Aspecte Generale Privind Măsurile de Aisgurare a Executării Documentelor Executorii

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind măsurile de aisgurare a executării documentelor executorii.

1.1 Noțiunea, scopul și sarcina executării silite.

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil și poate fi definită ca fiind procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrînge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgînd dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Fiind o activitate judiciară, procedura de executare silită reprezintă aplicarea forței coercitive a statului, prin intermediul organelor de executare, adică executorilor judecătorești, împotriva unui debitor care nu și-a îndeplinit în mod voluntar o obligație civilă și care este cuprinsă în conținutul unui titlu executoriu.

Executarea silită reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil și o componentă importantă a justiției întrun stat de drept. Încrederea publicului în actul de justiție depinde într-o măsură importantă și de eficacitatea mecanismelor de executare silită, fiind absolut necesar ca o hotărîre judecătorească obținută în urma unui demers judiciar, de multe ori de durată și costisitor, să aibă o finalitate practică concretă, astfel încît justițiabilul să conștientizeze beneficiile din obținerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului. În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente clare, suple și rapide care să garanteze ducerea la îndeplinirea efectivă a titlului executoriu, partea ar fi imposibilitate de a se bucura de cîștigarea procesului, titlul executoriu conferind astfel creditorului doar un drept teoretic și iluzoriu.

În acest sens, statul, este obligat să ofere părților, toate garanțiile unei proceduri (echitate, publicitate și celeritate), care să protejeze punerea în aplicare a titlurilor executorii, iar din opinia unor autori, se consideră că executarea silită, face parte integrantă din noțiunea de proces.

Executarea silită, nu este însă obligatorie, dar ea este întodeauna posibilă, existînd și situația în care debitorul, execută de bună voie obligația ce cade în sarcină, înainte ca hotărîrea judecătorească sau înscrisul ce constituie titlul executoriu, să facă obiectul declanșării acestei proceduri.

Comform articolul 10 al. 1 al codului de executare al R.M. „ Executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de prezentul cod, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-și îndeplinește benevol obligațiile. ”

În consecință, această fază a procesului civil, nu reprezintă numai domeniul general al dreptului subiectiv întrucît constrîngerea statală, nu intervine numai în ce privește restabilirea acestui drept, ci și în scopul restabilirii ordinului de drept create prin nerespectarea de către debitor al obligaților sale.

În toate statele de drept, întemeiate pe libera circulație a persoanelor, a mărfurilor și a capitalului unde economiea pe piață , reprezintă baza acestor societăți și unde separația puterilor în stat este funcțională , executarea silită , reprezintă una din instituțiile procesuale de maximă importanță a cărei contribuțiea la a treia putere în stat, a celei judecătorești, duce la întărirea autorității statale și la stimularea operațiunilor comerciale, precum și la reeducarea în circuitul civil și comercial a bunurilor sau a sumelor de bani ce aparțin titularilor acestor drepturi.

Deci, în viziunea mea, executarea silita, reprezintă un mecanism format din un șir de măsuri de constrîngere, prin care o persoana fizica sau juridica, avînd statut de creditor pe un document executoriu, prin intermediul executorului judecătoresc și a altor organe competente, își exercita dreptul său stabilit în acest document, dacă debitorul nu execută benevol obligația sa.

Importanța executării silite reiese și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, s-a apreciat de către instanța europeană că dreptul recunoscut justițiabilului la un proces echitabil nu se aplică talle quale doar pînă la pronunțarea hotărîrii, ci pîna la executarea acesteia în sensul articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la acces la justiție ar „fi iluzoriu și lipsit de eficiență practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminența dreptului, ar permite ca o hotărîre judecătorească sau un alt înscris ce constituie titlul executoriu să rămînă neexecutată în detrimentul unei părți. Statul, în calitate de depozitar al forței publice este chemat să manifeste un comportament și să-l asiste pe creditor în executarea hotărîrii care îi este favorabilă. Așadar, dreptul la executarea unei hotărîri judecătorești este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiție și reclamă prin natura sa o reglementare din partea statului.

    De altfel jurisprudența națională și europeană este constană în ultimele decenii în sensul că executarea silită este o componentă a procesului civil. Curtea Europană a Drepturilor Omului a decis în urmă cu aproape cu 2 decenii că executarea unui titlu executoriu, indiferent de ierarhia și natura jurisdicției de la care emană, este o componentă a procesului civil echitabil în sensul prevederilor articulului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Dificultățile de recuperare a creanțelor și eficientizarea activității de executare implică nu doar un rol activ din partea organelor de executare ci și sprijinul concret și eficient al unor instituții și autorități publice în cazurile în care concursul acestora este indispensabil.

Atunci cînd reclamantul se adresează instanței de judecat, solicitînd obligarea pîrîtului la plata unei sume de bani, predarea unui bun, respectarea unei obligații etc.. acesta nu are în vedere numai obținerea unei hotărîri judecătorești favorabile , ci și posibilitatea efectiva de realizare a acesteia, adică de executare. Profesorul elvețian W.J. Habscheid spunea că hotărîrea judecătorească, prin ea însăși, chiar înzestrată cu autoritate de lucru judecat, „riscă să rămînă o lovitură de sabie în apă și să nu servească cu nimic părții victorioase, în special reclamantul, dacă el n-ar putea recurge la constrîngere pentru a o executa.

Practica judiciară arată că puține sunt situațiile în care debitorul cu bună-credință și de bună voie și nesilit de nimeni, este convins de dreptatea găsită în instanța de judecată și fără a face uz de căile de atac ce i se cuvin, trece la executarea obligațiilor impuse în sarcina sa. Leguitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale, imperative atunci cînd debitorul se dezice de recunoașterea titlului executoriu, iar pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de hotărîrea judecătorească se recurge la forța de constrîngere a statului. Astfel comform a rticolul 1 al. 2 al codului de executare al R.M. prevede „Executorul judecătoresc este obligat să întreprindă măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii”, scopul executării silite este acela de a face posibilă realizarea efectivă a drepturilor creditorului nominalizate într-un document executoriu (titluri, hotărîri, decizii, ordonanțe, e.t.c.) și în acele situații de împotrivire a debitorului. De aceea la executare silită se recurge în cazul cînd nu se execută de bună voie o măsură impusă de judecător și odată cu sesizarea organului de executare, care este o formă și un act de executare silită, creditorul urmează pașii legal pentru care a fost investit cu titlul executoriu, titlu ce poate recunoaște atît dreptul subiectiv, cît și achitarea dobînzilor, penalităților sau alte sume și asigura recuperarea cheltuielilor de judecată.

Codul mondial al executării, adoptat de institulul internațional de procedură civilă și executare silită, consacră în primul său articol dreptul oricărui creditor posesor al unui titlu executoriu, judiciar sau extrajudiciar, de a accede efectiv la executarea silită înpotriva debitorului său. Comform articolul 1 al. 2 al codului de executare al R.M. „Creditorul dispune de dreptul de a cere executarea silită a documentelor executorii, precum și de a renunța  la executarea începută sau de a amîna pornirea ei, în limitele prescripției dreptului stabilit.”

Scopul executării silite este tocmai acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv și în cazurile de împotrivire a debitorului iar sarcina executării silite este de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor recunoscute printrun document executoriu prezentat spre executare, în modul stabilit de lege.

1.2 Măsurile de asigurare a executării documentului executoriu-definiție și tipologie.

Avînd în vedere faptul că scopul și sarcina executării silite este de a contribuia la realizarea drepturiloor creditorului stabilit in documentul executoriu și a asigura executarea unei hotărîri pronunțate de instanța de judecată, în lipsa unor instrumente legislative eficiente de urmărire a patrimoniului debitorului, de determina a debitorului la un comportament conform rigorilo legale, dacă este cazul de anunțare în căutare însuși a debitorului sau alte măsuri de constringere a acestuia, pentru ași onora obligația, executarea silită a unei hotărîri judecătorești de către executorul judecătoresc, ar fi extrem de greu de ajus, practic imposibil de a atinge scopul executării silite. Executorul judecătoresc este în drept de a aplica anumite măsuri de asigurare a executării documentului executoriu emis de instanța de judecată sau de un alt organ competent.

Măsurile de asigurare a executării silite ce sunt luate de executorul judecătoresc, conform competenlei sale profesionale  prevăzute de lege, reprezintă un factor important și decisiv la faza de începere a procedurii de executare. Acest fapt, mai intîi de toate fiind un impold în ușurarea determinării debitorului de ași onora obligația sa stabilită în documentul executoriu. Deci legislația în vigoare acordă din start dreptul executorului judecătoresc de a aplica unele măsuri de asigurare a executării documentului executoriu, după cum urmeaza aplicarea sechestrului pe mijloacele bănești sau pe bunurile debitorului, interzicerea debitorului de a săvîrși anumite acte și să interzică altor persoane de a transmite debitorului bunuri sau de a îndeplini față de el alte obligații.

