Aspecte Generale Si Specifice Privind Manevre In Actiunile Militare

CAPITOLUL 2

2.1. Fizionomia operațiilor militare actuale

Există două elemente care până de curând au avut aproximativ aceeași importanță în desfășurarea acțiunilor militare; timpul și spațiul. Timpul a câștigat în această cursă, devenind mai important. În cadrul operațiilor militare actuale, scopul nu mai este acela de a nimici și neutraliza adversarul, ci de a-i crea acestuia confuzii și șocuri, într-un timp cât mai scurt și în același timp cu efecte cât mai puternice, chiar maxime. Se urmărește încetinirea și blocarea procesului de luare a deciziilor oponentului.

Totodată, cursa înarmării cu tehnică nucleară nu va avea sfârșit, deoarece datorită capacității distructive pe care o au sunt mijloace perseverente de intimidare și descurajare.

Caracteristici precum viteza și precizia, acordă posibilitatea învingerii adversarului într-un timp scurt și cel mai important, cu victime cât mai puține. Alianțele și caracterul multinațional al acțiunilor militare va intensifica interoperabilitatea acțională, tehnică și administrativă ale structurilor militare din diferite state. Este necesar acest lucru pentru a reuși omogenizarea execuției operațiilor.

Operația ofensivă a reprezentat dintotdeauna forma de luptă decisivă a operațiilor militare prin care se realizează atingerea scopului general al războiului.

Conținutul scopurilor operației ofensive, atât al celui general cât și al celor parțiale, trebuie să cuprindă trei elemente definitorii care vor da o logică structurilor acestor scopuri și anume: elementul dimensiunii spațiale (ca răspuns la întrebările ”unde?”,”de unde?”); elementul dimensiunii temporale (ca răspuns la întrebările ”când?”,”până când?”); elementul de specificitate al operației.

2.1.1. Factori determinanți ai operațiilor militare actuale

Noul mileniu aduce tot mai des în discuție o serie de aspecte legate de complexitatea mediului operațional actual, ceea ce determină reanalizarea conceptelor clasice. Alături de acestea, cum ar fi  tensiunea, criza și conflictul, își face loc cu perseverență, problematica asimetriei și a gestionării crizelor. Operațiile militare actuale pot fi caracterizate de: acumularea tensiunilor și a neîncrederii; accentuarea decalajelor de ordin social și politic; manifestarea ostilității  între diferite grupări constituite legal sau ilegal; existența acțiunilor provocatoare, neorganizate, cu un nivel scăzut de violență; violarea drepturilor omului. Modernizarea presupune actualitate, viziune pe termen mediu și lung, cercetare, dezvoltare, evoluție, progres. Au loc schimbări în conținutul și fizionomia acțiunii militare, care impun schimbări în organizarea, înzestrarea și instruirea armatelor, în ducerea luptei armate și, nu în ultimul rând, în folosirea forței armate în scopuri civile (operațiile de stabilitate și de sprijin).Astăzi, conflictele militare s-au transformat și sunt determinate de o serie de factori care amenință omenirea:

Politico-militari (de exemplu: „creșterea numărului rețelelor teroriste și intensificarea acțiunii acestora în cele mai diverse zone ale globului; creșterea dominației economice a unor state sau organizații-Japonia, China, SUA, NATO, UE” );

Socio-economici (de exemplu: „resurse reduse cantitativ sau pe cale de dispariție și nevoi tot mai mari; creșterea gradului de sărăcie; creșterea șomajului; migrația internațională a persoanelor” );

Externi (de exemplu: „criminalitatea economico-financiară; traficul transfrontalier ilegal de persoane; droguri; comerțul cu armament” ).

Pericolul desfășurării unui conflict major între marile puteri ale lumii începe să dispară tot mai mult, astfel ca o caracteristică a operațiilor militare actuale este reprezentată de „apariția unei noi generații de combatanți, entitățile sub-statale, grupurile non-naționale, a căror identitate este fundamentată pe o bază comună, ca, de exemplu, ideologia, apartenența tribală, cultura, religia, geografia, activitățile economice ilegale sau o combinație a unora sau a tuturor acestor factori.”

Altă caracteristică importantă, și probabil cea mai importantă este globalizarea. Globalizarea în domeniul militar „se referă la rețelele de interdependență, pe distanțe mari, care implică forța și amenințarea sau promisiunea utilizării forței” . Vechile alianțe, create pentru a contracara orice acțiune ce ar fi țintit spre modificarea echilibrului de putere, se remodelează și se restructurează acum, pentru a face față noilor provocări și amenințări la adresa securității naționale sau a păcii mondiale. Statele își regândesc politicile naționale de securitate și apărare sau își redirecționeză atenția spre formarea de alianțe noi sau integrarea în vechile alianțe restructurate pentru a putea contracara noile amenințări ale globalizării, care nu mai sunt exclusiv naționale și nu mai pot fi soluționate individual, de către fiecare țară în parte.

