Aspecte Generale Privind Acordul de la Basel

Aspecte generale privind Acordul de la Basel

Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancara a fost infintat la sfarsitul anului 1974 sub auspiciile Bancii Reglementarilor

Internationale (BIS), avand ca scop principal asigurarea stabilitatii financiare si monetare in principalele 10 tari cele mai dezvoltate,principalele obiective propuse au fost:

-stabilirea unei reglementari privind capitalul minim al bancilor

necesar acoperirii riscurilor;

-imbunatatirea calitatii mamagenentului riscului.

Primul acord Basel privind adecvarea capitalului a fost implementat in anul 1988. A stabilit un raport de mimim 8% intre capitalurile proprii si activele ponderate in functie de risc, acest raport poarta denumirea de Ratia Cooke.

1. De la Cooke la Basel II

Ratia Cook, al carei obiectiv fundamental a fost de a pune capat degradarii nivelului de fonduri propii a bancilor internationale, a devenit, multumita unei metodologii simple si unor principii puternice,referinta universala in materie de solvabilitate. De atunci

complexitatea crescuta a tehnicilor de masurare, de gestiune si de acoperire a riscurilor nu a putut decat sa le descopere limitele si sa conduca spre reforma.

Dispozitivul Basel II, printr-o puternica sensibilitate la riscuri si o reala flexibilitate, constituie in prezent inceputul unei noi reglementatii prudential, mai bine adaptata la diversitatea si la complxitatea activitatilor bancare.

Noul Acord Basel II privind adecvarea capitalului defineste regulile ce trebuie adoptate de catre banci în vederea pregatiri schimbarii mediului legislativ.

În plan mai larg, macroeconomic, se doreste o stabilitate a pietei financiare internationale printr-un mai eficient management al riscului. La stabilirea capitalului optim al institutiilor de credit în masura sa sustina activitatile cu un grad marede risc, Comitetul Basel are în vedere trei obiective :

– siguranta, protejarea clientilor împotriva riscului sistemic;

– soliditate, asigurarea stabilitatii în sistemul bancar si prevenirea riscului hazardat ;

– eficienta, desemnarea capitalului ca o functie a riscului bancar.

2. Cine au fost cei pivilegiati de ratia Cook?

Dupa punera in aplicare a lui Basel I in 1990, mai mult tari au inregistrat o reducere a imprumuturilor bancare si o slaba crestere a ecomoniei in general. Mai multi observatri au atribuit acest declin punerii in aplicare a acordului de la Basel.

Doua intrebari fundamentale trebuie sa fie luate in considerar.

In primul rand, restrictiile asupra contractarii de datorii de catre banci

– reglementatia fondurilor proprii antreneaza bancile sa creasca sau sa reduca asumare de riscuri in portofolii? Pe de alta parte, care este interactiune intre reglementarea fondurilor proprii ponderate in functie de riscuri si constituirea fondurilor de garantare.

Raspunsul la aceste doua intrebari permite evaluarea eficacitatii acordului din 1988 si consecintele sale in materie de repartitie.

3. Economia noului dispozitiv si consecintele noii reglementatii

Primul obiectiv al lui Basel II este de a incuraja bancile sa-si amelioreze capacitatea lor de masurare si de gestionare a riscurilor pe care le au.

Pentru ca noile reguli sa se poata aplica diferitelor banci, Comitetul de la Basel a dezvoltat mai multe optiuni pentru fiecare tip de riscuri. Basel II va fi astfel mai flexibil, mai prospectiv si mai adaptabil la inovatiile financiare.

Noul dispozitiv nu a trebuit nici sa creasca nici sa reduca nivelul global de fonduri proprii in interiorul sistemului bancar. El este fondat pe trei piloni meniti a se consolida reciproc: exigente cantitative, o supraveghere prudentiala “pe masura”, adoptata profilului de risc al institutiei si o comunicare financiara sensibil ameliorata.

Principiul I – cerinte minime de capital – are in vedere modul de calcul al capitalului minim necesar al unei banci, pe baza activelor ponderate in functie de risul de credit, riscul operational si riscul de piata.

Riscul de credit comporta trei abordari posibile:

-abordarea standardizata, prin rating-uri, evaluari externe bancii;

-abordarea de baza, fundamentata pe rating-uri interne

(Fondation Interal Ratings Based Approach);

-abordarea avansata, pe aza de rating-uri interne (Advanced Internal Ratings Based Approach), fiind si cea mai favorabila, intrucat solicita bancilor cerinte de capaital usor mai reduse decat metodele standardizate.

