniment pentru un grup de participanți, cum ar fi un grup format din 7 copii ce vin dintr-un centru de protecție sau plasament. Rezolvarea dificultăților anterioare întâlnirii cu art-terapeutul poate duce la acceptarea și înțelegerea intențiilor acestuia și contribui activ atât la stabilirea unui curs mai armonios al relațiilor intra-grup cât și la nivelul evoluției individuale a fiecărui membru din grup. După depășirea acestei întîlniri, art-terapia este cea care poate aduce mai mult echilibru în viața participanților, ajută la metabolizarea problemelor prin soluții oferite sau descoperite de-a lungul sesiunilor de art-terapie, sprijină transformările ce au loc atât asupra artefactului cât și asupra participantului, contribuie la restabilirea unui curs de viață mai echilibrat decât cel dinaintea întâlnirii ce are loc în cadrul art-terapiei. Platon a spus că mirarea stă la originea filosofiei. Mirarea se naște în fața spectacolului lumii și ea e cea care ne ”incită să studiem universul întreg. Din această mirare s-a născut pentru noi filosofia, cel mai prețios dintre bunurile pe care zeii le-au acordat rasei muritorilor.” Or, iată că apar numeroase întrebări în jurul apariției participantului la art-terapie: prezența sa ridică întrebări, reacții ce acoperă tot repertoriul, de la violențe sub toate formele sale, la bucuria și plăcerea de a fi împreună până la vrăjirea în fața lumii dezvăluite de participant, prin artefactul pe care îl produce. Privite și analizate din exteriorul triunghiului terapeutic participant – art-terapeut – artefact, aceste emoții și sentimente pot alterna de la o întâlnire la alta, uneori chiar în cadrul aceleiași întâlniri. Toate aceste emoții și treceri de la o stare la alta îl implică pe participant și au asupra sa o influență directă. Rolul art-terapeutului este acela de a-l susține în confruntarea cu aceste stări și situații, uneori contradictorii. Pentru Aristotel, tocmai mirarea este cea care îi împinge pe oameni să filosofeze:

Pentru că […] ei se miră, în primul rând, de lucrurile de care se lovesc; abia apoi se îndepărtează de acele lucruri și își pun întrebări legate de fazele lunii, despre mișcarea soarelui și a astrelor și, abia la sfârșit, despre nașterea întregului univers.

Dacă astăzi lumea astrelor nu mai este aceeași de când omul a pășit pe lună, și de când un voal de lumină privează locuitorii orașelor de magia și claritatea stelelor, în lumea noastră – uneori mult prea mică – suntem cu toții supuși mirării. Sigur că stelele sunt motiv de visare, dar în întâlnirile umane vom regăsi subiectul mirării asupra diversității universurilor personale, unice și minunate :

Vrăjirea, în această primă ”întâlnire”, prin intermediul unei cărți, consta în descoperirea faptului că metafizica – termenul era acolo, aproape pe fiecare pagină – nu se preocupa de lucruri îndepărtate și inaccesibile poate și puțin misterioase, ci, din contră, metafizica se afla în simplitatea întânirii cu celălalt om. Ceea ce spune filosofia se întâmplă în permanență în imediata apropiere, ”la îndemână” : la îndemâna privirii, la îndemâna unui gest de complicitate sau de agresivitate, a primirii sau a refuzului.

Cutare sau cutare fenomen suscită mirare, o anumită atitudine provoacă o mirare, pe când, atunci când un participant vine la art-terapie totul poate provoca mirarea, aspectul său exterior, ușurința sau stângăcia sa, curiozitatea sau timiditatea sa, felul său de a privi, de a zâmbi, de a se mișca, de a se orienta, capacitatea sa de a-și comunica emoțiile, de a-și prezenta descoperirile, de a-și face auzită vocea sau cuvintele pe care le alege să se exprime și atât de multe alte aspecte ce fac ca persoana umană să fie complexă. Art-terapeutul se află în prezența unei enigme vii care îi seamănă, dar care răspunde la cuvintele sau invitațiile ce i se lansează într-un mod personal și unic. Nu este vorba de o fascinare, sau ceva care poate bloca relația, ci despre o cale ce se deschide în profunzimea personalității art-terapeutului, care permite găsirea modalităților prin care se poate intra în relație și comunicare cu celălalt. Se deschid astfel căi de comunicare prin care se pot transmite mesaje în ambele direcții sau prin intermediul creării unui artefact. Aceste artefacte sunt noi, prezente, între cei doi. Pentru fiecare artefact și pentru fiecare participant în parte va exista o istorie ce umple un cadru original, personal, singular, aflat întodeauna în relație cu alții, cei care au grijă de el și care care îl înconjoară sau cei care îl resping. Mirarea nu ține decât un moment, pe când conștientizarea acestei mirări este un proces dinamic, în care realizarea fulgurantă a oricărei treziri spirituale se face, după cum spune Jasper:

A se mira, înseamnă a se deschide către cunoaștere. Mirându-mă, devin conștient de ignoranța mea. […] A filosofa înseamnă a se trezi, scăpând de legăturile necesităților vitale. Această trezire este completă atunci când aruncăm o privire dezinteresată asupra lucrurilor, cerului și lumii.

În cadrul art-terapiei au loc activități ce se adresează mai ales simțurilor. Aceste activități, numite senzoriale, fac apel la simțul tactil, la vedere, la miros, la auz, la vorbire și gust. Acest apel la simțuri reface legătura cu propriul corp, cunoașterea sau re-cunoașterea propriei ființe și ajută la descoperirea obiectelor, a celorlalți și a lumii. Prin astfel de activități senzoriale din cadrul art-terapiei, li se dezvoltă participanților curiozitatea, inteligența motrice și sensibilitatea la schimburile relaționale și îi creează astfel un mediu îndeajuns de bogat în experiențe. La fel, în cadrul stimulării dezvoltării echilibrate a participantului la art-terapie, aceste activități, numite senzoriale, ajută și la dezvoltarea capacității de socializare. Toate jocurile și activitățile cu componentă ludică și simbolică contribuie la stabilizarea conceptului de libertate sau reguli, în funcție de caz. Mai reprezintă și o modalitate de a iniția activități compensatorii, în lupta pentru stimuli.

[…] perturbarea normelor înnăscute ale comportamentului social al omului de către anumite aspecte ale vieții contemporane reprezintă un pericol pe termen lung pentru speța umană, iar remediile sunt departe de a fi prea clare.

În final, aceste activități au un rol foarte important în dezvoltarea unei anumite culturi sociale iar o atenție deosebită este acordată, în cadrul art-terapiei si dezvoltării creativității, expresiei, cuvântului, grafismului și picturii, modelajului, motricității, activități ce ajută la dezvoltarea potențialităților participantului în relație cu materia, natura, obiectele și ceilalți.

În domeniul profesional al art-terapiei se vorbește despre dezvoltarea psihică dar foarte puțin despre dezvoltarea spirituală, termen ce este asociat, mai ales, cu sfera religioasă. Domeniul educativ laic este concentrat mai ales pe activități cognitive și sociale, în vederea dezvoltării individuale. Există, de altfel, instituții de educare confesionale unde învățarea de rugăciuni și cântece religioase este integrată în corpusul educațional, iar sărbătorile religioase fac parte din normalitatea funcțională. Doar în astfel de situații putem vorbi și despre o dezvoltare spirituală, cel puțin la nivel de intenție. De altfel, dezvoltarea spirituală are legătură cu iluminarea. Iar iluminarea are o conotație metafizică, mistică. Ajungerea la iluminare aparține budiștilor, sfinților și copiilor? Dar, art-terapeutul nu participă el oare, în calitate de martor, la viața spiritului participantului la art-terapie? Jasper ne spune că mirarea aduce după sine interogarea și cunoașterea. În Introduction à la philosophie, aduce un omagiu copiilor și bolnavilor mentali care ridică întrebări profunde și autentic filosofice.

Totul se întâmplă ca și cum, odată cu trecerea anilor, intrăm în închisoarea convențiilor și opiniilor curente, disimulărilor și prejudecăților, pierzind dintr-o dată spontaneitatea copilului, receptiv la tot ce viața îi oferă și care se reînoiește pentru el în fiecare moment; el miroase, vede, întreabă, iar toate acestea îi scapă imediat, le uită.

Tocmai de aceea, art-terapia are și rolul de a reactiva această latură specifică copilăriei, spontaneitatea, și considerăm că e un privilegiu pentru art-terapeut să asiste la reactivarea acestei spontaneități. Privilegiul constă în a avea șansa de partaja din nou această prospețime a întrebărilor în fața lumii, în fața celorlalți, în fața corpului în mișcare, a vieții. Trezirea copilului interior ne poate uimi, chiar participantul la art-terapie poate fi uimit de ceea ce redescoperă și poate resimți, la fel ca în copilărie. Efectul de oglindă produce mirare la cel care asistă, tocmai pentru că îl miră pe participant și apare ocazia de a redescoperi lumea prin intermediul său.

O colegă mi-a povestit cum un copil tocmai a descoperit o rază de soare în care dansau particulele de praf, iar acesta încerca să le prindă! În esență, îmi vorbea despre simplitatea de a fi, maniera esențială a ființei. Despre misterul evident, complexitatea ascunsă de zîmbetele de mulțumire sau satisfacție, cu absența cuvântului. Spontaneitate și devenire, un amalgam de forțe într-un singur elan.

Copilul este forță și uitare, o reînnoire și un joc, o roată care se învârte în jurul ei, o primă mișcare, un etern da.

La momentul întâlnirii dintre art-terapeut și participant sau cu un anumit grup, e foarte important să se conștientizeze faptul că timpul în care funcționează art-terapeutul poate fi, cu șanse reale ca acest lucru să se și întâmple, diferit de timpul participantului. În funcție de timpul pe care îl trăiește fiecare, recunoașterea reciprocă va avea loc. La fel cum timpul copiilor nu este același cu timpul adulților, nevoile lor sunt diferite: ritmul meselor, al somnului, a trezirii și timpii schimbărilor, variază de la o zi la alta, apoi de la o lună la alta, cu nuanțe cotidiene proprii fiecărei zile și nopți în parte. O ființă în plină dezvoltare, în plină construire a sinelui, care își stabilește fundamentele personalității, are nevoie de relații suficient de bune cu exteriorul pentru a-și putea realiza propria identitate. De cele mai multe ori, toate aceste detalii nu sunt posibile pentru adult, iar art-terapeutul își poate propune inclusiv recentrarea cadrului de întâlnire a adultului cu copilul. Există deci mai multe niveluri ale întâlnirii cu participantul în art-terapie. În toate cazurile însă, e nevoie ca vulnerabilitatea participantului să fie conștientizată, iar art-terapeutul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru ca întâlnirea dintre el și participant să aibe o direcție constructivă. Chiar dacă poate părea agresivă sau nefericită, prima intenție este aceea de a susține participantul în demersul său terapeutic, ceea ce are nevoie pentru a se echilibra sau dezvolta, sentimentul controlului asupra a ceea ce creează, continuitatea în lume, în ciuda vidurilor sau violențelor pe care le întâlnește sau trăiește.

Suntem cu toții moralmente obligați față de orice valoare pe care o percepem, adică față de ceea ce e deja un subiect contemplativ. […] Se produce astfel un apel general al fiecărei Ființe dotate cu valoare precară care mă vizează direct și devine pentru mine o regulă. Expus puterii mele, iată-l deci încredințat acesteia (puterii mele).

Profesioniștii pot alege să facă art-terapia, în primul rând din plăcere, sau pentru că le place arta. Deontologia inerentă profesiei face ca obligația lor principală să fie aceea de a se ocupa în primul rând de bunăstarea participantului la art-terapie, dar prima motivație nu este neapărat datoria. Această datorie fundamentală față de binele participantului la art-terapie vine să interogheze de fiecară dată practica, atunci când obiectivul principal trebuie să rămână binele participantului, versus practica artistică, cu orientare estetică. Am avut ocazia să asistăm la situația următoare:

Educatoarea oferă copiilor un contur de iepure pentru a fi colorat, pe masă se află mai multe culori, numărul lor este egal cu numărul copiilor participanți la sesiune. Educatoarea lansează instrucțiunea ”colorați în interiorul conturului”. Copiii încep să coloreze, iar educatoarea începe să se plimbe printre copii. La un moment dat, se oprește lângă un copil și îi reproșează enervată ”unde ai vazut tu iepure verde? Nu e bine.” Ce relevanță avea culoarea, dacă nu li s-au dat numai culori gri iar instrucțiunea era doar aceea de a colora în interiorul conturului?

Participantul la art-terapie simte foarte repede, iar uneori solicită explicit acest lucru, această prioritate ce i se cuvine și încearcă să stabilească o relație care să îi fie favorabilă, de la prima privire până la discuțiile aprofundate asupra artefactului. De aceea, în grupul profesional se vorbește despre participantul la art-terapie ca despre un aliat. De-a lungul primelor întâlniri se realizează alianța, prealabilă oricărei relații durabile și de încredere într-un demers art-terapeutic comun. Întâlnirea celor doi trece prin recunoașterea reciprocă, de la posibilitatea unei întâlniri la contemplarea reciprocă, până la mirare și vrăjire.

Întâlnirea, este o privire care dă o formă feței, nu o privire care șterge o față .

Această frază este cheia proprie demersului terapeutic în general, deschiderea oferită de terapeuți celor cărora li se adresează. Este atitudinea etică ce precede orice întrebare, despre care Levinas vorbește atunci când amintește primirea celuilalt ca pe o ”figură”, o față.

Primul aliat al art-terapeutului, cel cu care comunicarea este stabilită încă de la prima întâlnire, participantul la art-terapie, indiferent dacă e vorba despre un copil sau un adult, ridică multe întrebări. Cum a ajuns el aici? Prin ce circuit uman, prin ce relație amicală, de vecinătate sau profesională au aflat de existența art-terapeutului? Ce vor face împreună și ce se va întâmpla în sesiunile de art-terapie nu se poate ști dinainte niciodată cu certitudine. Dar, fiecare întâlnire, cu fiecare participant la art-terapie în parte, este o grație oferită, o șansă de a ușura, poate, o suferință. În orice caz, o întâlnire ce va oferi căi de recucerire a lumii. Cât timp se vor întâlni? Este oare cea mai indicată persoană pentru a continua un drum împreună sau e vorba doar de o simplă mediere care va orienta participantul către alți profesioniști, mai calificați pentru o anumită problemă ce pare a avea nevoie să fie rezolvată? Unul din obiectivele art-terapeutului este acela de a-i respecta personalitatea participantului și de a-l investi cu această forță:

Prin grație, Tu vii la mine ; […] Dar a-i adresa cuvântul fundamental, (Eu-Tu) este chiar actul în sine de a mă poziționa, este actul meu esențial. Tu vii să te întâlnești cu Mine. Dar Eu sunt cel care intru imediat în relație cu Tine.

Martin Buber descrie întâlnirea ca un ”coup de foudre”, ceva care ar fi instantaneu, imediat. Nu contestăm faptul că aceasta ar putea avea loc, dar așteptarea, visarea, imaginația, cuvintele sunt cele care pot face ca întâlnirea să decurgă firesc. Alteori, însă, e nevoie ca, înainte de orice, să fie date deoparte grijile, problemele, îngrijorările, suspiciunile de orice fel. De aceea, o echipă pluridisciplinară este cu atât mai prețioasă, în asemenea cazuri. Dacă participantul hotărăște să se implice sau măcar să încerce să exploreze propriul potențial prin intermediul art-terapiei, va fi nevoie ca o anumită continuitate a timpului relațional alocat celor doi – art-terapeutul și participantul – să fie prevăzută. Acest timp ce va fi necesar integrării proceselor din art-terapie într-un mod firesc, îi va da posibilitatea participantului să să se gândească la sesiunile de art-terapie chiar și în afara acestora, să le aștepte și să și le dorească. Cu cât participantul e mai tânăr, cu atât are mai multă nevoie de o prezență, care să îl sprijine în elaborarea unei continuități existențiale și a unei realități cât mai predictibile posibil. Apare această necesitate, deoarece experiența sa nu îi oferă informațiile necesare unei prelucrări psihice care să îl ajute să facă față unei lungi solitudini.

Momentul într-adevăr prezent și plin nu există decât dacă există prezență, întâlnire, relație. Doar atunci când Tu-ul devine prezent, se naște prezența.

Pentru ca o întâlnire între art-terapeut și participant să poată avea loc, e nevoie de o disponibilitate, de un loc, de un spațiu al gândirii, de logos, pe de-o parte, iar pe de alta ca fiecare să aibe încredere în sine și încredere în celălalt. Tocmai această încredere este cea care va permite autenticitatea indispensabilă unui schimb interpersonal adevărat. Încrederea în participant și în viață este baza a ceea ce se va transmite în cadrul art-terapiei. Nu ne putem arăta de fiecare dată și în orice context așa cum suntem; dacă ne vom arăta slăbiciunile sau fragilitatea, am putea fi judecați sau descalificați de către cei din jur. Art-terapia intervine tocmai în aceste puncte de ezitare și investește cu încredere acțiunile participantului la art-terapie. Alteori îl ajută la recâștigarea încrederii în propria capacitate de a face față situațiilor la care viața îl expune. În plus, integrarea și asumarea acestei încrederi se produce printr-o împărtășire a bucuriei și a tuturor ezitărilor care pot apărea în cadrul sesiunilor de art-terapie. Această încredere nu este oarbă și exaltată, ea necesită, în mare parte, un discernământ, pentru a nu subestima posibilitatea existenței unei patologii sau a unei situații de pericol exterioare cadrului terapeutic. În acest caz, echipa pluridisciplinară este cea care poate prelua responsabilitățile mai departe, inclusiv extinderea ariei de competență în intervenție. Rămâne deci primordială bunăstarea participantului la art-terapie. În urma celor spuse mai sus, devine clară nevoia existenței unei empatii prin care poate intra în acțiune capacitatea de a vedea suferința, acolo unde și atunci când ea există. Aceste condiții sunt favorabile acordării unui ajutor. Ajutorul se află în opoziție cu mizeria morală, care conduce la cinism sau la non-percepția celuilalt, situație pe care o regăsim în toate straturile societății, nu doar la cei mai defavorizați din punct de vedere material.

Contrariul barbariei este recunoașterea primordială a celuilalt.

De aceea, întâlnirea și recunoașterea celuilalt, ca subiect, se creionează ca fiind una din etapele esențiale în prevenirea și împiedicarea oricărei violențe umane, care subminează sau distruge continuitatea ființei. Or tocmai insuficienta cunoaștere a personalității participantului la art-terapie, ignorarea posibilelor sale nevoi nu sunt doar o nedreptate, ci pot agrava lucrurile, mai ales în cazul patologiilor. Dacă art-terapeutul nu are capacitatea să răspundă diferitelor forme prin care participantul încearcă să atragă atenția asupra nevoilor sale, există riscul ca acesta să se descurajeze pentru că nu primește un răspuns la întrebări și să decidă o retragere emoțională, care poate duce la depresie. Art-terapia oferă prin artă suportul adecvat pentru comunicare și în cadrul întâlnirilor există o continuă căutarea a unei reciprocități în comunicarea stărilor și a emoțiilor. Este una din etapele fundamentale prin care trece sentimentul de recunoaștere reciprocă. Martin Buber vorbește despre o reciprocitate pe axa ”eu-tu”, în care fiecare dintre protagoniști creează și îl consideră pe celălalt ca fiind o persoană, în același timp fiind recunoscut de celălalt ca persoană. Nuanța, în investirea reciprocă și recunoașterea celuilalt, constă în evitarea situației de raport dezechilibrat, asimetric, cum ar fi raportul mamă-copil. În cazul relației mamă-copil, această asimetrie este imperativă, pentru că, în același timp, mama este cea care susține copilul iar copilul o investește cu statutul de mamă. Diferența, în art-terapie, constă în faptul că legătura se stabilește între două persoane: ele se constituie ca două personalități de-o parte și de alta a artefactului, dar cu statuturi și capacități diferite. Există un timp pentru reciprocitate, există un timp pentru amabilități, schimburi de priviri, ajustarea comportamentului la nevoile celuilalt. Dar aceste momente de reciprocitate nu durează tot timpul, altfel s-ar ajunge la situații patologice, identitate permanentă a celuilalt, fuziune, risc de a se pierde dacă celălalt devine eu și dacă eu devin celălalt. În relația art-terapeut – participant există și o non-reciprocitate etică, primară, în planul responsabilității și responsabilizării. Atât Hannah Arendt, Hans Jonas, cât și Levinas reamintesc această ”distanță sănătoasă”. Levinas subliniază chiar faptul că în asimetria relațională există o relație intersubiectivă.

Menținerea participantului în starea de încredere și confort marchează realizarea unui parteneriat și recunoașterea reciprocă a celuilalt ca persoană, pe lângă faptul că obiectivul terapeutic stabilit va reprezenta un obiectiv comun, cu scopul principal de a-l ajuta să facă față situațiilor și să își dezvolte proiecte de viitor pentru sine însuși. Pentru a reveni la primul moment, acela al întâlnirii, reaminitm ceea ce spunea Levinas despre irumperea figurii celuilalt în întâlnirea cu altcineva. El insistă asupra rolului capital jucat de celălalt în formarea subiectivității, asupra faptului că epifania figurii, în cursul unei vieți, vine să întrerupă ”epopeea ființei” și face această efracție fără violență. Această nouă imagine a figurii celuilalt, ce se descoperă, și față de care există datoria de a-i acorda toată atenția, această nouă figură ce intră în viața profesională, obligă. Specificul intenționt al vieții profesionale face diferența, pentru că în viața personală există posibilitatea de a alege modul în care se răspunde apariției unei noi figuri: prin bunăvoință sau prin violență, prin acceptare sau refuz. În viața profesională, atunci când refuzul personal escaladează bunăvoința obligatorie, art-terapeutul are datoria să își decline competența, să accepte și să înțeleagă că nu poate face față acestei întâlniri. În acest caz, reacția personală a trecut peste limita profesională. În esență, rezolvarea acestei situații poate fi rezolvată doar de un terț, care poate prelua procesul de trecere de la un profesionist la altul și limitează ”datoria nemăsurată” pe care o are art-terapeutul. Această a treia persoană sau o echipă profesională introducere o mediere și face să apară justiția, ideea de ce e drept pentru fiecare dintre cei doi. Dintr-o dată, și art-terapeutul poate ieși din cadrul profesional, iar participantul trece mai deprate.

Conștiința apare ca prezență a unui terț. Modul în care terța persoană procedează poate fi și dezinteresul propriu. Ea este reprezentată de intrarea terțului – intrare permanentă – în intimitatea față în față. Fundamentul conștiinței este justiția.

Din experință, putem spune că această terță persoană poate ridica presiunea atât de pe participant cât și de pe art-terapeut. Pentru ca sentimentul de siguranță să poată fi resimțit de către participant, profesioniștii au datoria să le ofere toate informațiile încă de la primele întâlniri. Astfel, mijloacele prin care acest lucru este posibil sunt atitudinea binevoitoare, susținerea atașamentului, a legăturii terapeutice, a relației de încredere, de recunoaștere reciprocă, a empatiei. Expresii ca ”mi-a făcut plăcere să ne vedem azi” sunt complimente și semne că legătura este pe cale să se realizeze, dacă nu cumva s-a și realizat deja. Această senzație poate dura câteva minute, câteva săptămâni, luni sau chiar câțiva ani. Este important ca emoțiile să nu fie ignorate sau negate, la fel cum e important ca ele să fie recunoscute atunci când apar. Li se poate da astfel un sens prin atenția acordată limbajului non-verbal, limbajului corporal, prin observarea semnalelor pe care le emite participantul pentru a-și manifesta afectele sau nevoile.

Contemplarea artefactului în art-terapie, sursă de fericire

Contemplarea artefactului rezultat în art-terapie nu se poate face decât într-un climat de pace, calm și liniște. Astfel, observarea artefactului de către participant și de către art-terapeut este gratifiantă pentru cei doi și structurantă, mai ales pentru participant: de fapt însoțirea participantului într-un demers art-terapeutic reprezintă o susținere a vieții, o dezvoltare sau o restructurare a acesteia. Este o sursă de plăcere împărtășită, în securitate și în prezența art-terapeutului. Această atitudine nu are sens decât dacă se face cu respect față de alteritate și diferențe, decât dacă atitudinea rămâne este etică până la capăt. Agnes Szanto reliefa valoarea structurantă a observației referitoare la întrebarea : ”Ce face omul când nu face nimic?”, întrebare ce a devenit ”Ce face omul, copilul, care se jocă singur?”. Omul nu stă o clipă liniștit, tot timpul are ceva de făcut, ceva la care se gândește. De fapt, vorbind despre continua mișcare în care se află omul, vorbim despre apariția plăcerii de a trăi și despre serenitatea adultului, această serenitate izvorând din propriile competențe sociale. Mediul bogat și stimulant, atenția acordată participantului la art-terapie, narativitatea sesiunii permit savurarea momentului contemplării rezultatului, artefactului. Contemplarea artefactului poate fi o sursă de bucurie. Dacă Platon vede cunoașterea adevărului așa cum este el, și a învăța devine pentru el una dintre cele mai mari plăceri ale filosofului, o bucurie mult mai mare este cea legată de contemplarea ființei umane. Cum subliniază și Aristotel, omul este singura ființă capabilă de contemplare. De fapt simțurile sale nu sunt limitate doar la o dimensiune utilitară sau simple plăceri fizice, ci îi pot produce și plăceri ale spiritului și inimii (cum ar fi aceea pe care o putem resimți ascultând muzică) și contribuie la îmbogățirea capacităților sale de contemplare. În plus, cu cât acestea se dezvoltă mai mult, cu atât posibilitățile de a fi fericit sunt mai mari, în virtutea contemplării însăși.

Celelalte viețuitoare, în afară de om, nu cunosc fericirea, tocmai pentru că sunt lipsite de o astfel de activitate. […] Fericirea trebuie să fie, deci, o formă de contemplare.

Dar, nu este vorba de o atitudine estetizantă a artefactului. În contemplare există o dimensiune estetică, de admirare, de plăcere estetică legată de prezența și recunoașterea fiecărui artefact în parte. Acest artefact nu este un simplu artefact între altele – ce pot fi considerate chiar opere de artă, estetic vorbind – ci este un artefact în o relație directă cu cel care l-a creat, iar emoțiile și descoperirile personale, uneori chiar intime, sunt împărtășite cu art-terapeutul. Este adevărat că există o latură de frumusețe în apariția și contemplarea artefactului, iar această nuanță va fi explicată mai jos. La greci, estetica, aisthésis semnifică: ”perceperea directă a lumii de către om.” Dar în art-terapie, trebuie să fim în gardă față de estetică, dacă aceasta se erijează în unică intenție a demersului, pentru că se va transforma în estetism. Acest estetism riscă să devină ” o sofisticare estetică ce este prin ea însăși destructivă ”, cum spune Hegel și pe care o auzim foarte des în fraza ”e interesant”, unde gustul intelectual o ia înaintea eticii. Contemplarea intelectuală și exprimarea unei păreri strict legate de gustul propriu poate reprezenta o formă de barbarism. Această părere subiectivă elimină dimensiunea investiției personale în artefact și transformă obiectul în ceva fără reprezentativitate. Or, tocmai această investire personală este partea importantă în contemplarea artefactului rezultat în art-terapie, iar această menținere a obiectului în stadiul de amorf asupra căruia s-a acționat cu intenții estetice ar fi de evitat . Viziunea contemplatoare, pentru că ea este în primul rând etică, oferă bucurie estetică în fața frumuseții artefactului. Cel de-al treilea, adică art-terapeutul, are rolul de a primi și susține un schimb echilibrat între artefact și participantul la art-terapie. În plus, odată existentă, frumusețea schimbului rezultat din contemplarea artefactului de către participant poate fi restituită prin încurajarea dialogului despre artefact și constituie un bun punct de pornire în dezvoltarea protocolului terapeutic, avut în vedere pentru atingerea obiectivului inițial.

CAPITOLUL IV CONFRUNTAREA CU PROBLEME

Primirea participantului la art-terapie

Aceste persoane care participă la art-terapie încarnează viața, ei sunt făcuți să trăiască și, totuși, anumiți participanți ne îngrijorează. Ce se întâmplă în jurul acestor persoane care ne produc îngrijorarea? Nu este cumva vorba tocmai de o amenințare a vieții însăși? Ei acționează ca niște revelatori, prin însăși prezența lor, ca niște amplificatori ai stării lumii, ce așteaptă să fie remediată. Neliniști, tulburări de somn, agitație motrică, întârzieri de limbaj, agresivitate, plânsete, furii etc. Dacă participantul la art-terapie e considerat străinul, el este acel altul, acel străin, cu necunoscutele și lucrurile străine art-terapeutului. Această latură necunoscută face apel la profunzimea ființei art-terapeutului, pentru că posibilitățile de a le fi cunoscut dinainte sunt relativ reduse. Dar această situație oferă șansa ca universul celuilalt să fie descoperit.

Chestiunea străinului nu este o chestiune a lucrului străin? Venit din străinătate? […] Ca și cum, dacă ar fi vorba de un străin, ar fi vorba despre însăși ființa umană. Dar însuși cel care pune primul întrebarea, ridică o întrebare la rândul său!

El pune sub semnul întrebării resursele art-terapeutului, pune la încercare capacitățile sale de a fi responsabil, de a-i asigura confortul mental și personal în timpul sesiunilor de art-terapie și de a-l susține în demersul său de căutare a unui confort sau de ameliorare a capacităților sale de comunicare și relaționare. Această persoană, indiferent de vârsta pe care o are, cu care art-terapeutul se întâlnește pentru prima dată și ale cărui întrebări va fi nevoit să le decripteze, îl pune pe art-terapeut în fața nevoii unui răspuns la întrebarea: Cum îl primește? Care este atitudinea cea mai potrivită pe care art-terapeutul ar trebui să o aibe față de participant? Competențele profesionale ale art-terapeutului vor fi puse la încercare. Se poate confrunta, în cazul copiilor însoțiți de părinți, cu un mesaj indirect – din partea părintelui sau însoțitorului: „Nu e cuminte, este foarte agitat, nu mănâncă bine, nu-l mai suport, mi-e frică de el, nu mai înțeleg, sparge lucruri, mă lovește, nu ascultă ce îi spun, e foarte greu…” Doar prin ascultarea directă și observarea celui care participă la art-terapie în mod efectiv se va putea aprecia starea sau suferința reală a acestuia. Iar această apreciere poate fi, de multe ori, foarte dificil de realizat:

Pathos-ul fondat pe pasiuni, face parte, în consecință, din partea intimă a subiectului, este ceea ce îl mobilizează sau, din contră, îl paralizează. Furia, de exemplu, este ușor de determinat atunci când ea explodează, dar există și violențe interioare mute care sunt la fel de nocive și devastatoare. Aceste violențe silențioase sunt mai complicate și mai greu de decelat și necesită o acuitate specifică, o ascultare activă.

Iar dacă art-terapeutul observă că participantul este victima unei neglijări, a unui abuz fizic sau psihic, tocmai binele participantului este sub semnul întrebării. Cum va putea avea capacitatea de a vedea, cum va putea auzi și înțelege dacă există sau nu o nevoie la cel din fața sa, cum va ști oare să îi răspundă, să ajute persoana și să își păstreze locul cuvenit în relația terapeutică dar și creatoare în același timp? Va fi oare art-terapeutul capabil să se ocupe de toate aceste aspecte?

Însăși prezența participantului la art-terapie ridică o întrebare. Nu este vorba despre un participant despre care s-a învățat în formarea profesională, nu este niciun participant cu o atitudine colegială. De fapt este o persoană reală, debarasată de orice fantasmă sau proiecție cu care îl încarcă părintele sau însoțitorul. De exemplu, în cazul copiilor, art-terapeutul are nevoie să fie conștient de faptul că părinții pot considera – pentru că sunt lăsați să înțeleagă asta – că au dreptul la un copil fără defecte. Dar prezența unui participant la art-terapie, într-un context terapeutic și de creație, aduce cu el o dimensiune transgenerațională, uneori chiar chestiuni nerezolvate ale înaintașilor lor, „fantomele din creșă” despre care vorbește Selma Fraiberg. Aceste investiri false ale copilului cu probleme anterioare din familie sunt de obicei secretele de familie, perioade de doliu ce nu au avut loc, suferințe ascunse și negate. Ce încărcătură emoțională se vehiculează uneori de către o singură persoană! Ce energie mobilizatoare pentru schimbarea pe care o propune art-terapia! De multe ori, cei care acceptă includerea lor în sesiunile de art-terapie dau impresia că au lăsat copilul interior să iasă la suprafață. Acelea sunt momentele în care ceea ce spunea Serge Leibovici, că „bebelușul este tatăl omului”, devine atât de evident încât întărește ideea de continuitate generațională. Această frază a lui Leibovici poate părea paradoxală, dar poate fi înțeleasă în două moduri: pentru numeroase etnii (din Africa), fiecare nou născut este reîncarnarea unui străbun. El posedă deci o întreagă experință și, de ce nu, o înțelepciune, imediat ce s-a născut. Pe de altă parte, odată cu vîrsta, actualul copil va deveni la rândul său tatăl generației următoare. Ceea ce va fi trăit va face parte din ceea ce va transmite la rândul său mai departe și precede statutul său de adult. În acest ultim caz, există o anterioritate în derularea cronologică a copilului asupra părintelui și a trecutului actualului tată în raport cu părintele lui.

Participantul ca străin, invitat sau inamic ?

Primirea vieții este o primire entuziastă sau problematică. Este vorba despre o primire a vieții cuiva sau despre primirea unei persoane? „Copiii voștri nu sunt copiii voștri…”, acest celebru text a lui Khalil Gibran plasează în mod foarte inspirat pe art-terapeut ca fiind depozitarul unei libertăți de a susține și a fi alături de participantul la art-terapie. Ba mai mult, devine o responsabilitate a art-terapeutului de a contribui la bunăstarea persoanei care i se adresează în cadrul sesiunilor de art-terapie. Astfel, rolul său începe cu întreținerea vieții unei persoane vii, acordarea unei atenții specifice pentru a-i permite acesteia să se dezvolte. Protecția pe care trebuie să o asigure persoanei și artefactului are ca scop tocmai câștigarea de către persoană a propriei libertăți.

Oaspete : dayf în arabă literară, desemnează numai pe cel care primește ospitalitatea.De fapt, ca și dayf, jâr (vecinul), implică ideea de protecție. Această protecție este necesară datorită faptului că cel în cauză este expus la mii de pericole.

Așa cum am văzut mai sus, în cultura arabă oaspetele este cel care primește ospitalitatea și protecția de care are nevoie și el este cel căruia îi acordă prioritate. În limba română, oaspete cu etimologia sa, îl definește tocmai pe participantul la art-terapie. La fel ca și în franceză, « l’hôte » este mai mult străinul care e privit favorabil, decât inamicul sau victima și există acest risc al funcțiilor multiple pe care participantul la art-terapie le poate ocupa atunci când este copleșit de teroare, perturbări sau angoase. Pentru că pot fi resimțite ca agresiuni, anumite întâlniri pot da impresia că primirea participantului în art-terapie este similară cu primirea unui inamic, a unui potențial pericol atât pentru art-terapeut cât și pentru cei din jur. De fapt, art-terapeutul, la fel ca și în consilierea psihologică, poate resimți apariția pacientului ca pe o prezență persecutoare. Primirea participantului se transformă astfel tocmai în contrariul ei, în sensul că este subminată de intenția art-terapeutului de a respinge, de a abandona, determinată de nevoia regăsirii sentimentului de siguranță. Câteodată, pot apărea chiar situații în care bolile pentru care art-terapeutul nu este competent, să ducă la probleme și mai mari decât cele inițiale. De aceea, limita competenței art-terapeutului trebuie să fie foarte clar delimitată și, tocmai ceea ce nu trebuie să facă art-terapeutul trebuie să fie asimilat, înainte de a deveni independent în munca sa. În acest aspect delicat al relației terapeutice constă toată dificultatea în asumarea limitei profesionale proprii, deoarece dorința de a ajuta poate fi atât de mare, încât consecințele posibile să fie ocultate. Riscul major în depășirea limitei de competență profesională proprie constă în posibila apariție a unor consecințe generatoare de tragedii personale și violență atât la nivelul participantului cât și la nivelul art-terapeutului. Acceptarea și recunoașterea propriei neputințe la nivelul profesional pot diminua riscul apariției unei suferințe generată de o intenție bună, dar fără responsabilitatea ce vine odată cu competența.

Moartea ca eveniment filosofic

Moartea unei persoane îi afectează profund pe cei din jurul celui dispărut. Iar această durere nu poate fi niciodată considerată banală. În primul rând, pentru că celui ce a plecat, cineva i-a dat viață sau cel plecat a dat viață cuiva, iar această memorie rămâne, într-un fel sau altul, în memoria corporală a celor care rămân. La fel, din partea părinților sau a rudelor apropiate de acesta, pentru că cei din jur au proiectat într-un fel sau altul dorințe și un viitor, sau tocmai persoana care a plecat a fost izvorul acestor proiecții. Tablourile din secolul al XVI-lea înfățisează copii morți – dormind – alături de proprii părinți, ceea ce înseamnă că aceștia au avut un loc aparte în viața părinților lor. Acești copii, tocmai pentru că abordăm ordinea nefirească a naturii în această situație, au murit înaintea părinților, sunt un exemplu – limită ce ilustrează prin comparație subiectul acestui segment din lucrare. Acești copii nu au fost uitați sau evacuați din viața părinților atât de repede precum suntem lăsați să credem referitor la țările unde mortalitatea infantilă rămâne la un nivel ridicat. Prea multă vreme s-a negat durerea la nou- născuți, oare nu s-a făcut la fel și cu durerea mamelor din țările în curs de dezvoltare, care își pierd copii datorită mediului în care trăiesc?

Apariția în secolul al XVI-lea a portretului de copil marchează deci un moment foarte important pentru istoria sentimentelor. […] Copilul nu va fi reprezentat singur ci pe cavoul viilor: „De observat că dintre copiii care sunt în jurul defunctului nu întotdeauna aceștia sunt morți […] Alături de copiii încă vii, sunt reprezentați și cei care deja au murit : îi distinge un semn și anume că sunt mai mici și țin o cruce în mână (mormântul lui John Coke din Halkham (1639)

Indiferent dacă cineva moare în serviciul de neonatologie, înainte de a se naște sau la o vârstă venerabilă, dispariția din memoria celor din jur nu se întâmplă decât după o bântuire și reamintire de-a lungul unei foarte lungi perioade sau chiar de-a lungul întregii vieți. Filosofia stoicienilor se prezintă ca un posibil remediu la doliu: Seneca, în Consolările către Marcia descrie foarte bine un doliu nedepășit al unei mame care s-a închis în durerea sa la moartea fiului său, fiu ce a rămas cu ea chiar și la vârsta la care copiii pleacă de acasă. Seneca încearcă să o facă, prin sfaturile sale și reamintirea obiceiurilor sociale din epoca sa, să redescopere pofta de viață socială. Dar această consolare este o aducere aminte puternică a faptului că suntem cu toții muritori și că nu există vârstă la care poate surveni moartea, chiar dacă bătrânețea este perioada când decesul poate părea în ordinea firească a lucrurilor. În același timp, face din momentul prezent, un timp ce trebuie trăit cu intensitate, ca și cum ar fi ultimul și subliniază că nu trebuie evitată exprimarea sentimentelor de dragoste față de cei apropiați pentru că nu se știe dacă o să îi revedem. În art-terapie, moartea se insinuează atât prin pulsiunile viață-moarte, prezentate sub forme ce sunt percepute de obicei „urâte” de către creatorul lor, cât și sub mirarea în fața artefactului, mirare ce precede conștientizarea simbolului cu care artefactul a fost investit în mod inconștient.

Violența în art-terapie

Această chestiune ar putea părea total incongruentă cu reprezentările pe care le avem despre artă și procesul creativ, într-un parteneriat terapeutic. Cel mai des, procesul creativ este perceput ca fiind un proces inocent, vulnerabil prin esența sa. S-au ridicat multe întrebări de-a lungul practicii și datorită faptului că în timpul sesiunilor de art-terapie de grup, anumiți participanți sunt „excluși” din grup, pentru că sunt percepuți ca fiind „violenți”. Această reacție a grupului apare și pentru că o parte din participanți se simte prea slabă și în poziția de a fi persecutată de către unul dintre membrii grupului. Momentul în care am înțeles cheia comportamentală a fost acela când am trecut prin formarea referitoare la copilul matratat. Majoritatea educatorilor sau părinților consideră că un astfel de comportament agresiv nu este „normal” și totuși „este”. În cazul grupurilor de copii cu care am lucrat, am considerat necesar să facem diferența între „a fi violent” și „a comite acte violente”. La aceștia, „eu”-ul este pe cale de a se construi și nu ar trebui să fie „etichetat” și sancționat social ca atare. De fapt, la copil, plasticitatea și capacitățile de schimbare sunt în plină acțiune, pentru că este faza de învățare a socializării. Și, totuși, unii dintre ei nu au la dispoziție, în repertoriul lor de comportamente, decât această formă de exprimare a disconfortului personal. Conflictul apare pentru că acest comportament nu va fi tolerat într-o comunitate cum ar fi grădinița sau școala. De aceea, art-terapia poate fi o cale eficientă de a-i putea învăța regulile grupului social în care trăiesc. De altfel, a ne apropia de violența copiilor înseamnă de multe ori abordarea violenței la care copiii sunt expuși, fie ca victime directe, fie ca spectatori al violenței din cadrul familiei sau din cadrul instituțional. Ar însemna căutarea și înțelegerea efectelor violenței inerente vieții și a evenimentelor asupra copiilor. Nu intră în discuție dezvoltarea unor maniere de acțiune și de atitudine, care ar putea limita și chiar elimina violența în sine. Toate acestea, cu scopul de a susține dezvoltarea armonioasă a viitorilor adulți. De fapt, există raporturi directe și strâns legate între violență și viață. Până la dezvoltarea conștiinței de sine și până la devenirea unui om virtuos, ce se integrează în cetate, există etapa copilăriei, în care omul nu are multe mijloace de a-și exprima o durere sau o stare de disconfort. De aceea, el începe cu țipetele și plînsetele. Iar această „furie” a copilului agresează și persecută, într-o mai mare sau mai mică măsură, mai ales persoana ce reprezintă grija maternală. Această agresiune din partea copilului poate fi cu atât mai profund resimțită de mama fragilizată de epuizare sau de rele tratamente și țipete trăite în propria sa copilărie, reactivate de memoria corporală. „Plânsetele copilului meu mă ating fizic”, ni se confesa o mamă care era deja obosită de plânsetele și țipetele copilului.

Violența ce apare în comportamentele dintre copil și adult nu este ușor de definit, mai ales când aceasta apare la nivelul copilului. La prima vedere, există tentația ca violența copiilor să fie considerată o formă de apărare, dar nuanțele sunt mult mai numeroase. Expresia ”violența ca apărare” este folosită foarte des și poate crea confuzie de fiecare dată. Levinas oferă o interpretare pertinentă, la care ne vom opri un moment:

„Dovada forței este dovada realului. Dar violența nu constă atât în a răni și a elimina, ci în a întrerupe continuitatea persoanelor, a-i face să joace roluri în care ei nu se mai regăsesc, a-i face să trădeze, nu atât angajamentele, cât chiar propria lor substanță, a-i face să realizeze acte care vor distruge orice posibilitate de a acționa.

Vom încerca să identificăm diferitele forme pe care le ia violența în art-terapie: de la violența interpersonală la violența organizată, planificată: de la cea mai insiduoasă la cea mai brutală; de la „violența dulce”, care întrerupe participantul de la descoperirile pe care le face în timpul lucrului sau din timpul jocurilor infantile de barbarie care fac ca participantul să fie expus la cruzime sau care formează adulți cu mari sufeințe, uneori abuzatori, delincvenți sau criminali. În zilele noastre, un număr impresionant de viitori oameni ai cetății sunt expuși încă din copilărie unor violențe impresionante în amploarea și formele pe care aceasta le poate lua. Ne vom opri și asupra unor manifestări ale violenței ordinare, cea care poate conduce încet către barbarie, dacă se întâmplă într-un context favorabil acestei tendințe. Dar ce să facem cu violența izvorâtă din dragoste? Pentru că uneori în art-terapie poate apărea o miză pasională, o violență a atașamentului față de artefact, reprezentare a unei forme de iubire transgenerațională, iubire contrariantă, imposibilă. Această observare a violențelor ce pot apărea în art-terapie seamănă oare cu un tratat al pasiunilor primelor relații, pentru că Eros „zeul tragic”, așa cum îl numește Georges Bataille este atât de prezent? Iubirea este în mijlocul violenței și tot iubirea este remediul său. De altfel, este capital să recunoaștem apariția violenței la participantul în art-terapie pentru a o putea înțelege, elabora, sublima și depăși. Iar pentru asta, art-terapeutul are nevoie de participant pentru a putea deveni oglinda ce reflectă violența sau o concentrează către artefact. Prin artefact, violența poate fi reflectată ca printr-o oglindă materială. Prin oglinda artefactului, violența și brutalitatea este văzută concret, exterior, iar efectele sale sunt simbolizate. Suferințele și rănile externalizate astfel, vor putea produce culpabilitate sau plăcere la nivelul participantului. Există în om nevoia de a exercita o influență sau de a exercita o anumită putere asupra a ceva sau a cineva, pentru a-și confirma și reconfirma sentimentul de competență. Violența, a face rău cuiva mai slab sau mai mic, face parte din mijloacele cele mai la îndemână ființei umane. Majoritatea dintre noi am experimentat asta asupra fraților sau surorilor noastre. Educația constă în a manifesta și demonstra acest sentiment de competență în registrele morale recunoscute și valorizate. A-și cunoaște propria violență este una din condițiile anterioare începerii lucrului în art-terapie, profesionistul are nevoie să își cunoască propria violență în cele mai mici manifestări, gesturi, cuvinte, conduite, pentru a nu lăsa să iasă la suprafață sau să se dezvolte propria proiecție a violenței asupra participantului sau să hrănească violența acestuia cu propria violență. E nevoie de această cunoaștere și pentru a putea interveni și mediatiza relația participantului cu artefactul, pentru a fi cel care realizează legăturile și nu cel care adaugă violență la violența deja existentă. Este baza oricărei alegeri etice. De fapt, ce suscită în noi violența sau sentimentele violente cum ar fi furia, revolta, indignarea? Nu sunt acestea reacții imediate la nedreptate, suferință, răutate, indiferență, de exemplu? Nu sunt acestea motivele pentru care apare dorința de a interveni, de a preveni? Violența. care atrage violență, are foarte repede repercusiuni asupra comportamentului participanților la art-terapie, dar și asupra sănătății lor fizice și psihice, deci asupra întârzierii apariției echilibrului. Importanța unei prevenții precoce este evidentă. Și ce altă prevenire precoce se poate pune în practică decât aceea de a limita pe cât posibil violențele ce sunt aduse asupra participantului? Și ce ar putea fi mai eficace pentru exteriorizarea violenței într-un cadru controlat, decât folosirea artefactului pentru asta? Există oare un sistem de adâncire și hrănire a violenței care să fie de dorit pentru art-terapie? Nu credem acest lucru, pentru că ar contraveni întregului concept de art-terapie. O astfel de abordare ar deveni repede similară unui sistem totalitar, care ar nega în întregime libertatea acordată în art-terapie, în numele unei lumi pacificate artificial, care și-ar manipula propria violență mascată. De-a lungul anilor, am încercat să înțelegem cum funcționează spirala interactivă a violenței în art-terapie – violență ce se naște între participant, artefact și art-terapeut – și, mai ales, cum cel de-al treilea trebuie sau nu să intervină, să susțină participantul prin manifestarea empatiei, pentru a-l ajuta să ajungă la întâlnirea cu sine prin artefact și să se recunoască în acesta. În confruntarea directă cu artefactul, participantul are nevoie de suport pentru a-l accepta și integra ca făcând parte din propria ființă.

Banalizarea violenței

De ce să discutăm despre violență dacă nu pentru a încerca să ne îndreptăm către o civilizație a păcii și spre înțelepciune? Hannah Arendt sublinia faptul că violența a fost prea puțin studiată, pentru că este atât de comună și tocmai de aceea lăsată deoparte. În art-terapie poate apărea foarte multă violență: furie justificată, explozivă și entuziastă sau disporporționată, care răstoarnă valorile și manipulează situația printr-un discurs pervertit. Există și o categorie de persoane ce și-a reprimat, reținut sau oprit din a-și duce setea de acțiune până la capăt. Nietzsche i-a numit ”oamenii resentimentelor”. A reflecta asupra violenței, înseamnă a reflecta asupra civilizației noastre, asupra condițiilor care permit oamenilor să trăiască în pace. Sociologul Norbert Elias, optimist, definește civilizația ca pe un proces care ar tinde să atenueze gradul de violență acceptabil între oameni și asta în toate societățile cunoscute. Pe când Miranbeau definește civilizarea ca fiind „procesul care îl îndepărtează pe om de sălbăticie și barbarie.” Dar nu suntem noi oare angajați într-un proces de dez – civilizare, unde domnește tehnica în serviciul unei economii de piață și narcisismul în folosul unor ego-uri nocive pentru anturajul lor, adică pentru umanitate? La momentul actual, violența acționează ca atare doar de dragul violenței și nu își găsește nicio legitimitate. Pentru Eric Weil, a gândi reprezintă refuzul violenței:

Este legitim să se dorească ceea ce reduce cantitatea de violență care intră în viața unui om; este ilegitim să se dorească ceea ce crește această cantitate.

A gândi violența din art-terapie înseamnă a căuta mijloacele prin care se poate reinstala încrederea și modurile prin care se poate elimina atât manifestarea cât și cauza acesteia. Mai înseamnă și a reflecta asupra posibilităților de a o preveni sau de a împiedica ca aceasta să se agraveze. Pe de altă parte, a lucra cu violența, în și din art-terapie, reprezintă și o alegere de confruntare cu ceea ce produce frică, o încercare să „facem înțelese lucrurile care ne înspământă”. E nevoie ca mobilurile și modalitățile de expresie sau manifestare a violenței să fie înțelese, pentru a putea ameliora strategiile de protecție a participantului, în demersul terapeutic. Toate acestea pentru că violența surprinde, de fiecare dată. Pentru că violența poate șoca, îngheța, pietrifica, sidera, copleși sau agita peste măsură. Într-o asemena măsură încât cunoașterea, anticiparea și evitarea ei devin imperios necesare, pentru ca ființa umană să se poată afirma, dincolo de fascinația pe care o exersează violența de cele mai multe ori. Este suficient să observăm cât este de răspândită violența în jurul nostru și cum este vehiculată de mijloacele media, cu mai mult sau mai puțin zgomot, în viața noastră cotidiană. Eric Weil reamintește că filosoful evoluează într-o lume a violenței, că el trebuie să o privească pe aceasta în față și să își folosească rațiunea ca mijloc de înțelegere și de transformare a ei. Și dacă nu poate scăpa de violență, el este confruntat cu frica pe care violența o poate inspira și se află, astfel, în fața „fricii de frică”. Se pare că această confundare a violenței cu frica pe care ea o poate genera traduce incapacitatea de a gândi și, prin urmare, de a acționa. De fapt, violența neasimilabilă de către ființa umană, violența care crează un traumatism, o efracție psihică, o anihilare a persoanei, elimină orice speranță de a raționa, deci de a înțelege mobilurile, de a conturna sau a deplasa evenimentul traumatic pentru a-l sublima. Este violența care creează spaimă, teroare și absența gândirii. În acest sens, Eric Weil descrie frica omului filosof:

 Dar lui îi e frică de tot ceea ce nu are rațiune în el și el trăiește cu această frică și tot ce face, tot ce spune și gândește, este destinat să elimine sau să calmeze această frică. […] Frica de violență este un obstacol pentru accesul la înțelepciune.

În tot ce nu conține rațiune nu există doar violență, există emoțiile, sentimentele, pasiunile, inconștientul, infinitul și transcendența. A avea frică de tot ce nu este rațiune ar însemna a avea frică de viață, a vrea să controleze totul? Kant, impunând respectul ca sentiment moral, fondat pe rațiune, propune o bază pentru o alternativă la violență. Tocmai prin faptul că fiecare persoană este demnă și posedă o „demnitate inalienabilă”, el pune bazele ideii că se recunoaște faptul că fiecare are dreptul la echilibru, în sensul de „drept natural”. Dar poveștile și miturile sunt vehiculate tocmai pentru a ne reaminti lipsa de măsură și judecată a pasiunilor umane și divine și riscurile la care sunt expuși oamenii în relațiile cu ceilalți.

Cunoașterea propriei violențe și a posibilelor surse de frică, îl va ajuta pe art-terapeut să înțeleagă faptul că violența nu poate fi banalizată. Iar banlizarea violenței poate avea consecințe, la a căror apariție art-terapeutul este părtaș.

Mituri și basme, referințe legate de pericole

Dacă vorbim despre creația ce rezultă în art-terapie într-un produs exterior, separat de cel care îl produce, participantul la art-terapie și cu o prezență proprie, considerăm relevantă reitinerarea miturilor, poveștilor și pericolelor care trateză subiectul copilului și copilăriei, ca perioadă corelată cu imaginația și libertatea spiritului. Această libertate, naivitate, candoare și capacitate de imaginare pot fi puse în pericol de traume sau evenimente ce pot reduce, uneori chiar elimina, această libertate interioară. Miturile legate de sacrificiu și devorarea copiilor sunt numeroase: în mitologia cananeeană, la fenicieni și cartaginezi, se ofereau divinității Moloch, copii în timpul sacrificiilor, imortalizați prin foc. Moartea copiilor este atribuită zeițelor mame, Erinelor sau bacantei Agava. În India, Kali, mama și soție a lui Shiva este atât zeiță a distrugerii cât și a creației, iar ei i se oferă copii drept sacrificiu. La grecii din antichitate, violența este abordată în tragedie, iar miturile sunt abordate în filosofie. Pasiuni, furie, răzbunare, lipsă de măsură, nebunie, se succed de fiecare dată în legătură cu zeii. Violența oamenilor exprimă și transgresează ceva de ordin divin, religios, „indistincția dintre divin și demoniac”. În ce-i privește pe atrizi, Atreus, după ce a omorât copiii fratelui său, îl determină pe acesta să-i mănânce, în timpul unui festin monstruos. Cronos, cel care nu vrea să fie detronat și care îi reprezintă pe cei care nu vor să lase loc generațiilor următoare și Medeea, cea care omoară din răzbunare, pentru că ea suferă și se servește de copii, ca instrumente de represalii împotriva lui Jason. Pentru că nu e oare violența asupra copiilor reperul legat de nivelul de cultură al unui popor? Până la Avraam, căruia Dumnezeu i-a cerut să-și sacrifice fiul, pe Isaac, pentru a-și dovedi supunerea, ceea ce acesta s-a arătat gata să facă, dar pe care Dumenzeu l-a oprit și i-a cerut să sacrifice o oaie. Această istorie relatată în „religiile Cărții”, iudaism, creștinism și islamism, pune în evidență un termen simbolic de oprire a sacrificării copiilor în fața și în numele unui zeu. Căpcăunii și vrăjitoarele malefice există încă, au schimbat doar forma și locul, dar se hrănesc în continuare cu carne de copil. Poveștile și basmele au funcții pedagogice, ele există pentru a aduce aminte, într-o formă simbolică, că există numeroase pericole. Structura poveștilor și basmelor fac, de cele mai multe ori, referire la fricile ancestrale, ce au legătură inclusiv cu dezvoltarea spiritului. Iar acest lucru se întâmplă împotriva tuturor tendințelor de negare a trecutului și impunerea unor tendințe noi, ce deschid ușa larg clivajului rezultat din necunoașterea miturilor culturale ale participantului la art-terapie. De altfel, nu cumva perioada copilăriei este o perioadă de amenințări? Această vulnerabilitate, proprie vieții și mai ales perioadelor de trecere de la un statut social la altul, nu cumva înscrie în ființa noastră „a avea frică” despre care vorbește Heidegger, frică ce se manifestă mai ales în viața onirică? Oare această perioadă nu ne oferă primele semne de conștientizare a riscurilor și pericolelor vieții? Aceste frici sunt legate de realități, uneori cotidiene pentru copiii străzii din Brazilia, din Africa sau India, de exemplu, expuși fără oprire la riscuri, așa cum arată numeroasele filme realizate în ultimii ani. Din fericire, fiecare copil care se naște aduce cu sine o promisiune de ceva nou, cum amintește Hannah Arendt și poate, cum evocă atât poveștile cât și basmele prin eroii lor excepționali, să scape de un destin îngrozitor prin ambiție, inteligență, practica virtuților sau prin șansa întâlnirilor fericite. Pe de altă parte, superstițiile nu fac decât ca fricile să devină evidente, însă cunoașterea acestor superstiții oferă ocazia folosirii lor în cadrul procesului terapeutic, sau chiar poate deveni o sursă de dialog și punctul de plecare în inițierea unui ritual, mai ales în cadrul art-terapiei cu copiiiÎn art-terapie e nevoie ca un cadru propice primirii participantului să fie gândit dinainte sosirii acestuia. O bună pregătire anterioară asigură o bună primire, un cadru protector, securizant și favorabil participantului și elimină posibilele pericole.

Definiții și diferențe între violență și agresivitate

Violența este greu de definit. Cel mai des este confundată cu agresivitatea, conflictul, excitarea. Agresivitatea se exprimă deseori înainte de apariția limbajului la copii, care au, la această vârstă dificultăți în a se face înțeleși și reacții mai mult sau mai puțin colerice în fața frustrării sau geloziei. Cei mai mulți profesioniști formați în domeniul terapiei știu să recunoască aceste atitudini, să calmeze aceste stări și să le canalizeze rapid, prin cuvinte și gesturi securizante sau prin propunerea unor medieri. Agresivitatea este întotdeauna îndreptată către cineva, un altul care seamănă cu sine. Prin comparație, copiii „violenți” sunt prinși și cotropiți de violență. Violența îi copleșește, răstoarnă totul la trecerea sa: copii, adulți, părinți, profesioniști și obiecte. Dar cum ajunge violența la om, chiar și la o vârstă fragedă? În căutarea unui răspuns la această întrebare, vom încerca să precizăm câteva definiții ale cuvântului violență.

Rădăcina indo-europeană a acestui cuvânt a dat „bios” în greacă și vita în latină, care semnifică viață, vita vine de la vis, vires: forță, înainte de a da violentia în latină care semnifică : „abuz de forță” de unde și ideea de lipsă de măsură. Dar cuvântul face trimitere și la violare, a viola, a acționa împotriva, (de ex. – a viola o lege), a înfrânge respectul datorat unei persoane. Noțiunea greacă a lipsei de măsură acoperă toate aceste sensuri: pentru cei din Vechime, violența este atât abuz de putere, profanarea naturii cât și transgresarea legilor celor mai sacre. Fruct al orgoliului și al lipsei de măsură, această subversiune rupe legătura omului cu natura într-un mod iremediabil. După dicționare, violența semnifică faptul de a acționa asupra cuiva sau de a-l face să acționeze împotriva voinței sale prin folosirea forței sau intimidării. […] a abuza, a obliga, a contrazice, a maltrata, a presa, a pedepsi, a viola.

Când Heraclit scrie „polemos este rege și tatăl a tot”, cuvântul pe care îl utilizează, polemos, care semnifică mai ales conflict, este tradus mai ales prin „violență” sau „război”, ceea ce ne arată încă o dată că sensurile sunt confundate destul de des.

Conflictul este comun, discordia este dreptul iar toate lucrurile se nasc și mor în funcție de nevoie.

De fapt, el subliniază dimensiunea mobilizatoare a conflictului, ceea ce va fi reluat de către Hegel, sub o altă formă, atunci când va spune despre conflict că este dialectica ce aduce cu sine depășirea contrariilor și dă, astfel, o dinamică evenimentelor istoriei. Pentru Hegel, violența luptei pentru recunoaștere se dă în inima istoriei, această luptă apare în ceea ce Bergeret definește ca fiind violență fundamentală. Un alt aspect al acestei definiții: „a face violență, a fi dominat, condus, contrazis”, poate face trimitere la Supraeul din topica freudiană. Se ajunge astfel la constrângerea vehiculată de către educație și reprezentările legate de autoritate în general, internalizate, care ne obligă să ne înfrânăm dorințele și să controlăm propria expresie în fața celuilalt. Această viziune prezintă și riscuri, printre care cel de a-l sufoca pe individ, de a-l inhiba dincolo de necesitate și poate duce la nașterea unei violențe asupra sieși însuși, dacă nu există măsură. Pascal scrie în rândurile sale :

… Război intern al omului între rațiune și pasiuni […] existența celor două nu e posibilă fără război, neputând exista pace cu unul decât prin război cu celălalt. Astfel, este întotdeauna divizat și în contradictoriu cu sine însuși.

El face referire la conflictele interioare, care îl obligă pe om la un anumit control asupra sa și la anumite renunțări, ceea ce presupune că nu se lasă pradă tuturor dorințelor sale, pentru a putea trăi în societate. Dar în societate, această agitație internă și violența trebuie ținute sub control, mai ales pentru că riscă să împrăștie în jur tensiunea internă ce poate fi proiectată foarte ușor asupra altcuiva. În drept, definiția violenței se referă la atingerea integrității unei persoane. Afectarea corporală dar și agresiunea aduc cu sine tulburări psihologice. Un autocontrol asupra propriei persoane, pentru a nu atenta asupra altcuiva, este indispensabil unei vieți sociale. Dar violența nu este neapărat negativă, din moment ce ea reușește să fie canalizată sau sublimată. Dacă violența are sensuri și forme multiple, care nu sunt toate negative, atunci când e vorba despre un exces de vitalitate, cum ar fi ardoarea, intensitatea, energia sau vivacitatea, putem spune că totul depinde de contextul care permite sau nu primirea ei sau transformarea ei în ceva pozitiv. Antonimele violenței fiind: calmul, măsura, pacea, dialogul, negocierea, schimburile, libertatea, sentimentele, dragostea, acestea devin tot atâtea noțiuni printre care e nevoie să navigăm, pentru a găsi un echilibru și măsura justă. Norbert Elias, în schimb, studiază agresivitatea în relație cu nivelul de civilizare, din punct de vedere politic și sociologic, care arată că vehicularea termenului în sine poartă cu el multe ambiguități. De fapt, cu cât o societate, așa numită „civilizată”, este într-adevăr așa, cu atât agresivitatea sa va avea o aparență mai puțin brutală. Nivelul de violență va fi astfel mai mic în aparență, dar ne putem întreba asupra naturii acestei violențe și asupra distructivității care o însoțește. Aceste societăți civilizate sunt societățile care construiesc uzine de armament și care fabrică mine anti-personal, destinate să desfigureze și să handicapeze copii nevinovați. Partea impersonală a acestor societăți vehiculează o violență fără corp, dar care este îndreptată tocmai împotriva omului. De altfel, aceasta este și violența denunțată de Kafka și, mai târziu, de Hannah Arendt. Dar, pentru a reveni la art-terapie, care este subiectul nostru de interes, agresivitatea se exprimă mai ales prin vehemență, cu izbucniri, strigăte și lovituri sau sub forme exteriorizate și concrete – artefactul – decât în maniere ascunse, surde și greu de văzut. E nevoie deci să definim și această formă:

După teoriile psihanalitice, agresivitatea ar fi ori secundară, adică o reacție la frustrări, umiliri etc, ori primară și legată de expresia, la nivel individual, a pulsiunii morții.

Agresivitatea secundară apare ulterior unei erotizări a violenței, în acest sens ea fiind întotdeauna orientată spre altcineva, deci în relație și corespunde unei răni narcisice. În multe cazuri, am putut observa cum copiii lovesc părinții și caută un confort și gesturi de tandrețe, în acelați timp, fără a le obține. Ei sunt deci, într-un anumit fel, în căutarea iubirii, dar nu primesc de la adultul de referință decât mesaje paradoxale, care îi exacerbează insatisfacția și, prin urmare, agresivitatea.

În Dicționarul ilustrat latin-francez de Gaffiot, cuvântul agresivitate ar veni de la aggredior care ar semnifica a merge spre, a se apropia de, a intreprinde și a aborda, a intreprinde pe cineva, a ataca, atunci când este în forma tranzitivă. Aceasta ar putea spune că agresivitatea și atacul sunt moduri de a se apropia de cineva, de a intra în contact cu acea persoană, și este ceea ce putem confirma prin observarea modului în care interacționează copiii. Apare astfel întrebarea dacă se întâmplă ceva la nivelul mentalului, eveniment ce îl determină pe om să se apropie de celălalt. Mai ales întrebarea: cine e celălalt? Ce face celălalt? Ce aș putea face eu împreună cu celălalt? Capacitatea de imitare a omului este frapantă, iar această capacitate intră în acțiune foarte devreme. Primele manifestări apar la varsta de 18 luni – 2 ani și se manifestă prin imitarea adulților și a jocurilor dintre copii: repetarea țipetelor, a sunetelor auzite, a cuvintelor, iar plăcerea evidentă, a împărtășirii reușitelor, este fascinantă. Această capacitate de a imita este și o sursă de emulație și de creativitate, mai ales dacă în cadrul sesiunilor de art-terapie cu copiii, li se oferă acestora suficient material cu care să își alimenteze această dorință de „a face” ca ceilalți. Este începutul jocurilor simbolice: o manieră de a a-l integra pe celălalt în sine și de a diferenția o acțiune prin reproducerea sa la distanță, a se preface și a pretinde că se întâmplă ceva, pentru a oferi ocazia existenței unui schimb comunicațional, pentru a emite semnale prin care poate fi recunoscut de către celălalt și cu scopul de a resimți plăcere. Françoise Dolto, de exemplu, observă agresivitatea copiilor în centrul de primire pe care l-a creat împreună cu Bernard This: „Maison Verte”, în Franța. Ea pune în opoziție două feluri de agresivitate: cea sănătoasă, atunci când un copil vrea să intre în legătură cu un altul și prin care poate să ajungă atât la persoană cât și la jucăriile dorite și agresivitatea, socotită de către anturaj ca fiind nesănătoasă și care riscă să îl izoleze pe copil. Totuși, agresivitatea este uneori dublată și de curiozitate, dar, în toate, e nevoie de măsură. Alteori, agresivitatea manifestă are la bază anumite traume, iar comportamentul agresiv nu reprezintă altceva decât un strigăt de ajutor, un semnal de atenționare asupra unei situații mai mult sau mai puțin disperate, însă trăită cu intensitate de persoana în cauză. Am avut ocazia să constatăm că schimbările bruște de comportament, mai ales la copii și tineri, au în spate lucruri terifiante, trăite în exteriorul sesiunilor de art-terapie, în familii sau în instituțiile de protecție. O astfel de persoană are nevoie de atenție și nu trebuie ocultate victimele colaterale: victima are nevoie să înțeleagă ce s-a întâmplat și să nu fie lăsată să intre în spirala de auto-culpabilizare. Dacă un comportament agresiv nu e înțeles corect, atât ca manifestare cât și o cauză posibilă a respectivului comportament, violența va deveni o formă de manifestare a traumei. Violența, în cazul victimelor și agresorilor, are întotdeauna un sens. Chiar dacă este vorba de un accident, fiecare va încerca să găsească un sens, chiar dacă e vorba doar de a căuta un responsabil sau un vinovat cu orice preț. Dacă reușim să calmăm temporar violența, fără să fi rezolvat cauza sau să fi găsit sensul acesteia, violența în sine poate fi pentru moment refulată, ca în anumite cazuri de secrete de familie, dar pot reapărea în orice moment, chiar în generațiile următoare. Și, invers, dacă vom găsi cauza și sensul violenței și nu vom aduce îngrijirile potrivite și necesare, violența se va transforma necontrolat. Constatarea și înțelegerea nu sunt altceva decât preambulul pentru acțiune.

Care sunt sursele violenței?

Viața este un echilibru dinamic într-o continuă mișcare și viața vrea viață. Acest proces antrenează de asemenea un întreg cortegiu de consecințe din care violența nu este absentă. Dar de unde își are izvorul violența la om? Izvoarele vieții, ale vitalității la Om poartă nume diferite și diverse: instinct, poftă, furie, dorință și libido, pulsiuni, Eros și Thanatos. Ca și ignoranța, aceste surse pot oferi condițiile pentru o inadecvare gravă între necesitățile vitale ale oricărei ființe umane și aplicarea ideologiilor și utopiilor, indiferent că acestea sunt politice, ezoterice sau științifice. Rădăcina indo-europeană a cuvântului care stă la originea „violenței” este aceeași cu rădăcina cuvântului „viață”. Sursele violenței sunt identice cu ale vieții, dar iau o formă de exces sau lipsă de măsură în folosirea forței, în atotputernicia și în transgresiunea care violează integritatea celuilalt. Tocmai de aceea, Legea și Justiția, etica și morala sunt necesare vieții umane. Dar, în cazul participantului aflat într-un proces terapeutic prin artă, care este caracteristica ce intră în funcțiune? Care este motorul care îl împinge să creeze? Violența, pofta, agresivitatea, pulsiunea, sau cu totul altceva? Lucrarea de față nu își propune să răspundă la această întrebare foarte vastă, tratată de numeroși filosofi, psihanaliști și psihologi, ci își propune să evidențieze câteva caracteristici ale formelor violenței în art-terapie. În situațiile pe care le-am întâlnit, sursele violenței sunt răspunsuri neadecvate la nevoile vitale ale copiilor și adulților, iar cauzele apariției manifestărilor violente au fost una din acestea: nevoi fizice cărora li se răspundeau haotic și insecurizant, nevoi psihice ce nu regăseau decât un vid relațional sau incoerență și discontinuitate, nevoi afective ce provoacă indiferență, devalorizare sau abandon, lipsă de atenție și de dragoste față de un om al cetății. Aceste cauze pot aduce în comportamentul unei persoane manifestări ce rezultă dintr-un elan de atenționare, cu nuanțe de violență. Această violență poate apărea chiar și la copii, dar se limitează la forța de care aceștia dispun. Pentru Bergeret, ca și pentru noi, violența fundamentală este expresia forțelor vieții, ea e legată de instinctul de conservare și are, deci, o valoare defensivă. Pentru că, din momentul din care se naște, omul are nevoie să își satisfacă necesitățile și tensiunile vitale, prin însuși faptul că există și trăiește. Copilul, ca orice ființă, are în el această poftă de a trăi și depune toate eforturile pentru a „continua să trăiască”. Există și situații pe care le-am întâlnit în parteneriatul uman: izolarea cuplului de tot ce ar putea afecta o relație, dificultatea de a mai investi într-o nouă relație, după un eșec afectiv sau după o pierdere, suprasolicitarea socială și atingerea unui nivel de stres căruia omul nu mai reușește să îi facă față. Discontinuitatea îngrijirii în primii ani de viață este una din cauzele ce stau la dezvoltarea unei atitudini percepută, în general, ca fiind defensivă. Ravagiile acestei discontinuități în primii ani de viață au fost punctate în anii 1950, de către Spitz și Bowlby. Tulburările părinților sau chiar depresia acestora pot avea o incidență gravă asupra dezvoltării viitorului adult. Bolile lungi și grave, care necesită numeroase spitalizări și care instaurează un climat de angoasă și spectrul morții, pot avea un impact negativ asupra sentimentului de securitate interioară și pot agita întreaga familie, atât la propriu cât și la figurat. Copiii care asistă la violențe sau la conflicte conjugale violente retrăiesc scenele și le reproduc, înainte de a le putea juca simbolic, dacă sunt integrați într-o formă de asistare. Cu toate acestea, violența din jur ne perturbă ritmul vital, de fiecare dată. La nivel educativ, imposibilitatea de a frustra propriul copil prin impunerea de limite, dar asigurându-l de susținerea necondiționată, pot destabiliza siguranța internă și fizică, deoarece se înclină spre o relație culpabilizantă. Ba, chiar mai mult, se poate dezvolta o frică de a pierde dragostea părintească și o angoasă legată de un posibil abandon din partea unuia sau chiar a ambilor părinți. Ca și constatare din practică, absența comunicării verbale poate fi o altă cauză a violenței. Această cauză îi privește mai ales pe copiii cărora nu li se vorbește dar și pe cei care au tulburări de comunicare importante, corelate cu leziuni cerebrale sau cu diferite grade de handicap. De altfel, chiar și faptul că, unor copii, considerați sănătoși, nu li se oferă un cadru ce sprijină și încurajează comunicarea: obiecte, jucării, locuri și spații pe care să le poată descoperi și explora, jocuri adaptate vârstei lor și capacității lor, revine la ideea de existență a condițiilor ideale pentru apariția violenței.

Pofta sau “orexis” la Aristotel

Aristotel nu vorbește despre violență, ci despre omul viu, el vorbește despre viață. Pentru Aristotel, toate ființele vii au un suflet, este principiul vieții: « A fi, pentru cei vii, este viața. Și cel care este responsabil pentru asta, este sufletul. » La om, acesta este compus din trei funcții: funcția vegetativă, care este și sufletul vegetalelor, funcția rațională și funcția spiritului numit nûs, pe care îl posedă doar omul. Sensibilitatea este astfel capacitatea de a avea senzații, iar nûs-ul este ceea ce nu moare odată cu moartea propriu zisă a omului. Aristotel definește astfel însușirile sufletului care sunt: « ceea ce permite hrănirea, pofta, senzația, mișcarea locală, gândirea. » În practică apare frecvent, atunci când se vorbește despre copii că aceștia au poftă de joacă, au chef de învățare, sunt deschiși către relaționare. Iar acest lucru este considerat un semn de sănătate, un semn reconfortant, chiar dacă ar putea apare manifestări și tulburări de comportament, din perspectiva psihologiei sau psihiatriei. Persoana care are proiecte de viitor, care are inițiative de explorare, care are dorințe manifeste și care construiește strategii pentru a-și atinge scopurile, este o persoană căreia îi merge bine, tinde către echilibru.

Tocmai de aceea lucrarea de față insistă asupra conceptului aristotelian de poftă: după Aristotel, în sufletul omului regăsim orexis, ôρεζις: pofta, funcția apetitivă care este centrul ardorii (thumόs), al dorinței (epithumia sau boulesis). Această acțiune de a tinde spre ceva, care vine din verbul grec orego semnifică de fapt: eu tind spre ceva, sau vizez ceva anume. Aristotel punctează de altfel și existența alogos orexis-ului care este dorința irațională, adică tendința spontană naturală. El insistă mult asupra poftei care își găsește izvorul în fiecare strat, fiecare sferă, fiecare parte a sufletului și a gândirii.