Lumea noului secol este caracterizată de conflictele asimetrice, datorate (la nivelul întregului glob), luptei după resurse strategice, de fuga de efectele negative ale globalizării și ale unor procese naturale (încălzirea globală, lipsa apei, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale). Acestea vor da naștere unor manifestări sociale cu consecințe negative: situații conflictuale, diseminarea armamentelor și altor mijloace de luptă neconvenționale, a terorismului și crimei organizate, a traficului de droguri, a conflictelor etnice și religioase, a degradării continue a mediului înconjurător. Economia Chinei a ajuns la un ritm înalt care neliniștește, în special statul american. Acest aspect, precum și apropierea Chinei de Rusia, îi îndeamnă pe americani la reflecție și reajustarea liniei politice. Pe termen lung, crizele economice, problemele economice și comerciale, chiar și cele ecologice vor constitui nucleul conflictelor asimetrice.

2.1.2. Surprinderea. Element definitoriu al operațiilor militare actuale

Marele gânditor militar chinez, Sun Tzî, precizează în opera sa „Arta războiului” că „întreaga artă a războiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape fă să se creadă că ești departe și dacă ești departe fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană. [..] Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă la așa ceva” .

Consacrată ca principiu de bază al luptei armate în urma confruntărilor militare desfășurate de-a lungul istoriei, surprinderea are în prezent și va avea și în viitor un rol important în pregătirea și executarea operației ofensive întrucât urmărește lovirea pe neașteptate a inamicului, în condiții favorabile nimicirii cu forțe și mijloace mai puține, și reducerea capacității de ripostă a acestuia, prin modificarea raportului de forțe. Elementul definitoriu al acesteia constă în caracterul neașteptat al acțiunilor în ceea ce privește locul, momentul și mijloacele cu care se execută lovitura. Doctrinele militare occidentale spun că toți comandanții „trebuie să încerce să lovească inamicul în locul, timpul sau maniera pentru care acesta nu este pregătit” .

Aportul noilor tehnologii are o influență deosebită pentru realizarea suprinderii. Avioanele invizibile, avioanele fără pilot, rachetele ghidate precis la țintă, radarele de diferite tipuri dar de dimensiuni mici, mijloacele de contracarare a războiului electronic. Aceste tehnologii au fost utilizate cu succes de forțele americane și occidentale în Războaiele din Golf, pentru executarea loviturii aeriene împotriva Iugoslaviei sau, mai nou, în Afganistan.

„Surprinderea tehnologică poate decide soarta unei lupte/ bătălii/război, atunci când una din părți utilizează prima o nouă tehnologie militară care pune adversarul într-un dezavantaj, o inferioritate, la care nu s-a așteptat.”

Surprinderea, și implicit caracterul neașteptat al loviturii, element de maximă importanță pentru succesul operației, se realizează prin punerea în aplicare a unor măsuri și acțiuni ce vizează în general cunoașterea temeinică a inamicului, păstrarea secretului acțiunilor proprii, mascarea, dezinformarea permanentă a adversarului.

Rolul informației în câmpul de luptă modern a crescut considerabil și în același timp și rolul cunoașterii temeinice a inamicului necesară în vederea adoptării hotărârilor adecvate situațiilor, precum și a conducerii forțelor proprii. Surprinderea nu este garantată numai de folosirea elementelor ce copleșesc pe adversar și anume aviația, artileria, tancurile sau transportoarele blindate. Este nevoie de o cercetare eficace, capabilă să furnizeze informații precise și oportune despre forțele și obiectivele împotriva cărora urmează să fie întrebuințate forțele proprii. Astfel se constată importanța:

cunoașterii caracteristicilor spațiului de confruntare și al modului de influențare al acestuia asupra desfășurării acțiunilor militare întrunite;

identificării centrelor de greutate, a punctelor critice și a intențiilor (certe ale forțelor proprii și probabile ale inamicului);

cunoașterii dispozitivelor acționale ale forțelor combatante sau necombatante aflate în teatrul de luptă și ale activităților desfășurate de acestea la un moment dat;

cunoașterii capacităților militare ale forțelor angajate și a evoluției acestora în timp și spațiu.

În aceste condiții, mijloacele de cercetare s-au dezvoltat și continuă să se dezvolte în ceea ce privește cantitatea și calitatea informațiilor culese, distanțele la care se realizează, viteza de transmitere, precum și capacitatea de prelucrare și valorificare a acestora. Elementele de cercetare în dispozitivul inamicului reprezintă unul dintre pilonii importanți ai cunoașterii adversarului.

În ceea ce privește păstrarea secretului asupra acțiunilor proprii, istoria conflictelor militare oferă exemple semnificative precum declanșarea războiului arabo-israelian din 1967. Datorită măsurilor luate de comandamentele israeliene privind închiderea acelor canale prin care s-ar putea obține informații referitoare la acțiunile viitoare, cercetarea arabă nu a reușit să procure informații privind locul și momentul acțiunilor viitoare ale armatei israeliene, efectele surprinderii fiind bine cunoscute. Un alt exemplu este debarcarea Armatei 8 americane în Coreea, unde surprinderea a fost realizată de către comandamentele americane combinând măsurile de inducere în eroare cu cele de ascundere a trupelor. „Astfel, o acțiune ofensivă suprinde pe inamic nu numai prin simplul fapt că se produce pe neașteptate, ci și pentru că ea este dusă cu mijloace corespunzătoare obținerii unui succes important. Prin urmare, surprinderea este rezultatul unor acțiuni concepute, organizate și desfășurate astfel încât să aibă un caracter neașteptat pentru inamic în ceea ce privește locul, momentul și mijloacele cu care se execută lovitura, găsindu-l nepregătit sau punându-l în situația de a lua cu greu măsuri de contracarare.”

