Aspecte Generale Privind Pluralitatea de Infractiuni

INTRODUCERE

Jean- Jacques Rousseau își începea monumentala sa operă Contractul social scriind:  „Vreau să cercetez dacă în ordinea civilă poate exista vreo regulă de administrare legitimă și sigură, luându-i pe oameni așa cum sunt și legile așa cum pot fi. Voi căuta să îmbin necontenit, în cercetarea mea, ceea ce dreptul permite cu ceea ce impune interesul, astfel încât justiția si utilitatea să nu se afle de fel în contrazicere”.

În activitatea practică judiciară se întâlnesc situații când o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, sau aceeași persoană săvârșește o nouă infracțiune după o condamnare definitivă pentru o altă infracțiune. O asemenea situație este reglementată în Codul penal în vigoare sub numele de pluralitate de infracțiuni .

Observăm că, pluralitatea de infracțiuni este o situație de fapt care privește pe infractor, evidențiind o mai puternică periculozitate socială a acestuia, comparativ cu persoana care a comis o singură infracțiune, ceea ce ar justifica aplicarea unor pedepse corespunzătoare, în vederea îndreptării și reeducării sale. Pericolul social reprezintă un criteriu de bază în analiza și aprecierea faptelor care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni; fiecare faptă în parte prezintă un anumit grad de pericol social. Acest pericol social se răsfrânge asupra pericolului social pe care îl prezintă infractorul, devenind de o intensitate mai amplă. Din punct de vedere teoretic și practic, există diferență cantitativă și calitativă între gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul unei singure infracțiuni și gradul de pericol social al celui care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Această deosebire rezultă din faptul că, în primul caz, când s-a săvârșit o singură infracțiune, s-a avut în vedere săvârșirea acelei singure infracțiuni, pe când în cazul al doilea, al pluralității de infracțiuni, gradul de pericol este stabilit în raport cu această pluralitate care implică o perseverență infracțională.

Pentru ca pluralitatea de infracțiuni să aibă relevanță din punct de vedere juridic, este necesar ca între cele două sau mai multe infracțiuni care o formează, să existe o legătură personală (in personam), adică să fie săvârșite de aceleași persoane1.

Deci, pluralitatea de infracțiuni reprezintă situația în care aceiași persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, precum și situația în care o persoană săvârșește din nou o infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune.

În cadrul legal al pluralității de infracțiuni se pot delimita două forme: concursul de infracțiuni și recidiva la care se adaugă o a treia formă cunoscută în literatura juridică sub denumirea de pluralitate intermediară, aceasta din urmă fiind impusă de modul de reglementare al celor două forme de bază și fiind consacrată în art. 44 C. pen., cu aceeași denumire marginală; în reglementarea anterioara, nota marginală se numea „pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă".

Concursul de infracțiuni este forma pluralității de infracțiune ce presupune săvârșirea mai multor infracțiuni, de către aceeași persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Recidiva este forma pluralității de infracțiuni ce presupune săvârșirea din nou a unei infracțiuni de către o persoană care a mai fost condamnată definitiv și eventual a executat pedeapsa pentru o infracțiune săvârșită anterior.

Cea ce diferențiază, concursul de infracțiuni de recidivă este inexistența sau existența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. În toate cazurile în care aceeași persoană a comis mai multe infracțiuni fără să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele, suntem în prezența unui concurs de infracțiuni.

Atunci când, după condamnarea definitivă, pentru una sau mai multe infracțiuni concurente și în anumite condiții infractorul săvârșește din nou una sau mai multe infracțiuni, pluralitatea îmbracă forma recidivei.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

1. Noțiune

În înțelesul său larg, termenul pluralitate de infracțiuni desemnează un grup de două sau mai multe infracțiuni, între care există o anumită legătură, susceptibilă de a produce anumite consecințe juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană, sau reală (in rem), atunci când între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

Pluralitatea de infracțiuni, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan juridico-penal, semnificând situația în care aceeași persoană săvârșește, deodată sau succesiv, două sau mai multe infracțiuni.2

Într-o formulare mai amplă, inspirată din art. 38 Cod penal, prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât și situația în care o persoană săvârșește o nouă infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, sau chiar după executarea pedepsei aplicate pentru vreuna din ele, în condițiile prevăzute de lege1.

În noul Cod penal, pluralitatea de infracțiuni este reglementată în Titlul II privind infracțiunea (art. 38-45), spre deosebire de alte legislații, care reglementează pluralitatea de infracțiuni în cadrul instituției pedepsei. Pluralitatea de infracțiuni fiind indisolubil legată de infracțiune în ansamblul ei, este firesc să fie inclusă în titlul privind infracțiunea. Acest fapt, reflectă concepția legiuitorului penal român de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni .

Instituția pluralității de infracțiuni aparține și răspunderii penale, întrucât aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracțional ridică problema găsirii unor sisteme cât mai adecvate de sancționare care să corespundă periculozității sociale reliefate prin săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană.

    1.1. Cadrul legal al pluralității de infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni, prin complexitatea structurii sale, este strâns legată atât de instituția infracțiunii, cât și de instituția pedepsei.

Este legată de instituția infracțiunii întrucât existența sa, în oricare din forme este condiționată de reunirea mai multor fapte penale în persoana aceluiași făptuitor.3

Este legată de instituția pedepsei, întrucât pluralitatea de fapte penale ridică problema stabilirii unor pedepse care să constituie sancționarea întregului ansamblu de fapte săvârșite.

Codul penal român în vigoare a inclus pluralitatea de infracțiuni în cadrul instituției infracțiunii în ideea că, înainte de a stabili modul de sancționare a formelor pluralității, se pune problema stabilirii existenței acesteia și a justificării formelor sale consacrate de lege.4

În alte legislații penale, concursul de infracțiuni și recidiva, ca forme ale pluralității de infracțiuni, sunt trecute în cadrul reglementării privitoare la pedeapsă, fiind incluse într-o diviziune intitulată „ circumstanțele care influențează determinarea pedepsei ” (Codul penal islandez), sau „ fixarea pedepsei  (Codul penal elvețian), ori „ determinarea pedepsei ” (Codul penal danez).

            1.2 Delimitarea pluralității de infracțiuni de alte instituții de drept penal.

Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană este o chestiune care, atât din punct de vedere criminologic, cât și juridic, prezintă consecințe diferite în raport cu situația când o persoană săvârșește o singură infracțiune. Astfel, se impune o delimitare clară între două instituții ale dreptului penal, și anume pluralitatea de infracțiuni (pluralitate reală) și pluralitatea aparentă de infracțiuni (unitatea legală de infracțiuni), datorită aparenței de pluralitate infracțională pe care o creează unitatea infracțională legală, prin cerința săvârșirii a două sau mai multe acțiuni.5

Deși unitatea legală de infracțiuni se prezintă ca o creație a legii, caracterizată prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracțiune de sine stătătoare, o dată incluse în conținutul legal al unei anumite infracțiuni își pierd individualitatea.6

Considerarea unei activități complexe ca unitate sau pluralitate de infracțiuni se răsfrânge, în primul rând asupra încadrării juridice a acesteia și, deci, a răspunderii penale a făptuitorului. Dacă în cazul unității infracționale se are în vedere gravitatea unicei infracțiuni săvârșite, care poate fi expresia unui conflict izolat, accidental între conduita unei persoane și legea penală1, în cazul pluralității de infracțiuni se are în vedere gravitatea fiecărei infracțiuni în parte, dar și surplusul de periculozitate socială generat de ansamblul infracțional, ca stare de fapt ce pune în evidență perseverența făptuitorului pe drumul infracționalității.7

Interesul delimitării celor două instituții penale se regăsește și pe planul apariției actelor de clemență. Atunci când ansamblul faptic este considerat unitate infracțională, iar parte din acțiunile ce se integrează în conținutul său se comit după apariția actelor de clemență, întreaga activitate fiind considerată săvârșită la data comiterii ultimei  acțiuni, fapta nu va putea beneficia de amnistie sau grațiere acordată de stat. Dacă, dimpotrivă, se va constata că acțiunile reprezintă infracțiuni independente, cele săvârșite înainte de apariția amnistiei sau grațierii, vor beneficia de clemență, cu condiția încadrării în dispozițiile prevăzute.8

Delimitarea prezintă importanță și sub aspectul aplicării legii penale în timp. Dacă întreaga activitate săvârșită  este apreciată ca unitate infracțională, iar parte din acte se comit după intrarea în vigoare a legii noi, se va aplica aceasta și nu legea mai favorabilă, indiferent dacă legea nouă este mai aspră decât cea veche, sub imperiul căreia a început activitatea infracțională. În cazul în care se va considera că ansamblul de acțiuni îndeplinește condițiile concursului de infracțiuni, cele comise sub legea veche vor beneficia de aplicarea legii mai favorabile, celor comise sub legea nouă urmând a li se aplica aceasta.9