Apoi Aristotel vorbește despre tot ce e necesar oricărei ființe vii: necesitatea unui suflet hrănit ” ființa care e născută cere, de fapt, în mod necesar, o creștere, maturitate și alegere”; necesitatea unui sens «tot ce e natural se dovedește că răspunde unui scop» ; necesitatea unor legături cu cei din jur.

[…] la fel, pofta, nu presupune capacitate deliberativă. De altfel, uneori, pofta învinge și aduce cu ea dorința; alte dăți, opinia este cea care o duce spre reprezentarea deliberativă, ca o sferă, pofta aduce poftă, atunci când nu există stăpânire de sine ; chiar dacă prin natura sa, și așa a fost dintotdeauna, pofta superioară este cea care are mai multă autoritate și imprimă mișcarea.

Astfel pofta, ca și pulsiunile nu ar presupune preexistența unei violențe. Dar acestea sunt răspunsuri pe care le regăsim în fiecare dintre noi sau pe care mediul în care trăim ni le aduce și doar provocarea unor dereglări pot face ca pofta și pulsiunile să devină violente.

Din ceea ce ne spune Aristotel despre poftă, ca motor al dorinței și pasiunii, am putea deduce că aceasta este și cauza unor posibile dereglări ce ar conduce la violență, dacă pofta duce la poftă și nu există liberul arbitru sau măsură, sau când inteligența este pervertită pentru a satisface o poftă în detrimentul celui apropiat. Toate acestea, însă, doar dacă există condiția ca binele să fie separat de rău prin inteligența pozitivă, cea care este condusă de bunele principii, respectiv de virtuțile enumerate în Etica Nicomahică. Va exista astfel violență față de cel de lângă noi de fiecare dată când cel care are putere asupra vieții și având obligația să furnizeze cele necesare vieții, va acționa într-o manieră ce va duce la privarea de cele necesare, furtul acestora sau oferirea, în exces, a lucrurilor necesare unei dezvoltări armonioase. O formă de violență prin oferire în exces este hrănirea exagerată a copilului, lucru ce poate duce la probleme de obezitate încă de la vârstele cele mai mici. Când alimentul nu mai este un aliment ci o „mărire a spațiului pe care îl ocupăm în lume”, acesta devine un pericol. Un răspuns bun la poftă se situează încă o dată în buna măsură aplicată la nevoile omului, la diferite momente ale existenței sale

O sursă a violenței: dorința la Platon

Ne putem întreba odată cu Platon dacă una dintre sursele violenței nu este cumva dorința. De fapt, în Republica el vorbește despre locul dorinței, care este pentru el epithumia dorința, așteptarea. Este energia inimii, dorința deja umană: epitumos: dorința pune accent pe thumos, inima în sensul de „inimă-curajoasă”, centrul sufletului. El face diferența pentru omul democratic, care, crescut fiind de un tată strict, devine el însuși un democrat, apoi tiranic cu cei din jur. Odată ce acesta a devenit tiran se va tranforma în sclavul pasiunilor sale. Astfel, regăsim o descriere în dialogul dintre Socrate și Glaucon:

[…] amintește-ți acum omul democrat așa cum l-am reprezentat: el este educat din copilărie de către un tată parmencios, aducând tribut doar dorințelor importante și neacordând încredere dorințelor superficiale, care nu au ca obiect decât distracția și luxul. […] el duce o viață cu multe reguli stricte și obligații ; astfel, el trece de la a fi oligarhic la statutul de democrat.

Nu apare niciun fel de violență în această descriere a omului democratic, dar, coborând în profunzime, vom redescoperi tiranul. Hannah Arendt ne-a demonstrat că tirania poate veni din democrație. Platon ne descrie nașterea și formarea omului tiranic, fiu al omului democratic, care, sub efectul influențelor nefaste și sub acoperirea de „libertate completă” ajunge la o dereglare totală și cedează în fața propriilor dorințe. Nu doar acesta este subjugat de propriile dorințe și pasiuni, dar el profită de anturajul său pentru a-și satisface aceste dorințe. Se regăsesc în această descriere a omului tiranic atât lipsa de măsură, excesul, accesul imediat la plăcere, negarea oricui stă între persoană și dorință, inclusiv nebunia furioasă și ucigașă care poate însoți dorința de a se satisface.

Chiar dacă bazele unei relații sociale de tip tiranic se pot instala încă din mica copilărie, apare întrebarea dacă nu există o soluție spre a fi educat un comportament social acceptabil. Înainte de a trece la comparația între Eros și Thanatos, vom da exemplul comportamentului parental actual: părinții încearcă să nu îl priveze pe copil de nimic, pentru a-l feri de dificultățile lumii:

Ei decid deci să nu frustreze copilul, să îl ferească de umilirea limitelor, să îi propună gratificări de tot felul. Părinții se oferă total copilului pentru a-l feri de confruntarea cu lumea reală. […] Preocuparea maternală cedează până la un nivel de aservire exasperantă. […] La fel, în acest caz, disperarea, neputința și furia conținută vor face loc depresiei.

… Și violența își face loc. Acest copil, ce a devenit „monstruos” prin aviditatea sa și obișnuința de a i se satisface toate exigențele, devine repede insuportabil în afara cercului familial și va atrage respingerea sa din cercul celorlalți și violență la adresa sa, în aceeași măsură în care el, ca ființă, neagă existența celuilalt. De exemplu, copilul chinez, devenit prin obligativitatea legală impusă de guvern „copil unic”, a devenit, la rândul său, suportul pentru toate speranțele, afectul și toate dorințele familiei sale. Prea încărcați de speranțele și dorințele cu care au fost investiți, peste puterile lor, mulți dintre ei au devenit, datorită acestei conjuncturi, copii tirani, cu prea multă putere și prea multă responsabilitate, pentru că pe umerii lor cade toată descendența și responsabilitatea destinului Chinei. Reglementare, dereglare, totul se situează în jurul dorințelor cu bună măsură, a umorilor.

Pulsiunile: Eros și Thanatos

Ceea ce vrem să constatăm este faptul că în fiecare dintre noi, chiar și la cei care par în regulă, există un fel de dorințe teribile, sălbatice, fără legi și că acestea sunt evidențiate prin vise.

Încă din timpul lui Platon, visele spun mult despre lumea interioară a omului. Această abordare a fost reluată mult timp după aceea de către Freud, prin psihanaliză, și în acest context, s-a dezvoltat noțiunea de pulsiune. Aceasta își are sursa într-o excitație organică, este însoțită de o stare de tensiune, ce așteaptă să fie eliminată. De aceea, secaută plăcerea, dar adeseori se confruntă tocmai cu contrariul sau chiar cu durerea și se nuanțează într-o infinitate de emoții. Într-o primă fază, Freud face distincția între libido și instinctul de conservare „Trieb”, pentru ca, mai târziu, să le unească ca și concepte în 1920, când definește cuplul pulsiunilor vieții de pulsiunile morții: Eros (pulsiunea vieții care reunește pulsiunea sexuală și pulsiunea autoconservării) și Thanatos (pulsiunea morții care vizează reducerea absolută a tensiunilor. Aceasta se poate exercita în exterior vizând distrugerea unui obiect, sau în interiorul subiectului însuși, vizând astfel autodistrugerea sa). Freud va face diferența între pulsiunea liberă și pulsiunea legată de afecte și de reprezentări. În acest punct, pulsiunea ne interesează mai ales în relația dintre participant și art-terapeut, ca fiind persoana ce se ocupă de el în cadrul art-terapiei. De fapt, pulsiunea liberă, ce nu poate fi legată de nimic, se poate întoarce împotriva persoanei și poate deveni autodestructivă sau se poate întoarce spre exterior și poate deveni distructivă atacând pe cei din jur sau obiectele din mediul în care se află (Thanatos). Tocmai în acest moment, art-terapia introduce în relația art-terapeut – participant un intermediar, activitatea terapeutică cu suport artistic – care are un rezultat, numit generic artefactul. Prin activitățile derulate în cadrul art-terapiei, pulsiunea liberă este investită cu misiunea de a o ghida tocmai către o nuanță pozitivă, a vieții, Eros. Revenim la comparația copilului aflat în îngrijire și subliniem faptul că un copil „normal”, sănătos, are pulsiunea liberă în el. Doar printr-o relație psihică cu celălalt, acesta va accede către afecte și către reprezentări, prin grija ce i se poartă și prin atenția care i se acordă de către cei ce îl au în grijă. De fapt, în art-terapie, pulsiunea ajunge să fie legată de un intermediar, în cazul nostru artefactul, psihismul art-terapeutului sau al grupului permitând accesul la emoții și la reprezentări, la verbalizare, la simbolizare, la joc, la elaborarea unui mesaj, la sublimare, la creație (Eros). Libido-ul este energia prezentă în aceste pulsiuni. Pentru Freud, libido-ul este manifestarea dinamică în viața psihică a „pulsiunii sexuale”, iar modul în care aceste pulsiuni se vor uni sau separa va construi viața psihică a participantului. Astfel, tocmai libido-ul va fi cel care, în cazul patologiilor, va conduce la derive sexuale trăite de copii, violuri, abuzuri, atingeri nepotrivite, intruziune în intimitatea lor sau lipsa de respect față de pudoarea acestora. Când acesta nu e dezechilibrat, „libido-ul este expresia forței dragostei în aceeași măsură cu cea a foamei, aceea a pulsiunii de auto – conservare”. Această viziune se adaugă celei exprimate de poetul Schiller, care spune că mișcarea universului se menține „prin foame și prin dragoste.” Pe de altă parte, Jung definește libido-ul ca fiind izvorul unic și originar ce coincide cu energia psihică și care poate fi sexualizat sau desexualizat. Nu trebuie uitată componenta cathartică pe care a valorizat-o cel mai bine Moreno, prin psihodramă. Energia se definește ca o forță în acțiune, sau ca o rezervă, un potențial de forțe ce pot să se exprime atunci când există ocazia. Fundamentele sănătății mentale se bazează pe asigurarea accesului persoanei la ambivalență, evidențiată de Melanie Klein, cu referire la copilul mic. Acesta va avea nevoie de acces la ambivalență în mod progresiv și prin experiențele pozitive în care ar trebui să fie implicat:

[…] Așa va putea intra progresiv în poziția depresivă în care obiectul maternal este recunoscut ca fiind un întreg și perceput în ambivalența sa, ce conține atât gratificarea cât și durerea.

Începând cu apariția acestui sentiment de agresivitate, fundamentele culpabilității se vor instala în contrast cu dorința de reparare a greșelii pentru a conserva dragostea maternală de care depinde supraviețuirea copilulului. Dragostea și viața sunt legate fundamental la ființele umane. Chiar la o vârstă foarte fragedă, omul poate trăi emoții de o intensitate extremă atunci când resimte că se află în mijlocul unor experiențe importante, cu atât mai mult și mai intens când climatul este violent sau se confruntă cu experiențe repetate de abandon și de neglijență. Astfel de angoase îl pot urmări îndelung pe viitorul adult și pot perturba grav relația sa cu lumea externă și internă, punându-i în pericol sănătatea fizică și psihică viitoare. Această perturbare se reechilibrează în art-terapie prin catharsisul terapeutic.

Catharsisul terapeutic. Contribuția lui Moreno

Ideea de purificare a ființei umane presupune existența unei părți pure și a unei părți impure. Pentru a menține în echilibru cele două componente ale sufletului, catharsisul poate fi abordat ca una dintre soluții. Dar catharsisul se adresează lumii interioare a omului, endopsyche diferită de cea exterioară exoantropo.

Catharsisul corespunde unei modificări de structură a pesonalității cu o purificare spirituală, legată de luarea la cunoștință a unei stări conflictuale repetată, reînnoită, cu ocazia unei reprezentări dramatice a unei psihoterapii. Dacă abordăm opoziția dintre părțile pure sau impure ce compun ființa umană, despre starea de normalitate în opoziție cu starea de anormalitate, devine foarte evident faptul că starea de pur nu poate fi definită, ea nu este vizibilă, asemeni luminii (…), mai mult chiar, puritatea este ca și sticla de la geamuri prin care se vede. Ideea de la care se pornește în analizarea conceptului de catharsis este cea de purificare, purificare a sufletului și trupului. Sensul de purificare este extins și include și intervenția unei alte părți cu roluri diferite. Uneori acestea sunt roluri de asistență, alterori de provocare a purificării în sine, de exorcizare. Semnificațiile pot fi grupate în sensuri medicale – de eliminare a humorilor alterate, tratament medical purgativ, sensuri morale – de ușurarea a sufletului prin purificare, purificarea sufletului de vinovăție sau de posedarea acestuia de către un spirit malefic, sensuri religioase în ritualurile de purificare și de inițiere în mistere. Tipurile de catharsis sunt analizate ca fiind strâns legate de arhetipurile culturale și pot fi încadrate într-una din categoriile următoare: catharsis apolinic, catharsis dionysiac, catharsis orfic, catharsis faustic și catharsisul creștin. În analiza de față se va face apel la comparația dintre experiența cathartică din terapia sistemică și cea din cadrul art-terapiei. Trăim într-o lume a realizărilor contra cronometru. Preluăm lucruri gata pregătite și le înmagazinăm în minte: reality-show-uri, reportaje cu o doză mare de ficțiune, jocuri video și filme online ce ne lipesc copiii de ecrane. Toate aceste produse media pretind că transformă viața în spectacol. Acest moment al umanității scurtează foarte mult procesul de identificare cu vremea în care trăim. Astfel, aproape se elimină distanțarea sănătoasă de mirajul spectacolului și tinde spre scurt-circuitarea procesului de reprezentare mentală și simbolizare individuală. Credem cu tărie că doar acest proces de conștientizare a propriului loc și rol în lume ne-ar putea ține departe de barbarie. Apare întrebarea dacă viața nu poate deveni spectacol decât cu prețul unor nuanțe de exagerare și cu adăugarea unor nuanțe de spectaculozitate afectivă. Poate tocmai din această cauză, televiziunea transformă actualitatea într-o suită de incidente, indiferent de gravitatea reală a evenimentelor – a se vedea conflictele armate în derulare în comparație cu consecințele previzionate ca urmare a unui rezultat al campaniei electorale. Totul a devenit o suită de episoade de nesiguranță, intens mediatizate. Astfel, spectatorul din fața televizorului ajunge să-și piardă o mare parte din discernământ. El ajunge la o pierdere a spectacolului colectiv și trăiește viața ca pe o distracție, nu ca pe o ceremonie, așa cum ar fi normal. În încercarea de a pune în practică terapia, prin art-terapie, cu mijloace sociale și culturale, e nevoie să se răspundă în primul rând la întrebarea: Ce face ca spectacolul violenței să aducă ușurare unuia, iar pe altul să îl motiveze? Pentru a putea răspunde e nevoie să revenim asupra noțiunii ce dă forță spectacolului : ce face ca Oedip să ne impresioneze și după peste 2400 de ani de la moartea autorului său ? Ce face ca un spectacol să aibe un astfel de efect? Ne vom interoga asupra misteriosului catharsis, la fel ca în fața Sfinx-ului : misterios nu numai prin posibilele sale mecanisme ascunse, ci misterios prin însăși existența sa. Acest atât de misterios catharsis face un scurt-circuit între psihologie și antropologie, între sensibilitatea individuală și memoria colectivă. La aceste legături face referire de foarte multe ori partea sacră a artei. După o abordare practică a catharsisului în terapia sistemică de familie și în art-terapie, care ne va servi la definirea unui model de funcționalitate, o să revenim asupra fenomenului cathartic cu un punct de vedere ce va ține cont de reperele istorice și etnologice. Ca și concluzie practică a acestui demers, vom expune un model de punere în practică a catharsisului în art-terapie. Ar fi destul de dificil să expunem o definiție ce să acopere toate aspectele catharsis-ului, deoarece acest termen are o lungă istorie și s-a folosit cu mai multe sensuri. Carl Rogers, de exemplu, vede în catharsis o tehnică specifică confesiunii/ spovedaniei deoarece a fost multă vreme utilizată de către biserică – după principiul că orice păcat mărturisit este pe jumătate iertat. Biserica a folosit catharsisul înainte ca acesta să fi fost utilizat și aprofundat în psihanaliză. Cele două direcții de utilizare a catharsisului – spovedania și analiza – sunt tehnici în care se folosește discursul vorbit, discurs al cărui efect ar fi unul eliberator. Laplanche și Pontalis indică în mod foarte clar felul în care ”metoda cathartică” aparține doar unei anumite ”perioade (1880-1895) în care terapeutica psihanalitică se îndepărtează progresiv de tratamentul realizat sub hipnoză”: hipnoza servea la inducerea rememorării momentelor cheie pentru etapa respectivă. Retrăirea acestor amintiri cu intensitate – și aceasta este una din caracteristicile fundamentale ale catharsis-ului – permiteau subiecților hipnotizați să se elibereze de presupusele afecte reprimate ce ar fi stat la baza nevrozelor. De fapt, aceste afecte ar fi fost legate inițial de o experiență traumatică. Considerăm utilă reamintirea faptului că era perioada așa numită a isteriei. Urmărindu-l mai departe pe Carl Rogers vom constata că de atunci ”am descoperit noi mijloace de a utiliza această metodă (cathartică). Orice terapie ce se bazează pe joc [fiind] bazată pe principiile fundamentale ale catharsis-ului (…)". Nu mai este vorba despre același fenomen. Exemplele pe care le furnizează, mai ales cele referitoare la pictura cu degetele, ne arată că nu ne mai situăm deloc în zona spovedaniei sau a confidențelor, ci s-a trecut la etapa în care acțiunea în sine facilitează verbalizarea. Apare justificat întrebarea Ce tip de acțiune poate omogeniza câmpul de intervenție al confesiunii/spovedaniei, psihanalizei și jocului și permite eliberarea celui care este implicat în aceste procese ? Serge Tisseron pare să fi oferit o definire mai cuprinzătoare pentru acest fenomen ca fiind "bază – suport pentru simbolizarea senzorial – afectiv – motrică într-un context de socializare". Pentru a clarifica într-o oarecare măsură experiența cathartică din cadrul procesulului art-terapeutic, lucrarea de față va lua în considerare nu numai eventualele sale funcții și utilizări, ci, mai ales, va observa structurarea sa. Istoric vorbind, termenul de catharsis a fost utilizat pentru prima oară de către Aristotel în cartea a șasea din Poetica. Este vorba de tragedie, cu mijloacele și eforturile sale. De revăzut pasajul în chestiune "Tragedia este imitația unei acțiuni alese și depline (…) și care (…) stârnind mila și frica, săvârșește purificarea caracteristică unei asemenea emoții". O definire aparent simplă, a suscitat însă o mulțime de comentarii și întrebări de-a lungul secolelor. În istoria recentă a acestor dezbateri, se corelează concepte și abordări diferite. Începem cu Jaques Lacan, după care putem trece la Breuer și Freud, pentru a putea pune un nume reacției la trauma ce se află la originea nevrozei. Starea cathartică s-a utilizat pentru descărcarea emoțiilor și tensiunilor în paralel cu utilizarea hipnozei sub influența lui Charcot. În timp, Freud se va îndepărta de hipnoză pentru a trece la sugestie și pentru a definitiva metoda numită în prezent asociere liberă. Această evoluție tehnică, însoțită de o aprofundare la nivel teoretic a efectului cathartic de descărcare a energiei blocate ”prin eliberarea afectului deviat și descărcarea sa prin căi normale”, duce la o scădere a ponderii utilizării tehnicii cathartice în favoarea elaborării psihice. Dezvoltarea tehnicilor minuțioase de psihoterapie a dus la o reacție adversă față de efectul cathartic. Psihanaliștii și-au pierdut interesul față de catharsis iar ideea de a descoperi traumatismul psihic ce a stat la originea nevrozei a devenit ideea de bază. Cu scopul, bineînțeles, de a elimina simptomul prin conștientizarea, acceptarea, înțelegerea și transformarea acestei traume. La fel s-a întâmplat și cu cei ce au scris despre artă, de exemplu T.W. Adorno, care va merge până acolo încât va afirma despre asta ”Catharsis-ul aristotelic s-a invechit peste măsură”. Efectul benefic al artei nu mai este deci abordat din unghiul catharsis-ului, ci doar din cel al sublimării. Adică se analizază efectul post factum. Cu toate că și în această situație explicațiile nu devin mai ușoare, este evident că această abordare nu mai are nimic în comun cu relația directă și emoțiile resimțite în contact cu arta, ci analizează posibilele efecte cu o doză foarte mare de raționalism. Această situație se perpetuează până la Moreno, iar după dezvoltarea psihodramei, se vor dezvolta și alte terapii de grup. Jung este cel care, în urma unui demers exclusiv etnografic pornit de la ritualurile din Egiptul antic, evidențiază procesele de vindecare ce au la bază miturile. Lacan este cel care reia chestiunea articulării catharsis-ului cu sublimarea în cadrul Seminarului din perioada 1959-1960. Analizarea unor sesiuni de art-terapie și a terapiei sistemice cu adresabilitate către familii pare cea mai ofertantă pentru a aborda experiența cathartică. O astfel de observare implică de fapt observarea procesului prin care trece terapeutul și participantul la o experiență cu scop terapeutic declarat și acceptat. În terapia sistemică, de cele mai multe ori, catharsis-ul se manifestă sub formă extatică. Terapeutul organizează și conduce dialogul, controleză funcționalitatea, tehnicile de lucru și toate acestea au scopul de a schimba comportamentul. În derularea ședinței, aproape la toate cuplurile aflate în terapie, există un moment în care familia prezentă încearcă să preia controlul asupra derulării dialogului. Această schimbare de dinamică presupune o schimbare a planului inițial. Dacă nu își impune tehnica, terapeutul se lasă ”depășit” de situație. De obicei, terapeutul de familie nu are ca suport un co-terapeut, cu care să se alieze la nevoie, iar interveția sa singulară nu mai este eficientă în fața cuplului. Terapeutul pierde, deci, momentul în care ar fi putut recentra discuția în coordonatele stabilite inițial. Își pierde rolul de mediator, de element neutru și de echilibru în cadrul terapeutic pe care l-a organizat. Această destabilizare este de cele mai multe ori rezultatul strategiei familiei în terapie, deoarece aceasta trece prin prima etapă în relația cu terapeutul: captarea atenției acestuia asupra lor și a problemei lor și verificarea limitelor enunțate la început. Terapeuții cu experiență au dezvoltat strategii pentru a face față unor astfel de situații. Psihanalistul evită astfel de situații printr-o atenție numită ”flotantă”, iar terapeutul sistemic are un tip de atenție multiplă, obervând dinamica pe mai multe niveluri. Această captare a atenției terapeutului permite apariția unei ”stări de conștiență modificată”, cu caracteristicile descrise mai departe. Cea mai pregantă senzație este o stare de disociere marcată de o conștientizare conservată dar pasivă, ce se manifestă la terapeut printr-un sentiment de neputință. Această senzație de neputință se referă la neputința de a acționa, o senzație de amorțeală și de paralizie. Pe lângă aceasta, mai poate apărea o modificare a capacității de percepție, mai ales o micșorarea a câmpului de percepție extern și o accentuare a câmpului de percepție intern. Referitor la capacitatea de evaluare a timpului, se poate ajunge la imposibilitatea de a evalua corect duratele de timp. Toate cele expuse anterior duc la o relativă destabilizare a noțiunii de sine. Mai ales modificarea stării de conștiență și siguranță obiectivă face referire la starea extatică. Incapacitatea terapeutului de a se detașa de această fascinație în fața situației apărute, duce la pierderea spiritului critic al terapeutului. Îl împiedică să gândească și să analizeze ce se întâmplă în fața sa. El nu mai este participant, ci devine doar un spectator al interacțiunii din care a ieșit. Iar, ca spectator, nu mai poate înțelege ce se întâmplă în procesul terapeutic, deoarece înțelegerea situației terapeutice implică participarea. Terapeutul asistă pasiv, dar în deplină luciditate. Există, deci, o dimensiune activă a acestei observări de sine, de unde și dedublarea specifică transei. Această dedublare specifică transei nu are nicio legătură cu rolul dublu, necesar în cadrul terapiei sistemice, în cadrul căreia terapeutul este atât participant cât și observator. Este de reținut faptul că nimeni nu poate fi plonjat într-o stare extatică împotriva voinței sale. Pentru ca o astfel de trăire să fie posibilă, e nevoie în primul rând de o puternică motivație comună, în cuplul sau grupul terapeutic. Aspectul pozitiv al unei astfel de situații este acela că terapeutul care conștientizează faptul că este subiectul unei astfel de fascinații, în același timp are certitudinea că este angrenat în mecanismul familial de funcționare sau că este pe punctul de a fi inclus de familie și acceptat ca arbitru. Acest indiciu este prețios mai ales pentru analizarea ulterioară a modului de funcționare a modelului familial. Intoarcerea la starea obișnuită de veghe implică un nou moment de destabilizare a grupului, dar se trece relativ ușor la etapa următoare din terapie. De obicei, acest lucru este marcat de o mișcare corporală a terapeutului. În toate cele expuse mai sus, am subliniat mai ales etapele ce coincid cu cele ale unei experiențe extatice. Această experiență are mai multă legătură cu transa decât cu extazul, deoarece se articulează în jurul a șase momente bine definite. Aceste momente constituente sunt numite generic: organizarea tribală, care, în art-terapie este numită organizarea cadrului și a grupului, polarizarea pozițiilor, mobilizarea sau acțiunile individuale sunt orientate în funcție de sarcina decisă în grup, într-o manieră colectivă, depresia și crizele până la deblocajul din momentul creator. Finalizarea acestui proces este marcată de atingerea scopului într-un mod euforic al catharsisului creator. În art-terapie, această fază de euforie poate dura mai mult decât celelalte practici de lucru în grup. Această stare poate fi analizată mai ușor, deci dezvrăjirea are loc mai greu. Menținerea fazei de euforie are legătură cu faptul că în art-terapie este esențială, mai ales menținerea stării creative, care își are originea în plăcere și a plăcerii, ce are ca motor dorința de altceva, până la obținerea rezultatului artistic, artefactului, ce rezultă din acest proces. Grație structurării unui cadru terapeutic exact – prin regulile impuse inițial – putem dezvolta cele două mișcări ce orientează ședința de art-terapie: reorganizarea analogică și instituționalizarea proceselor creative, la intersecția dintre sincronizare și diacronie. Prin reorganizarea analogică, participantul ajunge să iasă din cadrul de referință obișnuit. Acest lucru se realizează mai ales prin răsturnarea valorilor proprii, a așteptărilor și regulilor personale și cotidiene, prin cele impuse de joc. Datorită acestei dezorientări și confuziei create, pe lângă cadrul securizant oferit, se diminuează controlul intelectual, iar legătura dintre imagine și dorință – fantasma rigidă – se estompează. Această stare oferă și condițiile ca simbolul să prindă formă și sens, pe calea imaginației. Instituționalizarea proceselor creative și implicarea activă a participantului în ședință ajută la instalarea unei temporalități noi: cea a momentului creativ cathartic. Procesul teraputic în art-terapie trebuie conceput ca o succesiune de momente terapeutice diferite, ce nu se aseamănă între ele. Aceste obiective terapeutice punctuale se subordonează obicetivului terapeutic general, sunt legate între ele prin scopul final și impune fiecare moment într-o traiectorie specifică fiecărui grup sau participant individual. Gama de variabile va ține cont de modul în care grupul sau participanții vor evolua, de particularitățile fiecărui grup și individ în parte. De multe ori, discursul grupului poate avea o forță simbolică ce devine unitară după derularea mai multor momente creative cathartice. Extazul și transa sunt deci opuse, în sensul că transa este caracterizată de o suprastimulare senzorială, pe când extazul implică, dimpotrivă, o privare senzorială. Extazul și transa pot fi caracterizate de două serii de caracteristici în opoziție, ca în tabelul de mai jos .

Critica antireducționistă se bazează pe luarea în considerare a punctelor de vedere istorice și etnologice ce subliniază fenomenul cathartic. Pentru aceasta, e necesar să repornim de la Aristotel. Dacă pasajul citat din Poetica rămâne izolat, putem presupune că acest lucru s-a întâmplat deoarece partea a doua a lucrării a dispărut. Se știe doar că în partea a doua era tratată comedia. Însă în Politica lui Aristotel ideea este dezbătută mai pe larg. Catharsis-ul este analizat pornind de la efectele muzicii – adică discursul nici nu este luat în discuție. Se vorbește despre o muzică cu efecte extatice, ce se apropie mai mult de actualul val ”tehno” decât de cântecul de leagăn. O muzică despre care Platon se întreba dacă trebuie sau nu interzisă. Poziția lui Aristotel este foarte clară, fără ambiguități, deoarece, în opinia sa, persoanele care trec prin această probă a exaltării și a uitării de sine, ies din aceasta mult mai calmi. Aici luăm în considerare uitarea de sine ca sens etimologic al cuvântului în greacă, prin extaz înțelegându-se acțiunea de ieșire din corpul propriu. Ne aflăm într-un moment al analizei în care devine evidentă asemănarea cu posedarea descrisă de către etnologi. În aceeași manieră în care ne descrie Artistotel extazul, etnologii ne descriu transa șamanică: structurată ca o călătorie a sufletului într-o altă lume, cu o inițiere ce urmează anumite practici – consumarea de halucinogene, post, oboseală – și întoarcerea în realitate cu un anumit rezultat, căutat încă de la început. Nuanța, care complică analiza, constă în faptul că Aristotel vorbește doar despre tragedie – singura ce e abordată în prima parte a Poeticii. El remarcă faptul că nu toată lumea este capabilă să intre în transă – ceea ce ne amintește de teoria că există și persoane care nu pot fi hipnotizate – ci unele persoane sunt stăpânite de alte pasiuni, mai ales de milă sau frică, în cazul tragediei. În cazul acestora, muzica le va aduce un catharsis și o ”ușurare însoțită de plăcere”. Nu se precizează despre ce fel de plăcere este vorba. Cum vom vedea mai departe, este vorba despre muzica apolinică, așa cum reiese din cele două concepte grecești referitoare la catharsis:

– catharsisul dionisiac cu referire la zeul Dionisos: zeu al plăcerii, ce orbește și îi posedă pe participanții la ritualul său. Ritualul lui Dionisos se finalizează cu o transă și sfârșește cu o eliberare. Muzica dionisiacă utiliza gama diatonică cu semi-tonuri, deci o gamă modernă, cântată la flaut (aulos). Deoarece muzica dionisiacă era utilizată pentru a declanșa transa, această acțiune ne semnalează și faptul că Dionisos venea din altă lume, din misterioasa Frigie – ce a fost percepută multă vreme de greci ca fiind periculoasă. Analizat din acest unghi, catharsisul dionisiac poate fi perceput și ca o posedare de către ceva străin persoanei. Acest tip de catharsis a fost utilizat și de către Freud și Breuer, dar a fost eliminat, după aceea, din psihanaliză. Moreno, în schimb, este cel ce rămâne fidel acestei laturi dionisiace, deoarece acest catharsis este cel ce îi permite, în psihodramă, eliberarea, prima dată traumatică, iar a doua oară adevărată.

– catharsisul apolinic, despre care Freud spune că l-a transformat în introspecție. Acest tip de catharsis nu implică o intrare în transă, ci este cel care e legat de pasiuni personale. Astfel, se face o legătură mai directă cu referința aristotelică și seamănă mult mai mult cu ritualul lui Apolo. În acest ritual se utiliza muzică în gama dorică, gama pentatonică fără semi-tonuri, o gamă primitivă în care instrumentul de bază este harpa, ca referință la instrumentul muzical folosit de zeul Apollo. Vorbind despre sentimentele/senzațiile ce însoțesc ritualul, lucrurile sunt clare în cazul tragediei – acestea sunt frica și mila. Dar, în cazul modului în care muzica poate fi eficientă și ce efecte are aceasta, lucrurile nu sunt îndeajuns de clare atunci când vorbim despre efectele catharsisului apolinic. Se poate înțelege că extazul este cel care face legătura cu un posibil rezultat ”etic”. Astfel, putem concluziona că pasiunile pot fi eliminate prin arătarea lor într-un mod moralizator. Acestea s-ar diminua prin asistarea la un spectacol. În aest caz, catharsisul apolinic elimină dualitatea în beneficiul transformării. Înainte de a analiza tragedia, este cazul să reamintim relaționarea dintre fenomenul cathartic încadrat în contextul social al epocii lui Aristotel și evoluția interpretării sale de-a lungul timpului. Noțiunea aristotelică de catharsis era acceptată în lumea greacă a timpului respectiv și ca noțiune medicală pentru purificare. Acest sens medical al catharsisului coboară în timp până la Ascelpios, prin preluare de la acesta a conceptului și de către Platon și Democrit. Ascelpios prescria armonia și muzica în tratarea persoanelor cu probleme emoționale. Această utilizare a artelor în scopuri medicale s-a făcut mult timp, dar cu un sens ce se suprapunea în anumite momente, și ne referim aici la sensul divinatoriu-dionisiac, cu influență asupra spiritului și la sensul fizic-fiziologic, cu influență asupra corpului. În tratatul său de ”infecții mortale”, Democrit recomanda pentru bolile fizice utilizarea muzicii cântate la flaut deoarece se presupunea că vibrațiile au efect benefic asupra sciaticii, adică atunci când muzicianul cânta la flaut deasupra corpului pacientului, muzica ar fi avut puterea ”să facă corpul să palpite și să redevină viu”. În ciuda acestor recomandări, numeroși medici greci erau sceptici legat de valoarea medicală a muzicii. Cu timpul, efectul fiziologic, dacă putem spune asta – pentru că în epoca respectivă artele nu se distingeau în mod clar de științe, al artelor este abandonat. Soramus este cel care spune că "oamenii erau proști să creadă că violența unei boli fizice ar putea fi înfrântă cu melodii și cu un cântec”. După acest moment, grecii aleg, ca urmare a apariției raționalismului, să mențină doar aspectul dionisiac al utilizării artelor în terapie. Chiar în cadrul Sărbătorilor Dionisiace se desfășurau concursuri de teatru. Aceste concursuri aveau următorul regulament: 3 autori concurau cu câte o suită de piese formată din 3 tragedii, urmate de o dramă satirică (comedie), iar de-a lungul fiecărei din cele trei zile de reprezentații și sărbătoare se vizionau zilnic toate cele 4 piese ale fiecărui autor. Putem presupune că această structură avea rolul de a menține spectatorii în tensiune cu cele 3 tragedii, pentru ca, la final, această tensiune să fie eliberată prin râsul produs de satiră. Paradoxal sau nu, peste 20 de secole, Freud va elimina același aspect dionisiac cu scopul de a pune bazele psihanalizei într-un mod științific. Acest lucru s-a întâmplat la fel cu complexul lui Oedip, eliminându-se orice aspect estetic din tragedia greacă a lui Sofocle. Rezultatul este că, despre complexul lui Oedip, putem avea impresia că și-a păstrat valabilitatea doar datorită forței și universalității complexului în sine și nu valorii estetice a piesei originale. Analizat invers, un astfel de demers nu trebuie să fie înțeles ca o regulă. Dimpotrivă, experiența estetică poate fi legată direct de experiența cathartică. De exemplu, spectacolul violenței nu devine cathartic decât prin dimensiunea sa estetică. Binele din experiența cathartică nu se realizează, în acest caz, decât prin frumos. La începuturile sale, tragedia ne indică următoarele coordonate. Apare în Atena, ”în perioada în care dreptul începe să elaboreze noțiunea de responsabilitate” , în același timp cu democrația, în momentul în care ”apariția dreptului și instituțiile politice pun sub semnul întrebării” ordinea religioasă ce organiza lumea până atunci. În tragedie apare însăși gândirea socială, cu semnele sale de întrebare asupra vechiului și noului, reia temele și persoanjele eroice din epopei, "nu pentru a le glorifica […] ci pentru a le supune dezbaterii publice, în numele idealului civic, în acest spațiu al teatrului grec, ce devine o adunare sau un tribunal popular". De la începuturile sale, în tragedie regăsim elementele structurale ale ritualului. Deoarece tragedia se joacă în fața cetățenilor adunați, putem vorbi de o adeziune a grupului, mai ales că participă și femeile; corul antic reprezintă vocea poporului – vox populi pe scenă, în văzul și auzul tuturor: cu cât aspectul repetitiv al temelor și personajelor sunt mai cunoscute de toți, adeziunea publicului este mai puternică. Aspectul simbolic al situațiilor, ceea ce a făcut ca acestea să poată fi jucate și apreciate de mai multe ori, este menținut prin acțiunea scenică ce va face publice întrebările pe care societatea și le pune. Va avea însă grijă să nu furnizeze răspuns acestor întrebări. Eficacitatea sa este strâns legată de raportul său cu sacrul. Tragedia oferă oportunitatea apariției gândirii sociale separate de gândirea religioasă și elimină imperativul religios. Măștile, cânturile, muzica și dansul contribuie la menținerea alurii de ritual străvechi. Pentru aceasta sunt utilizate tehnici de coeziune a publicului: participarea publicului – nu există separare între public și actori, nu există momente de liniște, participarea afectivă este masivă, se acceptă și o notă de promiscuitate – venea câte un cartier întreg, se bea, se mânca, oboseală – reprezentația dura toată ziua, cu fața la soare, în aer liber, timpul necesar pentru a vedea 3 tragedii și o comedie. Originea sa religioasă este acceptată de toți: se naște din ditiramb – imnul cântat în onoarea lui Dionisos. Tragedia este reprezentată în timpul sărbătorilor religioase (dionisiace) – ce se derulau la Atena în luna martie. Statuia zeului tronează în centrul orchestrei și e înconjurat de cor. Teatrul antic grec reflectă societatea care l-a produs și în care se înscrie. Spațiul teatral este un spațiu social : diversele secțiuni ale amfiteatrului corespund cartierelor din care provin spectatorii. La fel ca la jocurile olimpice, domină spiritul de competiție, tragediile fiind premiate. Modul în care se aleg piesele, felul în care se alege juriul dovedesc atenția acordată egalității de șanse. Modul în care se alege câștigătorul prin vot este o practică constantă a democrației ateniene. Ca și în călătoria șamanică, derularea ritualului este marcată de trecerea unei limite – dintr-o lume în alta – pentru a reveni transformat. Această limită Aristotel a numit-o milă – milă pentru erou – și frică – frica de a nu suferi același destin. Milă și frică, două poziții contradictorii ale spectatorului la o tragedie, cu o latură ce seamănă cu viața, cu altă latură ce este diferită de realitatea spectatorului. Dar este vorba și de un ritual diferit în sensul că este vorba de un enunț singular și înnoitor al mitului, într-un sens specific ”transgresiunii tragice [ce constă în a] face să adune ceea ce orașul separă": ordinea socială și ordinea religioasă. Această transgresiune nu este posibilă în tragedie decât cu prețul unei confruntări cu agresiunea, cruzimea, sadismul – ceea ce unii numesc instinctul morții – și are loc întotdeauna într-o dimensiune ambiguă. Așa cum au remarcat analiștii, ambiguitatea nu se regăsește doar în fondul discuției (milă sau frică) dar și în forma propriu-zisă, în aspectul său estetic. În acest sens, considerăm necesară reluarea exemplului discursului lui Oedip tocmai pentru a sublinia această transgresiune. Discursul lui Oedip trece la nivelul discursului zeilor, pentru ca, după aceea, să se răstoarne; trece de la un discurs al cunoașterii – care rezolvă enigmele – la un discurs al puterii, pentru a deveni rege; trece de la poziția de rege la abandonarea puterii; devine atotvăzător abia după ce nu mai are ochii; trece de la un punct la altul fără a reuși să le unească. Jean-Pierre Vernant ne atrage atenția că în vremea în care Aristotel a scris Poetica, declanșatorul social legat de tragedie era deja fisurat: imperativul religios dispăruse, democrația nu mai interesa pe nimeni, Atena este învinsă – iar Vernant explică integrarea catharsisului apolinic de către Aristotel după cum urmează. Acest caharsis apolinic este cel luat în considerare atât în teorie cât și în acțiunile cele mai raționale. Obiectivul catharsisului devine evitarea oricărui tip de exces pentru a permite alegerea a ceea ce e rezonabil. Întâietatea acestei rezonabilități raționale este cunatificată ca fiind proprie fiecărui individ în parte, așa cum subliniază și Lacan, ”dorința vine după aceea”. De fapt Aristotel se poziționează în afara judecării tragediei ca fiind o operă de artă, el rămâne la nivelul abordării moralei aparente a tragediei. Neglijează astfel caracterul impactului operei de artă, cu polisemantica deschisă de existența unei opere de artă în sine. Aceste multiple sensuri nu sunt abordate, ci se rezumă la simplele enunțuri filosofice. Pentru a putea înțelege mai bine acest fenomen, considerăm interesant de analizat ce s-a întâmplat la Atena la momentul respectiv. Ce s-a fracturat în societatea greacă a acelui moment? Putem subscrie la părerea lui Jean-Pierre Vernant, care susține că sacrul a fost cel care s-a schimbat. Acesta susține că la momentul respectiv nu mai exista tensiunea dintre imperativul social (comportamentul lui Oedip) și imperativul divin (nu mai era nevoie de un emisar ca Oedip între oameni și zei), deoarece acest imperativ nu-și mai avea rostul, dispăruse. Dacă tragedia greacă reprezintă în continuare un interes pentru noi se datorează ambiguității sale fundamentale. Pe această ambiguitate o investim în contemporaneitate cu alte consistențe caracteriale decât în Grecia vremii respective, cu convingerile și credințele actuale. Această reluare peste timp a unor structuri artistice specifice tragediei grecești – și ne referim aici la reluarea tragediei lui Oedip de către Cocteau și Anouilh – a permis în aceeași măsură interpretări diferite ca cele ale lui Freud și Levi-Strauss. Aceste interpretări pornesc de la revigorarea unei teme și o aprofundează spre sensul inițial oferit. Dar, chiar și pentru Aristotel, tragedia nu este singura formă de catharsis: cea de-a doua parte – dispărută – a Poeticii trata, cel mai probabil, comedia. Această abordare a comediei ar fi deschis un al treilea palier al catharsis-ului. Acea comedie ce se naște din tragedie, la fel cum tragedia s-a născut din epopee. Un exemplu ar fi Broaștele lui Aristofan, care îi pune în scenă pe cei trei mari tragedieni – Eschil, Euripide și Sofocle, chiar la momentul morții lui Sofocle. S-ar putea constata o evoluție către comedie cu tiparul următor: epopeea se constituie în enunțul mitului, mitul se reprezintă prin tragedie, iar comedia pune mitul într-o lumină derizorie. În acest sens, putem invoca parabola lui Umberto Eco, conform căreia Biserica l-a acaparat pe Aristotel și a făcut să dispară ce-a de-a doua parte a Poeticii, deoarece râsul este considerat de către biserică una dintre cele mai mari blasfemii. Așa cum ne reamintește Milan Kundera, religia și râsul sunt incompatibile. Această incompatibilitate este rațiunea pentru care versetele satanice ale lui Rushide au dus la condamnarea sa de către imamul Khomeiny pentru blasfemie. De fapt, umorul este mai rău decât blasfemul, mai rău decât erezia, dacă ar fi să analizăm discursul furibund al acestor integriști fanatici. Împotriva ereziei sau blasfemiei, aceștia ar putea apăra religia prin adevăr sau în numele adevărului. Dar, în fața umorului care transformă în enigmă orice adevăr, nu există formă de apărare. Umorul operează în cazul art-terapiei o formă de profanare – deplasează sacrul în afara religiei – ce are ca acțiune centrală suspendarea, pentru o perioadă de timp, a oricărei judecăți morale. În acel segment de timp, se creează un spațiu, pe care l-aș putea numi imaginar, în care orice enunț devine ambiguu. Acest hiatus și ambiguitatea umorului au ca efect – în opoziție cu efectul tragediei – o primă plăcere. Freud l-a prezentat înca din 1905, în lucrarea sa Cuvântul de duh si relatia sa cu inconstientul ca fiind apărarea cu cel mai înalt rang dintre toate și că: ”umorul nu este ceva ce ne ușurează sufletele, el ne provoacă. Implică nu numai triumful asupra sinelui, ci și un principiu al plăcerii care își găsește o cale de afirmare în ciuda realităților defavorabile exterioare”. Pe când plăcerea obținută dintr-un spectacol de tragedie este o plăcere indirectă, obținută în comun cu mai mulți oameni, plăcerea obținută în urma unui spectacol de comedie este o plăcere directă, individuală, cu multe diferențieri, în funcție de persoana spectatorului. Dacă tragedia este cea care oferă individului ocazia de a se confrunta cu mitul, comedia este cea care ajută individul să triumfe asupra mitului, punându-l pe acesta într-o lumină derizorie. Ne apropriem de ceea ce Lacan a redus la ”confruntarea cu moartea prin catharsis”, urmând, prin aceasta, linia aristoteliană. Confruntarea necesară purificării dorinței prin sublimare este astfel considerată singurul mijloc prin care se ajunge la echilibru. O astfel de operație este posibilă doar datorită existenței unui interes purtat exclusiv tragediei, în care momentul comic (corespondent catharsisului dionisiac) nu este văzut decât ca o moarte a dorinței (plăcerea momentului comic, moment suspendat, fără geneză și fără o urmare previzibilă). În plus, această singură și simplă analogie între moartea reală și ”mica moarte” a plăcerii din experiența acelui moment de eternitate sau în care realitatea lumii din jur este suspendată, justifică legătura realizată prin invocarea morții reale a eroului din tragedie. Nu în ultimul rând, se reconsideră dimensiunea apolinică a catharsis-ului, ceea ce ne readuce în atenție obiectivul de la început și anume acela de a nu lua în considerare în analiza de față decât punctul de vedere al spectatorului la tragedie sau al celui ce analizează ședințele de art-terapie. Acest raport între cele două dimensiuni nu au alt scop decât acela de a sublinia modalitatea prin care se poate ajunge la o concluzie referitoare la câștigarea autonomei psihice individuale și echilibrul dintre conștient și inconștient. A rămâne însă închiși într-o analiză, exclusiv dionisiacă sau exclusiv apolinică, ar fi însă o pierdere. O pierdere ce ne-ar văduvi de dimensiunea dionisiacă a catharsis-ului atunci când vorbim despre dimensiunea transei: a actorului și acțiunii sale, deci a unei puneri în practică efectivă, de generozitatea pusă în slujba indivizilor, de participarea fiecăruia la colectivitate. O pierdere ce ar fixa definitiv pozițiile din care relaționează actorul și spectatorul, acesta din urmă nefiind decât obiectul extazului. În acest caz, spectatorul nu poate fi în transă decât prin fantasmă. O pierdere ce are o legătură esențială cu raporturile pe care le avem fiecare dintre noi cu miturile și ritualurile. Chiar dacă asupra acestora se apleacă atât terapia de familie sistemică și antropologia, faptul că aceste mituri și ritualuri sunt fundamentale pentru funcționalitatea societății, analizarea lor separată ar rămâne totuși o pierdere. Dacă psihanaliza se interesează doar de destinul tragic, în art-terapie caracterul comic este cel ce suscită de obicei interesul. Bineînțeles că dimensiunea dionisiacă nu este lăsată deoparte, însă, în art-terapie estetica, cu toate categoriile afective, nu este un scop, ci un instrument de lucru, un mijloc de a atinge un obiectiv terapeutic. Această reluare a dimensiunii funcționale a artei s-a profilat în terapia sistemică. Epistemologia sistemică susține și păstrarea unei deschideri față de contextul prezent, în care facem analiza de față. În acest sens, catharsis-ul poate fi legat mai curând de referințele individuale de apartenență culturală – deci de etnologie și antropologie – decât cu punctul de vedere psihanalitic restrâns, în care pulsiunile sunt singurele care contează. Această valoare dionisiacă a tragediei s-a profilat ca fiind de o importanță crucială mai ales la Sofocle. La Freud, în schimb, catharsis-ul nu corespunde cu nevoia de stabilitate pe care a întâlnit-o în lucrul său cu istericii. Freud a lăsat deoparte catharsis-ul dionisiac, pentru că el avea nevoie de o metodă de integrarea a Eu-lui, a inconștientului și a efectelor sale asupra conștientului. Iar un catharsis, și mai ales unul dionisiac, ar fi reprezentat posibilitatea deschideii către exterior, către ceilalți, ar fi acționat printr-o mobilizare de forțe ce ar fi dus la extrovertire, fără ca integrarea Eu-lui să fi avut loc. Ne rămâne deci să recuperăm această dimensiune dionisiacă pentru a răspunde unei funcții relaționale sociale prin mijloace terapeutice ce includ arta. După ce am confruntat modelul analitic cu originea sa istorică, ne putem întoarce la modelul sistemic. Catahrsis-ul nu a făcut subiectul unor studii sistemice, dar a influențat totalitatea lucrărilor sistemice prin scrierile și practica lui Milton H. Erickson . Acesta a folosit mai ales varianta tehnică a catharsis-ului – transa hipnotică, ce ”poate fi considerată ca paradigma fiecărei relații sau scop terapeutic”. Transa hipnotică va fi abordată astfel ca un context aparte, un context de comunicare, în care pacientul își poate redefini multiplele dimensiuni ce decurg din redundanța unui comportament, ce l-au adus la momentul în care lucrează cu hipnotizatorul. Această comunicare și intervenție are loc printr-un ritual hipnotic, ce se apropie foarte mult de ritualul șamanic. Un exemplu, aparent departe de hipnoză se referă la un articol din American Journal of Cardiology din aprilie 1960. Acest studiu de caz face referire la o suită de intervenții similare de sutură a arterei mamare în cazuri de angină a pieptului, realizate pe două grupuri. În prima fază a studiului, în care doar incizia efectivă avea loc, gradul de ameliorare și recuperare era de 80% în raport cu grupul asupra căruia nu s-a facut nicio incizie. În faza a doua, într-un mod ciudat, grupul ”placebo” (care aveau cicatricile de la incizii, dar cărora nu li s-a făcut nicio intervenție asupra arterelor mamare) a înregistrat o ameliorarea semnificativă a capacității cardiace. Acest exemplu al timpurilor moderne ilustrează eficacitatea ritualului și în societatea contemporană. Diferența dintre societățile tradiționale și cele moderne constă în modul în care chirurgii raționalizează asupra problemei în comparație cu șamanii. Chirurgii cardiologi au un recul în fața unei posibile utilizări a intervenției ”șamanice”, rezultatul experienței profesionale i-a condus la abandonarea intervenției (sutura arterei mamare) – considerată salvatoare până la acel moment, pe când șamanul, așa cum ne relevă numeroase ritualuri de inițiere, nu va da înapoi niciodată în fața cruzimii unei intervenții, dacă aceasta este considerată ca fiind eficientă de către grupul social. Din punct de vedere structural, ritul este un comportament repetitiv codificat (în care corpul este folosit ca suport), cu valoare simbolică și o componentă de ordin mental ce face referire la credință, adică are un anumit raport cu sacrul. Pe când ritualul este o organizare a unor rituri – ce au de multe ori origini disparate – dar al căror scop este determinat de o anumită credință comună. Abordarea sistemică ne evidențiază funcția protectoare a ritualului și anume ritualul are funcția esențială de a proteja mitul de un atac direct. Iar mitul reprezintă o așezare în discurs a laturii sacre, situație în care gesturile au putere și influență asupra realității. Prin trăsăturile comune mitului și ritualului – pozițiile logice extreme, de neatins, imaginate, deci imposibil de concretizat – devin strâns legate unul de celălalt. De mit, însă, este strâns legată credința, nu ritualul. Credința devine motorul unui sistem spiritual, iar ritualul se concretizează prin punerea în scenă a mitului. Istoria evoluției sistemelor familiale demonstrează că mitul familial devine, cu fiecare generație trecută, rigid și din ce în ce mai sărac. Iar această pierdere de consistență a sistemelor familiale duce la pierderea capacității sale de a transforma comportamentele membrilor familiei în ritualuri. Tulburările psiho-patologice ale membrilor familiilor reprezintă, în primul rând, semne ale perturbării ritualurilor de interacțiune dintre aceștia. Terapeuții din terapia sistemică utilizează procedeul de reașezare în cadru a relației de cuplu și a relației parentale, de exemplu. Această tehnică permite evitarea atacării frontale a mitului familiei perfecte și înlocuirea normelor vechi și perturbatoare cu unele noi, descoperite și acceptate de însăși familia în cauză. Dacă ar trebui să respectăm mai mult mitul, nimic nu ar fi mai simplu decât să schimbăm un rit în cadrul ritualului și astfel, se va putea modifica sensul și dinamica mitului pas cu pas, până la funcționalitate și integrare. Astfel de tehnici creative de schimbare și înlocuire a unei părți din ritual sunt dezvoltate în art-terapie. Arta este ritualul în care adultul se joacă. Se spune foarte corect ”joacă” teatru. Dar nu se poate spune ”se joacă” de-a terapia. Cred că sunt de făcut în acest moment două remarci. Pentru început, consider ca fiind o manieră abuzivă aceea de a vorbi despre un copil ca despre un artist ”natural”. El poate utiliza tehnici sau materiale definite de adulți ca fiind ”artistice”, dar copilul nu va face niciodată artă. În acest termen de artă se vehiculează valori culturale și tensiunea dintre expresie și comunicare. Aceste valori culturale și tensiunea mesajului conștient al adultului nu sunt la îndemâna copiilor. Copiii își plasează procesul de simbolizare și creativitate într-o dimensiunea a jocului, deci într-un cadru mai larg, cu reguli mult mai simple, cu mai multă libertate. În al doilea rând, observațiile etnologilor ne arată că în societățile tradiționale, categoria socială ”artiști” nu există. Și totuși, Arta își găsește originea în practica religioasă și în magie: indiferent că vorbim despre dans, despre sculptura măștilor sau despre pictură, despre muzică instrumentală sau vocală, toate aceste componente ale ritualului au putut deveni autonome numai prin pierderea sensului ce făcea legătura cu mitul. Fiecărei activități artistice îi rămâne însă atașată o dimensiune spirituală. De unde rezultă adeseori legături ce sunt prezentate ca fiind misterioase sau de greu de concluzionat în dezbaterea dintre etică și estetică. Explicația legată de expresia primitivă, oferită de France Schott – Billman este lămuritoare: ”expresia primitivă este o tehnică ce repune împreună asocierea tradițională a dansului cu vocea. Aceasta (tehnică) se prezintă ca un ritual, o sărbătoare în care mișcările repetitive sunt oferite de dans-terapeut împreună cu sunetele ce însoțesc mișcarea. Grupul răspunde […]". Se regăsesc aici toate elementele esențiale din practica art-terapiei: tradiția, ritmul, preluarea de către grup, expresia. În art-terapie, ritualul nu este deci un obstacol ce trebuie depășit ci devine un instrument de lucru, prin care se facilitează schimbarea. Chair dacă acest lucru poate părea paradoxal la o primă vedere, o schimbare terapeutică nu ar putea avea loc fără repetiție. Pentru a putea elimina angoasa și rezistența la schimbare, pentru a permite ca schimbarea să fie reală, terapeutul va fi nevoit să elaboreze ritualuri de trecere de la o fază din procesul terapeutic la alta. Acțiunile de pregătire a ședinței, de începere, derulare și încheiere a ședinței sunt ordonate la fel ca într-un ritual. Aceasta permite punerea în practică a tehnicilor artistice sau marcarea prezenței sau absenței unuia dintre participanți. Schimbarea ordinii cotidiene, la fel ca într-un ritual, permite orchestrarea trecerilor de la un moment la altul, facilitează înscrierea demersului terapeutic într-un cadru de spațiu și timp. Aceste coordonate comune cu cele ale ritualului permit structurarea mediului în care este asigurată și participarea individului la propria structurare, implicit a relațiilor cu cei din jur. Odată stabilite mijloacele și limitele de expresie oferite de tehnica artistică folosită în ședința de art-terapie, există toate datele necesare constituirii grupului. Restructurarea individuală se face printr-un limbaj simbolic și nu unul relațional. Acest tip de limbaj simbolic, propriu mai ales imginarului, permite subiectului sau participantului să își asume o ordine pe care o percepe a priori, exterioară lui, și îi oferă un confort personal. În acest proces descris mai sus, se regăsesc funcțiile ritualului. Arta devine astfel un ritual de transformare: la început, transformare materială – prin tehnica artistică abordată, și-apoi prin trasformarea participantului. Această transformare individuală are loc prin asimilarea unei abilități specifice și a dezvoltării unei creativități personale. Art-terapia insistă asupra acestei transformări a individului prin încercări susccesive de a găsi o cale eficientă pentru a-i dezvolta capacitatea de comunicare. Acest accent pus pe capacitatea de a comunica pornește de la faptul că orice suferință, fizică, psihică sau socială, izolează individul. Pentru a susține ieșirea din această izolare evidentă sau nu, art-terapia propune tehnici de lucru prin care se realizează legături și se deschid punți de comunicare prin transformarea amorfului. În acest caz, reiau și întăresc ideea că, în art-terapie, estetica este un mijloc și nu un scop, ca în artele frumoase. În art-terapie s-a dezvoltat ceea ce arta contemporană a lăsat în mare parte deoparte: toate tehnicile ”șamanice” destinate să întărească adeziunea participanților. În această situație se privilegiază mai ales valoarea bucuriei și satisfacție ce vine odată cu realizarea operei, pune accent mai ales pe procesul de realizare a operei decât pe rezultatul final, pune apropierea de procesul creativ înaintea diferențierilor și exclude judecarea mercantilă. Art-terapia nu se rezumă deci la componentele pacient, terapeut și artist. Pentru a rezuma aportul terapiei sistemice la art-terapie, aceasta ne subliniază faptul că, la fel ca în ritual, catharsis-ul poate fi considerat și un fenomen social. Consider coeziunea socială ca fiind primul rezultat al ritualului. Pentru a realiza această legătură socială, are loc o mobilizare afectică intensă. Toată analiza precedentă ne arată că această mobilizare afectivă trebuie să fie însoțită de o plăcere estetică pentru a-și atinge obiectivul. În plus, este necesară o retorică a comunicării bazată pe complicitate, încredere, toleranță. În ce constă de fapt catharsis-ul acestor persoane? Este vorba de o experiență de lăsare deoparte a propriei identități, o pierdere de identitatea fără risc, pentru că este limitată în timp ca experiență, dar cere o adeziune, implicare personală ce ține de domeniul credinței. Mijloacele folosite au ca scop diminuarea spiritului autocritic al conștiinței. Cu un obiectiv mai ales social, mai mult de suport în depășirea limitelor sau blocajelor actuale la nivel individual, participantului i se pun la dispoziție mai ales resusrse cu care se poate integra social. Este însăși justificarea art-terapiei. Orice demers ”terapeutic” pornind de la acest tip de catharsis constă în primul rând în formalizarea, instituționalizarea sa – pentru ca participantul să poată învăța într-un mediu securizant că este capabil să facă față și să poată iniția singur repetarea experienței – iar în al doilea rând contextualizarea – includerea individuală într-un demers stabilit printr-un obiectiv individual sau de grup. Pentru aceasta, la fel ca în psihodrama moreniană, participanții trebuie să experimenteze cele două posturi ce compun procesul cathartic, cea a actorului și cea a spectatorului. Prin trecerea și asumarea celor două puncte de vedere, participanții vor înceta să mai fie pacienți și vor deveni actorii propriilor vieți, indiferent de dificultățile lor. În acest sens, art-terapia se adresează părții sănătoase a minții iar participanții la art-terapie pot deveni parteneri în menținerea săntății mentale. Dacă am încerca să enunțăm o definiție a catharsis-ului din punct de vedere sistemic, cu practica din art-terapie integrată în aceasta, enunțul ar putea suna astfel: Catharsisul în art-terapie este un proces cu două posturi în care se utilizează punctul de vedere al actorului și cel al spectatorului. Catharsis-ul devine operațional, prin transă și extaz, inducând o stare de detașare, de pierdere a identității. În cadrul acestei stări are loc o transgresiune a categoriilor sociale, a nivelurilor logicii, a nivelului individual către cel social, printr-un suport cultural. Această transgresiune are ca scop asumarea situațiilor paradoxale, atât la nivel individual cât și la nivel social. Se oferă astfel un răspuns paradoxal la o situație paradoxală în care se obține plăcere dintr-o situație penibilă, din care nu putem ieși.

Violența și răul

Pentru Bergeret, violența fundamentală este expresia forțelor vieții, aceasta este legată de instinctul de conservare și are deci o valoare defensivă.

Violența naturală, instinct de conservare pur, nu este în sine nici bună, nici rea. Ea există pur și simplu ca prim dinamism ; va evolua în funcție de modul în care se va maturiza afectiv subiectul în mediul său.

Această violență se adaugă narcisismului primar, expresie puternică a dragostei de sine și manifestare a libido-ului, pulsiunilor de auto-conservare sau a libido-ului narcisist, recunoscută ca fiind o stare primară și normală. Violența fundamentală, pe care o regăsim mai ales în relațiile patologice părinți-copii, s-ar putea traduce în termenii „sau el sau eu”, ca fiind o confruntare a două forme fundamentale și extreme de egoism. Acestea s-ar afla în incapacitatea de a coexista. Rămânerea celor doi în acest stadiu de imposibilitate a unei relații echivalează cu ceea ce Bergeret definește „un imaginar paralizant”, pentru că nu presupune, în niciun caz, renunțarea la sine sau la celălalt. El definește „această violență primitivă, amenințătoare pentru o viață fără ură dar și fără dragoste”. Aici regăsim lupta acerbă dusă pentru recunoașterea individului, despre care ne vorbește Hegel, o luptă inegală de altfel, dată fiind vulnerabilitatea copilului în fața părintelui sau vulnerabilitatea participantului la art-terapie în fața art-terapeutului. De fapt, acest dinamism violent fundamental poate, în anumite cazuri, să ia forma unui tot fuzional, în care, fiecare dintre cei doi nu poate face nici distincția, nici diferența dintre cele două mentalizări. Cei doi nu pot coexista într-un mod pacifist, cu atât mai puțin într-o manieră creativă. Această violență poate lua forma unor cuvinte-mască împrumutate din registrul tandreții, „inimioara mea”, „drăguțul meu”, dublate de gesturi bruște și de atitudini de refuz fizic, în secunda imediat următoare acestor false apelări, ce adeseori sunt excesive.

„Această „pseudo – tandrețe” este manifestarea unei contra-investiri a reprezentărilor imaginare violente.” Violența este expresia răului atunci când violează, abuzează, atunci când maltratează și nu păstrează respectul datorat unei persoane. Chiar dacă însuși cuvântul violență vehiculează reprezentări negative sau violența însăși este deseori identificată ca o manifestare a răului, pot exista confuzii datorită contextului în care apare. Când, de fapt lucrurile sunt mult mai simple:

Dacă am fi învățat să deșteptăm în noi ceea ce vechii greci practicau, de pildă, ideea de asumare a greșelilor unită cu aceea de ispășire sufletească a lor, atunci viața noastră interioară s-ar însănătoși prin propriile ei resurse.

A vedea răul în orice manifestare agresivă apărută între copii, a pedepsi și blama această presupusă violență, în loc de a-i ajuta să găsească alte moduri de comunicare, poate duce la inhibarea dorinței de a mai intra în contact cu exteriorul. În acest caz, art-terapeutul exercită o altă formă de violență la adresa dezvoltării sănătoase a viitorului adult, actualmente copil. Nu i se poate cere același comportament unui copil de 14 luni ca unuia de 7 ani. Acesta din urmă este la așa numita „vârstă a rațiunii” și începe să aibă un sens moral conștient asupra binelui și răului. Consecințele acestui tip de abordare poate conduce la cazuri extreme, de la inhibare la alienare așa cum explică Françoise Dolto. De fapt, „violența conținută”, care nu se exprimă fizic, nici somatic, se poate manifesta la nivelul inteligenței printr-o „alienare afectivă” și o limitare activă a percepțiilor vizuale susceptibile de a provoca agresivitatea participantului la art-terapie. La copiii cu vârste între 1 și 2 ani se observă efectiv ticuri la nivelul ochilor, grimase și zâmbete discordante care ne evocă „faux-self”-ul: atitudine de complezență la adresa adultului, atitudine care, la început maschează, iar apoi ocultează efectiv adevăratele senzații ale copilului, în detrimentul propriei dezvoltări. Această situație de complezență îl pot aduce la starea de „negare a propriei substanțe”, cum spune Levinas.

De la violența fizică la negarea intersubiectivității

Este tocmai ceea ce prezenta Alice Miller în cartea sa despre originile violenței în anumite forme de educație rigidă. De fapt, în aceste practici, așa numite educative, manipularea perversă a copilului încă de la cea mai fragedă vârstă, sau această lipsă de recunoaștere a elanurilor sale vitale, a nevoilor, emoțiilor, sentimentelor – chiar dacă această manipulare este făcută în numele binelui și a supunerii – poate produce adulți perturbați. Acești adulți vor fi rupți total de propriile afecte, nu vor fi capabili de empatie și, din această cauză, vor fi capabili de cele mai mari monstruozități. Aceștia s-au construit încă de mici, într-o continuă submisiune, începând cu mama lor, care nu a avut capacitatea de a le ințelege nevoile, ci a răspuns doar propriilor nevoi prin copil. Merleau-Ponty a atras și el atenția asupra pericolelor ce există într-o educație prea rigidă. El a atras atenția că absența unor tranziții, lipsa existenței unor nuanțe în judecarea faptelor, aduce cu sine limitări grave în percepția lumii înconjurătoare și a capacităților ulterioare de relaționare a copilului. Astfel, expunerea de mai sus are legătură cu art-terapia și nu poate oculta conexiunea ce există între violența fizică și negarea intersubiectivității. Anumite violențe fizice și psihice precoce au consecințe dramatice asupra dezvoltării viitoare a omului: sunt leziuni fizice ca fracturile, arsurile, rănile, hematoamele subdurale ale copiilor scuturați. Aceste acțiuni fizice pot cauza handicapuri, retarduri staturo-ponderale, nanismul psihosocial sau chiar moartea. Genul acesta de violențe, ce se transmit peste timp, mai pot fi și cauza bolilor spiritului cum ar fi deficitele de inteligență, pierderea stimei de sine, devalorizarea de sine, dezvoltarea unui „Eu – fals”, pierderea încrederii în celălalt, frica de orice relație percepută sau învățată ca fiind periculoasă, până la psihoză. O altă consecință este riscul dezvoltării unui comportament agresiv, violent, pervers. Se poate spune că negarea intersubiectivității stă la baza celor mai multe violențe psihologice. Negarea nevoii de comunicare a unei persoane este în primul rând o violență asupra acelei persone. De câte ori am văzut copii manipulați ca niște obiecte, ca niște pachete sau păpuși frumoase, bine îmbrăcate și coafate, dar cărora nu le adresăm niciun cuvânt sau un gest de asigurare, de menținere și de instalare a confortului în manifestarea disconfortului lor? De foarte mici, printr-o astfel de ignorare, omul viitor nu este considerat ca fiind subiect, nu i se acordă capacitatea de a resimți emoții, iar realitatea este total contrarie – ei caută contactul, schimbul, comunicarea prin privire, din prima lună de viață. Calitatea vieții omului depinde, la început, de calitatea anturajului în care trăiește. În observarea mamelor alături de proprii copii, ni s-a întâmplat să analizăm situații în care mama evită privirea copilului atunci când se apropie de el, iar acesta le caută cu frenezie privirea sau copilul este cel care evită privirea mamei. Să fie cumva angoasa, vidul vertiginos al depresiei sau să fie oglinda ambivalenței și agresivității mamei, greu de primit pentru copil, deoarece această violență este prea distructivă pentru el? Atitudinea aceasta de auto-protecție să fie cumva declanșată de o violență ascunsă? În orice caz, aceasta îl privează pe viitorul om al cetății de o susținere exterioară în dezvoltarea sa pentru a crește. Copilul care intră în ceea ce Antoine Guedeney definește „retragere relațională” reprezintă un mare pericol, închiderea sa față de lume poate conduce la moarte sau la carențe ireversibile. Omul se hrănește cu intersubiectivitate, adică cu relații umane și împărtășirea de emoții. Există diferite grade de gravitate în violențele exercitate de om față de om. Cele care sunt extreme necesită o intervenție urgentă a serviciilor de protecție și asistență socială, spitalizarea, plasarea în sistemul de protecție, sau în asistență maternală – în cazul copiilor. Cel mai des ne-am întâlnit cu situații în care existau violențe în sistemul de protecție a minorilor, unde violența se exercita din partea personalului și în cadrul grupurilor de copii. Intervențiile realizate prin art-terapie au servit ca material primar în evaluarea situației de abuz, violență sau neglijare, iar la nivelul intervenției efective, echipa pluridisciplinară a preluat protocolul de protecție și asistență a victimelor abuzurilor și au aplicat metodologia specifică. La nivelul intervențiilor efective în cazurile de abuz, neglijare sau violență, art-terapia contribuie la clarificarea situației și la furnizarea de instrumente de reziliență victimei și contribuie activ la prevenirea și evitarea situațiilor ce prezintă risc de abuz sau violență.

Ca notă generală, putem spune că în România ultimilor 22 de ani, formele de violență precoce, fenomen departe de a rămâne izolat doar la nivelul instituțiilor de protecție, au devenit din ce în ce mai vizibile. Referitor la acest aspect, noutatea constă în faptul că în ultimii 22 de ani se acordă mai multă atenție dezvoltării copilului, mai ales după apariția filmului « Le bébé est une personne » și datorită faptului că numărul de copii aflați în sistemul de protecție și în grădinițe a crescut considerabil, ca o consecință a ocupării întregii familii – mamă și tată. Acest fenomen nu devenea vizibil în afara familiei decât în momentul în care copilul mergea la școală sau la grădiniță. Or, asupra părinților a început să crească presiunea de a lucra din ce în ce mai mult și mai devreme, imediat după nașterea copiilor, iar aceasta are ca și consecință intrarea copiilor la creșă și la grădiniță mult mai devreme decât până acum. Astfel, problemele legate de violența precoce au devenit mult mai repede vizibile.

Violență și limbaj, violența în opinii

Dar există o altă formă de violență care este legată de discursul ce poate apare în art-terapie: pe de-o parte lipsa cuvintelor privează oamenii de orice schimb verbal, care limitează de fapt gândirea și accesul la emoții și elimină posibilitatea împărtășirii acestora. În opoziție, singura comunicare posibilă se situează într-o manifestare confuză, cu descărcări motrice – gesturi de exaltare și lovituri. Una din principalele arme împotriva violenței este limbajul care umanizează, prin rațiune, dialog și negociere și devin astfel instrumente ale păcii și ale înțelegerii prin schimb și concertare sau prin spațiu acordat gândiri și discutarea situației, în cazul unui dezacord. De altfel, o altă violență a omului față de om rezidă în discurs, în formele perverse ale violenței de limbaj care sunt insultele, denigrarea sau umilirea. Există încă o formă perversă de limbaj care este violența fuzională de limbaj: a ști totul pentru celălalt, a spune totul celuilalt și în același timp a nega tot ce se spune în numele și în contul celuilalt; sau minciuna care transformă și ascunde adevărul. Folosirea retoricii, adică a limbajului care corupe și pervertește libertatea celuilalt și o instrumentalizează, este o altă formă de violență. Cum subliniază Levinas, retorica utilizată în flatare sau în propagandă, faptul că aceasta utilizează abil verbul și cuvântul pentru a-l manipula pe celălalt, „este violență prin excelență, adică nedreptate.” Astfel, pe de o parte, limbajul poate fi un remediu contra violenței, dar poate fi și un factor ce contribuie la apariția violenței sau chiar un purtător de violență.

Violența care „vine de la sine” în discursuri și enunțuri comune contribuie la apariția violenței. Roland Barthes este cel care abordează această formă de violență atunci când vorbește despre prejudecăți. Un termen definit eronat și folosit în mod curent este acela de „instinct” care dă sens între altele și instinctului ”maternal”. De fapt, prejudecățile care există în raport cu instinctul maternal sunt și mai pregnante. Dacă, de exemplu, apare o disfuncție în relația mamă-copil, non – specialiștii nu pot înțelege despre ce e vorba. Dar ce e instinctul? Instinctul face trimitere la animal, la o parte din om ce se supune unei legi naturale, care este iminentă și pe care ființa umană o posedă, la rândul său. Se poate întâmpla ca o suferință sau o patologie să o împiedice pe mamă să își exprime acest presupus instinct. John Bowlby a eliminat acest concept pentru că îl găsea prea superficial, cu o utilizarea prea ambiguă, în prea multe cazuri. Elisabeth Badinter a scris deja despre acest aspect în cartea sa L’amour en plus. Instinctul maternal nu este o condiție de bază, care să fie suficientă pentru a face ca relația mamă – copil să fie una bună. Pentru că, dacă acesta există, uneori e posibil ca el să nu se manifeste, adică pare absent. Această situație nu vrea să consfințească lipsa unei legături naturale mamă-copil. În anumite circumstanțe specifice și patologice, sau suferințe mai mult sau mai puțin profunde, această legătură este împiedicată și nu poate fi suficientă pentru om. Este un proces vital care s-a degradat. În art-terapie, se întâmplă, mai ales la adulți, ca aceștia să se arate foarte mirați de faptul că nu resimt nimic față de artefact, de exemplu. Culpabilizarea vine și din clișeul că un artist trebuie să își iubească opera și se autoinvestește cu o atitudine monstruoasă, dar această autoculpabilizare nu are nicio relevanță. Atitudinea de non-reacție în fața artefactului nu este altceva decât rezultatul unor prejudecăți adânc înrădăcinate. O parte din acești participanți se simt vinovați de această absență a afectului față de artefact, stare care îi determină să pună deoparte artefactul, tocmai pentru a reveni la el mai târziu sau pentru a-l ignora definitiv. Există senzația că participantul la art-terapie se culpabilizează interior, fără ca aceasta să aibe o motivație sau să reprezinte altceva decât un debușeu de autocompătimire. Roland Barthes scrie, legat de această situație:

Adevărata violență este aceea care vine de la sine : ceea ce este evident este violent, […] un tiran care va promulga legi sângeroase va fi mai puțin violent decât o gloată ce se bucură de aplicarea acelei legi.