Pentru a păstra secretul asupra acțiunilor proprii se realizează: elaborarea unui număr restrâns de documente (de regulă, într-un exemplar); darea misiunilor de luptă verbal, codificate prin documentele de conducere în secret (în părțile ce-i privesc pe subordonați); păstrarea în mare siguranță a documentelor.

O altă caracteristică a surprinderii prin care este realizat caracterul neașteptat al loviturii acesteia este mascarea, atât a dispozitivelor și acțiunilor de luptă, cât și a activităților desfășurate în vederea pregătirii și ducerii luptei. Realizarea surprinderii depinde în mare măsură de modul de organizare a mascării, care trebuie să corespundă următoarelor cerințe: să fie continuă (deoarece și mijloacele de cercetare ale inamicului acționează fără întrerupere); să fie verosimilă (acțiunile de mascare preconizate trebuie să fie firești, normale, chiar „așteptate” de inamic în condițiile strategice, operative și tactice concrete); să fie variată (folosind toate mijloacele posibile, găsirea unor forme noi de ascundere și de înșelare a inamicului adecvate situației); să fie eficientă (înainte de a începe orice acțiune de mascare, trebuie să se analizeze dacă aceasta este în măsură să-l convingă pe inamic să acționeze pe direcțiile care convin trupelor proprii); să fie controlată periodic (pentru a se verifica corectitudinea realizării de către trupe a tuturor obiectivelor, lucrărilor și acțiunilor ordonate).

Dezinformarea este un alt instrument prin care se realizează surprinderea. Această informare greșită, în mod intenționat, constă în „crearea unei realități atât de convingătoare încât adversarul să o considere justă”. Aceasta cuprinde un ansamblu de măsuri și acțiuni cu caracter politic, politico-diplomatic, militar, economic și de altă natură, menită să-l înșele pe adversar atât asupra scopurilor politice, strategice, operative și tactice fundamentale urmărite, cât și asupra planurilor concrete de acțiune.

Istoria confruntărilor militare oferă numeroase exemple din care se poate înțelege că realizarea surprinderii se bazează pe alegerea judicioasă a direcției loviturii principale și a celorlalte lovituri, precum și realizarea în ascuns a grupărilor de forțe pe aceste direcții. Este imperios necesar, pentru a constitui o surpriză, ca lovitura principală să se desfășoare acolo unde inamicul se așteaptă mai puțin. De regulă, operația ofensivă, așa cum și inamicul se așteaptă, se desfășoară pe direcțiile cele mai favorabile, în general de-a lungul comunicațiilor, pe direcția cea mai scurtă care duce în adâncimea dispozitivului de apărare, pe direcția cea mai accesibilă tuturor armelor, pe cea care conduce la depresurarea unor grupări încercuite sau pe direcția pe care se găsesc obiective importante prin cucerirea cărora se fărâmițează dispozitivul apărării, iar forțele ei sunt nimicite pe părți.

De multe ori în istorie astfel s-a și procedat, succesul acestei “demonstrații de forță” bazându-se doar pe puterea loviturii. Pentru evitarea unor astfel de situații, comandamentele pot stabili, în urma studierii caracteristicilor terenului și a valorii grupărilor de forțe și mijloace ale inamicului, o direcție a loviturii principale în afara căilor de comunicație deschise ulterior prin manevre.

S-a constatat că procedeele de trecere la ofensivă din mișcare oferă cele mai bune condiții pentru realizarea surprinderii datorită faptului că aceasta se execută fără ocuparea bazei de plecare la atac, aducându-se forțe din adâncimea dispozitivului propriu și urmărindu-se nimicirea inamicului înainte ca acesta să-și îmbunătățească sistemul defensiv. De asemenea, există și alte modalități de acțiune prin care este realizată surprinderea, acțiuni desfășurate în principiu pe timpul unor condiții meteorologice nefavorabile sau pe direcții ce vizează porțiuni de teren greu accesibile, precum și folosirea desantului aerian prin care se urmărește infiltrarea în adâncimea forțelor inamicului și cucerirea unor obiective importante. Principalul mijloc de realizare a surprinderii în operațiile ofensive rămâne însă manevra, ansamblu complex de acțiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forțe și mijloace, în locul și la timpul stabilit și punerea ei într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra agresorului, nimicirii forțelor sale sau respingerii acțiunilor acestuia.

Rapiditatea deplasării are o mare importanță asupra realizării surprinderii, fiind evidențiată prin existența unei comandant hotărât, capabil să planifice în scurt timp o deplasare, folosind trupe bine instruite și manevriere combinate cu o rețea de comunicații care să permită un transport rapid al forțelor. „În primul război mondial Germania a realizat surprinderea pe frontul de vest atât prin rapiditatea concentrării grupării de la aripa dreaptă, cât și prin puterea loviturii. O dovadă a constituit-o orientarea dispozitivului strategic francez către est și, în plus, raportul de forțe la aripa decisivă (dreapta) în bătălia de la frontieră, unde 30 de divizii germane au lovit 17 divizii franco-engleze, înjghebate în pripă și cu un comandament neorganizat. ”

Așadar, realizarea surprinderii depinde în mare măsură de existența unor capabilități ale comandamentelor militare de a pune în aplicare o serie de măsuri prin care să se realizeze caracterul neașteptat al loviturii, evitarea surprinderii bazându-se pe eforturile de contracarare a mijloacelor de cercetare inamice deoarece, odată declanșată acțiunea, inamicul va urmări de asemenea realizarea surprinderii. Un mijloc modern de realizare a surprinderii este folosirea trupelor de desant aerian și aeromobile, care execută manevră pe calea aerului, ajutând la învăluirea și întoarcerea adversarului.