Totalitatea posibilităților executorului judecătoresc de a întreprinde anumite acte de constrîngere se datorează faptului că aceștia interacționează cu alte autorități, ca de exemplu utoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile (inclusiv financiare), organizațiile (indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare) deținătoare de registre de stat și de informații relevante pentru procedura de executare care sînt obligate să îi comunice, în cel mult 10 zile, informațiile necesare pentru efectuarea executării silite, cum ar fi: instituțiile financiare sunt obligate să furnizeze informația solicitată de executorul judecătoresc, cu eliberarea imediată și necondiționată a extrasului din contul bancar al debitorului; organizațiile (indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare) la cererea executorului judecătoresc, sunt oligate sa furnizeze informația neîntîrzia precum daca debitorul este angajat sau nu a acesteia precum și de veniturile lunare a lui sau alte informați ce ar ajuta la executarea documentului executoriu; colaboratorii de poliție și reprezentanții administrației publice locale sunt obligați , la prima solicitare, indiferent de tipul ei adică scrisă sau verbală, a executorului judecătoresc, să asigure ordinea publică și să participe la realizarea unor măsuri procesuale prevăzute de lege.

Acesta fiind unul din drepturile executorului judecătoresc conform Articolul 22 al. 1 litera „C” al Codului de Executare al R.M care prevede „să solicite și să primească gratuit pe suport de hîrtie și în regim on-line din partea autorităților publice centrale și locale, a instituțiilor (inclusiv financiare), din partea altor organizații (indiferent de tipul de proprietate și de forma juridică de organizare) deținătoare de registre de stat și de informații relevante pentru procedura de executare orice informație care ar permite identificarea debitorului, a patrimoniului său și a locului aflării lor”

Colaborarea dintre Ministerul Afacerilor Interne și UNEJ, a stabilit un raport de lucru eficient prin semnarea unui acord de schimb informațional, urmare căruia toată corespondența documnetelor executorii,de interes comun, este prelucrată prin intermediul unui sistem informațional bine definit.

Astfel schimbul de informații dintre aceste două instituții nu se mmai realizează pe suport de hîrtie.

Este de menționat și faptul că în procesul de reformare și modernizare a activității UNEJ a recurs la aplicarea pe larg a tehnologiilor informaționale.

Executorii judecătorești introduc în sistemul informațional datele privind deciziile de reținere a vehicolelor sechestrate. Prin urmare poliția poate accesa prin intermediul sistemului în regim online, chear în stradă, utilizînd echipamente mobile din dotare, informația respectivă, asigurînd la necesitate efectuarea reținerii mijloacelor de transport respective.

Poliția, la rîndul său remite executorilor judecătorești procesele-verbal semnate electronic, ce urmează a fi puse în executare silită pentru neachitarea amenzilor.

Automatizarea acestui proces este una fără precedent în țările vecine. În așa mod pe parcursul ultemelor 5 ani au fot virate în bugetul statului circa 50 mln. lei, rezultatul nominalizat fiind imposibil a fi obținut fără aplicarea soluțiilor tehnologice performante.

Litratura de specialitate de asemenea prevede forma de conlucrare cu alte instituții care ar putea furniza informații despre debitor, astfel după cum se precizează, executorul judecătoresc are menirea nu doar de a afla care sunt bunurile ce pot fi urmărite, ci și de a stabili legătura de drept a debitorului cu bunurile cei aparțin.

Deci, analizînd prevederile legislației Republicii Moldova incidente executării silite, am considera că măsurile menite să asigure executarea silita pot fi clasificate in functie de obiectul spre care sunt directionate în două categorii, măsuri îndreptate nemijlocit spre patrimoniul și drepturile patrimoniale ale debitorului și măsuri care vizează drepturile și libertățile personale ale debitorului.

La rîndul să măsuri îndreptate nemijlocit spre patrimoniul și drepturile patrimoniale ale debitorului pot fi clasificate în două subcategorii cum ar fi, măsuri menite sa conserve averea debitorului și măsuri orientate sa identifice bunurile debitorului.

La subcategoria măsurilor menite sa conserve averea debitorului putem atribui:

Notarea în registre a interdicțiilor de a dispune de bunurile supuse înregistrării de stat.

Cum ar fi interdicțiile privind: înterzicereaÎS „Cadastru” reînregistrarea dreptului de proprietate a bunurilor imobile ce-i aparțin cu drept de proprietate debitorului;interzicerea Direcției principale înregistrare a transportului și calificarea a conducătorilor auto a Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor, reînregistrarea dreptului de proprietate asupra mijloacelor de transport ce-i aparțin cu drept de proprietate debitorului; interzicerea Inspectoratului de Stat pentru Supraveghere Tehnică INTEHAGRO, efectuarea tranzacțiilor de reînregistrare a dreptului de proprietate asupra mijloacelor tehnice ce aparțin cu drept de proprietate debitorului;

Aplicarea sechestrului asupra bunurilor, inclusiv mijloacelor bănești

Un bun execplu ar fi aplicarea sechestrului asupra mijloacelor bănești aflate pe conturile debitorului, precum și aplicarea sechestrului asupra bunurilor debitorului care nu sunt supuse înregistrării de stat.

urmărirea bunurilor debitorului aflate la terțe persoane.

Subcategoriaprivind, măsurile orientate sa identifice bunurile debitorului este constituită din:

Solicitarea declarației pe propria răspundere referitoare la bunurile și drepturuile patrimoniale ale debitorului;

Deci conform acestei măsuri de identificare a bunurilor debitorului, acesta din urmă este obligat de a declara în formă scrisă despre toate bunurile mobile și imobile ale sale, în caz de nexecutare a cerințelor executorului judecătoresc acesta poartă răspundere prevăzută de lege.

Anunțarea în căutare a mijloacelor de transport a debitorului;

Executorii judecătorești din Republica Moldova au posibilitatea de a anunța în căutare mijloacele de transport precum și de a denunța din căutare mijloacele de transport.

Potrivit Articolul 72 a codului de executare al RM aliniat  (5) Mijloacele de transport sînt declarate în căutare de executorul judecătoresc prin emiterea unei încheieri. În temeiul încheierii de declarare în căutare a mijlocului de transport, posesorul acestuia poate fi înlăturat de la conducere de către colaboratorii organului afacerilor interne, iar mijlocul de transport poate fi reținut pînă la predarea lui către executorul judecătoresc sau către creditor

Cercetarea încăperilor și a altor locuri în care se află bunurile debitorului.

Executorul judecătoresc are dreptul să deschidă și să cerceteze încăperile și depozitele încuiate dacă debitorul nu le deschide benevol, evitîndu-se deteriorarea nejustificată a  bunurilor. La deschiderea încăperilor și a depozitelor pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt care va fi consemnat în proces-verbal. Încăperea și depozitul pot fi sigilate și/sau puse sub pază, după caz.

Măsurile menționate mai sus sunt similar reglementate în majoritate statelor europene.

Cît privește măsurile de constrîngere orientate spre drepturile și libertățile personale ale debitorului, unele au un istoric relativ scur, iar altele au persistat încă în codul de procedură civilă din anul 1964 al Republicii Moldova, cum ar fi căutarea debitorului menționată în articolul 365 al acestui cod, aceasta fiind o măsură de asigurare a executării aplicabilă chear și în timpurile noastre. Totuși aceste măsuri de constrîngere le considerăm într-adevăr inovatoare, avind în vedere că măsurile de executare silită direcționate asupra patrimoniului existau și erau aplicate chear și în dreptul roman, unde un organ public de executare , asemănător executorilor judecătorești de astăzi era autorizat să sechestreze și să vîndă bunurile debitorului pînă la acoperirea creanței datorate.

Apariția măsurilor care vizează limitarea libertăților și drepturilor personale ale debitorului s-a datorat faptului că, de multe ori, datorită priceperii de a „jongla” cu normele legale, debitorul devenea invurnerabil pentru executarea silită, prin înregistrarea proprietăților sale pe numele unor terțe persoane apropiate, făcînd prin aceasta imposibilitatea urmăririi bunurilor, datorită unor procese judiciare improvizate

În această ordine de idei, sporirea culturii juridice a populației, de obicei este aplicarea cunoștințelor juridice întru eludarea obligațiilor prevăzute întrun documen executoriu. E o practică comună în ceia ce privește folosirea proprietății de către debitor, fără a deține de iure dreptul de proprietate, acest drept fiind transferat unei persoane de încredere a debitorului, fără a perde posibilitatea de a folosi în continuu acest bun. Aceste modalități creînd un obstacol pentru exector, în vederea executării documentului executoriu, din aceste motive, măsurile care țintesc și limitează drepturile și libertățile persoanei au un randament mai mare.

Referindu-ne la măsurile de executare silită care vizeză limitarea libertăților și drepturilor personale ale debitorului,a fost expusă,în repetate rînduri,opinia precum că aceste măsuri ar trebui să fie aplicate doar pentru executările silite în care datoria depășește o anumită sumă.

 Articolul 22 al. 1 al codului de executare al R.M indică, modul și condițiile de punere în executare a documentelor executorii se extind asupra persoanelor cu funcție de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială, și asupra persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate și de forma juridică de organizare

Luînd în considerație cele expuse mai sus,conchidem că condiționarea aplicării unor sau altor măsuri de asigurare a executării silite de suma creanței de recuperat este incorectă. Or, scopul executării silite este de a executa documentul executoriu, indiferent de miza de încasat.