De fapt, ce se întâmplă cu acești participanți la art-terapie, care nu resimt nimic în fața propriului artefact creat? Va fi nevoie ca art-terapeutul să caute, în fiecare situație, separat și individualizat, să încerce să găsească, într-un mod firesc, cauza posibilă, să lucreze în echipă pluridisciplinară, să caute evenimentele ce blochează reacția participantului, posibilele dolii nefăcute, separările, traumatismele neelaborate și neintegrate, dorințele înnăbușite, fără a-l judeca pe participant, ci ajutându-l prin ascultare, empatie și atenția acordată. Aceste atitudini îl pot ajuta să se echilibreze și să poată intra în legătură cu posibila suferință, pe care apoi o va scoate la suprafață. Empatia, în art-terapie, este un preambul al acțiunii terapeutice, ea permite o ocolire a violenței – care judecă și condamnă sau care se încăpățânează să nu înțeleagă și să întărească la participant convingerea că ceva nu e în regulă cu el, dacă nu reușește să simtă nimic în fața artefactului. Din experiență am constatat că imediat ce reușesc să vorbească într-un fel sau altul despre o suferință, participanții la art-terapie, datorită suportului artistic securizant, sunt nerăbdători să rezolve această zonă de umbră din viața lor. Dar este crucial ca ei să poată fi auziți, înțeleși și să li se răspundă la întrebări. Toate acestea se datorează uneia dintre cele mai mari violențe ale vremurilor noastre – izolarea. Lipsa legăturilor cu o comunitate umană, familie, grup, prieteni sau amici. Este una dintre cele mai mari violențe. A nu fi ascultat și a nu fi înțeles în aceste medii echivalează cu o izolare psihică și cu un profund sentiment de solitudine care poate conduce la depresii și la acte disperate precum suicidul.

Violența atașamentului afectiv, “legături de ură, legături de dragoste”.

Oameni fericiți și afirmativi în fața vieții […] vedem rar […] pentru că adevăratul atașament față de viață este, mi se pare, a iubi[…]

Forța iubirii este enormă și poate lua o infinitate de forme, întotdeauna unice și singulare. Pasolini oferă câteva ilustrări în filmul său Teorema. Un tânăr ajunge într-o familie burgheză milaneză și trezește dragostea tuturor celor pe care îi întâlnește. După trecerea sa, tânărul se lasă să moară de foame, fratele său caută un partener homosexual, mama pleacă cu mașina să-și caute bărbați tineri care i-ar putea aminti de dragostea sa carnală, tatăl, director de uzină, emoționat de soarta muncitorilor săi, își împarte profitul cu ei, pe când servitoarea devine mistică, îngrijind săracii care veneau să se roage, sprijinită de un zid și refuzând să mănânce. În acest film-parabolă și fără judecăți, dragostea creează o profundă bulversare pentru fiecare dintre personaje, putând să stabilească legături, să modifice comportamente și sentimente, dar și să tulbure procesele vitale. Natura bulversărilor pe care le provoacă dragostea și atașamentul față de artefact poate fi atât o forță vitală cât și o putere ce poate distruge. Nu există nicio relație umană de dragoste pură. Doar, după scrierile creștine, dragostea pe care o avea Maria față de fiul său, Cristos: este vorba despre o relație umană sau despre o relație divină? Nu există dragoste fără ambivalență. Dragostea și ura, ca și Eros și Thanatos, sunt strâns legate. Artefactul care apare pe lume trebuie să își marcheze apariția și să își găsească locul. În violența iubirii și în iubirea violenței, vorbim despre dragostea – eros și nu de philia, prietenie sau agape, caritatea, mila. Când Geroges Bataille scrie „Eros, zeul tragic”, face referire la sursele sadismului, atunci când artefactul este redus la statutul de obiect al plăcerii. Sade justifica plăcerea oferită de durere, legată de patologie, pentru că amprenta distrugerii, excitarea, duceau la plăcere. Eros – ul tragic face referire la dragostea fuzională, dragostea – dorință, dragostea-posesie, dragostea fără limite… Dragostea nu este doar tragică, dar fără ea nu putem trăi. E interesant de observat că Descartes definește aceste pasiuni, care sunt iubirea și ura din punct de vedere al subiectului, într-un mod egoist, dar, în același timp, reciproca nu este prevăzută, iubim ce e bun pentru noi, urâm ce e rău pentru noi. Nu există dimensiunea darului, a oferirii, a partajului, doar ceea ce înțelegem și primim ne face să iubim sau să urâm.

Or, toate pasiunile precedente pot fi excitate în noi fără ca noi să ne dăm seama în niciun fel dacă obiectul care le cauzează este bun sau rău. Dar când o cauză ne este prezentată ca fiind bună pentru noi, adică fiindu-ne convenabilă, aceasta ne face să avem dragoste pentru ea; iar când ea ne este reprezentată ca fiind ceva rău sau vătămător, aceasta duce la apariția urii.

Nu există transcendență în această primă viziune asupra acestor sentimente și totuși, acolo se plasează fundamentul legat de bine și de rău. Precedă ele oare noțiunile legate de bine și de rău, mult mai complexe, care introduc morala, etica și care presupun luarea în considerare a Legii sau a lui Dumenzeu? Apare oare întodeauna această dimensiune egoistă în relația participant – artefact – art-terapeut? Astfel revenim asupra violenței fundamentale despre care vorbește Bergeret. Ne dorim un rezultat care să producă plăcere, să resimțim un bine, altfel artefactul riscă să devină o destinație a urii noastre și riscă să fie violentat. De fapt, dorința de a avea o confruntare cu artefactul este de multe ori ambivalentă: dorința de a se bucura poate fi amestecată cu dorința de nu-l fi creat. Idealizarea unui rezultat perfect sau supraprotecția anxioasă – proiecția aproape patologică, a unui afect asupra artefactului, nu poate fi altceva decât o suită de reacții de protejare în fața pulsiunilor distructive. Acesta e riscul oricărui idol: ardem tot ce adorăm. Artefactul idealizat este supus acestui risc destructiv, de a nu fi la înălțimea proiecțiilor propriului creator și poate fi aruncat cu violență, eliminat chiar din contextul art-terapeutic. El nu va fi niciodată așa cum a fost imaginat, riscă să nu răspundă dorințelor acestuia și, chiar cu prețul distrugerii identității posibil investite de participant în el, să fie dat deoparte. Această situație a proiecției artefactului dinainte ca el să apară, explică și dificultatea de a putea crea, pentru că mulți participanți la art-terapie, în ciuda presiunilor educaționale sau sociale, nu se simt pregătiți sau nu se simt la „înălțimea” așteptărilor estetice stabilite de propria educație. Dacă nu se simt pregătiți să intre în procesul creativ, pot fi conștienți de incapacitatea lor de a asuma rezultatul, ca fiind ceva ce le aparține și îi reprezintă. De multe ori, tehnica artistică devine o soluție de salvare pentru a începe lucrul efectiv, dar nu de fiecare dată rezultatul este sursă de satisfacție pentru participant. Tehnica poate fi cea care scoate la iveală alte dificultăți de ordin relațional.

Pacea se produce ca această aptitudine a cuvântului.

Această frază a lui Levinas revine de fiecare dată, ca un referen, de când am citit-o, atât de corectă mi se pare în această abordare a violenței. Dacă pentru Freud, pesimistul, ura precede dragostea în investirea unei persoane cu importanță afectivă, și tot ura ar sta la baza oricărei relații de afecțiune și iubire între ființele umane, pentru art-terapie acestea sunt legate în așa măsură încât nu se poate prevede care dintre cele două sentimente – iubirea sau ura – îl precede pe celălalt. Locul pe care iubirea sau ura îl va ocupa, depinde de ce se întâmplă și cum se derulează sesiunea de art-terapie, de bagajul afectiv anterior întâlnirii din art-terapie, de întâlnirile și anturajul care ne-au adus în acel moment. Nimic nu este mai complex și mai ușor de confundat decât aceste sentimente umane și istoriile fiecărui participant la art-terapie. Violența devine în acest caz, pe rând, atât manifestarea urii cât și căutarea disperată a iubirii. Khalil Gibran spunea că, dacă privim bine, rădăcina bucuriei și a tristeții, este aceeași. La fel, și rădăcina sadismului, a puterii de a face pe celălalt să sufere, se poate transforma în dorința de a-l ajuta. Este același fenomen de manifestare a puterii, dar libertatea personală și liberul arbitru sunt cele care ne fac să alegem etic, să îl poziționăm pe cel din fața noastră ca fiind o ființă morală, o ființă responsabilă sau una destructivă. E nevoie ca aceste posibilități diferite să fi fost identificate și să fi ales cea care menține cel mai bine viața. Dacă suntem pregătiți să îl însoțim pe participant în demersul art-terapeutic, devine datoria art-terapeutului – ca ființă umană și profesionist – să permită participantului să lase ca bucuria și mișcarea, dezordinea și tulburările afective, energia și speranța, echilibrul să își facă loc în viața sa. Chiar dacă implicarea profesională poate duce la momente de tensiune, scopul principal este acela de a pune resursele profesionale în slujba participantului. Susținerea pe care art-terapeutul ar trebui să o aibe din partea echipei pluridisciplinare îi oferă suportul pentru a nu cădea în efectul de burn-out. Efectul de prea-plin al profesionistului trece prin decepție, ingratitudine, neînțelegere, deranjarea de nesuportat, pe care o poate produce participantul. Legături de dragoste, legături de iubire, Eros contrariat, Eros imposibil. Tocmai de aceea, trebuie create condițiile pentru ca întâlnirea dintre art-terapeut și participant să aibe loc fără riscuri majore pentru relația dintre ei.

PARTEA A II-A OMUL ÎN RELAȚIE CU LUMEA EXTERIOARĂ

CAPITOLUL VI INTERSUBIECTIVITATEA

Intersubiectivitatea “Și dacă omul nu e singur?”

Nu ne vom atinge scopul unul câte unul ci în doi

Cunoscându-ne câte doi, ne vom cunoaște toți.

Cu toții ne vom iubi și copiii noștri vor râde

De legenda întunecată în care un solitar plânge.

Lui Winnicott îi datorăm expresia minunată de „puterea creatoare a copilului”. Tot din punctul lui de vedere, copilul este cel care ar avea drepturi asupra mamei sale, pentru că ea este cea care l-a creat. De fapt :

[…] ea a răspuns creativității primare a copilului său și a devenit astfel obiectul pe care copilul a fost pregătit să îl găsească și descopere. (copilul nu ar fi putut să creeze mama, dar semnificația mamei pentru copil depinde de asemenea de puterea creatoare a copilului.)”

Referitor la această teză, se pare că puterea creatoare a copilului trece dincolo de simpla sa putere de a-și face mama să existe. De fapt, omul, de-a lungul întregii sale vieți, își exercită puterea creatoare prin jocuri. Jocul este o creație a copilului, o activitate liberă, care scoate la suprafață însăși esența sinelui său, propriul nivel de libertate. Din copilărie, jocul este cel care permite ființei umane să fie singur și, totuși, în relație cu propria persoană. Prin joc se produc primele încercări de socializare și se verifică funcționalitatea scenariilor pe care le-a construit. În jocul său, omul este stăpânul lumii pe care el însuși o inventează de-a lungul întâlnirilor sale, prin propriile emoții, a evenimentelor și a propriilor capacități de simbolizare, apoi de sublimare. Omul, în stadiul de copil este, rezultatul unei relații și a unor legături, înainte ca el însuși să devină cel ce va permite, stabili sau perturba relații. Dacă un copil apare într-o familie unde deja există un copil sau mai mulți, dacă e orfan, dacă este nedorit sau renegat, iubit sau dat deoparte, capacitățile sale de a fi în relație vor fi afectate în consecință. Dar acest lucru se va întâmpla prin propria devenire, nu numai prin ceilalți. Mai ales prin sine, cu și pentru celălalt. Dacă stările de limită conduc la filosofie, iar în ce privește art-terapia, chestiunile de etică față de client sunt cele care primează. În primul rând, care ar putea fi datele de bază ce stau la baza reacțiilor pe care le are omul în fața artei și mai ales în timpul creativ ce aduce arta în prezentul actual și integrat, în acum și aici din art-terapie? Și dacă întrebarea de bază s-ar adresa într-o cheie creștină atunci răspunsul ar fi „ceea ce faceți celui mai mic dintre voi, Mie îmi veți face”. Acesta ar fi fundamentul inconștient al intersubiectivității și condiția supraviețuirii sociale, linia principală a aspectului moral și spiritual în art-terapie. Oamenii sunt sensibili în mod egal la emoții, la mediul uman, la senzorialitatea specific umană. Trei studii recente, referitoare la acest subiect, dau o imagine tulburătoare: primul demonstrează că nou-născutul de 30 de minute până la 3 zile, are așteptări senzoriale foarte precise direcționate către cei ce fac parte din aceeași specie cu el, în mod particular față de mama sa. Aceste așteptări se manifestă prin răspunsuri de atracție și aversiune, printr-o conexiune senzorială, nealeatorie, care sunt un semnal pentru preexistența unor referințe interne în creierul neonatal, măsurabile prin modulațiile de atenție ale bebelușului. La nivel olfactiv, mai ales, bebelușul manifestă o apetență, o memorie preferențială în raport cu mirosul lichidului amniotic și colostrum, dovedind astfel o continuitate olfactivă între viața prenatală și postnatală și o preferință netă pentru corpul și mirosul mamei sale. Cel de-a doilea studiu arată că nou- născutul de 2-3 zile are o preferință pentru vocea mamei sale, dar și pentru limba maternă. Aceste studii demonstrează faptul că, cu toate că copilul mic are o disponibilitate de a învăța, există perioade mai sensibile, când învățarea se poate face mai ușor. Cel de-al treilea studiu este și mai tulburător pentru că se referă la apetența pe care o are nou-născutul pentru fețele umane. Atât mirosul, gustul cât și auzul, se poate să le fi experimentat in utero, dar nu se poate să fi văzut fețe umane înaintea nașterii sale. Iar acest lucru este surprinzător: preferința sa pentru fața umană merge până la preferința pentru fețele feminine și pentru fețele simetrice. Această predispoziție privilegiată a nou-născutului pentru fețele umane, dincolo de simpla amprentă biologică a speciei, ridică în noi întrebarea: „între Heidegger și Levinas și mai ales, dacă „suntem aici pentru a muri”, sau, dimpotrivă, omul – muritor de altfel – nu cumva e aici pentru a-i fi alături omului de lângă el?”, chiar dacă el este cel care spiritualizează natura.

Puterea creatoare a omului

Înainte ca „omul să fie un lup pentru om”, cum spunea Hobbes, nu cumva omul este aici pentru om, în primul rând, cum presupune Levinas? De fapt, se pare că acest lucru nu este incompatibil cu faptul că omul există în acest raport dialectic pentru sau împotriva semenilor săi. De fapt, copilul de șapte săptămâni, de exemplu, „tratează ochii ca fiind centrul geografic al feței și centrul psihologic al persoanei”, iar acest lucru implică faptul că celălalt îl privește. Acest schimb de priviri îl umple de bucurie sau de frică și reprezintă deja un dialog mutual care, dacă se prelungește și urmărește un anumit context, construiește dragostea și atașamantul sau pregătește o luptă. Oricare ar fi continuarea acestui început, este evidentă înclinația omului încă de la naștere pentru „crearea de legături”.

Teoria atașamentului vine astfel să reamintească faptul că o dispoziție pentru a crea legături se dezvoltă pornind de la predispoziții înnăscute, proprii ființelor vii ce au un creier suficient dezvoltat. Calitatea acestei predispoziții pentru a crea legături va depinde de întâlnirea dintre un temperament sub-adiacent a acestor potențialități înnăscute și natura răspunsurilor primelor obiecte ale atașamentului. Această capacitate de atașament există la animal independent de sexualitate și întărește prezumția că ar fi la fel în cazul omului. Ceea ce pare specific omului, este dezvoltarea progresivă a unei activități de reprezentare care va crește considerabil, conferind până în prezent astfel ființei umane și doar ei o capacitate reflexivă proprie. […]

În Les méditations cartésiennes, Husserl abordează conceptul de intersubiectivitate: relația de mediere se realizează prin încarnarea celuilalt, încarnare care exclude radical varianta prin care trăirile celuilalt ar putea fi ale mele. Timpul, durata unei elaborări creative, pe scurt, a unui proces de asimilare si pregătire a unei opere de artă, nu intră sub incidența unui astfel de concept, deoarece trăirile artistului, emoțiile sale vor condiționa în mare parte rezultatul final și caracteristicile acesteia, la fel cum arta poate fi mediator între om și natură.

Pentru Merleau – Ponty, întâlnirea dintre subiectivitatea constituită și lume oferă ocazia definirii statutului de conștiință. Deoarece omul este atât corp cât și conștiință, acesta poate trăi în lume și îi poate da sensuri acesteia.

Conștiința se instituie, ca viață, într-un fenomen primordial, în dublu sens: conștiința cu datele ei nemijlocite, interne și externe […] În consecință, experiența este cea care construiește lumea și, prin urmare, pe experiența conștiinței se întemeiază aactele de cunoaștere.

Fiecare vede sau simte un sens pentru că e vizibil sau sensibil, iar intersubiectivitatea devine astfel și intercorporalitate. De aceea, odată născut, omul se exprimă prin tot corpul său. Manifestările sale corporale, zâmbetele, vocalizele, sughițurile, regurgitările și altele asemenea, atât de frecvente în copilărie, sunt tot atâtea invocări ale atenției maternale sau a persoanei care oferă îngrijirile. Începând cu nașterea sa, separarea omului de mamă se va realiza progresiv și acesta își va dezvolta independent propriile trăiri. Este un întreg proces, care va fi benefic pentru copil dacă va reuși să își construiască în același timp un atașament sigur cu mama și părinții săi – atașament care va putea dura toată viața, cum reamintește Bowlby – această legătură fiind în mod paradoxal una din condițiile de bază pentru o bună realizare a unei trăiri ”autonome”. Dar această intersubiectivitate se naște doar ca urmare a interacțiunilor dintre ființele umane. Intersubiectivitatea presupune o reciprocitate, care nu este simetrică, dar care acționează și modifică pe fiecare memebru al acestei relații. Aceste interacțiuni nu sunt doar acte sau gesturi, ele pot fi și emoționale. Tocmai pentru că emoțiile, afectele și sentimentele acționează asupra psihicului și metabolismului nostru. Astfel, se readuce corpul în discuție. De asemenea, este necesară o mare prudență în privința teoriei reminescenței, plină de întrebări și evocată mai sus în extrasul din Phaidon al lui Platon. Pentru că, dacă omul uită totul la naștere, orice reminescență, va fi nevoit să refacă tot drumul ce îi va permite să readucă la suprafață această cunoaștere, aparent pierdută în el.

Artistul, de asemenea, în creația sa estetică, ne oferă acces în lumea ideilor sale și ridică voalul perfecțiunii de pe materia lumii sensibile. Doar prin experiențe succesive, omul va descoperi nu doar cine e, dar și ce e just sau nu. La cei din jur, se creează astfel așteptări, așteptări ce se nasc odată cu apariția unui nou om. Aceste așteptări pot fi uneori defazate față de realitate. De exemplu, unii părinți au o atitudine atot-încrezătoare în copilul lor, sau sunt hiperprotectivi cu acesta. Aceste două extreme oferă reprezentări dintre cele mai sugestive: pe de o parte, sunt părinții care hotărăsc totul pentru copil, ferindu-l pe acesta de orice expunere la experiențele ce l-ar putea educa, iar în partea opusă se află părinții ce consideră copilul ca fiind ”atot-știutor și atot-înțelegător”. Anumiți ”copii-regi” au fost victimele acestor abordări nesănătoase, ce au dus la carențe de dezvoltare. O imagine recentă a fost propusă de Oliver Rey: schimbarea punctului de contact a nou-născutului cu pământul, survenită la începutul anilor 70. Odată cu apariția premergătoarelor – cărucioarele ajutătoare în care sunt așezați copiii în perioada când încep să meargă – omul se regăsește confruntat direct cu lumea, singur, investit prematur cu o autonomie de mișcare și de explorare. Schimbarea punctului central al privirii copilului, de la fața mamei la universul din imediata apropiere, îl priveaza pe acesta de posibilitatea de a citi pe fața adultului emoțiile și îl văduvește de interpretările lumii exterioare prin filtrul adultului. Așezarea copilului în premergător îl privează pe acesta și de dialogul cu adultul și întârzie trecerea de la perioada de laliție la vorbire. Iată cum, încă un exemplu referitor la importanța prezenței adultului de referință în dezvoltarea omului, este adus în atenția noastră. Fiecare generație este datoare să asigure următoarei o transmitere de îngrijiri și de repere vitale, de modele de gândire, de valori, de conduite, deci de cultură. Acestea pot fi discutate, puse sub semnul întrebării, modificate, criticate, dar vidul, neantul, absența cuvintelor, a reperelor, nu reprezintă deloc oferirea unei lumi celui care tocmai a intrat în viață. Toate acestea relevă responsabilitatea adulților în fața noii generații. Nu mai este vorba despre o reminescență, ci de o transmitere a educației. De fapt, acest citat din Phaidon relevă și chestiunea reîncarnării, a metempsihozei și a imortalitățiii sufletului. Deja pentru Pitagora, sufletul era etern, se încarna. Platon reia această idee: a se naște înseamnă a se încarna, a muri înseamnă exact opusul. Prin art-terapie, însă, toate aceste reminescențe sau căi eronate de educare, pot fi prelucrate, adaptate, transformate, în primă fază în procesul creativ și în a doua fază prin abordarea terapeutică.

Suferința sufletească

Temporalitățile intersubiective pot avea efecte pe termen lung. Pentru a explica în ce mod aceste efecte au impact nu numai asupra persoanei în cauză, dar și asupra celor din jur, vom aborda situația în care o persoană se află în doliu sau în suferință. Timpul unui doliu, durerea pe care o trăiește cel în cauză pot intra în coliziune într-un mod dramatic cu timpul celor din imediata apropiere a participantului la art-terapie. Timpul fizic al persoanei în doliu, centrată pe procesarea etapelor de acceptare și integrare a pierderii, influențează temporalitatea celor din jur, direcționați către prezent și pe satisfacerea imediată a propriilor nevoi, dacă nu au capacitatea de a empatiza și respecta durerea celui lovit. Pierderea cuiva duce la o durere ce înnăbușă orice bucurie. E nevoie de un timp al lacrimilor pentru ca lucrurile noi să poată fi primite în viață. «Timpul acoperă». În art-terapie apar nu numai participanți ce se află în plin proces de doliu, ci și cei din jurul persoanei aflate în doliu, direct afectați de starea acesteia. În cazul copiilor care asistă la un doliu trăit de unul din părinți, acestuia nu i se adresează niciun cuvânt, ci doar observă durerea adultului de care e atașat. Pentru că durerea părintelui excede capacitatea de înțelegere a copilului, acesta poate dezvolta o formă de depresie, care îl poate aduce la art-terapie, cu explicația părintelui „nu știu ce să mă mai fac cu el. Eu am atâtea pe cap si el nu e cuminte!” Cazul în care copilul ajunge la art-terapie este unul fericit, pentru că pot exista situații când copilul este folosit drept pansament de către părintele rănit. În acest caz, într-adevăr e nevoie de un terț, pentru că o astfel de relație are un cost mult prea mare pentru dezvoltarea copilului. Timp al doliului, timp al durerii, timp al învățămintelor, timp al complicității și bucuriei, care sunt urmate de timpi ai schimbului de emoții și sentimente, tocmai pentru ca evenimentele din viață să poată fi trăite și asimilate. Art-terapia aduce răspunsuri la numeroase dificultăți, dar e important să se țină cont de faptul că pot apărea complicații. De aceea, devine crucială munca în echipă și respectarea limitei de competență. Există momentul de evaluare inițială în art-terapie, urmat de momentul de sinteză în care echipa se reunește, reflectează și decide asupra intervențiilor necesare. Aceste momente reprezintă situații ce conțin o doză de risc, în care se pot lua decizii eronate, inclusiv decizii ce pot pune participantul într-o situație delicată, în care elementele de secret, încredințate în context secret au fost împărtășite și altora, respectiv echipei. Poate apare inclusiv o reținere din partea participantului în a-și expune intimitatea, în a-și arăta sufletul și rănile profunde. O astfel de împărtășire a lumii interioare se realizează în secret și cu încredere, este un cadou care se face de la o persoană la alta. Art-terapeutul nu are nevoie să știe totul, în detaliu, pentru a putea începe să lucreze cu participantul, e nevoie să-i prezinte ceva nou participantului, fără niciun a priori, tocmai pentru a-i da posibilitatea să fie surprins de propriile resurse și competențe nebănuite. E nevoie ca participantului la art-terapie să i se lase spațiu pentru o posibilă libertate, iar prea multe informații riscă să îl sufoce, să îl determine să se închidă. De aceea, e nevoie să existe echilibru și măsură, adecvată capacității și nevoilor participantului. Este responsabilitatea art-terapeutului să propună participantului etape terapeutice prin care să îl ajute să se conțină ca ființă, să se rețină ca receptor de senzații și amintiri, cu un repertoriu de informații care să îi consolideze conștiința de sine. Tocmai pentru că acest bagaj de emoții și senzații contribuie la reconstruirea segmentelor nefuncționale din sufletul omului, pentru că acest lucru se realizează printr-un terț, art-terapia își dovedește eficiența în evitarea senzației de gol interior. Golul interior amintește de transparență, iar omul nu poate fi transparent, în sensul de invizibil pentru sine. Dacă ar fi așa, ar dispărea cu totul. Ca exemplu, aducem cazul unei mame care, după ce a stat multă vreme cu copilul său, izolată, iar atunci când a venit la art-terapie, echipa a devenit în primul pas un element ce a contribuit la conținerea propriei ființe, după care a devenit o sursă de angoasă. Atenția binevoitoare, acordată de echipă sau de art-terapeut poate fi resimțită de participant ca o presiune sau ca o intruziune. În orice relație terapeutică există o ajutare continuă și o căutare a respectulului celuilalt, care permite o acțiune comună. Este vorba de o nuanță ce ține de delicatețea demersului teraputic. Acest lucru nu e vizibil decât în anumite momente, prin comparație cu momentele ce preced sau succed situația în sine, momente bune, agreabile, minunate, între momente de repaus sau de tensiune. Alteori, situația de fapt este cea care ar putea împiedica sesiunea de art-terapie. De exemplu, persoanele spitalizate pentru o lungă perioadă de timp, nu vor putea veni la art-terapie, și atunci, echipa de art-terapie se va duce la ei, în spital.

Nu există viață fără suferință, iar noi nu vrem să aducem un elogiu acesteia, pentru că suferința poate distruge și răvăși totul în jurul ei, dar în anumite cazuri, doar suferința este cea care permite trecerea la o altă stare, la un alt nivel al cunoașterii de sine, a lumii și a celorlalți. Suferința ne poate scoate din propria stare de imobilitate și poate fi vectorul unei revelații, al unei treziri, al unei transformări. Cei care vin la art-terapie și care deja pot identifica propria suferință și cauzele acesteia, dețin deja o cale pentre a ieși din ea. Aceștia au nevoie să fie ascultați, primiți și susținuți discret în propriul demers de ieșire din etapa de suferință. Referitor la modul în care art-terapeutul recepționează toată această suferință, cădere, violență, carențe sau maltratare la care participantul poate fi supus, apare întrebarea cât poate suporta, prelua profesionistul, cum poate furniza un ajutor în eliberarea de aceste greutăți de pe ființa participantului și cum îl poate direcționa către libertatea prezentă și viitoare? Uneori, anumite chei ale procesului terapeutic îl ajută pe profesionist să treacă de suferința imprevizibilă și de neînțeles la ”coerența existențială a suferinței”. Această expresie o datorăm lui Bernard Golse, iar expresia în sine rezumă în câteva cuvinte un întreg demers de reabilitare a subiectului într-o istorie pe care și-o poate asuma ca fiind a sa. Traumatismul este efectul unui impact, o urmă profundă a unui șoc asupra psihicului, ca un pumn care lovește pe neașteptate. Această imprevizibilitate poate fi totuși prevăzută, iar caracterul său dramatic se poate înscrie într-o istorie, un destin cu ajutorul art-terapiei. Nu e vorba despre o clarviziune asupra posibilelor pericole sau catastrofe, ci este o construcție comună a propriului kairos. De fapt, la ce îi servește unui art-terapeut să înțeleagă și să spună ce s-a întâmplat, dacă participantul nu poate face nimic pentru a schimba ceea ce a trăit? Văzut astfel, devine limpede că interpretările făcute în momentele nepotrivite, doar pentru a pune în valoare capacitatea art-terapeutului de a înțelege în mod briliant totul, pot direcționa participantul către furie și violență, pentru că el este cel care trăiește sau retrăiește suferința despre care se vorbește. Nu cumva este vorba de o altă formă de negare a intersubiectivității? Terapia în cuplu artist-terapeut oferă de cele mai multe ori participantului avantajul de a avea alături două persoane care îl susțin, una în procesul creativ – artistul și una în demersul terapeutic – terapeutul. Procesele ce au loc în art-terapie permit participantului să găsească o coerență în elementele dificile cu care se confruntă și face legăturile dintre acestea, așezându-le în perspectivă cu propria istorie, istoria familială, ethosul cetății din care face parte. În același timp, așează participantul la art-terapie într-un prezent care beneficiază de susținerea profesionistului în art-terapie. Momentele marcante din viața participantului își găsesc un sens, dar sunt asociate cu momente de joc în care participantul își elaborează timpul, intra și extra psihic, prin medierea pe care o oferă arta, iar prin această artă, creativitatea sa se poate, în sfârșit, exprima. Apare, însă, întrebarea dacă această ieșire bruscă la suprafață, în cadrul art-terapeutic, a unor frământări interioare la nivelul participantului, nu sunt cumva o manifestare a suferinței anterioare? Această sensibilitate exacerbată la stimulii externi propuși în art-terapie se poate dovedi în primul rând ca fiind un ecou a ceea ce participantul a trăit deja în propriul corp, urmare a evenimentelor trecute sau, în al doilea rând, un ecou al mediului în care trăiește. Această sensibilitate ieșită din comun îi poate îndepărta pe cei din imediata sa proximitate, iar singurătatea riscă să alimenteze această sensibilitate, în loc să o tempereze. Chestionarea și explorarea blocajelor participantului deschide o cale de comunicare, ce are și rolul de a diminua presiunea în care acesta trăiește. Astfel, participantul începe să împărtășească cu art-terapeutul grijile sale și începe să descopere spațiu și resurse în propria ființă pentru a se putea bucura de ceea ce îl înconjoară. O modificare a cadrului, acordarea atenției într-o manieră protectoare, o anumită coerență dată de obiectivul terapeutic stabilit, vor avea un efect de stabilizare securizatoare, ce are rolul de a delimita un spațiu invizibil în care apar bucuria și plăcerea de a exista și de a se dezvolta în armonie, ca om al cetății. Bineînțeles că toate aceste instrumente de supraviețuire îl vor ajuta pe participant să evite din ce în ce mai ușor situațiile în care poate fi victima violențelor de orice fel, să le transforme și să le elaboreze. În acest cadru, participantul la art-terapie trăiește ca fiind parte integrantă a unei rețele complexe de intersubiectivitate, cu partea sa de responsabilitate, mijloacele proprii de apărare și fragilitățile sale. Când un om al cetății intră într-o perioadă grea, are nevoie, în primul rând, să știe că cineva din cetate se mobilizează pentru el și pentru ce e esențial într-o viață virtuoasă, că îi consacră timp pentru a-l ajuta să admire și exploreze lumea, frumusețea naturii, frumusețea unui zâmbet, că îl ajută să reflecteze și să își formeze o opinie asupra propriei vieți și asupra morții, ca alteritate.

Omul ca individualitate sau omul ca ființă socială?

Dacă subiectivitatea atinge noțiuni dintre cele mai diverse, de la corp la afectivitate, de la umanitatea socială la limbaj, ea nu poate fi limitată doar la una sau alta dintre manifestările și efectele sale. Omul nu așteaptă să poată vorbi pentru a simți că există și pentru a avea o anumită înțelegere a prezenței cuiva sau pentru a putea înțelege anumite intenții ale celor din jur. Daniel Stern spune despre conștiința de sine că „este fundamentul experienței subiective a dezvoltării sociale, normale și anormale.” Reflexivitatea și limbajul devin astfel modalități ale intersubiectivității, ce se adaugă la o stare de conștiență asupra propriei ființe, care apare foarte devreme. Sensul unui sine anterior momentului din care omul începe să vorbească este astfel o conștiință elementară (nonreflexivă) născută din experiența directă, experiență subiectivă, dar organizatoare a ceea ce va fi ulterior numit sinele. Eficacitatea art-terapiei constă tocmai în faptul că atât ea – ca demers terapeutic, cât și experiențele directe, subiective contribuie la formarea sensurilor persoanle, individuale, care sunt capitale pentru interacțiunile sociale. Perturbările severe ale sinelui aduc cu ele alterări ale funcționalității sociale, cum ar fi nebunia sau deficitele sociale importante. Aceste perturbări pot apărea foarte devreme și se pot manifesta prin comportamente violente, greu de prevăzut, sau printr-o retragere în sine. Complexitatea „sinelui” arată că el nu poate fi reconstruit „normal” divizându-l sau separând patologia de partea prezumtiv „sănătoasă”, ci partea considerată „patologică” oferă indicii asupra bucăților lipsă din „sinele” întreg și poate ajuta inclusiv la recentrarea unor „faux-self”-uri. În Le temps et l’autre, Levinas își dezvoltă teza principală referitoare la acest subiect prin mai multe teme: subiectivitatea, lumea, raportul omului cu celălalt și transcendența timpului. Greutatea Eu-lui este colosală și sursă de suferință, iar modul, în care se asimilează modelele de interacțiune cu sine și cu cei din jur, aduce cu sine frustrarea. Astfel, concluzia lui Levinas este aceea că o viață de unul singur nu poate fi gândită în niciuna dintre situații, ci că există o nevoie înnăscută de a partaja cu cei asemeni nouă ceea ce simțim. Doar prin această împărtășire și prin reacțiile celor din jur, omul devine membru al cetății și trece prin experiența dureroasă a singurătății atunci când este neglijat și eliminat din comunitate. Sau alege această singurătate, ca o afirmare jubilatoare a propriei persoane, prin accesul la autonomie și la capacitatea de a gândi și acționa singur. Prima manifestare a impunerii propriei persoane în cetate apare foarte devreme, în jurul vârstei de 2 ani, atunci când copilul vrea să își dovedească lui însuși faptul că poate depăși un obstacol și zice cu voce tare și înaltă « Fac singur, eu, eu ! ». Dar pericolul singurătății și al izolării este real: atunci când greutatea propriei persoane, greutatea existenței, greutatea lumii nu este împărtășită cu cei din jur și devine prea grea, atunci când apare spleen-ul lui Baudelaire, deci înainte ca angoasa să elimine speranța, prezența celuilalt ca o prietenie alterată, se poate dovedi salvatoare. Deci separarea, izolarea de lume este posibilă, dar nu e neapărat cea mai bună soluție pe termen lung. Participantul la art-terapie se poate afla într-o vulnerabilitatea terifiantă, singur în fața angoasei, incapabil să vorbească despre ce îl macină. Iar realizarea artefactului, în cadrul sesiunii de art-terapie, este acțiunea care poate sparge izolarea și poate deschide căi de comunicare. E important de reamintit faptul că la o vârstă adultă, se presupune că omul a învățat deja să-și determine singur limita de subiectivitate, pentru a face față unei singurătăți și își cunoaște limita de suportabilitate a acesteia. Aceste limite ale subiectivității personale sunt de obicei marcate de etapele simbolice de trecere de la un statul social la altul, de la bebeluș, la copil, după aceea, la statutul de tânăr adolescent pentru a se stabiliza în statutul de adult și, mai apoi, pentru a deveni părinte. De altfel, ritualurile asociate acestor diferite roluri în cetate au puncte comune în majoritatea societăților și etniilor. Omul trece de la starea de protejat, la cea de învățăcel, apoi devine responsabil de sine însuși pentru ca, mai apoi, să fie responsabil de cei din jur. Amulete, rugăciuni, haine și coafuri specifice fiecărei etape din viață, au rolul de a identifica faza în care se află, apoi de a proteja acest statut, în primul rând sufletul omului iar, mai apoi de a-i proteja viața! Și nu există viață decât în cadrul vieții, trăind-o iar relația cu aproapele nostru nu poate exista decât în cadrul unei relații.

Reprezentări ale relațiilor: interacțiunea, legăturile sociale și atașamentul afectiv

John Bowlby este primul care a răsturant problematica dezvoltării umane, vorbind despre atașament și nu despre separare. Această nevoie de a fi legat, atașat de cineva face referire directă la nevoia omului de a fi între oameni. Proximitatea fizică contribuie la sentimentul de siguranță. Nu vorbim doar despre universul perinatal al copilului. În cazul acesta, relația dintre copil și părinți duce la un câștig reciproc, deoarece și la nivelul părinților au loc procese neuroendocrine, hormonale, deci biologice. Scopul acestei lucrări nu este, însă acela de a aprofunda acest subiect, cu toate că și aspectele fiziologice asociate cu parentalitatea ar fi un subiect demn de cercetare. Revenind la subiectul lucrării, descoperirea neuronilor oglindă, care joacă un rol important în imitare dar și în dezvoltarea empatiei, atenției laterale și capacității de a înțelege intențiile celuilalt, sunt elemente ce confirmă aceste fenomene afective și sociale complexe. Fiecare om va reacționa în fața problemelor de orice fel în conformitate cu propria experiență și istorie personală. Dacă a avut ocazia să dezvolte atașamente de orice fel, până la a ajunge la reziliență, omul e capabil să dezvolte atașamente multiple, dacă are această oportunitate. Întâlnirile importante, și urmare a cărora își definește tipul de atașament cu care se va manifesta în cetate, sunt cele care vor defini gradul său de virtute. Un atașament sigur îi va permite omului să treacă de la un stadiu fuzional cu mama sa la o relație deschisă cu universul din jurul lui. Este ceea ce Buber descrie foarte bine când vorbește despre nașterea omului. El precizează că nou-născutul trebuie să se detașeze de universul primitiv și fără formă în care a stat pentru a intra în propria viață. Dar acest lucru se face progresiv.

[…]Fiului omului îi este sortită o întârziere pentru a face schimbul cu o legătură spirituală, adică schimbul cu o relație, legătura naturală care îl unește cu universul.

Aceasta presupune, cum am spus mai sus, o sacralitate a relației umane, o smerenie a locului fiecărui om în univers : în Extermul-Orient se spune ”toate viețile sunt una”, ceea ce subânțelege privilegiul pe care îl reprezintă relaționarea între oameni. De fiecare dată când întâlnirea dintre doi oameni nu a avut loc, în adevăratul sens al cuvântului, există un risc de apariție a violenței. La fel, separarea a două persoane poate avea consecințe asupra kairos – ului natural. Chiar dacă aceste separări sunt temporare, în anumite perioade de fragilitate a vieții, omul are nevoie de o relație continuă. Absența unei legături clare de atașament poate aduce cu ea tulburări în dezvoltare și disfuncționalități în relaționare. Disfuncționalitățile de relaționare pot continua chiar și cu persoana de referință, atunci când reîntâlnirea are loc. Iar și pentru acest aspect al separării temporare sau definitive, art-terapia asigură un spațiu și mijloacele prin care angoasa, frica și teama de abandon poate fi exprimată. Participantul nu mai e dependent de ceilalți pentru a trăi, ci descoperă singur mijloace, instrumente și soluții pentru a depăși momentul dificil prin care trece. Art-terapia, atunci când obiectivul terapeutic este stabilit astfel, ajută participantul să conștientizeze toate aspectele despre care vorbește John Bowlby în lucrările sale despre atașament: prin sesiunile de art-terapie, devine vizibil care este referința sa afectivă, sub ce formă se prezintă coerența sa emoțională, și ce consideră el că înseamnă respect al propriilor ritmuri biologice și afecte. Art-terapeutul are nevoie să rămână tot timpul atent la faptul că orice subiectivitate este sensibilă, să vegheze asupra propriei atenții și delicateți ca profesionist, să contribuie activ la crearea primelor legături cu participantul. Va avea vreun impact tot acest efort de protejare a participantului și reconstruire a armoniei sale cu lumea? Nu putem decât să ne dorim ca acest lucru să se întâmple astfel.

De la empatie la fuziunea afectivă în relațiile umane

De ce fiecare participant la art-terapie provoacă în art-terapeut o tresărire și o emoție nouă? Produce emoție, îl pune pe art-terapeut în mișcare, de fiecare dată. Cere un zâmbet încurajator atunci când se arată ca fiind puțin pierdut, un zâmbet care să-i reamintească faptul că lumea poate fi și „amicală”; provoacă o suferință și o revoltă în art-terapeut atunci când se dovedește că e victimă, bruscat sau neglijat… Observarea sa, descrierea activităților sale de-a lungul sesiunilor de art-terapie, calitatea concentrării sale, stările emoționale prin care trece, toate aceste aspecte sunt de un mare interes pentru art-terapeut, pentru că astfel își poate ajusta intervențiile. Și nu numai intervențiile, pentru că participantul transmite informații și solicită atenția și capacitatea profundă de înțelegere a art-terapeutului. Nu este ceva de ordinul unei obligativități, cum ar spune Levinas, ci despre cu totul altceva. Este vorba despre ceva ce poate fi văzut fără îndoială prin filtrul afecțiunii.

Tocmai am avut o discuție tăcută cu un copil de 10 luni. […] Discuția noastră a fost de ordin metafizic. Mă bucuram de prezența sa și el se mira de prezența mea. […]

Prezența participantului în art-terapie poate provoca atitudini asemănătoare cu cele ale părinților : empatie pornind de la intuiția provocată de anumite semnale transmise în timpul sesiunii de art-terapie și anticiparea, adică înțelegerea anticipată a ceea ce va face participantul, înainte ca acesta să facă acel lucru. A recunoaște o anumită formă desenată de participant ca fiind un semn de alienare, fără ca un examen complet să fi avut loc, fără ca ideea în sine să fi fost discutată în echipă, nu reprezintă decât o proiecție a art-terapeutului. De la o anumită vârstă, participantul nu mai construiește artefacte amestecate cu părerile subiective ale celor din jur, ci poate afirma coerent ce reprezintă acel artefact pentru sine. Fédida abordează limitele conceptului de empatie în Humain déshumain. Prezența analizei obiective se situează dincolo de empatie. Pentru el, ca și pentru Levinas, există o alteritate inalterabilă, care scapă oricărei capcaități de a înțelege. E adevărat căă empatia permite o ascultare activă și o înțelegere mai bună a situațiilor și persoanelor, dar ea devine periculoasă atunci când apare riscul ca celălalt să fie întegrat în propria persoană. De aceea, empatia este insuficientă în art-terapie, este necesară și insuficientă. O empatie bine temperată se situează astfel între fuziune creativă și proiecție, dar îl lasă pe art-terapeut liber de lumea participantului.

De la simțuri la etica practicii în art-terapie

Fără formă, artefactul nu poate fi luat în discuție. Fără să fi făcut nimic în cadrul art-terapiei, nu există pretext de discuție între cei doi. Chiar ideea în sine de a refuza implicare în demersul creativ, dă semnalul de alarmă asupra unui posibil blocaj. Fără a depăși acest blocaj, echilibrul riscă să nu poată fi găsit și nici integrat. Prin securitatea, oferită de la început participantului, și cadrul favorabil introspecțiunii prin art-terapie se poate facilita o dezvoltare progresivă a simțurilor, se pot explora limitele proprii și depăși aceste limite, se pot descoperi și consolida propriile abilități și talente, până la conștientizarea și consolidarea propriei capacități de a trăi în cetate ca om virtuos. Explorarea senzorialității participantului este legată de plăcerea senzuală pe care o provoacă propriul corp în acțiune, prin explorarea simțului tactil de exemplu. E adevărat că este posibil să se dezvolte o plăcere asociată cu erotismul, dar e important să se conștientizeze faptul că o astfel de plăcere are legătură directă cu plăcerea de a trăi. În schimb, nu e etic ca în art-terapie să se confunde relația descrisă de Aristotel ca fiind prezentă între părinte și copil cu cea terapeutică. Relația de prietenie nu poate deveni niciuna care să aibe vreo legătură cu philia, ci una care are mai multă legătură cu agape. Dacă în relația părintească, brațele părinților dau formă corpului copilului, în relația art-terapeutică, forma corpului se explorează cu distanță și detașare, pentru a nu confunda rolurile. În anumite culturi, masajele făcute copiilor de către mame au rolul de a separa corpul copilului de cel al mamei, oferindui conturul și stabilindu-i limitele. Cu atât mai mult cu cât copilul are nevoie de o mare proximitate cu adultul de referință. În art-terapie, însă, distanța sănătoasă, impune ca distanța fizică să existe și să fie menținută atât din punct de vedere metodologic, cât și inclusă ca ritual, pentru a permite participantului întoarcerea la propriul corp. Una din tehnicile utilizate cu copii, în cadrul sesiunilor de art-terapie, a fost aceea de a-și desena pe coli mari conturul corpului, în tandem, iar după aceea de a-și privi conturul, din afară.

Etica în terapie

Pentru a putea aborda din punct de vedere etic prezența artei în terapie, am ales să studiem conceptul relativ nou vehiculat în România – art-terapia. Istoricul apariției art-terapiei în lume și diferențierile de abordare sunt dezvoltate mai pe larg în capitolele următoare din această lucrare. Sintagma de „art-terapie” se regăsește și sub alte forme, cum ar fi „terapia prin artă”, dar ne vom opri asupra primei variante, cea de „art-terapie”, menționată uneori și fără liniuța de legătură. De fapt, de când acest cuvânt a apărut în grupurile profesionale cu care am interacționat, alăturarea celor două concepte – artă și terapie – a făsut obiectul a numeroase discuții și reflecții.

Liniuța de legătură a fost reținută de unii ca fiind semnificativă pentru tensiunea către artă sau către terapie, în funcție de pregătirea anterioară și experiența personală profesională. Vom rămâne echidistanți în analizarea conceptului și vom aborda egal atât arta cât și terapia, în domeniul susținerii exprimării omului. Atât terapiei cât și artei le corespund un timp privilegiat de observare și acțiune în care participantul este implicat direct. Acțiunea concretă constă atât în demersuri de prevenție cât și în intervenții terapeutice prin art-terapie cu scopul de a ameliora calitatea vieții participantului la art-terapie. Acordarea de bune tratemente, este un cocnept? Această sintagmă apărută de puțin timp nu se referă doar la buna îngrijire acordată cuiva, ci și la o atitudine adoptată de cei care au grijă de cineva, indiferent că e vorba de părinții care au grijă de un copil sau de personalul de îngrijire din sistemul de protecție a minorilor sau din sistemul de sănătate. Grupul la care se referă acest termen – de bune tratamente – poate fi mult mai larg decât cele amintite mai sus. Înțelegem că acordarea de bune tratamente se referă la toți cei care au în grija lor pe cineva și au inteția să contribuie practic la bunăstarea acelei persoane. În concluzie persoana care se presupune că acordă bune tratamente altcuiva, vizează în primul rând să susțină și să dezvolte resurse pozitive în jurul persoanei avute în grijă. Considerăm necesar să criticăm, în sens pozitiv, acest concept pentru a putea apăra mai bine ceea ce reprezintă și să punctăm cu această ocazie paradoxurile societății noastre în legătură cu acordarea de îngrijiri cuiva. În același timp, dorim să atragem atenția asupra riscurilor semantice de interpretare a conceptului, riscuri ce pot afecta punerea în practică a acestuia. Pentru a putea exemplifica acest lucru, vom expune trecerea de la maltratare la bune-tratamente, pentru că aceste valori opuse nu sunt simetrice.

De fapt, de când se vorbește depre maltratare? Când o persoană nu este maltratată, se presupune că are parte de îngrijiri suficient de bune pntru a se dezvolta. De altfel, atunci când se vorbește despre bune tratamente, nu ne dirijăm spre un „manierism” sau un moralism, riscând să stigmatizăm tocmai pe cei ce nu sunt tratați bine? De altfel, cine îi poate judeca și separa pe cei ce fac bine de cei ce fac rău?

Dacă se pune în perspectivă istorică termenul de bune tratamente, această analiză se bazează pe trei texte importante, relevante pentru această lucrare. Este vorba despre lucrarea lui John Locke, Câteva gânduri asupra educației, despre Emil sau educația a lui Jean-Jacques Rousseau și despre Menon a lui Platon. De fapt, devine interesant pentru această lucrare de constatat în ce fel educația completează sau pregătește bazele pentru îngrijire, în sensul grec al noțiunii de terapeutic. Din etică, ce plasează pe fiecare în fața propriei responsabilități, cum spune Levinas, a ceea ce mă obligă atunci când întâlnesc fața celuilalt? Nu cumva intrăm în planul politicii atunci când vorbim despre bunăstarea omului? Chestionarea zilnică asupra practicilor și a complexității interferează cu dezvoltarea conceptului începând cu atitudinea, motivația și acțiunea practicantului în art-terapie. Opoziția dintre bune și rele tratamente se aseamănă cu agresivitatea și ambivalența bine-rău din psyche-ul uman. Și așa cum spune Bernanrd Golse, ignorarea acestei ambivalențe umane ar însemna asumarea riscului ca agresivitatea omului să revină în forță, atunci când acesta este expus la rele tratamente.

În acordarea sau suținerea cuiva, noțiunea binelui devine un scop, dar și aceasta ridică probleme. Dacă binele este scopul omului, respectiv fericirea, așa cum o definește Aristotel, oare acțiunea de a îngriji pe cineva nu are ca scop tocmai furnizarea binelui, nu face referire și la modurile de a furniza acest bine, la practici, la acțiunile bine făcute? Acțiunea adecvată în scopul stabilit, fără ca vreodată acesta să fie altul decât acela de a face bine omului, de a face bine pentru om? În încercarea de a lămuri acest aspect, mai jos se va recapitula ideea de concept. Un concept se definește ca „o reprezentare generală și abstractă a unui obiect sau a unui ansamblu de obiecte.” Dacă se ia în considerare un concept și crearea sa, acesta se înscrie în ceea ce Nietzsche numește ”arbitrarul și complexitatea limbajului” și în realitatea că ”un concept … trebuie să se adapteze atât la numeroase cazuri mai mult sau mai puțin asemănătoare între ele, altfel spus unor rigori ce nu sunt niciodată identice, deci unei multitudini de cazuri diferite […]”. Pentru a evita ca sensul să fie eludat de forma cuvintelor, va fi necesar să aprofundăm aspectul referitor la deontologia necesară în art-terapie. Considerăm cu atât mai mult necesară această lămurire, cu cât cele două domenii – creația artistică și cel al terapiei – se întrepătrund. Conceptul de a face bine cuiva, în cadrul art-terapiei, este precedat și înconjurat de numeroase noțiuni ce vor fi reamintite, în linii generale. Primul aspect are legătură cu însăși rațiunea existenței ocupației de art-terapeut, aceea de a ”îngriji, a avea grijă” de persoanele care îi sunt încredințate sau care îi cer ajutorul. Această grijă față de o altă persoană presupune o atenție acordată acestei persoane și o ajustare continuă, în funcție de fiecare persoană sau situație în parte. Dacă ”a trata” în art-terapie este mai ales legat de ideea de acțiune iar în medicină se referă la prescrierea unui medicament sau la aplicarea unui tratament, ”a îngriji” se referă la a întreține viața prin asigurarea cel puțin a nevoilor indispensabile vieții. A trata face referire astfel la un tratament iar a îngriji se referă la a avea grijă de cineva. Dacă ne referim la bunele practici ce se regăsesc în art-terapie, vorbim despre noțiuni ce au mai multă legătură cu îngrijirea decât cu tratarea. A îngriji pe cineva include noțiunea de a face bine acelei persoane și presupune existența noțiunii de bunăvoință. Bunăvoința este o dispoziție, o intenție pozitivă față de altcineva. Aceasta conține grija de a face bine celuilalt, buna intenție și noțiunea de a veghea, care este semnificativă în mod particular tuturor relațiilor de îngrijire. Art-terapeutul veghează asupra binelui participantului la art-terapie, unul este dependent de celălalt pentru a duce la o finalitate procesul artistic pe de o parte și a atinge obiectivul terapeutic inițial propus.

Se disting astfel trei mari principiil etice : respectul față de persoană, justiție și binele clientului. Binele clientului, binefacerea se adaugă principiului ce stă la baza jurământului lui Hipocrat : primum non nocere, mai presus de toate – a nu distruge, a nu răni, a nu provoca durere. Se adaugă și privilegierea, ceea ce oferă mai multe avantaje și evitarea a ceea ce cauzează daune persoanei aflată în grija art-terapeutului. Binefacerea, semnifică a face bine, caritate, din punct de vedere social, ca și în operele de binefacere. Domeniul comunicării ne aduce însă, și alte elemente importante : în primul rând, observarea, menținerea atenției asupra faptelor și evitarea judecăților de valoare, capacitatea de a resimți ceea ce simte cel din fața noastră, altfel spus, empatia și ascultarea. Carl Rogers a detaliat aceste imperative foarte pe larg. Astfel, acordarea de bune tratamante unei persoane, chiar dacă domeniul nu se situează în zona științei, are nevoie de aceasta pentru a putea îngriji o altă persoană.

Este oare nevoie ca tot ceea ce trebuie făcut, spus sau gândit, să fie și exprimat? Există o violență a vorbirii, ca și cum totul trebuie exprimat pentru a exista, pe când realitățile vieții ne spun de multe ori că e nevoie de ”a cunoaste mai bine pentru a îndrăgi mai mult ”. Ne-am putea interoga asupra utilizării acestui concept de acordarea unor bune tratamente în art-terapie, dar faptul că există reflexii separate asupra conceptelor de artă și terapie ne obligă să supunem art-terapia aceluiași raționament căuia se supun profesiile din domeniul îngrijirii omului. Referința actuală pentru acordarea de bune tratamente copilului nu este rigidă ci recomandă prudență în formulare și permite unei multitudini de expresii posibile să apară în practică. Astfel, Bourdieu recomandă :

”Vă pun în gardă, așa cum o fac întotdeauna, împotriva tendinței de fetișizare a conceptelor : conceptele trebuie luate în serios, trebuiesc controlate și mai ales puse în practică sub control, sub supraveghere, în cercetare. Doar astfel, conceptele se vor ameliora puțin câte puțin și nu prin controlul logic, care le fosilizează. Un concept bun – mi se pare că este cazul celui de habitus – distruge multe din falsele probleme (alternativa mecanismului și a finalismului prin exemplu) și face să apară altele, dar reale. Atunci când este bine construit și bine controlat, el are tendința să se apere singur împotriva reducerilor.”

În acest spirit de prudență și atenție asupra habitus-ului și ethos-ului, art-terapeutul se poate menține în atitudinea potrivită pentru a furniza bune tratamente persoanelor participante la art-terapie. La polul opus, se află maltratarea sau acordarea de rele tratemente, care vor fi trecute în revistă mai jos. In cadrul analizei viselor, Freud a arătat că inteligența, prin opoziție chiar cu imaginația, ”reprezentarea prin contrariu” era imediată, actuală și distinctă”. In primul rând, ”acordarea de bune tratamente” nu poate fi nici măcar gândită fără ca imediat să ne apară în minte contrariul ei și anume maltratarea. De aceea, pentru a putea decela poziționarea maltratării și relația ei cu art-terapia, e nevoie să precizăm că în România, termenul de maltratare a apărut în sistemul de îngrijire și protecție socială abia la finalul anilor 90, cu ocazia revizuirii sistemului de protecție a copilului prin punerea în practică a Convenției Drepturilor Omului. În Franța, maltratarea a fost recunoscută abia prin anii 50. Dacă ne referim doar la copii, maltratarea a apărut în mediul clinic relativ recent cu Caffey (1946), Silverman (1951) și Kempe (1962), ca urmare a sindromului copiilor bătuți, prima formă de maltratare identificată de medici. Venirea Dnei Kari Killen în 1996 în România și apariția cărții ”Copilul maltratat” schimbă radical bazele practicii românești în abordarea maltratării, mai ales în cazul copiilor. Prin recunoașterea existenței maltratării și a necesității acordării de bune tratamente, constatăm că răul apare întâi și-abia după aceea binele, prin comparație și din necesitate. Și dacă răul a apărut în limbaj înaintea nevoii de bine, nu s-a întâmplat oare acest lucru pentru că răul, ca și consecință a maltratării este mai ușor de detectat și înțeles decât complexitatea vieții umane cu relațiile sale interpersoanle ce decurg din bine, dintr-o viață bună ? Putem compara ceea ce Aristotel a scris în legătură cu acest concept dificil de exprimat :

”Un lucru se exprimă și se manifestă prin contrariul său și indivizibilul prin divizibil, în așa fel încât discursul pluralității este anterior indivizibilului, datorită senzației. ”

Pentru el, ca și pentru Platon, binele e Unul, răul este multiplu. E adevărat că există o diversitate în imaginare, iar manifestarea relelor tratamente acordate de om către om ne frapează, pe când kairos-ul binelui este rar, aproape unic sau fugitiv și e nevoie de o anumită știință pentru a-l vedea și prețui.

5. CAPITOLUL V PATOLOGIA RELAȚIILOR: SUFERINȚA SUFLETEASCĂ

Tipuri de relații și implicațiile acestora

Rupturile relaționale, separările, izolarea, trădarea, minciunile, manipulările, doliul, lipsa persoanei de referință, suferința fizică, violența, abandonul, fără a lăsa deoparte legătura din ce în ce mai slabă sau pervertită a omului cu natura, au consecințe asupra vieții omului, iar acesta trăiește repercusiunile în moduri individuale și diferite. Persoanele cu care ne-am întâlnit în practica art-terapiei au ajuns la noi de multe ori pentru că trăiau din plin o suferință. Aceste persoane trăiseră în marea lor majoritate evenimente care i-au făcut să simtă un dezechilibru: dolii, separări de cuplu, violențe conjugale sau familiale, probleme psihiatrice, izolare sau probleme sociale: legate de muncă, de locuință, dificultăți cu părinții, separări precoce, depresia unuia din părinți, mutări ce au schimbat total reperele culturale și sociale. Resursele mentale și afective ale fiecărui participant în parte sunt de multe ori revelate doar după câteva întâlniri.

Izolarea copilului, ca o consecință a abandonului maternal, este unul din cei mai importanți factori de vulnerabilitate cu care am lucrat. Cu cât abandonul s-a produs mai aproape de întâlnirea în cadrul sesiunilor de art-terapie, cu atât mai greu de suportat au fost privirile noastre de către copilul în cauză. Spațiul art-terapeutic constituia pentru acești copii o oază în care e foarte posibil să le fi fost suficientă atenția acordată fiecăruia în mod individual. Organizarea sesiunilor de art-terapie în cadrul FICF au oferit unui grup de copii din sistemul de protectie socială o continuitate. Astfel, locul de desfășurare le-a oferit acestora un spațiu unde își puteau trăi viața lor de copii: prin explorări, creativitate, jocuri, întâlniri, fără a suporta pedepse, strigăte sau atenționări.

Altă latură a relației instituționale cu participantul la art-terapie este legată de relații cotidiene de proximitate. De exemplu, problemele legate de vecinătate, în cazul unei familii cu copii mici, nu au nicio relvanță în cadrul art-terapiei. Scopul este ca mama să fie reconfortată și să găsească mecanisme de relaxare pentru a face față oboselii și stresului, iar copilul să se afle în siguranță. O altă situație elocventă este aceea a copiilor extrem de vigilenți, care rămân singuri acasă, cu o mamă foarte tăcută și deprimată, pentru care fiecare zgomot din stradă suscită o angoasă sau o îngrijorare. Ajunsi în spațiul art-terapeutic, aceștia au nevoie de o perioadă de adaptare pentru a înțelege că este un spațiu permisiv, fără constrângerile cotidiene. Echipa în care am lucrat și competența acestora a permis ca aceste situații și reacții ale participanților să fie reperate și înțelese foarte devreme, iar , mai ales reacțiile și fricile copiilor să fie eliminate prin atitudine securizantă și explicații care permiteau ca legăturile din cadrul grupului să se reorganizeze într-o manieră firească și sănătoasă. Pe lângă această nouă dinamică a grupului, atmosfera permisivă lăsa să iasă la suprafață problemele reale cu care se confrunta grupul, în afara spațiului art-terapeutic. Dintre femeile devenite mame, multe dintre ele trăiesc izolat, departe de propriile familii, sau chiar expulzate din cadrul familiei. Aceste mame trăiesc episoade de tristețe, de angoasă și de singurătate: cum vor ști ele să fie mame? În practică, am avut ocazia să asist la intervenții de-ale colegelor mele în domeniul parental și să asist la transformarea prin care fiecare nouă mamă devine un adult, de care depinde viața unui om. Iar art-terapia poate deveni un instrument de lucru în domeniul parentalității, cu condiția să fie asigurat nivelul de competență profesională specializată pe domeniul educației parentale. Adică practica în art-terapie poate deveni o componentă în educația parentală, cu condiția de a fi bine documentată si integrată în intervenții. Situații în care găsesc recomandabil lucrul în echipă. Am avut ocazia să vedem în timpul formărilor de echipă un document video al unei etnoloage, care arăta un ritual dintr-un sat din Africa de Vest. În acest film, membrii familiei copilului nou-născut îl luau pe rând în brațe, afară, în fața întregii comunități din satul respectiv și cântau, ținându-l cu fesele așezate într-o mână, iar cu cealaltă mână ținându-l de un braț. În această poziție, îl săltau într-o manieră ritmată și dinamică. Un alt alt segment din același film, prezenta o femeie deprimată, din aceeași etnie, care încerca, singură, în apartamentul său din regiunea pariziană, mobilat în manieră europeană, să reproducă acest ritual cu copilul său. Copilul însă, se întorcea și în mod vizibil nu participa la ce îi propunea mama sa, iar la final a început să plângă. Mama și-a dat repede seama de situație și și-a luat copilul în brațe, pentru a-l calma. Dar ce dezamăgire pentru aceste mame, care constată că ceea ce ele cunosc ca făcând parte dintr-un ritual specific unei comunități, pe care și-o reamintesc ca fiind călduroasă, nu funcționează în singurătatea unui mediu străin! Există din ce în ce mai mulți oameni ce concentrează în ei înșiși mai multe culturi diferite. Există medii în care, în jurul viitorului adult, se vorbesc în mod curent mai mult de trei limbi: cea a mamei – română, cea a tatălui – franceza și cea a țării de adopție, de exemplu flamandă. Bariera limbii și a culturii este unul din factorii care contribuie la izolare. Accesul la cărți pentru copii și adulți, în limbile străine, proprii acestor familii, poate servi drept suport și mediere pentru a aborda cultura maternală sau paternală a acestora. Tot din practică, putem mărturisi că, pentru mulți dintre participanții la sesiunile de art-terapie, Centrul de Art-terapie din cadrul Fundației Internaționale pentru Copil și Familie „Dr. Alexandra Zugrăvescu” a devenit o a doua casă, locul unde se întorceau ca să își verifice evoluția, pentru a verifica de unde au plecat și unde au ajuns.

Poziționarea participantului la procesul art-terapeutic

Participantul la art-terapie se află într-o poziție de vulnerabilitate. Această vulnerabilitate ține și de dificultatea sa de a se situa față de art-terapeut, cadrul instituțional și materia amorfă sau propunerile cu care îi vine în întâmpinare art-terapeutul. La toate aceste elemente se adaugă emoțiile create de evenimentele anterioare întâlnirii cu art-terapeutul. Locul de primire a participantului la art-terapie este invenstit cu așteptări conștiente sau inconștiente, se așteaptă la rezolvarea rapidă a problemelor, cu cât mai puțină expunere și cu cea mai mare discreție. În cazul familiilor, copilul este de cele mai multe ori însoțit de mamă sau de o educatoare; tații sunt mai puțin prezenți fizic dar, nu de puține ori, ei sunt cei care stau la baza venirii mamei cu copilul la art-terapie; tații apar în momentele cheie, sau în momentele pe care ei le consideră importante pentru copil și soție. Tocmai de aceea, tatăl va fi o persoană de care trebuie să se țină cont, ca și cum ar fi prezent. Iar implicarea lui directă în demersul art-terapeutic e nevoie să se facă cu atenție. Cum spune Brazelton, pediatru, medic specialist în psihiatria infantilă și psihanalist „mamele trebuie ajutate înainte ca ele să se afle în dificultate”. Tot el spune că, până prin anul 1950, resursele familiale nu au fost îndeajuns valorizate. Vorbește despre așteptările pe care le au părinții față de copil. „Sunt atât de multe lucruri pe care copilul știe să le facă. Este o persoană capabilă încă de la naștere. Ca și persoană, el își modelează părinții și mediul din jurul său. Este o întâlnire cu cineva din trecut, într-un fel unul din străbunii noștri. Bebelușul participă activ la propria naștere. El are un comportament pregătit de-a lungul vieții sale uterine. Este un continuum. […] are nevoie de învelișul maternal, dar el continuă să vină pe lume chiar și după nașterea sa, altfel este la îndemână propriilor reacții interne și expus exteriorului. Este un participant activ, care are o activitate foarte elaborată”. De asemenea, susținem aceste competențe ale bebelușului ca fiind sămânța viitorului om al cetății.

Conflicte interioare ce participă la procesul creativ și terapeutic

Herbert Read îl citează pe Dubuffet în Originile formeiși explică mai departe provenineța sensului de artă brută, corelată cu percepția celor din jur ca fiind o artă cu forme urâte. Timpul ne-a confirmat, în art-terapie că formele au evoluat către linii ce sunt investite cu pulsiuni. Iar, dacă cel care privește un artefact realizat în art-terapie, are senzația de a fi în fața a ceva urât, este o senzație ce trebuie respectată. Fără ca persoana observator să fi participat la crearea artefactului, nu i se poate cere să înțeleagă tot ce acesta reprezint și va intra, prin urmare, într-un demers estetic, de contemplare. O astfel de situație reprezintă o agresiune la intimitatea actului terapeutic și riscă să deturneze demersul. Artefactul, cu propria viață, este și trebuie să rămână un subiect, nu un obiect.

De fiecare dată când un copil devine obiect și nu subiect în devenire și când nevoile sale nu sunt recunoscute sau acesta primește răspunsuri discordante sau paradoxale, sănătatea sa fizică și psihică sunt în pericol.

Neatenția, nerăbdarea, minciuna colorează prea des acțiunile și cuvintele adresate celor din jur, în momentele ce se repetă de-a lungul vieții lor cotidiene. Propunând acțiuni art-terapeutice, se observă în timpul derulării acțiunilor curente din cadrul sesiunilor, momente de neatenție involuntară. Rolul art-terapeutul este acela de a reactiva și canaliza atenția participantului către ce are de făcut, de a reaminti că prezența sa este una activă. A-l readuce în starea de atenție și concentrare nu reprezintă doar o recentrare a sa către obiectiv dar marchează și faptul că se simte confortabil în sesiune. Neatenția pe care o are în fața scopului inițial propus și agreat de comun acord, poate fi o formă de evitare sau o formă de pauză de reconfort. În cadrul sesiunilor de grup pot apărea alte forme de violență, ce se manifestă prin limbaj: cuvinte de denigrare, de zemflemea, de umilire. Acestea sunt baza violenței psihologice, care este foarte greu de depistat și de delimitat de comportamentul firesc. Începând cu ce moment, un discurs de agasare față de un participant la art-terapie se poate diferenția de o denigrare verbală ce ar putea avea impact asupra acestuia? Se banalizează de multe ori prea ușor exasperarea pe care o poate produce câte un participant, mai ales copil. Totuși, am învățat două lecții importante de la Winnicott: mama „suficient de bună”, în nebunia sa maternală, răspunde mai ales nevoilor copilului său, chiar dacă urlă. În al doilea rând, o mamă care nu simte nicio plăcere cu copilul său trebuie să atragă atenția celor din jur, care au datoria să se alerteze și să își facă griji mai ales pentru copil. Minciuna ilustrează o altă formă de violență de limbaj. Cel care utilizează violența disperată a umanului, cum spune G. Gusdorf, este disperat să fie înțeles sau auzit, dacă rezultă un dezacord. Doar dacă el ia, totuși, hotărârea de a avea o discuție. Minciuna îl evită pe celălalt, prin simplificare. Pentru a face economie de explicații, deseori vrem să terminăm mai repede o discuție, pentru a încheia un moment dificil sau dezagreabil, cum ar fi întrebările incomode sau cele la care nu avem un răspuns suficient de inteligent sau diplomatic, în opinia noastră.

Violența este această nerăbdare în raport cu celălalt, care ne disperă pentru că are răbdare și care alege mijlocul cel mai scurt cu putință pentru a duce la adeziune. Dacă ordinul uman este ordinul schimbului verbal, al înțelegerii și comunicării, este limpede că cel violent o rupe cu umanul și cu acest pact al înțelegerii între oameni […].

Astfel, micile minciuni de zi cu zi se vor multiplica pentru a evita conflictele și consecințele acestora; mai pot apărea și substitute ale cuvintelor juste, propuneri de activități care să devieze atenția. Tocmai aceste conflicte, între o întrebare adresată sau o stare ce se prezintă, sunt importante în relația art-terapeutică și în dezvoltarea personală a participantului la art-terapie. Aceasta implică un raport asimetric între art-terapeut și participant și ajută inclusiv la apariția „nu”-ului din partea participantului, care devine subiect și facilitează apariția dialogului. Aceste momente de aparente „derapaje” sunt de fapt oportunități de a recunoaște participantul ca persoană, care își poate afirma gusturile, părerile și dorințele. Siguranța oferită participantului, această încredere acordată lui de către art-terapeut, consolidează în acesta un fundament natural al autorității și îl pune în poziția de a fi pregătit să audă ce e și ce nu e negociabil, fără a deveni o autoritate. Cuvântul autoritate vine de la augere, care semnifică a dezvolta, a face să crească, a face să se dezvolte, a crește. Această acțiune este legitimă atunci când ea face să crească atât pe cel care are această putere și capacitate cât și pe cel asupra căruia se exersează această creștere. Din păcate, cel mai des, participantul la art-terapie cunoaște în afara cadrului terapeutic, doar o plasare a sa într-o poziție angoasantă și complicată, de cele mai multe ori se simte neputincios, când, de fapt, tocmai el este cel care ar trebui să poată lua deciziile în ceea ce îl privește. În plus, o situație similară din viața cotidiană, de obicei exacerbează conflictele și, chiar dacă aceste situații apar și în art-terapie, se evită escaladarea unor conflicte traumatizante. Pentru a evita instalarea unei lupte pentru putere și control, mai ales în cadrul sesiunilor de lucru în grup, e nevoie de o stabilire a ierarhiei și a unei recunoașteri a autorității. Pentru ca această poziționare să se facă într-un mod firesc, se poate folosi ocazia primelor întâlniri pentru a privilegia dialogul, partajul, învățarea frustrării ca un sentiment posibil și a răbdării, ca o formă incipientă a disciplinei. Aceste scopuri duc la dezvoltarea unor strategii personale, elaborate cu creativitate, și e nevoie ca ele să fie corelate cu nevoile grupului. Din violențele curente în cadrul dinamicii de grup, se poate observa că abordarea unei astfel de educări a comportamentului poate fi trăită ca fiind una forțată. Reacțiile de apărare nu vor întârzia să apară: o anumită poziționare în spațiu, sentimentul de proprietate, exigențele de politețe neadaptate la vârsta celorlalți participanți sau, dimpotrivă, atragerea atenției prin toate mijloacele de care participantul dispune. Frici de tot felul, frici de întârziere în dezvoltare, frici de eșec social, sunt alte elemente ce pot declanșa crize în timpul lucrului. Acestea pot părea uneori disporporționate, dar, dacă există relații dezechilibrate între art-terapeut și participant, aceste crize se pot amplifica. Astfel de situații își au originea în primul rând în relația părinte-copil, al cărei purtător și rezultat este adultul ce vine în art-terapie. De aceea, în cadrul art-terapiei se poate lucra și asupra asimilării răbdării sau asupra respectului față de celălalt.

În cadrul unor sesiuni de art-terapie cu un grup de copii, angajata instituției, de unde aceștia proveneau, a venit odată mai repede și a insistat ca minorii să plece atunci, nu la ora la care am convenit inițial. Motivele erau foarte simple, traficul nu permitea mașinii să parcheze mai mult de 3 minute în fața clădirii. Unul dintre copii a fost pur și simplu ridicat de subțiori de către această persoană și, în mod aparent inexplicabil, acesta a început să urle. Adultul nu știa că acel copil era pe cale să descopere ceva foarte important, iar întreruperea lui din această descoperire l-a făcut să protesteze. A fost nevoie ca echipa să îi explice că poate continua lucrarea data viitoare și că acum e nevoit să plece, pentru că toți vor pleca și mașina nu îl va putea aștepta pe el să termine ce a început. Următoarea dată, încă de la intrarea în spațiu, copilul a cerut să își continue lucrarea, iar faptul că a găsit-o în același loc, a consolidat relația viitoare dintre el și echipă.

Uneori, sunt suficiente câteva momente pentru ca un copil să accepte că urmează să părăsească spațiul și să se pregătească pentru această plecare. Toate aceste schimbări pot avea loc cu considerarea și recunoașterea fiecăruia, fără niciun fel de violentare, însoțite de explicații, menite să îl asigure pe participant că nu există niciun pericol asociat cu fricile sale. Fiecare ruptură a relației, fiecare situație de negare a acestei intersubiectivități între participant și anturaj se joacă la infinit, în fiecare situație de separare ce va urma acesteia. Trecerea dintr-un spațiu în altul, o schimbare în activitatea curentă, întâlnirea unei alte persoane, reactivează emoțiile legate de faptul că a fost sau nu luat în considerare ca subiect, indiferent de vârsta pe care o are participantul. O negare a existenței sale ca ființă rămâne în memorie ca un refuz al prezenței sale. Securitatea internă a participantului la art-terapie va fi afectată sau consolidată, în funcție de respectul care i se arată, oferă și acordă efectiv.