Aprecierea ansamblului faptic ca unitate infracțională sau pluralitate mai prezintă interes și în legătură cu prescripția, aplicarea condamnării cu suspendare a executării pedepsei etc.10

Pluralitatea de infracțiuni trebuie deosebită  și de instituția conexității. În cazul conexității există, de asemenea, mai multe infracțiuni, între care există o legătură de ordin obiectiv, motiv care impune, în principal, ca în scopul unei bune administrări a justiției, urmărirea și judecarea infracțiunilor conexe să se realizeze simultan. 11

Pluralitatea infracțională, fiind o problemă de drept substanțial, își găsește reglementarea în dispozițiile Codului penal, pe când conexitatea, fiind o problemă de drept procesual penal, își găsește reglementarea în dispozițiile Codului de procedură penală.12

De asemenea, pluralitatea de infracțiuni, fiind o situație de fapt care privește pe făptuitor, nu trebuie confundată cu circumstanțele agravante care fac parte din conținutul infracțiunii.13

Pluralitatea de infracțiuni, adică săvârșirea de către aceeași persoană a mai multor infracțiuni, este o instituție de drept penal diferită de cea a participației penale, adică săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane (pluralitate de infractori). Există și situații mai complexe, când mai multe persoane săvârșesc mai multe infracțiuni; de exemplu două persoane săvârșesc împreună , întâi o infracțiune de furt și, apoi o infracțiune de fals. Aici, pe o pluralitate de infracțiuni se grefează și o pluralitate de infractori. În aceste cazuri se vor aplica atât regulile de la participație, cât și cele de la pluralitatea de infracțiuni.14

2. Forme

Activitatea infracțională a unei persoane, concretizată  în săvârșirea mai multor infracțiuni, îmbracă forme diferite, după cum pentru vreuna din ele a intervenit ori nu o condamnare definitivă. În reglementarea actuală, potrivit art. 32 Cod penal, pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni, cunoscut în doctrina penală și sub denumirea de cumul de infracțiuni, și recidivă. Aceste două forme ale pluralității de infracțiuni acoperă, în principal, toate situațiile în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni.15

Prin urmare, în sfera concursului de infracțiuni vor intra toate ipotezele în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna din ele, în timp ce, în cadrul recidivei vor intra toate situațiile în care o persoană, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni, săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.16

În măsura în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, deși există o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile săvârșite, se ajunge la o situație specială, care nu poate fi caracterizată a fi nici concurs de infracțiuni, dar nici recidivă.17 Este vorba de așa-numita pluralitate intermediară de infracțiuni, consacrată, de altfel expres în reglementarea privitoare la pluralitatea de infracțiuni, în art. 40 Codul penal, cu nota marginală “pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă” și se realizează în ipoteza în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru existența stării de recidivă.18  

Pluralitatea de infracțiuni, indiferent de forma pe care o îmbracă, prezintă anumite trăsături comune. Trăsătura comună determinantă a celor două forme sub care se prezintă pluralitatea, privește cerința săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni și condiția comiterii lor de către aceeași persoană. Nici existența concursului de infracțiuni, nici a recidivei nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, de locul săvârșirii, ori de împrejurarea că făptuitorul a săvârșit infracțiunea singur sau în participație.

Pentru existența pluralității de infracțiuni nu se cere condiția ca infracțiunile săvârșite să fie consumate, în măsura în care acestea se pedepsesc și în forma tentativei.19

De asemenea, este considerată pluralitate infracțională, în una din cele două modalități și atunci când faptele sau una din fapte prezintă caracter de acte pregătitoare, în măsura în care acestea sunt asimilate tentativei la anumite infracțiuni.20

Cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea, nu are relevanță faptul că este diferit sau același în nici una din cele două forme.

Sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, atât în cazul când infracțiunile au fost săvârșite în țară, cât și în cazul în care unele au fost comise în străinătate, dacă ele sunt judecate de instanțele din țară se vor reține, după caz, fie dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, fie cele referitoare la recidivă.21

În pofida acestor trăsături comune, există o deosebire caracterizantă între forma pluralității de infracțiuni denumită concurs de infracțiuni și forma de pluralitate a recidivei, ceea ce face ca fiecare dintre ele să reprezinte o instituție juridică specifică, de sine stătătoare.22

Ceea ce le deosebește, conferindu-le o fizionomie aparte, este hotărârea definitivă de condamnare intervenită sau nu între faptele ce formează pluralitate de infracțiuni, astfel, dacă faptele s-au comis înainte de condamnarea definitivă, se realizează forma concursului de infracțiuni, iar dacă făptuitorul a comis o nouă infracțiune după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, ne aflăm în prezența recidivei, cu condiția realizării și a celorlalte cerințe impuse de lege pentru existența sa.23

Din punct de vedere al semnificației sociale, recidiva, mai mult decât concursul de infracțiuni, exprimă o periculozitate sporită din partea făptuitorului, deoarece acesta, fiind personal și substanțial avertizat printr-o condamnare definitivă, săvârșește din nou o infracțiune în disprețul acestui avertisment. 24

Din acest motiv, se impune un tratament mai sever al recidivei, ce rezultă în primul rând din agravarea pedepsei pentru infractorul recidivist și apoi, din răsfrângerea recidivei în planul unor instituții ale dreptului penal, de a căror aplicare nu pot beneficia cei în stare de recidivă, cum este condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, precum și impunerea unor restricții în ce privește aplicarea amnistiei și grațierii, recidiviștii, de regulă, nebeneficiind de actele de clemență.25

Existând această deosebire caracterizată între forma de pluralitate de infracțiuni denumita concurs și forma de pluralitate a recidivei, cele doua forme de pluralitate constituie instituții juridice distincte, fiecare din ele necesitând o elaborare teoretica și o reglementare legală corespunzătoare.26

Din confruntarea conținutului specific al celor doua instituții, putem ușor constata că deosebirea dintre forma concurs de infracțiuni și forma recidiva nu se limitează numai la o simplă accidentalitate procesuală, ci coboară în substanța fenomenului infracțional plural, diferențiindu-l sub aspectul său criminologic. Persoana care a mai fost anterior condamnată sau care a și executat o pedeapsa se afla într-o situație de fapt deosebită de situația persoanei căreia i se impută un concurs de infracțiuni.  27            

Datorită deosebirii substanțiale dintre concursul de infracțiuni și recidivă, accentul cercetării teoretice ca și al reglementarii juridice cade asupra unor preocupări deosebite. In timp ce la concursul de infracțiuni acest accent cade pe problema calculului pedepsei comune pentru mai multe infracțiuni în vederea realizării unei bune individualizări a pedepsei în cazul recidivei accentul cade pe problema influenței pe care existența unei condamnări penale sau executării unei pedepse anterioare, a săvârșit o noua infracțiune.28

Perseverența pe calea infracțiunii, de către infractorul față de care s-a manifestat reacțiunea respectivă a societății pune probleme speciale în lupta împotriva fenomenului infracțional. Este adevărat că din punct de vedere al pericolului social pe care îl prezintă persoana, este posibil să nu existe întotdeauna o deosebire între autorul unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului și autorul unei pluralități de acțiuni sub forma recidivei, dat fiind că în ambele situații putem avea de a face fie cu o perseverența infracționala a făptuitorului, fie cu un concurs de împrejurări care în mod accidental au putut determina repetarea infracțiunii. Dar, spre deosebire de concursul de infracțiuni, în cazul recidivei, existenta unei condamnări penale, în disprețul căreia făptuitorul perseverează, pe calea infracțiunii, sau executarea unei pedepse de o anumita gravitate, care s-a dovedit ineficace față de el, creează prezumția puternica a unui ridicat grad de pericol social al infractorului recidivist.29

Starea de pericol care rezultă din dovada ineficientei avertismentului primit prin condamnare definitivă și mai ales prin dovada ineficienței executării pedepsei anterioare face ca infractorul recidivist să se individualizeze criminologic ca o figura aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsa. Aceste probleme specifice au impus, ca necesară, reglementarea în Codul penal a instituției recidivei.