La acest capitol legislația Federației Ruse are o opinie separată, de exemplu privind aplicarea interdicției de a părăsi Federația Rusă pentru datorii cu valoare mai mică de 10000 de ruble, și sechestrarea bunurilor pentru creanțe în valoare de mai puțin de 3000 ruble. Aceste limitări în legislație aferentă executarii silite sunt deja prezente.Totodată in opinia Serviciului Federal de executare silită,măsurile de executare ar trebuie să fie separate în funcție de tipul documentului executoriu, valoarea sau rangul creanței executorii.

În acest sens ei consideră a extinde competențele executorilor judecătorești în limitarea drepturilor speciale ale debitorolr. În numeroase state este aplicată cu succes limitarea diverselor drepturi speciale ale debitorilor, precum Republica Kazahstan (debitorului i se aplică interdicția privind eliberarea unor licențe), Republica Belarus (se poate limita temporar dreptul de a conduce un vehicol.

În S.U.A, la fel persistă aplicarea măsurilor de asigurare în dependență de obligația stabilită în documentul investit cu formulă executoriu. Xa de exempli, în multe state ca măsură de asigurare debitorului ii poate fi aplicată interdicția de a conduce autovehicolul pe o anumuita perioadă de timp sau suspendare a unor anumite tipuri de licențe. Ca măsură de pedeapsă, debitorii care nu achită pensia de întreținere, pot fi deținuți, dacă va fi demonstrată prezumția că aceștia din urmă au mijloace bănești pentru onorarea obligației sale.

În țara noastră, avînd în vedere impactul substanțial al măsuri asupra drepturile și libertățile personale ale debitorului, leguitorul a instituit un control preliminar al necesității aplicării a unora din ele, de către instanța de judecată.

La această categorie de măsuri care vizează drepturile și libertățile personale ale debitorului ar putea fi atribuite:

Se interzice Direcției generale de documentare a populației a Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor privindeliberararea sau prelungirea termenului de valabilitate a pașaportului pentru ieșirea și intrarea pe taritoriul Republica Moldova;

Anunțarea în căutare a debitorului;

Aducere forțată a debitorului;

Înterdicția de a părăsi țara aplicată față de debitor.

Unele dintre aceste măsuri, se aplică în temeiul actului de dispoziție emis de instanța de judecată. În aceasta reiese o trasătura dinstinctă a unora dintre aceste măsuri. Fiind o „măsură prudențială”,menită să asigure o abordare individuală și o analiză exhaustivă a fiecărui caz în parte.

Astfel, articolul 72, aliniat (1) al Codului de Executare al RM prevede,în cazul cînd prezența debitorului la anumite acțiuni de executare este impusă de lege, de documentul executoriu sau cînd executorul judecătoresc ori creditorul o consideră necesară, iar locul de aflare a debitorului nu este cunoscut, instanța de judecată, la demersul executorului judecătoresc sau la cererea creditorului, adoptă o încheiere de căutare a debitorului.

Această măsură de natură să determine debitorul la executarea hotăririi judecătorești, fiind una tînără după durata de existență în legislația națională.

Necesitatea aceste norme, se explică prin faptul că o mare parte din cazuri, aducerea la realizare a documentului executoriu este posibilă prin identificarea și urmărirea patrimoniului debitorului, iar necesitatea căutării personale a debitorului apare în cazuri limitate. Căutarea debitorului are ca scop înștiințarea despre procedura de executare, acordarea a termenului de 15 zile pentru executarea benevolă a obligațiilor sale, precum și aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor acestuia.

Codului de Executare a RM nu prevăd forma acestui tip de demers sau condițiile pe care trebuie să le întrunească, însă acestea ar trebuie să corespundă cerințelor relevante situației date, adică să conțină toată informația necesară pentru soluționarea demersului. Pentru solicitarea anunțării în căutare a debitorului urmează a fi argumentat faptul că prezența acestuia este necesară. Totodată, în sarcina executorului judecătores constă în probat faptului că s-au întreprins măsuri pentru a identifica locul aflării debitorului. În privința demersului de a anunța debitorul în căutare, instanța se va pronunța printr-o încheiere susceptibilă de recurs.

După emiterea încheierii de către instanța de judecată, privind anunțarea în căutare a debitorului, căutarea debitorului persoană fizică se efectuează de către organul afacerilor interne în raza teritorială la ultimul domiciliu al debitorului iar căutarea debitorului persoană juridică, se efectuiază de către executorul judecătoresc.

O altă măsură de natură să determine debitorul la executarea hătărîrii judecătorești, mai „tînără” ca durată de existență în legislația națională, este aducerea forțată a debitărului la biroul executorului judecătoresc. Dacă debitorul nu se prezintă la biroul executorului judecătoresc la solicitarea repetată a acestuia, executorul poate solicita aducerea forțată a debitorului persoană fizică sau a conducătorului, contabilului și fondatorului persoană juridică debitor.

În cazurile în care este necesară prezența debitorului, atunci la demersul executorului judecătoresc, instanța poate dispune aducerea forțată a acestuia. Pentru înaintarea demersului respectiv, executorul urmează să probeze expedierea (de 2 ori consecutiv) a citației debitorului în modul prevăzut de Codul de executare. Necesitatea acestei norme poate fi cauzată de imposibilitatea efectuarii anumitor acțiuni procesuale în lipsa debitorului, dar și de obligația legal stabilită a executorului judecătoresc de a aduce la cunoștința părților procedurii de executare drepturile și obligațiile lor. Astfel, aducerea forțată a debitorului poate fi dispusă pentru a primi din partea debitorului informații despre patrimoniul său, inclusiv bunurile deținute de terțe persoane, eventualele creanțe ale debitorului, pentru a obliga debitorul să întreprindă ( să nu întreprindă) anumite actiuni pentru a asigura executarea de către debitor a obligațiilor sale. Competența realizării aducerii forțate fiiind pusă în sarcina organului afacerilor interne în a carui rază teritorială își are domiciliul debitorul.

Interdicția de a părăsi țara reprezintă o măsură aplicată de către instanța de judecată, la demersul executorului judecătoresc pe cale judiciară. Declanșarea acestei proceduri poate fi determinată atît de obligația executorului stabilită la articolul 22, aliniat 2 al Codului de Executare, de a întreprinde măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii, independent de voința creditorului, cît și de adresarea creditorului cu o cerere către executorului judecătoresc de a întreprinde atare acțiune. În ambele cazuri, instanța de judecată va fi sesizată exclusiv la demersul executorului judecătoresc

Atunci cînd este vorba de interdicția de a părăsi țara în procedura de executare silită, este necesar să reținem următoarele momente importate:

Interdicția de a părăsi țara, în procedura de executare silită, este o măsură excepțională, coercitivă de constringere a statului, stabilită de articolul 64 al Codului de Executare, prin legea organică, aplicată de organul competent (instanța de judecată) în condițiile și conform procedurii legale, avînd ca efect limitarea în libera circulație în afara tării, în scopul impunerii debitorului de a-și executa obligațiile față de creditor stabilite printrun document executoriu;

Interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată numai în cadrul unei proceduri de executare silită.

În viziunea mea, interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată strict persoanelor care au calitate procesuală de debitor pe o anumită precedură de executare silită.

Se va reține că aceasta este o măsură excepțională și la aplicarea acesteia instanța trebuie să țină cont nu numai de interesele creditorului, dar și de drepturile debitorului. Pentru solicitarea acestei măsuri, executorul urmează să demonstreze că a luat toate măsurile necesare pentru asigurarea executării documentului executoriu. Interdicția poate fi aplicată pe un termen de cel mult 6 luni, instanța obligînd executorul să efectueze periodic un control privind necesitatea menținerii măsurii în cauză. Dacă va fi necesară menținerea acestei interdicții pe un termen mai mare, instanța o poate aplica repetat la demersul motivat al executorului, însă nu mai mult de 3 ori în cadrul aceleiași proceduri de executare. La dispariția necesității aplicării acestei interdicții, instanța va revoca această măsură la cererea executorului sau a părților. Atît la aplicarea interdicției de a părăsi țara, cît și la revocarea acestei interdicții instanța se va pronunța printr-o încheiere.

Reieșind din cele expuse mai sus, concluzionăm că interdicția de a părăsi țara este o măsură de executare silită, excepțională, aplicată în cadrul unei proceduri de executare silită de către instanța de judecată chemată de a contribui la asigurarea executării documentului executoriu.

1.3 Scurt istoric privind măsurile aplicate în vederea asigurarii executării documentelor executorii

Instituția juridică a executării silite, este cunoscută din cele mai vechi timpuri ale primele forme de organizare modernă al umanității. Romanii au fost cei care au pus în practică procedura de executare silită. Inițial creditorul î-și executa singur dreptul său și pîna la sfîrșitul perioadei nu era cunoscută instituția executării silite printr-un organ al statului.

Astfel în perioada romană caracterul primitiv al executării silite era de ordin penal și întrutotul extrajudiciar fiind cunoscut ca legis actiones. Prin aplicarea acestei legi, debitorul care nu plătea era considerat un delicvent și răspundea cu persoana sa de plata datoriei. Creditorul îl putea ucide sau vinde, situația grea erau atunci cînd existau mai mulți creditori, situație în care debitorul era tăiat în bucăți și împărțit între creditori iar patrimoniul acestuia era confiscat și împărțit între ei. Odată cu apariția legii celor XII table, executarea silită a început să-și piardă caracterul pur penal, datornicul era atribuit de către judecător, creditorului său, încercîndu-se să se urmărească mai întiî patrimoniul debitorului pentru recuperarea datoriei .