Realitatea interioară a omului și exprimarea acesteia prin artă

Incoerența, imprevizibilitatea vor aduce dezechilibre, rupturi, contrasensuri în relația omului cu exteriorul, iar acestea vor avea un impact asupra ritmurilor sale biologice sau asupra facultăților sale mentale. Discordanța aduce cu sine reacții incomprehensibile pentru exteriorul persoanei. Hannah Arendt descrie „acest element de imprevizibilitate totală pe care îl întâlnim în momentul în care ne apropiem de domeniul violenței.” Există un timp dedicat reflectării și unul dedicat acțiunii. Trecerea la acțiune nu este o acțiune gândită, este un semn al absenței gândirii. Acțiunea este rezultatul unei decizii, faptul de a-și manifesta voința prin realizarea a ceva. De aceea, violența, ca negare a spiritului, se manifestă prin treceri la acțiune, prin acțiuni imediate. Gândirea, în schimb, are nevoie de timp pentru a se contura, ceea ce îi dă un caracter de imprevizibil. Uneori, tocmai frica de celălalt este cea care propagă frica și violența, de care este însoțită cel mai adesea. Când legea celui mai puternic este valorizată încă de la vârste foarte mici, sub scuza de a-și face și găsi un loc pe lume, ne îndreptăm către catastrofă. Spațiul securizant oferit în art-terapie și modalitățile de lucru, cu o puternică tentă ludică, oferă cadrul pentru a putea învăța prin „ne prefacem că facem” consecințele propriilor acțiuni asupra celor din jur și permite aducerea la suprafață a agresiunilor pe care spiritul participantului le-a suferit de-a lungul timpului. Prin respectarea părții de infinit din fiecare persoană se înțelege astfel și respectul pe care îl datorăm în art-terapie jocului și visării, ca momente privilegiate de intimitate personală. Dacă vorbim despre copii, este important să reamintim că „copilul știe ce e infinitul: el de acolo vine”. Momentele de criză ale participanților la art-terapie corespund de cele mai multe ori unor lipse de holding parental, decât unor întruziuni în sfera lor intimă. Reacția de apărare se poate manifesta inclusiv sub forma unei impulsivități:

Impulsivitatea este înțeleasă ca o dezintegrare imediată a relației, a obiectului și a sinelui, ca răspuns la o modificare a mediului care poate fi și părea, de altfel, anodină pentru observator.

Tocmai de aceea se poate spune că realitatea violenței este un dezechilibru, o ruptură a armoniei.

Spațiul tranzițional. Contribuția lui Winnicot

Persoanele care nu au beneficiat de o relație stabilă și afectuoasă de-a lungul copilăriei lor, ne pot deruta cu reacțiile lor, dar acestea trebuie corelate cu modul de transmitere între generații a atașamentului. Întâlnirea cu un copil interior violent, fără gratifiere – nerecunoscător, ne busculează și provoacă în noi reacții confuze, cel mai adesea dezagreabile. Aceste reacții sunt de cele mai multe ori manifestări ale unui proces descris de Winnicott și pe care acesta îl numește deprivare. El înțelege prin acest termen faptul că copilul nu a fost privat de afecțiune și de îngrijiri, dar că, ulterior, a pierdut această calitate relațională. Și asta confirmă faptul că în perioada micii copilării a primit totul pentru a-și dezvolta capacitatea de a-și alerta anturajul că se află în nevoie sau că are dificultăți de orice fel. Bineînțeles că acestea au limite, iar dacă anturajul nu intevine pozitiv, starea copilului sau bebelușului se poate degrada. Contribuția lui Winnicott la art-terapie este foarte mare, pentru că el decriptează capacitățile intuitive enorme de care face dovadă copilul în mare dificultate, chiar la o vârstă foarte fragedă, imediat ce descoperă o potențialitate favorabilă lui. De foarte multe ori, în cadrul lucrului cu copiii, am spus că acesta este aliatul nostru cel mai bun, pentru că se calmează în prezența art-terapeutului. De fapt, un copil joacă în fața art-terapeutului situațiile pe care nu le înțelege în relația sa cu părinții sau cu cei din jur.

O mamă vine cu copilul său la noi și în ziua în care vine, copilul doarme dus pe toată durata discuției cu mama despre felul în care acesta nu reușește să doarmă ca și cum, implicit, ar vrea să spună „uite, acum și aici mă simt bine, aici se află o parte din soluția pe care o vei găsi, aici mă simt bine”.

Altă situație: mama vine cu reticență, își manifestă deschis ostilitatea față de art-terapie. Copilul se joacă cu noi, în fața ei, cu plăcere și cu încredere. Mama revine regulat, mai întâi pentru copil, iar după aceea pentru ea, pentru a reînvăța cum să se joace cu copilul. De fiecare dată când nu i se răspundea la cererea indirectă de a i se acorda atenție, acest copil răsturna borcanul cu apă în care își înmuia pensula, se ridica de la masă și urca pe pervaz, amenințând că se aruncă pe fereastră. Trimetea semnale puternice și deranjante pentru a provoca răspunsuri care să îi satisfacă nevoia vitală de a fi iubit sau de a fi ascultat.

În cazul în care legătura emoțională este afectată, adică atunci când afecțiunea a răvășit în vreun fel relația, se poate observa ceea ce Winnicott a denumit tendința antisocială, iar aceasta se regăsește la orice individ. Acest cuvânt tendință presupune o mișcare interioară, o tensiune, o dinamică… Această tendință antisocială se manifestă ca urmare a ceea ce Winnicott numește „complexul de deprivare”, o persoană deprivată fiind o persoană cu o carență afectivă, privată de elementele esențiale propriei vieți. Termenul de deprivare presupune că cel în cauză a cunoscut ceva bun, a trăit o experiență pozitivă, de aceea Winnicott nu folosește termenul de „privare”, deoarece durata acestei amintiri a depășit capacitatea sa de a o menține vie ca senzație. La copii, de exemplu, există o manieră de a provoca această amintire prin gesturi de distrugere sau prin furturi. Din păcate, răspunsurile anturajului nu sunt orientate întotdeauna către o recâștigare a atenției și afecțiunii, ci apar mai ales atitudini represive sau de îndepărtare a copilului. Aceste reacții nu au ca rezultat decât întărirea violenței, în loc să o atenueze și să restaureze statutul de persoană plăcută de cei din jur și iubită. „Dacă degluția poate fi o manifestare a reacției la deprivare și a unei tendințe antisociale, este la fel în cazul mizeriei, murdăriei, incontinenței urinare, tendinței compulsive de a distruge.” Există grade diferite de manifestare a acestei tendințe antisociale, iar aceste grade se pot exersa în sfera familială sau în cercul social lărgit. Aceste manifestări pot duce la concluzia că persoana este inadaptată sau necesită un mediu special, cum ar fi case de corecție – în cazul minorilor sau spitale – pentru persoanele cu tulburări mentale. Odată cu vârsta adultă, dacă comportamentul va depăși anumite limite, acea persoană riscă să fie catalogată ca fiind delicventă. Iar dacă măsurile corective, indiferent că sunt judiciare, educative sau familiale, eșuează, omul poate deveni „un adult psihopat”, internat în instituții de îngrijire psihiatrică sau în instituții punitive. Odată ieșit din aceste instituții, protestul omului poate recidiva. Iată linia directoare relatată atât de Winnicott cât și de Bowlby, referitor la agravarea acestei deprivări inițiale. Ceea ce este interesant pentru lucrarea de față, cu afirmații certe legate de soluții ce pot fi găsite în aceste cazuri, Winnicott subliniind acest aspect, faptul că în manifestarea acestei „tendințe antisociale” speranța este de la sine înțeleasă, iar mediul în care se întâmplă corectarea carenței este cel care are o importanță crucială. În fiecare etapă de dezvoltare, omul cere din nou și din nou intervenția celor din jur. Tocmai de aceea, toate intervențiile în acest sens schimbă orice predicție făcută anterior. Aceste acte se manifestă prin elanuri, atenționări adresate celor din jur pentru a restabili atenția și afecțiunea. Omul se află într-o continuă căutare a unui mediu pierdut, care are o strânsă legătură cu „corpul mamei, brațele mamei, relația parentală, familia, incluzând verișorii și apropiații, școala, localitatea cu posturile sale de poliție, țara și legile sale.” În agitația sa, care începe cu căutarea înfrigurată a obiectelor și continuă să escaladeze până la distrugere, omul este activ în căutarea în căutarea unei autovindecări. De aceea, răspunsurile care îl reasigură în astfel de momente, au rolul de a-l calma și a a-l ajuta să restabilească legătura cu cei din jur. Rămân, totuși, persoane care cresc într-o indiferență totală care, dacă nu este cunoscută nu poate emoționa pe nimeni, cum sunt acei uitați despre care Buñuel a vorbit într-un film tragic „Los olvidados”. Iar evoluția lor poate duce inclusiv la criminalitate, cum e cazul unui personaj din filmul amintit.

Problematica legăturilor între participant și art-terapeut în cadrul art-terapiei.

De multe ori constatăm cu mirare că la majoritatea participanților cu care ne întâlnim nu există o reprezentare reală a art-terapiei și a artefactului. Faptul că cele două domenii – arta și terapia – sunt puse împreună, oferă o imagine a unei cârpeli și mai ales a unei pretenții de demers terapeutic într-o formă confortabilă. Odată intrați în demersul art-terapeutic, apar la suprafață cauzele acestor reticențe. Faptul că terapia și arta sunt două domenii socialmente despărțite, face trimitere la sentimentul de ruptură și incompatibilitate. Majoritatea participanților adulți au rupt deja legătura cu familiile lor, acestea s-au desfăcut, au avut loc migrări dintr-un loc în altul. Izolarea individuală este din ce în ce mai vizibilă, mulți nu au mai avut ocazia de multă vreme sau niciodată să fie asistați în mod real și exclusivist într-un demers creativ sau s-a întâmplat cu mult prea mult timp în urmă pentru ca ei să-și mai aducă aminte de această senzație. Pe de altă parte, societatea încadrează într-un mod foarte clar și strict pe fiecare individ în segmentul de vârstă și modelul de comportament considerat potrivit pentru aceasta. Pentru a putea înțelege sensul și modul de acțiune ale art-terapiei e nevoie ca această frontieră să fie depășită. De exemplu, prin comparația modelelor românești cu cele spaniole, în Spania se poate vedea pe stradă, la terase sau în baruri, un amestec de generații care își trăiesc viața de stradă, la fel ca și în case, împreună. Toate generațiile împărtășesc momente în care îi putem vedea împreună. În aceste condiții, afecte și cunoștințe circulă în bogăția acestei intersubiectivități. În societatea rurală românească, nu se poate vorbi despre proiecte intergeneraționale, pentru că această coexistență este o normalitate. Doar la oraș există această separare a generațiilor și e nevoie de proiecte care să faciliteze întâlnirea între generații. Chiar dacă părinții și bunicii sunt foarte apropiați și există o disponibilitate și un dialog între generații, această coexistență poate fi sursă de conflicte și importante dificultăți. De multe ori, în aceste familii nu sunt acceptate trasmiterea cunoștințelor în ce privește conceptul de intimitate sau creativitate, respectiv modalitățile de educare, pentru că, între o generație și alta lucrurile au progresat. Tocmai de aceea, în cadrul familiei pot apărea rupturi în comunicare. În multe cazuri, dispariția unor astfel de repere familiale și familiare duc la o nevoie de consiliere. Aici apare însă o chestionare referitoare mai ales la raportul pe care îl are profesionistul din art-terapie cu conceptul de putere. Uneori, este atât de ușor, tentant și periculos să se transmită valorile personale ale terapeutului sub formă de norme! Vorbind despre cunoștințele actuale legate de domeniul dezvoltării personale, limita de intervenție în art-terapie trebuie stabilită cu mare precauție. Delicatețea, respectul și încurajarea sunt atitudini constructive ce pot facilita demersul art-terapeutic. Alteori, anumiți participanți au o experiență artistică anterioară și consideră că este o oportunitate de a-și valorifica aceste competențe. În aceste cazuri, abordarea art-terapeutică se poate face într-o manieră deschisă, prin care se explică fără echivoc obiectivul terapeutic și se subliniază neglijarea aspectului estetic. Doar a face plăcere participantului, prin încurajarea unui demers estetizant, în care scopul ar fi acela de a obține doar artefacte frumoase, pe care, după aceea, să le expunem, pentru a verifica dacă nu ne-am pierdut îndemânarea, este posibil, dacă scopul este acela de a valoriza participantul și capacitatea sa artistică. Dar această intenție trebuie recunoscută și anunțată de la început. Insistăm asupra scopului terapeutic, deoarece toate aceste cunoștințe și competențe specifice artei pot ecrana demersul terapeutic. Cu cât există mai mult control din partea participantului la art-terapie asupra procesului de creație estetică și estetizantă, cu atât procesul terapeutic are de suferit. E nevoie ca demersul art-terapeutic să dezvolte în participant capacitatea de a simți ce e bine, bun și frumos în ceea ce face, ceea ce creează, și să îi ofere condițiile de a exprima aceste sentimente prin art-terapie. În alte situații, e nevoie ca participantul să fie încurajat și motivat pentru a regăsi pofta de a crea. Această implicare în creație are ca scop regăsirea drumului către câștigarea stimei de sine, dezmorțirea din starea catatonică de după traumatisme, pentru a putea continua să trăiască fără sincope de echilibru, sau cu o suferință din ce în ce mai mică. Sesiunea de art-terapie este o ocazie foarte bună pentru a mobiliza elanul vital care se regăsește în fiecare persoană. Elaborarea evenimentelor dureroase din trecut se poate face inclusiv în cadrul sesiunilor de art-terapie și pot contribui tocmai la reactivarea acestui elan vital. Suntem deja în mileniul al treilea, însă, chiar și acum uităm că fiecare persoană ne obligă să revenim la probleme de bază ale ființei umane, la fundamentul nevoilor de bază, simple și primare, ale subzistenței și relației. Uităm, chiar dacă ne-a luat secole să elaborăm și să filtrăm punctul de vedere asupra terapiei prin fiecare curent istoric al societății. Tocmai comparația dintre țările așa zis „dezvoltate” și cele așa numite „subdezvoltae” atrage atenția asupra nevoilor universale. Timpul și locul în care trăim au privilegiul să beneficieze de toată elaborarea experiențelor ce ni s-au transmis de-a lungul generațiilor, iar cei care nu au această șansă sunt, uneori, total dezarmați în fața așa numitei civilizații. Nevoia acută de comunicare și socializare a omului contemporan occidental nu regăsește ecou și răspuns de fiecare dată, pe când oamenii din societățile tradiționaliste și tradiționale – numite uneori peiorativ și nejustificat – subdezvoltate, dețin și integrează o formă de comunicare și socializare naturală, exersată de-a lungul timpului și care permite o funcționalitate a grupului social în coordonate prestabilite. De altfel, în cazul societăților dezvoltate, necunoașterea nevoilor de bază ale omului, ignorarea capacităților legate de vârsta fiecărui membru al societății, provoacă drame mai mult sau mai puțin grave, în funcție de situații. Din experiența practică, e de reamintit faptul că una din cauzele principale ce stau la baza situațiilor de maltratare este legată de carențele educative, deci de ignoranță. Ar putea părea că însăși buna cuviință se transmite, pentru că este rezultatul unei ancorări în realitate, combinată cu inteligență. Or, nu se poate transmite ce nu a fost primit, nu a fost învățat, iar cele mai bune intenții se pot dovedi a fi catastrofice, dacă nu există un ajutor din exterior. În cazul părinților, de exemplu, aceștia doresc binele copilului, dar în cazul în care aceștia nu sunt educați îndeajuns, dificultățile care pot apărea sunt enorme. Educația în sine poate lua forme diferite, pe cale orală sau chiar mimetică, prin preluarea modelului paternal trăit, dar în societatea actuală, în care translatarea din mediul rural în cel urban se întămplă frecvent și disjunct, noii părinți nu își mai regăsesc surse de educație parentală. Noii membri ai cetății pot primi atenția de care au nevoie, îngrijirea și afecțiunea tocmai pentru a se construi în folosul cetății. Pentru a se putea dezvolta, omul are nevoie de stabilitate și iubire, în timp și cu o continuitate. Art-terapia integrează astfel, într-un mod aproape visceral, atât frumosul din artă, cât și relația de ajutor reciproc, pentru a deveni un om virtuos în cetate.

Influențe și proiecții personale asupra artefactului

Absența investirii, neglijența, carența care urmează acestora, pot avea, prin urmare, efecte dezastruoase asupra devenirii omului și pot sta la originea unor deficite intelectuale, afective și psihice. De altfel, nu ne propunem să facem o delimitare clară între normal și patologic, referitor la proiecțiile pozitive și proiecțiile morbide sau toxice ale participantului la art-terapie asupra artefactului. Acestea din urmă au importanța lor în procesul terapeutic, dar vom folosi, pentru exemplificare, situații concrete. Justificăm această alegere, pentru că exprimarea prin forme artistice poate avea loc atât într-o stare de confort cât și într-o stare de presiune.

Putem lua drept exemplu faptul că după un joc de rol, excitarea participanților poate fi atât de mare, încât revenirea la sine se face treptat, uneori foarte greu. Tocmai de aceea, se utilizează tehnica de revenire la sine, ca o etapă clară, bine definită și care marchează dezinvestirea persoanei dintr-un rol, lăsarea personajului deoparte și revenirea la propria persoană.

Pentru a face diferența între proiecțiile persoanle ale participantului, proiecțiile de context ale situației create în cadrul sesiunii de art-terapie și realitatea terapeutică – materialul cu care se poate interveni mai departe, pentru atingerea obiectivului terapeutic propus, e nevoie ca planul de intervenție să aibe repere prestabilite, în jurul cărora se va putea construi activitatea. De obicei, proiecțiile sunt manifestări ale inconștientului. În unele cazuri, proiecția ia forma unei metafore, ce trebuie descifrată corect și verificată în contextul cultural al participantului la art-terapie. În același timp, proiecțiile morbide și toxice pot deveni în cadrul art-terapiei pretexte pentru a înainta către obiectivul terapeutic propus. Partea delicată a activității art-terapeutului constă tocmai în această capacitate de a-l face pe participant să descopere alte fațete ale artefactului, să folosească momentele împreună cu participantul, pentru a forma o alianță terapeutică, ce oferă șansa unei transformări. Transformarea în sine se produce și poate fi vizibilă inclusiv la nivelul artefactului, a evoluției sale ca formă și investire de către participant. Aceste transformări au nevoie de încredere, de calm, de spațiul oferit ascultării participantului și de o distanță securizantă, ce îi oferă participantului șansa să aleagă între mai multe posibilități. Participantul la art-terapie ajunge astfel să aibe un dialog cu art-terapeutul prin intermediul artefactului. Artefactul va fi astfel investit cu angoasa sau bucuria participantului și devine ecranul pe care se proiectează trăirile participantului, exterioare, fizice sau nu, dar mai ușor perceptibile. Ca principiu general, participantul este ghidul art-terapeutului în reglarea distanței și a suportului acordat în cadrul art-terapeutic.

CAPITOLUL VI SPRE ECHILIBRU

Etapele procesului terapeutic. Specificul art-terapiei

Specificul art-terapiei constă, mai ales, într-o nuanță suplimentară de elemente ce au legătură organică cu ființa umană. Participantul la art-terapie trăiește și asimilează experiența art-terapeutică într-o structură similară cu construcția prieteniei. Diferențele dintre prietenie, așa cum e ea înțeleasă la modul general, și art-terapie le vom detalia pe parcursul acestui subcapitol. De ce este necesară prietenia pentru fondarea unei relații bune între art-terapeut și participant? Pentru că prietenia este necesară omului. Nu există viață bună, fericită, fără prieteni. Fără prieteni, viața nu își are rostul. Această prietenie se află în miezul eticii, referitor la art-terapie.

La Aristotel există trei feluri de prietenie: cea fondată pe util, pe agreabil și pe bine. Pornind de la acestea, Aristotel declină toate formele de prietenie: indispensabilă legăturilor în cetate, afinităților dintre oameni, în comerț, legat de plăcere, dragoste, afecțiune dintre părinți. Dar o prietenie adevărată nu poate avea loc decât între oameni liberi și egali, oameni virtuoși care practică binele și care își fac griji pentru binele prietenului lor, în același mod ca pentru binele său. Prietenia presupune o viață comună pe o anumită durată și o reciprocitate a bunătății. De asemeni, ea e rară și prețioasă. Poate fi o formă de relație realizată, o formă de dragoste fără conflicte, poate aduce plenitudine și serenitate. Cum este o relație ce se construiește în timp, aceasta nu poate fi un lucru cu care ne naștem, chiar dacă s-ar presupune că nou născutul știe totul, ci este un lucru ce se descoperă și ajustează. De altfel, la Aristotel există și alte forme de prietenie, care formează prietenia civilă, prietenia între soți, între părinți, forme pe care le vom aborda mai departe. Legat de primele întâlniri ce au loc în art-terapie, nu vorbim oare de un sentiment de prietenie ce se naște la participantul la art-terapie? Art-terapeutul are sarcina de a fi foarte atent la primele întâlniri, observarea participantului este maximă, felul în care vine, felul în care se separă și pleacă, modul în care se plasează în spațiu și maniera în care socializează. Aristotel, via notelor discipolilor săi, în Etica Nicomahică, ne-a lăsat o mangnifică operă de trasmitere, de la un tată la un fiu, modul în care se poate trăi o viață bună, tocmai pentru că el a dedicat-o fiului său. Când știm că și tatăl lui Aristotel s-a numit tot Nicomahus, regăsim de fapt o emoționantă mărturie de relație intergenerațională, de care beneficiem la rândul nostru, citind această operă. Aristotel a spus deja despre om că este: o ființă a relației, o ființă socială, „un animal politic”, pentru că fericirea sa este legată de practica virtuților și de faptul că poate crea împreună cu semenii săi. Nu există fericire umană fără prieteni, „Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii.”

E adevărat, pentru Aristotel, că adevărata prietenie, philia, nu era posibilă în epoca sa, decât între oameni liberi și egali, ce aparțin deja cetății și că această prietenie nu se extindea și asupra femeilor, dar o considera ca fiind naturală între copii și părinți. Cazul sclavilor era și mai neplăcut, pentru că, în cazul unora dintre ei, aceștia s-au născut oameni liberi, dar au devenit sclavi, prin faptul că au fost luați prizonieri de război. Pentru aceștia, prietenia era ceva posibil, dar greu de admis de Cetate. Aristotel a scris, totuși: „am simți față de sclav […] ca fiind om”. Se va porni tocmai de la această idee, pentru a elibera toți sclavii, după momentul morții acestora. Și doar într-o manieră generală, Aristotel remarcă faptul că o prietenie mutuală este naturală „în principal la oameni” și că „de-a lungul călătoriilor noastre departe, am putut constata până la ce punct omul resimte întotdeauna o afinitate și o prietenie pentru om”. De aceea, ea este fondatoarea la nivel politic, pentru că „prietenia se pare că constituie legătura dintre orașe și legislatori și pare că adaugă un preț mult mai mai mare chiar decât justiției: de altfel, concordia, care ar părea un sentiment vecin cu prietenia, este ceea ce caută înainte de toate un legislator. » Astăzi acordăm sensuri diferite prieteniei. Prietenia, rară și privilegiată, acordată unora, adică unor persoane unice, „un alt sine”, ca în celebra prietenie dintre Montaigne și La Boetie, face trimitere la termenul de prietenie pentru un grup de persoane reunite prin valori comune, de exemplu prin întâlniri familiale, profesionale, politice sau asociative, unde se creează legături afective: „Prietenii mei”. Bineînțeles că această prietenie se construiește uneori foarte devreme, ca vârstă, între bărbați, femei și copii, iar acestea se pot dovedi a fi profunde și durabile. De altfel, scrisorile se încheie de multe ori cu formula „cu prietenie”, care presupune nu numai un raport de bunăvoință față de celălalt ci o legătură mai intimă, de durată. În art-terapie, termenul de prietenie nu este tocmai potrivit, deoarece etica terapeutică nu permite o legătură apropiată cu participantul la art-terapie. Această legătură este una suportivă, deci amicală, care îi va permite participantului să stabilească legături cu cei din jur și cu sine, care să contribuie la starea sa de bine. În sensul larg al concepției sociale actuale, această amiciție, acest parteneriat, poate fi considerat ca o fraternitate. Acest termen, însă, are legătură cu creștinismul și cu perioada cavalerilor ospitalieri, și a fost acceptat de către foarte multă lume cu acest sens. De fapt, termenul de fraternitate decurge direct din credința monoteistă și subliniază faptul că noi toți suntem fiii și fiicele lui Dumnezeu. Ceea ce este jenant în anumite terminologii este tocmai caracterul lor ideologic, care exclude întotdeauna o parte din umanitate sau care o neagă, în refuzul său de apartenență la o lume univocă. De fapt, laicilor atei le va fi mai greu să se identifice cu frații întru credință în raport cu un Dumenezeu paternal și patriarhal, dar vor depăși obstacolul acesta numindu-se „camarazi” și facem referință, de această dată, la ideologia marxistă și comunistă, unde toți cei care nu împărtășesc aceleași idei cu majoritatea, refuză de fapt să fie asimilați și vor fi excluși. Dar fraternitatea s-a impus mai ales prin lozinca republicană și laică: ”Libertate, egalitate, fraternitate”. Simplul fapt că suntem oameni este suficient ca să ne adune, să ne ridice responsabilități față de ceilalți. Suntem asemănători – nu identici – cu fiecare ființă umană, deoarece suntem oameni. Poate că azi, această solidaritate se manifestă și datorită situațiilor prin care alte valori pozitive politice, sociale și afective, cum ar fi justiția, solidaritatea socială din sistemul de sănătate, cutumele culturale, au contribuit la înrădăcinarea conceptului de solicitudine față de cel de alături. Aceste diminuări ale egoismului coexistă cu faptul că pământul este limitat și că acțiunile omului pot avea consecințe pe termen lung. Astfel au apărut două expresii, cea de „sat planetar”, care presupune o convivialitate și o repsonsabilitate comună și „mondializare”, care lasă să planeze amenințările uniformizării. Diferența fundamentală dintre prietenie și fraternitate este aceea că nu ne alegem frații și surorile, dar prietenii pot fi aleși. Fraternitatea conține deci un raport de forță, adică o violență. Cel mai bun exemplu pentru latura tragică a fraternității este cazul lui Cain și Abel. Și, indiferent de cât ne costă la nivel egotic, trebuie să trăim împreună, avem această datorie să devenim maturi: „Trebuie să învățăm să trăim împreună ca frați, altfel vom pieri împreună ca niște imbecili”. Dificultatea care apare în relația art-terapeut și participant are legătură tocmai cu această fraternitate. Prietenia sinceră și reală nu prezintă decât avantaje. Dacă ne interesăm atât de mult de philia a lui Aristotel, în legătură cu relația dintre art-teapeut și participantul la art-terapie, este pentru că procesul creativ produce o senzație de împlinire similară cu cea dintre un adult și un copil, iar, a priori, participantul îi poartă de grijă artefactului. La această grijă a participantului față de rezultatul muncii sale se adaugă și atenția acordată de art-terapeut exclusiv bunăstării participantului, iar toate aceste trei elemente se regăsesc și în philia, așa cum este ea cunoscută și azi. De fapt, philia vine din verbul grec philein care semnifică a iubi în sensul mai larg, regrupează diferitele forme de dragoste desemnate de ceilalți termeni, storge, afecțiunea, eros, dragostea pasională și apagon, a iubi în sensul de stimă sau admirație, care este utilizat și în sensul de „a prețui pe cineva apropiat”. Acest verb a dat mai târziu agape, caritatea, mila. După De Koninck, aceasta nu pare să se regăsească înainte de versiunea biblică a Evangheliilor și a Noului Testament. „Această reciprocitate ce se bazează, la rândul său, pe „prietenia civilă”, care apare ca un bine uman esențial”. De asemenea, la nivel politic, această prietenie ar putea înlocui justiția, dar nu știm cum ar fi posibil acest lucru, deoarece nu toți suntem capabili să integrăm această philia, deci justiția rămâne necesară. Această prietenie, în sensul său larg, indisociabilă de etică, al cărei suflet este, rămâne de actualitate și se exprimă la nivel interpersonal. În politică, de exemplu, o regăsim sub termenul de solidaritate, deci o justiție a sufletului, solidaritatea implicând ea însăși o reciprocitate, dar cum nu toată lumea are același nivel de conștientizare, o solicitudine asimetrică rămâne necesară. Dacă includem și libertatea oferită în art-terapie, prietenia, așa cum e descrisă mai sus, are cu atât mai multă forță. Solidaritatea are valoarea unei obligații morale. Prietenia, în cazul art-terapiei, este libertate. Nu pot fi prietenul tău, decât dacă vreau asta, tu nu vei fi niciodată prietenul meu dacă eu nu vreau ca tu să îmi fii prieten. Principiul acesta se aplică și invers, există deci un raport de alegere. Datorită acestei opțiuni de alegere, acest tip de legătură are un caracter de exclusivitate. Astfel, devine evidentă necesitatea existenței moralei alături de etică, tocmai pentru a putea trăi împreună. Dacă Aristotel consacră prieteniei un loc atât de important în opera sa este tocmai pentru că ea se află în centrul concepției sale despre etică. Spoudaios-ul, omul virtuos, pentru că el este cel care dorește binele și ceea ce este bun, se iubește pe sine și este fericit cu viața sa. „El este astfel, pentru că dorința sa îl poartă către bine și că fiecare este bun pentru sine însuși, fiecare este un bine pentru sine.” El diferențiază astfel egoismul banal de „dragostea de sine”, care contribuie la constituirea unității și integrității omului virtuos, astfel înțelege el „datoria de a se iubi pe sine”. Vom înțelege mai bine astfel cuvântul evanghelic ulterior: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Această frază, asociată cu precedentele, poate fi fundamentul socializării, vieții împreună, cu condiția să permită construirea și dezvoltarea acestei dragoste de sine și față de cei apropiați. Astfel, se va ăutea întări ideea și conceptul de a oferi îngrijire, ajutor și compasiune necondiționat, fără vreo așteptare de reciprocitate.

Principiile consilierii în art-terapie

Omul este o ființă socială și, dacă cei din jurul lui sunt stimulativi pentru dezvoltarea sa, înșiși oamenii sunt structuranți pentru el. Deci socializarea nu va avea loc doar lăsând oamenii singuri și liberi să experimenteze. De la un anumit moment, vor trece prin experiența legii junglei, altfel spus, cei mai puternici îi vor domina pe cei mai slabi. Aceste experiențe pot deci semăna cu violențe exercitate de cei mai puternici asupra celor mai slabi, dar sunt trăite de oameni ca un abandon. Aceste trăiri sunt frecvente în colectivități. O bună socializare va fi cea care va conduce la sentimentul de respect și prietenie între persoane, și asta încă de la cele mai timpurii vârste. Prin exersarea și dezvoltarea capacității de empatie și a conștieintizării emoțiilor, prin art-terapie se dezvoltă o socializare implicită. În instrumentele de lucru ale art-terapeutului e nevoie să existe și un model comportamental ce se poate aplica în cadrul întâlnirilor. Astfel, se va crea un spațiu de securitatea afectivă ce va permite participantului să se exprime și să se dezvolte cu plăcerea jocului integrată. Un astfel de efect se observă mai ales în grupurile de art-terapie cu copii, deoarece aceștia au o tendință naturală către ludic și investirea acțiunilor cu semnificații. Cînd ne referim la modele comportamentale, ne referim și la ocazia întâlnirii ce are loc în art-terapie, ocazie cu care se pot transmite reguli și cutume sociale, în cazul în care se constată o anumită carență. Se poate consolida inclusiv respectul pentru celălalt, binele persoanelor din jur, chiar învățare unor cuvinte „magice” cum ar fi : ”bună ziua, vă rog, multumesc, scuză-mă”. Pe de altă parte, putem observa în anumite activități cu copiii, de exemplu, că de la o vârstă foarte fragedă, aceștia dezvoltă o atracție pentru poveștile și poeziile pentru copii, mai ales povești și poezii în care e vorba despre prietenie, ajutor reciproc, reconfort și dreptate. Ei se identifică, cu emoție, cu eroii mici, animale sau umane și cu aventurile acestora. Se emoționează foarte tare și se solidarizează cu personajele pe care le întâlnesc în diferite povești și le cer uneori cu aviditate.

Procesarea emoțiilor prin acțiuni creative de cooperare, imitare, originalitate

Omul manifestă de foarte devreme un interes și o capacitate de a partaja situații și sentimente cu cei asemnea lui. Observațiile și cercetările realizate în instituții de primire a copiilor – creșe și secții de pediatrie – au confirmat clinic această nevoie și capacitate. Exemplul cel mai des oferit este acela al contagiunii plânsului într-un salon de copii. Faptul că unul dintre ei începe să plângă, declanșează plânsul sau perplexitatea și la ceilalți. Râsul declanșează râsul, fără ca acei copii să fi înțeles cauza. În legătură cu acest subiect, un studiu aprofundat al reacțiilor pe care le provoacă plânsetele copiilor într-o colectivitate de copii, este plin de informații. De fapt, copii de 4-5 luni vor reacționa prin consternare și vor plânge, la rândul lor. Această stare se descrie, de obicei, ca o stare de contagiune a emoției și aceasta contagiere a plînsului oferită drept exemplu, relevă absența resurselor interne, sentimentul de pierdere a bebelușilor în fața acestor emoții negative. Peste câteva luni, însă, atitudinea lor va evolua spre serenitate, câteodată însoțită de un surâs, sau de mirare, ca și cum un ar avea conștiință, în căutarea adultului, ca o căutare a unui suport sau al unei intervenții. Spre vârsta de un an, copiii își vor diversifica reacțiile și vor porni spre a face rău copilului care plânge – ca și cum, dacă nu există un bun motiv de a plânge, acest lucru e interzis – sau va încerca, din contră, să îl consoleze. Începând cu momentul din care va începe să meargă, se va observa un vârf de agresivitate, în perioada dintre unu și doi ani, și, mai ales, agresivitate îndreptată către copiii care plâng sau se află în poziție culcată. Copiii de această vârstă se pot asocia pentru a lovi pe un alt copil, prin imitare. Abia după vârsta de doi ani, reacțiile se inversează prin apariția gesturilor de solicitudine, gesturi care vor deveni durabile, prin mijloacele de expresie pe care copilul le are la dispoziție la acel moment al dezvoltării sale: zâmbete, gângureli afectuoase, oferirea de jucării. Aceste atitudini sunt de fapt atitudini pe care le-a putut vedea, înțelege și imita de la adulți.

De aceea, rolul adulților în dezvoltarea omului viitor al cetății este structurantă și esențială pentru transmiterea empatiei și a solicitudinii față de ceilalți. La fel, calitatea interacțiunilor, încă de la început, este crucială. Aristotel ne-a spus-o deja: obiceiurile – habitus sunt legate de imitare, de mimesis și pentru a deveni un om virtuos e nevoie să se urmeze exemplul oamenilor înțelepți, care au o înțelepciune practică, prudența, ce devine astfel un factor determinat. De altfel, observăm în activitatea practică faptul că, dacă relațiile dintre adulți și copii sunt bune, aceștia din urmă vor adopta gradual aceste modele comportmaentale, (Falk 1976, Tardos, Dehelan, Szeredi, 1976).

De altfel, aceste atitudini de empatie au putut fi observate de la vârsta de 9 luni iar în spital am avut ocazia să vedem copii mai mici de un an, care își consolau mama care plângea, inclusiv prin a o îmbrățișa și a-i șterge lacrimile cu o batistă. În aceste cazuri există o maturitate precoce și o inversare de roluri, ce conduce la numirea acestor copii, „copiii – terapeuți”. Imitarea joacă de asemenea un rol primordial în procesul de conștientizare. Capacitățile de imitare sunt prezente încă de la naștere, pentru că bebelușul poate reproduce expresiile feței, cum ar fi deschiderea gurii, scoaterea limbii, iar după o perioadă de câteva săptămâni, reproducerea unui zâmbet, atunci când i se adresează unul. La imitare, omul adaugă, foarte devreme, idei, o intenție, premiză a limbajului, este zâmbetul-răspuns, despre care ne vorbește Spitz, ca fiind unul din organizatorii psihici ai copilului. Dacă vom păstra analiza de față la nivelul grupurilor cu vârste similare, se observă reproducerea gesturilor celorlalți copii în manipularea de obiecte. Repetă zgomotele cu plăcere, repetă țipetele din jur și sunetele, începe să reproducă anumite gesturi, deplasări ale corpului pe care le observă la colegii săi de joacă. Devine subiect de dezbatere și este perceput ca ființă vie în mâinile celorlalți. Adesea, obiectele din jur nu reprezintă niciun interes, pentru că motivația principală rămâne celălalt copil și ceea ce acesta face. După ce a luat deja din mâna unui alt copil jucăria dorită, omul va dezvolta strategii și tactici de schimb pentru a-l obține pe cel dorit și va începe să propună alte obiecte, la schimb. Este și momentul când actualul copil va începe să dezvolte strategii în vederea unor acțiuni colective, de cooperare în jocurile cu grupul și jocuri de descoperire. Montagne a observat comportamentele în care există o componentă de ofrandă a obiectelor, însoțite de zâmbete și mimici, pentru a solicita atenția altor copii, mai mici, sau pentru a induce schimbul. El a observat și amenințări și agresiuni impulsive (zagârieturi, mușcături, loviri). Astfel, a dedus o clasificare a copiilor printr-o clasificare predictivă, care, însă, nu reprezintă interes pentru art-terapie, deoarece această clasificare nu ia în considerare marea plasticitate și libertate a copiilor foarte mici și nici întâlnirile lor ulterioare. Apariția jocului simbolic este o etapă ce reprezintă un interes deosebit pentru art-terapie. Jocul simbolic reprezintă capacitatea de reprezentare a copilului și capacitatea sa de a accesa simbolul, respectiv de a simboliza propriile nevoi. Prin această capacitate, el va putea reproduce, în manieră proprie, cuvintele, gesturile, acțiunile persoanelor pe care le-a putut observa înainte și va putea retrăi emoțional acele momente. Omul devine astfel capabil să creeze cu acest material și să își inventeze propriile scenarii, recompunându-l la infinit. Omul, la vârsta sa de copil, se substitutie și încearcă, prin aceste jocuri simbolice, diferite identificări cu adulții și cu copiii ce îl înconjoară. Se antrenează astfel pentru diferitele roluri pe care le va juca mai târziu în societate. Limbajul, cu care își va îmbogăți repertoriul de instrumente pentru socializare, îi va îmbogăți posibilitatea de a avea schimburi cu cei din jur și va contribui la multiplicarea reprezentărilor despre lume, pe lângă verificarea propriilor reprezentări în raport cu media comportamentală socialmente acceptată. De aceea, în art-terapie apare o nevoie continuă de atenție la abilitățile de socializare ale participanților. În situațiile în care jocul este cel care stă la baza acțiunii sau intervenției, tocmai acest joc permite reducerea reacțiilor intruzive și de cele mai multe ori negative, pe care adulții le au uneori prea rapid și prea spontan, din grija pe care le-o poartă copiilor. De multe ori, în procesul educativ condus de părinți, aceștia provoacă, fără să vrea, adevărate răsturnări ale jocurilor liniștite în drame profunde. Această răsturnare poate fi provocată chiar și prin intervenții, uneori brutale, cum ar fi: ”Ești rău!, Nu fii rău!, Dă-i și lui jucăria ta!, Eh, acuma poți să plângi, eu ți-am zis cu binele!”. Pentru copil, celălalt rămâne esențial: nu se joacă decât dacă celălalt se joacă sau dacă deja cineva s-a jucat cu el. El nu se joacă decât dacă știe că există o prezență securizantă a unui adult. Exemplul clasic este acela al părinților care povestesc despre copilul lor că, în ciuda faptului că au camera plină de jucarii, aceștia nu se joacă la ei în cameră, ci urmăresc părintele prin bucătărie, prin casă, în baie, oriunde merge. Toate acestea contribuie la ideea inițială, și anume că, încă de la început, omul este o ființă a relației, caută căldura și securitatea unei prezențe, cu care să fie în relație. A-i satisface această nevoie unei persoane, reprezintă un ajutor real în a o ajuta să își dezvolte capacitatea de a fi singură cu sine și de a putea să retrăiască acest moment de relație, în confortul afectiv cu care va asocia această amintire.

Un alt studiu, făcut asupra activităților umane comune, atrage atenția asupra unui „comportament impregnat cu un conținut afectiv ce presupune o conștiință a existenței celuilalt”. Vom reține din acest studiu atracția pe care copii o au unii față de ceilalți, atracție ce se manifestă prin contactele mâinilor și căutarea privirii celorlați, adăugând schimburile de zâmbete la bebelușii cu vârste între 4 și 7 luni. Acest studiu observă inclusiv schimburile de râsete și strigăte. S-a constatat că grupul de copii studiat manifesta o plăcere naturală în a-și atinge fețele. Dar cel mai important joc, ce va rămâne și mai târziu unul dintre cele mai preferate, va fi jocul de-a v-ați ascunselea – cucu – bau. Este un reper important în dezvoltarea omului, pentru că acest joc corespunde începutului distincției dintre eu și nu eu, este direct legat de maturitatea mecanismelor Eu-memorie, de anticipare, de percepția vizuală și auditivă. De altfel, omul are, de foarte devreme, conștiința existenței unui public ce îi acordă atenție și a puterii pe care o are asupra acestuia. Există chiar o plăcere de a se da în spectacol și de a juca pentru ceilalți. De la vârsta de 18 luni se dezvoltă mecanismul de reacție la admirația celor din jur, râsetele însoțitorului adult îl incită pe copil să repete acțiunea care tocmai s-a produs și îl stimulează să o dezvolte. Acțiunile zgomotoase și spectaculoase atrag admirația grupului. În plus, acțiunile motrice și vocale, făcute cu grupul, suscită mult interes și plăcere. Imitarea activităților ritmice, însoțite de zgomote cu intensitate medie, sunt marcate cu țipete, uneori la unison. Jocurile fizice vor deveni din ce în ce mai dinamice, în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare motrică, la care se adaugă noi abilități fizice – urcă, se rostogolește, se cațără, îl răstoarnă pe celălalt. Această etapă este o perioadă în care gesturile amicale, cu apropieri de fața celuilalt, coexistă cu gesturile brutale. Copiii de 20 de luni sunt capabili să se organizeze în jurul unui scop comun, cum ar fi a se împinge sau a se trage reciproc într-un cărucior sau a construi ceva sau a umple o ladă cu obiecte. Abia după vârsta de 2 ani și jumătate, achiziția, integrarea și verificarea mesajelor verbale îi va ajuta să își transmită sonor cererile; acum va apărea inclusiv plăcerea de a se tachina; acestea reprezintă de fapt începuturile umorului. Prin aceste experiențe, prin faptul că sunt împreună, prin negocieri și plăceri, dar și prin agresivitate, se conturează o cale din ce în ce mai evidentă către prietenie. De altfel, condițiile apariției acestor conduite depind de foarte mulți factori: calitatea îngrijirilor paternale, un climat de securitate a grupului adăugat la prezența adulților cunoscuți, punerea la dispoziție a materialelor de joc și libertatea de acțiune oferită copiilor în grup. Dar o persoană, chiar și la o vârstă fragedă, nu poate fi dispusă pentru un schimb voluntar cu semenii săi decât dacă se găsește cel puțin într-o postură fizică securizantă. Este ceea ce a demostrat Bühler într-un studiu al raporturilor sociale dintre bebeluși de 4, 5 și 6 luni. Ea a observat că există o atenție față de celălalt bebeluș aflat în poziție culcată și nicio atenție acordată celui în poziție șezând, care, pentru această vârstă, ar fi o poziție nesigură. Tot ea, a subliniat faptul că există o legătură între poziția corpului și zâmbet. Un detaliu, aparent fără importanță, ce atrage atenția adulților asupra limbajului non-verbal al copiilor. Confortul fizic favorizează dezvoltarea de activități sociale de comunicare, iar nouă ne-a fost foarte des dat să întâlnim copii în situații dificile, tocmai datorită faptului că adultul însoțitor nu înțelegea faptul că acel copil are un disconfort fizic. De aceea, și în art-terapie, uneori e nevoie ca și adulții însoțitori ai copiilor participanți să conștientizeze importanța acestui confort și să remedieze situațiile generatoare de disconfort.

Dialogul profesional cu participantul la art-terapie

Noțiunea de intersubiectivitate este, de asemenea, studiată prin intermediul punctului de vedere prin care aceasta apare sub forma limbajului. Habermas vorbește despre înlocuirea „paradigmei conștiinței de sine” prin cea a „relației intersubiective dintre indivizi socializați prin comunicare”. Primele cuvinte adresate unei persoane vor confirma existența acestuia ca ființă, dacă aceste cuvinte se află în registrul recunoașterii și vor merge deci în sensul conștiinței de sine prin cuvânt și prin recunoașterea celuilalt. Acestea pot, de altfel, să și devalorizeze sau să nege existența celuilalt sau să conteste și să perturbe relația în sine. Recunoașterea realității prin cuvânt poate să provoace o cădere la cel sau cea care nu a înțeles-o, prin neștiință sau negarea sensului. Cuvântul, care este afirmarea personală a unui individ față de altul, poate avea o mare putere. Cu toții suntem inegali în fața cuvântului. Este relevant exemplul ursitoarelor din povestea Frumoasei adormite, cu discursurile lor în jurul leagănului. Totul e bine, totul e frumos până la sosirea ursitoarei cele rele. Nu toate cuvintele din jurul unei persoane sunt binevoitoare. De altfel, cuvintele nu sunt întotdeauna purtătoare de știri bune, ca și în povești, ele pot aduce predicții malefice, care vor putea fi combătute numai prin forța iubirii. Același cuvânt spus nu va avea același efect asupra unei persoane ca și asupra alteia.

Se produc cotidian fapte morale imposibil de evaluat, de genul acelora în care dorim să-i convingem pe ceilalți de dreptatea noastră, dreptate pe care însă i-o refuzăm propriei noastre conștiințe. Rezultatul? O acumulare de trăiri negative, o îmbolnăvire a sufletului și o suferință pe care o purtăm cu noi fără a avea posibilitatea de a o ostoi.

Am putea oare spune că nu există cuvinte care „rănesc” sau cuvinte care „pot omorî”? Și că nu suntem responsabili de ceea ce spunem, de momentul sau de felul în care spunem? Că această responsabilitate aparține doar celui care aude ceea ce se spune și depinde doar de el sau de ea ce face cu aceste cuvinte? Și este doar problema celui sau celei căreia i-au fost adresate aceste cuvinte, pentru că au legătură tocmai cu acea persoană? N-ar fi oare ipocrit să fie așa? Cuvântul semnifică prin excelență intersubiectivitatea umană, limbajul poate fi sursă de deformări, disproporții și neînțelegeri, despre care Lacan spune pe bună dreptate: „pentru a nu exista neînțelegeri, există doar neînțelegeri”, punând-o în centrul subiectelor în chestiune pe care aceasta le leagă. Mitul turnului din Babel traduce tocmai această confuzie a limbilor, această neînțelegere recurentă a limbajului celuilalt sau chiar a limbajului nostru. Cuvântul poate fi o armă intenționat destinată să îl atingă în profunzime pe celălalt. Ca și Cyrano „La sfârșitul scrisorii, lovesc!” această lovitură se adresează celui care este cineva, același ca și mine, care îmi poate înțelege cuvintele, dar care este, în același timp, un altul pe care eu nu îl cunosc, care îmi este total străin, dar care mă surprinde prin reacția sa. Deci nu eu sunt cel vinovat, ci el, celălalt este de vină, întotdeauna celălalt. Ca și cum noi n-am avea nicio responsabilitate în ceea ce spunem celuilalt și nici în felul de a o spune. Era o vreme când mesagerii aducători de vești proaste erau uciși. Cel care vorbește este în cuvânt. Cel care transmite „vorbele”, participă la alimentarea cuvântului. Este adevărat că nu putem anticipa toate interpretările și reacțiile pe care celălalt le-ar putea avea. Și doar reaua credință ne-ar putea opri de la această constatare. Pentru că vorba, cuvântul se situează întotdeauna într-o relație și într-un timp, al întâlnirii, și chiar dacă nu putem controla întotdeauna consecințele acestei întâlniri, avem uneori ocazia de a ajusta coordonatele, adică de a le explicita sau de a le modera și de a-i primi pe cei ce aleg să participe la art-terapie. Acești participanți la art-terapie reprezintă de multe ori alter-ego-uri pentru care putem simți empatie sau chiar ne putem confrunta cu suferința lor împărtășită. Nu spunem uneori „m-a luat gura pe dinainte?”. Există situații când părerile de rău pentru a fi vorbit prea repede sau pentru a se fi exprimat greșit au legătură cu cuvântul: „N-ar fi trebuit să spun asta.” Toate acestea sunt importante în numeroase circumstanțe, dar în cazul art-terapiei în mod particular, pentru că enunțurile verbale pot avea consecințe grave pentru participantul la art-terapie.

Mai ales pentru că totul se întâmplă aici și acum, iar această întâlnire se întâmplă datorită unei alegeri comune. În funcție de circumstanță, tăcerea protejează. A vorbi, uneori, semnifică exprimarea propriei dorințe. Iar pentru unii participanți, dorința de a crea este legată direct de exprimarea dorinței sale de a muri, de a „fi altcineva”, cum spunea Françoise Dolto, sau de a se simți prea diferit, monstruos. A spune sau a arăta cu degetul această stare trăită ca fiind o ciudățenie, mai ales în cazul participanților la art-terapie, ar putea însemna o trezire a demonilor interiori, care există de când istoria omenirii. Printr-o abordare corectă în art-terapie, de exemplu, viitorii părinți pot fi ajutați să se lămurească referitor la viitorul copil, să își clarifice propria dorință de a avea un copil. „Vă doriți un copil, asta e ce vă doriți? Sau vă doriți copilul perfect?” Aceste întrebări se pot declina și adresa cu o multitudine de emoții și intenții, prin acțiuni creative și cu numeroase scopuri, în cazul art-terapiei. Abia după aceea, cuvântul va permite elaborarea tuturor fantasmelor care iau formă, cu violență uneori, și se poate alege, în această circumstanță, ce ar fi cel mai uman pentru această familie aflată la răscruce. Drumul spre exprimarea prin vorbire, conștientizarea forțelor formidabile ale vieții și morții, ce se mobilizează în cazul apariției unei noi vieți, trece prin toată furtuna pe care o produce în familie și în anturaj. „Totul se reduce la a învăța conviețuirea în cuvântul vorbit.” Astfel formulează Heidegger, cuvântul umanizează, el reintegrează persoana în habitat, care este lumea umană. Această „abitare” consistă în a trăi printre oameni, a vâna reușita și siderarea, ea permite partajarea unei lumi comune chiar dacă acest lucru poate fi durerors.

„Să nu ucizi”. Oameni sunt confruntați cu anumite situații când nu au mijloacele de a aplica această poruncă, petnru că a ucide, aici înseamnă și a ucide alături sau în altă parte. Legea este inaccesibilă oamenilor, cum spunea Pierre Jakob, dar ea le arată un drum, o cale de urmat. Acea cale prin care se pot tolera, prin care se pot apropia de alteritate, de diferență, dar sunt și situații tragice în care se produce efectul invers, ca în cazul Antigonei sau al legii polis-ului a lui Creon, care zdrobește destinele singulare ale propriilor copii. A tinde spre această singură soluție pare a fi singura soluție posibilă pentur a trăi împreună în societățile inspirate din religia iudeo – creștină alături de celelalte. Dacă nu, toate aceste situații neelaborate și care nu au putut fi partajate uman se pot repercuta prin repetiții sau sub forma unor violențe noi, din ce în ce mai precoce. Suntem, de asemenea, afectați pentru că nu există nicio soluție în afara aceleia de a nu înceta să ne gândim la aceste situații, de a le acompania, fără să tratăm autorii acestora ca pe niște barbari monstruoși, pentru că nu știm ce am fi făcut noi în locul lor. Dar oare acești copii nenăscuți nu le-au ajutat oare pe anumite mame să învețe să devină mame, să avanseze în ideea de a învăța cum se primește un copil și să fie pregătite pentru asta? La fel ca în exemplul de mai sus, în art-terapie se creează relații cu artefactul, cu grupul și se poate ajunge la o suită de întrebări profunde. Acestor întrebări, participantul – cu susținerea art-terapeutului, va încerca să le găsească un răspuns și să se elibereze de povara întrebării.

Rezistența la schimbare

Există, în partea de ireductibilitate a omului, furia și opoziția. Uneori, omul se afirmă chiar prin furie. De aceea este uneori perceput ca fiind nesupus, neînțeles, cel care protestează prin toată ființa sa. La Platon, sufletul este principiul vieții ca și la Aristotel, este suflul vieții, principiul voinței, al sentimentelor și al pasiunilor. Pe de altă parte, el distinge trei părți ale sufletului: rațiunea, dorința și furia. Nu folosește termenul de violență, dar îi dă furiei un loc particular, ca fiind legată de sentimentul a ceea ce este drept sau nu. Pentru el, dacă aceasta nu ar fi stricată de o educație proastă, furia ar susține în mod natural rațiunea. Dar ea este distinctă de aceasta și distinctă de dorință.

[…] pentru că este un lucru pe care îl putem vedea la copiii mici: la nașterea lor, sunt plini de furie, pe când rațiunea mi se pare că e refuzată pentru totdeauna unora și că ea se lasă așteptată la cei mai mulți.

Furia va fi deci o reacție ce se exprimă încă de la naștere, față de ceea ce e aberant, nedrept, neconform cu rațiunea. Această opoziție intrinsecă a ființei umane este de asemnea manifestarea unui drum pe care îl iau majoritatea oamenilor, odată cu apariția „nu”-ului, de la vârsta de 18 luni, cu mai mult sau mai puțină înțelegere din partea anturajului lor. Este o etapă structurantă a personalității, unul din cei trei „organizatori” ai psihismului, descriși de Spitz, momentul în care viitorul om al cetății începe să își afirme propria individualitate și se angajează în începuturile negocierilor. Winnicott descrie ca fiind pozitiv acest prim strigăt de furie pe care copilul îl lansează la naștere, ca pe un strigăt de afirmare a existenței sale. Preferă să vorbească despre „experiența nașterii ca despre un ”traumatism al nașterii”, pentru că ea poate contribui la crearea ființei și este unul din factorii ce facilitează încrederea în sine, un sentiment ce participă la o continuitate a ordinii naturale a lucrurilor și chiar de siguranță, atunci când totul decurge bine. Dar această furie prezentă încă de la naștere se va exprima mai târziu prin plânsete și țipete, foame, oboseală, inconfort. Multă vreme s-a ascuns sub această sintagmă a ”furiei” copilului, ba chiar s-a negat de fapt expresia durerii copilului. Această „furie” poate fi chiar și o formă de a comunica nefericirea sub o formă încă confuză, de a exista în această lume care i-a precedat, cu legi deja stabilite, cu coduri proprii, cu un limbaj din care ei nu cunosc nimic sau din care ei nu înțeleg decât dezaprobarea. Sfântul Augustin spunea bine că cel mai greu lucru ar fi de a trece din nou prin mica copilărie.

Khalil Gibran, într-una din fabulele sale, dă glas unui copil de câteva zile, care încearcă să își exprime disconfortul, pe când doica sa îi spune mamei că totul e în regulă :

Indignat, am strigat atunci : ‘‘Mamă, nu-i adevărat; pentru că pătuțul meu e tare, laptele ce l-am băut e amar în gura mea iar mirosul sânului său e respingător pentru nările mele; mă aflu într-o stare de mare mizerie.’’ De altfel, nici mama, nici doica mea nu m-au înțeles; pentru că limba pe care o vorbeam era limba lumii de unde eu veneam.

Este o gravă iluzie să gândim că pentru toți întoarcerea la starea de bebeluș ar fi idilică. Era refrenul din Copii lui Dumnezeu „Să redevenim bebeluși”. Această dorință de întoarcere la copilărie există, chiar și societatea noastră de consum, unde adultul se află fără încetare în căutarea unor distracții puerile și deloc situate în zona de afirmare matură a propriei responsabilități. Din această atitudine se naște și confuzia între generațiile de părinți și copii.

Să repetăm: infantilismul în Occident nu mai este o dragoste pentru copilărie ci o căutare a unei stări în afara timpului în care se utilizează toate simbolurile legate de această vârstă pentru a îndulci realitatea, pentru a o transforma. […] Bebelușul devine viitorul omului atunci când omul nu mai vrea să fie responsabil nici de lume nici chiar de sine însuși.

Or, omul furios oferă tocmai o cu totul altă imagine. Suntem departe de imaginea idealizată a bebelușului încrezător, zâmbitor, încântător, lăsat în buna îngrijire a părinților săi iubitori. Dacă această furie este exprimată în cadrul art-terapiei, presiunea internă, la care este supusă persoana, va scădea. În plus, agresiunea și persecuția pe care le poate exercita o persoană sub presiune asupra celor din jur, fragilizează relațiile pe care aceasta le are. De cele mai multe ori, sentimentele de furie sunt atribuite oamenilor ca o reacție la faptul că nu sunt înțeleși, sunt contrariați, frustrați sau resimt un sentiment de injustiție, la care sunt foarte sensibili. Furia exprimată prin art-terapie oferă sentimentul că ceea ce era important s-a comunicat prin intermediul artefactului și se evită astfel furia născută din neputința de a comunica efectiv. Spațiul de tranziție dintre lumea interioară a participantului către terapeut este astfel constituit de artefact. Sfântul Augustin, povestindu-și primii ani de viață, evocă dorința sa ca bebeluș de a-și manifesta nevoile față de cei care se ocupau de el, fără a avea alte mijloace decât țipetele și mișcările proprii. Își descrie neputința și furia care o succede:

Când nu mi se supuneau, pentru că nu m-au înțeles, sau de frică să nu îmi facă rău, eram furios pe aceste persoane mari, nedocile, aceste persoane libere, care nu voiau să îmi fie sclavi iar eu mă răzbunam pe ei prin lacrimi.

El confirmă astfel ceea ce spuneam mai sus, în alt mod: omul este o ființă a comunicării ce se înscrie cu mai mult sau mai puțin succes și bucurie într-o intersubiectivitate :

În sfârșit eram și deja trăiam, către sfârșitul primei mele copilării, căutam semne pentru a face cunoscut celorlalți ceea ce simțeam.

Această formă de educare a participantului la art-terapie, cu scopul de a găsi forme de exprimare externă – prin artefacte, face parte și din dezvoltarea capacității de inovare pentru a se adapta, pentru a transmite un mesaj, pentru a deveni actor, nu numai operator sau executant în propriul scenariu de viață. Pentru a putea iniția un dialog e nevoie să se ia în considerare atât conflictele cât și dezacordurile din logosul ce apare în cadrul art-terapiei. Existența unui astfel de dialog oferă ocazia unei înțelegeri mutuale, care ia în considerare singularitatea fiecărui punct de vedere.

Majoritatea oamenilor de azi sunt atât de perfect adaptați la lume încât devin inexistenți .

La polul opus, se află participanții care nu acceptă să intre în comunicare cu ceilalți, de frică sau datorită unor blocaje. Se poate ca aceștia să nu accepte nimic din ce li se propune sau li se oferă. Ne întoarcem la comparația cu comportamentul infantil: când un copil refuză să intre în contact cu o persoană, face acest lucru până maturul înțelege ce îl împiedică să intre în relație, așteaptă ca cel de alături să înțeleagă care era piedica. Astfel de situații pot provoca agasări, iritări sau chiar un reject din partea adulților, care se simt neputincioși în a înțelege sau a ajuta în vreun fel. De fapt, situațiile de acest gen există pentru a ne reaminti că nu suntem ușor de înlocuit sau putem fi schimbați după bunul plac al cuiva anume. Suntem aici doar pentru noi, ca și profesioniști, pentru a ne liniști sentimentul de competență atotputernică sau, de fapt, putem accepta și faptul că ne putem confrunta cu propriile limite? Putem accepta să fim recunoscuți ca fiind diferiți unii față de ceilalți, fără rivalitate și gelozie? Mulți profesioniști sunt foarte jenați de semnele de afecțiune pe care le primesc mai ales de la copii, de față cu alte persoane pe care același copil le refuză. Această opoziție a copilului este deja o afirmare a unei libertăți, libertate ce ne obligă să îl reconsiderăm ca pe un subiect, cu o alteritate asupra căreia, chiar dacă el este încă mic, noi nu avem nicio putere.

După ce apare ”expresia de NU” la om, apare într-un mod firesc expresia de ”EU”. Acest aspect, al personalizării și investirii viitorului adult, are legătură cu copilul real, cel care acționează aici și acum. Această trăire împărtășită în momentul prezent oferă copilului experiența unei relații autentice, în strânsă legătură cu ceea ce îl interesează și ceea ce va da sens propriei sale existențe. Oricare ar fi cadrul în care are loc o terapie, oricare ar fi nivelul de educație al participantului, o parte importantă a universului acestuia scapă percepției terapeutului. Aceste circumstanțe au legătură cu istoria personală, cu întâlnirile ce i-au marcat dezvoltarea, cu starea și dorințele participantului. Dacă această „întâlnire” dintre cei doi nu are loc, se poate ajunge chiar la situații de negare a existenței celuilalt. ”Adultul nu trebuie să ia în calcul dificultatea căreia el trebuie să îi facă față, ci cea împotriva căreia trebuie să lupte copilul.” Tocmai de aceea, profesioniștii din domeniul îngrijirii, art-terapeuții inclusiv, au rolul de a purta de grijă celui căruia ei se adresează. În limita competențelor sale profesionale, aceștia au datoria de a-i feri pe participanți de situația în care ar putea ajunge în posturi extreme, limită. Dacă apare o astfel de situație, profesioniștii nu-și pot permite să îl lase să cadă și mai jos. Îndiferent de cadrul insituțional, art-terapeutul poate și trebuie să îi fie alături participantului.

Exemplul definitoriu pentru atitudinea suportivă a unui profesionist este o situație la care am asistat din postura de clown în spital și anume aceea când o educatoare a venit cu un copil la spital pentru o puncție lombară. Educatoarea a fost atât de bulversată și impresionată, încât prima sa reacție, după ședință, a fost aceea de a spune: nu am fost la înălțimea acestui copil, n-am știut să îl ajut îndeajuns. Timp în care, copilul era ca în mijlocul unui joc și zâmbea încrezător în camera cealaltă, tocmai datorită ei.

În opoziție, se află situațiile de neglijență profesională, ce amintesc de atmosfera dintr-un alt film, mai puțin optimist și anume de Afreux, sales et mechants al lui Ettore Scola. În acest caz, aparența exterioară, încărcată de neglijență, păduchi, violență verbală și fizică, minciuna de fațadă, pentru a da o impresie așa cum considerau că se cuvine a fi prezentată. Tot acest joc de aparențe e prezent în acest film. Dar, adiacent la toate acestea, iese la suprafață suferința unei copilării rupte de lume și de reperele sociale, datorită unei boli a unuia dintre personaje și închisoarea reprezentată de spitalizarea sa de-a lungul unor ani. Și această dorință sinceră de a fi ajutat, pentru sine și pentru copil. Cei care au copilul în grijă sunt prea preocupați de propria nevoie de a fi ajutați în reconstrucția personală. Apare chiar și un personaj psiholog, care culege reciturile celor două părți, care se află acolo pentru a porni de la ce îi spune copilul și intervine în consecință. În această situație critică, ceea ce devine extraordinar este tocmai prezența acestui copil voios, plin de forță, cu ochii săi strălucitori și cu zâmbetul deschis. În toate aceste ședințe mai mult sau mai puțin penibile și dificile, există, aproape de fiecare dată, un moment în care ne regăsim admirând ceea ce face acest copil, savurând pofta cu care râde sau se bucură și mândria cu care descoperă că poate face lucruri noi. « Frumusețea este proprie copiilor » spunea Hölderlin. În cazul participantului la art-terapie, indiferent că e vorba despre un copil sau un adult, art-terapeutul este la dispoziția acestuia și constată ce fel de persoane gravitează în jurul acestuia, indiferent că e vorba de personaje protectoare sau de cele persecutoare. Există în relația art-terapeutului cu persoanele din jurul participantului un aspect ce are legătură cu libertatea. Libertate pe care art-terapeutul o lasă acestora, tocmai pentru ca posibila transformare ce poate avea loc prin art-terapie să nu afecteze în mod direct și, în niciun fel, forța atașamentului reciproc.

PARTEA A III-A ELEMENTE DE COMPETENȚĂ PROFESIONALĂ ÎN ART-TERAPIE

CAPITOLUL VIII TERAPIA, SIMȚURILE, TEHNICA ȘI CREAȚIA ARTISTICĂ

Tehnici artistice utilizate în art-terapie

La o trecere în revistă a tehnicilor din artă folosite în art-terapie, la momentul actual se conturează următoarele direcții: art-terapia prin arte vizuale – care include pictura modelajul, colajul și sculptura, art-terapia prin teatru din care rezultă și art-terapia prin marionete și păpuși, art-terapia prin muzică, art-terapia prin dans și art-terapia prin literatură.

Prin semne exterioare ființei sale, omul și-a satisfăcut nevoia fundamentală de a exprima ceea ce simte. Încă din preistorie, pereții grotelor îi serveau drept răboj pentru marcarea evenimentelor sau a întâlnirilor importante. Aceste expresii picturale, ajunse până la noi, ne creează o impresie mistică și au o frumusețe viscerală. Cât despre frumusețe, o regăsim idealizată în toate civilizațiile antice, adesea fiind asociată credințelor și religiilor, ca și cum frumusețea ar trebui să fie divinizată. Filosofii greci sunt primii ce au punctat binefacerilor frumuseții corpului și influența acesteia asupra sufletului. Impactul acestei idei va marca evoluția artei grecești antice și va cunoaște o nouă dezvoltare în perioada Renașterii. Să dai ”viață” unei opere de artă, e cea mai mare grijă a artiștilor. În art-terapie, fiecare participant aduce în procesul de creație propriile percepții despre lume și propriile emoții, cu propriile influențe culturale. Nu este vorba, cum am spus anterior, despre o creație ce are ca scop incitarea simțurilor privitorului, dar artefactul din art-terapie solicită într-un fel plăcut sau neplăcut simțurile. Fiecare dintre cele 5 simțuri poate fi solicitat de expresiile artistice reprezentate prin artefact. Astfel, auzul este solicitat prin muzică, tehnicile vocale utilizate, muzica folosită pentru dans, în tehnicile de teatru, în tehnicile video. Mirosul și memoria olfactivă sunt vizate de artele plastice – datorită mirosurilor specifice materialelor de pictură și de parfumuri sugerate de artefacte și de discuțiile cu art-terapeutul. Văzul și simțul tactil sunt solicitate atât în tehnicile video, în dans, în tehnicile din teatru cât și în tehnicile specifice artelor plastice. Gustul este stimulat doar accidental în art-terapie, dar, dacă scopul este acela de a se adresa acestui simț, atunci e nevoie de pregătirea și adaptarea unui set de sesiuni, cu materiale și metodologii de lucru, care să corespundă acestui scop. Prin urmare, simțurile ce sunt implicate în art-terapie sunt cele ce vor produce senzațiile – plăcute sau neplăcute. Deoarece senzațiile noastre sunt antenele prin care captăm lumea exterioară. În funcție de ceea ce simțim și suntem, ne place sau nu ceea ce simțim. Mergem până la a spune că senzațiile noastre sunt fructul condiției noastre social culturale și, dacă le privim în cadrul relațional și social cotidian, ele devin rezultatul proiecțiilor noastre. Mai departe, art-terapia confirmă faptul că a place sau nu un lucru, e o formă de emoție. Iar de emoțiile pe care le asimilăm sau nu, depinde autonomia sistemului nervos al fiecărui individ.

La acest moment, art-terapia devine esențială, pentru că ea facilitează și permite trăirea unor emoții pozitive și valorizatoare. Această nouă formă de a privi lumea din jur, deci de a lăsa deoparte orice frică sau teamă, duce la echilibrarea ciclului firesc contracție-expansiune, propriu ființei umane. Eliminarea fricii aduce cu sine o mai bună comunicare cu ceilalti. Prin respectarea și protejarea a ceea ce e frumos în oameni, putem da ce e mai bun din noi. Nu există, la acest moment al analizei, nici o posibilitate de confuzie între meseria de psihoterapeut și cea de art-terapeut. Prin comparație, psihoterapeutul caută în etiologia pacientului sursele suferinței acestuia și pune un diagnostic psihopatologic. În continuare, propune o formă de tratament destinată eliberării pacientului de blocajele sale nevrotice sau psihotice. Art-terapeutul, în scimb, are ca intenție și scop, prin intermediul creativității, să restabilească abilitatea de a realiza un artefact reprezentativ pentru lumea sa interioară. În afară de valorizarea pe care o resimte, obiectivul principal e satisfacția participantului, atunci când acesta se confruntă cu artefactul rezultat. Art-terapeutul și participantul stabilesc cu ceilați o comunicare, care nu e nici verbală, nici non-verbală, ci prin intermediul artefactului. Terapeutic e drumul parcurs către elaborarea mesajului. Pentru a putea ajunge la momentul confruntării cu artefactul e nevoie ca mai multe etape să fie depășite. Învingerea fricilor dezvoltă stima de sine, stima de sine aduce încrederea în propriile capacități, care contribuie la îndrăzneala de a lăsa frâu liber imaginației și permite creearea a ceea ce s-a imaginat. Rezultatul – artefactul – presupune și asumarea riscului de a fi văzut prin intermediul a ceea ce e evident și exterior și pregătirea pentru a înfrunta privirile și criticile celorlalți. Atenuarea sau chiar eliminarea fricilor asociate acestor etape vor permite restabilirea pulsației vitale expansiune-contracție. Ascuțirea simțurilor va întări, de fapt, plăcerea de a trăi. Rolul fundamental al art-terapeutului e acela de a-l învăța pe celălalt să îndrăznească să se exprime prin intermediul creației sale. Tehnicile artistice folosite în art-terapie au legătură directă cu abilitățile și nevoile de comunicare ale participantului. Ca notă generală, art-terapeutul are nevoie să fie competent în una sau mai multe tehnici artistice. Majoritatea școlilor de art-terapie formează această competență artistică specifică și o numesc ca fiind principală, de exemplu art-terapeutul lucrează în tehnica artelor vizuale (pictură, modelaj, colaj) dar are și noțiuni de teatru, dans și muzică. In acest sens, se urmează principiul că ceea ce nu am învățat și nu știu, nu pot transmite mai departe, decât într-o manieră incompletă.

Art-terapia prin arte vizuale a câștigat un loc privilegiat în practică, tocmai pentru că face apel la urma imediată, concretă și vizibilă a acțiunii participantului la art-terapie asupra amorfului. Indiferent dacă e vorba despre pictură, despre modelaj sau despre colaj, artefactul este, de cele mai multe ori, concret la finalul sesiunii de art-terapie. De cele mai multe ori se pornește de la principiul vidului – când pe coala de hârtie nu se află nimic – și se construiește o oglindă mai mult sua mai puțin clară a ceea ce participantul la art-terapie dorește să împărtășească prin artefactul final. În cazul modelajului se pune accent pe existența a posteriori a unei tensiuni în materialul de modelat. Materia amorfă va opune rezistență și se poate ajunge chiar la o formă cathartică de eliberare prin acțiuni de modelare, lovire, transformare a amorfului. În cazul colajului, bucăți separate de materiale compun o nouă formă, în care sensurile și semnificațiile cu care sunt investite fiecare dintre elementele componente ale colajului formează un întreg.

În cazul tehnicilor din domeniul teatrului, în art-terapie se face diferența dintre psihodramă – care este o metodă de intervenție autonomă, conform școlii moreniene, dramaterapie și art-terapie prin teatru. In școlile anglo-saxone, art-terapia prin teatru se numește direct dramaterapie și are o formare separată specifică, dar nu atât de consistentă ca și în cazul formării în psihodramă. Dezvoltarea metodică a capacității de dramatizare -punerea în scenă – este bazată pe exerciții precise și originale, însoțite de discuții asupra procesului prin care au trecut participanții la sesiune. De obicei, se lucrează în grup, având ca obiectiv crearea unei dramatizări. Această tehnică seamănă foarte mult cu jocul de rol din psihodramă, dar este izolat ca intervenție și abordează un singur subiect. In funcție de competența art-terapeutului, folosirea acestei tehnici presupune în mod curent trecerea prin etapele următoare: scrierea unui scenariu, basm sau a unei povestiri, definirea și caracterizarea personajelor, stabilirea relațiilor dintre personaje, pragurile conflictuale și relaționare în dezvoltarea dramatică, condițiile psihologice de grup și individuale, condițiile sociale ale persoanjelor, dinamica grupului, ritmul individual de gândire, conflictele personale sau de grup, ambivalența personajelor, stabilirea scenelor și a dialogurilor de bază, repartizarea rolurilor, jocul de rol efectiv și discuția de după joc. Devine astfel important, pentru art-terapie, dialogul din cadrul structurii dramatice folosite în scop terapeutic. Pentru ca acest dialog să devină un mijloc de construire și consolidare a personalității participanților la art-terapie, e nevoie ca mai multe elemente să fie clare pentru art-terapeut. Astfel, are nevoie să își clarifice situația propusă, circumstanțele în care acesta se desfășoară, adică să îi fie clare condițiile imaginare ale dialogului, pentru a putea interveni ca și cum ar interveni într-o situație reală. Dacă situația dialogului este asemănătoare realității, art-terapeutul va putea observa comportamente aproape de cele normale și va putea propune chiar exteriorizarea monologului interior. O altă tehnică, întâlnită la Roberto Mazzini și Jean Pierre Klein, este o tehnică ce se numește ”the cops from the head” – polițistul din cap, preluat evident din teatrul lui Augusto Boal, la Mazzini și ”teatrul reminescențelor” la Klein. Această tehnică se inspiră din psihodramă și constă în dramatizarea unei amintiri personale a unei persoane dintr-un grup iar povestirea respectivă face subiectul și devine suportul pentru crearea dialogului unor “ actori ” care au ca menire reprezentarea repectivei amintiri. Nu e neapărat vorba de evocarea trecutului, cât despre evidențierea în timpul jocului și a redării cât mai fidele a gesturilor, atitudinilor, vorbelor, mișcărilor, deplasărilor, culorilor, muzicii simbolice corespunzatoare realității subiective din amintirea în discuție. Unul din scopurile acestei tehnici este de a întări capacitatea de a asculta atent și respectuos pe ceilalți.