În prezența unei asemenea reglementari, recidiva penală nu poate fi, în legislația noastră decât “legală”, în sensul că condițiile stării de recidiva și consecințele ei sunt determinate de lege, așa încât, numai în aceste condiții, stabilite de legea penală, o pluralitate de infracțiuni, poate primi calificarea de recidiva.30

În felul acesta, legea trasează o linie de demarcație precisă între instituția recidivei și instituția concursului de infracțiuni. Distincția dintre recidivă și concursul de infracțiuni poate fi făcută din mai multe puncte de vedere, și anume:

► Din punct de vedere structural (formal), între momentele care marchează săvârșirea celor doua infracțiuni succesive intervine o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracțiune.31

Semnificația condamnării definitive constă în aceea că infracțiunile care au fost săvârșite înainte de condamnarea definitivă formează un concurs de infracțiuni, iar cele care s-au desăvârșit după momentul condamnării definitive nu mai pot fi concurente cu infracțiunile săvârșite anterior, ci conduc la nașterea recidivei, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții legale sau ale pluralității intermediare. Această soluție este valabilă și în ipoteza în care condamnarea definitivă nu privește toate infracțiunile care compun concursul de infracțiuni, iar una sau mai multe infracțiuni din concursul de infracțiuni respectiv, va forma obiectul judecații într-un alt proces penal născut după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, eventual, chiar după executarea pedepsei închisorii aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare32

► Din punctul de vedere al periculozității făptuitorului în cazul recidivei, săvârșirea unei noi infracțiuni după avertismentul dat prin hotărârea definitivă de condamnare, presupune din partea făptuitorului o mai accentuată perseverența pe calea infracționalității. Faptul ca infractorul nu a ținut seama de avertismentul primit, dovedește o periculozitate sociala mai mare, care impune un tratament sancționar diferențiat în raport cu concursul de infracțiuni sau se concretizează în posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsa mai mare.

Sub aspectul periculozității sociale, recidiva se deosebește și de pluralitatea intermediară (art. 40 Cod penal), forma distinctă a pluralității de infracțiuni, care desemnează situația juridică în care nu există nici concurs de infracțiuni, deoarece una din fapte se săvârșește după o condamnare definitivă, și nici recidiva postcondamnatorie, fiindcă nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru existenta ei. Deosebirea pluralității intermediare față de recidiva rezultă fie din natura și cuantumul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune, fie din caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăție. Aceste trăsături determină un tratament juridic atenuat față de cel al victimei în cea ce privește cuantumul sporului ce se poate aplica, motiv pentru care legea a apelat la sistemul de sancționare stabilit pentru concursul de infracțiuni.

În încercarea de a contura cât mai precis noțiunea de recidivă se impune și analiza deosebirilor care exista între recidivă și antecedența penală. Faptul ca o persoană a suferit în trecut cel puțin o pedeapsă, constituie, într-adevăr, un element comun a celor doua noțiuni, dar trebuie observat că nu orice antecedent penal duce la existența recidivei în cazul în care persoana respectivă comite o nouă infracțiune33.

În reglementarea recidivei, legiuitorul a ținut seama de perseverența infracționala a făptuitorului, de împrejurarea ca pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau chiar executarea pedepsei, nu a avut nici o influență asupra comportării acestuia, rezultând din reiterarea activității infracționale. Recidiva denota din partea agentului infractor, persistența în voința de a înfrânge legea penala.34

O condamnare urmată de o recădere în criminalitate stabilește la infractor o “culpabilitate speciala”, motivând agravarea pedepsei pentru infracțiunea comisă în stare de recidivă.

În aceste împrejurări, infractorul se expune prin chiar faptul recăderii sale în criminalitate să fie pedepsit mai aspru decât la prima sa infracțiune sau să fie obiectul unor măsuri speciale de ocrotire socială. 35

În ce privește pluralitatea intermediară de infracțiuni, prin prezența sa distinctă în cadrul pluralității de infracțiuni, prezintă trăsături asemănătoare concursului de infracțiuni, prin conduita pluralității de fapte penale, a unității de subiect și prin sistemul de sancționare împrumutat din art. 40 Cod penal din materia concursului de infracțiuni. 36

Pluralitatea intermediară se deosebește de concursul de infracțiuni prin hotărârea definitivă ce separă infracțiunile săvârșite. Prezența hotărârii definitive apropie pluralitatea intermediară de recidiva după condamnare, caracterizată și ea prin existența unei condamnări definitive, căreia îi urmează o nouă infracțiune săvârșită înainte de executarea primei condamnări, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare.37

Delimitarea recidivei de pluralitatea intermediară apare, fie din natura și cuantumul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune, fie din caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăție. Aceste trăsături fac ca pluralitatea intermediară de infracțiuni să necesite un tratament juridic atenuat față de cel al recidivei, considerent pentru care legea a apelat la sistemul de pedepsire stabilit pentru concursul de infracțiuni.38

3. Reglementare legală

Pluralitatea de infracțiuni este reglementată în art. 38-45 C. pen. O persoană care săvârșește în mod repetat infracțiuni prezintă o periculozitate sporită reclamând un tratament juridic adecvat. Din această cauză pluralitatea de infracțiuni constituie o cauză de agravare a pedepsei, care nu trebuie confundată cu circumstanțele agravante, care fac parte din conținutul concret al infracțiunii.

Pluralitatea de infracțiuni se prezintă sub trei forme:

concursul de infracțiuni;

recidiva;

pluralitatea intermediară.

Pluralitatea de infracțiuni se caracterizează prin existența unei legături între infracțiunile care o formează.

Toate formele pluralității de infracțiuni se caracterizează prin unicitatea subiectului activ, aceasta constituind legătura cu relevanță juridică între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni39. Pluralitatea de infracțiuni se poate realiza printr-o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni, care fiecare constituie o infracțiune distinctă, sau în cazul concursului ideal, printr-o unicitate de faptă, dar care realizează conținutul constitutiv a cel puțin două infracțiuni.

Sub aspect subiectiv toate faptele care compun pluralitatea de infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție, indiferent de modalitatea și gradul ei – directă, indirectă, premeditată sau repentină – ori din culpă, când fapta din culpă se sancționează, sau unele cu intenție și altele din culpă.

Legătura între infracțiuni poate fi reală (in rem) sau obiectivă, denumită și conexitate. Conexitatea la rândul ei poate să fie conexitate cronologică (toate infracțiunile au fost săvârșite în același timp sau succesiv), conexitate de loc (au fost săvârșite în același loc), conexitate etiologică (între infracțiuni există o legătură de la cauză la efect sau o infracțiune reprezintă mijlocul de săvârșire a celeilalte) și conexitate consecvențională (o infracțiune a fost săvârșită pentru a ascunde altă infracțiune).

  CAPITOLUL II

  CONCURSUL DE INFRACȚIUNI

  1. Noțiune

Prin concurs de infracțiuni se înțelege acea formă a pluralității de infracțiuni care constă în săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni, prin acțiuni (inacțiuni) separate sau prin aceeași acțiune (inacțiune), înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele. Hotărârea definitivă de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile săvârșite de aceeași persoană marchează hotarul dintre concursul de infracțiuni și celelalte forme ale pluralității de infracțiuni, respectiv recidiva și pluralitatea intermediară.

În art. 37 din Codul penal sunt definite cele două forme ale concursului de infracțiuni, respectiv concursul real (material) de infracțiuni săvârșit prin mai multe acțiuni sau inacțiuni și concursul ideal (formal) de infracțiuni săvârșit printr-o singură acțiune sau inacțiune, care din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

Concursul de infracțiuni evidențiază, pe de o parte, periculozitatea infractorului (în cazul concursului real) care perseverează în activitatea infracțională, iar pe de altă parte, periculozitatea socială a faptei prin care sunt lezate mai multe valori sociale (în cazul concursului ideal de infracțiuni).

Fiecare infracțiune din cele care formează pluralitatea are o existență distinctă, autonomă, motiv pentru care trebuie să fie examinată  și sancționată separat, după care urmează să se treacă la analiza și aprecierea pluralității de infracțiuni, cu consecința aplicării unei singure pedepse corespunzătoare pericolului social pe care îl prezintă întreaga pluralitate.

          2. Condiții

Pentru a exista un concurs de infracțiuni, indiferent de forma în care se prezintă acesta, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

a. – săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni;

b. – infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană;

c. – infracțiunile să fie săvârșite mai înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;

d. – cel puțin două fapte prevăzute de legea penală să fie susceptibile de condamnare.

 
a) Săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni

Pentru existența concursului de infracțiuni nu se cere ca toate infracțiunile să aibă forma faptului consumat. Este indiferent sub acest aspect dacă infracțiunile îmbracă forma faptului consumat sau a unei tentative pedepsibile, după cum este de asemenea indiferent dacă făptuitorul a participat la săvârșirea acestora în calitate de autor, instigator sau complice (art. 174 C. pen.).40 Nici forma de vinovăție cu care sunt săvârșite diferitele infracțiuni nu are relevanță pentru existența concursului, infracțiunile putând fi săvârșite unele cu intenție, altele din culpă sau cu intenție depășită.