În momentul contractării debitorul dădea creditorului, in mancipio, acesta din urmă obligîndu-se a-l emancipa după plata datoriei. La scadență în caz de neplată creditorul trebuia să-l cheme în judecată pe debitor și după ce obținea o hotărîre de condamnare, era obligat să mai aștepte 30 de zile pentru a i se face plata benevolă de către debitor. Dacă el, debitorul nu-și onora obligația după expirarea acestui termen, debitorul era luat de creditor cu forță și era adjudecat. În acest fel creditorul dobîndea dreptul să-l ia pe datornic cu dînsul și săl închidă în temnița sa particulară, urmînd ca după un interval de timp dacă nici de data aceasta debitorul nu își plătea datoria sau nu intervenea pentru el nici o terță persoană care să i-o plătească, debitorul era îndreptățit a-l ucide sau a-l vinde ca sclav în afara romei. Istoricii susțin că în aceasta perioadă se arată că grădinele patricienilor erau pline de debitori ținuți în lanțuri ceea ce a determinat mai tîrziu o reacție dură împotriva stăpînirii.

Apropae de sfîrșitul Republicii Romane, o procedură autonomă de executare aparte ca fiind o creație pretoriană. Procedura venditio bonorum, reprezintă o procedură colectivă de executare, ce înlocuia procedura manus injectio și care reunea toți creditorii ce urmăreau și vindeau toată averea debitorului în bloc, iar suma obșinută era împarțită în mod egal între ei.

Ca o necesitate a îndreptării aceste abominabile modalități de executare au apărut „Legile Iuliane”, unde situația debitorului s-a atenuat, întrucît acestea au oferit posibilitatea creditorului, prin cessio bonorum, să vîndă personal toată averea debitorului pentru orice creantă neînsemnată. Mai tîrziu, procedura executării silite a mai făcut un pas important, în dircția modernizării, prin distractio bonorum. În acest sistem deși era sechestrată întreaga avere a debitorului, nu se mai vindea tot, ci doar bunurile care erau necesare pînă la acoperirea creanței urmărite. Această procedură este cea mai apropiată de cea existentă în zilele noastre cu atît mai mult în această nouă perioadă apar pentru prima oară organele publice de executare, numite curator bonis distrahendis care era un organ public de excutare asemănător executorului judecătoresc de astăzi. Acesta era autorizat să sechestreze și să vîndă bunurile debitorului pîna la acoperirea creanței datorate și totodată era îndreptățit să distribuie prețul între creditori.

Importanța acestei transformări constă în faptul că executarea silită șia perdut caracterul extrajudiciar, devenind o activitate îndeplinită de un anumit organ instituit de stat și investit cu anumite drepturi în realizarea profesiei sale.

În dreptul romano-german identificăm aceleași aspecte ca și în dreptul roman. Dacă la început executarea silită avea caracterul unei acțiuni individuale cu caracter extrajudiciar, care permitea creditorului sa-și realizeze singur drepturile sale bazate pe dreptul primitiv ulterior și-a făcut loc încet cu încet îndeplinirea unor formalități cum era solicitarea reprezentanților comunităților sociale, ceea ce a determinat crearea unei proceduri de executare silită numită manniere . Constrîngerea fizică asupra debitorului sa transformat treptat, treptat într-o amendă care era fixată prin lex salica și lex ripvaria .

A doua procedută legală de urmărire a unor pretenții, urmărea mai mult novațiunea unei obligații pentru a-i da un caracter mai solid și o forță executorie mai reală, deoarece în acea perioadă istorică schimburile de triburi germane nu erau stabile, iar monedele care circulau aveau varietăți diferite. Dacă debitorulnu era prezent, nu putea să facă opoziție, el trebuiea să prezinte personal probele în fața contelului judecător.

Procedura de executare silită a bunurilor debitorului cunoscută sub numele anefang era o procedură asemătoare cu cea vindicatio a dreptului roman. Debitorul putea să răspundă creditorului printr-o contravindicatio . După ce se fixa cadrul procesual, urma judecata și apoi executarea silită. Treptat tribunalul a preluat rolul de a efectua executarea silită, iar după apariția „ Edictum chilperice” statul a organizat și efectuat executarea silită.

Potrivit legii austriece din 1996 referitoare la procedura de executare aceasta a fost inspirată din dreptul german, reglementînd între altele și măsuri de constrîngere personală a debitorului. Una dintre aceste măsuri era reținerea debitorului în închisoare. Această procedură fiind aplicabilă în cazurile în care era vorba despre o obligație care nu putea fi îndeplinită decît de către debitor, acesta putea fi condamnat pentru a-l determina sa-și îndeplinească obligația sa personală față de creditor. În acea perioadă persoana împuternicită să aducă la închisoare debitorul, era executorul judecătoresc împuternicit în drepturi în baza unui mandat de arestare emis de instanța de executare la solicitarea creditorului. Debitorul putea fi închis timp de cel mult 2 luni. Iar întreaga procedură putînduse repeta după anumite interbale de timp, însă nu putea ca detenția totală să depășească 6 luni. Interesant este faptul că partea care solicită această măsură, adică creditorul este obligat de a achita cheltuielile, în vederea realizării acesteia săptămînal pe timpul perioadei de detenție al debitorului. Deci observăm că și în acele timpuri persistau careva măsuri de executare a unui document executoriu. Totodată această lege în privința percheziției corporale prevedea că organele de executare silită era un drept să percheziționeze hainele în care era îmbrăcat debitorul în realizarea obligației lui față de creditor.

În dreptul francez, cu privire la executarea silită, alături de dreptul canonic, se puteau întîlni și dispoziții din dreptul vechi franc, reprezentate de cutume inspirate din lex salica .

Întreaga periadă a evului mediu stabilea procedura de constrîngere corpirală ca o procedură obișnuită de executare silită a debitorului. În anul 1561 apar primele norme de procedură civilă, cristalizate în secol mai tîrziu, în anul 1667, în marea ordonanță asupra procedurii civile la inițiativa lui Jean-Baptiste Colbert, carea mai tîrziu a fost sursa de inspirație pentru multe legislații moderne. Prin această ordonanță executarea silită asupra persoanei a devenit o procedură exepțională în materie civilă, putînd fi aplicată numai în cazurile prevăzute de lege, iar în materia comercială și împotriva străinilor a continuat să rămînă o procedură de drept comun.

Ulterior prin lege din 30 decembrie 1928 a fost suprimată posibilitatea executării asupra persoanei în cazurile de infracțiuni politice iar constrîngerea corporală s-a îmbunătățit prin reducerea duratei de executare.

Procedura în aceste cazuri era următoarea: debitorul era somat să plătescă datoria, iar în cazul în care acesta nu-și onora obligația creditorul solicita printr-o cerere procurorul republican unde acesta ordona agenților de ordine publică sau altor organe care aveau atribuții de executare silită să efectueze constrîngerea corporală, Dacă nici într-un așa mod acesta nu plătea datoria, debitorul era încarcerat în închisoarea datornicilor, existente pe acele timpuri, iar dacă acestea nu existau în o anumită parte a închisorii comune, unde aceștia î-și exercitau măsura de pedeapsă neavînd tamgență cu ceilalți deținuți care au săvîrșit unele sau altele infracțiuni.

În realizarea acestei măsuri de executare în franța ca și în germania cheltuielile erau puse pe seama creditorului, debitorul putînd să fie eliberat doar în anumite cazuri prevăzute de lege, ca de exemplu: dacă plătea întreaga creanță împreună cu lucrurile sale; dacă creditorul era deacord pentru eliberarea creditorului; în cazul în care creditorul nu plătea cheltuielile care statul le suporta pentru deținierea debitorului; dacă expira termenul de încărcerare sau dacă debitorul atingea vîrsta de 70 de ani acesta era eliberat.

În dreptul englez, executarea silită a fost influențată de dreptul roman, influența simțită pe toată perioada medievală a dreptului european, din care sa inspirat vechiul drept englez. Astfel în dreptul englez sa ajuns la o procedură generală numita eqity procedure, care cuprinde o procedură specială numită specific perfomance, ce putea fi ceclanșată împotriva celui care trebuia să execute obligațiile de a da, a face dau a preda și o procedură specială numită injuction, ce putea fi declanșată împotriva celui care trebuia să execute o obligație de a nu face. Sancțiunea în aceste cazuri, împotriva debitorului era condamnarea chiar și la o pedeapsă corporală, care a constatat neîndeplinirea obligației sale constituind un refuz la plata datoriei sale stabilită într-un document executoriu emis de instanța de judecată.

Pe continentul american, procedura de executare silită cunoaste o evoluție istorică , aproximativ asemănătoare cu cea europeană, doar în Canada.

În evul mediul, regiunea Quebec era considerată o provincie a Franței, pe motiv că acest terotoriul a fost colonizat de francezi, sens în care regele, Ludovic al XIV-lea, cu ocazia atribuirii calității de colonie a acestui teritoriu, în luna aprilie 1663 a celebrat înființarea consiliului suveran din Quebec.

În timp regiunea Qubec a cunoscut mari schimbări legislative ce a îmbunătățit în materia executării silite inspirate din reformele din Franța și aproape asemănătoare care au durat pînă în epoca modernă.