În cazul meloterapiei, a terapiei prin muzică, există abordări dintre cele mai diverse : de la ascultarea unor piese muzicale atent selecționate până la construirea unor piese muzicale originale, încărcate sau nu de sens și semnificații. Putem spune că sunetele din natură sunt repere perfecte pentru ceea ce omul își dorește să reproducă. Și-atunci, poate lua, în cazul art-terapiei, obiecte uzuale, cotidiene, banale și le poate transforma în instrumente muzicale. Iar această formă inventivă de a reproduce sunetele poate deveni un bun pretext de a învăța să asculți, să te asculți, să-i asculți pe ceilalți și să exprimi. Prin voce sau instrument, « glasul interior » găsește o cale de ieșire spre ceilalți și e această voce e obligată să se amestece cu vocile celorlalți, cu tumultul sau liniștea fiecăruia. Revenind la paralela din lucrarea de față, de-a lungul întregului parcurs al vieții, omul se confruntă cu mișcarea. Dacă luăm ca exemplu metaforic procesul vieții și îl analizăm vom ombserva că în timpul sarcinii, corpul se mișcă datorită lichidelor care trec dintr-o parte în alta a corpului mamei; la naștere, diferența bruscă dintre mediul lichid și cel aerian, care navaleste, este resimțită ca o nevoie și, în același timp, ca o prezență sufocantă. Abia după aceea, aerul devine hrănitor. După această etapă, aerul devine mișcător și e plin de sunete specifice : o noua limbă ce îi aparține, și, prin asimilări și încercări continue, devine o cale de comunicare între el și exterior. Utilizarea procesului muzical în art-terapie poate fi analizată după modelul etapelor de mai sus. Pentru a ajunge la sunetul brut, se începe cu tăcerea – ce e conectată cu calmul, se introduce ritmicitatea, se utilizează jocuri de permutări de sunete de la un participant la altul, se poate investi un anumit sunet cu un anumit sens dar toate aceste detalii tehnice sunt introduse, controlate și explicate de art-terapeut. Pentru ca o meloterapie în care vocea este parte componentă să fie făcută în mod profesionist, nu trebuie uitată necesitatea cunoașterii teoretice și practice a elementelor aparatului vocal. Aparatul vocal are patru componente de bază, care funcționează împreună, pentru a produce sunetul, adică cuvântul sau cântul. Aceste patru elemente sunt, în ordinea elaborării sonore : generatorul de aer, diapazonul, rezonatorul și sistemul articulator. Generatorul curentului de aer îl constituie plămânii, acționați de către mușchii toracelui și mușchii abdominali, cu un canal (traheea) care conduce aerul la corzile vocale. Diapazonul e laringele iar rezonatorul e compus din faringe și cavitatea bucală. Sistemul articulator se compune în principal din limbă, dinți, buze, mandibulă și vălul palatin. Aceste elemente sunt direct dependente de sistemul nervos central, care asigură coordonarea întregului aparat vocal. Este remarcabil faptul că nici unul din aceste organe nu are ca funcție inițială producerea sunetului, ci fiecare dintre ele are o funcție primară prioritară, vitală din punct de vedere biologic sau fiziologic. Și anume, coincide cu aparatul respirator și o parte este componentă a aparatului digestiv. Rolul acestora e acela de a asigura oxigenarea sângelui dar și pentru masticație și îngurgitarea hranei. Emisia vocală apare totuși ca o adaptare funcțională secundară și, în cazul art-terapiei, meloterapia corespunde unei forme de ”oxigenare” a cotidianului, cu reorganizarea ritmurilor vieții. Astfel, ritmul muzical, cadența, registrele și viteza cu care sunetul este produs și intră în viața participantului la art-terapie, contribuie la instalarea acestor caracteristici. Ritmul vieții poate intra într-o cadență confortabilă, ce poate consolida încrederea în registrele fiecărei părți din suflet. Dificultățile întâlnite la nivelul participantului pot fi corijate ca dificultăți ale muzicianului în munca sa de creație sau interpretare. De aceea, competența în domeniul muzical este o cerință de bază pentru art-terapeutul ce lucrează cu această tehnică artistică în art-terapie.

Referitor la literatură, lucrarea va aborda doar terapia prin povești, însă tehnicile de lucru prin cuvântul scris sau rostit sunt numeroase. Cu ajutorul și prin intermediul poveștilor se pot aborda subiecte dificil de discutat în cotidian : boala, moartea, ura, abandonul, excluderea. Se impune o cunoaștere adecvată a poveștilor cu subiecte specifice. Folosirea poveștilor și discutarea, reprezentarea sau comentarea lor împreuna cu persoanele aflate în dificultate. Se pot folosi basme existente și se pot crea paralele imaginare cu acestea. De aceea, structura morfologică a basmelor e importantă. Cu aceste noțiuni structura basmelor poate fi ușor și coerent explicată ba, mai mult, se pot creea povești sau basme individualizate. Basmele ating emoții universale de bază: dragoste, ură, teamă, furie, singurătate, izolare, lipsă de valoare și deprivare. În terapie trebuie privit ca un instrument de comunicare, deoarece el creează beneficiarului o bază de identificare, protejându-l. Mesajele pozitive prezentate în basm sunt utile tuturor celor care-l ascultă, mai ales, mesajele de deschidere, de încurajare, de iubire, de dreptate. Basmele populare conțin, pe lângă modelul cultural al locului de baștină și referințele comportamentale caracteristice locului.

”Vorbim despre basmul popular, tradițional, care vine din negura timpurilor, impregnat cu experiența de viață a numeroaselor generații prin care ni s-au transmis aceste eșantioane de înțelepciune. În aceste basme descoperim toată gama de dificultăți pe care o ființă umană le întâlnește și toate referințele legate de condiția umană. Găsim totul într-o formă încărcată de imagini și simboluri pe care copilul le înțelege în toată profunzimea lor, fără a fi însă conștient de aceasta.”

Referitor la terapia prin dans, aceasta presupune adăugarea de sensuri la mișcările propuse în cadrul atelierelor. Implicarea participanților, prin abordarea joc, teatru, dans, joc de societate sau analiză a mecanismului mișcării, prin observarea persoanelor in locuri publice, de exemplu, oferă posibilitatea analizei nivelului implicării corporale în mișcare. Pot avea loc improvizații având ca temă etapele vieții, descoperirea lumii, întâlnirile umane, separarea, bucuria. Implicarea corpului la nivel fizic și adăugarea unei teme de improvizație la tehnica de mișcare ajută la reluarea contactului cu propriul corp, la explorarea propriilor posibilități de exprimare și consolidează încrederea în capacitățile proprii.

În cazul terapiei cu marionete și păpuși, această tehnică, împrumutată din domeniul teatrului de animație, aduce cu sine o reprezentare exterioară a artefactului. Artefactul devine un personaj, investit direct cu o prezență și, uneori, cu un caracter propriu. Se utilizează foarte mult simțul tactil, văzul și auzul. Bebelușul, de exemplu, are cel mai aproape de ochi, propriile degete. Acestea vor deveni primele sale antene către lumea exterioară propriului univers. De câte ori nu ne-am ascuns mâna sub șervetul de pe masă, pentru a-l transforma în șoarece, în fantomă, în pasăre ? Câți copii nu și-au învățat păpușa sau ursul să numere și să mănânce? Toate triburile din lume își agită totemurile, păpușile ritualice și măștile pentru a implora forțele divine să le dea căldură, să le astâmpere foamea, să se împace cu moartea, pentru a justifica fluctuațiile între bucurie și tristețe, între fericire și durere. Funcția simbolică a marionetei facilitează în procesul art-terapeutic crearea unei ”viziuni poetice și intuitive a realității”. Cu ajutorul acestui intermediar, păpușa și marioneta, între ființa umană și ceea ce îl înconjoară, se poate ajunge la o puternică formă de expresivitate, ce va evidenția mai ales ”la ceea ce este esențial, indispensabil pentru înțelegerea unei scheme intelectuale”. Să desenezi un personaj, să-l construiești, să-l poți mișca prin propriile forțe, să-i dai glas prin vocea ta, reprezintă tot atâtea etape în revelarea propriei ființe, prin intermediul unui obiect amorf investit cu viață.

Derularea sesiunilor de art-terapie are în atenție, la nivelul dialogului terapeut – participant, o înțelegere din ce în ce mai aprofundată a încărcăturii și subtilităților sentimentelor participantului. Legătura dintre artă și terapie oferă ocazia participantului să înțeleagă faptul că e în continuă transformare, îi dă mijloacele de analiză a situației personale, îi oferă noțiunile de conflict și de înfrângere. Schimbarea coordonatelor temporale reale îi oferă ocazia înțelegerii decalajului și îi faciliteaza regresia temporală, într-un cadru securizant.

Unități de competență în cadrul profesiei de art-terapeut

Din literatura contemporană referitoare la educația adultului, dar și din cea aristoteliană, a fi competent reprezintă un țel. Pentru a fi considerat competent, e nevoie ca trei paliere de practică și teorie să fie satisfăcute. Aceste paliere sunt vehiculate sub forma unor obligativități: să fi învățat de undeva sau de la cineva, să fi practicat ceea ce s-a învățat și să existe dovezi, că ceea ce s-a învățat și practicat, este real. De obicei, educația unei persoane se realizează într-un cadru formal-școală, facultate – în specialitatea sau specializarea pe care acea persoană a ales-o la un moment dat, în dezvoltarea sa și ca o formă de contribuție la binele cetății.

Vom alege să dezvoltăm mai ales această legătură ce o are alegerea profesională cu aspirațiile pe care le are o persoană. Momentul în care o persoană începe să se intereseze de un anumit domeniu, este direct conectat cu o anumită rezonanță pe care o are persoana cu scopul profesiei. Dacă ne referim la formarea profesională a unui adult, aceasta se realizează și în sistem non-formal, prin învățare experențială. Mai ales, dacă există un interes real asupra subiectului în cazul adulților, această învățare, numită inspirat ”pe întreg parcursul vieții ” cu referire la educația la o vârstă matură, are avantajul de a trece învățarea prin filtrul experienței practice. Indiferent dacă vorbim despre învățarea în cadrul formal – instituțional sau despre învățarea în cadrul informal, ansambul și integrarea educației în domeniul art-terapiei presupune și un demers de implicare și transformare personală din partea persoanei care învață. În majoritatea programelor de formare în art-terapie, se pune accent pe trecerea celui format prin practică. Prin această practică efectivă, asimilarea elementelor esențiale se face într-un mod firesc.

Pe lângă aceste cunoștințe, art-terapeutul are nevoie și de aptitudini, alături de învățarea unor atitudini. Atunci când vorbim despre aptitudini și atitudini, ne referim la o anumită capacitate a cărei existență este o necesitate fundamentală pentru practică. Dacă această capacitate există deja la nivelul persoanei implicate în formare, sau urmează ca ea să fie dobândită de-a lungul studiului și practicii, putem examina această condiție numai sub aspectul impus de liniile directoare trasate de aspectele deontologice de exercitare a profesiei de art-terapeut. Astfel, apare întrebarea în ce mod se va putea combina un proces riguros, cum e procesul terapeutic cu un proces ce se presupune a fi necontrolabil, așa cum e cel creativ-artistic. Rămâne cerința principală și anume aceea de a proteja viața, de a oferi siguranță participantului la art-terapie și de a-l încuraja să creeze cu mijloace artistice. Punctul de convergență a celor două dimensiuni – terapeutică și artistică – este libertatea, pe care amândouă procesele le au ca scop final.

Revenind la competență, la finalizarea procesului de formare profesională, certificarea oferită îi dă dreptul celui format să pună în practică ceea ce a învățat. Mai ales în practica din art-terapie, intervine o variabilă și anume aceea a unei alte persoane, respectiv participantul la art-terapie. Nu intră în prezenta dezbatere o eventuală incapacitate profesională a celui certificat – ar fi o violență prea mare, iresponsabilă și necontrolabilă din partea instituției ce l-a format, să accepte asta. O incapacitate profesională nu doar că oferă impresia unei lipse în educație, ci poate avea un impact profund asupra participantului la art-terapie. De aceea, principiul responsabilității celor care certifică art-terapeuți este foarte mare. În cazul unui proaspăt art-terapeut certificat, se presupune că nu a avut ocazia decât să adune un minim de experiență, de-a lungul formării. Chair dacă practica efectivă a art-terapiei față în față cu participantul începe din timpul formării, de-a lungul primei perioade de activitate, art-terapeutul se va confrunta cu situații neprevăzute, necunoscute din timpul formarii. De aceea, în majoritatea școlilor de art-terapie, există o etapă intermediară practicii independente: lucrul în cuplu terapeutic și sub supervizare. Supervizarea are rolul consolidării cunoștințelor prin practică și centrării art-terapeutului pe obiectiv, în direcția considerată a fi cea mai echilibrată și corespunzătoare etapei sale de dezvoltare personală și profesională. În privința pregătirii universitare a art-terapeuților prezentăm câteva exemple semnificative. La Colegiul Hertfordshire din Saint-Albans (Marea Britanie), de aproximativ 17 ani, art-terapeuții urmează cursuri și activități practice, desfășurate în ate1iere speciale, în cadrul departamentului “Artă și psihologie”, parcurgând mai multe module. Modulul l vizează o pregătire teoretică, pe teme precum: ontogeneza desenului; art-terapie și handicap mintal, psihopatologia artei, activități cu psihoticii, biologia artei, creativitate aplicată. Modulul 2 este consacrat funcționării grupului de art-terapie, în cadrul unor reuniuni săptămânale, animate de un art-terapeut experimentat. Fiecare animator beneficiază de o supervizare clinică, realizată de un psihoterapeut consultant din afara colegiului. Modulul 3 corespunde studierii funcției clinice a art-terapiei. În Marea Britanie art-terapia este recunoscută ca o profesiune paramedicală. Majoritatea absolvenților lucrează în cadrul Serviciului Național de Sănătate, cu bolnavi psihici și cu deficienți mintali. Art-terapeuții lucrează într-o echipă multidisciplinară. Cunoștințele de bază sunt din domeniul procesului creativ aplicat, noțiuni de psihiatrie, psihologie și psihoterapie. Modulul 4 ia forma unui stagiu clinic, în cadrul căruia fiecare student elaborează un studiu de caz, supervizat de un art-terapeut experimentat. Modulul 5 este destinant practicii în atelierul de art-terapie. Pentru a obține calificarea, orice art-terapeut din Marea Britanie urmează o pregătire universitară care durează cel putin patru ani. În Italia, în anul 1982, a fost înființată “Asociația Italiană de Art-terapie”, de către Maria Belfiore, Mimma DelIa Cagnoletta și Marylin Lamonica, specializate În S.U.A. În 1984 s-a declanșat un program de formare cu durata de patru ani, în art-terapie plastică, dans și expresie corporală, coordonat de Mimma Della Cagnoletta, cu sprijinul Institutului Pratt din New York. Programul de formare integrează practica americană din domeniul ali-terapiei și tradiția psihanalitică europeană. Programul de formare al “Asociatiei Italiene de Art-terapie” caută să dezvolte la participanți latura logică și intuitivă. Prin explorarea propriei munci artistice, se poate ajunge ca participanții să găsească într-un mod personal rezolvarea contradicțiilor lor interne. Astfel, studenții ajung să se familiarizeze cu aceste procese pentru a avea capacitatea de a se juca cu imaginile, de a se pierde în imagini, pentru a se regăsi în simboluri. În urma consultării corpului profesional din domenii pluridisciplinare, ce a avut loc în cadrul proiectului Art-terapia, s-a elaborat o listă de competențe profesionale necesare viitorilor art-terapeuti, în cadrul legislativ românesc. Această listă de competențe au fost prevăzute a fi repere de evaluare a calității formării art-terapeuților și reprezintă linii directoare pentru evaluarea activității acestora:

Atitudinea suportivă și cadrul de lucru în art-terapie

Thomas De Koninck, în De la dignité humaine, face referire la numeroși autori care au contribuit la reflecția legată de atingere și de mână în general, ca legătură privilegiată cu exteriorul și cu ei din jur : Aristotel, Descartes, Heidegger, Merleau-Ponty pentru a cita doar pe câțiva dintre ei. Am ales să ne oprim pentru moment asupra acestui simț și anume cel tactil, pentru că în art-terapie se folosește foarte mult. Sensul acestui simț și importanța lui este direct conectată cu purtarea, legănatul copilului și tocmai de aceea devine unul din simțurile fundamentale, atât pentru descoperirea propriului corp cât și pentru descoperirea materiilor, obiectelor și persoanelor din jur. Atragem atenția și asupra rădăcinii din cuvântul tactil și anume tact, pentru a sublinia și dimensiunea afectivă și intelectuală. A avea tact, înseamnă atât a avea inteligența și delicatețea de a nu răni cât și, uneori, a avea eleganță în abordare. În esență, a avea tact se rezumă la a ține cont de celălalt, înainte de sine. Pentru simțul tactil, a fi în doi se plasează pe primul loc.

Iar atingerea, ca acțiune a simțului tactil, implică și o reciprocitate. „ Tot ceea ce se atinge, este atins sau poate fi atins. Este ceea ce noi traducem prin cuvântul contact […]”

Winnicott este unul din primii dintre cei ce s-au interesat de îngrijirile acordate omului, la începutul vieții sale, de modul în care este tratat, manipulat și îngrijit copilul de către mamă. Este ceea ce el evocă prin conceptul de handling și evidențiază importanța pe care acest concept o are pentru dezvoltarea mentală a copilului și interacțiunea somatico-psyche ce decurge din această acțiune. Introducerea de mai sus se justifică prin similitudinea cu care participantul la art-terapie acționează asupra amorfului – atunci când e cazul – și îl transformă în artefact, investit cu universul său interior. De aceea, prezența artefactului și a art-terapeutului se situează în aici și acum, iar dezbaterea despre mâinile art-terapeutul și cea a participantului prinde contur în acest punct al lucrării. De fapt, în art-terapie intră în acțiune motricitatea fină a participantului și prin aceasta amorful poate fi transformat. Prin simțul tactil, participantul își transmite delicatețea sau brutalitatea, tandrețea sau forța. Simțul tactil se exercită astfel prin atingerea amorfului sau prin acțiunile propuse. Iar art-terapeutul primește și înțelege împreună cu participantul semnificația acestei motricități prin rezultat – artefactul. Primul contact cu materia sau cu cel din jur are o foarte mare importanță pentru întâlnirea fizică și reciprocă și poate conține actul atingerii, ca extensie a simțului tactil.

Mâna trebuie gândită. Nu o putem gândi ca pe un lucru, un ceva, cu atât mai puțin ca pe un obiect. Mâna gândește înainte de a fi gândită, ea este gândire, un gând, gândirea. Apropierea sa de limbaj, de logos-ul uman în acest sens, este ceea ce găsim alături de ea, la nivelul expresiei, o infinitate comparabilă cu cea a cuvântului (cu toate că acesta din urmă pare mai apropiat de inteligență și mai universal).

Gestul mâinii este deja limbaj, un limbaj pe care art-terapeutul îl înțelege, tocmai datorită înțelegerii sale pluridisciplinare. Primul dintre gesturile învățate de om este cel de deschidere și închidere a degetelor de la mână în momentul în care spune la revedere și învață acest lucru cu mult înainte de a spune „la revedere”. Această situație dovedește o inteligență a situației și o pre-înscriere a gestului în limbaj, ca etapă predecesoare a cuvântului. Finețea atingerii umane aduce cu sine o conștientizare a propriei existențe, după Aristotel.

Prin atingere, eu nu pot fi prezent față de celălalt fără să fiu prezent pentru mine. Conștiința contactului este în același timp conștiința distincției dintre lucruri și eu însumi : celălalt, eu-însumi, unirea și separarea celor doi sunt simultane – un mod excelent de a defini trezirea.

Așa cum tandrețea gestului și delicatețea vor aduce cu sine destinderea corpului interlocutorului și încrederea ca urmare a prezenței adultului, amorful și rezultatul atingerii acestuia și acțiunii asupra sa, prin transformarea sa într-un artefact, pot aduce cu sine exteriorizarea angoaselor sau a zonelor de umbră din personalitatea participantului la art-terapie. De partea cealaltă a parteneriatului terapeutic, profesionistul este atent la durata contactului cu materia, la bruschețea și la rapiditatea cu care transformarea are loc, deblochează momentele de crispare, frica, reținerea, inclusiv reacții cum ar fi cele ale copiilor educați că „nu e voie să te murdărești”. Aristotel a spus deja că „mâna este gând”. Dacă art-terapeutul nu se gândește la participant, dacă doar constată că gesturile acestuia sunt mecanice, de fapt îi neagă acestuia existența și prezența în fața sa, sau, în cazuri fericite, participantul este pus în așteptare. Și iată cum doar un element, ca mâna, poate aduce haos sau armonie în relația terapeutică. Cum poate oare un participant, ce e împins de la spate, la propriu, de către art-terapeut, să creadă altceva decât ceea ce e evident și anume că aceste gesturi arată că art-terapeutul este nefericit de prezența sa, este furios sau se grăbește și nu îl interesează părerile, dorințele și nevoile acestuia ? Și cum se vor putea alia cei doi oare pentru a–și putea da mâna întru explorarea artefactului? După momentul în care artefactul devine exterior, participantul poate alege să-l ghideze pe art-terapeut cu onestitatee pe meandrele semnificațiilor ascunse în artefact. Rolurile se pot schimba și participantul este cel care-l poate lua de mână pe art-terapeut și îi poate „arăta” universul său. „A da mâna cuiva, a lua de mână pe cineva”, nu este oare un gest de încredere, de protecție, de însoțire și alianță? Un gest atât de simplu, care pare atât de firesc, dar a cărui absență și imposibilitate relevă o profundă carență relațională! Și totuși, această încredere în lumea din jur se poate restaura prin procesul creativ și cel terapeutic ce are loc în art-terapie. Participantul la art-terapie, în primul rând, este cel ce se va întâlni cu art-terapeutul, iar acesta îl va susține inclusiv în confruntarea cu propriile frici sau temeri. Și doar astfel participantul va înțelege foarte repede că e în siguranță și că poate explora prin mijloace artistice propriul univers, sub atenția și în grija art-terapeutului. Prin explorări succesive, participantul va observa că problemele sau dificultățile personale nu sunt definitive și nici imposibil de depășit. Împreună cu art-terapeutul sau grupul de art-terapie, acestea pot fi depășite. Sensul de a accepta o mână întinsă presupune, în acest caz, inclusiv faptul că aceasta poate fi reciproc agreabilă. Și pentru a accepta o mână de ajutor presupune existența prealabilă a unei dorințe de a fi împreună, fără violență.

Interesul sincer și dorința unei adevărate cooperări au ca efect o schimbare în gesturi, o schimbare de cultură, care devine o cultură a tandreții mâinii, prin căutarea unui ritm ce convine copilului, vocea și privirile reciproce preced gestul.

Uneori, e nevoie de timp pentru a modifica atitudini, pentru a-și înțelege și aprecia propria persoană. Și, contrar a ceea ce se spune de multe ori, omul are foarte multă răbdare. Dacă de-a lungul zilelor și nopților, omul se confruntă uneori cu un mediu pe care îl resimte ca fiind ostil, în art-terapie nu mai e nevoie să se folosească de toate mijloacele sale pentru a atrage atenția celor care îi pot diminua această presiune. Atenția le este acordată ca o condiție primară de către art-terapeut. Heidegger și Wittgenstein lasă să se înțeleagă faptul că primul contact cu lumea, ca și cu noi înșine, are loc prin atingere, chiar înainte de a vedea, de exemplu. La fel, în documentul video, Le bébé est une personne, Franz Feldman vorbește despre „atingere ca fiind primul moment în care simțim că trăim”. De unde reiese și importanța purtării copilului în brațe ca și a modului în care îi sunt acordate îngrijirile cotidiene.

Referitor la atașament, un copil ținut la distanță nu are contact interior, dezvoltarea atașamentului e blocată. Ținerea lui în brațe este de fapt o securizare bazică, ceea ce semnifică faptul că este un bebeluș acceptat, un holding securizant și o primă confirmare a ființei sale. El trebuie ghidat, nu mai mult, copilul trebuie confirmat în integralitatea ființei sale. Detașarea începe imediat după atașament.

De aceea, o relație fuzională îl văduvește pe omul în devenire de autonomie. El nu se poate detașa psihic și fizic de persoana de referință. Chiar dacă legătura dintre tactil și afect este cea care contribuie la crearea imaginii de sine, dimensiunea demnității personale nu trebuie să aibe de suferit. Astfel, simțul tactil este cel care permite descoperirea lumii din jur și asimilarea respectului față de propria persoană.

Demnitatea persoanei umane este pur și simplu demnitatea umană, mai puțin ceea ce trebuie să reiasă din parcursul pe care îl facem ca oameni: persoana umană este formată din întregul uman, corp și suflet și nu din elemente separate.

Este uimitoare constatarea că, pentru a învăța primele expresii, sub forma unor cântece sau jocuri cântate, omul folosește, ca suport, mâna, respectiv degetele. Există jocurile cu ajutorul cărora degetele copilului se investesc cu personalitate, au o poveste, sunt puse în relație unele cu celelalte. Prin intermediul acestor povestiri se deschide o întreagă dimensiune ludică a inteligenței, iar aceasta este oferită copilului în relație cu cel sau cea care i le cântă și care îi atinge degetele numite, care le diferențiază unul de celălalt, ajuntându-l astfel în cunoașterea propriului corp și a lumii. Acesta este un exemplu de educare a omului, situație în care cunoașterea trece de la adult la copil prin intermediul mâinii, de la mâna adultului la mâna copilului. Dar în art-terapie, calitatea contactului fizic și simpla prezență este cea care dă valoare art-terapiei. În cazul acțiunii asupra amorfului – pictură, modelaj, colaj de exemplu – calitatea simțului tactil este cea care indică nivelul de dezvoltare a participantului la art-terapie, inclusiv în analiza activității sale grafice. Piaget a vorbit despre importanța primelor urme pe care le realizează omul în copilărie, urme pe care acesta le face și le vede pentru a se simți existând. Și, de fapt, grafismul apare ca o urmă a mâinii, parte a corpului ca întreg. Ca exemplu de dezvoltare naturală a grafismului, putem exemplifica fenomenul ce are loc între 18 luni și 3 ani. Se trece de la manipularea creioanelor pe hârtie, golind și umplând recipientul cu creioane, la mirarea în fața primelor urme realizate pe hârtie și se cristalizează, printr-o acțiune voluntară de desenare. Imitarea adultului sau a altui copil face ca creionul să fie ținut ferm, cu toată mâna, și să se realizeze valuri curbe sau orizontale înainte de a face linii verticale, cruciulițe sau spirale inversate, pentru a ajunge la cercul închis și la prima figurare a omulețului, către vârsta de 3-4 ani. De fapt, toate aceste etape apar în evoluția grafică într-o manieră universală la toți copiii cu o dezvoltare curentă, cu toate că prezintă o varietate extremă, fiecare având deja o caracteristică proprie, o anumită alegere a culorilor, o intensitate mai mică sau mai mare a liniei, cu o apăsare diferită și o investire personală mai mult sau mai puțin intensă. Emoțiile ocupă un loc important în această activitate: Charlotte Wolf, în cartea sa, La main humaine, descrie mâinile ca fiind izvoarele principale ale impresiilor tactile și a arătat rolul lor în înregistrarea emoțiilor :

Mâna este seismograful reacțiilor afective.

Lucrarea de față nu abordează curentele de art-terapie în care desenele sunt interpretate, de aceea va sublinia doar aspectul că aceste desene realizate în cadrul sesiunilor de art-terapie sunt valoroase pentru că acestea sunt o expresie a participanților iar scopul de bază al art-terapiei este acela de a încuraja și de a susține cel puțin plăcerea de a fi făcut această experiență și dimensiunea estetică a urmei lăsate pe hârtie. Iar această acțiune este urmată sau nu de ceva, de un context, de o narațiune, de proiecții, de un sens, de o partajare cu cei din jur… Faptul că participantul desenează în prezența securizantă a art-terapeutului oferă acestor afecte exteriorizate pe hârtie, de asemenea, o lectură singulară prin creațiile personale. Parteneriatul dintre cei doi va fi cel care va decela între ce e important și ce nu pentru participant.

Spiritul face mâna, mâna face spiritul. Gestul care nu creează, gestul fără urmare, provoacă și definește starea de conștiință. Gestul care creează exercită o acțiune continuă asupra vieții interioare.

De aceea, orice activitate manuală propusă participanților la art-terapie are o funcție de expresie și de structurare a subiectului. Sub acest aspect, art-terapia se confundă cu terapia ocupațională și este și argumentul pentru care, în Statele Unite, art-terapia este considerată ca făcând parte din categoria terapiilor ocupaționale. Activitatea manuală contribuie, de-a lungul vieții, la dezvoltarea armonioasă a inteligenței. Ea permite participantului la art-terapie o confruntare cu realul, un acordaj între înterior și exterior. Astfel, se oferă participantului un sentiment de competență, atunci când acționează asupra a ceva exterior lui. În cazul picturii, asupra hârtiei, prin intermediul culorilor, participantul are puterea de a acționa asupra lumii. Maniera în care această acțiune are loc, modul în care această urmă este primită de cei din jur, atinge în mod direct pe cel care a creat-o. Pentru a încheia acest pasaj, iată ce spune Heidegger, care aduce un elogiu mâinii, pe care o leagă de gândire în opera realizată.

Mâna este o chestiune separată […] Mâna este separată de toate organele ce au legătură cu prinderea – labele, unghiile, ghearele – infinită, adică prin acțiunea propriei ființe. Doar o ființă care vorbește, deci gândește, poate avea o mână și poate manevra mâna prin manevrarea ei. […] fiecare mișcare a mâinii, în fiecare din operațiile sale, este condusă de elementul gândirii, ea se poartă în aceste coordonate. Orice operațiune a mâinii se bazează pe gândire.

Dificultatea de a impune limite

Care ar fi nivelul de intersubiectivitate, în ceea ce privește relația dintre participantul la art-terapie și art-terapeut? Cel dintâi nu se află într-o relație simetrică față de al doilea, deoarece acesta din urmă are un ascendent asupra vulnerabilității celui dintâi. Participanții la art-terapie se pot afla într-o situație neplăcută pentru că nu-și găsesc locul în cadrul art-terapeutic. Locul lor nu este îndeajuns de clar definit. Participantul se regăsește deci într-o rivalitate contra art-terapeutului sau e într-o admirație totală față de acesta. Astfel de situații duc la pierderea sensului de responsabilitate față de participant și integritatea sa personală. Iar scopul inițial – cel terapeutic – se transformă într-unul educațional, cu tentă artistică. În alte cazuri pot avea loc inversări de roluri și de valori, cu atât mai mult cu cât ideea, că participantul este actorul propriei protecții, ia din ce în ce mai mare amploare la nivelul societății. Se poate ajunge astfel la o terapie de confort, în care se evită de fiecare dată ca participantul la art-terapie să fie provocat, se evită orice conflict de idei și se poate instala chiar o incapacitate de a impune limite structurante, așa cum ar fi normal într-un demers de dezvoltare personală. În exteriorul cadrului art-terapeutic, aceste renunțări la reguli, pot duce la dispariția exigențelor vieții sociale. Participanții la art-terapie sunt deci în situații de risc atât pentru sănătatea lor fizică cât și pentru sănătatea lor psihică, deoarece rolul de autoritate structurantă și protectoare nu este asumat de nimeni. Este destabilizantă atitudinea art-terapeutului în momentul în care nu reușește să ajute participantul să treacă de ezitări. Nu o dată s-a întâmplat să asistăm la situații în care colegii nu înțelegeau la propriu, dacă un participant vrea sau nu să facă ceea ce i s-a propus. Ce e de făcut în astfel de situații? Iată ce spune Monette Vaquin, legat de acest subiect :

Născuți în incertitudinea de a ne diferenția, nu ne este suficient să existăm biologic ; individualitatea unui om, pentru a deveni viabil subiectiv, trebuie instituită, umanizată, printr-un marcaj care face din acest individ un altul.

Doar după aceste acțiuni de integrare în cetate și restabilire a echilibrului se poate trece la evidențierea importanței abilităților de socializare a ființei umane. Pentru a nu reitera ideea omului ca animal social, ne vom referi la procesul de socializare în sine, ca demers natural. Procesul de socializare începe foarte devreme, chair dinainte de a apare omul, încă în discursul părinților, legat de dorința de a avea un copil. Din momentul evocării apariției sale posibile, i se pregătește un loc în societate: dacă este rodul unui cuplu sau a unei echipe medicale – cu referire la procrearea asistată medical – omul care se naște nu e niciodată redus doar la nivel de produs, ci face parte dintr-o juxtapoziție a unor elemente biologice sau dintr-o succesiune de indivizi, purtători de gânduri, proiecte și speranțe. Acest proces de socializare și plasare a persoanei în societate se amplifică mai ales în perioada sarcinii, cu îngrijiri speciale destinate atât viitoarei mame cât și viitorului membru al cetății. De exemplu, în China clasică, în clasele sociale cultivate și cu mijloace materiale la dispoziție, pentru fiecare lună de sarcină există un anumit regim alimentar și recomandări specifice, cum ar fi: contemplarea unor peisaje frumoase sau mai ales a unor anumite pietre prețioase, utilizarea unor haine de o anumită culoare, ascultarea unei anumite piese muzicale. Astăzi, există ritualul ecografiilor care orchestrează prescrierile de rețete, precum și odihna și examenele complementare, ca surse de calmare sau angoasă. Sevrajul ce rezultă din această așteptare și proiecție a viitoarei existențe apare încă din primele etape, care vor marca granița dintre corpul noii persoane și corpul mamei sale, limita dintre sine și celălalt. Încă de la naștere, adultul părinte transmite copilului procesul sevrajului, prin maniera în care îl așează, în raport cu societatea în care trăiește, cu așteptările sale, morale și culturale. Nu punctăm din relația copil mamă decât faptul că societatea noastră este cea care a lăsat o mamă singură cu copilul său, cum ne reamintește Francoise Dolto, iar aceasta este o violență reală. În comparație cu societățile în care femeile rămase singure acasă se organizează în grupuri de suport reciproc, cum ar fi în Maroc sau în China, în societatea „civilizată”, sunt din ce în ce mai dese situațiile în care copilul rămâne alături de mamă, uneori până la plecarea la școală. Din aceste situații rezultă că această relație mamă – copil nu funcționează fără cultura care să o susțină și să îi asigure o continuitate. Cunoștințele și abilitățile nu pot fi transmise mai departe, dacă nu au fost primite. De aici apare și nevoia contemporană de a organiza din ce în ce mai multe locuri ce să faciliteze schimburile între generații, iar art-terapia devine în aceste situații un instrument de lucru foarte eficient. De altfel, sevrajul adulților contemporani devine din ce în ce mai evident, cu rădăcini adânci în manifestările din copilărie. Deja de atunci, din mica copilărie, se poate observa cum, în interiorul aceleiași culturi există diferențe între indivizi, fiecare este unic în felul lui: încă de copil, omul își reprezintă domeniul de interes, ceea ce îi place și ceea ce nu îi place. Există copii foarte atașați de biberon, care nu acceptă lingura, copii care vor să prelungească perioada de alăptare și care protestează în fața bucăților de legume. Adulții sunt cei care vor acționa în consecință și vor accepta sau refuza manifestările copilului. Vor alege între a lua în considerare sau nu aceste manifestări, între a-și impune propriile alegeri în fața copilului sau între instalarea unui respect mutual.

Comunicarea și socializarea în art-terapia de grup

Omul apare pe lume cu capacități enorme de adaptare. El dispune inclusiv de capacitățile necesare exprimării propriilor nevoi în așa fel încât ceilalți să le poată înțelege. Dacă e deranjat de ceva sau resimte o acțiune ca pe o intervenție exterioară și dezagreabilă, el se poate exprima prin plânsete, la început, prin tensionarea și crisparea corpului, și, abia mai târziu, prin cuvinte organizate într-un discurs în care refuzul sau protestul este clar exprimat. Tocmai pentru că art-terapia, prin segmentul de creativitate personală inclus în proces, permite crearea și stabilirea unui cadru securizant, e importantă cunoașterea semnelor de disconfort și a manifestărilor acestora, în finețea și originea lor. De exemplu, un copil poate împinge sau îndepărta din cadrul său vizual mâna adultului. Dar această scoatere din cadru a autorității nu reprezintă, de multe ori, decât o cerere de autonomie în creativitate și un răspuns la invitația de a a fi liber în exprimare. Omul are capacitatea de expresie pentru a partaja cu cei din jur ceea ce resimte. Are capacitatea de a gândi și acționa de manieră autonomă și posibilitatea de a-și simți și evalua propriile capacități de a fi competent într-un anumit domeniu sau pe un anumit subiect, inclusiv capacitatea de a-l influența pe celălalt.

Art-terapia nu abuzează în niciun fel aceste capacități de adaptare, cum se întâmplă în cazul educației directe. Prin intermediul suportului artistic, se stimulează de fapt această capacitate de adaptare la tot ce e nou. De exemplu, suportul pe care îl oferă activitatea artistică din art-terapie aduce la suprafață resurse neașteptate, într-un mod natural. Interacțiunea cu cei din jur și condiționarea exercitată de modelele comportamentale și afective exersate sunt înlocuite cu un material amorf, care oferă participantului ocazia de a acționa și transfera asupra acestuia toate angoasele și nesiguranța. Odată eliminate aceste impedimente, devine din ce în ce mai vizibilă structura participantului și acesta ajunge să își conștientizeze singur nevoile ce au rămas nesatisfăcute. Modul în care participantul reușește să își facă înțelese nevoile în fața art-terapeutului este strâns legat de capacitatea sa de adaptare și direct proporțională cu aceasta. Pot apărea și situații în care participantul nu reușește să se facă înțeles. Ceea ce în mod curent e numit „capriciu” la copii, în art-terapie nu este deloc așa. Un desen, un joc, o inițiativă derulată în cadrul art-terapiei reprezintă un pas important în propria construire a participantului, în derularea vieții spiritului său, care îl ajută să elimine stările de contrarietate sau blocajele. Diminuarea acestor posibile blocaje prin sesiuni de art-terapie, încurajarea participantului să devină deschis și implicat în procesul creativ din cadrul art-terapiei îl ajută să elimine tulburările funcționale și, uneori, ajută la eliminarea tulburărilor de somn sau a tulburărilor digestive. Această eliminare a presiunii interne prin art-terapie și consolidare a încrederii în sine, cu impact foarte mare asupra corpului, este pe larg explicată de Annik de Souzennelle în „Simbolismul corpului uman”. Prin consolidarea conștiinței participantului asupra propriei funcționalități se evită alunecarea în modusuri de relaționare patologice, conștientizarea și evitarea situațiilor de confruntare și opoziție, negocierea raporturilor de forță cu cei din jur pentru a ajunge la dezvoltarea firească a dorințelor și ideilor pozitive. Și nu e vorba de dorințe imediate sau de tehnici de a-și stisface propriile dorințe mai ușor în detrimentul celorlalți, ci despre dorințe reale, ce au legătură cu nevoia firească de a deveni un om virtuos, respectat în cetate. Aceste dorințe au legătură mai ales cu reorganizarea reperelor în ceea ce privește natura și esența a ceea e bine, bun și frumos atât pentru participant, cât și pentru cetate. Pe de altă parte, dacă în art-terapie nu se oferă un cadru propice exprimării și mai alex experimentării, se elimină, de fapt, posibilitatea ca participantul la art-terapie să își dezvolte propria strategie și inteligență emoțională, senzorialitatea și motricitatea. Participantul va fi astfel văduvit de posibilitatea de a-și dezvolta capacitatea de adaptare la situațiile solicitante și va fi lăsat să persiste într-o carență ce nu mai justifică discursul legat de scopul și obiectivul art-terapiei.

Subconștientul arhaic și conștientul etic

Oliver Rey evoca într-o conferință recentă faptul că omul își construiește un Supra-ego, Supra-eu, care „reprezintă exigențele etice ale omului”, urmare a topicii freudiene, revizuit pentru societatea occidentală actuală. De fapt, omul, prin fragilitatea și absoluta sa dependență de relaționarea cu cei din jur, prin interiorizarea și schimburile afective pe care le construiește și de care are nevoie, nu poate intra într-un modul de carență a acestor nevoi esențiale. Dacă vorbim despre dragostea părinților, de aceasta depinde supraviețuirea copilului. Părinții sunt cea mai la îndemână sursă de gratificare și suferință, de aceea, atunci când un copil este frustrat, nu poate da frâu liber întregii sale agresivități împotriva lor. Se instalează astfel un fel de poliție internă și un clivaj de reprezentări parentale, care au fost foarte bine descrise de către Melanie Klein: „mama cea bună„ îl satisface, „mama cea rea” îl frustrează. Mai târziu, însă, imaginile parentale își vor primi dubla natură prin accesul la ambivalență. În mod esențial, răul este reprezentat astfel de o pierdere a afectivității, a dragostei. Din punctul de vedere al lui Christopher Lasch (1932-1994), o educație foarte relaxată n-ar face decât să permită Supra-eului să se mențină într-un stadiu arhaic. Acest stadiu arhaic a fost descris de Melanie Klein ca regăsindu-se în primele săptămâni de viață. Acest Supraeu arhaic își are rădăcina în frica alimentată de senzațiile create de apariția părinților, ce sunt percepuți ca niște monștri amenințători și chiar de agresivitatea de care copilul se poate simți copleșit. Acest supraeu sadic are tendința de a se dezvolta și de a adăuga monștri persecutori, mai ales părinții percepuți ca fiind răi. Pe de altă parte, în perioada micii copilării, se dezvoltă fantasmele de atotputernicie. Cu cât Supraeul este mai sever și punitiv, cu atât Eul va fi mai grandios, pentru a compensa angoasa absolută de ideal cu o mare lipsă de măsură în reușite. Acest dezechilibru fragilizează structura persoanei, duce la scăderea stimei de sine, la creșterea anxietății și crește riscul apariției unor depresii sau căderi. De fapt, dacă azi regulile și limitele de protecție personală impuse de societate nu sunt echilibrat integrate în personalitatea omului, încă din copilărie, fricile, furiile, pericolele și angoasele de toate felurile vor fi cele ce vor popula universul interior al viitorului adult și vor coexista cu pseudo-atotputerea sa. Astfel, supraeul, care va rămâne la stadiul arhaic, ca urmare a unei educații laxe, se va transforma într-un persecutor, de cele mai multe ori, adică va deveni o persoană de obicei percepută ca fiind „de modă veche”. E adevărat că această persoană vehiculează o morală „de modă veche”, dar această atitudine și comportament au la origine îngrădirea expresiei individuale, chiar dacă intenția inițială avea un efect protector. Situație care este cu atât mai neplăcută, cu cât aceasta permite ca acești monștri terifianți să rămână activi pe durata întregii copilării și să se perpetueze chiar și la vârsta adultă. Cum nu există societate posibilă fără represiune, această represiune, dacă nu vine din exteriorul societății, riscă să se producă în interiorul ei, pentru „echilibrul economic” pe care fiecare structură socială încearcă să îl găsească. Cercetările conduse de Emmi Pikler, cercetări realizate asupra copiilor și adulților la Loczy și la alți pedagogi, arată că ipoteza de mai sus este posibilă. Posibilă, pentru că atunci copilul nu mai învață despre lume de la părinții săi, ci de la cei egali cu el, însă sub riscul depresiei sau delicvenței. Tocqueville (1805 – 1859) a spus deja că:

[…] ei nu au mai vrut autoritatea unora, au descoperit concurența tuturor[…]

[…] democrația a fost deci abandonată instinctelor sale sălbatice; au crescut precum copii văduviți de grija părintească, ce se cresc singuri pe străzile orașelor noastre și care nu cunosc din societate decât viciile și mizeriile sale.

Olivier Rey evocă, de altfel problematica supraeului etic, ce corespunde interiorizării instanțelor parentale, a unei identificări cu figurile parentale ale autorității. Ipoteza pe care o enunță spune că în istoria recentă, începând cu criza din 1929 și cel de-al doilea Război Mondial, părinții nu mai sunt modelele ce trebuiesc urmate, pentru că aceștia nu doresc să transmită mai departe lumea în care au trăit. De fapt, începând cu această perioadă, s-a dezvoltat o neîncredere față de orice autoritate și, datorită anilor de reconstrucție de după război, cei treizeci de ani care au asigurat accesul la consum, consum ce a dus la crearea de noi nevoi, cu ajutorul publicității și a favorizat apariția omului eminamente consumator pulsional. Or, așa cum spunea Rousseau:

Impulsul singurei pofte este sclavia.

Astfel, acești noi părinți aspiră spre o schimbare, aspiră către o lume nouă, în care copilăria este considerată o viață de sine stătătoare, valabilă și completă pe care se bazează întreaga existență viitoare ca adult. Primele generații fără război, ce se bucură de un confort relativ, atrag din ce în ce mai mult populațiile din zonele de conflict în zonele pașnice. Generații ce au profitat de această societate de consum, în aparență un consum fără limite și care continuă să abuzeze de bogățiile pământului. Pentru că azi întâlnim două discursuri contradictorii: pe de-o parte „Consumați! Pentru a relansa creșterea economică.!” Cu toate că știm că alergăm spre ruinarea pământului ce ne poartă și ne hrănește; pe de altă parte discursul: „economisiți energia, diminuați-vă nevoile și împărți-ți-le cu cei care au mai puțin decât voi!”. Pentru a complica și mai mult imaginea de ansamblu, experții dezvoltării umane au contribuit la subminarea autorității educative parentale, începând cu obstetricienii, pediatrii, educatorii, psihologii, profesorii, apoi super-marketurile, mijloacele media care preiau rolul educativ cu țintă spre consum. Este încă neclar care e dinamica, de asumare sau de reject, a viitorilor adulți. Cine ce dorește de la om? Există deci o mare eterogenitate între discursul ținut asupra dezvoltării umane, și asupra omului, în funcție de interesul fiecărei instanțe în parte. Totuși, există o tendință de a restabili locul central al educației parentale. Partajăm punctul de vedere asupra importanței educației echilibrate, începând cu copilăria, deoarece un copil trăiește viața din plin, în fiecare moment. Un subiect este subiect la orice vârstă, pentru fiecare individ în parte, pentru că fiecare are propriile capacități, în fiecare moment al existenței sale. Pentru om, de-a lungul dezvoltării sale, schimbarea poate apărea la tot pasul. Dar educația este cea care îi oferă cheile și mijloacele pentru a evolua și a asuma statutul său de adult în cetate. Ceea ce am abordat mai sus are menirea să sublinieze importanța educației în accederea omului la un „Supraeu etic”, adică la un supraeu care ar îndeplini rolul de a transmite limitele și exigențele etice ale unei societăți predefinite. Mai jos vom vedea cum aceste problematici sunt transmise și tratate în cadrul funcțional al art-terapiei. Pentru ca un proces de transformare să poată avea loc atât la nivel creativ cât și la nivel personal – terapeutic, e nevoie de un spațiu. De aceea, vom numi acest spațiu, spațiul terapeutic.

Spațiul terapeutic – cadru pentru stimularea exprimării

Locul în care se întâlnesc participantul și art-terapeutul, spațiul terapeutic, reprezintă cadrul sau structura unde exprimarea este încurajată, iar subiectivitatea fiecăruia are spațiu suficient pentru a se construi. Această construcție a subiectivității individuale se datorează tocmai funcției de teren neutru pe care spațiul terapeutic o joacă. Acest spațiu concret faciliteză și apariția unui proces de mediere inter și intra-personală. Or, tocmai medierea este cea care regrupează dialectica celor doi membri dintr-o comunicare – emițătorul și receptorul – și rezultatul acestui raport dintre cei doi, așa cum l-a definit Kierkegaard. Acest spațiu fizic are rolul de a asigura securitatea fizică și confortul mental ale participantului, este o sursă fizică de revitalizare și susține participantul la accederea către statutul de subiect, de ființă umană în echilibru.

Cum poate un sugar de câteva kilograme să devină un „subiect gânditor și vorbitor”, conștient de faptul că este om, conștient de locul pe care îl are în succesiunea generațiilor?” „Nu este suficient să producem doar trupul uman, scrie Pierre Legendre, mai e nevoie și să îl stabilizăm” … „Acestea sunt instituțiile umane („stat” : status, a sta în picioare, remarcă Legendre), iar, în spatele lor, marile discursuri care le susțin, care ridică acest edificiu: diferențierea subiectivă, creația unuia și a celuilat.

Această evoluție și devenire a personalității o obsevăm în jurul nostru în fiecare zi, asistăm la apariția personalității, la consolidarea „sinelui”, a unui „eu” în relație cu cei din jur. Devenim astfel spectatori la procesul de umanizare și integrare în cetate, cu regulile sale. Și susținem aceste experiențe, emoții, dorințe cu ajutorul cuvintelor, participăm direct la dezvoltarea gândirii și la umanitate. Așa cum am văzut anterior, un om crescut fără comunicare, moare. Omul are nevoie de celălat pentru a trăi și a exista. Are nevoie să fie recunoscut ca făcând parte dintr-un grup și tratat ca atare, nu nu e suficient doar să i se constate existența. Pentru că prin felul în care îl privim pe cel de lângă noi, prin atenția pe care i-o acordăm și îngrijirea pe care o furnizăm, îi oferim toate caracteristicile unei existențe. Iar această conștientizare aduce și dezvoltarea conștiinței interioare ce conduce la solipsism, (sau duce la autism, dacă se oprește aici ?), această conștiință empirică ce produce sensul, unitatea și care, de aceea, definește ce este subiectul.

Dar această conștiință interioară este de asemnea culturală și conține, de altfel, dimensiunea transgenerațională definită de Serge Lebovici. Capacitatea de a spune „eu” confirmă conștientizarea realității efective despre lumea exterioară, recunoașterea celuilalt, a celorlalți. Această conștientizare se înscrie într-o cultură, în care subiectul de interes este vorbirea, deci despre o anumită limbă, dar poate fi vorba uneori și despre un exil sau despre rupturi. Descartes definește cogiatio sau gândirea în Réponses aux deuxièmes objections de Hobbes, astfel :

Prin cuvântul de gândire eu înțeleg tot ce se realizează în noi în așa fel încât devenim conștienți de asta imediat: de aceea doar a auzi, a vrea, a imagina dar și chiar a simți singuri nu în seamnă a gândi.”

În filosofie, subiectul este cel care poate spune ”eu”. „Eu” este când subiectul se identifică cu „eu” din „eu sunt deci exist” al lui Descartes, chiar dacă această noțiune de subiect se regăsea deja la Aristotel. De fapt, pentru Aristotel, subiectivitatea este concepția activității celei mai înalte Inteligențe, ca fiind cea a unei „Gândiri ce se gândește prin ea însăși”. De altfel, dintre gânditorii secolului al XX-lea, Bergson a arătat despre conștiința de sine, că e înțeleasă pornind de la ceea ce el numește „eu-ul fundamental” și nu reprezintă o centrare pe sine, ci această conștiință nu este veritabilă decât în măsura în care ea se deschide către o intuiție de durată cosmică. Timpul micii copilării este timpul apariției „eu”-lui, iar această perioadă se situează în jurul vârstei de trei ani. Asupra acestui subiect, Immanuel Kant a scris:

[…] în reprezentările sale peste toate ființele vii de pe pământ. Prin acesta, el este o persoană; și datorită unității de conștiință în toate schimbările prin care poate trece, el este una și aceeași persoană, adică o ființă total diferită, prin rang și demnitate, lucruri care sunt ca la animalele fără rațiune, de care poate dispune după bunul său plac; iar aceasta chiar înainte de a spune EU, pentru că îl are deja în gândirea sa; astfel toate limbile, când sunt vorbite pentru prima dată unei persoane, trebuie să gândească acest Eu, chiar dacă ele nu îl exprimă printr-un cuvânt anume. Pentru că această facultate (de a gândi) este înțelegerea. […]Trebuie remarcat faptul că un copil care știe deja să vorbeacă corect, nu începe decât destul de târziu (poate abia după un an) să spună Eu; începând cu acea zi, nu va mai reveni niciodată la cealaltă manieră de a vorbi. Înainte, el nu făcea decât să se simtă, de acum se gândește pe sine.

Pentru art-terapeut, o parte din eforturile depuse în lucrul cu copiii constă în ajutarea copiilor să se simtă pe ei înșiși ca ființe, să își dezvolte simțurile pentru a putea trece la etapa următoare, să devină conștienți de propriul corp, pentru a se putea gândi la ei ca la un întreg. Atingerea stadiului conștiinței de sine îi va putea ajuta în simțirea și gândirea mediului în care trăiesc. Munca în art-terapie coincide în acest stadiu cu interesul pediatriei și al psiho-pedagogiei, deoarece scopul este același: de a descoperi și consolida plaja de potențialități pentru viitorul adult și de a modifica reprezentările eronate pe care societatea le poate avea despre acesta. Aceste modificări pot fi chiar și numai de nuanță, pentru că ajunge ca cei din jurul învățăcelului să învețe să observe și să caute semnalele pe care acesta le transmite: prin dezvoltarea sa psihomotorie, prin structura și evoluția sa, omul este într-o continuă transformare și mișcare, cu schimbările atât de rapide, încât cei din jur le recepționează cu un anumit decalaj, uneori prea devreme, alteori prea centrate pe copil, care nu e, de fapt, decât un copil imaginar, cu o dezvoltare ce nu are referințe decât în mintea persoanei care îl îngrijește.

Ritual și protocol

Stabilitatea adultului și atașamentul sigur, așa cum sunt definite de Bowlby, au la origine și existența la momentul potrivit, a ritualurilor jurnaliere. Omul are nevoie încă de foarte devreme de ritualuri și locuri cunoscute, dar întâlnește cu protocoale din ce în ce mai numeroase și mai complicate din ce în ce mai des. De aceea am ales să ridicăm întrebări asupra diferețelor dintre cele două și asupra pertinenței lor. Pentru început, afirmăm că un protocol singur, nu este etic, cu toate că ” regulile sunt fața vizibilă a valorilor unei societăți și exprimă nevoia ei de securitate, stabilitate și identitate. Ansamblul lor este totuna cu normalitatea pentru acea societate.” La fel cu un ritual, protocolul, singur, nu este etic, pentru că etica se află în „cum” și în viață. Modul în care protocolul sau ritualul va fi aplicat, deturnat sau chiar refuzat uneori din grijă pentru cel căruia îi e destinat, poate fi considerat sau nu etic. De fapt, aplicarea strictă a unui protocol se supune respectării unei proceduri legale ce au la bază respectarea persoanei. Nu vom aborda mijloacele pentru un scop anume, ci vom aborda procesul art-terapeutic ca protocol cu sau fără ritualuri. În ce privește art-terapia, aceasta are ca protocol și scop al acestuia introducerea participantului în lumea artei cu obiectivul terapeutic de a utiliza gradual mijloacele artistice pentru a asigura progresiv starea de bine a participantului și a încuraja exprimarea universului interior prin artă. Utilizarea anumitor ritualuri este justificată de nevoia de predictibilitate a participanților și oferă structură proiectului art-terapeutic. Întâlnirea Micului Prinț cu Vulpea, întâlnire ce va duce la nașterea unei mari prietenii, este o ilustrare a întâlnirii afective și a creării unei legături privilegiate. De fapt, Vulpea îl învață pe Micul Prinț elementele esențiale ce le vor permite să creeze între ei legături afective puternice și speciale.

Tu ai fi pentru mine unic pe lume. Eu aș fi pentru tine unică pe lume.

Este vorba de timp, de atenție și de ritualuri. Dacă a domestici înseamnă a crea legături, acestea se stabilesc cu începtul, pas cu pas, cu atenție tăcută și respectuoasă. Dar, cum spune Vulpea Micului Prinț :

Dacă tu o să vii oricând, nu voi ști niciodată începând cu ce oră să îmi îmbrac inima. E nevoie de ritualuri.

Ritualurile sunt fundamentale pentru a permite participantului să anticipeze, să poată prevedea ce se va întâmpla. Ritualurile în art-terapie îi permit acestuia să se pregătească pentru ce va veni, pentru ce se va întâmpla, pentru a-i permite să se bucure dinainte de ceea ce va face în cadrul ședinței de art-terapie și să treacă peste bariere într-un mod firesc. În același timp, ritualurile sunt utile în art-terapie pentru ca participantul să își poată exprima plăcerea sau neplăcerea, acordul sau dezaprobarea față de ce i se propune. Astfel, emoțiile sale sunt luate în considerate și respectate ca atare. Un exemplu de ritual folosit în formarea profesioniștilor ce lucrează cu copii este un film numit Baia lui Edith. Îngrijitoarele de la centrul lui Lόczy au creat și instituit un ritual de îmbăiere a bebelușilor, ritual ce își are originile în practicile tradiționale ungare. Ele începeau prin a curăța toate pliurile corpului bebelușului cu o bucățică de bumbac impregnat cu ulei de migdale, dacă aveau posibilitatea si dacă nu, cu ulei de floarea-soarelui : pliul de la gât, pliul din spatele urechilor, subsuorile, coatele, încheieturile de la mâini, de la genunchi și de la picioare, degețelele, toate acestea cu un scop: unificarea corpului copilului, mai ales insistând pe zonele ce fac legătura între segmentele corpului și pe articulații. După aceasta, săpuneau corpul copilului înainte de a-l pune în baie. Fiecare gest este „vorbit”, însoțit de cuvinte și schimburi de priviri și zâmbete oferite de adult copilului. Se acordă o atenție specială schimburilor de priviri efective cu copilul, în așteptarea unor forme incipiente de achiesare a copilului la comportamentul adultului. Aceasta se traducea printr-o relaxare fizică și – sau zâmbete, pentru a obține o anumită reciprocitate în care copilul se poate simți luat în considerare, cu toate manifestările sale. Dacă ritualul face referire la sacru și are o anumită imuabilitate de gesturi și cuvinte – fapt ce are ca scop prezervarea sensului profund al actelor – protocolul, în schimb, vizează respectarea unei ordini stabilite cu scopul de a nu omite sau lăsa neexecutate acțiuni specifice. Protocolul este creat pentru a nu face greșeli datorită uitării sau neglijenței, pentru a ști ce e de făcut în situații de urgență, de exemplu, sau pentru a se proteja împotriva erorilor pentru care am putea fi trași la răspundere. Protocolul este rigid, nu poate fi modificat după bunul plac și trebuie aplicat așa cum este prevăzut. Prevăzut pentru a elibera profesionistul de responsabilitate, devine o povară atunci când situația apărută nu corespunde protocolului inițial stabilit și nu permite aplicarea lui. Protocolul nu permite creativitatea de moment, ajustarea sau neprevăzutul. Se situează într-o logică de a putea face, de a acționa, iar odată stabilit, protocolul nu mai include și o gândire reflexivă, ci doar execuție. De aceea, un protocol este foarte bine gândit înainte de a fi impus, pentru că după aceea, este prea târziu. „În cazuri neprevăzute, aplicați protocolul”, ar fi un nonsens, o absurditate. Referitor la ritual, atunci când acesta devine doar o listă de operații de executat, acesta se devitalizează. Își pierde rațiunea de a fi și sensul său principal. Din păcate, această neînțelegere apare foarte des în instituțiile de protecție și îngrijire, datorită presiunii exercitate de rentabilitate și cuantumul mare de muncă, dar art-terapia oferă de fiecare dată o soluție ce este percepută ca fiind creativă și incitantă pentru cei care o practică.

CAPITOLUL IX “BUNĂSTAREA” PARTICIPANTULUI SAU ASPECTE MORALE ÎN ART-TERAPIE

Istoric al art-terapiei în lume. Curente și abordări – școlile de art-terapie anglo-saxone, americane și franceze

Prezentarea evoluției istorice a art-terapiei devine necesară tocmai pentru a evidenția cele două curente mari la nivelul abordărilor în art-terapie: folosirea artei ca intermediar în procesul psihoterapeutic și utilizarea artei, respectiv a procesului creativ, în scopuri terapeutice. Pentru a defini art-terapia, în lume sunt utilizați, ca fiind sinonimi, mai mulți termeni, deși între aceștia există unele diferențe semantice. Așa se întâmplă că art-terapia mai este numită și: terapie ocupațională, ergoterapie, arta în terapie, terapie prin artă, atelier de creatologie, atelier de creativitate, psihoterapie cu mediere artistică. Se impun, deci, câteva precizări. În S.U.A., ca și în Marea Britanie mai ales, termenul terapie ocupațională înglobează și ergoterapia, iar în unele cazuri și art-terapia. Conform definiției propuse de “Council on Standards”, terapia ocupațională este arta și știința de a dirija participarea omului pentru îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a restabili, susține și spori performanța, de a ușura învățarea acelor abilități și funcții esențiale pentru adaptare și productivitate, de a diminua sau corecta aspectele patologice și de a promova și menține sănătatea. Terapia ocupațională se bazează pe organizarea unor servicii specifice pentru acei indivizi ale căror capacități de a face față sarcinilor de zi cu zi sunt amenințate de tulburări de dezvoltare, infirmități fizice, boli sau dificultăți de natură psihologică sau socială. Ergoterapia are ca scop crearea unor obiecte și, prin aceasta, eventual, învățarea unor tehnici cu scopul readaptării psihosomatice. Dintre termenii utilizați ca fiind echivalenți, amintesc: terapie de expresie, psihoterapie de creativitate. Art-terapia este o modalitate terapeutică mediată prin producții vizual-plastice (picturale, grafice, de modelaj, sculptură, măști, colaje etc.) și prin alte moduri de expresie artistică (muzică, poezie, teatru, dans, expresii corporale). Wiart preferă să considere practica art-terapiei ca o formă de psihoterapie cu expresii plastice, încercând, printre altele, să o diferențieze de ergoterapie și de terapia ocupațională. El subliniază mai ales faptul că în art-terapie se utilizează un produs singular, conceput liber și personalizat, inducându-se, adesea, și o verbalizare secundară. Pentru Wiart, psihoterapia, cu expresii plastice, permite o exprimare imediată a unor trebuințe sau dorințe ale subiectului, făcând să intre în joc operații mintale proprii inconștientului. Deci, în cadrul art-terapiei includem: art-terapia vizual plastică, meloterapia (denumită și muzico-terapie sau terapie muzicală), terapia prin dans, terapia prin teatru, terapia prin poezie (terapia prin proză scurtă – basme, povestiri) și terapia prin păpuși și marionete. Aspectele istorice referitoare la art-terapie, pe care le prezentăm în continuare, reprezintă o sinteză realizată pe baza mai multor cărți de specialitate, printre care, mai importante, sunt cele publicate de Klein, Forestier, BoyerLabrouche (2000), Rodriguez și Troll iar în România au apărut în ultimiii ani mai multe analize pertinente ale curentelor istorice din art-terapie. Conform acestor surse, în 1882, apare prima lucrare care se ocupă de pictura bolnavilor psihici, publicată de A. Tardieu cu titlul Étude medico-legale sur la folie, în care este dezvoltat mitul artistului “nebun”, în relație cu teoria lombroziană. Primul muzeu consacrat operelor plastice ale bolnavilor psihici este deschis în 1905 de A. Marie, șef de secție la spitalul din Villejuif, de lângă Paris. Între 1902-1912 apar câteva cărți remarcabi1e scrise de W. Worringer, W. Kandinsky și F. Mark, referitoare la arta primitivă din secolul al XX-lea din zonele africane și Oceania, la arta populară, la picturile amatorilor (pictura naivă) și la arta copiilor. În anul 1907, ca urmare a experienței dobândite la spitalul din Villejuif, apare publicația L‘art chez les fous redactată de medicul Paul Meunier, cu pseudonimul Marcel Reja. În opinia autorului, maladia mintală, prin îndepărtarea persoanei de la realitatea cotidiană, permite găsirea așa-zisei “inocențe creative”, precum cea a copiilor sau a oamenilor primitivi. Această carte era destinată nu numai medicilor psihiatri, ci și marelui public, stârnind un mare interes și în lumea artiștilor. În 1921, W. Morgenthaler, medicul șef de la spitalul Waldau din Berna, publică lucrarea Ein Geisteskranker als Künstler: Adolf Wölfi, care este prima monografie consacrată unui pacient considerat în primul rând artist și nu caz clinic. Publicarea de către Hans Prinzhorn, asistent la clinica psihiatrică din Heildelberg, a lucrării Bildnerei der Geisteskranken, în 1922, a avut influență enormă asupra lumii artiștilor din acea vreme – Paul Klee, Max Ernst, Paul Eluard – și asupra cercetărilor referitoare la psihopatologia expresiei. Lucrarea a avut ca suport analiza minuțioasă a unui număr de aproximativ 5.000 de picturi și desene realizate de 450 de bolnavi din clinici psihiatrice din mai multe țări europene. Odată cu primul manifest suprarealist, publicat de A. Breton în 1924 și cu înființarea “Biroului de cercetări suprarealiste”, au apărut tot mai multe preocupări de studiere a artei psihopatologice, prin raportare la unele caracteristici ale artei suprarealiste, iar lucrările lui S. Freud au fundamentat teoretic concepțiile suprarealiste. În pictură, suprarealismul a avut inițial două direcții, pe care le întâlnim adesea și în arta patoplastică și pe care le are în vedere și art-terapeutul: a) bulversarea realului și b) sugerarea misterului pe care-l conține inconștientul. Inițial, suprarealismul a apelat la fantastic, la vis, la nebunie, la automatism. Prima publicație asupra artei ca terapie este a unui artist plastic, Adrian HiII. Apoi, în cartea Art versus Illness publicată de Adrian HiIl în 1945, autorul pretinde că a creat termenul art-terapie pentru a descrie activitatea sa artistică, atunci când a fost bolnav de tuberculoză, activitate care l-a ajutat să se recupereze, experiența proprie propunând-o și pentru alte spitale, cu diverse categorii de bolnavi. În Marea Britanie, la spitalul din Natherne, în 1946, pentru prima dată în Europa, a fost angajat un artist plastic, Edward Adamson, pentru a se ocupa de art-terapie. Acesta concepea artistul plastic angajat într-un spital ca un catalizator care stimula potențialul creator al bolnavilor și încuraja comunicarea, fiind capabil să accepte creațiile pacienților indiferent de forma lor. În 1948, Winston Churchill încurajează atitudinile pozitive referitoare la utilizarea artelor în terapie. Tot în 1948 apare L‘art des fous, la clé des champs, publicație coordonată de A. Breton, care conține și articole scrise de Reja, Prinzhorn și Lacan. Apariția acestei publicații are un mare impact în ceea ce privește dezvoltarea preocupărilor din domeniul artei patologice și al art-terapiei. Francoise Minkowska a studiat expresia formelor la copiii și adolescenții caracteriali și a extras concluzii pedagogice, estetice și despre patologia din desenele adolescenților. În 1954, R. Volmat a creat “Centrul de Studiu al Expresiei”, în cadrul căruia au luat ființă, la Paris, primele ateliere de expresie plastică, coordonate de profesorul J. Delay, dezvoltate ulterior de C. Wiart, care a organizat și un centru de documentare în domeniul expresiilor plastice. În 1959 s-a desfășurat la Verona primul “Simpozion Internațional asupra Artei Psihopatologice” și a luat ființă “Societatea Internațională de Psihopatologia Expresiei”, având ca membri fondatori pe Volmat și Rosolato (Franța), Jakab și Bader (Elveția), Pero (Italia), Carstairs (Marea Britanie), iar președinte de onoare a fost ales profesorul Jean Delay. S-a lansat un curent care considera opera ca un simptom, printre altele, susceptibil de a fi clasificat în semiologie, printr-o confruntare a studiului analitic al documentelor clinice, al semnelor bolii și al personalității bolnavului. În cadrul “Departamentului de artă psihopatologică”, în 1963, a luat ființă “Centrul internațional de documentare privind expresiile plastice” . În 1964 este fondată “Societatea Franceză de Psihopatologia Expresiei”, iar în Marea Britanie a luat ființă “Asociația britanică a art-terapeuților (BAAT)” care, în anul 2010, număra peste 1000 de membri titulari. În 1976, în Belgia, ia ființă “Fundația CREHAM”, care promovează activitățile artistice și culturale ale persoanelor cu diverse handicapuri. În Franța ia naștere “Asociația AFRATAPEM” care, în colaborare cu Facultatea de Medicină din Tours, lansează cercetări și programe de învățământ în domeniul art-terapiei iar, începând din 1981, organizează simpozioane internaționale. În 1977 s-a creat în Franța “Asociația Personimage”, având ca obiectiv o mai bună integrare a persoanelor cu handicapuri prin intermediul art-terapiei, al expresiei lor artistice. În 1981, sub responsabilitatea medicului C. Wiart, la Clinica Universitară Paris V (Spitalul Sainte-Alme), “Centrul de Studiu al Expresiei” organizează primele stagii-seminarii, care se adresează persoanelor angajate în practica profesională din domeniul art-terapiei. Tot În 1981, se creează asociația “Artă și terapie” și apare prima ediție a revistei Art et Therapie, revistă în care se publică rezumate ale experiențelor multiple din domeniul terapiei prin mediere artistică, problematica și rezultatele unor cercetări, referințe științifice, referințe sau teoretizări despre artă și conexiunile lor cu terapia, informații despre congrese și simpozioane, despre formarea art-terapeuților, sub coordonarea lui Jean-Pierre Klein. În 1982 ia naștere “Fundația Asociației Italiene de Art Terapie”, coordonată de Maria Belfiore, Mimma della Cagnoletta și Marilyn Lamonica, care au urmat stagii de formare în S.U.A. Începând din 1984, în Italia se desfășoară programe de formare în domeniul art-terapiei. În 1982, National Health Service din Marea Britanie recunoaște profesiunea de art-terapeut. În 1983 are loc Colocviul Internațional “Sens Interdit” de la Lyon, care a făcut parte din programul Fondului Internațional Cultural “Practici artistice ale persoanelor cu handicap, de vârsta a treia sau bolnave”. În 1986 are loc, la Liege, Colocviul European “Art et Handicap”. Tot în 1986, Jean-Pierre Klein împreună cu Richard Forrestier înființează în Franța, “Institutul Național de Expresie și Creație de Artă și Terapie” (INECAT) dar se separa mai târziu și Jean-Pierre Klein rămâne, actualmente, singur la conducerea INECAT iar Richard Forrestier preia responsabilitatea cercetărilor și formării profesionale la AFRATAPEM Tours, păstrând conceptele separate și anume Klein păstrează ideea de terapie prin mediere artistică, iar Forestier păstrează terminologia de art-terapie . În 1987 are loc la Figeac, în Franța, primul festival european al artiștilor cu handicap mintal, iar, în 1988, ia ființă “Asociația Europeană pentru Creativitate a Persoanelor Bolnave și Handicapate”. Tot în 1988 debutează formarea animatorilor din atelierele de art-terapie de la Institutul Național de Perfecționare (INPER) de la Lausanne, Elveția. În 1990 are loc Conferința “Arts Therapies Education Our European Future” (“Educația prin art-terapii: viitorul nostru european”), desfășurată la Hertfordshire College of Art and Design, iar la Universitatea din Tours apare lucrarea colectivă Les bases de l‘enseignement en art-therapie, ambele evenimente având un impact major asupra formării art-terapeuțior din Franța. În 1991 are loc reuniunea de formare a “European Advisory Board of National Art-Therapy Association” (EABONATA) (“Consiliul Consultativ European al Asociației Naționale de Art-terapie”), la Bâle, în Elveția, cu scopul de a-i reprezenta pe art-terapeuți ca profesioniști. De asemenea, în 1991 se constituie “European Consortium for Arts Therapies Education” (ECARTE) (“Consorțiul European pentru Educația prin Art-terapii”), sub semnătura reprezentanților a opt școli europene de art-terapie și condus de Line Kossolapow. În 1992 au loc mai multe evenimente importante: Conferința internațională “Artă, cultură, rituri și joc în acțiunea educativă” (Montreux, Elveția); Congresul internațional “Artă și medicină” (Tours, Franța); Colocviul “Artă, Handicap și Drepturi” (Figeac), în cadrul căruia s-a discutat problema creativității unor persoane cu deficiențe și s-a pus problema protejării operelor acestora. Astfel, se creionează direcții de formare în spațiul francofon, ce atrag atenția asupra intențiilor fiecărui inițiator – Klein, Forestier, Bouroustra. În 1998, “Societatea Internațională de Psihopatologia Expresiei” se transformă în “Societatea Internațională de Psihopatologia Expresiei și de Art-terapie”, în urma congresului de la Biarritz. În ce privește experiențele de pe continentul american, începând din 1925, medicul psihiatru brazilian, O. Cezar, a efectuat studii de psihopatologia artei la bolnavii dintr-un spital din Sao Paolo. În 1951 a publicat o carte în cadrul căreia clasifică picturile psihopaților în patru categorii: desene rudimentare și automatice; artă simbolică și decorativă; neoprimitivism; producții cu caracter “academic”. În 1946, Margaret Naumburg, considerată fondatoarea art-terapiei din S.U.A., alături de Edith Kramer și de Marie Petrie, publică lucrarea Nervous and Mental Diseas Monographs, iar în 1947 studiul Free Art Expression of Behaviour Disturbed Children as Means of Diagnosis and Therapy, argumentând, pe baza experienței sale dintre anii 1943-1945, că expresia artistică liberă poate fi o art-terapie, iar expresia artistică este adesea o concretizare a viselor. Activitatea sa se bazează pe teoria și practica psihanalitică, încurajând desenul spontan și asociațiile libere. În 1950 încep în S.U.A. primele programe de formare a art-terapeuților, pe baza unor fundamente psihanalitice. În 1961 apare publicația American Journal of Art Therapy, coordonată de Elinor Ulman. Aceasta a reușit să reunească numeroși art-terapeuți pentru pregătirea terenului în vederea constituirii propriei asociații profesionale, asociație care a luat ființă în 1969: “American Art Therapy Association” (AATA). În prezent, această asociație are peste 4.000 de membri, prin ea stabilindu-se standardele educative, de formare profesională și, de asemenea, încurajează cercetarea științifică, precum și publicațiile de profil. În 1974 se creează în S.U.A. instituția “Very Special Arts International”, cu scopul promovării la nivel mondial a preocupărilor științifice de utilizare a artelor și a tuturor formelor de creativitate pentru persoanele cu handicapuri. Între anii 1984-1985 au avut loc turnee americane cu colecțiile Prinzhorn din Heildelberg la universitățile din Illinois, Miami, Chicago și New York, trezind un viu interes și contribuind la dezvoltarea unor proiecte de cercetare în domeniul artei patologico-plastice. În 1993, cu ocazia Congresului Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro, s-a organizat expoziția “Arheologia psihicului”, de către “Muzeul imaginilor inconștientului”, stabilindu-se de către medicul Nise da Silveira o paralelă între desenele unor pacienți ai spitalului Pedro II și imaginile arhetipale din diferite culturi, pe baza unei abordări jungiene. La Colegiul Leysley din Cambridge, Massachussets, începând din 1974, a fost lansat masteratul de art-terapie. Art-terapia, terapia prin dans, teatru, poezie, muzică au fost considerate ca simple discipline ale terapiilor expresive. Pentru a se regrupa diferitele practici, a început un program master în terapii expresive. Responsabilul acestui program, Shaun McNiff, a lucrat împreună cu Rudolf Arnheim, profesor de psihologia artei la Harvard, cu scopul de a aplica în art-terapie rezultatele cercetărilor acestuia. Principiile psihologiei formei (Gestaltpsychologie) au fost puse în aplicare în activitățile desfășurate cu persoane cu boli mintale grave. Art-terapia a avut efecte pozitive asupra autonomiei pacienților. Unele lucrări artistice au fost expuse în galerii de renume, facilitând contactul între instituția spitalicească și lumea exterioară și permițând o înțelegere mai adecvată a maladiilor mintale din partea publicului. Cercetările lui Arnheim au permis să se vorbească despre opere produse de oameni cu maladii, de oameni cu handicapuri grave. Arta a fost înțeleasă ca o activitate terapeutică bazată pe regulile proprii, specifice, dar și ca activitate ce poate fi utilzată pentru dezvoltarea unor capacități individuale și pentru terapia unor tulburări. În fața tablourilor create de persoane cu boli psihice, s-a pus problema: ce a fost văzut, ce a fost trăit și ce a fost imaginat? Unele aspecte implică pacienții și terapeuții mai mult decât « arta vizuală. » Astfel, mișcările, atingerea, expresia dramatică sunt sau devin componente fundamentale ale realizării tablourilor. Încă de la primele stagii de pregătire și formare, succesul art-terapiei a fost evident. Numeroși institutori și profesori din educația specială au terminat cu succes stagiul și au aplicat această abordare terapeutică bazată pe artă în educația copiilor cu diferite deficiențe. La Colegiul Lesley s-a oferit și o infrastructură care să permită învățarea și formarea profesională continuă, pe baza unei abordări a art-terapiei creative multiple, contribuindu-se la dezvoltarea unui concept multidisciplinar al art-terapiei: terapie vizual-plastică, terapie prin dans, terapie prin teatru, muzicoterapie, terapie prin poezie, terapie prin păpuși și marionete. O asemenea abordare contribuie în același timp la specializare și la integrare. În timpul formării, participanții își dezvoltă capacitatea personală de expresie artistică. Aceasta este o modalitate foarte eficace de stabilire a unei înțelegeri empatice a implicațiilor psiho-somatice ale procesului creativ. Imaginile create sunt interpretate cu ajutorul povestirilor, dialogurilor intime, metaforelor, mișcărilor, sunetelor, reflecțiilor psihologice și estetice. Se recunoaște viața autonomă a imaginii artistice și se utilizează creativitatea ca revelator al vieții psihice a subiecților. Interpretarea imaginilor se face, în mod firesc, în grup sau individual. Dialogul cu imaginile se prezintă ca un proces care se opune tentativei de a se fixa și de a se obiectiva diverse “etichete”. De exemplu, procesul de elaborare a unei serii de picturi poate servi pregătirii pentru o creație individuală sau de grup, implicând corpul. Astfel, se leagă pictura cu dansul, scrierea cu pictura etc. În Canada, în Quebec, art-terapia s-a dezvoltat mai ales după 1980, iar în 1981 a fost creată “Asociația Art-terapeuților din Quebec”. Această asociație a elaborat un cod etic profesional pentru art-terapeuți, cu scopul de a se oferi participanților servicii de calitate, cu fundament științific serios. În prezent, există în Quebec trei școli de formare, în limba engleză și în limba franceză, recunoscute de “Asociația Art-terapeuților”. Tehnicile cele mai utilizate de art-terapeuții din Quebec sunt: pictură, modelaj, desen, desen pe computere adaptate pentru persoane cu deficiențe, artă dramatică. Atelierele de art-terapie sunt concepute ca ateliere de dezvoltare personală. Se oferă următoarele servicii: a) întâlniri terapeutice pentru o mai bună cunoaștere de sine, pentru echilibrarea psihică, pentru dezvoltare personală; b) consultații clinice pentru probleme emoționale, tulburări de comportament, dificultăți de învățare, dificultăți de adaptare, probleme psihologice legate de handicapuri senzoriale și fizice.