. Manevra. Principiu fundamental al artei militare în operațiile

militare

2.2.1. Delimitări conceptuale

În viitorul apropiat se va asista la o schimbare majoră a formelor principale de luptă, ofensivă și apărare, după părerea mai multor școli de artă militară din diferite părți ale lumii.

Manevra și surprinderea trebuie întrebuințate combinat pentru a asigura succesul. Apărarea în teatrul de operații, indiferent de inamic, va trebui să fie flexibilă și va consta dintr-un șir neîntrerupt de manevre și riposte, efectuate cu forțele destinate.

Experiența dobândită de armatele care au participat la cel de al doilea război din Golf, oglindesc, prin puterea evidențelor, că este tot mai greu să stabilești cu certitudine la ce formă de luptă asistăm sau pentru care ne pregătim. Modelele acționale nu mai respectă momentele tradiționale ale luptei. Acțiunile asimetrice au impus concepte și reguli noi, al căror unic scop este obținerea victoriei.

Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acțiune, definirea clară a obiectivului, economia de forță (forțe și mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv și la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprinderea inamicului, securitatea acțiunilor și trupelor, simplitatea planurilor și a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelație, fiecare dintre ele având o importantă mare în desfășurarea cu succes a luptei armate și a operațiilor.

Manevra înseamnă: „Realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forțe și mijloace în compunerea căreia intră trupe aparținând forțelor armate și formațiuni de apărare, deplasarea organizată, rapidă și în ascuns a acesteia și punerea sa într-o situație favorabilă pentru a executa lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a face față loviturilor sale.”

Abordarea manevrieră a operațiilor asigură comandanților exploatarea succesului, menținerea libertății de acțiune, reducerea vulnerabilității forțelor proprii și obținerea victoriei cu forțe puține, în fața unui inamic superior.

Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare și acțiune; stabilirea și, dacă e cazul, schimbarea direcției principale de efort; aplicarea judicioasă a principiului concentrării forțelor și mijloacelor.

Forme de manevră în operațiile militare

Printr-o manevră reușită, comandantul poate impune inamicului unde, când și în ce condiții să se desfășoare lupta, realizând surprinderea și dezechilibrarea acestuia, dezvoltarea succesului, amplificarea libertății de acțiune și protecția trupelor proprii, toate acestea însemnând mobilitate, ritm și dinamism.

În general, manevra este cunoscută sub cele două forme, de foc și de forțe și mijloace. „Considerată deopotrivă cerință și principiu al luptei, manevra se execută atât în apărare cât și în ofensivă și reprezintă „elementul calitativ care definește superioritatea în concepție a comandamentelor angajate în luptă”. Formele de manevră adoptate depind de caracteristicile terenului, modul de dispunere a forțelor inamice, condițiile meteorologice, posibilitățile forțelor din subordine și timpul avut la dispoziție pentru a fi puse în practică.

Scopul manevrei trebuie văzut în legătură cu forma de acțiune militară (luptă sau operație): în ofensivă, manevra va urmări să faciliteze acțiunea de înaintare rapidă în dispozitivul inamicului și realizarea la timp a scopului acesteia, cât și amplificarea oportună a rezultatelor ei în noile condiții create; în apărare, manevra va urmări contracararea manevrei adversarului.

„În apărare, manevra de foc, forțe și mijloace, efectuată oportun, constituie un factor de succes și se execută pentru: scoaterea forțelor proprii de sub loviturile inamicului, întărirea apărării pe direcțiile amenințate, nimicirea inamicului pătruns și respingerea atacului acestuia, schimbarea efortului de pe o direcție pe alta, nimicirea forțelor aeropurtate și a forțelor aeromobile ale inamicului, închiderea unor breșe, înlocuirea unor unități care și-au pierdut puterea de luptă.”

„În ofensivă, combinarea ingenioasă a formelor de manevră în vedere asigurării constituirii în ascuns a grupărilor de forțe și a lovirii inamicului în locuri și momente neașteptate de către acesta, creează premisele favorabile pentru realizarea surprinderii și îndeplinirea în timp scurt și cu minimum de pierderi o obiectivelor ofensivei.”

Prin manevră se exprimă, la cei mai înalți indici și libertatea de acțiune, capacitatea de a executa regrupările, deplasările, de a plasa forțele și mijloacele în cele mai avantajoase poziții față de inamic, de a-i aplica prin surprindere cele mai neașteptate lovituri, fără ca apărătorul să poată fi contracarat sau stânjenit de acesta. Comandantul trebuie să urmărească integrarea elementelor manevrei, puterii de lovire și posibilităților de protecție în varianta optimă pentru situația creată.

Tipuri de manevră în raport cu mediul de desfășurare

Terestră – „constituie tipul de manevră de bază în toate armatele lumii dar, mai ales, ale statelor mijlocii și mici, care nu dispun de armamente strategice (arma nucleară, aviația strategică, mijloace cosmice ș.a.)”. În funcție de caracteristicile situațiilor tactice, operative sau strategice, manevra terestră se compune din mai multe forme de manevră: din contact nemijlocit cu inamicul, din mișcare, combinat, etc. În cele două războaie mondiale acest tip de manevră a fost caracteristic pe teatrele de război din Europa.

Aeriană – este executată de către aviația militară, precum și mijloacele de luptă ale apărării antiaeriene, caractirizată de concentrarea și coordonarea efortului în locul și momentul hotărâtor. „În vederea debarcării din Normandia, comandamentul suprem aliat a concentrat (…) 11000 avioane de luptă, 2400 avioane de transport și 2600 planoare, realizând un raport de forțe zdrobitor în aviație, ceea ce a asigurat ducerea cu succes a acțiunilor de luptă și un sprijin foarte eficace forțelor aliate debarcate în Franța. ”

Navală – cuprinde acțiuni specifice marinei militare în spațiul mărilor, oceanelor, fluviilor și care împreună cu aviația și trupele de uscat nimicesc inamicul pe litoralul maritim. Exemplu: Bătălia de la Pearl Harbor, manevră realizată de către gruparea japoneză în secret, cucerind supremația în sud-vestul Oceanului Pacific.

Manevra combinată – poate fi de desant aerian sau maritim, la care participă toate categoriile de forțe armate.

Tipuri de manevră în raport cu scopul operației

Manevra tactică – „are cea mai ridicată frecvență în ofensivă, din cauza schimbărilor neașteptate și rapide ce se produc în situațiile trupelor și în procedeele de luptă. Ea se realizează permanent prin înaintarea dispozitivelor trupelor pe câmpul de luptă, în vederea realizării unor scopuri foarte concrete, însă de amploare mică.” Este caracterizată de faptul că acțiunile în vederea creării grupării de forțe și mijloace și aplicarea loviturilor se execută foarte des sub presiunea inamicului și sub focul mai multor categorii de armament ale acestuia.

Manevra la nivel operativ – este manevra desfășurată de marea unitate de acest nivel (exemplu: armata de arme întrunite, corpul de armată), la executarea căreia participă forțele de angajare imediată și ulterioară, forțele de sprijin, rezervă sau alte forțe puse la dispoziție. „Manevra operativă cuprinde un ansamlu de acțiuni…, prin care se urmărește relizarea celei mai corespunzătoare grupări de forțe și mjloace, deplasarea ei organizată, rapidă și în ascuns și punerea acesteia într-o situație favorabilă pentru executarea unor lovituri hotărâtoare asupra inamicului(…)” .

Manevra strategică – „cuprinde un ansamblu foarte complex de acțiuni ce se execută în operațiile de amploare strategică sau în cadrul războiului (al unei campanii) de către grupări aparținând tuturor categoriilor de forțe armate, în vederea realizării unui scop strategic. ” .

Tipuri de manevră în funcție de forțele și mijloacele angajate în acțiunile militare

Manevra de forțe și mijloace – reprezintă deplasarea rapidă, ascunsă și organizată a trupelor cu toate mijloacele care participă efectiv la acțiunile militare, totodată crearea celei mai favorabile grupări, ocuparea unei poziții avantajoase față de inamic pentru executarea loviturii care duce la realizarea scopului acțiunii, în cel mai scurt timp, dar același timp cu eficiență maximă.

Manevra focului – (manevra traiectoriilor) constă în concentrarea simultană sau succesivă a focului, lateral (de front) și în adâncimea dispozitivului inamic, până la bătaia maximă a mijloacelor din dotare, fără schimbarea pozițiilor de tragere. Datorită marii puteri și distanței de tragere a artileriei și rachetelor de diferite tipuri, măririi razei de acțiune a aviației și a armelor care folosesc efectul laser, acest tip de manevră asigură atingerea scopului operației, bătăliei sau luptei în timp mai scurt.

Manevra mijloacelor (resurselor) logistice – constă în deplasarea organizată a materialelor de resortul serviciilor, mijloacelor și materialelor de asigurare tehnică, medicală (veterinară) ș.a., în vederea realizării unei capacități combative ridicate marilor unități și unităților, potrivit planurilor luptei, bătăliei sau operației ofensive.

Manevra în operația ofensivă

Manevra are o mare însemnătate la obținerea succesului pe câmpul de luptă. Oferă multiple modalități de acțiune prin care să se poată materializa toate celelalte principii, să se finalizeze cu succes concepția și planul stabilite în luptă și operație.

Prin manevră ofensivă se dobândește eficiență și capacitate de pătrundere în adâncimea sistemului defensiv advers.

Factorii care determină alegerea unei forme de manevră în ofensivă:

scopul ofensivei eșalonului superior;

concepția și amploarea luptei;

caracteristicile ale armamentului, mobilitatea și gradul de instruire a trupelor;

compunerea și capacitatea de luptă a grupării de forțe și mijloace proprii, posibilitățile ei în timp și spațiu;

valoarea, caracterul acțiunilor, tăria apărării inamicului și starea morală a trupelor acestuia;

posibilitatea folosirii de către inamic a sistemelor de armamente de înaltă precizie și a mijloacelor de război electronic, informațional și psihologic;

configurația generală a liniei frontului;

valoarea forțelor care duc lupta, în spatele dispozitivului inamic și posibilitățile lor de a executa loviri sau de a menține un timp îndelungat raioanele pe care le ocupă;

caracteristicile terenului, gradul lui de pregătire genistică;

importanța obiectivului vizat prin manevră.

În operația ofensivă, „manevra este influențată de valoarea și compunerea de luptă a grupării de ofensivă, amploarea operației (îndeosebi lărgimea fâșiei și adâncimea misiunilor), caracteristicile apărării inamicului, configurația frontului, particularitățile geoclimatice ale zonei în care se duc acțiunile militare, valoarea forțelor care duc lupta în dispozitivul agresorului, numărul și dispunerea obiectivelor importante aflate în fâșia de ofensivă, posibilitatea folosirii de către inamic a armelor de distrugere în masă, a mijloacelor incendiare și a armamentului de înaltă precizie” .

Principalele forme de manevră, în ofensivă, sunt: atacul frontal; învăluirea; întoarcerea; infiltrarea; manevra pe axe (direcții, linii) interioare (din poziție centrală),manevra pe axe (direcții, linii) exterioare; loviturile în adâncime; manevra pe verticală.

Atacul frontal (anexa nr. 1) se execută prin angajarea decisivă a inamicului sau numai pe o porțiune din lungimea aliniamentului de contact. „Manevra frontală constă într-o acțiune dusă direct asupra frontului advers, prin care se urmărește ruperea acestuia și pătrunderea în adâncimea dispozitivului inamic.” Efectul întregii puteri de foc aflate la dispoziția forțelor principale este masat pe direcția (direcțiile) de rupere, pentru realizarea breșei, menținerea acesteia, prevenirea și respingerea contraatacurilor inamicului. Concomitent cu atacul frontal, celelalte forțe contribuie la reducerea pierderilor proprii prin atacuri demonstrative și trageri executate cu rapiditate și violență pe toată lărgimea frontului, pentru fixarea inamicului și realizarea surprinderii acestuia.

Învăluirea (anexa nr.2) este rezultatul combinării acțiunilor frontale ale forțelor proprii cu cele executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamic. Manevra executată pe la unul din flancuri poartă denumirea de învăluire simplă, pe la ambele flancuri este învăluire dublă sau pe deasupra pozițiilor principale de apărare ale inamicului, învăluire pe verticală. Mobilitatea și surprinderea sunt cerințe fundamentale pentru succesul învăluirii. Această formă de manevră „se adoptă, de regulă, atunci când există cel puțin un flanc descoperit sau când s-au creat astfel de condiții în urma aplicării loviturii frontale.” Operațiunea Iași-Chișinău (anexa nr.9), cunoscută și ca Bătălia pentru România, desfășurată de la sfârșitul lunii august și până la începutul lunii septembrie 1944, beligeranții fiind pe de o parte Armata Roșie, iar pe de altă parte Grupul de Armate Sud, constituit din forțe germano-române, este exemplu de executare cu succes a manevrei de învăluire dublă. Planul sovietic STAVKA, reprezentat în anexa nr.3, presupunea executarea de către cele două fronturi ucrainiene, al doilea și al treilea, a unei manevre de învăluire dublă astfel: Frontul al doilea Ucrainean executa străpungerea frontului la nord de localitatea Iași, cucerind totodată podurile de peste Prut în vederea blocării retragerii trupelor germane. Ulterior era introdusă în luptă Armata a 6-a tancuri cu misiunea de a cuceri podurile de peste Siret și linia fortificată dintre Siret și Dunăre, cunoscută și ca Poarta Focșanilor. În același timp, Frontul al treilea Ucrainean ataca zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, realizând ulterior joncțiunea cu Frontul al doilea Ucrainean, în vederea încercuirii forțelor Axei în regiunea Chișinăului. Desfășurarea conform planului a ofensivei sovietice a făcut ca, până la 23 august, forțele Axei să fie încercuite pe o adâncime de 100 km și nimicite ulterior.

Întoarcerea (anexa nr.3) constă în organizarea și fixarea adversarului de front cu o parte din forțe, în timp ce gruparea principală de forțe acționează în spatele și pe comunicațiile inamicului, prin care acesta este obligat la o batălie cu frontul răsturnat. Focul executat în adâncime capătă o importanță deosebită pentru protejarea forțelor proprii și nimicirea inamicului, deoarece, de regulă, artileria nu are capacitatea de a însoți unitățile care execută întoarcerea. Această manevră „obligă inamicul să-și abandoneze apărarea pregătită și să se apere pe o poziție nedorită (nefavorabilă), sau cu frontul răsturnat, în momentul decis de forța opusă.”

Infiltrarea (anexa nr.4) se execută prin pătrunderea unor forțe în dispozitivul inamicului, individual sau în grupuri mici, pe deasupra, prin sau pe lângă pozițiile inamicului, fără a fi descoperite. Scopurile infiltrării pot fi: atacarea din flanc sau spate a pozițiilor; ocuparea punctelor importante din teren dispuse pe direcția principală de efort; obținerea de informații și dezorganizarea activităților logistice ale inamicului. De regulă, comandantul folosește infiltrarea simultan cu alte forme de manevră și acordă o atenție deosebită evitării deconspirării operației.

Manevra pe direcții interioare (anexa nr.5) este specifică nivelului strategic și se întrebuințează atunci când inamicul acționează cu mai multe grupări de forțe, față de care gruparea de forțe proprii se află într-o poziție centrală. „Este modalitatea caracteristică de executare a manevrei pentru înfrângerea unui adversar care dispune de forțe superioare. ”

Manevra pe direcții exterioare (anexa nr.6) se execută prin lovituri simultane sau succesive din mai multe direcții asupra unei grupări de forțe a inamicului aflată în poziție centrală față de grupările de forțe proprii. Manevra pe direcții exterioare oferă un grad sporit de libertate de acțiune, atât în alegerea direcțiilor, cât și în gruparea și deplasarea forțelor proprii. Direcțiile loviturilor trebuie să ducă la dispersarea în timp scurt, a grupării de forțe a inamicului și la nimicirea ulterioară a acesteia.

Loviturile în adâncime (anexa nr.7) urmăresc neutralizarea simultană a inamicului pe întreaga adâncime a dispozitivului, ruperea apărării acestuia, concomitent cu angajarea rezervelor, prin operații terestre și aeriene (eventual navale) executate într-o concepție unitară. Caracteristicile esențiale ale loviturilor în adâncime sunt: atacul în adâncime (ca operație de mare amploare, componentă a operației aeroterestre ce se desfășoară simultan cu operațiile frontale sau de învăluire asupra apărării inamicului); operațiile succesive sau simultane în adâncimea dispozitivului inamicului, executate atât cu Forțele Terestre (loviturile artileriei și elicopterelor de atac, acțiunile forțelor aeropurtate, a celor aeromobile și detașamentelor înaintate, etc.), cât și cu aviația (la litoral și cu Forțele Navale).

Manevra pe verticală (anexa nr.8) „se execută de către grupări aeropurtate sau aeromobile, în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor operației, prin cucerirea și menținerea unui spațiu până la joncțiunea cu forțele proprii.”

2.2.4. Manevra în operația defensivă

Scopul manevrei de forțe și mijloace, în apărare, îl constituie: scoaterea forțelor proprii de sub loviturile inamicului; întărirea apărării pe direcțiile amenințate; nimicirea inamicului pătruns și respingerea atacului acestuia; schimbarea efortului de pe o direcție pe alta; nimicirea forțelor aeropurtate și a forțelor aeromobile ale inamicului; închiderea unor breșe (intervale) din dispozitivul propriu; înlocuirea unor unități care și-au pierdut puterea de luptă.

Cerințe ale manevrei în apărare

Rapiditatea manevrei.

Eficacitatea și eficiența manevrei.

Capacitatea de a imprima un caracter decisiv acțiunilor defensive.

Oportunitatea.

Diversitatea.

Asigurarea libertății de acțiune și cucerirea inițiativei.

Spiritul manevrier, capacitatea și disponibilitatea pentru manevră.

Desfășurarea manevrei într-o concepție unitară, prin acțiuni simple, executate prin surprindere.

Formele de manevră în apărare, sunt: „lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării prin manevre specifice ofensivei; mutarea eforturilor de pe o direcție pe alta, din spate spre front, precum și dinspre front spre spate; ripostele ofensive ale apărării; manevra pe verticală; manevra pe direcții interioare; loviturile în adâncime”.

Lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării prin manevre specifice ofensivei -„se execută, de regulă, cu forțele de angajare ulterioară întărite și urmărește zădărnicirea sau amânarea trecerii inamicului la ofensivă, îmbunătățirea limitei dinainte a apărării, distrugerea sau nimicirea unor obiective importante, capturarea de modele noi de armament și tehnică de luptă. ” Atacul acestei forme demanevră se execută pe direcții, pe adâncimi diferite și cu obiective limitate. În funcție de scopurile urmărite, după ce s-a executat atacul, forțele respective pot trece la apărare pe aliniamentul atins sau revin în dispozitivul inițial.

Mutarea eforturilor de pe o direcție pe alta – reprezintă regruparea unor forțe din zonele (fâșiile, sectoarele, raioanele) neatacate sau slab atacate, îndeosebi a celor dispuse între direcțiile de pătrundere a agresorului, și folosirea lor pentru întărirea apărării acolo unde s-a concentrat efortul sau în alte raioane ori direcții amenințate.

Mutarea eforturilor din spate spre front – se execută, de regulă, cu forțele de angajare ulterioară și diferite rezerve și urmărește: întărirea apărării proprii pe direcțiile amenințate de atacul inamicului, ocuparea și apărarea unor poziții sau aliniamente favorabile pentru a opri sau limita pătrunderea inamicului în adâncimea dispozitivului propriu, înlocuirea unităților din forțele de angajare imediată care și-au pierdut puterea de luptă.

Mutarea eforturilor dinspre front spre spate – „se execută pe direcțiile în care inamicul deține supremația aeriană și un avantaj net superior în raportul de forțe terestre în scopul sustragerii forțelor proprii de sub loviturile puternice ale inamicului în vederea ocupării unei poziții defensive favorabile în adâncime.” Scopul este regruparea forțelor pentru constituirea unor grupări necesare executării ripostelor ofensive pe alte direcții sau efectuării de subordonări și resubordonări; nimicirii forțelor aeropurtate și a forțelor aeromobile ale inamicului; reconstituirii forțelor de angajare ulterioară (rezervei).

Ripostele ofensive ale apărării – se desfășoară pe timpul ducerii operației, prin intervenția forțelor de angajare ulterioară sau rezervelor, precum și a forțelor și mijloacelor regrupate din sectoarele neatacate. Aceste riposte se execută prin adoptarea unor forme de manevră specifice ofensivei, care asigură condiții favorabile executării cu succes a unor lovituri prin surprindere asupra inamicului pătruns în adâncime, precum și refacerea apărării pe limita dinainte sau pe un alt aliniament favorabil.

Manevra pe vertical – constă în deplasarea unei grupări de forțe pe calea aerului, folosind aeronavele, în dispozitivul inamicului, în flancul sau în spatele acestuia, precum și în dispozitivul propriu. Această formă de manevră se adoptă pentru a spriji contraatacurile și de a crea condiții pentru trecerea la ofensivă, totodată pentru nimicirea forțelor aeropurtate sau a forțelor aeromobile ale inamicului și închiderea unor breșe create de inamic.

Manevra pe direcții interioare – se execută pentru: interzicerea (evitarea) pătrunderii inamicului în interiorul sau la flancurile dispozitivului de apărare; interzicerea manevrei pe direcții exterioare a inamicului; executarea succesivă a unor riposte.

Loviturile în adâncime – vizează rezervele, elementele sistemului de lovire și de conducere, sursele de aprovizionare și alte obiective ale inamicului dispuse în spatele dispozitivului ofensiv al acestuia și care pot influența desfășurarea acțiunilor la contact.

Relevanța manevrei în operațiile militare

Rolul manevrei a fost identificat din cele mai vechi timpuri, fiind considerată un instrument principal pentru realizarea obiectivelor acțiunilor militare. Manevra a apărut odată cu războiul și a evoluat, aflându-se și azi într-o creștere continuă a diversității și complexității.

Revoluția în afacerile militare, deși a modificat conținutul unor principii ale luptei armate și modul de desfășurare a acesteia, nu a diminuat rolul manevrei în operațiile militare, element de specificitate al operației ofensive regăsit în toate formele luptei armate – manevra de foc, forțe și mijloace constituind una dintre condițiile de bază necesare obținerii succesului în operațiile militare. Se execută prin deplasarea rapidă și organizată a subunităților pentru a crea cele mai favorabile grupări de ofensivă pe direcția de atac, schimbării eforturilor de pe o direcție pe alta, intensificării și executării unui atac neîntrerupt și prin surprindere asupra flancurilor și spatelui dispozitivului inamic, încercuirii și nimicirii lui pe părți.

Importanța manevrei reiese din impactul pe care executarea acesteia îl are asupra inamicului, acesta fiind devansat atât în desfășurare, cât și în deschiderea focului, aspecte datorate unei viteze de deplasare corespunzătoare și a apariției surprinzătoare a forțelor proprii în zona de acțiune. Sporirea vitezei în executarea manevrei de foc, forțe și mijloace presupune luarea acelor măsuri care să permită crearea, în timpul cel mai scurt, a grupărilor de lovire, alegerea justă a direcției de efort, a locurilor de aplicare a loviturilor și a modalităților de sustragere de sub loviturile inamicului.

Din perspectiva rolului pe care îl are manevra în operațiile ofensive, aceasta își are poziția câștigată și va fi în continuare susținută de: sporirea eficienței acțiunilor de luptă pe ansamblu; suplinirea inferiorității în forțe și mijloace; influențarea realizării concentrărilor și îmbunătățirea raportului de forțe pe direcții; scurtarea timpului în îndeplinirea misiunii; impunerea inițiativei și menținerea acesteia pe o durată cât mai lungă; realizarea surprinderii și evitarea acesteia; producerea unui șoc psihologic asupra inamicului prin dezorganizarea conducerii și a dispozitivului de luptă și crearea unei stări de haos și nesiguranță.

Manevra își dezvăluie multiplele sale valențe, în funcție de aspectele acțiunii în care se regăsește și pe care le influențează. Manevra se va releva ca principala cale de sporire a caracterului activ al acesteia, mijlocul prin care apărarea își creează condiții pentru a aplica inamicului lovituri puternice, multe urmărind scopuri decisive. Lupta acerbă pentru câștigarea și menținerea inițiativei se duce, în principal, tot în domeniul manevrei, formele de manifestare a inițiativei, cu deosebire devansarea inamicului în executarea loviturilor, nefiind de conceput fără manevra largă și complexă a forțelor, mijloacelor, focului, barajelor etc. În condițiile realizării de către inamic a superiorității în forțe și mijloace tehnice, manevra rămâne unul din mijloacele esențiale de compensare, la nivelul apărării.

„Arta de a manevra este cea mai efectivă rezerva a comandamentului, dar aplicarea ei cere o deosebită măiestrie, o mare capacitate organizatorică și fermitate pe timpul conducerii. Comandanții care au reușit să stabilească scopuri și obiective clare în diferite acțiuni militare, și forme de manevră adecvate au fost în același timp și foarte buni teoreticieni ai artei militare. ”

Prin manevră se exprimă, la cei mai înalți indici și libertatea de acțiune, capacitatea de a executa regrupările, deplasările, de a plasa forțele și mijloacele în cele mai avantajoase poziții față de inamic, de a-i aplica prin surprindere cele mai neașteptate lovituri, fără ca apărătorul să poată fi contracarat sau stânjenit de acesta.