Singurul stat al S.U.A în care sînt aplicabile reguli de executare silită, asemănătoare celor ce au stat la baza reformelor din Franța, este Louisiana. Chear și în acest moment legislația acestui stat se bucură de aplicarea unui cod de procedură civilă în conținutul căruia există dispoziții referitoare la executarea silită a titlurilor executorii.

Pentru aducerea la îndepliniri la aceste dispoziții, organul investit este un sheriff, care în cadrul procedurii, îndeplini îndeplinește acte de executare.

În dreptul român, izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute, procedura de executare fiind stabilită după regulile cuprinse în Basilicale.

În vechiul drept românesc, problemele de executare silită au fost lăsate la dispoziția persoanelor interesate, porunca Domnului fiind cea care declanșa procedura de executare silită și se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoare pentru debitorul recalcitrant. O altă formă de executare cunoscută în vechiul drept românesc era cea privitoare la stabilirea de hotare. În această situație, copiii mici erau „trași de chică” pe hotarele stabilite judecătorește, pentru ca mai târziu să-și aducă aminte de locul unde sa stabilit linia de hotar

Cît privește executarea străinilor, în documentele vremii se menționează faptul orice creditor român îl putea executa silit pe orice conațional al străinului debitor. Această procedură a dat naștere la proteste din partea străinilor stabiliți în ĥările Române și astfel domnitorul a stabilit ca străinul executat silit să fie despăgubit de un alt străin de aceeași naționalitate.

Într-un document din anul 1461 din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, se amintește despre instituția numită Hierâie sau Fierâie, prin care se obținea indirect autoritatea de lucru judecat asupra unei hotărâri domnești, deci executarea unei sentințe rămase definitivă.

Prima reglementare mai precisă în materia executării silite o găsim în Pravilniceasca Condică a lui Ipsilanti din 1780 în ĥara Românească și în Sobornicescul Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat în Moldova din anul 1785, care făceau referiri la condițiile executării silite și posibilitatea vânzării bunurilor la licitație publică.

Astfel observăm faptul că pe acele timpuri existau măsure de executare silită, precum urmărirea bunurilor debitorului și scoaterea acestora spre vînzare la licitație.

De asemenea, despre executarea silită se vorbește în Codul lui Andronache Donici, în Legiuirea Caragea, în Codul Calimach și în Regulamentele Organice.

După modelul legislației procesuale geneveze, executarea silită a fost reglementată ulterior în Codul de procedură civilă din anul 1865. Conform noilor reglementări, executarea silită putea fi efectuată doar asupra bunurilor debitorului și se putea declanșa numai în baza unui act public învestit cu formula executorie prevăzută de lege. Totuși, în art. 380, Codul de procedură civilă cuprindea o dispoziție privitoare la posibilitatea recurgerii la constrângerea corporală a debitorului în scopul realizării dreptului. Legea constrângerii corporale prevedea însă necesitatea organizării în fiecare capitală de județ a unei case pentru „arestul debitorilor în materii civile și comerciale”. Aceste veritabile penitenciare pentru datornici nu au mai fost înființate din rațiuni financiare, astfel că legea menționată, din 12 septembrie 1864, a căzut în desuetudine, iar în anul 1900 art. 380 C. pr. civ. a fost abrogat.

O modificare de substanță a Codului de procedură civilă în materia executării civile a avut loc în anul 1900. Inițiatorul acestuia, C.D. Dissescu, spunea următoarele: „după ce justițiabilul a pus mai mulți ani pentru a face să i se recunoască dreptul, îi trebuie în sistemul actual tot atât timp pentru a termina execuțiunea forțată. Imperfecțiunea Codului nostru este izbitoare, mai ales în ce privește urmăririle imobiliare; aceasta explică disproporțiunea între creditul privat și creditul public. Am căutat doar să fac ameliorările necesare prezentând termenii de procedură, ținând seama de interesele celor două părți, de împrejurări și natura drepturilor reclamate”.

Codul de procedură civilă din anul 1865 a rămas în vigoare și după Primul Război Mondial, cu unele modificări, dintre care trebuie menționate ca esențiale modificările aduse prin Legea din 19 mai 1925, de Legea nr. 97 din 10 iulie 1929 pentru modificarea Legii din 19 mai 1925 privitoare la unificarea unor dispoziții de procedură civilă și comercială, pentru înlesnirea și accelerarea judecății înaintea tribunalelor și curților de apel, precum și pentru unificarea competenței judecătoriilor, de Legea nr. 230 din 11 iulie 1930 pentru unificarea dispozițiilor referitoare la executarea silită, de Decretul-lege nr. 306 din 5 august 1938 pentru modificarea și abrogarea Legii nr. 230/1930, precum și de alte legi de accelerare a judecăților, dintre care ultima datează din anul 1943.

CAPITOLUL II

Aplicarea măsurilor de asigurare a executării documentului executoriu.

2.1 Sechestrare a mijloacelor bănești sau a bunurilor debitorului.

În cadrul executării silite, obligația debitorului izvorîtă din titlu executoriu concide cu obiectul executării silite, deoarece prin această modalitate creditorul urmează sa obțină în natură obligația asumată de debitor.

Executarea silită are ca obiect toate bunurile mobile sau imobile din patrimoniul debitorului, cu excepția bunurilor debitorului care nu pot fi urmărite.

Potrivit codului Civil al RM Articolul 285 aliniat (1) prevede „Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale”

Articolul 288. Bunurile imobile și mobile, (1) Bunul poate fi imobil sau mobil.
 (2) La categoria de bunuri imobile se raportă terenurile, porțiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantațiile prinse de rădăcini, clădirile, construcțiile și orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinației lor.

    (3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuințate, atît timp cît sînt păstrate în aceeași formă, precum și părțile integrante ale unui bun imobil care sînt detașate provizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile.

Odată cu intentarea procedurii de executare, în scopul asigurării executării documentului executoriu, executorul judecătoresc este în drept să aplice sechestru pe mijloacelel bănești sau pe bunurile debitorului. Acest acțiuni sunt permise în scopul de a nu admite înstrăinarea mijloacelor bănești de pe conturile debitorului despre care se știia la etapa de intentare a procedurii de executare. În cazul în care nu este posibil de a stinge obligațiile față de creditor, executorul judecătoresc poate cere de la organele fiscale sau de la bănci informația despre toate conturile bancare ale debitorului.

Însuși prin noțiunea sa, sechestrul constînd în sigilarea bunurilor debitorului sau în darea lor spre păstrare uneia persoane (pină la vinzarea lor).

Sechestru asupra mijloacelor bănești poate fi făcut în numerar și sechestrarea mijloacelor bănești de pe conturi.

Sechestrarea mijloacelor bănești disponibile în cont ori a mijloacelor bănești care vor fi transferate în viitor poate fi efectuată de către executorul judecătoresc din momentul intentării procedurii de executare în vederea asigurării executării documentului executoriu pe viitor.

Executori judecătoresc emite încheerea de aplicarea a măsurilor de asigurare a executării pe care o prezintă prin intermediul reprezentanților săi sau prin intermediul oficiilor poștale, băncilor în care debitorul are deschis conturi bancare. În cazul în care nu există informații despre conturile debitorului, executorul judecătoresc expediază încheierea în toate cele 11 instituții financiare prezente pe teritoriul statului.

Leguitorul a prevăzut faptele sau, după caz, măsurile cele mai importante ale procedurii de executare, în care intervenția executorului este una de dispoziție. Astfel potrivit articolului 66, aliniat (1) Intentarea, amînarea, suspendarea și încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obținute din executare, aplicarea și ridicarea măsurilor de asigurare a executării, alte măsuri prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere.

În ceia ce privește conținutul încheierii date, se constată existența, în mod similar cu cel al hotărîrilor judecătorești a trei părți componente:

Partea introductivă, care va cuprinde: numele executorului judecătoresc, adresa juridică a biroului său;  data și locul adoptării, numărul procedurii de executare.

Partea constatantă, care va cuprinde: procedura de executare asupra căreia se adoptă încheierea; chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea și numele și domiciliu ori, după caz, denumirea și sediul debitorului și al creditorului; motivele care au determinat adoptarea încheierii și legea care a fost aplicată la adoptare.

Partea dispozitivului, care va cuprinde: dispoziția executorului judecătoresc; calea și termenul de contestare a încheierii; semnătura și ștampila executorului judecătoresc. 

Potrivit articolului 66 aliniat (2) al Codului de Executare al RM, încheierea executorului judecătoresc este executorie de drept din momentul emiterii și poate fi contestată, în termen de 10 zile de la data comunicării, în instanța de judecată în a cărei rază teritorială biroul executorului judecătoresc își are sediul sau, în cazul municipiului Chișinău, în instanța de judecată în a cărei circumscripție camera teritorială a executorilor judecătorești a stabilit competența teritorială a executorului judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Contestarea încheierilor executorului judecătoresc nu poate fi temei de suspendare a executării, cu excepția cazurilor prevăzute de prezentul cod.

La primirea spre executare a încheierii de aplicarea a măsurilor de asigurare a executării, instituția financiară este obligată :

Să înregistreze încheierea în conformitate cu procedurile interne ale băncii;

Să aplice sechestru pe sumele indicate în încheierea dată

Să aplice pe copia pe copia încheierii, data și ora primirii spre executare a acestuia.