Binele și răul. Contribuția lui Richard Forestier

Aristotel ne amintește că ceea ce îl diferențiază pe om de animale este faptul că posedă un limbaj cu care semnalează ce e drept și ce e nedrept, pentru că doar el poate face diferența între bine și rău. Dar, ce ne determină să îl tratăm pe celălalt bine? Dragostea „față de aproapele nostru” să fie cea care ne împinge să ne comportăm astfel sau faptul că nu putem ignora că modul în care îl tratăm pe celălalt poate crea reflexul comportamentului similar la adresa noastră? Așa cum spune Levinas. Sau binele doar precede răul?

Problema binelui și răului, a facultății de a face diferența între ce e bine și ce e rău, au acestea un raport cu facultatea noastră de a gândi? Bineînțeles că nu, în sensul că gândirea noastră ar fi capabilă să secrete acțiuni bune, ca și cum virtutea s-ar preda și s-ar învăța – nu se predau decât obiceiurile și obișnuințele și fiecare știe foarte bine cu ce viteză acestea se dezvață și se uită, iar o situație nouă poate impune o schimbare de conduite și de maniere. (Faptul că se tratează în general problema binelui și răului în cursurile de „morală” sau de „etică” poate foarte ușor lăsa să se înțeleagă cât de puține știm despre ele pentru că morala vine din mores iar etica din ethos, cuvânt latin și grec care semnifică obiceiul (cutuma, la nivel de grup social) și obișnuința (la nivel personal); ori cuvântul latin este asociat cu regulile de conduită, pe când cuvântul grec derivă din habitat, ca și francezul „habitude”(obișnuință) […]

Levinas ne semnalează că diferența dintre bine și rău este mult mai mare decât simpla lor opoziție. El vede în manifestarea răului o formă pervertită a transcendenței și nu negarea sa. „Răul nu este vreo formă a negării”, răul nu este contrariul binelui. Levinas, și noi ne întrebăm alături de el, lansează dezbaterea dacă nu cumva răul este cel care în primul rând trezește „l’âme à-dieu” – spiritul și care subliniază astfel prioritatea Binelui. Ni se pare că persoanele care vin în art-terapie se află tocmai în această dinamică de căutare a binelui pentru ei sau pentru cei pe care îi aduc, pornind de la o nefericire, de la un doliu sau de la anumite dificultăți de relaționare. Tocmai de aceea, celor care ajung în zona art-terapiei, e nevoie să li se acorde o atenție diferită și să fie susținuți în dezvoltarea unei creativități a binelui, să li se propună strategii adecvate pentru remedierea acestei multiplicități de forme de agresiune asupra sa și asupra celorlalți. Această atitudine va duce către o abodare a „părții sănătoase din om”, ca punct de plecare și creșterea acestei dimensiuni personale către o autocunoaștere mai bună, pe lângă dezvoltarea relațiilor interumane și transmiterea acestor cunoștințe. De fapt, am constatat că, o cunoaștere defectuoasă a nevoilor afective de bază a dus, în multe situații, atât în instituțiile de protecție a copilului din România, în școli și spitale cât și în familii, la maltratări. Aceste neglijențe, maltratări și violențe puteau fi evitate prin educarea largă asupra acestui subiect. Nu spunea Socrate că nimenu nu e rău voluntar ci că ignoranța este cauza defectelor noastre? Cifrele referitoare la violența sau neglijența rezultată din ingnoranță confirmă că mai mult de jumătate din copii în situații de risc au părinți cu carențe educative, adică nu știu cum să își crească copilul. De altfel, apare riscul ca tocmai contrariul unei valori să fie preluat, iar, astfel, valoarea în sine să dispară. Este ceea ce ne spune Roland Barthes :

Pe de-o parte Valoarea conduce, decide, separă, pune binele într-o parte, pune răul în partea cealaltă (noul-noutatea, structura – structurarea etc) repezintă lumea în toată structura ei, pentru că totul este prins în paradigma gustului și a dezgustului. Pe de altă parte, orice opoziție este supectă, sensul obosește, are nevoie de repaos. Valoarea, cea care activa totul, este dezarmată, se absoarbe într-o utopie: mai multe opoziții, mai multe sensuri, chiar mai multă Valoare și această abolire este fără oprire. Valoarea, (și sensul împreună cu ea) oscilează astfel, fără încetare. Opera, în totalitatea sa, pendulează între o aparență de manierism (atunci când sensul este puternic) și o aparență de pironism (atunci când se dorește ocultarea sa).

Utopia ar consta aici în a face să dispară orice disconfort personal sau social, prin utilizarea unor bune practici și a unor resurse pozitive cu scopul de a ajunge la „bune tratamente ce ar pune accentul pe capacitățile individuale familiale și sociale ale copiilor și părinților și ar permite studierea condițiilor unei educații familiale reușite.” Dar, ar fi dramatic să ocultăm sau să negăm eșecurile unei societăți, atât la nivel familial cât și la nivel macro-social, concentrându-ne doar pe bunele tratamente aparente. Regulat, suntem martorii unor negări a violențelor ce se produc asupra copiilor și nu dorim decât să vedem doar aparențele frumoase, să ascultăm discursurile corecte din punct de vedere politic, discursuri ce au menirea să ne prezinte ca niște părinți buni, iar toate acestea nu fac decât să mascheze sau să lase să fie uitată suferința copilului – viitorul adult – pentru că această suferință ar fi prea greu de suportat sau chiar imposibil de imaginat.

Decât să vorbim despre bine sau rău, fără a nega faptul că aceste valori aparțin atât sferei absolutului cât și contingenței, n-ar fi oare mai corect să vorbim despre noțiunile de just și injust? Apare întrebarea dacă în societatea actuală valorile de drept și nedrept nu cumva ne sunt mai apropiate înțelegerii și sentimentelor noastre cele mai intime. Chiar și cei mai tineri copii sunt sensibili la acest sentiment și acceptă că resimt o anumită acțiune ca fiind justă și se opun din toate forțele la ceea ce lor li se pare injust. Chiar Aristotel ne spunea că Justiția era mai importantă decât virtuțile. Forestier și definiția dată de el

Procesul și succesul în art-terapie

În jurul chestiunii despre bine și rău, ni se pare interesant să analizăm în cazul art-terapiei și ideile de reușită și nereușită pentru că acestea înglobează noțiunile de temporalitate și de realizare, cu o finalitate. Cu condiția ca acestora să li se asocieze ideea de justiție. Există în ideea de a realiza o operă de artă – un artefact în cazul art-terapiei, un început, o derulare și o finalitate. Satisfacția care poate însoți această finalitate, procură o liniștire și un sentiment de plenitudine, ce este asociat cu „o viață împlinită”. Ceea ce nu este dus la bun sfârșit însă, lasă în suspensie lucruri nerezolvate, nefinalizate, în lucru sau chiar dezorganizate, care continuă să miște lucrurile în jurul lor și să aibe o influență pe termen scurt sau lung asupra a ceea ce le înconjoară. Or, sentimentul de realizare apare atât în cazurile marilor opere dar și în micile acțiuni cotidiene. Dacă art-terapeutul este pregătit să fie la dispoziția participantului la art-terapie, dacă această disponibilitate este prezentă în momentul primirii persoanei pe care o întâlnește, acest moment poate aparține trecutului, ca un moment reușit, ca o realizare. Dacă, în schimb, nu e pregătit să îl primească, persoana primită prost ar putea fi afectată și probabil supărată sau chiar în dificultate. Responsabil de această situație va fi art-terapeutul care nu a putut fi pregătit să o primească, nu era îndeajuns de disponibil sau a fost iritat; dar există șansa ca, în momentul în care conștientizează dezechilibrul creat, să se poată scuza pentru faptul de a nu fi putut fi prezent și disponibil în momentul potrivit. Astfel, ar avea șansa să recupereze situația creată și să transforme momentul de nereușită într-o reușită. Pentru că totul se realizează și este dus la bun sfârșit în momentul potrivit, în kairos, ceea ce este acțiunea cea mai simplă și care presupune o prezență atentă și o atenție mărită, ceea ce se construiește în parte prin obișnuință, astfel fiind pregătiți pentru ceea ce va veni. Dar cum acest lucru nu este întotdeauna posibil, din motive pe care lucrarea de față a încercat să le identifice, avem nevoie să găsim posibilități de ajustare, componente ce fac parte din vitalitatea legăturilor interpersonale. Compatibilitatea totală și perfectă cu celălalt este rară, dar tentativele de a ajunge la celălalt într-un mod cât mai lipsit de rateuri, greșeli sau neînțelegeri, sunt unul din scopurile noastre. Această dorință permanentă de deschidere și dorința ce ne împinge spre celălalt, ne înscrie într-o dinamică vie a acestei lumi umane. E adevărat că există momente când, prea răniți, prea tulburați, prea brutalizați sau prea obosiți, sfârșim prin a ne închide tocmai pentru a ne repara, pentru a ne regăsi confortul și a digera, a metaboliza ceea ce ni se întâmplă și care nu este de fiecare dată asimilabil. Este ceea ce se întâmplă în momentul unui șoc imprevizibil și violent sau datorită unui traumatism. Refuzul relației cu celălalt ne poate izola, când, de fapt, această relaționare e necesară. Există temporalități legate de anumite evenimente, pe care trebuie să le respectăm. Nu putem buscula timpul și avem nevoie să ne acceptăm nerealizările și deschiderea spre infinitul de posibilități pe care acesta le deschide.

Dincolo de contradicții și influențe în art-terapie. Probleme de etică profesională

Datorită faptului că maltratarea ne este cunoscută, putem imagina contrariul ei. Pentru a putea fi un bun terapeut, din punct de vedere etic, pentru început e nevoie să nu facă rău prin ceea ce face, dar asta nu ajunge, mai trebuie pus în mișcare tot ce ține de el pentru a asigura condițiile pentru o bună dezvoltare a participantului la art-terapie.

De aceea, o bună practică, întru bunăstarea participantului la art-terapie, presupune și cunoașterea maltratării : s-ar putea spune aici ceea ce Hegel spunea despre lucrurile aflate în opoziție: „cealaltă parte este cuprinsă în concept” și ceea ce Thomas De Koninck a dezvoltat în citarea lui K. Abel :

Dacă orice concept pe care îl întâlnim se dovedește a fi fratele geamăn al contrariului său, cum ar fi putut să fie el gândit prima dată, cum ar fi putut fi el comunicat celorlalți care încearcă să îl gândească, dacă nu prin măsurarea cu contrariul său? Întreaga acțiune umană se supune aceste opoziții ineluctabile între contrariile cunoscute de inteligență și de contrariile mute. În Tao se concluzionează cu faimoasa non-acțiune (wou-wei). Aici atingem de-a adevăratelea esența condiției umane.

Depășirea contrariilor implică în oricare dintre situații o alegere, pentru că, așa cum o zice De Koninck, în realitate nu pot exista două contrarii în același timp. Vom fi obligați deci să alegem între un ceva și altceva, sau decizia de a acționa într-un fel sau în altul. Așa cum spune Kierkegaard; „mulțumită ori-ori-ului meu apare etica”. Iată care este esența libertății umane pentru el:

Această alegere absolută a mea este libertatea mea și doar după ce m-am hotărât asupra mea în sensul absolut, după ce am făcut o diferență absolută, acea diferență ce există între bine și rău.

E nevoie însă să se creeze mijloacele pentru alternative, să fie oferite condițiile pentru a alege. În art-terapie, participanții sunt asistați în a alege alternativa cea mai potrivită, mijloacele artistice care le corespund și la care vibrează la nivel personal. Căutarea răspunsurilor la disfuncționalități devine astfel mai ușoară, deoarece există deja o legătură între participantul la art-terapie și mijloacele folosite. Răspunsurile și întrebările personale referitoare la obiectivele terapeutice stabilite au astfel un cadru relațional, ce apare între participant, artă și art-terapeut. Rezistența și ezitarea în acceptarea propunerilor art-terapeutului apar de cele mai multe ori datorită absenței reperelor, a faptului că elementele necesare procesului art-terapeutic nu au fost furnizate într-o manieră în care participantul să o poată înțelege. O altă posibilă piedică în alegerea conștientă a mijloacelor folosite în art-terapie sunt codurile de socializare, izolarea persoanei. Centrarea asupra propriei persoane poate, de multe ori, fi o sursă de excludere și impas în abordarea art-terapeutică, dar intermediarul creației, a producerii unui artefact, ajută la depășirea acestora. Autoflagelarea devine astfel o violență interioară și poate crea uneori impresia că omul nu mai poate coexista cu propriul corp sau spirit, apare o imposibilitate de a mai stabili legături între spirit și corp. În aceste cazuri, arta devine un suport exterior, iar structurarea sesiunilor de art-terapie ajută la găsirea unor alternative, prin explorarea, într-o manieră securizantă, exterioară conflictului personal, a unor alternative. Alternativa are astfel posibilitatea să devină evidentă și să se creioneze din ce în ce mai clar în cuplul terapeutic, prin intermediul artei. Referitor la importanța alternativei, André Clair adaugă:

A recunoaște alternativa înseamnă a începe să gândim existența, înseamnă a intra în determinarea sa, pentru că alternativa nu face trimitere la o proprietate secundară a existenței, ci ea semnifică faptul că are un caracter din cele mai elementare; a elimina alternativa ar însemna suprimarea a însăși existenței si nu ar fi deloc o anumită calitate sau o caracteristică accidentală. Într-un cuvânt, s-ar putea spune că alternativa este esența oricărui raport cu existența; este și primul element esențial al existenței.

Alternativa este, implicit, și o condiție a schimbului, a discuțiilor, în materie de etică, atunci când avem de ales tehnicile din artă ce vor fi folosite în art-terapie, confruntarea punctelor de vedere sunt prețioase, sintezele sunt de neînlocuit ca momente în care fiecare poate să își exprime observațiile își poate partaja cu ceilalți cunoștințele. Structura instituțională în care se desfășoară art-terapia, atunci când este o structură funcțională, reprezintă un cadru ce oferă structură și impune structurare celor care trebuie să își expună punctul de vedere pentru a lua o decizie. Toate aceste decizii au, însă, ca scop final bunăstarea participantului la art-terapie, starea de bine a acestuia. Dar nu este suficient ca doar la nivel individual binele să fie considerat unul anume sau altul, nici simpla intenție de a face un lucru bine sau de a face bine, pentru că așa este el considerat ca fiind drept. Existența cadrului instituțional, în plus, nu garantează coerența celor care își dau avizul pentru o intervenție sau alegerea cea mai bună.

Pentru că cele mai bune intenții din lume, chiar dacă ele sunt cele care pun lumea în mișcare și reprezintă punerea în acțiune a dorinței noastre de a înțelege și de a progresa, nu reprezintă decât impulsul inițial. E nevoie de un moment secundar ca urmare a acestui moment inițial, în care la început se va reflecta și apoi aprofunda chestiunea, în relație cu alte puncte de vedere. Scopul este acela de a ajunge la o ajustare întotdeauna peste realitatea trăită, cu specificitatea relației îngrijitor-îngrijit. Acest demers de responsabilitate individuală se constituie într-un demers etic prin excelență: nu este o consesnsualitate a gândirii, ci dimpotrivă, reprezintă afirmarea unei specificități individuale, în cadrul căreia dezvoltarea este supusă regulat privirii critice a celuilat.

Etica impune faptul că trebuie să tranșăm, ea alege să îl tratăm bine pe celălalt, dar asta implică unele întrebări de bază: Ce vrem? Ce știm despre situația în sine? Care sunt regulile ce trebuie respectate ? Ce decizii trebuie luate ? Cum să le aplicăm ? Întrebări rezumate de Kant : „Was muss ich machen?”

Disconfortul participantului

Există o dialectică a binelui și a răului, acestea sunt întotdeauna în tensiune, radical opuse, câteodată întrepătrunse fără ca discernământul să poată face diferențierea ușor și imediat. Uneori răul este evident, intolerabil, abject, alteori binele apare limpede și clar și se impune ca un adevăr incontestabil. De cele mai multe ori, răul este cel care poate duce spre mai rău sau spre un mai bine sau chiar spre bine, pe când situața inversă nu e întotdeauna adevărată. De unde și supremația binelui asupra răului, a vieții asupra morții, „a fi”-ului asupra nimicului, pe termen lung, pentru că pe termen scurt, binele, dacă evenimentele se schimbă, se poate transforma în rău și așa mai departe. De unde rezultă și continua dialectică în centrul căreia se află pacea, dragostea absolută și contemplarea sa. Există mai multe feluri de bine pentru om: perpetuitatea viului, a ciclului vieții, a naturii, cu frumusețea ei care ne depășește, și din care împărtășim bucuria și capacitatea omului ca ființă morală de a alege ce e bine pentru el și pentru semenii săi. Aceste două feluri de bine formează unul singur, care este corespondent: doar ființele umane vii își pot exersa capacitatea de a face bine, de ei depinde în mare parte să facă lumea să trăiască. În acest sens, lumea naturală și lumea umană formează un întreg. Fără natura vie, omul ar dispărea. Componenta grijii față de natură devine astfel o parte a binelui uman. Există mai multe surse ale răului în om, ele constau în însăși imperfecțiunea de fapt a omului, de unde și ignoranța sa referitor la a ști cum să facă bine. O altă sursă este ființa umană ca ființă morală, datorită căreia alege să se distrugă pe sine sau pe celălalt. Libertatea sa constă în a putea alege ce vrea să fie. Leibniz a definit trei feluri de rău :

Răul metafizic este cel al imperfecțiunilor, răul fizic constă în dureri și alte disconforturi asemănătoare, iar răul moral se regăsește în păcate […] Toate aceste deficiențe se regăsesc în opera lui Dumenezeu. […] De fapt, Dumenezeu a produs totul cel mai perfect care se putea crea și deci el a avut dreptate să fie bucuros, imperfecțiunile părților servind unei mai mari perfecționări a întregului.

În fața unei abordări de acest tip a binelui și răului, ne interesează în mod deosebit viziunea propusă de cosmogonia dogonilor despre fundamentarea a ceea ce noi numit răul și sursa binelelui. Cosmogonia dogonilor are reprezentarea Vulpii Albe, care este cea care aduce dezordinea pe pământ, care dinamizeză, cea prin care se găsesc noi soluții la probleme, cel care face ca lucrurile să iasă din toropirea impusă uneori de ordine, într-o anumită măsură energia dinamică a vieții. Această reprezentare este cea care pune lucrurile în mișcare, ori de câte ori se caută echilibrul și pacea și tot această reprezentare este cea care mobilizează de fiecare dată forțele binelui.

Într-un capitol despre contra-transfer, Winnicott vorbește despre ura pe care o resimt pacienții psihotici pentru psihiatrii și îngrijitori și despre pericolele la care aceștia sunt expuși, dacă nu recunosc din timp apariția acestei uri. În acel capitol face paralela cu ura pe care o resimte bebelușului față de mama sa. Winnicott insistă asupra faptului că o terapie poate avea un efect structurant, iar rezistența în fața unei structuri oferite ca atare poate provoca această ură. Dacă totuși o astfel de reacție de refuz este obiectiv și corect identificată, prin trecerea la acțiunea creatoare din cadrul art-terapiei, se evită mai ales trecerea la fapte din partea participantului și contra-transferul are loc asupra artefactului. De agresivitatea izvorâtă din ura pacientului, art-terapeutul va fi astfel protejat și va ajuta la dirijarea exprimării acestor sentimente prin artă. Astfel, participantul la art-terapie se poate regăsi în situația similară cu cea a copilului care își urăște mama. De fapt, agresivitatea pacientului nu este în totalitate un sentiment de ură față de ceea ce produce în cadrul art-terapiei, ci abia când devine conștient de legătura pe care a creat-o cu artefactul, va putea sau nu alege să își exprime într-un fel sau altul sentimentele pe care le provoacă artefactul asupra sa.

Winnicott admiră capacitatea mamelor de a se lăsa maltratate de copiii lor, fără a se întoarce împotriva acestora și fără să aștepte vreo recompensă. La art-terapeut este necesară existența sau cultivarea unei capacități similare, ce ajută la ecranarea implicării afectiv-personale în demersul terapeutic al participantului. Una dintre capacitățile cele mai importante este aceea de a transforma în joc aceste posibile sentimente, pentru a putea păstra disponibilitatea personală, pentru a rămâne răbdători, toleranța și atitudinea constantă și suportivă la adresa participantului la art-terapie.

Sensuri pentru cuvântul “terapeutic”

Există o nunanță interesantă din punct de vedere al acestei lucrări în etimologia cuvântului terapeutic, pentru că acesta se referă la terapie. Terapia, cu etimologia sa greacă, therapeia, θεραπεία, are sensul de participare, iar sensul medical dat se referă la un tratament. Sensul figurativ al acestui cuvânt este acela de a fi la dispoziția cuiva, de a fi servitor. În aceeași familie de cuvinte se află și terapeutic, [therapeutikos], ce definește o calitate, aceea de a-i servi pe cei în nevoie. Astfel, ne apropiem de sensul larg acceptat și anume acela de a acorda îngrijire și tratament. Din păcate, în dicționarele române, se specifică doar faptul că acest cuvânt este de proveniență franceză. În ultimii 30 de ani, etimologia greacă a cuvântului este doar amintită în dicționare iar sensul grec de a acorda întreaga sa atenție cuiva se regăsește doar în dicționarele specializate în etimologie. Vom sublinia acest aspect – al necunoașterii sensului inițial al cuvântului terapeutic și anume acela de a servi pe cineva, de a-i acorda întreaga sa atenție – doar pentru a trece spre sensul actual și anume acela de a trata. Ar fi interesant de analizat de ce s-a pierdut sensul inițial, dar aceasta nu face subiectul lucrării de față. Deoarece unul din sensurile cuvântului terapeutic este acela de a acorda tratamente, vom utiliza verbul a trata și vom adăuga la acesta atributul bine. Astfel vom analiza sensul acțiunii de a trata bine, cu trimitere la terapeutică. Victor Courtecuisse își exprimă punctul de vedere referitor la această polisemie și reamintește faptul că problema de „a trata bine” are legătură cu toți profesioniștii din domeniul sănătății. Și dacă se iau în considerare principiile universale valabile pentru toți participanții la procesul de îngrijire și tratament, condițiile de exersare a profesiei sunt întotdeauna situații specifice, ce se reglează de la caz la caz, cu constrângerile proprii și inițiativele profesionale ce trebuie adaptate la nevoile identificate. Mai trebuie adăugat la aceasta și faptul că, la simptome se adaugă de fiecare dată și lucrurile nespuse sau secrete. Mai departe, terapeutic, în această logică, ar însemna a trata. Iar a trata semnifică: „a acționa, a se întrepta către (cineva) într-o anumită manieră. A îngriji. A supune pe cineva unui tratament medical. A califica pe cineva, a-i spune cuiva (într-un fel sau altul), a negocia o afacere, a purta o discuție legat de un anumit subiect sau aranjament. A supune (o substanță) acțiunii unor agenți fizici sau chimici, pentru a o modifica (a trata un mineral pentru a obține metalul pe care acesta îl conține). A supune un obiect observației cu scopul de a-l studia, de a-l expune, de a aborda, examina, tratarea unei întrebări, a unei probleme.

Se mai adaugă la acestea sensul contemporan folosit, de exemplu, în expresia:”m-a tratat drept prost, ca pe un prost”, echivalent cu „m-a insultat sau m-a înjurat”, verbul a trata are aici un sens negativ ca și cum a trata persoanele într-un anumit fel, aceasta ar echivala cu considerarea acestora ca fiind niște lucruri, nu persoane. Observăm că aici acțiunea, a face, actul în sine sunt principalele fațete ale cuvântului a trata. Nu pierdem din vedere faptul că această nuanță a cuvântului terapeutic conține riscul ca atunci când o persoană tratează pe altcineva, pentru a-l supune unor acțiuni sau pentru a-l studia, dacă acest lucru nu se întâmplă într-un cadru etic, adică un cadru protector și respectuos față de demnitatea sa, sensul terapeutic – de a servi pe celălalt – devine o intruziune. În cadrul noțiunii de a trata idei, mai există și o tendință ce se dezvoltă astăzi din ce în ce mai mult, tendința de a trata conduite și comportamente umane, cu scopul de a le repertoria și de a concluziona asupra unor rezultate sub formă de statistici. În această situație, ne aflăm din nou într-o pozițe în care omul este subiect de studiu ca obiect și nu mai este un subiect al îngrijirii.

[…] Că sunt adminsitrative sau calitative, evaluările sunt la modă. Se fac peste tot. […] Într-o oarecare măsură, asta scoate la suprafață o anumită maltratare în măsura în care reducem aceste populații la ecuații, tabele și cifre, la scheme grosiere, la problematice relații de cauzalitate, care, în general relevă fantasme când nu e vorba despre un voaiorism al profesioniștilor care se implică în aceste programe.

Acest aspect al tratării ne atrage atenția asupra nuanței inițiale a cuvântului terapeutic. O astfel de acțiune are scopul de a ameliora viața altcuiva, presupune o anumită dedicare a celui care intreprinde un astfel de demers de a aduce mai mult bine în viața altcuiva și obligația de a face acest lucru fără să producă mai mult rău. La fel, în cazul educației, primirea se va face în funcție de scopul inițial pe care îl are educație și cu toate intențiile politice și sociale. Dar despre acest subiect, lucrarea tratează separat aspectele relevante pentru art-terapie.

CAPITOLUL IX ART-TERAPIA ȘI EDUCAȚIA

Educația și paideia

Omul nu poate deveni om decât prin educare. Trebuie bine remarcat faptul că omul nu este educat decât de oameni care au fost educați.

Educația omului își are rădăcinile în filosofie, aceasta fiind dintotdeauna implicată în pedagogie și etică, în teoria politică, în epistemologie, etnologie, pe scurt, în științele umane. Adică în complexitatea dezvoltării ființei umane. Există în educație o anumită datorie de a transmite de la o generație la alta. Rădăcina latină a cuvântului educație este dublă: educere, a avea grijă, a îngriji și educare, ex-ducare, a duce în afara a ceva, a ghida spre exterior. Educația va deschide deci pentru cel educat o fereastră către lume, îl înscrie într-o lume a culturii, într-o lume umană. Dacă îngrijirea precede educația, este doar pentru a asigura existența, îngrijirile sunt vitale, dar acestea sunt întotdeauna impregnate de cultură prin felul prin care sunt oferite, prin obiectele utilizate. De aceea, putem spune că educația începe odată cu îngrijirile date în mica copilărie și va înscrie aceste îngrijiri și relația copilului dintr-o cultură într-un proces de socializare, de umanizare a acestuia, prin intermediul cuvintelor și acțiunilor simple, încă din perioada primei copilării. Astfel, îngrijirea acordată cuiva este baza educației, fundamentul acesteia. Atenția acordată cuiva există pe întreg parcusul vieții acestuia chiar dacă acesta se va distanța încetul cu încetul, cu cât omul se va apropia de stadiul de adult autonom, dar va lua forme diferite ale educației, atunci când omul e dependent de părinții săi, iar această perioadă durează până la adolescență. Apoi, raporturile se inversează, copiii devin la rândul lor părinți, au grijă de copiii lor sau și de proprii părinți. Dar, dacă grija față de cineva este fundamentul relației, această grijă reprezintă înainte de toate păstrarea și intreținerea ființei și a afecțiunii care îi e vitală acestuia. Hannah Arendt este cea care reamintește fără echivoc faptul că dacă educăm copii, asta nu înseamnă că educăm adulți.

Cât despre educație, în măsura în care aceasta se distinge de învățare, ar trebui să putem asocia un termen. […] linia care separă adulții de copii ar trebui să semnifice că nu putem educa adulții, nici trata copiii ca pe niște persoane adulte.

În art-terapie, este foarte important să fie luat în considerare nivelul de educație a participantului. Există o anumită tendință de a trata adulții ca pe niște copii, datorită spiritului creativ asociat artei. Este capital ca locurile și rolurile participanților să nu fie confundate sau eronat interpretate. Iar, în cazul adulților, o astfel de abordare ar putea fi resimțită ca o intenție de a-i infantiliza.

De aceea, este recomandabil ca rolul art-terapeutului să se limiteze la a fi suportiv și să încurajeze exprimarea prin artă, decât să devină directiv și să dirijeze în mod direct acțiunile. Rolul art-terapeutului este acela de a-l ajuta pe participant să se exprime prin mijloce artistice. Sesiunea de art-terapie nu este un demers educativ, care are scopul de a învăța participantul să devină artist, ci încurajează exprimarea prin artă. Există de multe ori un risc real ca această infantilizare a părinților să apară datorită art-terapeutului dacă acesta nu este atent să își mențină poziția și atitudinea justă: aceea a celui care știe anumite lucruri și nu a celui care este un educator cu veleități artistice și responsabil de cultura participanților la art-terapie.

Aici considerăm necesar să reamintim ce reprezintă educația de-a lungul timpului prin conceptul de paideia. Educația antică, Paideia, descrisă de Platon și Aristotel, conduce copilul la statutul de cetățean; un om de elită destinat să guverneze cetatea cu înțelepciune. La Platon este un om prudent, ce practică buna măsură, dreptatea și prietenia evoluând către contemplare la Aristotel.

La fel ca și în educație, în art-terapie nu ne ocupăm de participanți, fără a fi responsabili. În art-terapie, la fel ca și în educație – iar aici obiectivele coincid – responsabilitatea și datoria art-terapeutului este aceea de a oferi participanților chei de acces către lumea care îi înconjoară. O persoană care trebuie să descopere lumea de unul singur și care trebuie să știe ce este convenabil pentru el – și Bowlby a subliniat asta prin teoria atașamentului – este o persoană pierdută care trăiește stări de angoasă intolerabile pentru sine. Sub pretextul eliminării constrângerilor, abordare confundată cu non-violența, omul este astfel lăsat pradă propriilor pulsiuni și mediului în care trăiește, fără nici un ghid reconfortant, care să îl asigure. Până la momentul conștientizării locului său în lume și a propriilor forțe, omul are nevoie vitală de o astfel de persoană de referință. De aceea, alegerea etică conține, în primul rând, protecția celor vulnerabili, cum ar fi copiii, oricare ar fi circumstanțele propuse în art-terapie.

Paideia este deci în primul rând procesul educativ care transformă copilul într-un om făcut, adică, nu doar simplul proces de creștere naturală prin alimentație (trophè, din verbul trephein, care înseamnă ‘‘a face compact, a aduna, a îngrășa’’ și din ‘‘a hrăni’’) care privește toate ființele vii, dar mai specific ceea ce face omul în opoziție cu celelalte animale, adică, ‘‘cultura’’ spiritului, logos-ul, instruirea care îi dezvoltă aptitudinea de a face lucruri de ordinul inteligibilului.

Ne place lumea în care trăim, ne plac cei de lângă noi și cei asemeni nouă ? Ne transmitem celorlalți bucuriile, valorile, cunoștințele, raportul pe care îl avem cu arta prin procesele educației. Dar când a educa se reduce la acțiuni ce sunt considerate rele tratamente, privări, carențe afective, duritate și rigiditate, schimburile dintre cel educat și cel care educă, însuși termenul de „educație” este uzurpat și devine o „ecscrocherie”. Este ceea ce denunță Hervé Bazin prin ceea ce scrie, în mare parte autobiografic. El ne ajută să înțelegem originea și procesele anumitor stări compuse din mici agresiuni și disconforturi, ce își au originea în copilărie:

Abia intrat în viață și, datorită ție, nu mai cred în nimic și în nimeni. Cel care nu a crezut în Tatăl meu, acela nu va intra în regatul cerurilor. Cel care n-a crezut în mama sa, acela nu va intra în regatul pământului. Orice credință mi se pare o prostie, orice autoritate mi se pare o ușurătate, orice tandrețe – un calcul. Cele mai sincere prietenii, bunele intenții, tandrețurile ce pot veni, le voi suspecta, le voi descuraja, le voi renega. Omul trebuie să trăiască singur. A iubi înseamnă a abdica. A urî, înseamnă a se afirma. Eu sunt, trăiesc, atac, distrug. Gândesc, deci contrazic. Orice altă viață o amenință pe a mea, prin simplul fapt că respiră o parte din oxigenul meu. A da viață nu are niciun sens, dacă nu dăm și moarte: Dumnezeu a înțeles perfect acest lucru, pentru că a făcut toate creaturile perisabile. Nici la începutul, nici la finalul vieții mele, nu mi s-a dat ocazia să îmi dau consimțământul. Sunt născut și sunt omorât. Mi se dă doar ceea ce se găsește între cele două, mi se dă ceva ce se numește pompos destin. Dar chiar acest destin, unii ca Folcoche îl prefațează, în angajează, îl ecsrochează: această ecscrocherie se numește educație.

Când spunem că omul trebuie educat, are dreptul la educație, presupunem că tocmai accesul la lume intenționăm să i-l transmitem. Dacă lumea nostră este dură, duritatea este cea pe care i-o vom transmite, dacă este o lume în care suntem fericiți să trăim, dragostea este ceea ce îi vom transmite, iar a educa ar putea fi sinonim, astfel, cu a iubi. Însoțirea unui om cu bunăvoință spre consolidarea vârstei adulte și oferirea cheilor pentru o viață fericită ar putea fi obiectivul educației. Tocmai de aceea, trebuie să ne interogăm asupra scopurilor educației, pentru că acestea pot diferi de la o țară la alta, de la o familie la alta, de la o cultură la alta. Un copil soldat va fi educat diferit față de un copil dintr-o societate democratică. Dacă nu reamintim decât educația tinerilor spartani, constatăm că modul în care sunt educate anumite populații este strâns legat de climatul politic. Cu aceste argumente, subliniem importanța cunoașterii aspectelor ce țin de cultura participantului la art-terapie și a nivelului de educație a acestuia.

Educația în copilărie, o alegere politică

Legile educației vor fi deci diferite în fiecare formă de guvernământ în parte: în monarhii obiectul educației va fi onoarea, în republici – virtutea, în despotism – teama.

Educația este punctul în care se decide dacă iubim lumea îndeajuns pentru a asuma responsabilitatea și, în plus, dacă o putem salva de la această ruină, ce va fi inevitabilă fără această reînnoire și fără această sosire de tineri și de nou veniți.

Influențele politice se regăsesc deja în educația preuniversitară. Le-am evocat deja atunci când am vorbit despre primii pași spre prietenie, dar acum devin mai evidente alte contexte de relaționare ce se creează în art-terapie și pe acestea le vom numi „climaturi emoționale”. Socializarea este un proces de integrare la nivel personal al cutumelor, normelor morale, regulilor și tradițiilor, pe lângă modelele comportamentale, care permit unei persoane să fie un membru recunoscut de către diferite grupuri sociale. Psihanaliza concluzionează asupra faptului că socializarea nu ar avea nicio șansă de succes dacă mijloacele comportamentale convenabile pentru un grup nu corespund individului. Interesele personale trebuie deci negociate cu ceilalți. Vom urmări cum ia parte, la acest proces, participantul la art-terapie. Nu există bucurie fără ca această conciliere să aibe loc. De aceea, e nevoie să i se permită particpantului la art-terapie să își găsească locul prin a învăța să își exprime propriile nevoi și să își concilieze propriile interese cu așteptările celorlalți. Referitor la bagajul cultural personal, identificarea culturii participantului la art-terapie este crucială. Pentru că această identificare cu comunitatea culturală din care o persoană provine, este mai mult decât reprezentativă. Atunci când art-terapeutul nu cunoaște cultura participantului, până și felul în care persoanele se adresează altora, poate deveni o problemă. Respectul datorat și acordat unei culturi, diferite de cea majoritară, poate ajuta minoritarul să se integreze în altă cultură. Acest lucru nu este ușor și de multe ori poate duce la conflicte dintre cele mai profunde și fecunde. Totul depinde de felul în care sunt tratați: etica se află și în cum.

Într-un centru de consiliere, unde sunt primiți majoritar copii vorbitori de limba maghiară, echipa de consiliere s-a regăsit minoritară, atât la nivelul limbii vorbite cât și a reprezentării culturale. Alegerea echipei a fost de a privilegia toate mijloacele posibile de comunicare, gesturi, jocuri, cuvinte, fotografii, pentru a permite copiilor accesul la limba română, dar și pentru a oferi un loc de interacțiune părinților prezenți, pentru a prezenta cultura maghiară prin comparația felurilor de mâncare, sărbătorilor specifice, de-a lungul unui întreg an de intervenție.

S-a constatat, ca urmare a acestei abordări, că participanții copii se simțeau în siguranță în acel centru de consiliere, cu o bună evoluție a competențelor sociale. Climatul de încredere a dus la o cooperare între echipa de consiliere și părinți, iar cele două culturi au oferit baza schimburilor de cunoștințe și au dus la o mai bună cunoaștere reciprocă. Astfel, latura afectiv umană a acestei situații a favorizat crearea uni cadru propice consilierii. În cazul în care posibila diferență culturală a participantului la art-terapie nu este luată în considerare, aceasta denotă o lipsă de respect și considerare pentru însăși identitatea sa. Persoana care participă la art-terapie se va opune la orice propunere, vor exista conflicte deschise sau mocnite, iar restabilirea unei căi de comunicare ar putea dura foarte mult. Conflictele sunt inevitabile în art-terapie, dar acestea ne readuc în atenție diferențele. Odată descoperite, diferențele pot deveni o sursă de negociere și de schimb în art-terapie. Respectul reciproc este cel care permite căutarea unui echilibru în comunicarea din cadrul art-terapiei și permite atât participantului cât și art-terapeutului să avanseze în propria dezvoltare.

John Locke, filosoful copilăriei

Dintre filosofii ce s-au ocupat de educație, punctăm pentru început contribuția lui Jean-Jacques Rousseau, care este cel care a contribuit, la mijlocul secolului al XVIII-lea, la crearea cadrului ce se referă la bazele dezvoltării ființei umane, prin educare. Această referință este amintită în special de istoricul Philippe Ariès. De fapt, până la el, copilul, începând cu vârsta de șase ani, era amestecat cu lumea adulților și piața muncii. Dar în acest punct al lucrării, ne vom apleca asupra gândirii lui John Locke și asupra câtorva idei pe care le considerăm încă actuale. Acești doi filosofi, Rousseau, Locke, pe lângă Aristotel, sunt cei care au legat lumea senzațiilor de cea a gândirii, iar azi psihologii studiază încă și evidențiază această legătură. Ne referim aici la toate personalitățile din istoria psihologiei, începând cu Piaget – care vorbește despre inteligența sonzorial-motrice, fondatoare a accesului ulterior la inteligența simbolică – până la Daniel Stern – care vorbește despre acordajul afectiv ce utilizează diferite canale senzoriale, vocea, intonația, ritmul, legănatul, privirea, atingerea. John Locke, în lucrarea sa din secolul al XVII-lea consacrată educației unui gentleman, furnizează sfaturi pentru o dezvoltare armonioasă, ca un ansamblu de practici umanizatoare ce participă și conduc omul către „o viață bună”. Alte observații, în schimb, după toate schimbările istorice și noile concepte despre dezvoltarea omului și construcția sinelui, ridică o problemă și nu mai corespund vremilor actuale. Astfel, pasajul de mai jos reglementează cadrul relației între un om care știe – adultul – și un om care învață – copilul, dar și cadrul pentru respectarea certă a celor implicați :

Dacă, printr-o direcție fermă, părinții au știut să transforme voința copiilor lor, ca fiind suplă și convenabilă, înainte ca aceștia să aibă destulă memorie pentru a-și aduce aminte cum au fost tratați, aceste dispoziții li vor părea naturale și vor acționa ca și cum ele ar fi un efect; acestea (voința și comportamentul) vor preveni price tentativă de rezistență sau de revoltă. Trebuie avut grijă doar să se începă asta la timp și să ne arătăm inflexibili, până când frica și respectul au devenit sentimente familiare copilului și până când nu mai simțim nici cel mai mic efort în submisiunea, supunerea spontană a spiritului lor. Odată ce această obișnuință a respectului este dobândită (și asta trebuie făcută la timp, chiar foarte devreme, pentru că fără ea, pentru a o restabili, ar fi nevoie de mult efort și de a nu mai putea evita loviturile iar dificultatea va fi cu atât mai mare cu cât exită precedent), prin acest obicei sau obișnuință, amestecând atâta indulgență câtă ar merita copilul prin buna folosire pe care va ști să o facă, cât și prin lovituri, certuri și alte pedepse servile, că va trebui să fie condus în măsura în care el va trebui să acumuleze mai multă inteligență.

E adevărat că de la Freud încoace a apărut noțiunea de refulare și de inconștient iar această frază „înainte ca el să aibe destulă memorie pentru a-și aduce aminte cum a fost tratat”, știm că implică consecințe ce se se pot dovedi a fi grave pentru copil, atunci când acesta va ajunge la perioada adolescenței. Ba mai mult, atunci când, la rândul său va deveni adult și părinte, consecințele pot apărea în situații de criză (traumatisme, doliu, situații de criză…), pentru că traumatismul inițial se relevă și a doua oară, după un timp. Cunoștințele actuale referitoare la memoria procedurală confirmă faptul că primele amintiri se păstrează la nivel biologic, cu urme biologice înscrise în corp pentru întreaga viață. Acestea devin urmele primelor relații, primelor atașamente și pot fi reactivate ulterior, de-a lungul întregii noastre vieți.

Jean-Pierre Visier oferă exemplul unei mame ce își îmbăiază copilul. Iar copilul, dintr-o dată, pare să devină absent din punct de vedere psihic și se lasă copleșit de o emoție, în fața unei imagini pe care ea nu o putea identifica, dar care – dacă s-ar fi repetat în asociere cu îngrijirea acordată de mamă copilului său – ar putea genera o relație perturbată pentru copilul ce era pe cale de a se construi. Astăzi știm că pedepsele corporale pot genera violențe ulteriore, chiar dacă acestea au fost făcute la o vârstă precoce. Alice Miller amintește de rădăcinile violenței izvorâte din educație, dar și Locke o menționează în alte pasaje. Aceste abordări sunt asimilate azi ca fiind rele tratamente la adresa copilului și partajăm punctul de vedere a lui Montaigne, când a spus că:

Acuz orice violență în educația unui suflet tânăr … Ceea ce nu poate fi făcut prin rațiune și prudență, adesea nu se va face niciodată prin forță.

Adăugăm doar o nuanță: forța poate fi un aliat al bunăvoinței și ajutorului acordat cuiva; când o persoană se află în pericol și nu ne mai poate auzi, datorită tensiunii sub care se află, recurgerea la forță constă în a lua persoana în brațe pentru a o proteja. Forța permite ca o persoană să fie apărată. Un al pasaj de-a lui Locke merită să fie discutat din punct de vedere al bunului tratament acordat persoanei. Acesta se referă la maniera inflexibilă de a trata „fanteziile copilului” și de impune „supunerea completă a voinței lor”. Chiar și azi mai există părinți, moștenitori ai unei educații stricte și rigide, care consideră că dacă propriul copil nu se supune în totalitate, acesta este prost educat și se va revolta împotriva lor. Molyneux, al cărui punct de vedere îl împărtășim, căruia Locke i-a încredințat manuscrisul înainte de a fi tipărit, s-a exprimat asupra acestei infelxibilități:

Există un punct în cartea dumneavoastră care mi se pare prea riguros… Pentru a-i învăța pe copii moderația și temperanța, este nevoie să rezistăm tuturor dorințelor lor atunci când e vorba de lucruri indiferente și nevinovate? Asupra acestui lucru nu pot fi de acord cu dumneata: ar însemna suprimarea libertății care ar trebui să domenască în raporturile dintre părinți și copii. Un alt motiv pentru a acorda copiilor libertatea de a-și exprima dorințele nevinovate este acela că contrariul este impracticabil…

Împărtășim acest punct de vedere pentru că permite de foarte devreme introducerea negocierii pentru lucrurile negociabile, pe când nevoile fundamentale nu sunt negociabile, dar asta nu va împiedica niciodată dialogul cu copilul. De exemplu, culcarea copilului poate fi însoțită de mici ritualuri, cum ar fi un anumit cîntec, o anumită acțiune, cititul unei povești. Aceste ritualuri oferă o calmare a copilului și evită discursurile lungi ale adultului pentru explicarea de fiecare dată de ce copilul trebuie să doarmă.

Pentru a reveni la John Locke, în scrierile sale se acordă o foarte mare atenție copilului și e prezentă o anumită grijă în stabilirea progresivă a unei relații de încredere și de stimă, de tandrețe între copil și părinții săi, chiar de prietenie. Interesul și importanța pe care o acordă unei educații precoce corespund tendinței actuale și a noilor cunoștințe despre importanța îngrijirilor acordate în această perioadă de viață.

După ce pune întrebarea « Faut-il contraindre les enfants ?» aduce un elogiu învățării cu plăcere și prin joc, regulă ce se află la baza pedagogiilor active contemporane, dar și la baza principiului de lucru în art-terapie. Faptul de a răspunde curiozității copiilor într-un mod serios arată faptul că un copil este considerat ca fiind un interlocutor valabil, demn de a fi implicat într-un dialog. La fel, el acordă mai multă importanță sensului căutat de copil decât formei de exprimare pe care acesta o folosește iar sfaturile sale sunt de mare actualitate în practica art-terapeutică :

Nu refuzați, nu dați deoparte nicio întrebare a copilului; să nu suferiți deloc datorită faptului că sunteți luați în râs; răspundeți la toate întrebările lor; explicați-i ce vrea să știe, în așa fel încât el să poată înțelege, la nivelul pe care îl permite vârsta și spiritul său […] Observați în întrebarea sa punctul precis pe care vrea să îl cunoască și nu acordați atenție cuvintelor pe care le folosește pentru a se exprima. […] Dacă am trata copiii cu mai multă atenție și tandrețe, dacă am răspunde la întrebările lor cum se cuvine și pentru a le răspunde efectiv, sunt convins că vor învăța cu mai multă plăcere, am crește cantitatea lor de cunoștințe în domeniile care le oferă varietate și noutate, adică ceea ce le place înainte de toate, pentru că astfel ei nu vor trebui să joace tot timpul același joc și să reia aceleași jucării.

Din practică, am observat faptul că explozia de tetine și biberoane din ultimii 20 de ani, facilitează folosirea lor până la vârste destul de mari (uneori până la 4 ani), dar această utilitzare a tetinei obstrucționează continuu, de fapt, organul vorbirii și instaurează un mod de oralitate problematică. Locke consideră activitatea liberă a copiilor un câmp de observare a resurselor lor, că ar fi o manieră de a cunoaște copilul mai profund, cu numirea gusturilor și aptitudinilor sale viitoare. În acest punct, ne abținem de la a proiecta asupra unui copil vreun verdict referitor la sanătatea sa mentală viitoare. Este important să fim prudenți în a face predicții de dezvoltare, pentru că emiterea unei astfel de verdict deschide posibilitatea proiectării asupra copilului a tuturor angoaselor personale, atât ale părinților cât și ale profesionistului. Nu vom relua ideile expuse mai sus, referitor la proiecții, transfer și contra-transfer, ci doar am oferit un exemplu ce poate poate fi relevant și pentru lucrul în art-terapie.

Jocul, arta și nevoile fundamentale

Locke a înțeles deasemenea importanța jocului și a jucăriilor simple pentur dezvoltarea copilului. Chiar el are ideea de a concepe jocuri educative, idee ce va fi preluată de foarte mulți pedagogi, între alții de Maria Montessori care a conceput un întreg material pedagogic pentru copiii foarte mici, defavorizați din Italia. Nu putem vorbi despre art-terapie fără să vorbim despre joc. Timpul petrecut în art-terapie poate avea, de multe ori, aparența unui joc iar aceste momente devin momente privilegiare, care permit participantului să „domesticească lumea”, indiferent că e vorba de un adult sau de un copil. Respectarea timpului de joc aparent în art-terapie înseamnă respectarea momentelor de visare, momentelor de explorare de care participantul are nevoie în căutarea sa de sensuri. „Prin acțiunea ce are loc în joacă, copilul își măsoară potențialitățile care i se arată și îi dau încredere în capacitățile sale”.

Dar e nevoie de un spațiu securizant unde să se simtă liber, unde să știe că se poate baza be bunăvoința și solicitudinea art-terapeutului, lucru care îi va permite să facă descoperirile prin sine însuși. De aceea, cunoașterea teoriei despre joc și jocuri, este foarte utilă pentru art-terapeut. Roger Caillois[] a propus o definiție a jocului și anume că acesta trebuie să fie o activitate : liberă – activitatea trebuie aleasă pentru a conserva caracterul său ludic, separată – se circumscrie unor limite de spațiu și timp, incertă – rezultatul nu este cunoscut dinainte, neproductivă – nu produce nici bunuri, nici bogății (chiar jocurile ce implică bani nu sunt decât transferuri de bogăție dintr-o parte în alta), cu reguli – sunt supuse la reguli care suspendă legile ordinare și fictive – sunt însoțite de o conștiință fictivă a realității paralele, din joc. Mai propune patru categorii de jocuri: cele care se bazează pe competiție (agôn), pe simulare (mimicry), pe hazard (alea) și cele care au scopul de a procura o senzație de vertij (ilinx). În art-terapie, jocul nu se dezvoltă doar într-un cadru predeterminat ci poate apărea și spontan, ca o nevoie de reprezentare a lumii și pentru a trece participantul printr-o situație similară cu cea din viața reală. Jocul și maniera ludică de a conduse sesiunea de art-terapie, atunci când acest lucru e oportun, consolidează încrederea participantului în propria capacitate de a depăși situațiile angoasante. Ludicul face referință la arhetipuri, repere individuale sau de grup, și în art-terapie – după instalarea unor reguli și al unui suport concret al acțiunii, permite proiecția asupra artefactului. Astfel, jocul ludic se transformă în joc terapeutic și are legătură directă cu noțiunile cunoscute și viziunea proprie participantului asupra exteriorului. În acest sens, jocul devine util în art-terapie, ca modalitate de evaluare inițială, intermediară și finală a evoluției participantului la art-terapie dar și de introducere în procesul terapeutic. Astfel, jocurile utilizate în art-terapie, altele decât jocurile de rol, e nevoie să fie atractive dar, mai ales, să reprezinte un suport pentru afectivitatea participanților, a creativității lor, a inteligenței și a capacității lor de a stabili relații cu ceilalți sau cu lumea din jur. Se va avea grijă și ca aceste jocuri propuse în art-terapie să nu fie prea „educative”, în sensul școlar, pentru că scopul nu este acela de a transmite cunoștințe ci modele comportamentale ce susțin reziliența socială. Astfel, o atenție deosebită se va acorda abordărilor ludice care să corespundă nevoilor participantului, să fie în avantajul lui pentru a construi o relație funcțională cu art-terapeutul și cu artefactul. Atunci când dimensiunea ludică dispare și jocul propus devine o sursă de angoasă și de conflict, intervine aspectul terapeutic, respectiv urmărirea obiectivului art-terapeutic inițial stabili și convenit. Dacă angoasa provocată de joc persistă și nu se găsește o soluție prin care angoasa să se transforme în acțiune terapeutică, atunci jocul în sine nu mai servește nimănui, în niciun fel. Ori, tocmai prin dimensiunea de libertate și creativitate a jocului, participantul se poate înscrie în realitatea sa interioară, se poate construi și reconstrui interior în siguranța oferită de ceea ce Winnicott numește spațiul tranzițional sau chiar spațiul potențial.

De aceea, spațiul alocat pentru art-terapie are puncte comune cu spațiul adecvat pentru joc. Pentru a reveni la John Locke, el ia în considerare întotdeauna nevoile fundamentale de hrană, somn, sănătate, nevoi cărora este imperios să se răspundă întotdeauna.

Părinții trebuie să se preocupe întotdeauna, să facă distincția între nevoile de fantezie și nevoile naturii, ceea ce Horațiu le-a prescris să facă în versul unde vorbește despre lucrurile dintre care privarea este o suferință pentru natura umană.

Uneori, nevoia afectivă este asociată cu foamea, mai ales la copii instituționalizați. Din experiență, copiii instituționalizați trec de la reprezentarea mâncării ca formă de afecțiune la o comunicare deschisă abia după sau dacă nevoia de hrană le-a fost satisfăcută. Personalul din instituțiile de protecție a copiilor este de multe ori copleșit de propriile sarcini profesionale și omit copilul prezent cu oboseala și foamea sa. Doar dacă se restabilește prioritatea nevoilor – cele naturale, fundamentale înaintea celor legate de joc – copiii vor putea regăsi echilibrul. Tot John Locke preconizează ca un copil să nu fie lăsat să plângă pentru a opri construirea unei interacțiuni bazate pe plânsetele sale, ca mijloc de presiune și mod de comunicate. Violeta Stan oferă un exemplu de comportament parental prin care copilul nu își formează reflexul de a plânge pentru a obține ceva. Limita de intervenție, însă nu trebuie să ofere ocazia ca plânsul bebelușului să ajungă la starea de excitare sau isterie, pentru a evita crearea în jurul lui a unui climat propice enervării sau expunerea lui la violență.

Inițierea relațiilor : imitare și socializare.

Abordarea foarte precoce a lui John Locke a relației cu ceilalți, adulți și copii este de asemenea foarte interesantă: de fapt, în socializarea copiilor, el propune să se intervină imediat ce se profilează relațiile de dominare și de rivalitate între copii:

Imediat ce vedeți că apare această rivalitate, aveți grijă să o opriți. Nu vă bucurați de ea, ci învățați-l să se poarte unii cu ceilalți cu deferență, cu măsură, cu politețe. Când vor vedea că această conduită le va aduce respect, dragoste și stima amicilor lor și că nu li se întâmplă nimic rău dacă și-au pierdut superioritatea, vor găsi mai multă plăcere prin procedee contrarii unei dominări insolente.

El oferă astfel argumente părinților ce și-ar dori să-și vadă copii conducându-i pe ceilalți decât să fie victima lor. De cele mai mult eori, se întâmplă ca un copil care îi lovește pe ceilalți, să fie respins, exclus din jocurile celor din jur sau chair din instituția care îl primește. Pentru unii, e mai interesant să dezvolte alte strategii de a fi impreună, cum ar fi dialogul, partajul, schimbul și negocierea sau capacitatea de a găsi alte centre de interes atunci când obiectul dorit nu este disponibil. Așteptarea de a fi bine tratat de ceilalți trece și prin a-i trata bine pe cei din jur. În capitolul intitulat „instinctul și cruzimea la copil”, Locke abordează importanța imitării celor din jur, despre ceea ce este valorizator în mediul copilului și că asta rămâne valabil, iar azi, împreună cu prezența noilor media accesibile celor mai tineri, care vehiculează comportamente și valori de tot felul dintre care anumite dintre ele, sunt violente.

Această plăcere pe care o regăsește în a face rău, adică în a distruge lucruri fără motiv și în mod particular plăcerea de a face să sufere o ființă sensibilă, nu ar fi după mine altceva decât o înclinație dobândită și străină naturii, un obicei care rezultă din exemplu dat și din societate.

Acest punct este important într-un mod particular, pentru că omul se construiește, mai ales în copilărie – în mare parte, prin imitare. Discutăm adesea cu părinți ai copiilor care lovesc pe cei din jur: în mediul în care trăiesc, sunt martori la felul în care alți copii lovesc pe cei din jur sau chiar pe ei, sau asistă la scene violente între adulți. Cel mai des, din păcate, tocmai părinții lor sunt cei care îi lovesc. O altă sursă de reflectare este curajul, mai ales în societatea actuală, când din ce în ce mai mulți copii de până la trei ani au coșmaruri sau dificultăți de a a adormi. Această stare se datorează faptului că, pe durata zilei, copilul este foarte agitat sau datorită imaginilor din jur, de la televiziune, din emisiunile deja impropriu numite pentru copii. Tot mediul din timpul zilei riscă să devină sursă de angoasă pentru spiritul copilului.

Primul lucru de făcut pentru a dezvolta această nobilă și puternică fermitate (curajul), este, așa cum am spus deja, evitarea oricărui fel de frică atunci când au o vârstă fragedă. Nu permiteți ca prin astfel de recituri să li se pună în spirit ideile înfricoșătoare nici ca obiectele terifiante să îi surprindă.

Winnicott are anumite puncte foarte apropiate de cele ale lui Locke atunci când spune că lumea trebuie oferită progresiv omului, în copilărie, pe măsura capacității sale de asimilare. Restul poate fi pentru el o violență, o efracție în psihismul său incapacbil de a interpreta și de a reacționa solicitărilor prea puternice, prea dure sau prea complexe. A trata bine pe cineva ar însemna astfel și a proteja pe acea persoană de proiecții negative și de situații traumatice iar când acestea au, totuși loc, ar fi de dorit ca ajutorul acordat de către art-terapeut să ajute la elaborarea și înțelegerea evenimentelor. În art-terapie, această internalizare a evenimentelor se poate realiza prin gesturi de reconfort, prin jocuri, desen, mișcare, teatru și celelalte tehnici preluate din artă.

Miza umană în art-terapie

Bernard Golse, cu ocazia unei intervenții referitoare la matratare, a folosit titlul : „Reflecții și exemple clinice: despre ce copil vorbim? Copilul imaginar? Sau copilul prezent în fața noastră?” În tratatul său despre educație, Locke vorbește despre un copil de care s-a ocupat și pentru care a avut sarcina să îl crească ca pe un gentleman, care poat emerge oriunde în lume, fără niciun fel de desconsiderare față de cei mai puțin instruiți. Rousseau, în Emil, vorbește despre un copil fictiv, imaginar, iar noi știm că și-a abandonat cei cinci copii ai săi. Maurice Godelier vorbește despre locul copilului din punct de vedere antropologic, al copilului sexualizat și al raportului pe care îl întreține sexualitatea acestuia cu societatea și viceversa.

Vedem deci cum copilul, în orice societate, este de la început categorisit de către adulții care au drepturi asupra sa, în numele principiilor constitutive ale anumitor raporturi sociale, raporturi parentale, dar și de castă sau de clasă, etc” și: „De fapt, prin aceste reprezentări ale corpului sexualizat se legitimează aproprierea copilului de către adulții considerați ca fiind părinții săi și tot astfel se legitimează locul pe care societatea îl rezervă unui copil în funcție de sexul pe care îl are

În anumite țări, cum ar fi India și China, de asta va depinde dacă copilul va trăi sau nu. De fapt multe fetițe sunt omorâte, obligând aceste state să ia măsuri specifice pentru a contrabalansa dezechilibrele demografice aproape catastrofice. Și apare întrebarea dacă această crimă este un bun tratament, care nu le-a permis nici să vină pe lume, pentru a feri un stat de o explozie demografică. Pentru cei care, totuși, vin pe lume și trăiesc, dacă vorbim despre bune tratamente acordate lor, în primul rând corpul acestora este cel care devine subiect al respectului și punerea sub semnul întrebării:

Pe scurt, în toate societățile, corpul este locul unde se sudează, în sprijinul individului, două părți ale ființei sale: pe de-o parte, logica raporturilor sociale care caracterizează societatea sau în care este născut și unde va fi chemat să devină un supus social, acționând pentru sau împotriva reproducerii acestei societăți; și, altfel, partea inconștientă a sa […]”

Abordarea interculturală în art-terapie. Spiritualitatea

O mamă africană poate fi și ea deprimată.

Prejudecățile noastre în materie culturală ne orbesc iar violența noastră față de ceilalți nu poate avea în mod sistematic alibiul: „asta e în cultura lor”. Anumite persoane, pe care le-am întâlnit, poartă cu ele stigmatul unui trecut traumatic, de mizerie și carențe tocmai datorită acestei așa zise „diferențe culturale”.

Etnoloaga și psihiatra Marika Moisseeff, în multe lucrări de-ale sale, face distincția, în raportul dintre adult și copil, între funcția care hrănește și funcția filiației, funcții bine diferențiate la populațiile pe care le-a studiat, mai ales la aborigenii Aranda din Australia. Ea își ridică întrebări asupra reprezentărilor culturale care în cultura occidentală ar permite disocierea acestor două funcții parentale: funcția care hrănește arată maternalul și se oprește la adolescență iar funcția filiativă relevă si succede rolul tatălui. Această ultimă funcție autorizează copilul ajuns la vârsta de a procrea, să poată transmite el însuși această capacitate de a se înscrie într-o dependență „spirituală” și socială a descendenței sale.

Copilul privat de contactele cu mediul din jur, persoane și scenarii de succes, începe o viață plină de carențe. Iar această situație poate duce la psihoze și chiar la moarte, așa cum a fost ea deja discutată de către Spitz. Jean-Pierre Visier repetă condițiile existenței unui echilibru pentru ca o relație echitabilă să poată exista :

În constituirea schemelor de atașament, sigur că cuvântul joacă un rol , dar în afara acestuia, prin toate canalele de comunicare, cu un rol esențial pentru acordajul afectiv, pe care copilul îl va percepe, construi, interpreta în interacțiune, locul său, ce îl leagă de adult, fiabilitatea pe care o poate acorda adultului, pericolul de care acesta îl poate proteja sau pe care acesta îl reprezintă. Când Winnicott spune „mama îndeajuns de bună de care bebelușul are nevoie, ceea ce permite bebelușului să nu aibe nevoie să facă față imprevizibilului înainte de a fi capabil să admită provocările mediului”, el vorbește despre aceleași baze ale narcisismului, despre ceva ce este trăit înainte de a fi reprezentat. […] Echilibrul care trebuie găsit constă în aparenta contradicție dintre libertatea de a explora, de a fi singur și siguranța sentimentului de a fi conținut, de a nu fi fost abandonat.”

De multe ori, în art-terapie apare problema limitelor : participantul la art-terapie nu ascultă propunerile art-terapeutului, în cadrul grupului nu respectă regulile de grup sau personalul din instituțiile de protecție, ne vorbește despre indisciplină în activitățile de zi cu zi. Aflăm despre situații cum ar fi loviturile pe care le aplică celorlați sau îi mușcă și atunci realizăm că limita corpului alături de limita corpului celuilalt este confuză. Acestea sunt tot atât de multe exemple pe tema limitei și a cortegiului de violențe care însoțește acceptarea limitelor. Manifestarea de protest împotriva limitelor impuse sau existente este, de cele mai multe ori, disporporționată, pentru că e prea departe momentul în care limita ar fi trebuit impusă și învățată, momentul de asimilare ideală a limtiei e prea departe de reacția transformată aproape în reflex. Dacă luăm exemplul părinților și copiilor, cu limitele ce uneori nu pot fi puse tocmai datorită capcanei afective, părinții pot deveni victimele copiilor. Psihiatrul Daniel Marcelli spune:

Copilul are nevoie de autoritate. Este ca un fluviu care are nevoie de maluri. Constatăm adesea că părinții copiilor tirani sunt într-o atitudine submisivă, le e frică de confruntare. Se tem să pună limite. […] În plus, se supun mesajului societății care spune că aceste dorințe trebuie satisfăcute imediat. Părerea mea este că asta e una dintre cele mai mari violențe, această dictatură a dorinței și acest refuz al virtuțiilor așteptării.”

Când spunem că un copil are nevoie de autoritate, ne referim la sensul în care o descrie Hannah Arendt, descriere ce ni se pare adecvată, nu numai în raporturile ierarhice dintr-o instituție dar și pentru copil, pentru că ea ia în considerare locul potrivit pentru fiecare. Iar în mod diferit față de Locke, ea spune :

Pentru că autoritatea cere întodeauna supunere, o percepem adesea ca pe o formă de putere sau de violență. Cu toate acestea, autoritatea exclude folosirea mijloacelor coercitive: acolo unde forța este folosită, autoritatea propriu zisă a eșuat. Autoritatea, pe de altă parte, este incompatibilă cu persiasiunea care presupune egalitatea și operează printr-un proces de argumentare. Acolo unde se face apel la argumente, autoritatea este lăsată deoparte în fața ordinii egalitare a persuasiunii, ce ține de ordinea autoritară, care este întotdeauna ierarhică. Dacă autoritatea trebuie într-adevăr definită, aceasta trebuie să fie prin a o pune în opoziție atât cu constrângerea prin forță cât și cu persuasiune aprin argumentare. (Relația autoritară între cel care comandă și cel care se supune nu se bazează nici pe o rațiune comună, nici pe puterea celui care comandă: ce au ei în comun este ierarhia însăși, a cărei sorectitudine și legitimitate o recunoaște fiecare și în care fiecare dintre cei doi are dinainte locul său deja fixat.)

De ce binele ?

Cel care ține un discurs este foarte puțin centrat pe acțiune atunci când se află într-o situație de vulnerabilitate extremă. […] De fapt, odată cu progresul științei, omul descoperă importanța moralei: nu totul poate fi făcut, nu totul poate fi spus. O acțiune este întotdeauna motivată de intenția care stă la baza acesteia și este întotdeauna urmată de consecințe. Cum pot fi evitate capcanele naivității celui care crede că face bine și ale cărui acțiuni pot avea consecințe dezastruoase?”

Când evocă Antiteza, Barthes merge mai departe:

Fiind figura opoziției, forma exacerbată a binarismului, Antiteza este chiar spectacolul sensului. […] Antiteza este un furt de limbaj: împrumut violența discursului pentru propria-mi violență, pentru a găsi un sens pentru mine însumi.”

Este de asemenea ceea ce spune Edelmann, când remarcă faptulă că în epoca noastră se folosesc și se abuzează noțiuni cum ar fi contrariile, opozițiile, antonimiile… Retorica este cea care mai folosește această noțiune, iar când citim în documentele oficiale că „această noțiune trebuie promovată”, deja nu mai vorbim despre un bine al participantului la art-terapie sau despre o ameliorare a practicilor, ci ne aflăm într-o logică a supremației discursului public, cu o recunoaștere politică, din care conținutul real și intenția sunt foarte greu de ghicit. Abordarea științifică va conține în mod implicit o anumită etică, ori dacă facem referire la Bourdieu, expunerea publică a unui discurs, cu scopul de a-l insitutționaliza, nu generează oare riscul ca substanța discursului să fie pierdută, sensul său să devină o nouă acțiune politicizată? De aceea, considerăm necesară o critică a științelor sociale, care să includă și o etică a bunelor practici în domeniul art-terapiei. Avem nevoie deci să fim atenți la utilizarea termenului de art-terapie în raport cu politicile care însoțesc această fluctuație a discursului profesional. Altfel, vom rămâne într-o gândire sofistă cu două mari capcane: iluzia de a crede că deținem binele și adevărul datorită faptului că stăpânim arta discursului și seducția pe care o exercită dorința de bine prin manipularea noastră asupra celuilalt, printr-un discurs plăcut auzului, dar fără urmări în acțiunea efectivă.

Este ceea ce denunță și Platon în dialogurile sofiștilor, Gorgias și Calicles cu Socrate. În dialogul lui Calicles cu Socrate, Calicles își schimbă părerea dacă auditoriul nu este de acord cu el, pentru a rămâne în grațiile publicului. Socrate face următoarea remarcă:

Calicle, o Calicle, nu va ține aceleași discursuri ca el însuși, dar va suna fals toată viața sa.”

Socrate apără virtutea și înțelepciunea sufletului, nu este vorba de a face pe plac cuiva, cum se procedează în retorică, ci de a nu pierde din vedere Binele. Scopul lui Platon este acela de a critica puterea retoricii de a viza doar plăcerea, cu scopul de a obține putere politică, succes și reușită, în detrimentul filosofiei superioare din punct de vedere moral. Nu e suficient să se spună că participanții la art-terapie se simt bine pentru ca ei într-adevăr să se simtă astfel. Zaratoustra (Zoroastru), înaintea apariției logosului grec, vorbea despre un acord între gândirea pură, cuvântul pur și acțiunea pură. Binele ar trebui să se exprime la aceste trei niveluri, pentru a fi într-adevăr binele curat, ce izvorăște dintr-o gândire pozitivă, cu un sens precis al voinței ce acționează și implică omul direct în limea în care acesta trăiește.

Empatia și pericolele sale

Prin dezvoltarea capacităților de empatie la nivelul art-terapeutului, se contribuie de fapt la evitarea și prevenirea maltratării, sub toate aspectele ei. Pregătirea empatică pentru un gest sau o acțiune justă, chiar în situații de urgență, atenția cerută pentru momentul prezent, reprezintă de fapt un câștig pe termen lung. Abordarea sentimentelor participantului la art-terapie, pentru care contradicția sau contrarietatea poate fi o stare curentă, cere din partea art-terapeutului și a participantului la interacțiunea din art-terapie să ajungă la un acord asupra temei de lucru în art-terapie. Consimțământul din partea participantului se poate manifesta prin simpla sa cooperare, acord care poate fi verbal sau direct fizic. De exemplu, în fața participantului la art-terapie, ne amintim că Brazelton ne spune: „O mamă tânără trebuie să înțeleagă că niciuna din părerile primite nu reprezintă un răspuns unic. Doar ea și numai ea are datoria de a-și găsi modul de a fi față în față cu copilul său.”. La fel, art-terapeutul are obligativitatea de a avea un repertoriu îndeajuns de mare de tehnici și metode de lucru, pentru a nu se afla în postura în care nu-i poate propune nimic participantului. Iar în situațiile în care art-terapeutul nu știe ce să facă, acesta nu poate fi confruntat cu propria neputință, în timp ce se confruntă cu participantul. Asta ar fi o altă formă de violență la adresa participantului și mai reprezintă, pe lângă o neglijență din partea formatorilor săi, o carență a formării sale în domeniul practic. Pe lângă faptul că nu știe ce să facă, este o situație pe care ar fi trebuit să o știe din formare, un risc despre care ar fi trebuit să fie conștient la finalul formării și înaintea începerii lucrului ca independent. Prin atenția activă acordată participantului, art-terapeutul poate înțelege ce îi corespunde acestuia și de ce ar avea nevoie în etapa următoare. O astfel de empatie se poate dezvolta la nivelul art-terapeutului prin formarea sub supervizare, formare ce este prevăzută atât la nivelul formării continue cât și la nivelul formării în art-terapie. Lucrând sub tutela unui alt art-terapeut, cu mai multă experiență, se poate ajunge la o empatie de calitate ce va facilita mai ales un contact de calitate între art-terapeut și participant. Se conturează astfel dimensiunea esențială a terțului. Empatia este necesară înțelegerii emoțiilor celuilalt. Un art-terapeut va înțelege semnalele transmise de participant grație capacității sale de empatie, iar dacă nu va putea accede la propriile emoții, nu-l va putea înțelege pe deplin nici pe participantul la art-terapie. Empatia este un partaj emoțional, ea permite recunoașterea a ceea ce e asemănător. E nevoie însă ca empatia să fie bine echilibrată, pentru că, dacă e prea mare și devine proiecția propriilor sentimente asupra celuilalt sau dacă empatia se pierde în ceea ce resimte celălalt, totul se transformă în confuzie persoanlă și aduce cu sine pericole legate de stabilitatea personală la nivelul art-terapeutului. Atunci când suferința ce o stârnește celălalt în sine sau propria suferință devine prea mare și greu de dus, se poate ajunge la o dorință de a suprima prezența celuilalt. Într-o astfel de depășire a empatiei se pot găsi inclusiv rădăcinile tentației de a vrea ca bebelușii care urlă, bolnavii, handicapații, bătrânii să dispară, pentru a suprima emoția, boala, handicapul, bătrânețea. Un aspect al empatiei supradimensionate e folosit astfel drept scuză, inclusiv pentru a iniția tentativele de infanticid, eugenie și eutanasie. Emoțiile au valoare de semnal al recunoașterii suferinței celuilalt, dar, într-o relație terapeutică, lucrurile nu se opresc doar la asta. Participanții la art-terapie au nevoie din partea profesioniștilor de „relație afectivă, vie și temperată”. Pentru a construi o relație echilibrată, care să conțină emoțiile participantului, empatia este necesară, pentru că ea permite primirea participantului, dar la aceasta se adaugă activitatea de gândire care transformă emoțiile în simbol. Art-terapeutul are o relație asimetrică cu participantul, el este cel care poartă responsabilitatea, dar are o maturitate și un raport cu timpul și spațiul, care îi permit să anticipeze ceea ce se va întâmpla, să interpreteze semnalele pe care participantul le va transmite și să le înțeleagă sensul. Acest proces va facilita atât apariția simbolizării cât și decriptarea acestui repertoriu simbolic.