Riscul operational reprezinta pierdera potentiala generata de lipsa unor procedii interne adecvate, eroare sau frauda umana, eroare sau frauda IT, catastrofe naturale. Comitetul de la Basel nu a putut elabora o formula coerenta pentru calculul nivelului de capital

necesar acoperirii acestor riscuri. A fost ales un traseu evolutiv in timp: modelul de baza, cel standard, respectiv modelul anvansat.

Riscul de piata poate fi evoluat pe baza unor modele interne sau prin

abordare standard.

Principiul II – supravegherea bancara – instituie o procedura de moniorizare si cetificare a formulelor utilizate de principiul I. Largeste puterea acordata bancilor centrale, ca organisme de supraveghere, astfel incat vor avea puteri dicretionare in a sabili daca o banca are suficiente resurse necesare pentru intermedierea bancara. Banca centrala poate cere bancilor comerciale constituirea unui capital in exces fata de suma rezultat aplicand una din metodele principiului I, pentru a contracara: alti factori de risc (rata dobanzii), efecte ciclului economic, alte caracteristici particulere ale mediului bancar.

Principiul III – discipina de piata – acesata presupune ca reglenetaile sa impuna o trensparenta totala in raportarea simestriala a: riscului bancilor si modul de gestionare a componentelor acestui risc; portofoliulu de active (credite); capitalului; nivelul rezervelor; alte informatii legate de riscuri si intrumentele de monitorizare si contracareare a acestora.

4. Basel II – conditii pentru a reusi

Reforma ratei de solvabilitate angajata de catre Comitetul de la Basel si cea intreprinsa in paralel de Comisia Europeana in cadrul reformei asupra adecvarii fondurilor proprii reactualizeaza o stare de fapt. Cu toate ca reguluile prudentiale nu sunt supuse aceluiasi regim precum cele care incadreaza conditiile de concurenta internationala, nu inseamana ca evolutia lor nu va influienta conditiile de exerictare ale activitatii bancare si deci ale concurentei. Basel II si aplicarile lui europene si americane vor modifica conditiile de concurenta in sectoarele bancare si financiare. Basel II este o reforma esentiala care imbunatateste stabliatatea financiara. Ea trebuie sa permita o mai buna apreciere a riscurilor asumate de catre intreprinderile

financiareprintr-o mai bunaanaliza a angajamentelor acestora. Exiztenta unei concurenteadevarate si echitabile, intre toate institutiile la nivel international este cheia succesului.

5. De la Basel la Bruxelles: elaborarea dreptului european in privinta adecvarii fondurilor proprii ale instituiilor financiare

Greutatea si complexitatea procedurii de adoptare a directivei privind reguluile Comitetului de la Basel, precum si necesitatea de a strange majoritati puternice si coerente, risca sa modifice regulile de la Basel.

Pentru a reduce acest risc, Comitetul de la Basel si Comisia Europeana au indrumat mai multe consultari si studii de impact in paralel. Acestea au permis mentinerea unei puternice convergente intre cele doua proiecte.

Totusi, regulile de la Basel s-ar aplica marilor institutii de credit, chiar daca directiva ar trebui sa se aplice tuturor bancilor din Europa, cu scopul de a asigura o coerenta in tratamentul inteprinderilor in interorul Pietei Unice.

Directiva ar trebui de asemenea sa precizeze, rolul diferitelor autoritati de supraveghere care sunt in legatura cu grupurile bancare europene implicate in mai multe tari ale Ununii europene.

6. Mizele reformei ratei solvabilitatii

Comitetul de la Basel defineste o noua rata de solvabilitate si incearca sa promoveze o buna gestiune a riscurilor bancare printr-o ameliorare a controlului autoritatilor de supraveghere si a transparentei informatiei.

Bancile vor fi nevoite sa-si adapteze gestiunea si strategie la noua ierarhie a riscurilor. Cele mai avansate in masurarea si urmarirea riscurilor ar putea sa-si optimizeze gestiunea caplitalului lor. Importante ajustari in materie de comportament si politica comerciala, deci in finantarea economiei, sunt de asteptat. Regulatorii trebuie sa dea dovada de judecata si de competenta pentru a evita birocratia la punerea in aplicare a unei reglementatii foarte complexe cum ar fi Acordul Basel II. Capacitarea lor de coordonare va fi determinanta pentru a evita distorsiunile concurentei si pentru a asigura o punere in aplicare eficienta a reformei. Aderarea tuturor actorilor de pe piata este deci necesara. Ea necesita de asemenea o coordonare efectiva cu noile norme contabile ale IASB.