În cazul în care mijloacele bănești în cont nu sunt suficiente, banca aplică sechestru în limita mijloacelor disponibile , cu informarea executorului judecătoresc care a emis încheierea cu privire la suma pe care a fost aplicat sechestru. Pe masura acumulării mijloacelor bănești în cont, instituția financiară este obligată să aplice sechestru pe acestea pînă la asigurarea sumei integrale indicate în documentul executoriu.

Punînd sechestrul în privința sumelor aflate pe conturile bancare ale debitorului, executorul judecătoresc urmează să țină seama de faptul că sechestrul se aplică nu asupra contului bancar, dar asupra mijloacelor bănești aflate pe acest cont în limita asigurării executării, astfel încît, prin aplicarea măsurilor de asigurare, să nu fie paralizată activitatea economico-financiară a debitorului. Executorul judecătoresc poate aplica sechestrul asupra banilor de pe contul debitorului chiar și în cazul insuficienței lor, deoarece sechestrul va avea efecte și pentru viitor.

Sechestrarea mijloacelor bănești în numerar a debitorului, inclusiv în valută străină, se efectuiază prin deplasare executorului judecătoresc, la locurile și localurile în care debitorul păstrează numerarul, precum și rețeaua lui comercială, unde aceste efectuiază un contrpl în identificarea mijloacelor bănești.

În cazul în care sunt identificate mijloace bănești, acestea sunt ridicate și se depun pe contul executorului judecătoresc în decurs a 24 de ore. Valuta străină se depune pe contul în valută străină al executorului judecătoresc, iar în cazul în care valoarea creanței este stabilită în monedă națională, se vinde băncii comerciale în care executorul judecătoresc are deschis contul la cursul valutar stabilit de bancă, cu înregistrarea echivalentului în monedă națională în contul curent special al executorului judecătoresc.

În calitate de reprezentant al debitorului, la sechestarea și apoi ridicarea mijloacelor bănești în numerar, participă casierul (gestionarul) sau un alt angajat care îl înlocuiește. Aceștia sînt obligați să prezinte documentele necesare și să asigure accesul liber la seiful casei debitorului, în încăperea izolată a casei, precum și în rețeaua lui comercială. Dacă aceștea nu dores să asigure accesul liber la seiful casei debitorului, aceștia poartă răspunderea prevăzută de lege, potrivit articolul 23 aliniat (1) care prevede că „în cazul în care acțiunile (inacțiunile) cu elemente ale contravenției ale persoanelor care, fără motive justificative, nu îndeplinesc cerințele executorului judecătoresc sau împiedică executarea documentului executoriu, executorul judecătoresc întocmește un proces-verbal cu privire la contravenție, pe care îl înaintează spre examinare instanței de judecată. În cazul în care aceste acțiuni conțin elemente ale infracțiunii, executorul judecătoresc expediază materialele organelor de urmărire penală”.

Deschiderea, fără consimțămîntul reprezentantului debitorului sau în lipsa acestuia, a locurilor și a localurilor în care se păstrează numerarul se efectuează în prezența a doi martori asistenți. Pînă la sosirea acestora, executorul judecătoresc sigilează locurile și localurile.

 Faptul ridicării numerarului și al deschiderii locurilor și a localurilor fără consimțămîntul reprezentantului debitorului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de cei prezenți. Procesul-verbal se întocmește în două exemplare. Exemplarul al doilea se remite debitorului sau reprezentantului acestuia contra semnătură pe primul exemplar ori se expediază recomandat debitorului în aceeași zi sau în următoarea zi lucrătoare.

Referindune la aplicarea sechestrului asiguratoriu pe bunurile mobile și imobile ale debitorului această formă asiguratorie se impune în cazul în care pe conturile bancare ale debitorului se află sume insuficiente pentru acoperirea creanței, aceste acțiuni avînd posibilitatea de a fi efectuate concomitent. Informația despre bunurile înregistrate după debitor executorul obținîndo confor prevederilor art. 37 al legii privind executorii judecătorești.

Dacă debitorul este persoană juridică, sechestrarea bunurilor se efectuează în prezența administratorului, a reprezentantului acestuia, sau a unei persoane cu funcție de răspundere a debitorului, dacă debitorul este o gospodărie țărănească sau întreprindere individuală, în prezenta debitorului ori a unui alt membru al gospodăriei sau unui membru de familie al fondatorului întreprinderii.

Dacă debitorul este persoană fizică, sechestrarea bunurilor se efectuiază în prezența lui ori a reprezentantului său, ori a unui membru a lui de familie adult.

Dacă debitorul sau persoanele indicate în lege nu participă la sechestrarea bunurilor, această acțiune se efectuiază în prezența a doi martori asistenți.

În cazul în care debitorul sau reprezentantul acestuia nu permite pătrunderea în domiciliu pentru sechestrarea bunului, iar documentul executoriu nu conține autorizare de pătrundere forțată, executorul judecătoresc va fi obligat să solicite autorizația instanței de judecată.

În privința autorizării pătrunderii forțate la domiciliul persoanei fizice, instanța va face o mențiune pe demersul respectiv indicînd că se autorizează pătrunderea forțată în domiciliul debitorului. Întru evitarea dispariției sau ascunderii bunurilor de către debitor, autorizația se va face imediat ce a parvenit demersul. În cazul în care debitor este o persoană juridică, se va autoriza pătrunderea în încăperi sau în alte locuri în care se află bunurile persoanei juridice. Dacă există bănuieli că bunurile urmărite pot să dispară ori să fie deteriorate, iar documentul executoriu nu conține autorizarea de pătrundere forțată, executorul va efectua sechestrarea în prezența a doi martori asistenți, a colaboratorului organului afacerilor interne, informînd despre acest fapt instanța de judecată imediat, nu mai tîrziu de 24 ore de la efectuarea sechestrării. Cofirmînd sau infirmînd legalitatea acestei acțiuni procesuale, instanța nu va emite o încheiere, ci va face o mențiune pe procesul-verbal de sechestru, cu indicarea datei și orei confirmării.

Prezența creditorului sau a reprezentantului său la aplicarea sechestrului pe bunurile debitorului este obligatorie. În cazul în care un terț declară că bunurile supuse sechestrului sunt ale sale, în procesul verbal cu privire la sechestru se face mențiunea respectivă, iar terțului dat I se va explica posibilitatea de a intenta o acțiune de ridicare a sechestrului.

Dacă sechestru este aplicat asupra bunului supuse înregistrării de stat, executorul judecătoresc informează imediat ărganele care efectuiază înregistrarea de stat pentru a se face o mențiune în registrul respectiv cu privire la interdicția de înstrăinare a bunului sau de aplicare a sechestrului, contractul de înstrăinare a bunului încheiat după introducerea interdicției de înstrăinare a bunului sau după întocmirea procesului-verbal de sechestru este nul. Toate cheltuielile de asigurare a bunurilor sechestrate, ridicarea și transportarea lor sunt puse pe seama debitorului.

În cadrul procedurii de aplicare a sechestrului pe bunurile debitorului, executorul judecătoresc este în drept să deschidă și să cerceteze încăperile și depozitele încuiate dacă debitorul nu dorește să le deschidă de bună voie, aceste acțiuni se vor efectua evitînd deteriorarea bunurilor debitorului. Deschiderea încăperilor și depozitelor se vor efectua cu diverse mijloace tehnice, faptul dat fiind înscris în procesul verbal.

În timpul cercetării încăperilor și a depozetelor , executorul judecătoresc este obligat să nu dea plublicității circumstanțețe vieții intime a persoanei, dacă descoperă obiecte și documente a căror circulație este interzisă de lege, executorul judecătoresc informează neîntîrziat organul competent.

Toate bunurile sechestrate de către executorul judecătoresc vor fi evaluate de către acesta la prețurile medii de piață din localitatea respectivă. Executorul judecătoresc are obligația să informeze în scris părțile despre faptul evaluarii bunurilor sechestrate și să explice dreptul acestora de antrena un evaluator dacă nu sunt deacor cu valoarea determinată de executor. Iar dacă nici o parte nu contestă în termenul de 7 zile stabilit de lege ca fiind termenul de contestare a procesului-verbal de sechestru, evaluarea se consideră corectă și definitivă. Dacă evaluarea sa făcut de un evaluator, cheltuielile date le suportă persoana care a contestat valoare determinată de executorul judecătoresc.

Sechestrarea bunurilor debitorului constă în întocmirea unui proces-verbal de sechestrul prin care se sechestrează un bun al debitorului.

Procesul verbal, alături de încheierile emise de executorul judecătoresc, sunt principalele și cele mai inportante acte prevăzute de lege în exercitarea atribuțiilor sale.

Procesul verbal reprezintă un înscris în care se consemnează diferite constatări ale instanței sau ale organelor care participă la activitatea de judecată. Procesele verbale se întocmesc atît în faza de judecată propriu-zisă cît și cu prilejul executării silite. Astfel în faza judecății se întocmesc procese verbale privitoare la consemnarea unor mărturii, consemnarea unei opinii a expertului, constatarea unor stări de fapt etc., în faza executării silite procesele verbale vizează de regulă urmărirea sau predarea sau predarea bunurilor mobile și imobile.