Atunci când infracțiunile care alcătuiesc concursul de infracțiuni sunt de natură diferită concursul se numește eterogen.

Când infracțiunile concurente sunt însă de aceeași natură concursul se numește omogen.

Concursul omogen nu trebuie confundat cu infracțiunea continuată, cu care se aseamănă, dar de care se deosebește prin pluralitatea de rezoluții infracționale corespunzătoare pluralității faptelor săvârșite. De asemenea, nu trebuie confundat concursul omogen nici cu infracțiunile de obicei, care sunt infracțiuni unice săvârșite prin săvârșirea repetată de acte materiale care luate separat nu au caracter infracțional, dar dobândesc acest caracter dacă prin repetarea lor rezultă obișnuința în săvârșirea faptei respective.

Nu există concurs de infracțiuni atunci când deși s-au comis două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală, unele dintre acestea au fost comise în condițiile existenței unor cauze justificative sau a unor cauze care înlătură imputabilitatea și doar o singură faptă constituie infracțiune.

b) Infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană

Unicitatea subiectului activ al infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esența concursului de infracțiuni. Este fără relevanță penală calitatea în care a participat infractorul la comiterea infracțiunilor contribuția sa putând fi la unele de autor, la altele de instigator, la altele de complice, unele dintre infracțiuni putând fi comise de unul singur, iar altele în participație.

c) Infracțiunile să fie săvârșite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru vreuna dintre ele.

Hotărârea definitivă de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile săvârșite de aceeași persoană marchează limita până la care activitatea infracțională îmbracă forma concursului de infracțiuni. Nu pot constitui concurs de infracțiuni decât acele infracțiuni pentru care făptuitorul n-a fost încă condamnat definitiv. Este indiferent faptul că făptuitorul este urmărit sau chiar trimis în judecată, precum și faptul că s-a pronunțat împotriva sa o hotărâre de condamnare, câtă vreme aceasta nu a rămas definitivă, infracțiunile comise până la momentul condamnării definitive pentru vreuna dintre ele, sunt concurente. Esențial pentru existența concursului este ca infracțiunile să fie săvârșite înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele, chiar dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date.

d) Infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să fie pedepsibile, adică să nu fi intervenit ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală precum amnistia, prescripția răspunderii penale, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților ori altă cauză de nepedepsire. În aceste cazuri chiar dacă inițial existau întrunite elementele concursului de infracțiuni, rămânând o singură infracțiune pedepsibilă, nu există concurs de infracțiuni.

          3. Forme

În teoria și legislația penală se cunosc două feluri de concurs de infracțiuni, și anume: concursul real și concursul ideal.

3.1 Concursul real de infracțiuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (1) NCP, „există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una din infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

Caracteristică pentru concursul real de infracțiuni este săvârșirea mai multor infracțiuni ca urmare a săvârșirii mai multor acțiuni sau inacțiuni41. Infracțiunile pe care le reunește apar în mod succesiv, între ele intercalându-se perioade de timp diferite42

Infracțiunile săvârșite de o persoană pot fi de aceeași natură și concursul devine omogen (înșelăciune – înșelăciune), iar când infracțiunile sunt de natură diferită, concursul este eterogen (violare de domiciliu – fals intelectual).

Concursul real de infracțiuni este de două feluri: concurs real simplu și concurs real cu conexitate.

Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracțiunile în concurs nu există o legătură obiectivă.

Concursul real de conexitate presupune existența anumitor legături, conexiuni între infracțiunile concurente comise de aceeași persoană.

Conexitatea poate fi cronologică, dacă infracțiunile sunt săvârșite cu aceeași ocazie sau succesiv; topografică, dacă infracțiunile sunt săvârșite în același loc; etiologică, dacă o infracțiune constituie cauza săvârșirii altei infracțiuni; teleologică, dacă o infracțiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracțiuni-scop; consecvențională, când o infracțiune a fost comisă pentru a ascunde o altă infracțiune; accidentală, când o infracțiune este întâmplător legată de o altă infracțiune.

Cu privire la situația în care s-a comis o infracțiune pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni, în doctrina penală au existat mai multe discuții contradictorii43.

Potrivit acestei teorii, prin comiterea unei infracțiuni pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni nu se realizează un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune -infracțiunea-scop.

Infracțiunea mijloc se susținea că nu ar avea autonomie și ar fi absorbită  în infracțiunea-scop. O astfel de susținere apare ca artificială, absorbția funcționând în toate cazurile de infracțiuni complexe legal constituite în direcția acțiunii-scop, singura direcție logică de constituire pe acest tip de legătură a unor imitații legale de infracțiuni44.

3.2. Concursul ideal sau formal de infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (2) NCP „există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de aceeași persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.

Această formă a concursului de infracțiuni se caracterizează prin aceea că, deși făptuitorul săvârșește o singură acțiune sau inacțiune din cele incriminate de legea penală, comportamentul ilicit este exprimat în astfel de împrejurări, încât fapta comisă realizează cumulativ elementele constitutive ale conținuturilor concrete a două sau mai multe infracțiuni.

Infracțiunile săvârșite în concurs ideal pot fi de aceeași natură, caz în care concursul este omogen, ori de natură diferită și concursul este eterogen.

         4. Sistemul sancționator

În legislațiile penale și în știința dreptului penal se admit trei sisteme de sancționare a concursului de infracțiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbției și sistemul cumulului juridic.

a) Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiționării pedepselor constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune în concurs, după care acestea se totalizează.

Sistemul a fost criticat pentru severitatea deosebită, existând posibilitatea de a se aplica, în unele cazuri, un cuantum de pedeapsă ce ar depăși durata probabilă a vieții unui om, transformându-se într-o pedeapsă permanentă45.

b) Sistemul absorbției constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune, 
urmând să se aplice cea mai severă, care se consideră că le absoarbe pe celelalte46. 
Acest sistem a fost și el criticat, susținându-se că nu face, de fapt, altceva decât să 
sancționeze pe infractor pentru fapta cea mai gravă dintre infracțiunile concurente, 
lăsându-le pe celelalte nesancționate.

c) Sistemul cumulului juridic sau al contopirii reprezintă o îmbinare a primelor două sisteme, constând în aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre infracțiunile concurente, aplicându-se cea mai gravă dintre ele, la care se poate adăuga un spor.

Sistemul, consacrat în majoritatea legislațiilor moderne, mai ales în materia pedepselor principale, este considerat ca fiind cel mai convenabil, elastic și echitabil, asigurând atât sancționarea corectă a faptei celei mai grave, cât și a celorlalte fapte comise în concurs de infracțiuni47.

4.1. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana fizică

Noul Cod penal consacră un sistem de sancționare mixt: cumulul juridic sau, după caz, absorbția [art. 39 lit. a) NCP], pentru pedepsele principale și cumulul aritmetic ori, după caz, cumulul juridic pentru pedepsele complementare ori măsurile de siguranță, după cum acestea sunt de naturi diferite sau identice.

Potrivit art. 39 C.pen., apucarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni presupune două etape, și anume mai întâi se stabilește pedeapsa pentru fiecare din infracțiunile săvârșite și apoi, în etapa a doua, se aplică pedeapsa cea mai grea, care va fi sporită în limitele prevăzute de lege.

Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale efectuată de instanță pentru fiecare infracțiune concurentă.

Aplicarea pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma aplicării regulilor specifice prevăzute în art. 39 NCP. Sistemul sancționator al concursului de infracțiuni este prevăzut în art. 39 NCP, după cum urmează:

când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b) la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai grea a unui spor de jumătate din totalul celorlalte pedepse cu închisoare stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare, se poate apuca pedeapsa detențiunii pe viață.

4.2. Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente săvârșite de 
persoana fizică

Așa cum a fost prezentat mai sus, sistemul de pedepsire a concursului de infracțiuni nu ridică probleme când toate infracțiunile concurente au fost judecate concomitent de aceeași instanță. Totuși, este posibil ca infracțiunile concurente să fie judecate separat de instanțe diferite sau chiar de aceeași instanță, și asupra lor să se pronunțe hotărâri separate de condamnare48. Chiar și în aceste situații, sistemul de sancționare a concursului de infracțiuni trebuie să rămână același. O asemenea operațiune se numește „contopirea pedepselor", realizându-se în următoarele ipoteze:

dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se vor aplica dispozițiile art. 39 NCP, care presupun că se vor compara pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente și se va aplica cea mai grea, care poate fi sporită așa cum prevede art. 39 NCP;

a doua ipoteză constă în aceea că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, se stabilește că infractorul suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. Și într-o asemenea situație, pedepsele urmează să fie contopite prin aplicarea dispozițiilor art. 39;

contopirea pedepselor pentru concursul de infracțiuni se va face și în situația în care condamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente ;

în alineatul (4) se prevede că dispozițiile privitoare la contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detențiunea pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

În cazul contopirii pedepselor conform alineatelor precedente se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

CAPITOLUL III

  RECIDIVA

    1. Noțiune

Recidiva, ca formă principală a pluralității de infracțiuni, presupune, ca și în cazul concursului de infracțiuni, săvârșirea de către o anume persoană a cel puțin două infracțiuni. Deosebirea constă în aceea că în cazul concursului de infracțiuni săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe când în cazul recidivei, săvârșirea de către aceeași persoană a uneia sau mai multor infracțiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracțiune.

Această deosebire nu reduce numai la aspectul formal existența unei condamnări definitive pentru infracțiunea comisă mai înainte, ci reflectă o periculozitate mai mare a celui care săvârșește infracțiunile în stare de recidivă, care perseverează pe calea infracțională.

În literatura de specialitate s-a apreciat că reluarea activității infracționale după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracțiune săvârșită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate49.

Este de menționat că starea de recidivă se determină prin cazierul judiciar. Potrivit art. 2 din Legea nr. 290/200450, în cazierul judiciar se ține evidența persoanelor condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu Caracter penal sau administrativ.

Ținând cont de aspectele de diferențiere față de celelalte forme ale pluralității, recidiva poate fi definită ca o stare, situație, împrejurare în care se găsește o persoană ce săvârșește din nou o infracțiune, după ce anterior a fost condamnată sau a și executat o pedeapsă pentru o infracțiune51.

    2. Modalități

După felul în care se poate prezenta în concret termenii ei, recidiva are mai multe modalități, și anume:

a) Recidiva după condamnare (recidiva postcondamnatorie) și recidiva după executare (recidiva postexecutorie).

Recidiva postcondamnatorie există în situația în care cea de-a doua infracțiune se săvârșește înainte de începerea executării primei condamnări, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare.

Recidiva postexecutorie există în cazul când săvârșirea noii infracțiuni are loc după executarea de către infractor în întregime a pedepsei anterioare sau după ce aceasta este considerată a fi executată.

Codul penal român a reglementat ambele modalități ale recidivei.

b) Recidiva generală și recidiva specială

Recidiva este generală când nu se prevede nicio condiție cu privire la genul, specia sau tipul particular de infracțiune, infracțiunile reunite în persoana aceluiași făptuitor putând fi de natură diferită.

Recidiva este specială când se cere ca cele două infracțiuni care formează cei doi termeni ai săi, să fie de același gen, specie sau tip particular.

Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei generale.

c) Recidiva absolută și recidiva relativă

Recidiva este absolută când existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări și este relativă când pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a dovedi perseverența infracțională a făptuitorului.

Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei relative.

d) Recidiva temporară și recidiva perpetuă (permanentă)

Recidiva este temporară atunci când a doua infracțiune trebuie să fie săvârșită  într-un anumit interval de timp de la condamnarea sau de la executarea pedepsei pentru prima infracțiune.

Recidiva perpetuă (permanentă), spre deosebire de cea temporară, se caracterizează prin aceea că noua infracțiune poate fi comisă oricând după pronunțarea sau executarea primei condamnări, fiind indiferent intervalul la care s-ar săvârși din nou o infracțiune.

Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei temporare. Caracterul temporar al recidivei este evidențiat chiar în definirea acestei forme a pluralității de infracțiuni.

e) Recidiva mare și recidiva mică

Recidiva mare în cazul persoanei fizice se caracterizează prin faptul că primul termen este format dintr-o singură condamnare la pedeapsa privativă de libertate, care trebuie să depășească o anumită limită prevăzută de lege (6 luni în reglementarea Codului din 1968, un an în reglementarea noului Cod Penal).

Recidiva mică există în situația în care primul termen al recidivei este alcătuit dintr-un număr de condamnări definitive prevăzute de lege (cel puțin trei condamnări până la 6 luni inclusiv, în reglementarea Codului penal din 1968) privitoare la pedepse privative de libertate.

Noul Codul penal român a adoptat modalitatea recidivei mari, abandonând reglementarea recidivei mici, iar termenii recidivei au fost modificați (limitele acestora au crescut la un an) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârșit o nouă infracțiune de un anumit grad de pericol social.

Cu toate că intenția autorilor codului, transmisă și legiuitorului a fost agravarea regimului sancționator al recidivei, prin majorarea duratei pedepsei închisorii care poate constitui prim termen al recidivei la un an, practic se creează un regim mai favorabil pentru cei care au fost condamnați la pedepse mai mici de un an, nejustificat însă de evoluția statistică a numărului persoanelor cu antecedente penale care reiterează comportamentul infracțional.

Această ridicare a pragului primului termen al recidivei menită  „a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârșit noi infracțiuni de un anumit grad de pericol social"52 poate doar „coafa" datele statistice reducând numărul recidiviștilor în totalul persoanelor condamnate, dar subminează ideea de agravare a regimului sancționator al recidivei.

f) Recidiva cu efect unic și recidiva cu efect progresiv

Recidiva cu efect unic se caracterizează prin faptul că repetarea stării de recidivă nu antrenează agravarea legală a răspunderii penale a infractorului indiferent dacă inculpatul se află la prima recidivă sau este multiplu recidivist, va fi sancționat în aceleași limite legale.

Recidiva cu efect progresiv se caracterizează printr-un tratament sancționator diferențiat, în sensul că el se agravează progresiv, potrivit legii, cu fiecare recidivă în parte. Recidiva reglementată de noul Cod penal este o recidivă cu efect unic.

g) Recidivă teritorială și recidiva internațională

Recidivă teritorială, există atunci când primul său termen este o condamnare pronunțată de organele judiciare (instanțele de judecată) din țară, iar recidiva internațională când primul termen este reprezentat de o condamnare pronunțată în străinătate.

Codul penal român a reglementat ambele modalități ale recidivei.

2.1 Recidiva postcondamnatorie

Remarcăm mai întâi faptul că noul Cod penal nu mai definește distinct recidiva postcondamnatorie precum art. 37 lit. a) din Codul penal din 1968, condițiile acesteia rezultând implicit din prevederile art. 43 alin 1 C. pen.53 care în primul caz, se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată.

În legătură cu primul termen al recidivei se disting următoarele condiții:

infracțiunea (sau infracțiunile) să fie săvârșite de aceeași persoană, cu intenție sau praeterintenție, indiferent de calitatea sa (autor, instigator sau complice);

să existe o condamnare (sau mai multe) definitivă a infractorului la pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, indiferent dacă această pedeapsă este aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni.

condamnarea definitivă să nu se refere la infracțiunile prevăzute de art. 42 C. pen. (săvârșite din culpă, infracțiuni amnistiate sau care nu mai sunt prevăzute de legea penală) ori să nu fie o condamnare pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința căreia să se fi împlinit termenul de reabilitare.

Condițiile pentru al doilea termen al recidivei postcondamnatorii sunt următoarele:

– săvârșirea din nou a unei infracțiuni cu intenție sau cu intenție depășită.

– Infracțiunea săvârșită din nou poate fi de natură diferită în raport cu infracțiunea anterioară pentru care a intervenit condamnarea definitivă, poate să fie consumată sau sub forma tentativei și poate să fie săvârșită în calitate de autor, instigator sau complice.

– pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie detențiunea pe viață sau închisoarea de 1 an sau mai mare.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ulterioară este închisoarea mai mică de 1 an ori numai amenda sau există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 42 C. pen., condiția pentru existența celui de-al doilea termen nu este îndeplinită.

– infracțiunea care constituie al doilea termen al recidivei să fie săvârșită înainte de începerea executării pedepsei anterioare sau în timpul executării acesteia.

Observăm că legiuitorul, reglementând sancționarea recidivei postcondamnatorii, nu a mai făcut referire la infracțiunile comise în stare de evadare.

Această omisiune nu ar putea duce însă la concluzia că infracțiunile comise în stare de evadare nu atrag starea de recidivă deoarece ele se încadrează  în categoria infracțiunilor comise „înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată", ipoteză regăsită în cuprinsul art. 43 alin. 1 C. pen. în acest caz, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.

În practica judiciară dezvoltată sub imperiul reglementărilor Codului penal din 1968 s-a considerat că a fost săvârșită „în timpul executării pedepsei" noua infracțiune comisă în perioada termenului de încercare al liberării condiționate, al grațierii condiționate sau al suspendării executării pedepsei în formele prevăzute de lege.

Și în aceste cazuri potrivit noului Cod penal, noua infracțiune fiind comisă „înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată", va atrage reținerea stării de recidivă și în condițiile noului Cod penal.

2.2 Recidiva postexecutorie

La fel ca și în cazul recidivei postcondamnatorii noul Cod penal nu mai definește distinct recidiva postexecutorie precum art. 37 lit. b) din Codul penal din 1968, condițiile acesteia rezultând implicit din prevederile art. 43 alin. 5 C. pen.54 care în primul caz se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa anterioară a fost executată, iar în al doilea caz se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa anterioară a fost considerată ca executată.

Din examinarea conținutului reglementării legale, rezultă că această modalitate a recidivei este construită tot pe structura a doi termeni, primul referindu-se la necesitatea preexistentei unei pedepse cu închisoarea executată, celălalt la necesitate săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate după executarea pedepsei, configurarea regimului ei juridic fiind determinată de câteva condiții.

Condițiile de existență ale recidivei postexecutorii se referă – ca și în cazul recidivei postcondamnatorii – după caz, la primul sau cel de-al doilea termen al recidivei.

În legătură cu primul termen al recidivei se disting următoarele condiții:

infracțiunea (sau infracțiunile) să fie săvârșite de aceeași persoană, cu intenție sau praeterintenție, indiferent de calitatea sa (autor, instigator sau complice);

să existe o condamnare (sau mai multe) definitivă a infractorului la pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, indiferent dacă această pedeapsă este aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni.

condamnarea definitivă să nu se refere la infracțiunile prevăzute de art. 42 C. pen. (săvârșite din culpă, infracțiuni amnistiate sau care nu mai sunt prevăzute de legea penală) ori să nu fie o condamnare pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința căreia să se fi împlinit termenul de reabilitare.

pedeapsa anterioară să fie executată în întregime, să fie grațiată total sau restul ei ori să se fi prescris executarea acesteia. Această trăsătură referitoare la condamnarea anterioară reprezintă elementul distinctiv dintre cele două forme ale recidivei. În privința celorlalte condiții ale primului termen nu există niciun fel de diferențiere între recidiva postcondamnatorie și postexecutorie.

Condițiile pentru al doilea termen al recidivei postexecutorii, identice cu cele ale recidivei postcondamnatorii sunt următoarele:

– săvârșirea din nou a unei infracțiuni cu intenție sau cu intenție depășită;

– pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie detențiunea pe viață sau închisoarea de 1 an sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Pentru existența recidivei în această variantă normativă – care reprezintă și modalitatea cea mai gravă a recidivei – este necesară, prin urmare, trecerea condamnatului prin întreaga fază a executării unei pedepse anterioare, indiferent dacă această executare a fost realizată în tot sau în parte, în mediu penitenciar sau în modalitatea suspendării pedepsei închisorii sub supraveghere.

Este de observat că în noua reglementare a suspendării pedepsei închisorii sub supraveghere dacă până la expirarea termenului de supraveghere condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa doar se consideră executată (art. 98 alin. 1 C. pen.), neoperând reabilitarea de drept. În aceste condiții săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită pentru care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 1 an sau mai mare, atrage starea de recidivă postexecutorie.

La fel ca și Codul penal din 1968 și noul Cod penal nu înlătură starea de recidivă postexecutorie în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni după expirarea termenului de prescripție a executării pedepsei, deoarece prescripția executării pedepsei face doar ca pedeapsa să fie considerată ca executată și abia din acest moment începe să curgă termenul de reabilitare.

Legiuitorul face să subziste această stare pornind de la ideea că săvârșirea unei noi infracțiuni după împlinirea termenului de prescripție nu înlătură prezumția de perseverență infracțională. Dacă nu s-ar fi instituit această dispoziție în noua reglementare, s-ar fi creat o situație inechitabilă, prin avantajarea celor ce se sustrag de la executarea pedepsei, față de cel ce a executat pedeapsa.

    3. Sistem sancționator  

Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă.

Noul Cod penal a modificat substanțial regimul sancționator atât al recidivei postcondamnatorii, cât și al recidivei postexecutorii.

În sancționarea recidivei, legiuitorul a făcut distincție între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie, deși nu le-a definit, condițiile acestora rezultând implicit din prevederile art. 43 alin. 1 și 5 care în primul caz se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, iar în cel de-al doilea caz la situația în care noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Ideea urmărită de autorii proiectului a fost simplificarea regimului sancționator al recidivei, recurgându-se la cumulul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.1

Modelul sancționator propus duce însă la stabilirea unui regim sancționator mai grav pentru recidiva postcondamnatorie decât pentru recidiva postexecutorie, deși aceasta din urmă este apreciată ca fiind „cea mai gravă modalitate a recidivei deoarece pericolul social al infractorului recidivist apare, în acest caz, mai precis conturat, prin dovada ineficientei pedepsei pe care el a executat-o."55

Astfel un inculpat condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de furt simplu prevăzută de art. 228 din noul Cod penal, dacă săvârșește o nouă infracțiune de furt după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, pentru care i se aplică o nouă pedeapsă de 3 ani, va executa în final 6 ani de închisoare ca urmare a aplicării cumulului pedepselor potrivit art. 43 alin. 1 din noul Cod penal.

Un inculpat condamnat la 3 ani închisoare pentru aceeași infracțiune, după ce a executat pedeapsa de 3 ani, sau aceasta a fost considerată ca fiind executată, dacă săvârșește din nou aceeași infracțiune de furt poate fi pedepsit cu doar o pedeapsă cuprinsă între nouă luni și patru ani și șase luni, ca urmare a majorării obligatorii a limitelor de pedeapsă cu jumătate.

Mai mult dacă prin însumarea pedepselor în cazul recidivei postcondamnatorii, s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu este prevăzută de lege pentru niciuna dintre infracțiunile care constituie termenii recidivei, pe când în cazul recidivei postexecutorii nu s-ar putea aplica niciodată pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă prin majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei pentru noua infracțiune s-ar depăși maximul general de 30 de ani.

Astfel dacă o infracțiune de omor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 10 la 20 de ani, ar fi comisă în stare de recidivă postexecutorie, inculpatul nu ar putea fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare de 30 de ani, pe când în cazul unui inculpat în stare de recidivă postcondamnatorie instanța ar putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

Exemplele ar putea continua, dar considerăm că expunerea celor amintite mai sus este suficientă pentru a concluziona că modelul sancționator propus este inechitabil și ar trebui revizuit pentru a fi pus în acord cu pericolul social real al infractorilor.

Noua reglementare a recidivei postcondamnatorii în cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei condamnatul săvârșește mai multe infracțiuni concurente pune capăt unei dispute dezvoltate pe baza actualelor reglementări.

Stabilirea pedepsei în cazul când cel de-al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracțiuni, a generat în doctrină opinii diferite.

Într-o opinie56, s-a susținut că, în această situație, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se face abstracție de starea de recidivă și se aplică mai întâi reglementările privitoare la concursul de infracțiuni, după care, pedeapsa rezultată astfel obținută, va fi contopită în condițiile de aplicare a tratamentului sancționator al recidivei postcondamnatorii.

În literatura juridică a fost exprimată și opinia contrară potrivit căreia, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se ține seama de starea de recidivă, făcându-se aplicarea mai întâi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie și apoi a celor care guvernează materia concursului de infracțiuni57. Soluțiile pronunțate în practica instanțelor au oscilat între cele două modele.

Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, noul Cod penal a stabilit un mod de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi, aplicându-se mai întâi dispozițiile referitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. Tratamentul sancționator propus este mai puțin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracțiune în parte și apoi regulile referitoare la concursul de infracțiuni.58

Astfel potrivit art. 43 alin. 3 din noul Cod penal când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Dacă prin însumarea pedepselor s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzutăde lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

S-ar putea obiecta că acest mod se agravează  și pedeapsa pentru infracțiunile din culpă aflate în componența concursului, deși acestea nu pot constitui termen al recidivei.

În cazul recidivei postexecutorii nu mai poate fi aplicat acest model și pe cale de consecință, neexistând o altă prevedere legală, pentru fiecare infracțiune concurentă pedeapsa va fi stabilită între limitele speciale majorate cu jumătate, după care pedepsele astfel aplicate vor fi contopite după regulile privind concursul de infracțiuni.

Capitolul IV

  Pluralitatea intermediară de infracțiuni

  1. Noțiune

Prin pluralitate intermediară de infracțiuni este desemnată 
situația în care o persoană fizică , după ce a fost condamnată definitiv pentru o 
infracțiune, săvârșește o nouă infracțiune, înainte de începerea executării 
pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare și nu sunt 
îndeplinite condițiile prevăzute pentru recidiva posteondamnatorie (art. 44 
Cp.).

 În cazul persoanei juridice pluralitate intermediară există când după 
condamnarea definitivă la pedeapsa amenzii, dar neexecutată este săvârșită din 
nou o infracțiune și nu sunt îndeplinite condițiile de la recidivă.59

Pluralitatea este denumită intermediară, în literatura juridică, pentru că desemnează o pluralitate de infracțiuni ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile comise de aceeași persoană și nu sunt îndeplinite nici condițiile recidivei postcondamnatorii, deci privește o situație de mijloc între cele două forme principale ale pluralității de infracțiuni.

Modificarea dispozițiilor din codul penal în ce privește recidiva, condiționând existența acesteia de vinovăția sub forma intenției cu care trebuie să fie săvârșite infracțiunile, ca și de gravitatea noii infracțiuni, a condus la îngustarea sferei situațiilor de recidivă și implicit la lărgirea sferei situațiilor prevăzute de dispozițiile art. 44 Cp. (a pluralității intermediare).60

        2. Condiții

Pluralitatea intermediară se apropie de recidiva postcondamnatorie prinexistența unei condamnări definitive și săvârșirea din nou a unei infracțiuni înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau in stare de evadare, dar nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru recidivă cu privire la forma de vinovăție a infracțiunilor comise ori cu privire la gravitatea acestora, spre ex.: nu vor fi îndeplinite condițiile recidivei posteondamnatorii și se vor realiza condițiile pluralității intermediare dacă: 61

a) condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori este la amendă;

b) condamnarea definitivă este pronunțată pentru o infracțiune săvârșită din culpă;

c) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune săvârșită este amenda sau închisoarea mai mică de un an;

d) noua infracțiuni este săvârșită din culpă62.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute pentru recidiva posteondamnatorie, atât cu privire la primul termen cât și cu privire la al doi le.i termen, conduce la realizarea unei pluralități intermediare.

       3. Sistem sancționator

Prin dispozițiile art. 44 alin 2 Cp. s-au stabilit nu numai situațiile în care există pluralitale intermediară, dar și sistemul sancționator al acesteia care este împrumutat de la concursul de infracțiuni.63

În ceea ce privește regimul sancționator, potrivit  art. 44 alin. 2 din Noul  Cod penal prevede că în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor concursului de infracțiuni, acesta pastând acelasi regim ca în legislația penală actuală.

Aceasta presupune că se va stabili pedeapsa pentru noua infracțiune care va fi contopită cu pedeapsa definitivă pronunțată mai înainte, chiar dacă o parte din aceasta a fost executată sau considerată ca executată se va deduce din pedeapsa rezultantă.

Dacă noua infracțiune din pluralitatea intermediară este comisă în stare de evadare, pedeapsa pentru evadare se adaugă la pedeapsa din executarea căreia condamnatul a evadat, mai precis la restul de pedeapsă rămas neexecutat64 apoi această pedeapsă rezultantă din cumularea aritmetică, se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea comisă în stare de evadare.65

Și în cazul persoanei juridice tratamentul penal al pluralității intermediare este cel de la concursul de infracțiuni. Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. 2 Cp. dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 402 alin.l lit. a (pentru existența recidivei postexecutorii pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni în cazul persoanei juridice, adică potrivit dispozițiilor art. 40' Cp.66

Indiferent de forma pluralității de infracțiuni, dacă pentru una dintre infracțiunile comise de către aceeași persoană s-ar stabilii o pedeapsă complementară, aceasta trebuie aplicată alături de pedeapsa principală.

Dacă pentru infracțiunile comise au fost stabilite mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu conținut diferit, pedepsele respective se adaugă la pedeapsa principală privativă de libertate.67

În situația stabilirii mai multor pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut pentru infracțiunile din structura pluralității infracționale, există două reglementări, și anume:

În cazul concursului de infracțiuni sau a pluralității intermediare se aplică și se execută cea mai grea pedeapsă complementară de aceeași natură și cu același conținut 68

În cazul recidivei partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa complementară de aceeași natură și cu același conținut stabilită pentru noua infracțiune săvârșită

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementara, cu singura deosebire că se execută odată cu pedeapsa principală, picând pedeapsa complementară produce efecte după executarea pedepsei principale.69

Dată fiind identitatea de conținut juridic, regimul pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi este același cu regimul analizat anterior privind pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor respective.

CAPITOLUL V

CONCLUZII 

Pluralitatea de infracțiuni, indiferent de forma pe care o îmbracă, prezintă anumite trăsături comune. Trăsătura comună determinantă a celor două forme sub care se prezintă pluralitatea, privește cerința săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni și condiția comiterii lor de către aceeași persoană. Nici existența concursului de infracțiuni, nici a recidivei nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, de locul săvârșirii, ori de împrejurarea că făptuitorul a săvârșit infracțiunea singur sau în participație.

Prin concurs de infracțiuni se înțelege acea formă a pluralității de infracțiuni care constă în săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni, prin acțiuni (inacțiuni) separate sau prin aceeași acțiune (inacțiune), înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele. Hotărârea definitivă de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile săvârșite de aceeași persoană marchează hotarul dintre concursul de infracțiuni și celelalte forme ale pluralității de infracțiuni, respectiv recidiva și pluralitatea intermediară.

Concursul de infracțiuni evidențiază, pe de o parte, periculozitatea infractorului (în cazul concursului real) care perseverează în activitatea infracțională, iar pe de altă parte, periculozitatea socială a faptei prin care sunt lezate mai multe valori sociale (în cazul concursului ideal de infracțiuni).

Recidiva, ca formă principală a pluralității de infracțiuni, presupune, ca și în cazul concursului de infracțiuni, săvârșirea de către o anume persoană a cel puțin două infracțiuni. Deosebirea constă în aceea că în cazul concursului de infracțiuni săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe când în cazul recidivei, săvârșirea de către aceeași persoană a uneia sau mai multor infracțiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracțiune.

Noul Cod penal a modificat substanțial regimul sancționator atât al recidivei postcondamnatorii, cât și al recidivei postexecutorii.

În sancționarea recidivei, legiuitorul a făcut distincție între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie, deși nu le-a definit, condițiile acestora rezultând implicit din prevederile art. 43 alin. 1 și 5 care în primul caz se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, iar în cel de-al doilea caz la situația în care noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Ideea urmărită de autorii proiectului a fost simplificarea regimului sancționator al recidivei, recurgându-se la cumulul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.1

Din punct de vedere al semnificației sociale, recidiva, mai mult decât concursul de infracțiuni, exprimă o periculozitate sporită din partea făptuitorului, deoarece acesta, fiind personal și substanțial avertizat printr-o condamnare definitivă, săvârșește din nou o infracțiune în disprețul acestui avertisment.

Starea de pericol care rezultă din dovada ineficientei avertismentului primit prin condamnare definitivă și mai ales prin dovada ineficienței executării pedepsei anterioare face ca infractorul recidivist să se individualizeze criminologic ca o figura aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsa.

În Codul penal din 2009, caracterul temporar al recidivei este evidențiat chiar în definirea acestei forme a pluralității de infracțiuni.

Termenii recidivei au fost modificați (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârșit noi infracțiuni de un anumit grad de pericol social (comiterea faptei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an).

În materia tratamentului sancționator reglementarea a fost simplificată, recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.

Prin pluralitate intermediară de infracțiuni este desemnată 
situația în care o persoană fizică , după ce a fost condamnată definitiv pentru o 
infracțiune, săvârșește o nouă infracțiune, înainte de începerea executării 
pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare și nu sunt 
îndeplinite condițiile prevăzute pentru recidiva posteondamnatorie (art. 44 
Cp.).

Pluralitatea este denumită intermediară, în literatura juridică, pentru că desemnează o pluralitate de infracțiuni ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile comise de aceeași persoană și nu sunt îndeplinite nici condițiile recidivei postcondamnatorii, deci privește o situație de mijloc între cele două forme principale ale pluralității de infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI ȘI TRATATE

1. BARBU C. , Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura Științifică, București, 1972

2. BOROI ALEXANDRU,  Drept penal.Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2010

3. BULAI COSTICĂ,  Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, București, 1997

4. CIOBANU C., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992

5. DANEȘ ȘTEFAN, Drept penal. Partea generală, Editura Sylvi, București, 2001

6. DIACONESCU H., DĂNIȘOR GH., OROVEANU-HANȚIU A., RĂDUCANU R., Timpul și legea penală, Editura C.H.Beck, București, 2007

7. DOGARU I., DĂNIȘOR D.C, DĂNIȘOR GH., Teoria generală a dreptului, Editura C.H Beck, Craiova, 2006 

8. DONGOROZ VASILE, Drept penal, reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000

9. DONGOROZ VASILE, KAHANE S.,  OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol.I, Editura Academiei, București, 1969

10. DONGOROZ VASILE, Drept penal, București, 1939

11. ELIESCU M., Tratat de drept civil.Partea generală, Vol. I, Editura Academiei R.S.România, București, 1967

12. IVAN FLOREA, Aplicarea legii penale în timp, Editura Lumina Lex, București, 2000

13. MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010

14. MITRACHE CONSTANTIN, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură și Presă, Șansa SRL, București, 1997

15. NICULEANU COSTEL, Tratat de drept penal.Partea generală, Vol.II, Editura Sitech, Craiova, 2012

16. OANCEA ION, Drept penal.Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

17. PASCU ILIE, Drept penal.Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2007

18. PAȘCA VIOREL, Drept penal. Partea generală, Editura  Universul Juridic, București, 2011

19. TANOVICEANU I., Curs de drept penal,Vol. I,  București, 1912

20. TĂNĂSESCU IANCU, TĂNĂSESCU CAMIL, TĂNĂSESCU GABRIEL, Drept penal general, Editura All Beck, București, 2003

21. UDROIU MIHAIL, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2014

22.George Antoniu – Explicatiile noului cod penal vol I, Editura UJ, 2015

23. Florin Streteanu – Drept penal partea generala, Editura UJ, București 2014.

ACTE NORMATIVE

1.CODUL PENAL ROMÂN

2.NOUL COD PENAL

WEBGRAFIE

WWW.LEGEAZ.RO

WWW.SCRIBD.COM

WWW.AVOCATNET.RO

1 C. Bulai, op. cit., p. 487; I. Ristea, Drept penal, Partea generală, ed. a II-a, revăzută și adăugită cu prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 167.

2 V. Mazzini, Trattato di dirrito penele italiano, vol. I, Torino, 1993,  p.50.

3 MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, pg. 205

4 V.Dongoroz, Drept penal,reeditarea ediției din 1939, București,  Asociația Română de Științe Penale,  2000, p.93

5 Ion Oancea,Tratat de drept penal. Partea generala, Editura ALL, Bucuresti, 1995, p. 72

6 BOROI ALEXANDRU,  Drept penal.Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2010, pg. 97.

7 CIOBANU C., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992, pg 105.

8 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, București, Casa de Editură și Presă, Șansa SRL, 1997, 62 și urm.;

9 DONGOROZ VASILE, KAHANE S.,  OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol.I, Editura Academiei, București, 1969.pg. 61.

10 DANEȘ ȘTEFAN, Drept penal. Partea generală, Editura Sylvi, București, 2001, pg. 86.

11 www.legeaz.ro

12 UDROIU MIHAIL, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2011, pg 56.

13 BOROI ALEXANDRU,  Drept penal.Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2010, pg. 101.

14 C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Vol. I, București, Editura Șansa, 1992, p. 121.

15 CIOBANU C., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992, pg 109.

16 BULAI COSTICĂ,  Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, București, 1997. pg. 37.

17 NICULEANU COSTEL, Tratat de drept penal.Partea generală, Vol.I, Editura Sitech, Craiova, 2012, pg. 153.

18 GEORGE ANTONIU, EXPLICAȚII PRELIMINARE ALE NOULUI COD PENAL, VOL I, ART. 1-52, EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2010, PG 112.

19 www.scribd.com

20 MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, pg. 207.

21 V. Tom Repertoire universel et raisonne de jurisprudence,  Paris, 1872, p.53-606

22 DONGOROZ VASILE, KAHANE S.,  OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol.I, Editura Academiei, București, 1969.pg. 63.

23 DANEȘ ȘTEFAN, Drept penal. Partea generală, Editura Sylvi, București, 2001, pg. 89.

24 CIOBANU C., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992, pg 111.

25 H. Blondeau,  Essai sur ce qu’on appelle effet retroactif des lois, tom. VII-eme, Ed. Sirey, 1825,  p.289-334;

26 DONGOROZ VASILE, KAHANE S.,  OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol.I, Editura Academiei, București, 1969.pg. 65.

27 BULAI COSTICĂ,  Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, București, 1997. pg.42.

28 www.avocatnet.ro

29 George antoniu, explicații preliminare ale noului cod penal, vol i, art. 1-52, editura universul juridic, bucurești 2010, pg 115.

30 George antoniu, explicații preliminare ale noului cod penal, vol i, art. 1-52, editura universul juridic, bucurești 2010, pg 119.

31 MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, pg. 209.

32 L. BIRO: Considerații privitoare la existenta concursului ideal de infracțiuni și a stării de recidivă, în Revista română de drept nr. 7/1967, p. 117 – 120.

33 G. GRIGORAS : Individualizarea  pedepsei, Ed. Științifică, București, 1969, p. 253.

34 CIOBANU C., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992, pg 116.

35 UDROIU MIHAIL, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2011, pg 58.

36 BOROI ALEXANDRU,  Drept penal.Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2010, pg. 107.

37 MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, pg. 210.

38 TĂNĂSESCU IANCU, TĂNĂSESCU CAMIL, TĂNĂSESCU GABRIEL, Drept penal general, Editura All Beck, București, 2003, pg 110.

39 I. Fodor în Explicații teoretice ale Codului penal român, voi. I, Partea generală, de V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 255.

40 art. 174 C. pen

41 ICCJ, secția penală, decizia nr. 2165/2005, www.scj.ro; C.S.J., secția penală, decizia I.C.C.J. nr. 3582/2003, www.scj.ro.

421.C.C.J., Secțiile Unite, decizia nr. XVI/2007, M.Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2007 (Recurs îr. interesul legii).

43 Plenul Trib. Suprem, secția penală, decizia de îndrumare nr. 1/1960, CD. 1960, p. 42.

44 T. Vasiliu și colab., op. cit., p. 225; I.C.C.J., Secțiile Unite, decizia nr. 1/2007, M.Of. nr. 8 din 1 lfebruarie 2008 (Recurs în interesul legii).

45 V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 267; M. Zolyneak, M.l. Michinici, op. cit, p. 499.

46 V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 339.

47 G. Ștefani, G. Lavasseur, B. Bouloc, op. cit, p. 639 – jurisprudența franceză admite cumulul numai pentru pedepsele complementare, când acestea sunt diferite ca specie și pronunțate pentru infracțiuni concurente.

48 C.A.Ploiești, secția penală, decizia nr. 525/2006, portal.just.ro; C.A.Suceava, secția penală, decizia nr. 266/2003, Dreptul nr. 11/2003, p. 205.

49 F. Desportes, F. Gunehec (Le nouveau droit penal, Tome 1, Ed. Economică, Paris, 1998, p. 709) considerărecidiva ca o circumstanță agravantă generala; V. Dongoroz, op. cit., p. 350; C. Bulai, op. cit, p. 226; P. Bouzat, J. Pinatel, op. cit, p. 282.

50 M. Of. nr. 586 din 30 iunie 2004.

51 C. Mitrache, op. cit, p. 158.

Expunere de motive, www.just.ro.

53 Art. 43: (1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă

54 Art. 43: (5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

55 C. Bulai în Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei R.S.R., București 1969, p. 314.

56 J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Editura Științifică, București 1969, 271-272; L. Biro, Curs de drept penal, Cluj 1971, p. 252-253 și G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, D. Ștefanescu, îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală.

58 M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 81; V. Rămureanu, Recidiva în reglementarea noului cod penal, R.R.D. nr. 6/1969 p. 11

59 www.scribd.com

60 BOROI ALEXANDRU,  Drept penal.Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2010, pg. 158.

61 NICULEANU COSTEL, Tratat de drept penal.Partea generală, Vol.I, Editura Sitech, Craiova, 2012, pg. 168.

62 în acest sens: M. Zolyneak, M. I. Michinici, op. cit., p. 258.

63 MITRACHE CONSTANTIN, MITRACHE CRISTIAN, Drept penal român, Editura Universul Juridic, București, 2010, pg. 251

64 I.C.C.J.- secțiile unite, Decizia nr. LXXXI (81) din 10 decembrie 200 publicată în M. Of. nr. 780 din 21.11.2008.

65 CODUL PENAL ROMÂN

66 BULAI COSTICĂ,  Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, București, 1997. pg. 369.

67 NICULEANU COSTEL, Tratat de drept penal.Partea generală, Vol.I, Editura Sitech, Craiova, 2012, pg. 170.

68 DONGOROZ VASILE, KAHANE S.,  OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol.I, Editura Academiei, București, 1969.pg. 136.

69 BULAI COSTICĂ,  Manual de drept penal.Partea generală, Editura All, București, 1999. pg. 372.