7. Ce schimba Basel II in strategia bancara? Efectul lui Basel II asupra strategiei bancare este vazut in continuarea lui Basel I, fixand un pret minim uniform pentru creditul bancar, determinat prin fondurile proprii necesare. Basel I a creat o umbrela de preturi care a dus la dezinteresarea pentru credite, deoarece toate inteprinderile erau ponderate cu acelasi nivel de risc, fie ca erau riscante sau nu, unele au renuntat la creditarea bancara si au intrat direct pe piata financiara, prin emiterea de obligatiuni, etc. Bancile au transferat asiguratorilor si fondurilor de arbitaraj o parte din riscurile lor. Cu Basel II, pretul creditului bancar se va apropia de referintele pietei. Aceasta plus valorizarea defavorabila a activitatilor bancare de piata de catre Bursa, poate conduce la o revenire a finantarii catre bilantul bancilor. Basel II va crea deasemenea oportunitati noi pentru banci in arbitrajul portofoliului lor de riscuri si le va determina sa-si inareasca echipele interne de evaluare a riscurilor.

8. Basel II: riscurile distorsiunilor concurentei

Liniile prudentiale ale lui Basel I la originea reformei produceau deasemenea distorsiuni ale concurentei. Ameliorarea masurarii riscurilor le-a redus in mod sensibil, chiar daca distorsiuni antionale sau arbitraje ale metodelor par a putea supravetui.

Absenta unei recunoasteri a modelelor interne, limiteaza, in plus, reducerea distorsiunilor favorabile asigurarilor si bancilor de investitiisi defavorabile bancilor diversificate. Distorsiunile vor afecat in mod egal anumite sectoare care se imprumuta: tari in curs de

dezvoltare, IMM-uri, finantarea infrastructurilor.

Reforma va elibera fonduri proprii pentru a finanta cresterea organica sau externa a anumitor banci sau sisteme bancare nationale. Acest efect va depinde de profilul lor de activitate. Pe ansamblu aceste sunt indeosebi marile grupe care ar trebui sa beneficieze de pe urma reformei.

9. Impactul Basel II asupra IMM-urilor franceze

Dependente de banci, IMM-urile sunt astfel in prima linie a actorilor economici non financiari suscectibili de a fi afectati de catre modificarea reglementatiei in materie de solvabilitate bancara.

Intr-adevar, primul pilon al noului acord, care fixeaza regulile de exigenta minimala in privinta fondurilor proprii si care, in aceasta calitate, va exercita o influienta imediata asupra relatiilor de credit dintre banci si intreprinderi a retinut, inca de la inceputul procesului de desfasurare a reformei, atentia observatorilor interesati de finantarea economica. Aceasta notaexpune ultimele dezvoltari ale procesului de la Basel in materie, intrebandu-se asupra unor incidente din Franta. Chiar daca nivelul exigentelor de fonduri priprii pe cere bancile franceze vor trebui sa-l respecte parea inca oncert,impactul generalizarii de evaluare interna in Franta va avea consecinte importante, desi ambivalente.

10. Impactul Basel II asupra IMM-urilor din Romania

Aplicarea prevederilor Acordului Basel II

È încadrarea IMM-urilor în clase de risc superioare è impact negativ asupra finantarii acestora è cresterea ratelor de dobânda la care vor fi finantate.

Aspecte comune ce trebuie avute în vedere de catre banci:

·creditele si împrumuturile vor ramâne cea mai importanta sursa de finantare externa pentru IMM-uri

·creditele si împrumuturile sunt instrumente importante de finantare a constituirii capitalului pentru noile IMM-uri

·bancile de economii au un rol important în finantarea IMM-urilor fiecare IMM trebuie tratata ca o entitate distincta

·nici o metoda de evaluare a IMM-urilor nu garanteaza sau nu asigura solutii pentru a creste posibilitatea de finantare a

acestora

·IMM-urile care au stabilita o strategie de afaceri clara, pot fi mai usor evaluate

·IMM-urile nu au capacitatea sa administreze poverile administrative aditionale, care pot rezulta din implementarea noilor reglementari.

Alte elemente care pot influenta în mod negativ finantarea

IMM-urilor, din perspectiva Basel II:

·Criteriul de granulozitate folosit în abordarea standardizata (nici o expunere agregata fata de un singur debitor nu poate depasi 0.2% din portofoliul total stabilit pentru retail) poate discrimina IMM-urile care sunt clienti ale unor banci mici

·Datorita lipsei unui rating istoric, IMM-urile nou înfiintate nu pot fi încadrate într-o categorie de risc scazuta, de aceea este necesar sa li se permita acestora scheme de garantare aditionale sau instrumente similare

·Institutiile de credit trebuie sa îsi faca sistemele interne de rating cât mai transparente, pentru a le acorda posibilitatea clientilor sai sa se adapteze cerintelor impuse de acestea

·Limitele de expunere stabilite IMM-urilor trebuie ajustate la inflatie în mod regulat, altfel valoarea limitelor în termeni reali va deveni din ce în ce mai mica

·Sistemele interne de stabilire a ratingurilor trebuie implementate fara costuri disproportionate, pentru a evita cheltuieli suplimentare pentru IMM-uri, ceea ce ar fi împotriva eforturilor facute pentru a gasi solutii acceptabile pentru

IMM-uri.

Basel II

· Incurajeaza îmbunatatirea managementului riscului

·Îmbunatateste sensibilitatea capitalului la riscul de pierdere din credite

· Ofera o aliniere mai buna a reglementarilor de capital la riscurile fundamentale

· Acorda posibilitatea dimensionarii capitalului propriu proportional cu riscul asumat, evaluat pe baza unor ratinguri stabilite

· Acopera o gama mai cuprinzatoare a riscurilor

· Ofera bancilor posibilitatea de a opta în ceea ce priveste modalitatea de evaluare a riscurilor

· Integreaza cerintele de capital într-un cadru mai larg, cuprinzând pe lânga riscul de credit si rolul autoritatilor de supraveghere, precum si al disciplinei de piata

·Reguli perfecte nu sunt posibile

Asteptari: Asociatia Româna a Bancilor, Banca Nationala a României, împreuna cu institutiile de credit sa gaseasca cele mai adecvate metode pentru a nu dezavantaja creditarea Intreprinderilor Mici si Mijlocii, luând în considerare numarul si contributia acestora la formarea Produsului Intern Brut.

11. Basel II si investirea capitalului

Investirea capitalului nu este o miza pentru banci. Cereprezinta 5 sau 6 miliarde de € pentru bancile franceze in raport cu expunerile lor la credit? Din contra, aportul de fonduri proprii al bancilor la investitia capitalului reprezinta o miza fundamentala pentru structurile de investitie a capitalului. Preconizarile lui Basel II risca sa reduca intr-o masura substantiala alocarea de fonduri proprii de catre banci pentru investireacapitalului si in consecinta, finantarea IMM-urilor pentru careimprumutul este princiala sursa de capital.

Acest lucru este cu atat mai mult reparabil cu cat aceste preconizari sunt fondate pe o necunoastere a realitatii, simultan a meseriei de investire a capitalului si a riscului in aceasta activitate.

12. Politica monetara, capitalul bancar si lichiditatea pietelor Punerea in aplicare a lui Basel II indeamna la consultari asupra rolului capitalului bancar in dirijara politici monetare. Sunt trei tipuri de situatii cu care bancile centrale se pot confrunta. In perioada

normala, repartitia fondurilor proprii bancare intre institutii influienteaza mecanismele de transmitere ale politicii monetare (“canalul capitalului bancar”). In perioada de criza financiara sau de risc sistemic, existenta normelor de capital nu exclude interventiabancilor centrale ca imprumutator de unlima instanta, mai ales pentru a evita crizele de lichiditate pe pietele interbancare sau pentru a limita efectele lor. In caz de dificultati constante ale sistemului bancar care conduc la inficacitatea politicii monetare, se pune problema recapitalizarii de catre stat a anumitor institutii insolvabile si a furnizarii unei lichiditati excedentare de catre banca centrala.

13. Basel II si prociclicitatea

O critica recurenta a proiectului de reforma a ratei de capitalizare abancilor este caracterul sau prociclic. Comportamentul bancilor este prin natura prociclic, dar introducerea unei mai mari sensibilitati a capitalului reglementar la risc ar putea sa intensifice aceasta caracteristica.

Asiadar impactul rezultatului bancilor asupra capitalului exigibil, reglementatia actuala, rata Cooke, a putut accentua ciclul, dar acest impact a ramas limitat la anumite regiuni si perioade si sectoare.

14. Consecintele reformelor contabile si prudentiale asupra conducerii bancilor

In acelasi timp in care autoritatile de supraveghere intentioneaza sa restructureze normele de fonduri ale bancilor, normalizatorii contabili pregatesc un nou raport pentru stabilirea

conturilor consolidate ale institutiilor cotate.

Desi aceste refotme par a avea logica lor propie, ele sunt inspirate din principii comune. Cu scopul de a se conforma la ele bancile isi vor imbogati in mod considerabil disozitivul lor de gestiune a riscurilor si sitemul lor contabil. Astfel, ele vor putea sa-si amelioreze performanta gestiunii lor dotandu-se pentru aceasta cu noi instrumente de conducere a activitatilor lor. Comunicarea financiara constituie unul dintre aspectele esentiale a acestor reforme, mai ales comunicarea in privinta riscurilor mai detailata ceruta de catre Comitetul de la Basel.

15. Agentiile de rating si reforma Basel II: nici importante, nici insignifiante

Implicarea explicita a agentiilor de evaluare in determinarea cerintelor bancare in materie de fonduri proprii este un factor cheie a dispozitivului Comitetului de la Basel. Urmare a unei intense consultari, propunerea initiala a fost revizuita si rolul agentiilor de evaluare a fost redus in avantajul sistemelor de evaluare interna dezvoltate de catre banci. Totusi, referinta la agentiile de evaluare va ramane in centrul punerii in lucru a sistemelor de rating intern.

Sistemul bancar și acordul BASEL II

Posted by Mihnea GRAUR on Dec 14th, 2006 // Comments off

Basel  II reprezintă o provocare pentru sistemul bancar european. În condițiile în care Basel I este depășit de realitățile prezentului, BCBS (Basel Committee on Banking Supervision) a sesizat necesitatea unui nou acord, și-a intrat în rolul său de promotor al stabilității bancare, reglementând situația.

Sistemul bancar, deseori zguduit de crahuri, a simțit nevoia să se autoprotejeze încă din deceniul al treilea al secolului XX, dar numai după ce fenomenul globalizării economiei mondiale și-a întețit ritmul dezvoltării și, sub influența apariției petrodolarilor, s-a reușit constituirea unui for colocvial, care să dețină o autoritate larg recunoscută.

În 1974 a avut loc la Basel prima reuniune a comitetului pentru supraveghere bancara – BCBS – Basel Committe on Banking Supervision, organism constituit din reprezentantii băncilor centrale și forurilor de reglementare din SUA, Japonia, Canada, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia (adică grupul G7) + Elveția, Suedia, Olanda, Belgia și Luxemburg.

Primele reglementări au avut un caracter mai mult de împărțire regională a sferelor de influență, ceea ce a condus la o nemulțumire cvasi-generală, ajungându-se în 1988 la un prim acord de reglementare propriu-zisă a pieței monetare.

Acordul Basel I (1988) a stabilit o cuantificare a riscului de expunere a băncilor, cea mai importantă reglementare fiind aceea de stabilire a unui prag de 8% pentru raportul dintre capitalul propriu și expunerea unei bănci. Practic s-a pus problema performanței în gestionarea portofoliului de credite.

De ce un nou acord Basel?

În contextul maturizării metodologiilor de calcul al riscului și a ignorării riscului operațional în Acordul Basel I, dar și a dezvoltării de către marile consorții bancare a unor soluții proprii de evaluare a riscurilor bazate pe metode probabilistice, care estimează pierderile potențiale aferente riscului de credit, de piață și operațional, s-a ajuns la necesitatea unui nou acord. După consultarea instituțiilor bancare direct vizate de noul acord timp de câțiva ani, la sfârșitul anului 2003 a apărut Acordul Basel II.

Basel II permite băncilor să opteze între un model de bază – în care calculul pornește în principal de la factori cantitativi – și mai multe modele avansate care pun accentul pe factorii calitativi ai portofoliului și permit adaptarea în funcție de necesități pentru fiecare bancă în parte. Concomitent acordul presupune și modificarea organizării interne, prin stabilirea de noi proceduri și prin definirea nivelelor de responsabilitate.

Pilonii Acordului Basel II

Acordul Basel II utilizează un concept bazat pe trei piloni (“three pillars”): cerințe minime de capital, supravegherea sistemului și disciplina bancară, cu scopul de stabilitate financiară a sistemului.

Primul pilon are în vedere majorarea capitalului băncii în concordanță cu trei elemente principale ale riscului: riscul de creditare, riscul operațional și riscul de piață. La acest nivel se iau în considerare doar aceste trei riscuri, apreciindu-se că restul riscurilor nu pot fi cuantificate.

Al doilea pilon – supravegherea sistemului – oferă băncilor centrale mai multe instrumente de lucru față de cele din acordul precedent. Deasemenea se reglementează cadrul pentru celelalte riscuri la care trebuie să facă față băncile, precum riscul de lichiditate, riscul legislativ, etc.

Al treilea pilon – disciplina bancară – obligă băncile la o transparență superioară, fiind creat pentru a permite sistemului bancar să aibă o mai bună reprezentare a situației generale a băncii din punct de vedere al riscului total la care este expusă. Informațiile care sunt obligatorii de publicat vor fi exacte și detaliate. Metodele de raportare se vor uniformiza prin introducerea la nivelul sistemului bancar a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară.

Schimbările sunt fundamentale, Basel II reprezintă un moment de cotitură atât în practica, cât și în teoria managementului de risc. Noul acord desființează granițele naționale, reglementând la nivel global și eliminând tentația – și poate tendința – băncilor de a avea un portofoliu de o calitate mai redusă.

Chiar dacă bancile mai mici „vocifereaza”, adevărul este că fără aceaste noi reglementări riscurile ar fi afectat până la urmă toți jucătorii pieței. Până la urmă, Basel II reprezintă o mare provocare pentru toate instituțiile bancare, marile grupuri europene afirmând chiar că este cea mai mare provocare din istoria lor, depășind în complexitate trecerea la euro.

Pentru aplicarea modelelor mai avansate este necesar ca băncile să aibă la dispoziție baze de date pe perioade mai lungi de timp, care să stea la baza fundamentării indicatorilor. De exemplu, pentru metoda IRB utilizată pentru evaluarea riscului de credit, pentru calculul PD (probability of default/probabilitatea de neplată), băncile au nevoie de date pentru 5 ani, iar pentru LGD (loss given default/pierderea datorată neplății) sau EAD (exposure at default/expunerea la neplată) date pentru 7 ani.

Implementarea

Aplicărea noilor reglementări necesită însă investiții. Conform unui studiu realizat de firma de consultanță Ernst & Young împreună cu revista The Economist asupra a peste 300 de bănci europene (din care trei românești), costul mediu al implementării va fi de 70 milioane de dolari. Băncile mici, care nu vor opta pentru modelul de bază vor cheltui mai puțin, probabil sub 50 milioane de dolari, fiind dat de exemplu un grup bancar din Grecia care a estimat costurile undeva între 25 și 35 de milioane dolari.

Problema costurilor este însă foarte complexă, implicând pe de o parte investiții continue în IT, dar și de școlarizarea personalului în managementul riscului.

Aici într-adevăr putem sesiza că marile grupuri bancare pot susține mai ușor aceste investiții decât cele mici. Pe de altă parte ele se vor adapta mai greu, atât datorită inerției implicit mai ridicate, cât și necesității de adaptare la problemele locale, unde vor trebui să facă față unor problematici mult mai diferite.

De altfel, strategia grupurilor vest-europene care dețin bănci în România este de a transfera procedurile așa cum sunt, fără adaptările necesare pieței. Ceea ce reprezintă însă o soluție nerealistă. De ce ?Nu doar pentru că istoria acestor exporturi de proceduri s-a dovedit falimentară în trecutul nu foarte îndepărtat, ci și datorită diferențelor sensibile dintre standardele informatice. Ori în condițiile în care chiar marile grupuri bancare vorbesc – așa cum spuneam mai sus – de cea mai mare provocare din istoria lor, ignorarea diferențelor firești dintre piețe este contradictorie.

În condițiile în care băncile autohtone, mai puțin CEC-ul, sunt privatizate prin preluarea de către banci vesteuropene, este de așteptat ca șocul adaptării să fie resorbit, fără prea multe probleme. Practic, este normal ca băncile autohtone privatizate să se afle în același plan cu filialele din România ale marilor bănci occidentale.

Și acest aspect trebuie să cântărească în discuțiile ce au loc în ultima vreme privind privatizarea CEC.

Acordurile de la Basel privind capitalul bancar

Posted on 11:24 by Softspot

Acordurile de la Basel privind capitalul bancar Primul Acord de la Basel

Acordul de la Baselprivind fondurile proprii ale băncilor, adoptat în 1988, a avut ca origine preocupările guvernatorilor băncilor centrale din țările membre ale grupului G10 (care reunește în fapt 11 țări puternic industrializate: Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia și SUA), care au constatat că datorită creșterii concurenței între marile bănci, nivelul fondurilor proprii ale acestora atinsese un nivel scăzut, considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate. Acordul din 1988 vizează o gestiune prudentă a capitalurilor de așa manieră încât acestea să poată face față eventualelor pierderi.

Primul Acord impune marilor bănci internaționale din țările membre G 10 să dețină fonduri proprii de  cel puțin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Sunt definite două mari categorii care constituie fondurile proprii (fp):

Ø      prima are în vedere fondurile proprii de bază (fb)numit și tier I care trebuie să reprezinte minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat.

Ø      a doua vizează resursele suplimentare interne și externe de care dispune banca. Această categorie include fonduri proprii complementare (fc) sau tier II și “supra”complementare (fsc).

Determinarea fondurilor proprii ale băncii se realizează astfel:

                                                             fp = fb + fc + fsc                                                            (13.3.1)

Fondurile proprii de bază includ: capitalul social și asimilat (acțiuni comune, acțiuni preferențiale, certificate de investiții) – cs, profitul nedistribuit al exercițiului și rezervele consolidate – rp , din care sunt deduse acțiunile proprii deținute și partea de capital subscris și nevărsat – ap.

                                                            fb = cs + rp – ap                                                             (13.3.2)

Fondurile proprii complementare sunt luate în calcul la determinarea fondurilor proprii doar în limita a maximum 100% din fondurile proprii de bază și sunt grupate pe două nivele:

a)         nivelul I– care include titluri hibride pe durată nedeterminată, provizione, rezerve din reevaluare și

b)        nivelul II– care include elemente de datorie a căror durată inițială este mai mare de 5 ani, în fapt datoria subordonată. Trebuie precizat că pentru ultimii 5 ani până la scadență se aplică o reducere de 20% pe an pentru această datorie. De exemplu, dacă avem obligațiuni emise de bancă pe 10 ani, reducerea se va aplica începând cu anul al șaselea până în anul al zecelea inclusiv.

Contribuția esențialã pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcție de riscuri, din perspectiva solvabilitãții. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeanã.

De la adoptarea acordului în 1988, numit și norma Cooke, dupã numele inițiatorului ei, putem distinge doua faze :

Ø        1988 – 1993: abordarea standard și rigidã;

Ø        dupã 1993: introducerea disciplinei de piațã și a modelelor interne ca variabile ale acordului.

Fondurile proprii de bază trebuie sã reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele bilanțiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele extrabilanțiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc adecvatã.

În tabelul 13.3.1 este prezentat nivelul minim de capital cerut unei bãnci în funcție de creditele acordate.

Tabelul 13.3.1

Procent minim de capital cerut unei bãnci în funcție de creditele acordate

Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realitãți legate de inovațiile financiare. Este introdus principiul imobilizãrii capitalului pentru a face fațã riscurilor de pierdere din operațiuni de pe piețele financiare.

Reglementarea reprezintã un domeniu în continuã evoluție, care se adapteazã noilor realitãți ale economiei globale.

Adecvarea capitalului bancar

Conform cerințelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi indicatori de solvabilitate în funcție de tipul de capital.

Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcție absorbția pierderilor băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activității. Fondurile complementare asigură o protecție mai scăzută deponenților deoarece ele au ca principală funcție absorbția pierderilor în situația încetării activității băncii.

În vederea bunei desfășurări a activității băncii în funcție de tipul de capital se determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

1.                                                                       (13.3.3)

2.                              (13.3.4)

Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbește și de un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protecție contra pierderilor cauzate de riscul de piață dacă tier I și tier II sunt insuficiente.

Calculul expunerii la risc are în vedere operațiunile bilanțiere și pe cele extrabilanțiere.

În cazul operațiunilor bilanțiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficienții de risc asociați definiți de la 0% la 100%.

Pentru operațiunile desfășurate în afara bilanțului (scrisori de garanție, contracte swap, etc.) expunerile extrabilanțiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin multiplicarea cu un factor care ține seama de riscul inerent al acestor activități. La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc aferent operațiunilor bilanțiere.

Acordul de la Basel stabilește o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru capitalurile complementare (tier II):

Ø        pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăși cu mai mult de 100% tier I;

Ø        la rândul său lowertier II nu poate depăși 50% din tier I.

Etapele trecerii la Basel II

Primul Acord, încă în vigoare și-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practică, așa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor în vederea elaborării unui nou acord privind capitalul bancar.

În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.

Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact iar în noiembrie 2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind elaborarea unui proiect de directivă europeană care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.

Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de la Basel. Calendarulaplicării noului acord vizează și publicarea textului acordului, care s-a produs în prima parte a anului 2004. În același timp a fost elaborat un poiect al unei noi directive europene care privește adecvarea capitalului instituțiilor de credit. Motivația noii directive (CAD III) rezultă din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea directivelor 2000/12/CE și 93/6/CEE.

Documentul scote în evidență o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:

1.         metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere rudimentară a acestuia;

2.         posibilitățile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovațiilor financiare;

3.         directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale riscurilor;

4.         caracterul incomplet al riscurilor acoperite și mai ales riscurile operaționale care nu fac obiect al cerințelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;

5.         autoritățile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituțiilor de credit;

6.         absența obligațiilor de cooperare prudențială;

7.         lipsa unor informații adecvate datorită inexistenței de prevederi în textul directivelor în vigoare privind disciplina de piață;

8.         lipsa de suplețe a cadrului reglementar.

Noul Acord de la Basel

Noul Acord de la Basel are drept scop creșterea siguranței sistemului financiar internațional, prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al  băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.

Acordul din 1988 (cunoscut și ca Primul Acord încă în vigoare) prevedea o singură modalitate de adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8% având în vedere doar expunerea la riscul de credit.

Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple până la cele avansate de măsurare atât a riscului de credit cât și a celui operațional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. Structura acordului este flexibilă, iar băncile vor adopta acele abordări care se conformează cel mai bine nivelului lor de complexitate și profilului lor de risc. Noul acord prevede abordări mai cuprinzătoare și mai sensibile la risc decât acordul din 1988, menținând nivelul capitalului.

Noile cerințe privind capitalul mai adaptate riscului, vor permite băncilor să-și gestioneze activitatea mai eficient.

Cei trei piloni ai noului Acord de la Basel sunt:

1.         cerințele privind capitalul minim;

2.         procesul de supraveghere prudențială;

3.         disciplina pe piață.

Primul pilon: cerințele privind capitalul minim. Noul acord menține definiția capitalului și a necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însă perfecționează metodele de evaluare ale riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operațional, în timp ce evaluarea riscului de piață definită în 1996 printr-un amendament rămîne neschimbată.

Pentru măsurarea riscului de credit sunt prouse două variante:

a)      abordarea standard

b)      rating intern (IRB) cu două variante: de bază și avansate.

Utilizarea ratingului intern trebuie supusă aprobării autorităților de supraveghere pe baza standardelor stabilite de Comitetul de la Basel.

a) Abordarea standard  este din punct de vedere conceptual aceeași ca și în vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ și elementelor extrabilanțiere și însumează activele în funcție de acești coeficienți de risc. Coeficienții de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii). Coeficienții de risc vor fi redefiniți în funcție de rating-ul acordat de o agenție de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100% și 150%.

b) Rating-ul intern (IRB) 

Băncile vor putea utiliza propriile estimări și modele de evaluare privind credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor și a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite.

Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor și rezultatele sunt transformate în probabilități ale pierderilor viitoare, care formează baza cerințelor de capital minim.

Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor iar autoritățile monetare vor furniza celelalte informații. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informații necesare.

Prin ambele metode coeficienții de risc vor fi mult mai diversificați decât cei din abordarea standard.

Acordul din 1988 a stabilit cerințele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă capitalul era destinat să acopere și celelalte riscuri. În prezent băncile alocă în medie riscului operațional 20% din capitalul lor intern.

În cercetarea riscului operațional s-au conturat trei abordări de complexitate crescătoare: indicatorul de bază, abordarea standard și evaluarea internă. Indicatorul de bază vizează utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operațional pentru întreaga activitate a băncii. Abordarea standard precizează indicatori diferiți pentru activități distincte. Evaluarea internă cere băncilor să utilizeze propriile date privind pierderile din riscul operațional pentru a estima cerințele de capital.

Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancară

Autoritățile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile, capabile să evalueaze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală și bănci. În acest sens Comitetul și Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementelor Internaționale va acorda asistență băncilor centrale.

Al treilea pilon: disciplina pe piață

Acesta intenționează să sprijine disciplina pieței prin creșterea transparenței instituțiilor financiare. Transparența este esențială pentru ca actorii de pe piață să poată înțelege mai bine profilurile de risc ale băncilor și adecvarea pozițiilor lor de capital.

În comparație cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovații, care privesc :

Ø        încurajarea bãncilor de a-și utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

Ø        introducerea disciplinei de piațã ca factor de apreciere al expunerilor;

Ø        sensibilitate la marile riscuri;

Ø        promovarea siguranței și stabilitãții sistemului financiar internațional prin menținerea unui capital reglementar în sistem;

Ø        dezvoltarea unei concurențe bancare echitabile;

Ø        abordarea globalã a riscurilor;

Ø        dezvoltarea unor metode care sã cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare instituție bancarã în parte;

Ø        cei trei piloni pe care se sprijinã acordul formeazã un ansamblu indisociabil.

Principiile de supraveghere

În funcție de aria de competențã, fiecare autoritate de reglementare va controla existența și fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor așa încât capitalul sã fie menținut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.

Principiile de supraveghere, așa cum se regãsesc ele în spiritul viitorului acord sunt urmatoarele :

Ø        fiecare bancã trebuie sã dispunã de o metodologie clarã și avizatã de determinare  a capitalului cerut de noul acord în legaturã cu profilul de risc asumat;

Ø        autoritãțile de supraveghere vor trebui sã vegheze asupra calitãții modelelor destinate evaluarii capitalului minim de cãtre fiecare bancã;

Ø        bãncilor le este recomandat sã aibã în vedere un surplus de capital pentru activitãțile a cãror dependențã de ciclul economic este marcantã;

Ø        bãncile centrale trebuie sã controleze în permanențã nivelul minim de capital.

O atenție deosebitã este acordatã de noul acord comunicãrii bancare. Politica de comunicare a bãncilor trebuie sa se caracterizeze printr-o mai mare transparențã și frecvențã în direcția piețelor financiare și a publicului.