Chear dacă procesul verbal reprezintă principalul înscris pe care îl întocmește executorul judecătoresc în opinia mea, din punct de vedere al erarhiei și importanței sale, procesul-verbal se situiază după încheierile pe care executorul judecătoresc le emite în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Conținutul procesului-verbal încheiat de către executorului judecătoresc este reglementat în articolul 75 al Codului de executare al RM. Potrivit acestui tex dacă din lege nu rezultă contrariul pentru toate actele de executare efectuate în cursul executării executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale care vor cuprinde următoarele mențiuni:

Data întocmirii lui, numărul procedurii de executare. Menționarea datei în cuprinsul procesului-verbal încheiat de către executorul judecătoresc este foarte utilă, deoarece în funcție de această mențiune se poate constata dacă aceasta sa întocmit în termenul prevăzut de lege și se poate verifica succesiunea celorlalte acte de executare silită întocmite de către executorul judecătoresc. La fel este destul de utilă indicarea numărului procedurii de executare deoarece această mențiunea permite verificarea faptului dacă procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc are sau nu legătură cu dosarul de executare silită la care se referă. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului-verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității, în acest caz este vorba despre o nulitate relativă deoarece nerespectarea acestor cerințe legale ocrotește un interes priva.

Denumirea și adresa juridică a biroului executorului judecătoresc. Aceste mențiuni în cuprinsul procesului-verbal sunt de o importanță deosebită, întrucît ele sunt de natură să identifice executorul judecătoresc care întocmește actul de executare silită și totodată sediul în care acesta își desfășoară activitatea. Indicarea adresei juridice a biroului executorului judecătoresc în cuprinsul procesului verbal este necesară deoarece în funcție de locul unde acesta își desfășoară activitatea se poate stabili dacă organul de executare era sau nu competent, atît din punct de vedere material, cît și teritorial să întocmească actul de executare silită. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului-verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, deoarece mențiunile din cuprinsul actului cu privire la denumirea și sediul executorului judecătoresc ocrotesc un interes general al întregii societăți, și nu protejează doar un interes particular al părților din raportul de executare silită.

Numele și prenumele executorului judecătoresc care a întocmit priocesul-verbal. Aceste mențiuni sunt importante întrucît este necesar de a se cunoaște numele celui care a încheiat procesului-verbal, mai ales în situația în care executorul judecătoresc își desfășoară activitatea în cadrul unei secietăți profesinale de executare silită unde funcționează mai mulți executori judecătorești. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului-verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității relative.

Documentul excutoriu în al cărui temei se efectuiază actul de executare. Potrivit Articolul 10 aliniat (3) al Codului de Executare al RM,  Executarea silită se efectuează în baza unui titlu executoriu sau a unui alt document care, potrivit prezentului cod, este document executoriu. Doar legea este cea care poate conferi caracter executoriu unui înscris, devenind astfel un act apt de urmărire silită. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului-verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității relative, deoarece nerespectarea acestor cerințe legale ocrotește un interes privat.

Numele, prenumele și domiciliul sau denumirea și sediul debitorului și al creditorului. Inserarea acestor mențiuni în cuprinsul procesului verbal sunt foarte importante, deoarece ele identifică părțile raportului execuțional. Dacă părțile nu ar fi enunțate și identificate, raportul execuțional nici nu ar putea fi conceput. Deasemenea indicarea domiciliului sau sediul părților este un element important pentru individualizarea corectă a părților raportului execuțional. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității relative.

Mențiunea că participanților li sau explicat drepturile prevăzute de articolul 44 al Codului de Executare al RM. Aceste indicații sunt foarte importante deoarece părțile trebuie să fie la curent cu drepturile pe care le au în procesul de executare silită, cunoscîndule ei și le pot apăra. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității relative.

Măsurile întreprinse de executorul judecătoresc sau constatările acestuia. Executorul judecătoresc este obligat să consemneze în procesul-verbal toate măsurile pe care le-a luat în cursul efectuării actului precum și toate constatările făcute cu prilejul încheierii procesului-verbal. Luarea măsurilor sau constatările făcute trebuie consemnate în detaliu în cuprinsul procesului verbal, nefiind acceptabil formulările generale din care doar se poate fi deduse sau prezumate măsurile dispuse sau constatările executorului judecătoresc. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul procesului-verbal este prevăzută sub sancțiunea nulității relative.

Mențiunile cu privire la explicațiile date de participanți la procedura de executare și la obiecțiile lor. Legiuitorul prevede că executorul judecătoresc, cu ocazia încheierii unui proces-verbal este obligat să consemneze în cuprinsul acestuia explicațiile oferite de părți în cursul efectuării actului, opozițiile acestora precum și obiecțiile lor. Această mențiune este destul de utilă a fi inclusă în procesul-verbal, deaoarece, în cazul formulării unei contestații la executare, istanța trebuie să aibă o viziune completă a modului și condițiilor în care sa încheiat respectivul act. Lipsa acestor mențiuni din cuprinsul actuluyi este sancționată cu nulitatea relativă.

Mențiunea despre efectuarea înregistrărilor audio, foto sau video în cadrul procesului de executare. Pentru întocmirea unui proces verbal mai detalit și corect, se face înregistrări audio, video sau foto, care serves pe viitor ca probă în cazul contestării procesului-verbal de către părți. Acesta fiind un drept al executorului judecătoresc prin folosirea mijloacelor tehnice în exercitarea atribuțiilor sale.

Mențiunea, atunci cind este cazul, despre absența creditorului sau a debitorului ori despre refuzul și motivele refuzului de a semna procesul-verbal. În practica execuțională nu sunt puține situațiile în care creditorul sau debitorul lipsesc de la încheierea procesului-verbal, astfel executorul judecătoresc este obligat să indice părțile care lipsesc. De asemenea, sunt întîlnite situații în care părțile de regulă debitorul, refuză semnarea procesului verbal sau acestea sunt împiedicate să semneze actul, fie ca urmare a opoziției uneia dintre părți, fie din alte cauze.

Mențiunea despre numărul de exemplare în care sa întocmit procesul verbal,precum și despre persoanele cărora li sa înmînat acesta. Textul de lege prevede obligația executorului judecătoresc de a menționa în cuprinsul procesului-verbal numărul de exemplare în care a fost întocmit, precum și persoanele cărora li s-a înmînat acesta, pentru ca în cazul unei contestații la executare instanța să poată verifica mult mai ușor unele aspecte privind formularea în termen a contestației, calitatea părților etc.

Alte mențiuni prevăzute de lege sau considerate de executorul judecătoresc ca fiind necesare. Executorul judecătoresc este obligat să consemneze în procesul verbal toate mențiunile prevăzute de lege sau pe care le consideră ca fiind utile, tocmai pentru a forma oricărui observator obiectiv o apreciere generală a împrejurărilor încheierii actului de executare.

Semnătura executorului judecătoresc, a altor persoane interesate în executare sau a persoanelor care asistă la efectuarea actelor de executare. Semnătura executorului judecătoresc este un element extrem de important pe care trebuie săl cuprindă procesul-verbal, pentru că numai prin această mențiune se poate stabili cu exactitate dacă persoana care a emis actul avea împuterniciri de al întocmi. Deasemenea este necesară și semnătura celorlalte persoane care asistă la efectuarea actului pentru a confirma condițiile și împrejurările în care acesta a fost întocmit. Lipsa semnăturii executorului judecătoresc duce la nulitatea absolută a procesului-verbal.

Ștampila executorului judecătoresc. Ștampila executorului judecătoresc este un element important pe care trebuie săl cuprindă orice proces-verbal. Ștapila executorului judecătoresc cuprinde: stema Republicii Moldova; numele,prenumele executorului judecătoresc; numărul licenței.

Procesul-verbal de sechestrare și ridicare a bunurilor se întocmește în trei exemplare și va conține obiectele și documentele sechestrate, indicîndu-se numărul, măsura, greutatea lor, genul , gradul de uzură, elemente de individualizare, valoarea lor aproximativă. În cazul valorilor mobiliare se indică numărul, prețul nominal, emitentul și alte date cunoscute la momentul sechestrării. Potrivit articolului 118 aliniat (3) al Codului de Executare al RM, procesul-verbal de sechestrare și/sau de ridicare a bunurilor se aduce la cunoștință tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acte procesuale, fapt confirmat prin semnătura fiecăreia. Refuzul de a semna procesul-verbal se consemnează în acesta.

Dacă în timpul efectuării acțiunii de aplicare a sechestrului, debitorul sau alte persoane au încălcat ordinea publică sau a încercat să distrugă, să ascundă bunurile. Executorul judecătoresc va consemna aceste acțiuni în procesul-verbal, indicînd și măsurile pe care le-a întreprins.

Procesul-verbal de sechestrare și ridicare a bunurilor poate fi contestat în instanța de judecată în termen de 7 zole de la data întocmirii sau comunicării lui.

Copia de pe procesul-verbal de sechestrare și ridicare a bunurilor se înmînează contra semnătură debitorului sau reprezentantului său, fie unui membru adult al familiei acestuia, dacă aceștia sunt absenți se înmînează reprezentantului organizației de exploatare a locuințelorsau, după caz. Reprezentantului autorității administrației publice locale de nivelul întîi, cărora li se explică dreptul și modul de contestare a acestor ori se transmit prin alte modalități prevăzute pentru comunicarea actelor exeutorului judecătoresc. Conform prevederilor aricolului 67 aliniat (1) al Codului de Executare al RM, actele executorului judecătoresc se trimit destinatarului prin poștă, cu scrisoare recomandată și cu aviz de primire, sau prin orice alt mijloc care să asigure transmiterea textului cuprins în act și confirmarea primirii lui (telegramă, fax, e-mail etc.).