Stările și emoțiile afective negative, durerea și tristețea sunt dificil de recepționat și acceptat. Tocmai pentru aceste situații, omul are mecanisme de apărare care îl împiedică să fie lovit prea tare de aceste stări și emoții. Acestea sunt mecanimele de evitare, de ocultare, de negare … Aceste mecanisme există chiar și la un profesionist și au rolul lor în asigurarea unei stări de furnizare a bunăstării participantului.

« Așa e frumos » sau « pedagogia directivă »

… Sau pericolele dorinței de a face lucrurile într-un anumit fel, pentru că „așa e frumos” sau „așa trebuie pentru că așa se face”, reprezintă de fapt unul din pericolele ce stau la baza apariției supunerii necondiționate. Alice Miller a evidențiat rădăcinile violenței în educație. Ea a căutat să înțeleagă cum a fost posibil ca persoane „normale”, să urmeze directivele regimului nazist pentru a duce spre tortură și moarte evrei, copii, femei și bărbați. Pornind de la mărturii ale unor adulți în terapie, ea și-a dat seama că există o legătură directă cu tipul de educație pe care l-au primit în copilărie și reia conceptul de „pedagogie neagră”, care începe de foarte devreme și se impune prin toate mijlocele posibile (pedepse, umiliri, privări, constrângeri dar și manipulări fine, păcăleli în numele virtuții, repetarea sarcinilor destinate să dovedească supunerea necondiționată), pentru a sufoca sentimentele (prin manifestarea bucuriei atunci când simte furie), ascunderea afectelor, a pulsiunilor vieții, pentru a instala o supunere aproape de pioșenie, cu eliminarea oricărei libertăți interioare și a autenticității sentimentelor fiecărui individ în parte. Robert Merle, în « La mort est mon métier », relua, la rândul său, acest subiect, din punct de vedere al adulților, prin biografia fictivă a eroului Rudolf, căruia Himmler îi încredința în 1941, « sarcina istorică » de a elimina poporul evreu. Autorul pune accent pe lipsa sentimentului de vină a ofițerilor SS, care erau ocupați doar cu „a face bine” ceea ce li s-a ordonat. Aceștia investesc scrupuloși tot efortul lor zelos, toată inteligența lor, toată rigoarea și competențele doar pentru a deveni mai eficienți. Eroului din carte i se neagă, încă din copilărie, toate aspirațiile și este supusul unui tată despotic și violent. Când i se anunță condamnarea sa la moarte, el nu simte nimic și rămâne străin de ce i se întâmplă. Acestea sunt exemple extreme, foarte îndepărtate de practicile cotidiene actuale, dar care au meritul de a ne face să reflectăm asupra unui Bine totalitar și de a ne reaminti că libertatea noastră constă în puterea de a spune nu, de a nu ne supune unei nedreptăți. Alți filosofi, ca Andre Glucksmann, ne avertizează asupra faptului că fiecare dintre noi, în anumite circumstanțe, poate deveni un barbar. Pentru a reveni la Alice Miller, iar observațiile din practică și teoria actuală în materie de psihiatrie confirmă acest lucru, ea spune că:

Dacă această luptă împotriva afecțiunii are efecte atât de funeste se datorează faptului că acționăm în acest fel chiar și asupra bebelușului, adică dinainte ca eul să se fi putut forma […] Copilul este nevoit să învețe de la început să se nege pe sine”, să sufoce în el cât mai devreme tot ce „nu are binecuvântarea divină”. Dat fiind faptul că noi credem că știm exact care sunt sentimentele juste și bine pentru copil (și adult), luptăm și împotriva violenței care este o adevărată sursă de energie.

Astfel, o educație de această manieră va duce la o dublă violență :

” Exsită aici o confuzie foarte revelatoare a cauzei cu efectul său și combatem o sursă a răului pe care noi înșine o ajutăm să existe. Acest tip de fenomen nu se produce doar în pedagogie ci și în domeniile psihiatriei și criminologiei. Odată ce am zgândărit „răul” prin represiunea împotriva viului – la nivelul victimei, toate mijloacele sunt bune petnru a o combate.

Ca urmare a acestor constatări, Alice Miller reafirmă valorile fundamentale pe care ar trebui să ne bazăm : respectul celor slabi, respectul față de viață și față de legile ei, fără de care orice creativitate este sufocată. Autoarea constată că în niciun regim totalitar, aceste trei valori nu au fost respectate.

Dintre toate personajele importante din cel de-al Treilea Reich, nu am gasit unul care să nu fi fost supus unei educații dure și severe. Nu e oare ăsta un motiv de îngrijorare ?

” Tragicul situației (în ultimii ani, 60% din teroriștii germani sunt fii de pastori) vine, într-un mod incontestabil, din faptul că părinții aveau cele mai bune intenții din lume pentru copiii lor. Tot ceea ce voiau era ca copiii lor să fie cuminți, înțelegători, înțelepți, să nu aibe prea mult exigențe, să se gândească la cei din jur, să nu fie egoiști, nici capricioși, nici încăpățânați, nici mincinoși, ci să fie recunoscători și mai ales pioși. Voiau să transmită aceste valori copiilor lor prin toate mijloacele și, dacă era nevoie, erau pregătiți chiar să utilizeze forța pentru a realiza aceste nobile obiective. Dacă, odată mari, acești copii au comis acte de violență, ei au exprimat în primul rând această latură reprimată alături de un lucru netrăit în propriile copilării și lucruri netrăite inclusiv de părinții lor, care nu erau cunoscute decât doar de ei.”

” Când apare un personaj care vorbește și se comportă într-o manieră analogă cu cea a tatălui său, chiar și adultul își uită drepturile democratice și nu le mai folosește, el se supune acestui personaj, îl ovaționează, se lasă manipulat de el, îi acordă toată încrederea, de fapt se lasă în mâna lui, fără să realizeze sclavia în care cade, pentru că nu observăm nimic ce s-ar înscrie în continuitatea propriei copilării.

În sesiunile de art-terapie ies la suprafață povești personale teribile iar ceea ce devine impresionant e faptul că participanții povestesc în fața artefactului ca și când ar fi vorba despre încă o prezență, în fața căreia se simt în siguranță. O parte din participanți găsesc acest moment privilegiat ca fiind primul de acest fel, deoarece până la acest moment nu și-au dat voie sau educația pe care au primit-o nu le-a dat voie să se exprime în niciun fel. O astfel de submisiune la propriile piedici în dezvoltare, face ca dezvăluirea și conștientizarea propriilor lipsuri și nevoi să fie de-a dreptul fascinantă. Prin art-terapie, se oferă cadrul pentru astfel de recompuneri ale vieții și se permite trăirea unor momente ce completează bucățile lipsă din viață până la acel moment. Atunci când art-terapia devine o pedagogie directivă, art-terapeutul preia rolul pedagogului persecutor și s eoprește din a furniza libertate. Începe să furnizeze elemente constituente pentru violență. De aceea, e nevoie ca o distanță sănă toasă să ajute la eliminarea oricărei intruziuni.

CAPITOLUL X DE LA ETICĂ LA POLITICĂ

Principiul responsabilității față de generațiile viitoare

Hans Jonas, prin « euristica fricii », trezește în noi principiul repsonsabilității pentru tot ce e fragil și vulnerabil, și ia ca exemplu responsabilitatea pe care o au părinții față de copiii lor, « evidența arhetipală a bebelușului, pentru a cerne esența responsabilității. » De fapt, aici e vorba despre interogarea legată de binele participantului la art-terapie, de o lume în mișcare și despre un viitor în care fericirea este posibilă, protejând natura și fragilitatea celor vii. „Libertatea celor vii” spune Jonas, dar într-un raport de echilibru, pentru că cei vii pot de asemenea fi nefaști pentru om, dacă ne gândim doar la catastrofele naturale, la boli și la diverșii viruși. De altfel, natura și omul, coabitând firesc amîndoi, sunt amenințați de pericolele ecologice. Hannah Arendt, ca ecou al lui Hans Jonas, spune : « Educația trebuie să fie conservatoare tocmai pentru a păstra ceea ce e nou și revoluționar în fiecare copil, astfel se poate asigura continuitatea lumii.» Acesta este rolul fiecărei generații față de cea următoare, acesta este rolul pe care îl joacă limba, limba maternă, ritualurile și instituțiile, cultura, atunci când ei sunt garanții protejării celor mai slabi și perpetuarea vieții. A transmite ceea ce repreziintă izvorul său de tradiții, reprezintă înscrierea într-un ciclu firesc de filiație, un circuit profesional, artizanal sau artistic, iar această subliniere a apartenenței permite evoluția, crearea propriei ființe, realizarea personală a fiecăruia. La această transmitere a abilităților sociale se adaugă cunoștințele legate de natură: pământul cu cerul, impreună cu insectele, animalele și plantele sale, fluviile și mineralele, spațiul în care locuiesc oamenii, unde o viață bună se poate împlini, dezvolta și perpetua pe lângă frumusețea din jur.

De zis ceva din manualul de interculturalitate

De la moral la politic sau riscul compromisului față de calitate

Faptul că furnizarea de bune tratamente face subiectul dezbaterilor și a discursurilor politice, se datorează în primul rând problemei raportului interpersonal ce presupune atât prezența celui care tratează sau îngrijește cât și a celui care este tratat sau îngrijit. O astfel de problematică ridică necesitatea planificării acestui tip de raporturi, iar această planificare aparține planului politic. Cum reamintește Louis Legrand:

” Educația ca obiect de studiu nu este doar o legătură a relațiilor interpersonale dintre adulți și copii. Ea este un domeniu politic și politica face parte din domeniul public. […] Orice politică este legată de o putere. Această putere trebuie să fie recunoscută ca fiind legitimă. […] Există politică atunci când există un proiect conștient și explicit definit. […] De fapt, politica este arta subtilă a căutării permanente a unui echilibru, prin care se exprimă atât perspectivele pe termen lung a unor proiecte cât și ascultarea și controlul opiniei publice. În această perspectivă, marja este împărțită între informație, formare și manipularea mistificatoare. ”

Când binele este acaparat de discursul politic, acest discurs imprumută din spiritualitate și din morală ideea de a reflecta asupra binelui și răului, asupra conștiinței ce se află în fiecare dintre noi, adică fundamentul legii morale, „instinctul divin” pentru Rousseau, „rațiunea” pentru Kant.

Tocmai de aceea, acordarea de bune tratamente, atunci când este citată într-un discurs politic, riscă să fie utilizată cu scopuri de manipulare care să servească interesele celor care promit și nu interesului celor care au nevoie. Nu e vorba de o doză de suspiciune în fața discursului politic sau politizat, mulți politicieni sunt sinceri și lucrează întru binele public, ci e vorba de o nevoie de prudență într-un domeniu în care practicile sunt într-o continuă ajustare și unde cel care promovează binele are nevoie să se pună sub semnul întrebării de fiecare dată când iese din sfera spiritualității. Sunt numeroși filosofii care au pus Binele departe de oameni, încă de pe vremea lui Platon, care vorbește despre Bine în sine, inacesibil, pentru că aparține lumii perfecte a Ideilor, din care oamenii au plecat pentru a se arunca în fluviul Lethé înainte de a se naște, până la Hannah Arendt care ne avertizează asupra situației în care binele devine o afacere publică :

” Pentru că e limpede că atunci când o faptă bună se face cunoscută, devine publică, ea încetează să mai aparțină binelui, să fi fost făcută doar cu scopul de a face bine. […] Bunătatea care e văzută de toți nu mai este bunătate, chiar dacă ea rămâne utilă ca o acțiune caritabilă organizată sau ca un act de solidaritate.”

Ea ne reamintește ce spunea Socrate: „Nimeni nu poate fi înțelept” și că din această atitudine s-a născut dragostea față de înțelepciune, filosofia. Dacă punem în balanță morala, care înglobează atenția și timpul acordate participanților la art-terapie și politica, ce, în democrație, se presupune că este cea care îi protejează pe cei în nevoie, vom observa că mijloacele necesare pentru sănătate și educație nu se pun în mișcare fără un anumit cost economic. Iar o alocare financiară nu vine fără un „plan” strategic, care să justifice asemenea cheltuieli. Aceste planuri de acțiune conțin de obicei idei foarte bune, dar nu conțin creșterea numărului de personal. Sau se întâmplă ca în cazul art-terapiei în România, unde ocupația de art-terapeut există oficial, la momentul redactării prezentei lucrări, dar, din punct de vedere al recunoașterii și includerii acestei ocupații în cotidianul instituțional, nu există niciun normativ care să îi ofere cadrul pentru derulare. Adică, ocupația de art-terapeut rămâne una din ocupațiile care există dar nu au cadrul de derulare. Periodic, însă se scoate din sertarul cu instrumente de promovare a bunelor tratamente și se inițiază câte un proiect, care devine „model de bune practici” și servește promovării unei platforme politice. După care intră din nou într-un con de umbră. Astfel, aceasta devine importantă pentru un timp scurt, în interesul unui grup, în pofida unei continuități ce ar consolida imaginea unei ocupații serioase, cu impact pe termen lung. Pentru Kant, fiecare om trebuie respectat, orice om are dreptul la adevăr. El face o distincție între morala care are legătură cu interiorul uman, unde judecătorii nu au nici acces, nici influență iar politica nu are acces deloc, pentru că privește umanitatea din exterior. De fapt, a vrea impunerea bunelor tratamente ar releva o utopie deoarece atunci ar fi vorba de o înlocuire a politcii cu morala. Suntem în plină dilemă între interioritatea fiecăruia, relațiile intersubiective, interpersonale ale intimității unei triade participant – artefact, art-terapeut, și domeniul politic, care organizează, planifică și finanțează formările și instituțiile și stabilește prioritățile. Această oscilație între morală și politică a fost abordată pe larg de către Kant, pentru care morala nu e niciodată în conflict cu politica, pentru că ea, morala, este cea care primează întotdeauna.

Astfel, adevărata politică nu poate face un pas fără să se fi pus în primul rând de acord cu morala și chiar dacă politica este, prin ea însăși, o artă dificilă, unirea politicii și a moralei nu este o artă ; pentru că morala este cea care tranșează problema atunci când politica și morala intră în conflict. Dreptul omului trebuie să rămână sacru, oricare ar fi sacrificiile pe care puterea dominantă trebuie să le facă. Nu putem tăia nici separa în două și să inventăm un termen de mijloc pentru un drept ce se supune unor conditii pragmatice (între drept și interes).

Kant reamintește că scopul universal al publicului este fericirea și că scopul pecific al politicii este acela de a se pune în acord cu el pentru a permite atingerea acestei stări. Primul pas al politicii către asigurarea cadrului pentru acordarea unor bune tratamente ar fi căutarea constantă a păcii și lupta împotriva mizeriei, de unde și interesul pe care îl purtăm operei lui Emmanuel Kant referitor la acest subiect.

Respectul față de profesie

Respectul față de profesia pe care o practică un anumit grup este necesar pentru a putea trăi împreună, într-o manieră bună și pentru a putea trata bine profesioniștii dintr-un anumit domeniu. A spune că un profesionist este bine tratat ca profesionist, înseamnă, în primul rând, a putea trăi în êthos, în lumea oamenilor, așa cum definește Ricoeur acest lucru : « dorința unei vieți împlinite, cu și pentru ceilalți, în instituții drepte. » Această definiție, cu cei trei termeni, este legată, pentru autor, de constituția persoanei. Stima de sine este rezultatul unei vieți împlinite, solicitudinea este legată de raportul pe care îl avem cu celălalt. Dacă se abordează conceptul de instituție, el distinge relațiile interpersoanle (cum ar fi prietenia) de relațiile instituționale (care au ca ideal justiția), ceea ce restituie dimensiunea politică a êthos – lui, (lumea umană). El nu concepe acțiunea umană decât ca interacțiune sub nenumărate forme, ce variază de la cooperare la competiție și la conflict. De aceea, etica interacțiunii în art-terapie se definește în raportul său cu violența și, dincolo de violență, prin raportul cu posibilitatea de victimizare, se înscrie în legătura dintre a acțiuna și a suferi. Astfel, acest concept se leagă direct de triada etică despre care vorbește Ricoeur: „grija de sine, grija față de celălalt, grija față de instituție” Această reconciliere este totuși iluzorie pentru că fiecare instituție, prin însăși faptul că este o instituție, generează propria violență, cum a punctat Tomckievitz. Fiecare om este locuit de conflicte interioare și cunoaște destul de rar o stare durabilă și egală de pace, pentru că orice întâlnire deranjează și modifică pe fiecare dintre membrii societății. Etica este deci, înainte de toate, „grijă” în ceea ce privește bunăstarea oamenilor.

Reper de calitate sau “suficient de bun”?

Idealul corespondent acțiunii de a îngriji pe cineva conține și pericole, cum ar fi exemplul mamei care vrea să fie perfectă pentru copilul său și nu reușeste să devină astfel. Cele două extreme ale îngrijirii sunt perfecțiunea, sfințenia și rejectul, alături de violență. Îngrijirea oscilează între cele două extreme. Cel care furnizează îngrijirea, în cazul nostru sesiunle de art-terapie, se regăsește în fața tentației epuizante a perfecțiunii, care îl vizează pe participant și potențial în rejectul față de cel care cere imposibilul. Aici e momentul în care e nevoie să ne reamintim de înțelepciunea lui Winnicott care ne avertizează că omul are nevoie, pentru a se dezvolta bine, de o mamă „suficient de bună”. Ca ființe umane, e nevoie să fim modești și să ne forțăm să fim profesioniști „îndeajuns de buni” pentru a putea trăi alături de ceilalți. Bolile nu vor putea fi eradicate niciodată, ele fac parte din viață. Canguilhem ne reamintește că boala este o adaptare a viului la un mediu morbid și că se face apel la un terț pentru o eventuală vindecare. Boala face parte din elementele mobilizatoare care permit ca în momentele dificile să aibe loc întâlniri ce vor putea permite regăsirea sănătății și autonomiei. E nevoie însă ca intenția bună a celui care funizează îngrijirea față de participantul la art-terapie să nu alunece în furnizarea unei violențe suplimentare, care să producă mai mult rău decât bine. Când e vorba despre art-terapie în grup, putem observa că apare câte un participant, care ne face să realizăm că este vorba despre o persoană care nu vrea să vadă pe altcineva decât pe sine. Există riscul ca art-terapeutul, din motive diverse să se afle în imposibilitatea de a vedea că există o reală incompatibilitate a grupului cu participantul. Iar când luăm decizii ce ne depășesc aria de competență, nu facem decât să furnizăm rele tratamente, ce pot fi trăite ca niște violențe. Deoarece nicio instituție nu e ideală, avem nevoie de aceste „lupe”, pentru a ne pune competențele profesionale sub semnul întrebării, pentru a ne dezvolta capacitatea de a lucra în mod curent în echipă. Respectarea cadrului de muncă al fiecăruia, chair dacă apar din când în când întrebări legate de eficacitate, previne acțiunea nejustificată suficient. Trecerea la acțiune, în sine, este un destabilizator nu numai al echipei pluridisciplinare, dar mai implică o destabilizare a participantului, deja zăpăcit de propria viață. Ar fi de preferat întreruperea întâlnirilor și a sesiunilor de art-terapie în locul obligării indirecte a participantului să devină responsabil pentru incoerența art-terapeutului. O implicare a participantului în responsabilitatea profesională nu îl ajută pe acesta, ci îl poate arunca într-o patologie ce nu mai are legătură cu scopul art-terapiei. Art-terapeutul are o responsabilitate clară față de orice participant cu care se întâlnește. Fiecare profesionist se presupune că are « un ideal de a trata bine », cum spune Michel Basquin , o dorință de a excela în ceea ce face și adăugăm la acestea un „ideal de a se trata bine” atât pe sine cât și pe ceilalți. Iar când acest lucru nu se poate aplica, profesionistul suferă. Deci, profesionistul din art-terapie tinde către un ideal iar pentru aceasta e nevoie de umilința de a trece de la profesie la ajutor. Danielle Rapoport ce carte??? amintește că a fi în legătură cu sine înseamnă a fi conectat la nevoile sale vitale și la propriul ritm, prin urmare a fi conectat la propria istorie și în legătură cu dimensiunea transgenerațională, după care profesionistul este conectat cu o echipă, pentru că o astfel de profesie nu se poate exercita într-o manieră solitară. E nevoie de o relație profesională cu ceilalți colegi, pentru că o astfel de legătură reprezintă o relație ce nu e una închisă, ci joacă funcția de terț și observator neutru. Chiar dacă e vorba despre un proiect personal de a evolua în finețurile profesiei, legăturile cu mediul profesional ajută la păstrarea echilibrului art-terapeutului și evită ca acesta să fie înghițit sau copleșit de emoții sau de frica de a acționa într-un anumit fel. A tinde către un ideal profesional are legătură și cu faptul că art-terapeutul are nevoie să se simtă competent în ceea ce face, adică să se simtp capabil să exercite o anumită acțiune, care va avea un impact sau o influență asupra a ceea ce îl înconjoară sau chiar asupra cuiva anume. Această tindere către un anumit ideal reprezintă inclusiv apropierea de o stare de spirit, o anumită atenție și punerea la punct a unui sistem propriu de prevenție, adică tot ce ar putea contribui la crearea condițiilor unei primiri și a unei relații favorabile unei vieți fericite, în sens filosofic. În această direcție, se poate vorbi, cu precauție, chiar despre un elan, o tensionare cu direcție clară spre bine. Tocmai pentru că omul își dorește de fiecară dată Binele, dar de multe ori atingerea acestuia e dificilă, va fi întodeauna vorba despre o tensiune ce va tinde către bine.

Grupuri vulnerabile

Referitor la persoanele vulnerabile, abordările sunt multiple : În India, legile lui Manu, de origine foarte veche, merg până la a recunoaște o noblețe particulară ce aparține celor mai slabi din societate : Copiii, bătrânii, săracii și bolnavii trebuie să fie considerați ca seniori ai atmosferei. »

Prima persoană vulnerabilă prin excelență este copilul, după care vine mama sa, obosită după sarcină, marcată de o naștere, uneori traumatizantă, în zece la sută dintre cazuri deprimată, iar aceasta are nevoie de o susținereAceastă susținere îi e indispensabilă pentru a putea furniza îngrijiri de calitate copilului său. Este ceea ce subliniază Cyrulnik :

Atunci când o mamă este singură cu copilul său, ea îi transmite acestuia suferința sa, dacă e depresivă. Copilul încetează să se mai joace, dezvoltarea sa încetinește și orice noutate îl îngrijorează. […] Acolo e problema: e normal ca o mamă să fie singură cu copilul său ? […] Tatăl participă la reziliență. Un soț care deșertifică lumea mamei o transformă într-o mamă seacă pentru copilul său.

La fel, pentru participantul la art-terapie e nevoie de susținere din partea art-terapeutului. Susținere ce îl asigură în încercările sale de a depăși momentul inițial de confruntare cu amorful, surpriza ce urmează în confruntarea cu artefactul și reacția pe care o poate avea în momentul în care conștientizează că ceea ce a creat are o semnificație profundă pentru el, ba – mai mult, îl reprezintă și îl face să se simtă vulnerabil.

Pentru a sublinia încă o dată specificul sesiunii de art-terapie, este important să reiterăm faptul că în cadrul art-terapeutic, profesionistul crează un spațiu și conduce un demers art-terapeutic pentru participant. Astfel, art-terapeutul dezvoltă un ethos cu participantul și și-a dezvoltat în acest sens « o a doua natură » după Aristotel, pentru a putea fi atent la participant. Practica artistică folosită are ca scop consolidarea stării de bine a participantului. Tocmai de aceea, e nevoie să subliniem etica necesară în aceste interacțiuni, etică ce se deprinde și integrează în practica cotidiană prin formarea profesioniștilor în sensul etic. Pentru a reveni la vulnerabilitatea participantului la art-terapie, pentru a atinge obiectivul terapeutic propus inițial, stabilirea unei relații de încredere și a unei alianțe este capitală. Este vorba deci de o anumită responsabilitatea a art-terapeutului, în acest sens.

Spațiul de lucru, un ethos pentru participant și însoțitori

Dacă ne referim la vechii filosofi, la greci, etica, așa cum am văzut deja mai sus, este legată de loc, de obicei și cutume, iar analizarea primirii participantului la art-terapie o vom analiza din acest punct de vedere filosofic. Această primire a cuiva, ar implica, după Aristotel, o pregătire intrinsecă, legată de o teleologie. În primul rând, spațiul în care este primit participantul la art-terapie este un spațiu gândit și pregătit pentru a favoriza atât creativitatea participantului, cât și pentru a-i oferi sentimentul de siguranță. Ca rezultat al acestei pregătiri anterioare întâlnirii, relaționarea cu amorful, iar, mai apoi, cu artefactul se va putea realiza mai ușor. Tot acest spațiu are menirea să favorizeze interacțiunile și comunicarea. De obicei, locul este „animat” de către o echipă pluridisciplinară, care își împărtășește observațiile, competențele și întrebările profesionale. Complementaritatea rolurilor și a funcțiilor membrilor echipei se articulează în jurul unei axe principale: susținerea și participarea la bunăstarea participantului la art-terapie. Respectul și coerența regulilor de funcționare a acestui loc contribuie la crearea unui cadru securizant pentru toți, profesioniști și participanți. Spațiul este structurat în funcție de nevoile fundamentale ale fiecăruia, pentru a-i ajuta pe participanți să se regăsească în confuzia și haosul personal și să își construiască repere. Pot exista atât spații alocate lucrului individual, cu câte un participant, cât și spații colective, pentru lucrul cu grupuri. În legătură cu modul în care este echipat spațiul în care este primit participantul, echipa este consultată și se respectă regulile impuse de lege, legat de acest subiect. Cele mai multe spații alocate art-terapiei sunt fie spații care umanizează participantul printr-o atmosferă plăcută, fie un spațiu aproape gol, cu materialele avute în vedere petnru sesiunea ce va urma și care așteaptă să fie investit chiar de către participant sau de către grup. Cum spune Hans Jonas „suntem ființe dotate cu un metabolism și avem nevoie de lume, de lumea real-materială și nu doar de lumea conștiinței “. De unde și importanța adaptării metodologie de lucru la vârsta și nevoile participantului. Această adaptare îi va facilita inițiativele și rezultatele, pe care se va baza pentru a avansa în procesul art-terapeutic. Astfel, acesta devine locul unde se poate dezvolta empatia, un loc unde toată lumea este atentă la diferența dintre eu-însumi și celălalt. În același timp, este locul unde atașamentul participantului față de artefact se poate dezvolta, pentru ca, după aceea, separarea de acesta să devină o normalitate, petnru a permite acceptarea alterității, ceea ce va duce firesc la acceptarea existenței celuilalt. Spațiul acesta devine un loc de observare și de evaluare a participantului pentru ca, mai apoi, să aibe loc o ajustare prin art-terapie, schimbare ce va facilita relația participantului cu sine însuși și cu exteriorul. De asemenea, e un spațiu care facilitează accesul la îngrijiri și care permite o eventuală orientare către alte servicii, dacă e cazul. Cei care primesc participantul intervin în aceste spații diferite, în funcție de cererile care le sunt făcute și în funcție de ceea ce observă. Emoțiile pe care le resimt venind din partea participantului și empatia față de persoanele primite sunt de nedisociat de observare. Cum spune Cyrulnik : « A nu se confunda constatarea, care e o construcție socială, cu observarea care este o metodă de creație. » De fapt, observarea la primire devine astfel o atitudine activă de a fi cu celălalt și devine de multe ori sursa elaborării proiectelor adaptate la nevoile fiecărui participant în parte. Acest moment al primirii poate deveni un instrument de lucru dar mai ales unul din primele instrumente de lucru. Schimburile de informații în cadrul echipei permit elaborarea și confruntarea observațiilor tuturor și evită ca o viziune univocă asupra unei anumite situații să ia contur. După Esther Bick, observația este astfel :

” Ceea ce e fundamental să fie învățat este că observarea înseamnă a nu sări la nicio concluzie, ci a veni cu o tabula rasa : nu știți, asta e totul, pentru că eu am ajuns la concluzia că fără această atitudine ‘‘Eu nu știu, o să văd după ce verific’’, nicio activitate a vreunei persoane, oricare ar fi capacitatea sa, nu este de adevăratelea fructuoasă. Dacă veniți cu conceptele voastre bine fixate, chiar dacă lucrurile sunt foarte aproape, nu o să priviți lucrurile, nu le vedeți. ”

Faptul de a observa ceea ce vine, fără a căuta un element predeterminat, stă la baza unei ascultări deschise, această deschidere se poate numi și primire și poate fi ameliorată întotdeauna. Este singurul moment care permite, într-un prim moment, o reflectare și o ajutare în fața oricărei ființe vii.

Arta, spațiu tranzițional între participant și probleme

Spațiul în care art-terapia are loc, este, în plus, un spațiu terț, un spațiu tranzițional, deschis participanților la art-terapie. În acest spațiu sunt prezenți profesioniști care au rolul de a elimina și mai ales a preveni inclusiv conflictele interne, apariția violenței și a maltratării. De multe ori, riscul apariției violenței se situează foarte aproape de participant, dacă nu e vorba de o violență proprie, din proximitate sau chiar de o ignorare a propriilor nevoi. Participantul la art-terapie se află într-o luptă pentru recunoaștere, descrisă de Hegel, luptă care poate fi deseori mortifiantă. De asemenea, este dorința de a avea ceea ce are celălalt, de a fi ceea ce celălalt e, într-o rivalitate continuă, care intră în conflict cu amorul propriu. Este ceea ce René Girard numește dorința mimetică. Dorința devine astfel triunghiulară, dorința presupune medierea printr-un terț. Doresc ceea ce dorește celălalt, doar pentru că celălalt dorește ceva. Acest gen de discurs poate suna astfel, în gura unei educatoare : ” Nu înțeleg de ce copiii trebuie să se murdărească în timpul sesiunilor de art-terapie, la clasă eu nu le dau voie să se murdărească.” Sau, mai mult : ” De când vin copiii la art-terapie, au păreri la clasă. Nu mă mai descurc cu ei. Ce le faceți acolo?” dar dimensiunea unui terț poate lua o cu totul altă importanță și un loc cu totul diferit. Depinde în mare măsură de scopul art-terapeutului și aria sa de intervenție. Pentru a relua ideea terțului, celălalt nu este doar cel care mi se opune, care îmi rezistă, Tu-ul. El este de asemenea cel care se interpune între mine și un obstacol, fiecare obstacol fiind un pericol pe care acest terț îl vede în calea mea. Adică, acest terț poate avea chiar rolul de a mă proteja. Fără acest terț, care, în cazul art-terapiei, este artefactul exterior participantului, relația cu sine însuși și cu lumea poate deveni patologică, riscă uneori să devină intruzivă asupra celorlalți sau să nege existența celuilalt și poate defavoriza dezvoltarea armonioasă a omului. Este ceea ce a explorat Bergeret în lucrarea sa despre violența fundamentală. Astfel, spațiul în care are loc art-terapia este un spațiu pentru a gândi împreună, a observa, a crea și a reflecata împreună. Un spațiu în care se acordă timp pentru a se cunoaște pe sine și pe celălalt, unde se creează legături și relații bazate pe încredere pentru a putea ajuta pe fiecare să trăiască mai bine în și cu propria unicitate. Dacă ar fi să argumentăm modul în care fiecare eveniment din viață lasă o urmă, aducem în prim plan ceea ce spune Cyrulnik despre construirea rezilienței :

Înainte de a accede la propriile cuvinte, cei mici de tot (bebelușii, și copiii până la trei ani) își tricotează involuntar reziliența între o pulsiune biologică care se înnoadă cu reacțiile adulților. Primii ani consituie o perioadă sensibilă a contrucției resurselor interne ale rezilienței ». Și adaugă mai târziu : « Dar când un accident provoacă o lacună, ea nu e reparabilă, contrar a ceea ce gândeam până acum. Chiar și atunci când anii micii copilării au fost dificili, principiul impregnării triunghiului (copil, persoană de referință afectivă, persoană reprezentantă a autorității) rămâne pentru mult timp încă posibil.

Această relație triunghiulară se regăsește în relația art-terapeut- participant și artefact. Ea devine fundamentală pentru viața socială a participantului. Situațiile naturale și libere din cadrul art-terapiei îi lasă participantului ocazia de a-și verifica și stabiliza propriile capacități, de a căuta, adresa și găsi răspunsuri la propriile întrebări, de a exprima și confrunta propriile așteptări și proiecții cu realitatea. Pentru că, încă de la început, omul are această capacitate de a tatona concentric zona în care trăiește:

Simplul fapt că bebelușul învață să țeasă două legături de forme diferite din punct de vedere senzorial, îl pregătește pe acesta să facă parte dintr-o „filiație culturală”. Dacă el iubește un tată și o mamă, se va interesa mai târziu de familiile acestora și de istoriile personale. „Descoperindu-și cele două origini, el va învăța un fel de metodă comparativă care îl va invita la descoperirea diferenței, la explorarea afectivă a acestora deci la toleranță”

De fapt, particpantul are nevoie să își împărtășească emoțiile, pentru a le găsi un sens acestora și pentru a simți că există. Dacă nu găsește niciun ecou din partea art-terapeutului la ceea ce trăiește și resimte în cadrul sesiunilor de art-terapie, își va căuta în propriul corp un suport și un răspuns. Astfel, pot apărea manifestări cum ar fi legănările repetitive, stereotipiile sau agitația motrice pentru a-și verifica propriul corp și propriile senzații. În timp, e posibil să dezvolte în afara cadrului art-terapeutic conduite prin care se va pune în pericol, tocmai pentru a-i face pe cei din jur să reacționeze sau pentru a trăi senzații din ce în ce mai puternice. Cum sublinia Sartre :

” Dacă vrem să facem din emoție, în maniera fenomenologilor, un adevărat fenomen de conștiință, ar trebui să o considerăm ca fiind semnificativă, în primul rând. Adică să afirmăm că ea există în măsura în care ea și semnifică ceva.”

Atunci când descoperă că participantul trăiește o durere, o tristețe sau o bucurie și o plăcere, art-terapeutul poate contribui la consolidarea emoțiilor și definirea lor, prin participarea directă la confirmarea acesteia. Astfel, această emoție va fi integrată în structura participantului și îi va confirma că ceea ce resimte face parte din ființa sa. De fapt, participantul jubilează pentru că eforturile sale au ajuns la un final cu rezultat, în favoarea propriei dezvoltări și evoluții. Emoția devine astfel o parte importantă a ființei umane iar ea este cea care pune în mișcare inclusiv pe cei din jurul omului, îi mobilizează pe cei cu care acesta intră în contact. Chiar și etimologic, emoția face referire inclusiv la emovere din latină, care înseamnă și „a pune în mișcare”. Dacă emoția este una dintre primele forme de inteligență umană, iar inteligența face referire la intelligere, din latină – ceea ce înseamnă « a pune în legătură», « a lega, conecta », de fapt emoția permite ajustarea dependenței interumane și tinderea către autonomie. Iar art-terapia, care lucrează atât cu emoțiile cât și cu corpul și mintea participantului, îi permit acestuia să își ajusteze dependența față de cei din jur, să descopere propria putere asupra lumii, deoarece art-terapia consideră emoția participantului ca parte a arsenalului de supravițuire socială și recunoaște acest lucru la nivel individual. Tocmai de aceea, observarea limbajului nonverbal, plin de emoții, este o parte foarte importantă în formarea art-terapeutului.

Momente ale ascultării

În cadrul sesiunilor de art-terapie, art-terapeutul se află în situația de a primi anumite informații și de a acționa. Nu sunt rare momentele când art-terapeutul, urmărind notițele legate de întâlnirile cu participantul sau artefactele rămase în spațiul de lucru, să se sperie de ceea ce a auzit sau a observat în timpul lucrului, să coreleze informațiile și să elaboreze mai bine ceea ce s-a întâmplat în timpul întâlnirii cu participantul. Această privire dintr-un unghi mai distanțat, permite o mai bună elaborare a ceea ce s-a întâmplat în timpul sesiunii. Astfel, art-terapeutul reiterează ceea ce s-a întâmplat iar acest moment se constituie într-un al doilea timp al ascultării, ceea ce s-a întâmplat se concentrează într-un bilanț trecut prin filtrul profesional. Art-terpaeutul poate analiza obiectiv inclusiv propriile senzații și percepții. Nu poate fi reținut totul, nu poate fi controlat totul, scopul este de a construi cu sens, în interesul participantului, pentru a atinge scopul terapeutic inițial propus și stabilirea unui dialog potrivit. Adeseori, în timpul sesiunii se produce o anumită dezordine, apare o informație, apoi o alta, nu neapărat în cronologia în care s-au întâmplat, ci în ordinea priorității participantului. Fiecare întâlnire este complexă. De-a lungul sesiunii de art-terapie se întâmplă atât de multe lucruri, atât pentru participant cât și pentru art-terapeut. Chiar dacă există momente de liniște, de vid sau de agitație, ne apropiem de un climat afectiv necunoscut la care se adaugă atenția afectivă a art-terapeutului tocmai pentru a permite exprimarea participantului. Acest accent pus pe atenție, atenție acordată atât participantului cât și observarea cu atenție a ceea ce se întâmplă în timpul sesiunii, îl poziționează pe art-terapeut în postura de profesionist. Doar astfel, profesionistul poate interveni la momentul potrivit, în favoarea participantului, acel kairos despre care vorbește Aristotel.

A asculta este de asemenea a primi pe cineva, a ști să asculți, a lăsa lucrurile să fie exprimate în fața cuiva. Ascultarea este centrată pe propiile sentimente. Nu trebuie negat și faptul că în art-terapie există și o anumită subiectivitate. Tocmai pe această subiectivitate a art-terapeutului se construiește empatia, capacitatea de a înțelege sufeința celuilalt, din această subiectivitate se naște o anumită intuiție, un anumit bun simț al măsurii și prin această subiectivitate se fac legături imediate cu toate experiențele profesionale anterioare. Ascultarea participantului la art-terapie poate avea un efect de rezonanță în art-terapeut care provoacă un gest sau un cuvânt ce e menit să îl reconforteze pe participant și îl fac să înțeleagă că este înțeles și nu e judecat. Mai ales participanții tineri sau copii știu să suscite în profesionistul adult numeroase emoții și de o mare varietate, ecouri ale copilului care a fost odată actualul adult. De aceea, există limite necesare în identificarea cu această categorie de participanți. Dacă participantul devine un suport al proiecțiilor personale ale adultului profesionist, ființa sa este negată și redusă la o simplă prelungire a personalității adultului, acesta știe totul despre el, ce are nevoie, ce vrea să spună înainte de a spune. Pe partea cealaltă a proiecției, profesionistul poate cădea în capcana etichetării participantului ca fiind dificil, agitat, perturbator, hiperactiv, fără să își mai pună problema că în tot acest haos, participantul ar putea avea și momente de acalmie, în care poate fi creativ și creator. Există riscul real de a asculta propria durere, provocată de ceea ce vede la un participant copil, în situație de victimă sau în situație de risc, ceea ce va duce la o posibilă reacție disproporționată față de cei responsabili de soarta participantului în afara sesiunilor de art-terapie, cum ar fi părinții sau autoritatea tutelară. De aceea, existența unor grupuri profesionale de suport și supervizarea, au rolul lor în menținerea echilibrului profesionistului și a echidistanței personale față de ce aparține domeniului profesional și ce nu are legătură cu acest aspect.

Beneficiile ascultării

A asculta cu bunăvoință este a primi ceea ce spune cineva. « Nu vedem bine decât cu inima » spune Saint Exupéry. Iar Saint Augustin, definește la rândul lui foarte clar « urechile inimii », aures cordi, « Sunt acele urechi cordiale ce aud și discern. ». Faptul că ascultarea are loc într-o relaționare, ascultarea are o funcție eliberatoare și ajută la prelucrarea propriilor sentimente și emoții. Cel care ascultă îi consolidează celui ascultat stima de sine și îi confirmă această poziționare. Doar un alt om îl poate reînscrie pe un semen de-al său în umanitatea proprie. Ce putere! În art-terapie, atunci când se acordă atenție persoanei prezente, această atenție valorizează participantul și îi întărește sentimentul de a trăi pentru că există cineva în fața sa, care își arată respectul față de el. Se simte respectat pentru că este luat în considerare și i se arată acest lucru. După prima întâlnire, atunci când revine a doua oară, participantul are de obicei o reacție de uimire că este recunoscut și poate continua lucrul de unde l-a lăsat. Este recunoscut, i se arată acest lucru și asta e una din marile forțe pe care le conține primirea în art-terapie: fiecare participant este primit ca fiind cineva foarte important, ca un oaspete de seamă. Faptul că cineva se ridică în fața lui, atunci când sosește, cu un cuvânt de bun venit și îi scrie numele pe un caiet, între alte nume, unde i se confirmă sosirea, îi confirmă și valorizează prezența și existența. Ascultarea este și sinonimă cu bucuria. Ca exigență pentru art-terapie, iată o reflecție a lui Fenelon : « Omul demn de a fi ascultat este cel care nu se servește de cuvânt pentru a gândi și de gândire doar pentru adevăr și virtute.» Fără îndoială că datorită acestei exigențe, Fenelon nu a ascultat prea multă lume, dar în reflecția sa există o etică a vorbitului către care putem tinde. Și chiar dacă adevărul aletheia trebuie să iasă de cele mai multe ori la suprafață, pentru că poate fi ascuns în spatele unor aparențe anodine, poate fi înconjurat de minciuni sau se poate manifesta în tăcere, în art-terapie ascultarea este în serviciul participantului, pentru a-i susține dezvoltarea prezentă și viitoare. Despre ascultare, Heidegger spune că : « Am auzit atunci când facem parte din ceea ce ne este spus ». Prin ascultarea cuiva, ne aflăm într-o relație cu acea persoană. Și în această relație suntem în căutarea unui sens în ceea ce ni se spune.

Primirea, noțiuni istorice și filosofice

E nevoie să definim cuvintele primire și ospitalitate, tocmai pentru că au legătură cu primirea participantului. Dacă noțiunea de primire are legătură cu acțiunea de a primi d’accueillir (fr.), (lat. pop. Accolligere, a culege), primirea pe care o putem face cuiva poate fi « o primire amabilă binevoitoare, cordială sau o primire rece, glacială ». Astfel, maniera în care se realizează primirea va determina calitatea acesteia. De altfel, primirea are în opoziție faptul de „a alunga, a îndepărta, a exclude, a expulza, a respinge, a da deoparte, a refuza”. Trebuie deci să culegem ceea ce vine, pe cel ce vine, cu bine sau cu rău. Ospitalitatea este o referință ce aparține mai multor registre: religios, social și moral. Ospitalitatea deține deci o dimensiune cvasi-universală de îndatoriri și obligații față de cel de lângă mine, celălalt om. Această atitudine include acțiunea de a primi pe cineva. Conform datoriei sacre față de străin, ospitalitatea cuprinde o dimensiune colectivă și un caracter de obligație, care multă vreme a fost subânțeleasă din punct de vedere religios și era asociată cu ideea de caritate. Din această lege religioasă a ospitalității există și astăzi o tradiție trasformată și activă, în ce privește persoanele imigrante și refugiate mai ales, iar această noțiune a ospitalității se regăsește în menirea serviciilor publice și în domeniul protecției sociale, dintre care spitalul este un exemplu. Ospitalitatea a fost un drept în antichitatea grecească și latină, dar o regăsim aproape peste tot, are un caracter universal, chiar dacă formele sale sunt dintre cele mai diverse. Primirea, în schimb, este o simplă dispoziție voluntară de deschidere față de celălalt. Și, totuși, primirea este esențială pentru fiecare întâlnire.

Ca fiecare așteptare din tine să nu fie doar o dorință, ci pur și simplu o dispoziție de a primi. »

Pentru Jacques Derrida, la fel, ospitalitatea și primirea nu sunt echivalente, logica aferentă fiecăruia dintre ele, este diferită. Există o manieră de a fi primit la un ghișeu al unei instituții administrative și altă manieră de a fi primit într-o instituție de îngrijire, cum ar fi un spital. Primirea într-o instituție publică amintește de neutralitate, de anonimat, de reguli stabilite de terți. Pentru aceștia, primirea este un « mimesis » al ospitalității. Aceasta presupune o capacitate de integrare, o limită, un cadru, un început și o încheiere. Ospitalitatea este un dar compus dintr-un spațiu, în care se poate sta, traversa sau contempla. Această ospitalitate stă la baza drepturilor interne din statele ce acționează asupra statutului persoanelor străine, deplasate, expulzate (dreptul de a intra într-un anumit stat, dreptul de azil) și stă la baza convențiilor interstatale care definesc cadrul relațiilor diplomatice. Cu aceste rădăcini profunde, spațiul alocat art-terapiei are această dimensiune de ospitalitate.

A oferi ospitalitate și a lăsa lumea să vină ; a fi receptiv față de : primii pași către alteritate, primul nivel de angajament.[…] Ospitalitatea se situează întotdeauna la granița dintre apartenență și alteritate.[…] Ospitalitatea nu constă în a oferi un spațiu celuilalt, ci a-l primi pe celălalt în propriul spațiu.

Pentru a putea primi participanții la art-terapie, spațiul are nevoie să funcționeze după anumite reguli. E nevoie, de fapt, de a putea controla întâlnirea, de a fixa regulile și limitele ce vor permite celui care este primit să se simtă bine în acest cadrul clar delimitat. Primul moment al primirii operează prin a oferi un timp specific unde pot fi culese întrebările implicite sau enunțate și care le oferă în schimb un ritual al primirii, derulării sesiunii și despărțirii, le prezintă posibilitățile de lucru și interdicțiile din acest spațiu, toate acestea pentru a avea un moment comun. Încă de la prima primire a participantului, se anunță regulile legate de folosirea fiecărui spațiu în parte. Unii participanți trec peste aceste reguli, ies să lucreze pe hol, de exemplu. Acest lucru nu se întâmplă fără o explicație, unii nu își pot diferenția propriile nevoi de cele ale unui grup, nu își pot împărtăși ceea ce simt în cadrul unui grup, nu se simt în largul lor în cadrul unui grup. Și acționează ca atare, prin decizia de a se izola, cu artefactul, separați de lumea din jur. Pentru art-terapeut, o astfel de situație este un indicator asupra dificultății participantului de a-l accepta pe celăllalt în alteritatea sa, în regulile sociale impuse de cadrul instituțional în care se derulează sesiunea de art-terapie, tocmai pentru bunăstarea participanților. Alteori, poate fi vorba despre manifestarea unei confuzii mentale, când integrarea unor reguli nu e posibilă, pentru că participantul are alte preocupări, mai importante pentru el sau nevoia de a ne pune la încercare, pentru a verifica dacă atacul participantului asupra cadrului impus aduce cu sine consecințe, respectiv respingerea lor sau eliminarea regulilor. Faptul că se lucrează în echipă, că zilnic au loc schimburi de informații în cadrul echipei, îi protejează pe profesioniști de răspunsuri negative sau de reject față de participanți și dezvoltă capacitatea individuală a acestora de a fi toleranți. Unul dintre membrii echipei, cel mai disponibil pentru aceasta, va putea reaminti cu blândețe regulile locului cu un anumit participant care caută un conflict, strategie care, pentru unii, este cea mai frecventă manieră de a intra în contact cu cineva. E foarte posibil ca ei, la rândul lor, să nu fi avut ocazia să cunoască alte moduri de interacțiune. Doar prin recentrarea acțiunii noastre, ca profesionist, pe nevoile participantului, aceștia vor putea, progresiv, să descopere lucrurile în alt fel și să se simtă ajutați și nejudecați. Datoria ospitalității aparține și profanului și dreptului natural. Acest drept la ospitalitate este fondat pe ideea că pe toți oamenii sunt legați prin această ospitalitate. În Encyclopédie lui Diderot, ospitalitatea este un « act de umanitate ». Atunci când definește ospitalitatea ca „virtute a unui suflet mare, care este legat de întreg universul prin legăturile umanității”, Diderot se referă la o formă de umanism. Această ospitalitate poate deveni reversibilă, cel care azi este primit, mâine poate fi cel care ne va primi. Dar în societățile unde se face o selecție între cei primiți și cei respinși, ospitalitatea se situează în „puncte de catastrofă”. De altfel, astăzi, anumite țări, în care mentalitatea generală este una de confort personal și autosuficiență, tind să fie reținute în fața primirii unei populații precare și au tendința de a fi ospitaliere doar între membrii de același nivel social sau intelectual și deci din ce în ce mai puțin primitori față de cei mai săraci și, poate, mai vulnerabili. Vom aborda ca exemplu maniera în care imigrarea în anumite state este procesată, unde se exercită o triere a cererilor, în funcție de nivelul de studii. Această exigență față de adult nu se va regăsi ea oare și față de persoanele în nevoie? O astfel de abordare rupe pactul tacit care îi unește pe oameni în datoria de a fi ospitalieri. Reamintim faptul că ospitalitatea este temporară, este limitată în timp, altfel, ea devine un spațiu al ocupării, al cotropirii. Doar existența unor anumite limite îi pot permite să rămână fluidă și disponibilă într-o buclă firească și doar așa i se poate conserva dimensiunea sacră. Închiderea strică a granițelor permite instalarea populațiilor în afara locului de origine, cum au demonstrat-o anumiți geografi în ceea ce privește muncitorii sezonieri de exemplu, care nu mai puteau intra și ieși liber în și din țara unde găseau de lucru și erau astfel obligați să se expatrieze, pentru a putea exista.

Noțiunea de responsabilitate în art-terapie

În procesul de stabilire a încrederii între art-terapeut și participant sunt incluse noțiunile de timp și competență. Pentru participantul la art-terapie, timpul poate fi diferit față de cel al art-terapeutului și e nevoie ca fiecare dintre cei doi să ia în considerare reperele celuilalt, ceea ce presupune ca intervenții multiple să aibe loc și să se facă apel la registre și competențe pluridisciplinare. În cazul intervenției în cuplu – psiholog și artist – e nevoie ca cei doi să se pună de acord asupra timpilor de intervenție a fiecăruia dintre ei, pentru a evita orice debusolare sau contrariere la nivelul participantului și pentru a-i consolida încrederea în demersul art-terapeutic. Dar ce e această încredere? De fiecare dată când un participant este primit la o sesiune de art-terapie, au loc procese de domesticire reciprocă, de ascultare reciprocă, de căutare de repere, de înțelegere, de studiere a celuilalt. Începând cu această întâlnire se va forma progresiv o legătură de încredere, o alianță, bazată pe securitate și confort, ceea ce va permite dezvoltarea gândirii asupra acțiunii creative ce are loc în procesul art-terapeutic. Iată ce scrie Anne Dufourmantelle :

Atunci când intrăm într-o legătură necunoscută, emoția resimțită este aproape de fiecare dată aceea a unei îngrijorări nedefinite. Apoi începe lentul proces al domesticirii necunoscutului și disconfortul se estompează încet, încet. Spaima provocată în noi de apariția „celuilalt” este urmată de o familiaritate nouă. Dacă corpul are reacții instinctive dintre cele mai arhaice în cadrul întâlnirii cu ceea ce nu recunoaște imediat în real, cum ar putea gândirea să pretindă că îl cuprinde pe celălalt, decât cu mirare? Ori, gândirea este prin definiție o putere a controlului. Ea nu încetează să aducă necunoscutul la cunoscut, să desfacă misterul pentru a-l face un lucru cunoscut pentru sine, să lumineze. Să numească. […]

Unul din motivele dese de mirare este acela că, după câteva sesiuni de art-terapie, participantul devine principalul aliat al art-terapeutului, așa cum am mai spus anterior. Participantul la art-terapie devine atât subiectul cât și actorul propriei istorii, este atât cel care ridică întrebări, prin ezitările și vulnerabilitatea sa, cât și cel care găsește și arată prin artefact soluțiile care îi corespund și direcția în care își caută confortul personal. Aceste semne ale alianței terapeutice și ale direcției pe care participantul la art-terapie alege să o exploreze, se manifestă atât verbal, dar, de cele mai multe ori sunt vizibile doar la nivel nonverbal. De aceea, art-terapeutul are nevoie de o atenție distributivă la toate nivelurile de acțiune.

CONCLUZII

Ca structură și conținut, lucrarea ”Aspecte moral-spirituale în art-terapie” ridică întrebări metafizice referitoare la ce e arta în viața omului, ce dimensiuni morale și spirituale sunt conținute în creația artistică și estetică și, mai ales, care sunt aspectele morale de care trebuie să țină seama corpul profesional al art-terapeuților. Lucrarea evidențiază în primul rând fragilitatea ființei umane, vulnerabilitatea sa în fața violenței dar și oferă cadrul, cu reperele morale necesare și etica practicii art-terapiei. Aceste aspecte sunt subliniate ca fiind elementele minime necesare unei practici responsabile a art-terapiei și oferă un tipar de asigurare a continuității în formarea omului virtuos.

Sunt punctate sistematic aspectele care pot avea consecințe grave asupra viitorului cetățean. Atunci când art-terapeutul nu poate răspunde nevoilor reale și importante ale participantului la art-terapie, apare întrebarea dacă e îndeajuns de competent în fața situației apărute. În acest caz, participantul rămâne singur în fața provocării propuse de art-terapie, și există posibilitatea apariției unor momente de confuzie sau chiar de bulversări. Devine evident faptul că participantul la art-terapie intră într-un spațiu și începe un demers ce se înscrie într-o istorie personală, cu tot ce implică această schimbare. Prezența activă a participantului la art-terapie implică și repetarea unui model de comportament, oglindit prin intermediul unui terț, artefactul și prin catharsis.

Artefactul, în art-terapie, prin simpla apariție și prezență deschide calea pentru o mai bună cunoaștere de sine printr-o creativitate potențială, sprijină conștientizarea punctelor critice din aspectele cotidiene ale vieții și permite inițierea unor noi legături cu cei din jur. Condiția primară ca un astfel de fenomen să aibe loc este aceea ca întâlnirea cu participantul la art-terapie să aibe loc într-un cadru securizant și care să îl incite pe acesta să se exprime. Referitor la simțuri, lucrarea abordează simțul tactil și punctează importanța mâinii. Mâna care poartă de grijă, care oferă și care protejează. Mâna care transmite un întreg limbaj, precum și o intenție asupra amorfului. Iar amprenta acestei mâini rămâne imprimată, uneori, în amorf. Mâna aduce cu ea sentimentul existenței dar și reciprocitatea. Aceste prime relații dintre participantul la art-teraapie și artefact sunt de natură sensibilă și, de multe ori, complicate și dificile.

O etică a primirii presupune o atenție particulară acordată acestor persoane fragilizate, în căutarea unui sprijin, tocmai pentru a le susține în întâlnirea pe care o vor avea cu ele însele, prin art-terapie. Art-terapia își construiește aria de acțiune pe competențele și resursele participantului, hrănește partea sănătoasă a acestuia și consolidează concentric conștiința de sine. Acțiunea terapeutică a artei se înscrie într-un câmp mai larg de acțiune sub termenul de prevenție, termen care conține partea sa de ambiguitate, atunci când devine directivă sau chiar totalitară. De fapt, instrumentalizarea, exploatarea, sadismul sau chiar indiferența, neglijența și lipsa de respect la adresa participantului la art-terapie – subiectul principal din proces și punctul central al unei istorii în continuă construcție – sunt tot atâtea riscuri, ce amenință echilibrul acestuia. În acest sens, căutarea referitoare la o etică a primirii participantului la art-terapie este legată de diversitatea situației. Primirea participantului este de fiecare dată altfel, de fiecare dată cu un element de unicitate; dar toate aceste întâlniri se subscriu unei căutări a ”bunelor tratamente” prin atenția acordată necondiționat participantului la art-terapie și respectarea libertății acestuia. Acestea trec prin evitarea a tot ce i-ar putea dăuna acestuia dar și căutarea continuă a ceea ce i-ar putea susține dezvoltarea, autocunoașterea și ar putea contribui la găsirea echilibrului. Acordarea necondiționată a ajutorului și suportului face parte din obligațiile morale ale art-terapeutului.

Apariția și primirea artefactului poate fi, uneori, problematică, pentru că acest artefact, pe care îl întâlnim în art-terapie, își afirmă și confirmă locul în lume. La care se adaugă faptul că participantul este și ”străinul care pune sub semnul întrebării”, ”ființa întrebare”, ”omul în chestiune”, despre care vorbește Jacques Derrida într-un text despre ospitalitate. Participantul și artefactul îl îmbogățesc spiritual pe art-terapeut, pentru că fiecare ființă întâlnită în cadrul terapeutic, devine responsabilitatea sa, pentru că art-terapeutul are – ca profesionist și prin forța lucrurilor, o umanitate a înțelegerii și partajului, atunci când lansează provocarea ”îngrijorătoarei ciudățenii” umane. Iar această situație poate fi o revelație sau o provocare. A avea pe cineva în grijă, a fi responsabil de siguranța și confortul interior al participantului la art-terapie, obligă art-terapeutul la descoperirea lumii comune a fragilității, dependenței dar și pe cea a unei alterități.

Mai ales această alteritate, poate scoate la suprafață, prin artefact și catharsis, un arhaism deseori terifiant, care poate provoca reacții dintre cele mai diverse, de la protest până la barbarie. Apariția unui artefact, în cadrul art-terapiei, nu este de fiecare dată un ”eveniment fericit”. Tocmai de aceea, pregătirea cadrului art-terapeutic are menirea să contribuie la transformarea unei astfel de situații, pentru ca tot ce se întâmplă în cadrul propus, să contribuie la devenirea participantului.

Calitatea atenției și a implicării în procesul art-terapeutic, devine astfel vitală pentru bunăstarea participantului. Tipul de atenție acordată participantului la art-terapie este unul specific : o atenție ce respectă maniera participantului de a se exprima, o atenție ce ține cont de limbajul non-verbal al participantului, o atenție ce respectă nevoia participantului de a fi prezent aici și acum, în fața artefactului și o atenție ce susține exprimarea prin art-terapie. Această atenție contribuie în mod activ la căutarea adevărului, la dezvăluirea propriului suflet și la observarea frumuseții pure a participantului.

Art-terapeutul devine, ca filosoful, credincios adevărului pe care îl vede sau descoperă împreună cu participantul la art-terapie. La aceasta se adaugă umilința impusă de respectul datorat omului din fața sa. Cei doi depun eforturi pentru a redescoperi lumea, în căutarea adevărului. Art-terapeutul se află în poziția celui care își ajută aproapele și art-terapeutul devine atât ocrotitorul participantului la art-terapie, cât și al procesului creativ și al artefactului. Referitor la conceptul de ”bune tratamente” acordate în art-terapie, există un ethos ce presupune o viață între oameni și în cetate, nu doar într-un cadru natural dat. O lume a oamenilor, culturală deci, impregnată de morală și limbaj, unde e nevoie de etică din partea celor care au alte persoane în grijă. Această etică rezultă dintr-un ethos, și anume din habitus-uri acumulate cultural. Limba greacă asociază eticii două dimensiuni ; habitus-ul și habitatul. Heraclit definește ethos-ul ca pe o cale esențială pentru omul înzestrat cu judecată. ” Locuim în propriile obiceiuri, ele ne sunt habitatul principal, etica ne este locul esențial.” Tocmai de aceea, obiceiurile ce sprijină dezvoltarea virtuților ne permit să ajungem la o viață bună și asigură transmiterea ei prin educație. Această educație morală aduce relațiile umane în echilibru.

Dar nu există virtuți, ”dispoziții către bine”, fără libertate. Chiar dacă unele persoane au o predispoziție către virtuți, altele sunt predispuse către vicii, ”de noi depinde deci, și virtutea și viciul”. Și Aristotel adaugă : ”…acolo unde de noi depinde acceptarea, tot de noi depinde și refuzul.” De aici rezultă și importanța reflectării asupra obiceiurilor art-terapeutului. Concluzia lucrării este că art-terapeutul ar trebui să pună în acord ceea ce ar dori să fie și să trăiască el însuși cu modul în care primește și tratează participantul ce vine la art-terapie. Pentru aceasta, e nevoie ca el, ca profesionist, să dezvolte, să protejeze și să întrețină o relație de încredere cu participantul la art-terapie.

Altfel spus, art-terapeutul contribuie, cu susținerea participantului și cu stimularea creativității acestuia, la apariția catharsis-ului, la investirea amorfului pentru ca artefactul să conțină cât mai multe informații relevante pentru participant. Un demers terapeutic ce se înscrie astfel într-o exigență etică, ce include logosul, simbolizarea, limbajul – ca manifestare a legăturii și ca mediere. La acestea se adaugă partea ludică a metodologiei de lucru și componenta educațională, în sensul de învățare și ajustare a comportamentelor la cerințele sociale. Referitor la locul pe care îl ocupă inocența și naivitatea în art-terapie, Hannah Arendt amintește că omul, din momentul nașterii, are menirea de a ”inova”. Tocmai de aceea, vârsta copilăriei reprezintă, pentru condiția omului, etapa ”acțiunii”. Aristotel, de asemenea, prin conceptul de praxis, reamintește că natura omului (phusis-ul) este însăși scopul (telos-ul) acestuia : suntem proprii făuritori ai umanității noastre. Ori, în art-terapie, fiecare participant ne confruntă cu întrebarea : cum să facem ca această nouă persoană să devină un om virtuos, al cărui scop să fie acela de a fi fericit, în sensul aristotelic. Art-terapia facilitează crearea de legături și provoacă emoții. Aceste emoții pot scoate la suprafața conștientului violențe, ce s-au derulat în timpul copilăriei participantului. Formele de violență asupra omului sunt vehiculate, de foarte devreme, în jurul si asupra sa, iar natura și formele de violență sunt foarte diverse. Art-terapia poate transforma aceste violențe prin intermediul catharsisului terapeutic.

Violența, cea care lasă urme în structura viitorului cetățean al cetății poate începe cu prezența relației sau cu absența acesteia, atât în îngrijire cât și în educarea virtuțiilor, precum și sub forma neglijenței pe care a trăit-o participantul la art-terapie. Aceste forme de violență a relației cu persoana de referință sunt tot atât de multe provocări pentru art-terapeut, tot atât de multe constatări ale răspunsurilor negative la exigența nevoilor omului.

Consecințele acestor forme de violență și neglijență se regăsesc în art-terapie sub forme de protest sau rebeliune în fața amorfului. Iar în fața conduitelor rigide și mortificatoare sau a unei forme dificile de afecțiune, art-terapia devine un intermediar și un mediator între participant și conflictul conștientizat. Forma violenței, ca forță a vieții, însă, devine un semnalizator pentru posibile situații complexe, uneori catastrofice, dolii nerezolvate, carențe, violențe trăite, tulburări nedepistate.

Participantul care trece printr-o astfel de violență proprie, atenționează disconfortul dintr-o situație pe care o trăiește sau o rememorează. Art-terapeutul are nevoie să poată discerne între violența ca formă de protest și violența ca lucru rău, tocmai pentru a putea evita capcana spiralei interactive a violenței. Un suport acordat participantului la art-terapie, pentru a ieși din această spirală, va fi un suport acordat dezvoltării lui, ameliorării capității sale de relaționare și interacțiune cu Sinele său și cu lumea din cetate. Iar faptul că participanții la art-terapie pot fi uneori percepuți ca fiind ”violenți”, ”fără nici o armonie” sau ”hiperactivi”, nu oferă nici o scuză ca ideea de primire, de înțelegere și de acompaniere către echilibru să fie convertită într-o atitudine condesendentă. Conceptul de primire echidistantă se adaugă la respectul față de istoria personală a fiecărui participant, cu toate conotațiile transgeneraționale. De fapt, acest respect se referă și la ce se vorbește în jurul participantului la art-terapie, se referă la dialogul cu și despre participant sau despre artefact. Pentru că art-terapeutul este doar un membru dintr-o echipă ce poate răspunde nevoilor participantului, cooperarea acetuia cu restul profesioniștilor din echipă, pentru binele participantului, devine capitală.

Astfel art-terapia acționează complementar în câmpul cultural, cel social și cel psihic dar are și o dimensiune filosofică, cea a moralei necesare în art-terapie. Fiecare dintre participanții la art-terapie poate aduce cu el o nouă surpriză. Din acest punct de vedere, art-terapeutul se află într-o continuă căutare a ajustării abordării art-terapeutice, cât mai adecvată la nevoile omului cu care intră în contact. Vulnerabilitatea participantului la art-terapie, ezitările și posibilele sale slăbiciuni pun la încercare pulsiunea legată de putere și mai ales pulsiunea de a putea acționa asupra celuilalt. În cazul copiilor, ei reprezintă paradigma fragilității umane. Această paradigmă o regăsim în toate etapele existenței, etape în care omul poate fi supusul altui om, mai puternic decât el, sau într-un raport de forță psihică. Poate fi vorba chiar de un raport de fragilitate față de boală, față de vârta înaintată sau față de apropierea morții.

Dar participantul la art-terapie nu conține doar o vulnerabilitate, ci are și o puternică forță a vieții, exprimată la început prin țipete, apoi prin forța fizică sau chiar prin capacitatea de a atrage celor din jur atenția asupra unor dificultăți cu care se confruntă. Art-terapia oferă tocmai cadrul și instrumentele pentru ca aceste semnale de atențioanre să devină vizibile și exterioare. Artefactul din art-terapie reprezintă această externalizare a trăirilor umane, conștiente sau inconștiente și are un impact cu sens dublu : poate sprijini o conștientizare a blocajului la nivel individual sau poate reprezenta o oglindă nedorită a realității. Participantul la art-terapie poate oscila din starea de fragilitate, prin vitalitatea pe care o are orice ființă, către poziția unui persecutor. In legătură cu această fluctuare, prin sesiunile de art-terapie, recentrarea pe obiectivul terapeutic stabilit inițial este posibilă, tocmai datorită elasticității creației din tehnica artistică folosită. În cadrul situației cathartice se poate schimba polaritatea participantului. Dorințele și aspirațiile participantului la art-terapie sunt direct legate de nevoile de bază ale omului iar art-terapia contribuie direct la satisfacerea acestora.

În primul rând, există nevoia de a se simți bine în propriul corp, de a trăi și asuma senzația de libertate în explorarea lumii, de a îngloba în propia ființă sentimentul de sațietate – în sensul de satisfacție și de securitate afectivă.

În al doilea rând, art-terapia contribuie și la satisfacerea nevoii de relaționare. Contribuie în mod direct la ajustarea, uneori chiar educarea, circumstanțelor în care participantul relaționează cu lumea. Acest nivel devine important, mai ales pentru că prin aceste întâlniri, omul își dezvoltă propria identitate, își asumă istoria personală și își fixează reperele în timp și spațiu. Întâlnirea din cadrul art-terapiei este și ocazia unor repetări, reluări, momente în care viața însăși se reactualizează, elimină evenimente trecute neprelucrate, neasumate și transformate silențios în angoase ce scot la suprafață vechi drame. Pentru a preveni apariția adultului persecutor, art-terapia pune la dispoziția participantului procesul creativ, prin care toți acești demoni interiori pot fi eliminați. Cum s-a descris detaliat în lucrare, în cadrul art-terapiei pot avea loc evenimente în care uitarea și ignorarea existenței celuilalt poate bascula foarte ușor către rigidizare sau chiar reject. În acest sens, contribuția lui Freud, cu psihanaliza, reluată printre alții de Winnicott și Melanie Klein este foarte importantă pentru a putea înțelege rolul art-terapeutului. Iar mecanismele ce se adaugă procesului creativ descris de Anzieu sunt menționate mai ales de Moreno.

Dimensiunea transgenerațională este importantă, dar participantul la art-terapie nu poate fi redus la un simplu element într-un nod relațional, cum e cel familial, ci el este o ființă a relației. Această dimensiune a relației, în art-terapie este exersată într-un mod aparent subtil, dar în realitate foarte direct, în fața artefactului. Momentul apariției, al confruntării și al dialogului cu și despre artefact, reprezintă momentul de basculare de la creativitate, către terapeutică. Această dimensiune terapeutică a art-terapiei are o anumită greutate, pentru că are baza pe realitățile personale, adânc înrădăcinate în inconștientul și subconștientul participantului la art-terapie. Se confirmă acestuia puterea de acționa asupra amorfului și capacitatea de a schimba realul. Transformarea realului precizează în formă simbolică și încriptată inconștient, trecutul participantului, într-un mod cathartic. Acest trecut este adus în prezent și este transmis către viitor, într-o formă unică, nemaivăzută până atunci, un lucru nou. Cu toate simbolurile ce le presupune crearea unui artefact ce este investit cu personalitatea participantului.

Condiția noastră umană este purtătoare de ambivalență, de tensiuni complexe. Art-terapia nu ignoră existența acestei ambivalenței și evită, astfel, alunecarea către catastrofe umane și alimentarea uneor suferințe deja existente. Programul stabilit oferă predictibilitate, partajul emoțional dar și intelectual, consultarea permanentă cu echipa pluridisciplinară previne în mare parte instalarea ”atotputerniciei” la nivelul art-terapeutului. Reactualizarea permanentă a cunoștințelor art-terapeutului și atenția acordată limitei de competență a acestuia evită ca rutina să se instaleze și permite asimilarea firească a respectului. Reamintirea necondiționată a respectului, în sens kantian, recunoaște umanitatea celuilalt, îi recunoaște participantului demnitatea, indiferent de vârsta și statutul social pe care îl are.

Respectul față de ființa umană rămâne o valoare de bază, pentru a putea trăi împreună, în încredere și pace. Profesioniștii din art-terapie pot spune că anumiți participanți dezvoltă un atașaemnt față de ei, dar atașamentul art-terapeutuli față de participant este interzis, tocmai pentru că există riscul transferului și contratransferului. Participantul riscă să devină receptorul nevoilor de afecțiune ale art-terapeutului. De aceea, autocunoașterea profundă îl ferește și îl avertizează pe art-terapeut de situațiile în care poate proiecta asupra artefactului propriile sentimente sau nevoi. Un element important în derularea sesiunilor de art-terapie este și tipul de atașament pe care îl are participantul, iar aici contribuția lui Bowlby la definirea atașamentului este crucială. Iar art-terapeutul are sarcina să poată oferi certitudinea unui atașament sigur, în fața participanților la art-terapie. Dacă participantul la art-terapie are nevoie de o reciprocitate și dacă observă că art-terapeutul îi răspunde nevoilor exprimate direct sau prin artefact, încrederea necesară unei terapii de succes, se poate instaura. Participantul își consolidează încrederea și stima de sine, se dezvoltă și își va alege singur drumul către eliberare de presiuni și mai ales către libertate. Evoluția istorică a art-terapiei se suprapune peste o dezvoltare umanistă a artei și peste o abordare socială de solidaritate umană.

Competențele profesionale ale art-terapeutului sunt complementare și formeaza un corpus educațional ce presupuune atât asimilarea abilității artistice cât și integrarea mecanismelor de funcționare ale omului. Atitudinea și acțiunile ce decurg din respectul pe care art-terapeutul îl poartă ființei umane participante la art-terapie, o ajută pe aceasta, printre altele, să își consolideze încrederea în propria capacitatea de a acționa asupra lumii care o înconjoară.

Fericirea de a trăi se declină astfel cu un anumit sentiment de competență, cu puterea de a acționa asupra mediului în care trăim, cu capacitatea de a-l modifica, transforma, influența, de a putea conduce propria viață prin complexitatea cotidianului. Dar tot în puterea omului se află capacitățile de a atrage atenția asupra unor aspecte critice, de a oferi și de a primi prietenia, de a contempla frumusețea. Iar la nivelul art-terapiei, capacitatea de a primi, atunci când nu suntem pregătiți să oferim, este o consecință a educației. În întâlnirile cu participanți victime sau debusolați – sacrificați fiind de nepăsarea celor din jur – art-terapia oferă ocazia inițierii unui schimb de idei și sentimente. Acest schimb nu e unul implicit și obligatoriu, pentur că acordarea întregii atenții art-terapeutului participantului, nu e condiționată. Prin crearea artefactului, însă, participantul la art-terapie își lasă o urmă în propriul scenariu de viață și exersează maniere reziliente de integrare socială. Tocmai datorită importanței întâlnirii din art-terapie, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, etica practicii în art-terapie rămâne ca reper-far în abordarea conceptuală art-terapeutică.

De fapt, dacă anumiți conducători ai școlilor de art-terapie rămân atașați de metafizica occidentală iar alții o recuză și dacă dezbaterea are ca subiect ființa sau neființa, atunci, înainte de tranșa orice opinie, în fața omului care intră în procesul art-terapeutic, etica este prima filosofie funcțională, așa cum o exprimă Levinas. Începând cu privirea care îl recunoaște și îl investește pe participant, art-terapeutul îl consideră pe acest celălalt ca fiind responsabilitatea sa. Abia după această recunoaștere se poate discuta sau nu despre celălalt ca ființă, despre psihanaliză sau despre neuroștiință și despre cum poate art-terapeutul să își aducă aportul la bunăstarea participantului. În caz contrar, participantul, ca ființă, intră în uitare și devine obiectul activității art-terapeutului. Există în art-terapie – preluată din filosofie – o chestiune universal valabilă, legată de trasmisia informațiilor de la o generație la alta. Această componentă culturală a omului depășește ceea ce numim simplu ”perpetuarea speciei” și are legătură cu dimensiunea identitară a individului.

Artefactul din art-terapie tocmai asta face, aduce într-o formă de logos exterior participantului la art-terapie, o întreagă dimensiune simbolică și culturală a unei filiații. Confirmă apartenența participantului la o anumită comunitate și devine dovadă a statutului săi de subiect, eventual viitor cetățean al cetății. Când, prin artefact, se transmit semnale despre o înțelegere defectuoasă a reperelor morale și spirituale acceptate în cetate, informația respectivă semnalizează existența pericolului apariției maltratării, violenței sau morții.

Deontologia profesiei de art-terapeut devine un paleativ la această situație periculoasă, asigură o protecție, mai mult sau mai puțin fragilă, participantului la art-terapie iar artefactul devine terțul care îl ajută pe participant să se conțină și să-și conștientizeze propria ființă, curățată prin catharsis-ul terapeutic. Este rolul primordial al oricărei instituții ce implică lucrul direct cu omul.

Vigilența profesională și comunicarea în echipa pluridisciplinară rămân necesare, în fața numeroaselor derive posibile în lucrul direct cu participantul. Una din marile capcane întâlnite ar fi infantilizarea lumii. Ea apare atunci când trasmiterea binelui se diluează într-un discurs demagogic. Un astfel de discurs folosește inocentul sau pe cel slab pentru a justifica un prezent îndoielnic și pentru apărarea propriilor interese, prin plasarea în purtătorul de cuvânt al victimelor și uzurparea realității.

Un alt pericol ce poate apărea în sesiunile de art-terapie, mai ales în cele de grup, este uniformizarea tensiunilor vitale la nivelul participanților. Pedagogia directvă, intruziunea în procesul de creație, aferent art-terapiei, neagă existența alterității individuale, diferențele și generațiile. Abordarea reducționistă dintr-o instituție rigidă, în care toată lumea poate face același lucru și toată lumea poate face orice e nevoie, se relevă a fi nefastă și neagă nevoia profund umană de a stabili legături. Legături ce au nevoie să se țeasă cu încredere și prin corespondențe de reprezentări și valori comune, pentru a ajunge la prietenie.

In orice relație de îngrijire, și mai ales în art-terapie, stabilitatea profesionistului devine esențială, mai ales pentru participanții vulnerabilizați și fragilizați. Noțiunile și mai ales responsabilitățile ce vin odată cu alăturarea artei la terapeutică sunt total diferite de intențiile artei. Procesul creativ se transformă într-un proces de construire sau re-construire a lumii interioare a omului implicat în procesul art-terapeutic.

Întrebările ce au legătură cu ierarhia priorităților în abordarea art-terapie sunt multiple și comlexe, iar lucrarea expune mai ales justificările ce stau la baza acestor priorități. Ordonarea priorităților în art-terapie se face într-o manieră cardinală (ca fenomenul de amprentă lăsată în istoria personală a participantului) și într-o manieră calitativă – a alegerilor pe care le face participantul, a nivelului de investire persoanlă a acestuia și a capacității sale de relaționare cu art-terapeutul și cu artefactul.

Participantul la art-terapie devine o sursă de interogare etică și îl mobilizează pe art-terapeut să aibe grijă de el, în primul rând, să îi protejeze viața, prin evitarea expunerii sale la riscuri și să îi respecte alegerile.

Dacă aceste repere morale sunt fixate, are oare participantul destule puncte în care să se sprijine pentru a evolua sau mai e nevoie de altceva? De fapt, în art-terapie, artefactul este cel care va juca rolul de terț și va puncta etapele evoluției în drumul spre echilibru. Artefactul este cel care se va marca etapele importante din devenirea participantului, se va înscrie într-o suită de semne ale evoluției către libertatea sa interioară. La fel, artefactul și confruntarea periodică cu acesta, vor marca începutul și finalul drumului participantului către a trăi o viață bună, în cetate, cu atuurile unui cetățean, palier care răspunde întrebării asupra cadrului de lucru și reperelor de continuitate.

A treia interogare etică, ce le include pe primele două, este legată de faptul că omul este, prin definiție, o ființă a comunicării și relaționării. Cum contribuie art-terapia la capacitatea de relaționare și comunicare a participantului la art-terapie ? Art-terapeutul are nevoie de timp. Timpul necesar stabilirii legăturii cu participantul, prin privire și prin vorbe, timpul necesar așteptării unui semn de deschidere și acceptare din partea participantului ? Dacă el e unic pentru art-terapeut și ceea ce îi va propune art-terapeutul va fi ceva unic. Acest timp necesar pentru a intra în relație este un timp ce își are originea în respectul acordat lui, prezența art-terapeutului nu poate impusă violent și fără răbdare. Iată de ce răbdarea și blândețea sunt virtuți necesare în art-terapie.

Art-terapia are avantajul de a putea utiliza numeroase mijloace de expresie, pentru a ajunge la un acordaj al percepțiilor cu emoțiile, la nivelul participantului la art-terapie. Fiecare tehnică artistică folosită competent sau complementar de către art-terapeut pune în relație o percepție cu o emoție specifică și folosește în acest scop un canal de comunicare adecvat. Prin intermediul comunicării verbale și nonverbale, încadrarea într-un ethos al proximității celor doi, partajul emoțional și necondiționat îi înscrie într-un prezent viu, subiectiv și intersubiectiv. În acest prezent, spațiul securizant devine capital pentru participant și în care se bucură de plăcerea redescoperirii ludicului. Întâlnirea din art-terapie devine o investire a participantului și o recunoaștere a ființei sale. Gratitudinea ce vine odată cu zâmbetul sau privirea jucăușă reprezintă o formă de recunoștință. Trecerea de la mirare, la curiozitate, de la reticență la aviditatea de a acționa și trecerea de la dorința de a distruge la bucuria întâlnirii cu artefactul sunt tot atâția pași spre fericirea participantului. Dincolo de satisfacerea nevoilor, dincolo de recunoașterea și reintegrarea omului în cetate, art-terapia aduce fiecărui participant un plus de libertate, ireductibilă, proprie fiecăruia. Ca urmare a unei îndelungate pregătiri anterioare întâlnirii cu participantul, art-terapia îl ajută pe acesta să aleagă binele, să evite răul și să fie fericit în libertate. Această libertate și felul în care ea crește în viitorul bun al fiecărui participant la art-terapie, conține toate ingredientele ce au legătură directă cu arta de a trăi.

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ A LUCRĂRII

ABELARD, Pierre, Etica, trad. Dan Negrescu, Editura Paideia, 2003

Ackermann, Diane, Le livre des sens, trad. A. Kalda, Paris, Grasset, 1990

Adorno, Theodor W., Teoria estetică, trad din limba germană de Corbea, Decuble și Eșianu, Editura Paralela 45, București, 2005.

Anzieu, Didier, Psihanaliza travaliului creator, Editura Trei, București, 2004.

Arendt, Hannah, Du mensonge à la violence, Editura Calmann-Lévy Agora Pocket, Paris, , 1972.

______, Hannah, La condition de l’homme moderne, Editura Calmann-Lévy Paris, 1961 și 1983.

______, Hannah, La crise de la culture, Editura Folio, Paris, 1991

______, Hannah, La vie de l’esprit, Editura PUF, Paris, 2005.

______, Hannah, Qu’est-ce que la philosophie de l’existence ?, Editura Payot et Rivages, Paris, 2002

Ariès, Philippe, L’enfant et la vie familiale sous l’ancien régime, Points Histoire, Seuil, Paris, 1973

Aristotel, De anima. Parva naturalia. Traducere și note de N. I. Ștefănescu, Șerban Mironescu și Constantin Noica, Postfață și îngrijire de eediție de Gh. Vlăduțescu, Editura Științifică, București, 1996

Aristotel, De l’âme, GF Flammarion, Paris, 1993

Aristotel, Etica nicomahică, trad. Stella Petecel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Aristotel, Les Politiques, trad. Pellegrin, Editura Flammarion, Paris, 1993

Aristotel, Metafizica, traducere de Șt. Bezdechi, studiu introductiv și note de Dan Bădărău, Editura IRI, București, 1999

Aristotel, Parva Naturalia, trad. Șerban Mironescu și Constantin Noica, Editura Științifică, București, 1972

Aristotel, Poetica, trad. C. Balmuș, Editura Științifică, București, 1957

Aristotel, Politica, traducere de El. Bezdechi, Reeditare Antet, București, 1996

Aron-Rubin, Judith, Artful therapy, Publication John Wiley and Sons Inc. Holoken, , 2005

Aron-Rubin, Judith, Art-terapia,Teorie și practică, Editura Trei, București, 2009.

ASLAM, Constantin, Constantin Noica : spre un model neoclasic de gândire. Perspective interpretative asupra scrierilor timpurii, Editura Academiei Române, București, 2010

Auerbach Erich, Mimesis, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967

Augustin, Saint, Confessions, trad. Fl. Khodoss, Flamarion, Paris, 1992

AULAGNIER –SPAIRANI, Piera, Le « desir de savoir », în L’Inconscient, Revue de Psychanalyse, Presse Universitaires de France, Paris, nr. 1, ianuarie, 1967

Badinter, Elisabeth, L’amour en plus, Champs Flammarion, Paris, 1980.

Bahtin, Michail, Esthetique de la creation verbale, Editura Gallimard, Paris, 1984

Bailly Anatole, Dictionnaire grec-français, (1884), Editura Hachette, Paris, 2000

Balmary, Marie, La divine origine, Dieu n’a pas créé l’homme, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1993

Baron, Jaques, revista L’ecole des parents, nr. 5, oct – noi. 2002

Barthes, Roland, Oscillation de la valeur, Roland Barthes par Roland Barthes, Editura Seuil, écrivains de toujours, Paris, 1995.

Barthes, Roland, Roland Barthes par Roland Barthes, Editura le Seuil, coll. « Ecrivains de toujours », Paris, 1975

Bataille,Georges, Les larmes d’Eros, Paris, ediția 10/18, 1971.

Baudelaire, Charles, Curiozități estetice, Editura Meridiane, București, 1971

Baudelaire, Charles, Les fleurs du mal, Editura princeps, 1857.

Bazin, Hervé, Vipère au poing, Le livre de poche, Paris, 2002.

BELLU, Niculae, Dimensiunea morală a existenței umane, pref și îngrijire Editura de Vasile Morar, Editura Paideia, București, 2012

BENNETT – GOLEMAN, Tara, Alchimia emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2002

BEN-SHAHAR, Tal, L’apprentissage de l’imperfection, Editura Belfond, 2010

Bergeret, J., La violence et la vie. La face cachée de l’Oedipe, Editura Payot et Rivages, Paris, 1994,

Bergeret, J., La violence fondamentale, Editura Dunod, Paris, 1996,

Bergson, Henri La pensée et le mouvant, PUF Quadrige, Paris, 2005

Bernanos, Georges, Sous le soleil de Satan, Editura Plon, Paris, 1926

Besnard,Christian, Journal international de victimologie, Anul 2, n° 1, octombrie 2003, JIDV.com, consultată în data de 10 mai 2013 .

Bettelheim, Bruno si ROSENFELD, Alvin, Dans les chaussures de l’autre, trad. din engleza in franceza Theo Carlier, Editura Robert Lafont, Paris, 1995

Bettelh, Bruno, La forteresse vide, Editura Gallimard, 1969

Bettelh, Bruno, Les blesures symboliques, Editura Gallimard, Paris, 1971

Bettelh, Bruno, Psychanalyse des contes de fees, Editura Robert Lafont, Paris, 1976

Bettelh, Bruno, Survivre, Editura Robert Lafont, Paris, 1981

Blaise Pascal, Pensées, Editura Garnier Frères, Paris, 1964

Bobin, Christian, Ressusciter, Editura Gallimard, Paris, 2001

BOUDON, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 2006

Bourdieu, Pierre, Langage et pouvoir symbolique, Editura Seuil poche, Paris, , 2001.

Borsatello, J.-F. și A. Robert, Le psychisme et la musicotherapie des Chinois, Editura de la Maisinie, Paris, 1983

Bowlby, John, Attachement and loss, vol I, Attachementt, Editura Basic Books, 1982,

Bowlby, John, Attachement et perte, I, PUF, Le fil rouge, Paris, 1999

Boyer-Labrouche, Manuel d'art therapie, Editura Dunod, Paris. 2000

Brisset, Claire, Le monde dévore ses enfants, Editura Liana Levi, Paris, 1997.

Broca, Alain de, Le principe développement, Teză în filosofie susținută la Paris în 11/12/2008.

Breuil, Paul du, Zarathoustra (Zoroastre) et la transfiguration du monde, Editura Payot Paris, 1978

Bruckner, Pascal, Le bébé est-il l’avenir de l’homme ?, La tentation de l’innocence, Editura Grasset et Fasquelle, Le Livre de Poche, Paris, 1995

Buber, Martin, Je et Tu, Prefață de Gaston Bachelard, Editura Aubier, Paris, 1969

Buñuel, Luis, Los olvidados, « Uitații », Titlul francez “Pitié pour eux”, film pe DVD, reeditare FSF, 2001.

Bydlowski, Monique, La dette de vie, itineraire psychanalytique de la maternite, PUF, le fil rouge, Paris, 2000

Caillois, Roger,  Les jeux et les hommes – le masque et le vertige , Editura Gallimard, Paris, 1991

CĂLINESCU, George, Estetica basmului, Editura pentru literatura, București, 1965

Candilis-Huisman, Drina, Naître et après? Du bébé à l’enfant, Editura Gallimard, Paris, 1997

Caritat Marie Jean Antoine, marchiz de Condorcet, Cinq mémoires sur l’Instruction publique (1791), memoriul întâi, Editura Flammarion, Paris, 1994

CEAUȘU, Gheorghe, Fenomenologia aroganței, Editura Fundației PRO, București, 2006

Chevalier, Jean și Geerbrant, Alain, Dictionnaire des symboles, Editura Robert Laffont et Jupiter, Paris, 1982

Chrétien, Jean-Louis, Saint Augustin et les actes de paroles, Editura PUF, « Epithémée », Paris, 2002

Cioran, De l’inconvénient d’être né, Editura Gallimard Folio « essais », Paris, 1973

Clair, André, Kierkegaard, Analogie et dialectique, Editura P. Gisel și Ph. Secretan.

CLAPAREDE, Edouard, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, trad. Victoria Petrescu, Editura Didactică și pedagogică, București, 1975

COLLETT, Peter, Cartea gesturilor, trad. Alexandra Borș, Editura Trei, 2005

Cournarie, Laurent, L’existence, Editura Armand Colin, colecția Cursus philosophie, Paris, 2001

Cramer Bertrand, Le bébé tyran, Que deviendront nos bébés ?, Editura Odile Jacob Paris, 1999

CROIX, Arnaud de la, Templierii, Istoria călugărilor – soldați, trad. Nicolae Baltă, Editura Lucman, București, 2003

Cyrulnik, Boris, Les vilains petits canards, Editura Odile Jacob, Paris, 2001

CYRULNI, Boris, Murmurul fantomelor, Editura Curtea Veche, București, 2005

David, Myriam, Les bébés, leurs parents, leurs soignants, Editura Erès, coll. Spirale, Ramonville Saint-Agne, 2008.

Davido, Roseline, Descopriți-vă copilul prin desene, Editura Grupul editorial Image, Cluj-Napoca, 1998

Delacroix, Henri, Psihologia artei, trad. V. Ivanovici și V. Mazilescu, Editura Meridiane, București, 1983

Depaule, Jean-Charles, Revue communications, sub direcția lui Anne Gotman, L’hospitalité, n°65, Editura Seuil, Paris, 1997

Derrida, Jacques, Adieu à Emmanuel Levinas, Editura Galilée, 1997.

Derrida, Jacques, La voix et le phenomene, Editura PUF, Paris, 2005.

Derrida, Jacques, Question d’étranger : venue de l’étranger, a 4-a întâlnire (10 ianuarie 1996), în Anne Dufourmantelle invite Jacques Derrida à répondre, Editura Calman-Levy, Paris, 1997

Descartes, René, Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dewey, John, L art comme experience, Editura Gallimard, Paris, 2010

Dewey, John, Trei scrieri despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Dr. Spitz, De la naissance à la parole, La première année de la vie, Editura PUF, Paris, 1968,

Ducourneau, Gerard, Musico-therapie, Editura Privat, Paris, 1988

Durand, Gilbert, Arte și arhetipuri,Trad. Andrei Niculescu, Editura Meridiane, București, 2003

DURING, Elie, L’ame, Editura G.F. Flammarion, Paris, 1997

Eco, Umberto, Le nom de la rose, Editura Grasset, Paris, 1982

EIBL – EIBESFELD, Irenäus, Agresivitatea umană, Editura Trei, București, 2009

Elias,Norbert, La civilisation des moeurs, Editura Calmann-Lévy, Agora, Presses pocket, Paris, 1973

Eluard, Paul « Notre vie », Derniers poèmes d’amour, Editura Seghers, Paris, 1951

Eluard, Paul, Le temps déborde, culegere de poeme publicate în, Derniers poèmes d’amour, Editura Seghers, Paris, 1971

Eric Berne, Jocuri pentru adulți, Editura Amaltea, București, 2002

Erickson, M. M., L'hypnose thérapeutique, ESF, Paris, 1986,

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 2001

Fabini, Dana, Creativitate artistică, Relații între artele vizuale și terapia prin artă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

Fabini, Dana, Receptarea în artele vizuale, implicații în terapia prin artă, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006

Fiat, Eric, La modernité ou l’oubli de la phusis, Teză de doctorat în filosofie susținută la Paris în 7 ianuarie 2002.

Filipoi, Sempronia, Basme terapeutice pentru părinți și copii, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998

Focillon, Henri, Eloge de la main, în Vie des formes, Paris, PUF (1943), repris dans la coll. « Quadriges », 1981

Folscheid, Dominique Grandes dates de la philosophie classique, moderne et contemporaine, , PUF, coll. Que sais-je ?, N° 3131, Paris, 1998

Folscheid, Dominique, ”Le nihilisme contemporain et l’éthique : fin de l’homme, fin de l’être ?”, Editura La Table Ronde, Paris, 2002

Folscheid, Dominique, L’esprit de l’athéisme et son destin, Editura La Table Ronde, Paris, 2003

Fontanel, Béatrice și Harcourt Claire d’, L’épopée des bébés, Une histoire des petits d’hommes, Editura La Martinière, Paris, 1996

Forestier, Richard, L art occidentale, Editura Favre, Lausanne, 2004

Forestier, Richard, Profession art-therapeute, Lucrările Congresului Internațional de art terapie, 19-21 februarie, Tour, Editura Elsevier Masson, Issy- les-Moulineaux, 2010

Forestier, Richard, Tout savoir sur l art-therapie, Ediția a 5-a, Editura Favre, Lausanne, 2007

Foulquier și Saint Jean, Dictionnaire de la langue philosophique, Editura PUF, Paris, 1962.

FRAIBERG, Selma E. ADELSON și V. SHAPIRO, Fantômes dans la chambre d’enfants, une approche psychanalytique des problèmes qui entravent la relation mère-nourrisson, în Psychiatrie de l’enfant, XXVI, I, Editura PUF, Paris, 1983

Freud, Sigmund, Comicul și umorul, Editura Trei, București, 2007

Freud, Sigmund, Disconfort în cultură, Editura ALL, București, 2011

Freud, Sigmund, Psycho-Analysis, Gesammelte Werke, Editura Imago, Londra, 1940-1952

Freud, Sigmund, Résultats, idées, problèmes, volumul II, 1921-1938, Editura PUF « Biblio de psychanalyse », Paris

Geismann-Chambon, Claudine, De l’agressivité à la violence, în rev. Enfance et psy n° 11, Graines de violence, 2000

Gibran, Khalil, « L’autre langage », Le fou, ses paraboles et ses poèmes, Editura Mille et une nuits, Paris, 1996,

Gibran, Khalil, Le prophète, Poche, Paris, 1993

Gide, A., Les nourritures terrestres (1897), Editura Folio Gallimard, Paris, 1917-1936

GIRARD, Rene, Violența și sacrul, trad, Mona Antohi, Editura Nemira, București, 1995

GIUSSANI, Luigi, Riscul educativ, Creație de personalitate și istorie, Editura Corint, București, 2005

GLEIZAL, Jean-Jacques, Arta și politicul, Editura Meridiane, București, 1999

Gluksmann, André, « Hitler c’est moi », Le bien et le mal, Editura Robert Laffont, Paris, 1997

GOBRY, Ivan, Le vocabulaire grec de la philosophie, Editura Elipses, Paris, 2010

Godbout, Jacques T. « Recevoir c’est donner. », Revue communications, sub directia lui Gotman, Anne L’hospitalité, n°65, Editura Seuil, Paris, 1997

Godelier, Maurice, Metamorphoses de la parente, Editura Fayard, Paris, 2004

Golding, William, Sa Majesté des Mouches, Editura Gallimard, Folio junior, , 1987

GOLEMAN, Daniel, Emoțiile distructive, Editura Curtea Veche, București, 2005

GOLEMAN, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001

Golse, Bernard, La bientraitance interrogée, în Enfance Majuscule, număr special, La bien-traitance interrogée, Editura Eres, N° 87-88-89 martie , Paris, 1998

Goodman, Nelson, L’art en theorie et en action, Editura Gallimard, Paris, 1996

GORCEACOV, Nicolai, Lecțiile de regie ale lui Stanislavski, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955

Gruyer, Frederique, La violence impensable, Editura Nathan, Paris, 1991

Guardi, J. și Geissmann-Chambon Claudine,– M., La Medicine a travers les siecles, Editura J.B. Bailiere et fils, Paris, 1865,

Guedeney, Antoine, Les cahiers de la puériculture, nr. 153. , Paris, 2002,

Gusdorf, G., La Vertu de force, Editura PUF, Paris, 1975

Guyau, Jean-Marie, Arta din punct de vedere sociologic, Editura Meridiane, București, 1991

Habermas, Jürgen Discours philosophique de la modernité, Editura Gallimard, Paris, 1988,

Hegel G.W.F., Philosophie de l’esprit, Prezentare, « Le concept de l’esprit », trad. Bernard Bourgeois, Editura Vrin, Paris,2006,

Heidegger, Martin, Acheminement vers la parole, Editura Gallimard,Paris, 1976,

Heidegger, Martin, Etre et Temps, Editura Gallimard, Paris, 1986,

Heidegger, Martin, Qu’appelle-t-on penser ?, Editura PUF, coll. « Epiméthée », Paris, 1959

Héraclite, Les Présocratiques, Gallimard, col. « Bibliothèque de la Pléïade », Paris, 1988.

Hill Adrian, Art as an Aid to Illness: an Experiment in Occupational Therapy în Studio Magazin nr. 125, august, Londra, 1943

Hogarth, William, Analiza frumosului, Editura Meridiane, București, 1981

Howard Rona și Jet Lancee, Occupational Therapy Education in Europe: curriculum guidelines, Editura Enothe, Amsterdam, 2000

HUIZINGA, Johan, Homo ludens, Editura Univers, București, 1977

Huxley, Aldous, Le meilleur des mondes, Editura Plon, Le Livre de Poche, Pocket, n° 1438, Paris, 1977.

IanoȘi, Ion, Estetica filozofică și științele artei, Editura Științifică, București, 1972

Jakob, Pierre, « De l’écriture au soin », Master cercetare în filosofie practică, Pitié-Salpêtrière, Paris, 2002

Jammet, Philippe, Prefață la ediția a II-a, Guedeney, Nicole și Antoine, L’attachement, Concepts et applications, Editura Masson, Paris, 2006,

Jankelevitch V.,Curs de filosofie morală, Editura Polirom, București, 2011 ;

Jaspers, Karl în Introduction à la philosophie, Editura Plon, Bibliothèque 10/18, Paris, 2004,

Jonas, Hans Pour une éthique du futur, Rivages poche / Petite Bibliothèque, Paris, 1998,

Julien, François, Du « Temps », Eléments d’une philosophie du vivre, Editura Grasset et Fasquelle, colecția Le collège de philosophie, Paris, 2001

Julien, François, Procès ou création. Une introduction à la pensée des lettrés chinois. Essai de problématique interculturelle, Seuil, Paris, 1989

Jung Carl Gustav, Arhetipurile și inconștientul colectiv

Kallo, Eva Journées : « Règles, limites et interdits. Comment cheminer du pulsionnel au social », Associația Pikler Lόczy Franța, Paris, noiembrie și decembrie 2007.

Kant, Immanuel, « Apendice I, De la mésentente entre la morale et la politique en vue de la paix perpétuelle », Projet de paix perpétuelle, Editura Mille et une nuits, n°327, Paris, 2001.

Kant, Immanuel, Anthropologie du point de vue pragmatique (1798), trad. M. Foucault, Editura Vrin, Paris, 1984,

Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice, trad. Nicolae Bagdasar, Editura Științifică, București, 1972

Kant, Immanuel, Critique de la faculté de juger, Editura Gallimard, Folio essais, Paris, 1985.

Kant, Immanuel, Fondement de la métaphysique des moeurs, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1993.

Kant, Immanuel, Opus Postumum, Editura Eric Adickes, , 1920,

Kaptchuk, T; Croucher, M., The Healing Arts, BBC Publications, Londra, 1986

KEY, Ellen, Secolul copilului, trad. Elvira Balmuș, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Kierkegaard, Søren, La Répétition, trad. din daneză de J. Privat, Editura Payot, Rivages poche, Paris, 2003.

Kierkegaard, Søren, Le concept de l’angoisse, coll. « Tel », Editura Gallimard, Paris, 1990,

Kierkegaard, Søren, Ou bien…ou bien, trad. F. și O. Prior și M.H. Guignot, Paris, 1943,

Killen, Kari, Copilul Maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998

Koninck, Thomas De, De la dignité humaine, Editura Puf, Quadridge, Paris, 2002

Kundera, M., Les testaments trahis, Editura Gallimard, Paris, 1993,

LACAN, J. : Le Séminaire livre VII : L'éthique de la psychanalyse, Editura Seuil, Paris, 1986,

Lacroix Marie-Blanche, Monmayrant Maguy, Les liens d’émerveillement, l’observation des nourrissons selon Esther Bick et ses applications, Editura Erès, Ramonville Saint-Agne, 1995, op.cit.

Lainé Tony, Martino Bernard și Lauzun Gilbert, Le bébé est une personne, film documentar, 1984.

Lapassade, G., La transe, Editura PUF, Paris, 1990,

Laplanche, Jean ; Pontalis J. – B., Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, București, 1994,

Lebovici, S., A propos de la transmission intergénérationnelle : de la filiation à l’affiliation, Alocuțiune la Congresul WAIPAD, Chicago, 1992.

Legendre, Pierre, L’Inestimable Objet de la transmission, Editura Fayard, Paris, 1990

Legrand, Louis Les politiques de l’éducation, Editura PUF, Que sais-je ? n° 2396, Paris, 1988,

Leibniz Gottfried Wilhelm (1646-1716), Essais de théodicée, sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal, Editura Garnier Flammarion, Paris, 1969

LEONARDESCU, Constantin, Principii de filosofia literaturii și a artei, studiu introductiv Morar, Vasile, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Leroi-Gourhan, Andre Gestul și cuvântul, Editura Meridiane, București, 1983,

Levinas Emmanuel, Ethique et infini, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1996.

Levinas, Emmanuel Totalité et infini, Editura Le Livre de Poche, biblio essais, Paris, 1971,

Levinas, Emmanuel, Autrement qu’être ou au delà de l’essence, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1978.

Levinas, Emmanuel, Transcendance et mal, De Dieu qui vient à l’idée, Editura J.Vrin, Paris 1982

Levinas,Emmanuel Le temps et l’autre, Editura PUF, Paris, 1983,

Lips, Iulius, Obîrșia lucrurilor, Editura științifică, București, 1964

Locke, John, Pensées sur l’éducation, Editura Vrin, Paris, 1992.

LOMBROSO, Cesare, Omul delicvent, Editura Măiastra, București, 1992

Malciu, Liliana, Evoluția semnificațiilor și utilizarea termenului de catharsis, teză de doctorat în filosofie, Universitatea București, Facultatea de filosofie, Școala Doctorală, București, 2011,

MANZ, Charles C., Disciplina emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2005

Marcel Duchamp, Le processus creatif, Editura l’Echoppe, Paris, 1987

MATEI, Dumitru, Originile artei, Editura Meridiane, București, 1981

Mercone, Violeta, comunicare Fundamentele școlii de art-terapie de la Tours,Conferinta Națioonală Art-terapia, ediția a III-a, București, octombrie 2008

Miller, Alice C’est pour ton bien, Editura Aubier, Paris, 1985.

Minkowska, Françoise, Le Rorschach : A la recherche du monde des formes, Editura Desclee de Brouwer, Paris, 1956

Minkowski, E., Vers une cosmologie, Editura Aubier, Paris,

Minulescu, Mihaela, Tehnici proiective, Editura Titu Maiorescu, București, 2001

Montaigne, Essais II, VIII.

Montesquieu, L’esprit des lois, IV, 1.

Montessori, Maria, L esprit absorbant de l enfant, Editura Desclee de Brouwer, 2003

Morana Cyril și Oudin, Eric Lart, De Platon a Deleuze, Editura Eyrolles, Paris, 2010

Morar Vasile și Pop, Mihaela Estetică contemporană. De la teme fundamentale la aplicații și experimente, Editura Universității din București, București, 2005

MORAR, Ecaterina, Antropologia politică, Editura Universității din București, 2006

Morar, Vasile, Estetica, Editura Universității din București, București, 2008

Morar, Vasile, Morala elementară, stări, praguri, virtuți, Editura Paideia, București, 2011

Moreno, Joseph Levi, Psihodrama, Editura Trei, București, 2009,

Moreno, Joseph Levi, Who Shall Survive?, second editions, Beacon, , Beacon House, 1953

Mozzani, Eloise, Le livre des supertitions, Editura Robert Laffont, Paris, 1995

MureȘan, Valentin, Comentariu la Etica Nicomahică, Editura Humanitas, București, 2007

NAGEL, Thomas, Veșnice întrebări, Editura Bic All, București, 2004

NeniȚescu, Ștefan, Istoria artei ca filosofie a istoriei, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Nichols P. Michael și Schwartz C. Richard, Terapia de familie, concepte și metode, Asociația de terapie familială, București, 2005, ediția a șasea

NICULESCU, Rodica Mariana, Formarea formatorilor, Editura All Educational, Bucuresti, 2000

Nietzsche, Friedrich, Ainsi parlait Zarathoustra, [1884], Les trois métamorphoses, Editura Gallimard, Paris, 1947

Nietzsche, Friedrich, Fragments et aphorismes, Editura Librio, Paris, 2003

Nietzsche, Friedrich, Généalogie de la morale, Editura GF Flammarion, Paris, , 2002.

Nietzsche, Friedrich, Vérité et mensonge au sens extra-moral, Editura Actes Sud, Paris, 1997

Pacific, Christophe Les oreilles du coeur, Memoriu de Cercetare în filozofie practică, Paris Est, 2005

Papu, Edgar, Arta și umanul, Editura Meridiane, București, 1974

Pareyson, Luigi, Estetica, Teoria formativității, Editura Univers, București, 1977

Pârvulescu, Mirela, Limbajul plastic, mijloc de exprimare și analiză a individului, teză de doctorat, Universitatea Națională de arte București, București, 2011

Pasolini, Pier, Teorema, durata 1oră34min, film realizat în 1968.

Pierre Fedida, Humain déshumain , Editura PUF, Paris, 2007

PIERRON, Jean – Philippe, Vulnerabilite, Pour une philosophie du soin, Editura Presse Universitaire de France, Paris, 2010

Platon, Apologie de Socrate, Criton, Phédon, Editura Garnier Flammarion Paris, 1965,

Platon, Dialoguri, trad. Cezar Papacostea, Editura Iri, București, 1998

Platon, La République, Editura GF Flammarion, Paris, 1966,

Platon, Legile, trad , Editura Iri, București, 1995

Platon, Legile, trad. E. Bezdechi, Editura Iri, București, 1995

Plotin, Enneade III, Editura IRI, București, 2005,

POLITZER, Georges, Filozofia și miturile, Editura Univers, București, 1975

POP, Mihaela și RAȚIU, Dan Eugen, Estetica și artele astăzi, Editura Universității din București, 2010

Popescu, Alexandru, Terapia ocupațională și ergoterapia, Editura Medicală, București, 1986

Prat, Régine, Maman-bébé : duo ou duel ?, Editura Erès, Ramonville Saint-Agne, 2008,

Preda, Vasile Coord., Elemente de psihopedagogie specială, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

Preda,Vasile Terapii prin mediere artistică, Editura Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006

Prinzhorn, Hans, Expressions de la folie, Editura Gallimard, 1996, Paris

Rahnema Majid, Quand la misère chasse la pauvreté, Editura Fayard / Actes Sud, Paris, 2003

Read, Herbert, Originile formei în artă, Editura Univers, București, 1971

Ricard François, La génération lyrique. Essai sur la vie et l’oeuvre des premiers nés du Baby boom, Editura Climats, Coll. Sisyphe, 2001.

RICOEUR, Paul, Le mal, Editura Labor et Fides, Geneva, 1986

RICOEUR, Paul, Lectures 2, La contrée des philosophes, Editura Seuil, Paris 1992.

RICOEUR, Paul, Soi-meme comme un autre, Editura du Seuil, Paris, 1990

Rilke, Rainer Maria, Lettres autour d’un jardin, Editura La Délirante, Paris, 1981

Rodriguez și Troll, L'art therapie. Pratiques, techniques et concepts, Editura Ellebore, Paris, 2001

Rogers, Carl, La relation d'aide et la psychothérapie, Editura ESF, Paris, 1970,

, Carl, Le développement de la personne, Editura Dunod, Paris, 1998.

Rollet Catherine, articol « Les représentations de l’enfant d’hier à aujourd’hui », în revista Enjeux / L’enfant et la société, N°s 95-96, septembrie-decembrie 1999

Romano, Claude, L’événement et le temps, Editura PUF, Colecția Epiméthée, Paris, 1999

Rosenkranz, Karl, O estetică a urîtului, Editura Meridiane, București, 1984

ROUGET G. : La musique et la transe, Editura Gallimard, Paris, 1990,

Rousseau, Jean-Jacques, Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité parmi les hommes, (1754), Editura Hatier, Paris, 1999,

Rousseau, Jean-Jacques, Du contrat social ou Principes du droit politique, Amsterdam, 1762.

Sade, D.A.F.de, La philosophie dans le boudoir, Editura Gallimard, folio, Paris, 1998

Saint Exupéry, Le Petit Prince, New York, 1943.

Sartre, Jean-Paul, Esquisse d’une théorie des émotions, Editura Le livre de poche, Hermann Paris, 1995

Sartre, Jean-Paul, Esquisse d’une théorie des émotions, Le livre de poche, Editura Hermann, Paris, 1995

Sartre, Jean-Paul, L’existentialisme est un humanisme (1946), Editura Gallimard colecția « Folio essais », Paris, 1996

Schaal, Benoit, comunicarea : « Le modelage des attentes sensorielles par l’environnement prénatal / Modelarea așteptărilor senzoriale prin mediul parental », în cadrul colocviului : „ Le développement de l’enfant au risque de son environnement /Dezvoltarea copilului în funcție de mediul în care trăiește », Marsilia, 22-24 noiembrie 2006.

Schonen, Scania de, Cercetător, Paris : « Voir, percevoir et comprendre : le développement de la cognition visuelle », în cadrul colocviului : „ Le développement de l’enfant au risque de son environnement /Dezvoltarea copilului în funcție de mediul în care trăiește », Marsilia, 22-24 noiembrie 2006.

SCHOPENHAUER, Arthur, Fundamentele moralei, trad. Tudor Reu, Editura Antet, București,

Scola, Ettore, « Affreux, sales et méchants », [Comedie dramă]. Distributor : Carlotta Films. Film italian în culori, audiență generală, Durata : 1 h 55, 1976.

Scott-Billman, France, Besoin de danser, Editura Odile Jacob, Paris, 2001

Seneca, Dialoguri II, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

SIMENSCHY, Theofil, Un dicționar al înțelepciunii, Editura Junimea, Iași, 1979

Simonds, Caroline și Warren, Bernie, Le rire medecin, Journal du docteur Girafe, Editura Albin Michel, 2001

SINGER, Peter, Tratat de etică, Editura Polirom, București, 2006

Souriau, Etienne, Vocabulaire d’esthetique, Editura Quadrige, Puf, Paris, 2010

Souzennelle, Annik de , Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timișoara, 1996

Stan Violeta, Atașamentul și sisteme comunitare în sănătatea mentală, Editura Eurobit, Timișoara, 2002,

Stephanus, Ammonius, Comentarii la tratatul despre interpretare al lui Aristotel, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971

Stern, Daniel, Journal d’un bébé, trad. de Corinne Derblum, Calmann-Lévy, Paris, 1992.

Stern, Daniel, Le monde interpersonnel du nourrisson, Editura PUF, Le fil rouge, Paris, 1989,

Studia Universitatis Babeș-Bolyai: Sociologia. Vol. 40-43, Cluj-Napoca, 1995-1998

Surdes, Jean-Luc, Roux, Guy și Laharie, Muriel, Humeurs et pratiques d art-therapie, Editura L Harmattan, Paris, 2003

Svandra, Philippe, Eloge du soin, Une ethique au cœur de la vie , Editura Selie Arslan, Paris, 2009

Tardieu, Ambroise, Etude medico-legale de la folie, Editura J. B Bailiere et fils, 1882, Paris

Terestchenko, Michel, Amour et désespoir, de François de Sales à Fénelon, Editura Seuil, Paris, 2000,

Tisseron, S., La catharsis, purge ou thérapie?, Les Cahiers de médiologie, n°1 : revista La Querelle du spectacle, Paris, 1996

Tocqueville, Alexis de, De la Démocratie en Amérique, Editura GF Flammarion, Paris, 1981.

Vacquin, Monette, Main basse sur les vivants, Editura Fayard, Paris, 1999

Vernant, Jean – Pierre, interviu, Télérama n° 2844, 14 iulie 2004, pp. 28-31.

Vernant, Jean – Pierre, Œdipe et ses mythes, Editura Complexe, Paris, 1988,

VIEGNES, Michel, La peur et ses miroirs, Editions Imago, Paris, 2009

VÎGOTSKI, Lev Semeonovici, Psihologia artei, Editura Univers, București, 1973

Visier, Pr. Jean-Pierre, Curs în cadrul proiectului Grundvig l’Art-therapie sociale, « Quelle place pour le passé ? », Paris, Pitié Salpêtrière, 2/04/2008.

Wallon, Henri, Les Origines du caractère chez l'enfant. Les préludes du sentiment de personnalité, Editura Boisvin, Paris, 1934, reeditare PUF-Quadrige, Paris, 2002.

Weil, Eric, La logique de la philosophie, Editura Vrin, Paris, 1996.

Winnicott, Donald, Joc și realitate, trad. Ioana Lazăr, Editura Trei, București, 2006

Winnicott, Donald, Consultația terapeutică a copilului, trad. Daniela Luca, Editura Fundației Generația, București, 2002

Winnicott, Donald, Distorsion du moi en fonction du vrai et du faux « self », in Processus de maturation chez l’enfant, Editura Payot, Paris, 1974,

Winnicott, Donald, La tendance antisociale, De la pédiatrie à la psychanalyse, trad. din engleză Jeanine Kalmanovitch, Editura Payot, coll. Sciences de l’homme, Paris, 1969

Wittgenstein, Ludwig, De la certitude, trad. Jacques Fauve, Editura Gallimard, coll. « Tel », Paris, 1979.

Wolf, Charlotte, La main humaine, Editura PUF, Paris, 1952,

ZAMFIRESCU, Vasile Dem, Între logica inimii și logica minții, Editura Trei, București, 2011

Le Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, tome sixième, 1978

Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, sub direcția lui Monique Canto-Sperber, « Nature », Editura PUF Quadrige Dicos Poche, Paris,

Dictionnaire de philosophie morale, La pratique de la philosophie de A à Z, Editura Hatier, Paris, 2000,

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ A LUCRĂRII

ABELARD, Pierre, Etica, trad. Dan Negrescu, Editura Paideia, 2003

Ackermann, Diane, Le livre des sens, trad. A. Kalda, Paris, Grasset, 1990

Adorno, Theodor W., Teoria estetică, trad din limba germană de Corbea, Decuble și Eșianu, Editura Paralela 45, București, 2005.

Anzieu, Didier, Psihanaliza travaliului creator, Editura Trei, București, 2004.

Arendt, Hannah, Du mensonge à la violence, Editura Calmann-Lévy Agora Pocket, Paris, , 1972.

______, Hannah, La condition de l’homme moderne, Editura Calmann-Lévy Paris, 1961 și 1983.

______, Hannah, La crise de la culture, Editura Folio, Paris, 1991

______, Hannah, La vie de l’esprit, Editura PUF, Paris, 2005.

______, Hannah, Qu’est-ce que la philosophie de l’existence ?, Editura Payot et Rivages, Paris, 2002

Ariès, Philippe, L’enfant et la vie familiale sous l’ancien régime, Points Histoire, Seuil, Paris, 1973

Aristotel, De anima. Parva naturalia. Traducere și note de N. I. Ștefănescu, Șerban Mironescu și Constantin Noica, Postfață și îngrijire de eediție de Gh. Vlăduțescu, Editura Științifică, București, 1996

Aristotel, De l’âme, GF Flammarion, Paris, 1993

Aristotel, Etica nicomahică, trad. Stella Petecel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Aristotel, Les Politiques, trad. Pellegrin, Editura Flammarion, Paris, 1993

Aristotel, Metafizica, traducere de Șt. Bezdechi, studiu introductiv și note de Dan Bădărău, Editura IRI, București, 1999

Aristotel, Parva Naturalia, trad. Șerban Mironescu și Constantin Noica, Editura Științifică, București, 1972

Aristotel, Poetica, trad. C. Balmuș, Editura Științifică, București, 1957

Aristotel, Politica, traducere de El. Bezdechi, Reeditare Antet, București, 1996

Aron-Rubin, Judith, Artful therapy, Publication John Wiley and Sons Inc. Holoken, , 2005

Aron-Rubin, Judith, Art-terapia,Teorie și practică, Editura Trei, București, 2009.

ASLAM, Constantin, Constantin Noica : spre un model neoclasic de gândire. Perspective interpretative asupra scrierilor timpurii, Editura Academiei Române, București, 2010

Auerbach Erich, Mimesis, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967

Augustin, Saint, Confessions, trad. Fl. Khodoss, Flamarion, Paris, 1992

AULAGNIER –SPAIRANI, Piera, Le « desir de savoir », în L’Inconscient, Revue de Psychanalyse, Presse Universitaires de France, Paris, nr. 1, ianuarie, 1967

Badinter, Elisabeth, L’amour en plus, Champs Flammarion, Paris, 1980.

Bahtin, Michail, Esthetique de la creation verbale, Editura Gallimard, Paris, 1984

Bailly Anatole, Dictionnaire grec-français, (1884), Editura Hachette, Paris, 2000

Balmary, Marie, La divine origine, Dieu n’a pas créé l’homme, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1993

Baron, Jaques, revista L’ecole des parents, nr. 5, oct – noi. 2002

Barthes, Roland, Oscillation de la valeur, Roland Barthes par Roland Barthes, Editura Seuil, écrivains de toujours, Paris, 1995.

Barthes, Roland, Roland Barthes par Roland Barthes, Editura le Seuil, coll. « Ecrivains de toujours », Paris, 1975

Bataille,Georges, Les larmes d’Eros, Paris, ediția 10/18, 1971.

Baudelaire, Charles, Curiozități estetice, Editura Meridiane, București, 1971

Baudelaire, Charles, Les fleurs du mal, Editura princeps, 1857.

Bazin, Hervé, Vipère au poing, Le livre de poche, Paris, 2002.

BELLU, Niculae, Dimensiunea morală a existenței umane, pref și îngrijire Editura de Vasile Morar, Editura Paideia, București, 2012

BENNETT – GOLEMAN, Tara, Alchimia emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2002

BEN-SHAHAR, Tal, L’apprentissage de l’imperfection, Editura Belfond, 2010

Bergeret, J., La violence et la vie. La face cachée de l’Oedipe, Editura Payot et Rivages, Paris, 1994,

Bergeret, J., La violence fondamentale, Editura Dunod, Paris, 1996,

Bergson, Henri La pensée et le mouvant, PUF Quadrige, Paris, 2005

Bernanos, Georges, Sous le soleil de Satan, Editura Plon, Paris, 1926

Besnard,Christian, Journal international de victimologie, Anul 2, n° 1, octombrie 2003, JIDV.com, consultată în data de 10 mai 2013 .

Bettelheim, Bruno si ROSENFELD, Alvin, Dans les chaussures de l’autre, trad. din engleza in franceza Theo Carlier, Editura Robert Lafont, Paris, 1995

Bettelh, Bruno, La forteresse vide, Editura Gallimard, 1969

Bettelh, Bruno, Les blesures symboliques, Editura Gallimard, Paris, 1971

Bettelh, Bruno, Psychanalyse des contes de fees, Editura Robert Lafont, Paris, 1976

Bettelh, Bruno, Survivre, Editura Robert Lafont, Paris, 1981

Blaise Pascal, Pensées, Editura Garnier Frères, Paris, 1964

Bobin, Christian, Ressusciter, Editura Gallimard, Paris, 2001

BOUDON, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 2006

Bourdieu, Pierre, Langage et pouvoir symbolique, Editura Seuil poche, Paris, , 2001.

Borsatello, J.-F. și A. Robert, Le psychisme et la musicotherapie des Chinois, Editura de la Maisinie, Paris, 1983

Bowlby, John, Attachement and loss, vol I, Attachementt, Editura Basic Books, 1982,

Bowlby, John, Attachement et perte, I, PUF, Le fil rouge, Paris, 1999

Boyer-Labrouche, Manuel d'art therapie, Editura Dunod, Paris. 2000

Brisset, Claire, Le monde dévore ses enfants, Editura Liana Levi, Paris, 1997.

Broca, Alain de, Le principe développement, Teză în filosofie susținută la Paris în 11/12/2008.

Breuil, Paul du, Zarathoustra (Zoroastre) et la transfiguration du monde, Editura Payot Paris, 1978

Bruckner, Pascal, Le bébé est-il l’avenir de l’homme ?, La tentation de l’innocence, Editura Grasset et Fasquelle, Le Livre de Poche, Paris, 1995

Buber, Martin, Je et Tu, Prefață de Gaston Bachelard, Editura Aubier, Paris, 1969

Buñuel, Luis, Los olvidados, « Uitații », Titlul francez “Pitié pour eux”, film pe DVD, reeditare FSF, 2001.

Bydlowski, Monique, La dette de vie, itineraire psychanalytique de la maternite, PUF, le fil rouge, Paris, 2000

Caillois, Roger,  Les jeux et les hommes – le masque et le vertige , Editura Gallimard, Paris, 1991

CĂLINESCU, George, Estetica basmului, Editura pentru literatura, București, 1965

Candilis-Huisman, Drina, Naître et après? Du bébé à l’enfant, Editura Gallimard, Paris, 1997

Caritat Marie Jean Antoine, marchiz de Condorcet, Cinq mémoires sur l’Instruction publique (1791), memoriul întâi, Editura Flammarion, Paris, 1994

CEAUȘU, Gheorghe, Fenomenologia aroganței, Editura Fundației PRO, București, 2006

Chevalier, Jean și Geerbrant, Alain, Dictionnaire des symboles, Editura Robert Laffont et Jupiter, Paris, 1982

Chrétien, Jean-Louis, Saint Augustin et les actes de paroles, Editura PUF, « Epithémée », Paris, 2002

Cioran, De l’inconvénient d’être né, Editura Gallimard Folio « essais », Paris, 1973

Clair, André, Kierkegaard, Analogie et dialectique, Editura P. Gisel și Ph. Secretan.

CLAPAREDE, Edouard, Psihologia copilului și pedagogia experimentală, trad. Victoria Petrescu, Editura Didactică și pedagogică, București, 1975

COLLETT, Peter, Cartea gesturilor, trad. Alexandra Borș, Editura Trei, 2005

Cournarie, Laurent, L’existence, Editura Armand Colin, colecția Cursus philosophie, Paris, 2001

Cramer Bertrand, Le bébé tyran, Que deviendront nos bébés ?, Editura Odile Jacob Paris, 1999

CROIX, Arnaud de la, Templierii, Istoria călugărilor – soldați, trad. Nicolae Baltă, Editura Lucman, București, 2003

Cyrulnik, Boris, Les vilains petits canards, Editura Odile Jacob, Paris, 2001

CYRULNI, Boris, Murmurul fantomelor, Editura Curtea Veche, București, 2005

David, Myriam, Les bébés, leurs parents, leurs soignants, Editura Erès, coll. Spirale, Ramonville Saint-Agne, 2008.

Davido, Roseline, Descopriți-vă copilul prin desene, Editura Grupul editorial Image, Cluj-Napoca, 1998

Delacroix, Henri, Psihologia artei, trad. V. Ivanovici și V. Mazilescu, Editura Meridiane, București, 1983

Depaule, Jean-Charles, Revue communications, sub direcția lui Anne Gotman, L’hospitalité, n°65, Editura Seuil, Paris, 1997

Derrida, Jacques, Adieu à Emmanuel Levinas, Editura Galilée, 1997.

Derrida, Jacques, La voix et le phenomene, Editura PUF, Paris, 2005.

Derrida, Jacques, Question d’étranger : venue de l’étranger, a 4-a întâlnire (10 ianuarie 1996), în Anne Dufourmantelle invite Jacques Derrida à répondre, Editura Calman-Levy, Paris, 1997

Descartes, René, Pasiunile sufletului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dewey, John, L art comme experience, Editura Gallimard, Paris, 2010

Dewey, John, Trei scrieri despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Dr. Spitz, De la naissance à la parole, La première année de la vie, Editura PUF, Paris, 1968,

Ducourneau, Gerard, Musico-therapie, Editura Privat, Paris, 1988

Durand, Gilbert, Arte și arhetipuri,Trad. Andrei Niculescu, Editura Meridiane, București, 2003

DURING, Elie, L’ame, Editura G.F. Flammarion, Paris, 1997

Eco, Umberto, Le nom de la rose, Editura Grasset, Paris, 1982

EIBL – EIBESFELD, Irenäus, Agresivitatea umană, Editura Trei, București, 2009

Elias,Norbert, La civilisation des moeurs, Editura Calmann-Lévy, Agora, Presses pocket, Paris, 1973

Eluard, Paul « Notre vie », Derniers poèmes d’amour, Editura Seghers, Paris, 1951

Eluard, Paul, Le temps déborde, culegere de poeme publicate în, Derniers poèmes d’amour, Editura Seghers, Paris, 1971

Eric Berne, Jocuri pentru adulți, Editura Amaltea, București, 2002

Erickson, M. M., L'hypnose thérapeutique, ESF, Paris, 1986,

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 2001

Fabini, Dana, Creativitate artistică, Relații între artele vizuale și terapia prin artă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

Fabini, Dana, Receptarea în artele vizuale, implicații în terapia prin artă, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006

Fiat, Eric, La modernité ou l’oubli de la phusis, Teză de doctorat în filosofie susținută la Paris în 7 ianuarie 2002.

Filipoi, Sempronia, Basme terapeutice pentru părinți și copii, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998

Focillon, Henri, Eloge de la main, în Vie des formes, Paris, PUF (1943), repris dans la coll. « Quadriges », 1981

Folscheid, Dominique Grandes dates de la philosophie classique, moderne et contemporaine, , PUF, coll. Que sais-je ?, N° 3131, Paris, 1998

Folscheid, Dominique, ”Le nihilisme contemporain et l’éthique : fin de l’homme, fin de l’être ?”, Editura La Table Ronde, Paris, 2002

Folscheid, Dominique, L’esprit de l’athéisme et son destin, Editura La Table Ronde, Paris, 2003

Fontanel, Béatrice și Harcourt Claire d’, L’épopée des bébés, Une histoire des petits d’hommes, Editura La Martinière, Paris, 1996

Forestier, Richard, L art occidentale, Editura Favre, Lausanne, 2004

Forestier, Richard, Profession art-therapeute, Lucrările Congresului Internațional de art terapie, 19-21 februarie, Tour, Editura Elsevier Masson, Issy- les-Moulineaux, 2010

Forestier, Richard, Tout savoir sur l art-therapie, Ediția a 5-a, Editura Favre, Lausanne, 2007

Foulquier și Saint Jean, Dictionnaire de la langue philosophique, Editura PUF, Paris, 1962.

FRAIBERG, Selma E. ADELSON și V. SHAPIRO, Fantômes dans la chambre d’enfants, une approche psychanalytique des problèmes qui entravent la relation mère-nourrisson, în Psychiatrie de l’enfant, XXVI, I, Editura PUF, Paris, 1983

Freud, Sigmund, Comicul și umorul, Editura Trei, București, 2007

Freud, Sigmund, Disconfort în cultură, Editura ALL, București, 2011

Freud, Sigmund, Psycho-Analysis, Gesammelte Werke, Editura Imago, Londra, 1940-1952

Freud, Sigmund, Résultats, idées, problèmes, volumul II, 1921-1938, Editura PUF « Biblio de psychanalyse », Paris

Geismann-Chambon, Claudine, De l’agressivité à la violence, în rev. Enfance et psy n° 11, Graines de violence, 2000

Gibran, Khalil, « L’autre langage », Le fou, ses paraboles et ses poèmes, Editura Mille et une nuits, Paris, 1996,

Gibran, Khalil, Le prophète, Poche, Paris, 1993

Gide, A., Les nourritures terrestres (1897), Editura Folio Gallimard, Paris, 1917-1936

GIRARD, Rene, Violența și sacrul, trad, Mona Antohi, Editura Nemira, București, 1995

GIUSSANI, Luigi, Riscul educativ, Creație de personalitate și istorie, Editura Corint, București, 2005

GLEIZAL, Jean-Jacques, Arta și politicul, Editura Meridiane, București, 1999

Gluksmann, André, « Hitler c’est moi », Le bien et le mal, Editura Robert Laffont, Paris, 1997

GOBRY, Ivan, Le vocabulaire grec de la philosophie, Editura Elipses, Paris, 2010

Godbout, Jacques T. « Recevoir c’est donner. », Revue communications, sub directia lui Gotman, Anne L’hospitalité, n°65, Editura Seuil, Paris, 1997

Godelier, Maurice, Metamorphoses de la parente, Editura Fayard, Paris, 2004

Golding, William, Sa Majesté des Mouches, Editura Gallimard, Folio junior, , 1987

GOLEMAN, Daniel, Emoțiile distructive, Editura Curtea Veche, București, 2005

GOLEMAN, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001

Golse, Bernard, La bientraitance interrogée, în Enfance Majuscule, număr special, La bien-traitance interrogée, Editura Eres, N° 87-88-89 martie , Paris, 1998

Goodman, Nelson, L’art en theorie et en action, Editura Gallimard, Paris, 1996

GORCEACOV, Nicolai, Lecțiile de regie ale lui Stanislavski, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955

Gruyer, Frederique, La violence impensable, Editura Nathan, Paris, 1991

Guardi, J. și Geissmann-Chambon Claudine,– M., La Medicine a travers les siecles, Editura J.B. Bailiere et fils, Paris, 1865,

Guedeney, Antoine, Les cahiers de la puériculture, nr. 153. , Paris, 2002,

Gusdorf, G., La Vertu de force, Editura PUF, Paris, 1975

Guyau, Jean-Marie, Arta din punct de vedere sociologic, Editura Meridiane, București, 1991

Habermas, Jürgen Discours philosophique de la modernité, Editura Gallimard, Paris, 1988,

Hegel G.W.F., Philosophie de l’esprit, Prezentare, « Le concept de l’esprit », trad. Bernard Bourgeois, Editura Vrin, Paris,2006,

Heidegger, Martin, Acheminement vers la parole, Editura Gallimard,Paris, 1976,

Heidegger, Martin, Etre et Temps, Editura Gallimard, Paris, 1986,

Heidegger, Martin, Qu’appelle-t-on penser ?, Editura PUF, coll. « Epiméthée », Paris, 1959

Héraclite, Les Présocratiques, Gallimard, col. « Bibliothèque de la Pléïade », Paris, 1988.

Hill Adrian, Art as an Aid to Illness: an Experiment in Occupational Therapy în Studio Magazin nr. 125, august, Londra, 1943

Hogarth, William, Analiza frumosului, Editura Meridiane, București, 1981

Howard Rona și Jet Lancee, Occupational Therapy Education in Europe: curriculum guidelines, Editura Enothe, Amsterdam, 2000

HUIZINGA, Johan, Homo ludens, Editura Univers, București, 1977

Huxley, Aldous, Le meilleur des mondes, Editura Plon, Le Livre de Poche, Pocket, n° 1438, Paris, 1977.

IanoȘi, Ion, Estetica filozofică și științele artei, Editura Științifică, București, 1972

Jakob, Pierre, « De l’écriture au soin », Master cercetare în filosofie practică, Pitié-Salpêtrière, Paris, 2002

Jammet, Philippe, Prefață la ediția a II-a, Guedeney, Nicole și Antoine, L’attachement, Concepts et applications, Editura Masson, Paris, 2006,

Jankelevitch V.,Curs de filosofie morală, Editura Polirom, București, 2011 ;

Jaspers, Karl în Introduction à la philosophie, Editura Plon, Bibliothèque 10/18, Paris, 2004,

Jonas, Hans Pour une éthique du futur, Rivages poche / Petite Bibliothèque, Paris, 1998,

Julien, François, Du « Temps », Eléments d’une philosophie du vivre, Editura Grasset et Fasquelle, colecția Le collège de philosophie, Paris, 2001

Julien, François, Procès ou création. Une introduction à la pensée des lettrés chinois. Essai de problématique interculturelle, Seuil, Paris, 1989

Jung Carl Gustav, Arhetipurile și inconștientul colectiv

Kallo, Eva Journées : « Règles, limites et interdits. Comment cheminer du pulsionnel au social », Associația Pikler Lόczy Franța, Paris, noiembrie și decembrie 2007.

Kant, Immanuel, « Apendice I, De la mésentente entre la morale et la politique en vue de la paix perpétuelle », Projet de paix perpétuelle, Editura Mille et une nuits, n°327, Paris, 2001.

Kant, Immanuel, Anthropologie du point de vue pragmatique (1798), trad. M. Foucault, Editura Vrin, Paris, 1984,

Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice, trad. Nicolae Bagdasar, Editura Științifică, București, 1972

Kant, Immanuel, Critique de la faculté de juger, Editura Gallimard, Folio essais, Paris, 1985.

Kant, Immanuel, Fondement de la métaphysique des moeurs, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1993.

Kant, Immanuel, Opus Postumum, Editura Eric Adickes, , 1920,

Kaptchuk, T; Croucher, M., The Healing Arts, BBC Publications, Londra, 1986

KEY, Ellen, Secolul copilului, trad. Elvira Balmuș, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Kierkegaard, Søren, La Répétition, trad. din daneză de J. Privat, Editura Payot, Rivages poche, Paris, 2003.

Kierkegaard, Søren, Le concept de l’angoisse, coll. « Tel », Editura Gallimard, Paris, 1990,

Kierkegaard, Søren, Ou bien…ou bien, trad. F. și O. Prior și M.H. Guignot, Paris, 1943,

Killen, Kari, Copilul Maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998

Koninck, Thomas De, De la dignité humaine, Editura Puf, Quadridge, Paris, 2002

Kundera, M., Les testaments trahis, Editura Gallimard, Paris, 1993,

LACAN, J. : Le Séminaire livre VII : L'éthique de la psychanalyse, Editura Seuil, Paris, 1986,

Lacroix Marie-Blanche, Monmayrant Maguy, Les liens d’émerveillement, l’observation des nourrissons selon Esther Bick et ses applications, Editura Erès, Ramonville Saint-Agne, 1995, op.cit.

Lainé Tony, Martino Bernard și Lauzun Gilbert, Le bébé est une personne, film documentar, 1984.

Lapassade, G., La transe, Editura PUF, Paris, 1990,

Laplanche, Jean ; Pontalis J. – B., Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, București, 1994,

Lebovici, S., A propos de la transmission intergénérationnelle : de la filiation à l’affiliation, Alocuțiune la Congresul WAIPAD, Chicago, 1992.

Legendre, Pierre, L’Inestimable Objet de la transmission, Editura Fayard, Paris, 1990

Legrand, Louis Les politiques de l’éducation, Editura PUF, Que sais-je ? n° 2396, Paris, 1988,

Leibniz Gottfried Wilhelm (1646-1716), Essais de théodicée, sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal, Editura Garnier Flammarion, Paris, 1969

LEONARDESCU, Constantin, Principii de filosofia literaturii și a artei, studiu introductiv Morar, Vasile, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Leroi-Gourhan, Andre Gestul și cuvântul, Editura Meridiane, București, 1983,

Levinas Emmanuel, Ethique et infini, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1996.

Levinas, Emmanuel Totalité et infini, Editura Le Livre de Poche, biblio essais, Paris, 1971,

Levinas, Emmanuel, Autrement qu’être ou au delà de l’essence, Editura Le Livre de Poche, Paris, 1978.

Levinas, Emmanuel, Transcendance et mal, De Dieu qui vient à l’idée, Editura J.Vrin, Paris 1982

Levinas,Emmanuel Le temps et l’autre, Editura PUF, Paris, 1983,

Lips, Iulius, Obîrșia lucrurilor, Editura științifică, București, 1964

Locke, John, Pensées sur l’éducation, Editura Vrin, Paris, 1992.

LOMBROSO, Cesare, Omul delicvent, Editura Măiastra, București, 1992

Malciu, Liliana, Evoluția semnificațiilor și utilizarea termenului de catharsis, teză de doctorat în filosofie, Universitatea București, Facultatea de filosofie, Școala Doctorală, București, 2011,

MANZ, Charles C., Disciplina emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2005

Marcel Duchamp, Le processus creatif, Editura l’Echoppe, Paris, 1987

MATEI, Dumitru, Originile artei, Editura Meridiane, București, 1981

Mercone, Violeta, comunicare Fundamentele școlii de art-terapie de la Tours,Conferinta Națioonală Art-terapia, ediția a III-a, București, octombrie 2008

Miller, Alice C’est pour ton bien, Editura Aubier, Paris, 1985.

Minkowska, Françoise, Le Rorschach : A la recherche du monde des formes, Editura Desclee de Brouwer, Paris, 1956

Minkowski, E., Vers une cosmologie, Editura Aubier, Paris,

Minulescu, Mihaela, Tehnici proiective, Editura Titu Maiorescu, București, 2001

Montaigne, Essais II, VIII.

Montesquieu, L’esprit des lois, IV, 1.

Montessori, Maria, L esprit absorbant de l enfant, Editura Desclee de Brouwer, 2003

Morana Cyril și Oudin, Eric Lart, De Platon a Deleuze, Editura Eyrolles, Paris, 2010

Morar Vasile și Pop, Mihaela Estetică contemporană. De la teme fundamentale la aplicații și experimente, Editura Universității din București, București, 2005

MORAR, Ecaterina, Antropologia politică, Editura Universității din București, 2006

Morar, Vasile, Estetica, Editura Universității din București, București, 2008

Morar, Vasile, Morala elementară, stări, praguri, virtuți, Editura Paideia, București, 2011

Moreno, Joseph Levi, Psihodrama, Editura Trei, București, 2009,

Moreno, Joseph Levi, Who Shall Survive?, second editions, Beacon, , Beacon House, 1953

Mozzani, Eloise, Le livre des supertitions, Editura Robert Laffont, Paris, 1995

MureȘan, Valentin, Comentariu la Etica Nicomahică, Editura Humanitas, București, 2007

NAGEL, Thomas, Veșnice întrebări, Editura Bic All, București, 2004

NeniȚescu, Ștefan, Istoria artei ca filosofie a istoriei, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Nichols P. Michael și Schwartz C. Richard, Terapia de familie, concepte și metode, Asociația de terapie familială, București, 2005, ediția a șasea

NICULESCU, Rodica Mariana, Formarea formatorilor, Editura All Educational, Bucuresti, 2000

Nietzsche, Friedrich, Ainsi parlait Zarathoustra, [1884], Les trois métamorphoses, Editura Gallimard, Paris, 1947

Nietzsche, Friedrich, Fragments et aphorismes, Editura Librio, Paris, 2003

Nietzsche, Friedrich, Généalogie de la morale, Editura GF Flammarion, Paris, , 2002.

Nietzsche, Friedrich, Vérité et mensonge au sens extra-moral, Editura Actes Sud, Paris, 1997

Pacific, Christophe Les oreilles du coeur, Memoriu de Cercetare în filozofie practică, Paris Est, 2005

Papu, Edgar, Arta și umanul, Editura Meridiane, București, 1974

Pareyson, Luigi, Estetica, Teoria formativității, Editura Univers, București, 1977

Pârvulescu, Mirela, Limbajul plastic, mijloc de exprimare și analiză a individului, teză de doctorat, Universitatea Națională de arte București, București, 2011

Pasolini, Pier, Teorema, durata 1oră34min, film realizat în 1968.

Pierre Fedida, Humain déshumain , Editura PUF, Paris, 2007

PIERRON, Jean – Philippe, Vulnerabilite, Pour une philosophie du soin, Editura Presse Universitaire de France, Paris, 2010

Platon, Apologie de Socrate, Criton, Phédon, Editura Garnier Flammarion Paris, 1965,

Platon, Dialoguri, trad. Cezar Papacostea, Editura Iri, București, 1998

Platon, La République, Editura GF Flammarion, Paris, 1966,

Platon, Legile, trad , Editura Iri, București, 1995

Platon, Legile, trad. E. Bezdechi, Editura Iri, București, 1995

Plotin, Enneade III, Editura IRI, București, 2005,

POLITZER, Georges, Filozofia și miturile, Editura Univers, București, 1975

POP, Mihaela și RAȚIU, Dan Eugen, Estetica și artele astăzi, Editura Universității din București, 2010

Popescu, Alexandru, Terapia ocupațională și ergoterapia, Editura Medicală, București, 1986

Prat, Régine, Maman-bébé : duo ou duel ?, Editura Erès, Ramonville Saint-Agne, 2008,

Preda, Vasile Coord., Elemente de psihopedagogie specială, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

Preda,Vasile Terapii prin mediere artistică, Editura Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006

Prinzhorn, Hans, Expressions de la folie, Editura Gallimard, 1996, Paris

Rahnema Majid, Quand la misère chasse la pauvreté, Editura Fayard / Actes Sud, Paris, 2003

Read, Herbert, Originile formei în artă, Editura Univers, București, 1971

Ricard François, La génération lyrique. Essai sur la vie et l’oeuvre des premiers nés du Baby boom, Editura Climats, Coll. Sisyphe, 2001.

RICOEUR, Paul, Le mal, Editura Labor et Fides, Geneva, 1986

RICOEUR, Paul, Lectures 2, La contrée des philosophes, Editura Seuil, Paris 1992.

RICOEUR, Paul, Soi-meme comme un autre, Editura du Seuil, Paris, 1990

Rilke, Rainer Maria, Lettres autour d’un jardin, Editura La Délirante, Paris, 1981

Rodriguez și Troll, L'art therapie. Pratiques, techniques et concepts, Editura Ellebore, Paris, 2001

Rogers, Carl, La relation d'aide et la psychothérapie, Editura ESF, Paris, 1970,

, Carl, Le développement de la personne, Editura Dunod, Paris, 1998.

Rollet Catherine, articol « Les représentations de l’enfant d’hier à aujourd’hui », în revista Enjeux / L’enfant et la société, N°s 95-96, septembrie-decembrie 1999

Romano, Claude, L’événement et le temps, Editura PUF, Colecția Epiméthée, Paris, 1999

Rosenkranz, Karl, O estetică a urîtului, Editura Meridiane, București, 1984

ROUGET G. : La musique et la transe, Editura Gallimard, Paris, 1990,

Rousseau, Jean-Jacques, Discours sur l’origine et les fondements de l’inégalité parmi les hommes, (1754), Editura Hatier, Paris, 1999,

Rousseau, Jean-Jacques, Du contrat social ou Principes du droit politique, Amsterdam, 1762.

Sade, D.A.F.de, La philosophie dans le boudoir, Editura Gallimard, folio, Paris, 1998

Saint Exupéry, Le Petit Prince, New York, 1943.

Sartre, Jean-Paul, Esquisse d’une théorie des émotions, Editura Le livre de poche, Hermann Paris, 1995

Sartre, Jean-Paul, Esquisse d’une théorie des émotions, Le livre de poche, Editura Hermann, Paris, 1995

Sartre, Jean-Paul, L’existentialisme est un humanisme (1946), Editura Gallimard colecția « Folio essais », Paris, 1996

Schaal, Benoit, comunicarea : « Le modelage des attentes sensorielles par l’environnement prénatal / Modelarea așteptărilor senzoriale prin mediul parental », în cadrul colocviului : „ Le développement de l’enfant au risque de son environnement /Dezvoltarea copilului în funcție de mediul în care trăiește », Marsilia, 22-24 noiembrie 2006.

Schonen, Scania de, Cercetător, Paris : « Voir, percevoir et comprendre : le développement de la cognition visuelle », în cadrul colocviului : „ Le développement de l’enfant au risque de son environnement /Dezvoltarea copilului în funcție de mediul în care trăiește », Marsilia, 22-24 noiembrie 2006.

SCHOPENHAUER, Arthur, Fundamentele moralei, trad. Tudor Reu, Editura Antet, București,

Scola, Ettore, « Affreux, sales et méchants », [Comedie dramă]. Distributor : Carlotta Films. Film italian în culori, audiență generală, Durata : 1 h 55, 1976.

Scott-Billman, France, Besoin de danser, Editura Odile Jacob, Paris, 2001

Seneca, Dialoguri II, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

SIMENSCHY, Theofil, Un dicționar al înțelepciunii, Editura Junimea, Iași, 1979

Simonds, Caroline și Warren, Bernie, Le rire medecin, Journal du docteur Girafe, Editura Albin Michel, 2001

SINGER, Peter, Tratat de etică, Editura Polirom, București, 2006

Souriau, Etienne, Vocabulaire d’esthetique, Editura Quadrige, Puf, Paris, 2010

Souzennelle, Annik de , Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timișoara, 1996

Stan Violeta, Atașamentul și sisteme comunitare în sănătatea mentală, Editura Eurobit, Timișoara, 2002,

Stephanus, Ammonius, Comentarii la tratatul despre interpretare al lui Aristotel, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971

Stern, Daniel, Journal d’un bébé, trad. de Corinne Derblum, Calmann-Lévy, Paris, 1992.

Stern, Daniel, Le monde interpersonnel du nourrisson, Editura PUF, Le fil rouge, Paris, 1989,

Studia Universitatis Babeș-Bolyai: Sociologia. Vol. 40-43, Cluj-Napoca, 1995-1998

Surdes, Jean-Luc, Roux, Guy și Laharie, Muriel, Humeurs et pratiques d art-therapie, Editura L Harmattan, Paris, 2003

Svandra, Philippe, Eloge du soin, Une ethique au cœur de la vie , Editura Selie Arslan, Paris, 2009

Tardieu, Ambroise, Etude medico-legale de la folie, Editura J. B Bailiere et fils, 1882, Paris

Terestchenko, Michel, Amour et désespoir, de François de Sales à Fénelon, Editura Seuil, Paris, 2000,

Tisseron, S., La catharsis, purge ou thérapie?, Les Cahiers de médiologie, n°1 : revista La Querelle du spectacle, Paris, 1996

Tocqueville, Alexis de, De la Démocratie en Amérique, Editura GF Flammarion, Paris, 1981.

Vacquin, Monette, Main basse sur les vivants, Editura Fayard, Paris, 1999

Vernant, Jean – Pierre, interviu, Télérama n° 2844, 14 iulie 2004, pp. 28-31.

Vernant, Jean – Pierre, Œdipe et ses mythes, Editura Complexe, Paris, 1988,

VIEGNES, Michel, La peur et ses miroirs, Editions Imago, Paris, 2009

VÎGOTSKI, Lev Semeonovici, Psihologia artei, Editura Univers, București, 1973

Visier, Pr. Jean-Pierre, Curs în cadrul proiectului Grundvig l’Art-therapie sociale, « Quelle place pour le passé ? », Paris, Pitié Salpêtrière, 2/04/2008.

Wallon, Henri, Les Origines du caractère chez l'enfant. Les préludes du sentiment de personnalité, Editura Boisvin, Paris, 1934, reeditare PUF-Quadrige, Paris, 2002.

Weil, Eric, La logique de la philosophie, Editura Vrin, Paris, 1996.

Winnicott, Donald, Joc și realitate, trad. Ioana Lazăr, Editura Trei, București, 2006

Winnicott, Donald, Consultația terapeutică a copilului, trad. Daniela Luca, Editura Fundației Generația, București, 2002

Winnicott, Donald, Distorsion du moi en fonction du vrai et du faux « self », in Processus de maturation chez l’enfant, Editura Payot, Paris, 1974,

Winnicott, Donald, La tendance antisociale, De la pédiatrie à la psychanalyse, trad. din engleză Jeanine Kalmanovitch, Editura Payot, coll. Sciences de l’homme, Paris, 1969

Wittgenstein, Ludwig, De la certitude, trad. Jacques Fauve, Editura Gallimard, coll. « Tel », Paris, 1979.

Wolf, Charlotte, La main humaine, Editura PUF, Paris, 1952,

ZAMFIRESCU, Vasile Dem, Între logica inimii și logica minții, Editura Trei, București, 2011

Le Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, tome sixième, 1978

Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, sub direcția lui Monique Canto-Sperber, « Nature », Editura PUF Quadrige Dicos Poche, Paris,

Dictionnaire de philosophie morale, La pratique de la philosophie de A à Z, Editura Hatier, Paris, 2000,