În cazul în care sunt sechestrate bunurile debitorului persoană juridică, copia de pe procesul-verbal se înmînează administratorului, reprezentantului acestuia sau a unei persoane cu funcție de răspundere.

După sechestrarea bunurilor debitorului, cu consimțămîntul creditorului, bunurile sechestrate se transmit spre păstrare contra semnătură, debitorului sau unui membrilor lui de familie adulți. În cazul în care creditorul nu este deacord cu faptul de a transmite bunurile sechestrate debitorului, sau în cazul în care creditorul refuză sa ea bunurile sechestrate la păstare, cu acordul părților se numește un administrator sau bunurile se dau la păstrare în baza unui contract de depozit.

2.2 Interzicerea debitorului de asăvîrși anumite acte

Interzicerea debitorului de asăvîrși anumite acte, are drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu excepția transferării unui drept real. În această ordine de idei putem să ne referim la situația în care debitorului să fie obligat să nu săvirșească anumite acte, această obligație imputîndu-I să se abțină de la anumite acțiuni.

Cea mai recentă măsură de constrîngere a debitorului prin interzicerea de a săvîrși anumite acte, prevăzută de legislația RM, ce reglementează procedura de executare este interdicția de a părăsi țara, această măsură fiind una printre cele mai eficiente întru executarea unui document investic cu funcție executoriu.

Astfel dreptul persoane la libera circulație, protejat de prevederile art. 27 din Constotuția Republicii Moldova și de instrumentele internaționale, nu face parte din categoria drepturilor absolute, a căror restrîngere se exclude. Acest drept poate fi restrîns, exercitarea lui impunînd respectarea condițiilor prevăzute de lege. Orice limitare a dreptului persoanei la libera circulație, manifestă prin interdicția de a părăsi țara, trebuie să corespundă anumitor exegențe de ordin material și procedural, care să garanteze proporționalitatea acestuia cu scopul oferit.

Deci , aceste exigențe se rezumă la următoarele:

Limitarea dreptului la libera circulație este posibilă, în cazul în care aceasta este o măsură prevăzută de lege, astfel interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată numi în cadrul unei proceduri de executare silită. În accepțiunea CEDO, legea este actul normativ de uz intern într-un stat, care asigură transparența și accesibilitatea. În legislația Republicii Moldova această măsură este prevăzută în articolul 64 al Codului de Executare. Acest articol descrie condițiile și procedura de limitare a dreptului de a părăsi țara, perioadele maxime de aplicare, cît și procedura prin care se revocă această măsură asiguratorie.

Restricția trebuie să fie o măsură necesară într-o societate democratică, trebuie să fie proporționalăscopului urmărit și să nu fie unafără limete de timp sau să se aplice automat. În acest sens Codul de Executare prevede că interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată pe o perioadă maximă de pină la 6 luni și poate fi aplicată repetat în cazul în care executorul judecătoresc argumentează necesitatea aplicării acestei interdicții, dar nu mai mult de 3 ori în cadrul aceleiași proceduri de executare. Deasemenea legea prevede obligațiia ridicării acestei măsuri asiguratorii în cazul în care nu mai există motive pentru menținerea acesteia.

Interdicția de a părăsi țara, reprezintă una dintre acțiunile care se încadrează la categoria de măsuri de interzicere debitorului de a săvîrși anumite acte. Interdicția de a părăsi țara este o măsură excepțională coercitivă de constringere a statului, stabilită de articolul 64 Cod de Executare, aplicată de organul competent adică de instanța de judecată în condițiile și conform procedurii legale, avînd ca efect limitarea liberei circulații în afara țării, cu scopul de a inmpune debitorul de a-și executa obligațiile față de creditor stabilite printrun titlu executoriu. Interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată numai în cadrul unei proceduri de executare silită.

Dreptul persoanei la libera circulație protejat de prevederile articolului 19 și 28 al Constituției RM, de articolul 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției Europene a Drepturilor și libertăților Fundamentale ale Omului, art. 12 din Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 13 aliniatul 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este un drept personal, însă nu face parte din categoria drepturilor absolute a căror restringere se exclude. Acest drept poate fi restrins, exercitarea lui impunînd respectarea condițiilor stabilite de lege.

Interdicția de a părăsi țara ca o măsură de restrîngere a dreptului persoanei la libera circulație se referă numai la persoanele aflate pe teritorliul Republicii Moldova, de aceia nu poate fi interpretată extensiv, și nu poate fi aplicată ca măsură prin prizma art. 64 al Codului de Executare, interdicția de a intra în Republica Moldova.

În viziunea doctrinarului D. Visternicean, aplicarea interdicției de a părăsi țara poate fi aplicată numai persoanei care are calitate de debitor în cadrul unei proceduri de executare silită, aflată în curs de executare silită pe teritoriul RM. Subliniem importanța calității procesuale în procedura de executare silită, ori statutul juridic al persoanei- cetățean al RM, apatrid, refugiat sau beneficiat de protecție umanitară nu este relevant. În consecință putem concluziona că interdicția de a părăsi țara poate fi aplicată persoanei care are calitatea de debitor, stabilită sau regiferată de către organele competente din RM în cadrul procedurii de executare silită.

În virtutea faptului că dreptul la circulația liberă este un drept personal , concluzionăm că această măsură poate fi aplicată doar persoanelor fizice. Persoana juridică indiferent de forma de organizare care o are nu poate beneficia de o atare drept, la fel persoana juridică își exzercită drepturile și obligațiile sale prin intermediul organelor de conducere, de aceia este imposibilă restringerea cărorva drepturi personale. Astfe este inadmisibiă inaplicarea interdicției de a părăsi țara persoanelor fizice care practică activitatea de întreprinzător: gospodăriei tărănești; titularului patentei de între întreprinzător și intreprinzătorului individual. La fel aplicarea interdicției de a părăsi țara nu e posibil de a fi aplicată organelor de administrare a societății comerciale sau a membrilor ei, cu excepția cazului cînd ultimii au calitatea de debitori și răspund solidar pentru obligațiile societății.

Interdicția de apărăsi țara este o măsură aplicată în exclusivitate de către instanța de judecată. Prin soluționarea demersului de aplicare a interdicției de a părăsi țara, nu se soluționează în fond executarea nemijlocită pe cale silită a obligațiunii debitoriale, singură această modalitate nu influențează nici întrun mod asupra executării documentului executoriu, dacă debitorul nu are intenția de a se deplasa peste hotare sau are careva interdicții de intrare în anumite state.

Declanșarea procedurii de a interzice părăsirea țării de către debitor ține de competența executorului judecătoresc în procedura căruia se află spre executare documentul executoriu, și anume executorul judecătoresc va înaint ainstanței de judecată demersul de aplicare față de debitor a interdicției de a părăsi țara, acest demers fiind condiționat de faptul că pîna la înaintarea acestuia executorul judecătoresc este obligat să ia toate măsurile de asigurare a executării a documentului executoriu. În demers executorul judecătoresc este obligat să motiveze faptul că măsurile de asigurare anterioare nu și-au atins scopul, adică nu au fost suficiente și efective pentru a executa documentul executoriu, la fel este necesar de a se proba și faptul că plecarea debitorului în afara tării ar face dificilă sau chear imposibil executarea documentului executoriu.

La fel o condiție suplimentară este faptul că demersul executorului judecătoresc poate fi prezentat numai la cererea creditorului, această măsură nefiind posibil de a fi aplicată din oficiu.

În cadrul unei proceduri termenul maxim pentru debitor de a nu părăsi țara este de 18 luni aplicate fie consecutive fie separate. Și încă un moment obligarea executorului judecătoresc de a efectua periodic un control privind necesitate menținerii aceste interdicții. Nici o măsură asiguratorie legală nu este supusă unuia asemenea control riguros din partea executorului judecătoresc.

O particularitate a soluționării demersului ejecutorului judecătoresc cu privire la aplicarea interdicției de a părăsi țara este faptul că lipsește ședința de pregătire a pricinii pentru dezbatere judiciare, și în proces nu sunt implicate alte persoane și nu se stabilește componența participanților la proces deoarece aceste fapte sunt determinate de conținutul documentului executoriu. Astfel în urma examinării demersului instanța de judecată poate avea doar două soluții alternative, admiterea sau respingerea demersului.

O altă condiție ce trebuie îndeplinită la depunerea demersului este demonstrarea faptului că debitorul se află pe teritoriul țării, ori fără acest fapt aplicarea interdicției de a părăsi țara este ineficientă.

La fel cum este aplicată, interdicția de a părăsi țara este și revocată de către instanța de judecată, astfel odată ce debitorul șia onorat obligația față de creditor, executorul judecătoresc urmează să se sesizeze instanța de judecată prin care să solicite revocarea măsurii aplicate.

Indiferent de opinia unor doctrinari această măsură de asigurare a executării silite a documentului executoriu, prin hotărîrea Curții Constituționale nr. 7 din 05.04.2011 a fost declarată constituțională.

În contextul aceste hotărîri printre altele se menționează: