Aspecte Educative Privind Meserii Tradiționale

INTRODUCERE

Ca multe alte domenii de activitate practică și teoretică din lumea contemporană, cultura populară a încetat să mai fie obiectul de studiu limitat și oarecum izolat al câtorva cercetători aplecați cu nostalgie asupra urmelor trecutului privit ca o “felie definitiv tăiată” a istoriei societății românești.

În această lume a veșnicei schimbări, cultura populară și meșteșugurile artistice, ca parte integrantă a acesteia, tind a fi captate pe canale din ce în ce mai refularizate. Cultura populară este azi din ce în ce mai mult un domeniu de cercetare interdisciplinară, asupra ei aplecându-se nu numai cu curiozitate științifică, dar și cu ambiții reformatoare, sau cel puțin diriguitoare, antropologi, sociologi și chiar futurologi.

Folclorul are tot atât de mult nevoie de ajutorul înviorător al tehnicii vremurilor noi, pe cât au nevoie oamenii tehnicii noi, într-un anume fel, de folclor.

Lucrarea de față se dorește a fi atât o culegere de meșteșuguri tradiționale practicate în județul Botoșani, cât și un ghid metodologic de proiectare și aplicare a curriculumului la decizia școlii, prin utilizarea metodelor și strategiilor moderne de predare – învățare centrate pe elev, utile atât iubitorilor de artă populară cât și elevilor și profesorilor însetați de cunoaștere și dornici de a furniza și beneficia de o educație de calitate potrivită societății moderne în care trăim. Lucrarea poate fi utilizată ca și ghid în propunerea unor discipline opționale, în cuprinsul acesteia fiind prezentate informații privind tehnicile utilizate în practicarea meșteșugurilor, imagini relevante pentru ilustrarea frumuseții obiectelor de artă populară, precum și informații utile pentru elaborarea programei și a manualului aferent.

Lucrarea cuprinde două părți:

Partea I – Meserii tradiționale din județul Botoșani

Partea a II-a – Bune practici privind implementarea disciplinelor opționale – Curriculum la decizia școlii – CDȘ

Partea I – Meserii tradiționale din județul Botoșani prezintă principalele meșteșuguri din județul Botoșani, care s-au practicat din cele mai vechi timpuri și continuă să se practice și în zilelele noastre de către meșterii populari. Este structurată pe cinci capitole, astfel:

Capitolul I – Introducere în arta meșteșugului popular prezintă un scurt istoric al meșteșugurilor artistice, meșteșugurile din Moldova, arta populară din Botoșani și un scurt istoric al meșteșugurilor botoșănene.

Capitolul II – Meșteșuguri populare din județul Botoșani detaliază următoarele meșteșuguri: prelucrarea pietrei, prelucrarea fierului, prelucrarea lemnului, încondeierea ouălor, olăritul, confecționarea măștilor populare, a caprei și a căiuților, prelucrarea lânii și a cânepii, țesutul și cusutul. Explicațiile privind originile meșteșugurilor și modalitățile de prelucrarea artistică a materialelor sunt însoțite de imagini reprezentative cu obiecte lucrate de meșterii populari din județul Botoșani, precum și de fotografii ale unora dintre aceștia sau ale unor tineri care învață meșteșugurile pentru a contribui la transmiterea lor către generațiile viitoare.

Prelucrarea pietrei, fierului și lemnului este materializată în obiecte de construcții și casnice, care au atât un rol practic, funcțional cât și unul estetic conferit de latura artistică specifică creativității autohtone.

Încondeierea ouălor, un meșteșug practicat încă din copilărie de fiecare generație, este prezentat prin detalierea ornamenticii ouălor, motivele (fitomorfe, sacre, zoomorfe, skeomorfe, cosmomorfe, satirice, diverse) fiind ilustrate cu generozitate.

Olăritul, un alt meșteșug cu care se mândresc botoșănenii, este prezentat începând cu un scurt istoric, continuând cu unelte și etape de realizare a obiectelor din ceramică (dospirea argilei, frământarea argilei, modelarea argilei, uscarea și arderea vaselor, ornamentarea vaselor), finalizând cu prezentarea frumoasei ceramici țărănești din zona etnografică Botoșani.

Sunt prezentate, de asemenea, măștile populare specifice, caprele și căiuții, confecționarea și purtarea acestora în cadrul sărbătorilor de iarnă, precum și în cadrul diferitelor manifestări artistice și culturale.

Cele mai răspândite meșteșuguri rămân totuși meșteșugurile de obținere a țesăturilor și costumelor populare: prelucrarea lânii și a cânepii, țesutul, cusutul și confecționarea obiectelor de vestimentație care compun portul popular. Astfel, sunt prezentate tehnici de țesut și cusut, scoarțe și lăicere, tipuri de cusături manuale, produse cusute în zona Botoșani și broderii aplicate pe costumul popular.

Capitolul III – Portul popular cuprinde o prezentare a principalelor piese componente ale costumului popular: cămașa femeiască și bărbătească, furnituri necesare broderiilor și cusăturilor românești, valorile cromatice utilizate, istoricul portului popular, diferite croieli de ii.

Capitolul IV – Portul popular din zona etnografică Botoșani prezintă costumul popular din zona Botoșanilor, care se încadrează, prin structura sa, în aria mai largă a costumului din Moldova de Nord, prezentându-se ca un costum unitar pe întreg cuprinsul zonei. Sunt prezentate detaliat, cu ajutorul imaginilor, cămășile de sărbătoare din comunele Ibănești, Ungureni și Concești, cămăși ce se găsesc în colecțiile muzeale ale comunelor respective.

Capitolul V – Alte meșteșuguri practicate de-a lungul timpului în județul Botoșani prezintă alte meșteșuguri decât cele prezentate în capitolele anterioare, și anume: confecționarea măturei, realizarea împletiturilor din nuiele, prelucrarea pieilor.

Partea a II-a – Bune practici privind implementarea disciplinelor opționale – Curriculum la decizia școlii – CDȘ cuprinde șase capitole în care sunt prezentate tipurile de curriculum, proiectarea și implementarea curriculumului la decizia școlii prin utilizarea strategiilor și metodelor de învățare centrată pe elev, astfel:

Capitolul VI – Curriculumul la decizia școlii – CDȘ cuprinde generalități, tipurile de curriculum, tipurile de curriculum elaborat în școală, oferta curriculară și proiectarea disciplinelor opționale.

Capitolul VII – Prezentarea generală a programei pentru opționalul “Tradițional și modern în costumul românesc” cuprinde argumentul, structura, conținuturile, modalitățile de evaluare, mijloace și dotări necesare pentru parcurgerea opționalului, bibliografie.

Capitolul VIII – Implementarea opționalului prin aplicarea metodelor și strategiilor de învățare centrată pe elev prezintă teoria stilurilor de învățare și prezintă studiul privind stilurile de învățare realizat la clasele de gimnaziu din cadrul Școlii Gimnaziale “Mihail Sadoveanu” Dumbrăvița. De asemenea, este prezentată diferențierea instruirii și teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner.

Capitolul IX – Metode și instrumente alternative de evaluare pentru activitatea practică prezintă importanța, scopul și modul de aplicare a fiecărei metode/instrument de evaluare: observarea sistematică a elevilor, investigația, proiectul, autoevaluarea, tema de lucru, portofoliul, iar la sfârșitul capitolului este prezenat un test de evaluare însoțit de etalonul și baremul de corectare și notare.

Capitolul X – Rezultate obținute în urma evaluărilor prin implementarea învățării centrate pe elev prezintă studiul realizat la clasele de gimnaziu în urma aplicării testelor de evaluare. Studiul evidențiază faptul că prin aplicarea acestor instrumente de evaluare, corectarea, înregistrarea rezultatelor și prelucrarea lor, poate fi pusă în evidență evoluția în timp a rezultatelor elevilor la orice disciplină sau modul.

Capitolul IX cuprinde un glosar de termeni și o bogată bibliografie.

II.5. Olăritul

Industrializarea și obținerea produselor de serie au determinat criza meșteșugurilor populare. Unele meșteșuguri au dispărut, altele însă au supraviețuit. Există puține meșteșuguri populare în țara noastră în care aspectul tradițional se manifestă cu atâta putere ca în domeniul ceramicii. Aflat la răscrucea dintre artă și meșteșug, olăritul, – această ocupație prin care, din cele mai vechi timpuri, pamântul, apa și focul au prins suflet în mâna țăranului român – se bucură și astăzi de o largă prețuire.

II.5.1. Scurtă istorie a olăritului

Cu rădăcini străvechi în istoria și preistoria pământului românesc, arta ceramicii este practicată și astăzi în numeroase sate românești. Nu există aproape județ în care să nu se afle câteva sate în care olăritul să fie ocupația reprezentativă. Meșteșugarii pargurg distanțe mari pentru a-și expune obiectele ceramice spre vânzare.

Olăritul este o ocupație străveche, pe care noi românii am moștenit-o din cele mai vechi timpuri, de la strămoșii noștri din epoca neolitică, fiind una dintre cele mai potrivite modalități de exprimare a creativității și înclinațiilor artistice.

Producția de vase este foarte variată, formele și mărimile fiind adaptate diferitelor scopuri, la fel și ornamentația, realizându-se obiecte care îmbină utilul cu plăcutul, funcționalul cu utilul.

Olar din secolul XIX

Țăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau puține la număr, niciodată pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemână lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilând-o prin efort și suferință. În acest sens, olăritul este o muncă obositoare ce necesită forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. De aceea, olăritul este un meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaților, femeile ajutând eventual doar la decorat.

Meșteșugul olăritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folosită și în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri.

Locuința țărănească cuprinde o varietate de vase de lut – oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.

Mulțimea vaselor produse își poate găsi o explicație în obiceiul ca la nuntă sau la înmormântare acestea să fie sparte. Multe vase se spărgeau și înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate să nu fie puse din greșeală într-un vas vechi și să se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curții și se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până și “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în vârful cărora erau agățate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce au fost spălate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

II.5.2. Olăritul, unelte și etape

Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curățire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cuțitoaia, fachiesul, și potlogul, cornul și gaița. Nu lipseste nici morișca de mână – râșnița utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb și a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziția smalțului aplicat pe vase între două arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit îl deține roata olarului sau roata pentru modelat.

Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârtește, obținându-se forme circulare cu contur regulat.

Să urmărim etapele și succesiunea lor, prin care lutul simplu se transformă într-un obiect de artă populară.

II.5.2.1. Dospirea argilei

Argila, de cea mai bună calitate, extrasă din "coasta dealului”, este adusă în curte și lăsată la "dospit” vreme de câteva săptămâni. In cadrul acestui proces, argila este mărunțită și udată cu apă la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este tăiat în bucăți mari, bătute cu maiul și udate.

II.5.2.2. Frământarea argilei

Aceste bucăți de lut, cunoscute și sub numele de "turte" sunt aduse în atelier și așezate pe o platformă de lemn. Urmează frământări repetate cu picioarele, apoi cu mâinile până când capătă un aspect unsuros. Lutul este apoi tăiat felii cu cuțitoaia, care iarăși se amestecă, și se bat cu maiul pentru a obține o pastă omogenă. Când olarul consideră că pasta este bună, aceasta se împarte în bulgări rotunjiți și de mărime egală. Dospirea și frământarea se inscriu printre cele mai importante operații, migăloase și obositoare, dar care asigură în bună parte calitatea produselor.

II.5.2.3. Modelarea argilei

Bulgării de lut ajung apoi pe roata de modelat. În această etapă foarte importantă este coordonarea adecvată a vitezei roții cu apăsarea ușoară a bucății de argilă și modelarea treptată a acesteia. Argila se înalță ca un turnuleț și din acest moment se acționează pentru formarea interiorului. Netezirea și finisarea pereților se face cu o bucată de lemn numită „pieptene” și cu o bucată de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei străchini simple nu durează mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sferă, trunchi de con, cilindru etc.

II.5.2.4. Uscarea și arderea vaselor

După modelare, vasele se pun la uscat, la umbră, timp de câteva zile. După uscare sunt înmuiate într-o zeamă albă sau roșie, preparată din apă și humă, numită popular „albeală”, iar în limbajul etnografilor „angoba”. Peste aceasta se aștern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se folosește smalțul se fac două arderi.

II.5.2.5. Ornamentarea vaselor

În creația sa plastică, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme și simboluri, realizând structuri compoziționale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobată a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, creanga brăduțului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, șarpele, degetuțele, florile câmpului, folosind nuanțe de alb, albastru și cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalț, de bună calitate, ceea ce potența rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai răspândită tehnică de decorare folosește un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea spre pana de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obține folosind un bețișor din fire de păr de porc mistreț.

Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă.

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiții străvechi. Ceramica roșie din sud-vestul țării este de proveniență română, iar galbenul, verdele și albul din diferite centre indică tradiții bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale.

Acestea constituie una dintre cele mai importante colecții de obiecte din ceramică (atât din punct de vedere numeric cât și valoric) păstrată în muzeele țării. Inițiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcas, cel care în 1906 punea bazele Muzeului de la Șosea. In patrimoniul colecției sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producătoare.

Colecția cuprinde oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, chiupuri, ploști și ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle și țepe de casă, iată câteva categorii de vase utilizate în gospodăria țărănească, modelate atât în satul tradițional dar și azi, bine reprezentate în colecția muzeului.

Unul dintre cele mai vechi meșteșuguri, olăritul, a apărut ca o necesitate a oamenilor de a prepara și păstra hrana.

II.5.3. Ceramica țărănească din zona Botoșanilor

Ceramica țărănească din zona Botoșanilor constituie un element de bază al culturii populare în spațiul dintre Siret și Prut, având o străveche tradiție.

Modul de producere a ceramicii țărănești din zonă a păstrat elemente caracteristice, arhaice, cum ar fi persistența tipurilor de cuptoare pentru ars vasele sau procedeul de obținere a ceramicii negre, până în urmă cu puțin timp.

În privința formelor, se evidențiază o mare diversitate în care se recunosc tipurile ce-și au originea în vechea olărie romană, împrospătată prin contactele repetate cu Imperiul bizantin.

Ornamentica sobră, reținută, caracterizată printr-o dozare riguroasă a motivelor și coloritul redus la câteva nuanțe de cafeniu, verde, roșu și, mai rar, albastru, dau o notă specifică, oarecum, ceramicii din Botoșani, diferențiind-o de cea a altor zone.

Tehnica realizării vaselor este aceeași folosită acum sute de ani, adaptată însă vremurilor noastre. Dacă în trecut vasele erau arse în gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu vârful în sus, alături de care era o groapă mai mică, ce comunica printr-un canal cu prima și în care se făcea focul, astăzi arderea se face în cuptoare închise și în partea superioară și la gurile de foc. Culoarea cenușie sau neagră este dată de arderea fără oxigen.

Formele vaselor sunt și ele fie din vremuri străvechi: oala înaltă, oala mare cu două toarte sau străchini, fie moderne: vaze, platouri, căni. Tehnica de decorare este pentru toate cea tradițională: vasele se lustruiesc cu o piatră specială, astfel ca urmele cenușii rămase pe pereții vasului încă nears să se amestece cu negrul. 

Meșter popular în domeniul olărit și lucrările sale, localitatea Dorohoi, Botoșani (Petru Maxim)

II.6. Confecționarea măștilor populare

Confecționarea măștilor populare în tradiția populară este strâns legată în special de sărbătorile de iarnă. În cadrul obiceiurilor de iarnă desfașurate în vetrele satelor, masca are un rol extrem de important. Pentru confecționarea măștilor se folosesc blănuri (de oaie, capră, urs), piele, lemn cioplit, coji de copac, metal, mărgele, boabe de fasole. Aceste măști au o bogată încărcătură emoțională, reprezentând în general transpunerea unor animale precum capre, cai, urși, lupi, cerbi sau a unor personaje din mitologia populară sau din folclor.

În cadrul obiceiurilor din regiunea Moldova găsim prezente costumațiile specifice diferitelor jocuri sau evenimente populare, îmbogățite cu măști deosebite prin expresivitatea lor. Meșteșugul măștilor tradiționale este o îndeletnicire veche în județul Botoșani, fiind considerat și un mesager al obiceiurilor și tradițiilor străvechi.

 Măștile, confecționate de meșteri populari, sunt de două tipuri, antropomorfe (care înfățișează moși, babe sau calangii) și zoomorfe (ex. capra), fiind confecționate din materiale precum blană de animale, piele, lemn cioplit, pânză, coajă de tei, mesteacăn și brad, sfoară, pene și mărgele colorate, coarne de animal, oglinzi, etc. 

Talentul, imaginația și îndemânarea meșterilor populari iese la iveală în momentul realizării acestor obiecte lucrate manual, iar localități precum Vorona, Tudora, sunt cunoscute pentru frumusețea artistică a măștilor lucrate de localnici.

Dincolo de considerarea lor la momentul de față drept recuzită mai ales în cadrul obiceiurilor de iarnă, originea măștilor are și un istoric mitic, în care omul, pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuiri și alte elemente fantastice, a creat un instrument magic, capabil să-l protejeze și să-l ferească de rău. Astăzi, vatra satului este scena pe care se desfășoară jocurile populare cu măști, în fața tuturor celor prezenți, spectatori la demonstrații de dans și cântec.

În cazul Jocului ursului, practicat și astăzi, sunt prezenți doboșari frumos costumați care bat ritmul în dobă susținut cu stoinicie de flăcăi îmbrăcați în blană naturală de urs, ce execută porunca conducătorului cetei de ursari. Acest ritual redă metaforic succesiunea anotimpurilor (prin rostogolirea urșilor în cerc, ca simbol al morții și învierii miraculoase), succesiune reprezentată foarte bine de acest animal capabil să înfrunte iarna și să vestească primăvara. 

Urși și mascați din Corni, Botoșani

Măști din localitatea Cordăreni, Botoșani

CĂIUȚI ȘI CAPRE

Căiuți și capre, Vorona Meșter popular în domeniul cusături cu fibre vegetale, țesături, confecționează căiuți și capre pentru alaiurile de Anul Nou,Vorona

Căiuți din Sarafinești, Corni, Botoșani

Căiuți din Ibănești, Botoșani

II.7. Prelucrarea lânii și a cânepii

Prelucrarea lânii pentru obținerea stofelor era o activitate practicată în fiecare gospodărie țărănească. Gospodinele spălau în timpul verii lâna tunsă de pe oi, pe care apoi o torceau în timpul iernii. O parte din firul obținut era folosit pentru a împleti diferite obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, iar cea mai mare cantitate de fir era țesut în stative, obținând o stofă groasă denumită suman, care apoi era prelucrată (bătută) în pivele de la munte și se obținea șiacul din care bărbații își confecționau articole de îmbrăcăminte: sumăica, pantalonii și alte articole pentru sezonul rece.

În timpul iernii locuitorii satului purtau cojoace din blană cu lâna netunsă, lungi până la călcâie. De asemenea, din lâna tunsă și colorată multe gospodine de la sate țeseau frumoasele covoare cu motive populare sau cu flori. Cel mai frumos covor al casei îl întâlneai pus pe peretele camerei de curat (casa cea mare), iar restul așezate pe lada de zestre.

De cealaltă parte, lâna odată tunsă este spălată în ciubere mari, cu apă fierbinte și cu leșie din cenușă de fag sau mesteacăn. Dupa spălare, lâna se clătește și se limpezește la râu, urmând ca după aceea să fie pusă la uscat pe garduri. Astfel curațată, lâna este scărmănată manual și pieptănată și separată în două, pe de o parte părul (lâna cu firul lung) folosit la urzeală, iar de cealaltă canura pentru băteală sau pentru împletit.

Odată obținute părul și canura, se împart în caiere pentru a fi toarse în furcă cu ajutorul fuselor. În anumite cazuri, pentru anumite utilizări, firele toarse sunt răsucite cu druga, apoi făcute gheme și sculuri pentru a fi vopsite.

O atenție deosebită se dădea țesutului brâielor (bârnețelor), catrințelor și materialului din care erau confecționate traistele etc.

Prelucrarea fibrelor textile este una dintre principalele activități casnice, în urma căreia erau confecționate două sortimente de produse, textile de casă și țesături pentru îmbrăcăminte, în urma prelucrării în propria gospodărie a lânii, cânepei și a inului.

Pregătirea firului, localitatea Cordăreni, Botoșani

Acestea din urmă, materii prime importante pentru tors și țesut, erau cultivate lângă fiecare gospodărie. Odată recoltate plantele, ele se strângeau în snopi, iar mai apoi, după uscare, erau așezate în topile special amenajate. Dupa putrezirea părții lemnoase, plantele se scoteau la soare pentru a se usca. După uscare, urma melițarea snopilor, mai întâi în melițoi, pentru a se mărunți partea lemnoasă, iar mai apoi în meliță, ocazie cu care se îndepărta de tot partea lemnoasă (puzderie), rezultând fuiorul. În cele din urmă, fuiorul era pieptănat cu ajutorul ragilei și al pieptenilor, și mai apoi pus la un loc cu alte fuioare înmănuncheate într-un caier, care urma a fi tors.

Femeie torcând, localitatea Cordăreni, Botoșani

În cazul firelor mai groase de cânepă, înainte ca acestea să fie melițate erau bătute cu maiul pentru a se înmuia partea lemnoasă. Pânza pentru cămăși și ițari se țese din firele de cânepă, iar pânza de in este folosită pentru confecționarea cămășilor de sărbătoare și a așternuturilor.

Prelucrarea cânepii a apărut din necesitatea de a se confecționa hainele de vară, țesăturile pentru așternut pe paturi și pe lavițe (lăiți), a pânzei pentru saci și a frânghiilor.

Fiecare gospodină cultiva lângă casă o anumită suprafață de cânepă numită și cânepiște. Vara, după ce cânepa înflorea, era smulsă din pământ, uscată și apoi murată în apele din apropierea satelor.

După uscare, cânepa murată era trecută prin unelte ca: melițoi, meliță, fiind apoi trasă prin ragilă pentru a se obține firul necesar articolelor de îmbrăcăminte.

Prelucrarea cânepei în meliță, localitatea Cordăreni, Botoșani

Pânza țesută din cânepă era spălată în mai multe ape și întinsă la soare pentru a se albi. Pentru articolele de îmbrăcăminte de vară s-a mai folosit bumbacul și foarte rar borangicul (mătase obținută de la viermii de mătase).

II.8. Țesutul și cusutul

În familiile tradiționale moldovenești țesutul și cusutul pentru familie erau îndeletniciri specific feminine, care făceau parte din ocupațiile de bază ale femeii moldovence.

Șezătoare, localitatea Cordăreni, Botoșani

Pregătirea firului (tors) și țesut – meșter popular în domeniul țesături bumbac, lână, cânepă, încondeiat ouă, din comuna Ungureni, Botoșani (Aurica Cojocaru)

De la piese de port zilnice la cele de sărbătoare și până la textilele decorative pentru locuință, totul era lucrat cu migală de mâini harnice și dibace. Și în zilele noastre, în familiile de la sat s-a păstrat tradiția ca fetele să deprindă în familie arta țesutului.

Femeie lucrând la războiul de țesut, localitatea Cordăreni, Botoșani

Expoziție de țesături din Vorona Activitate practică, Vorona

Astfel, multe dintre copile încep la vârsta de 6-7 ani să coasă primele pânze sau să-și ajute mamele la pregătitul războiului, ajungând ca mai apoi, deprinse deja cu arta țesutului și a cusutului, să realizeze piese cât mai frumoase cu care să se mândrească în sat.

Materia primă folosită la țesut este: bumbacul, inul și lâna, mai ales pentru textilele de interior (ștergare, covoare). Țesăturile manuale pot fi realizate apelând la cele mai complicate tehnici, chiar dacă se lucrează la strunguri destul de simple. Covoarele, piese populare de decor în interiorul caselor țărănești, lucrate în Moldova sunt de două tipuri: covoare netede, tip chilim, și în noduri, de tip oriental.

Țesături din bumbac, lână, cânepă, Ungureni, Botoșani

Meșter popular în domeniul țesături din bumbac, lână, cânepă, din comuna Ungureni, Botoșani

Ștergare și țesături realizate de Maria Zoițanu, meșter popular din localitatea Ungureni, Botoșani

Covorul de tip oriental, denumit și "cergă" se deosebește de cel tradițional oriental prin densitatea mult mai mică a nodurilor, dar și prin lungimea mult mai mare a firelor. Cerga este un covor întâlnit în multe zone rurale din România, însă și acesta diferă de la o regiune la alta. Ca decor, cerga din Moldova are marginile mult mai pronunțate cu motive și modele din crenguțe care se repetă pe mai multe rânduri pentru a crea un arbore al vieții. Tot aici în Moldova, covoarele mai poartă numele de scoarțe, având ca ornament motive simobolice stilizate și un colorit variat.

Țesături și port popular din localitatea Cordăreni, Botoșani

Model tradițional, localitatea Cordăreni, Botoșani

II.8.1. Tehnica – dovadă a vechimii meșteșugului țesutului

Unitatea caracteristică artei populare românești – implicit a scoarțelor și țesăturilor decorative de interior – se datorează și faptului că membrii diferitelor comunități rurale își realizau singuri, sau cu ajutorul unor persoane mai iscusite din sat, scoarțele sau ștergarele, conform cerințelor și exigențelor lor. Fiecare femeie cunoștea tipurile de țesături specifice locului, tehnica de lucru, abilitatea țesătoarei fiind numai o chestiune de grad de specializare și simț estetic. Toate problemele privind tehnica de lucru, coloritul, compoziția ornamentală se rezolvă direct sau prin consultarea cu creatoarele mai vârstnice.

Meșter popular în domeniul țesături bumbac, lână, cânepă, Ungureni, Botoșani (Maria Roșu)

Când o țesătoare lucrează o piesă decorativă, o scoarță, o față de masă, un chindeu de culme sau o feleagă, ea cunoaște modelul și nu are decât să determine particularitățile, exigențele celor pentru care lucrează în ceea ce privește dimensiunile și calitatea materialelor.

Meșter popular lucrând la războiul de ale, localitatea Cordăreni, Botoșani

Folosirea acelorași tehnici de lucru și a acelorași motive ornamentale, cu mici variații, pe întreg teritoriul țării, constituie un argument pentru explicarea unității țesăturilor populare românești.

Stative de țesut din comuna Ungureni

Pregătirea suveicii

II.8.2. Scoarțe și lăicere din zona Botoșanilor

Zona etnografică a Botoșanilor cuprinde – în limitele sale – unele dintre cele mai valoroase scoarțe românești, atât prin compoziția lor ornamentală cât și prin păstrarea elementelor tradiționale în colorit. Valoarea scoarței de aici ilustrează, prin tehnică și prin concepția ei decorativă, în unele cazuri, procedee și o gândire artistică străveche, alteori oglindind legăturile lumii românești cu Orientul Apropiat.

Meșter popular în domeniul țesături bumbac, lână, cânepă, localitatea Ungureni, Botoșani

Țesutul covoarelor tradiționale, localitatea Cordăreni, Botoșani

Scoarță și port popular din Botoșani

Vorbind despre ornamentica scoarțelor din zona Botoșanilor, se observă cu ușurință următoarele: dimensiunile mari ale scoarțelor permit o desfășurare largă a motivelor în spații mari, aerate. Motivele sunt distribuite, de obicei, în registre paralele ce mai păstrează încă din concepția ornamentală a lăicerului. Stilizarea motivelor este specifică Moldovei, realizându-se în unghiuri drepte, linii severe.

Coloritul sobru, în tonuri calde, bine armonizate, rezultat al vopsitului vegetal, contribui la valoarea lăicerelor și scoarțelor din județul Botoșani.

Scoarță și port popular din localitatea Cordăreni, Botoșani

Scoarțe din zona etnografică Botoșani

II.9. Cusături

Cusătura populară românească și elementele care constituie tehnica de lucru- atât punctual cât și cromatica, sunt aproape identice pe tot cuprinsul țării noastre, ele atestă unitatea și continuitatea de veacuri a structurii generale în îndeletnicirile casnice ale țărăncii române. Deosebirile de la o zonă etnografică la alta sunt aproape imperceptibile, folosind aproape aceleași puncte. O diversitate mai mare se observă la motivele ornamentale de pe cămășile femeiești. Cusătura, spre deosebire de broderie, este realizată pe baza numărării firelor de țesătură pe care se coase și nu pe baza desenului, așa cum se procedează în broderie.

Din punctul de cusătură, care a primit pe parcurs diferite forme, fie că se repetă același punct, fie că se asociază diferite puncte, se naște motivul ornamental. Punctele de cusătură se compun numai din linii drepte, fie orizontale, fie verticale sau oblice. Prin orientarea lor în linie dreaptă respectând firele din țesătură, ele se acordă cu motivele geometrice, proprii artei populare românești.

Urmărind rețeaua țesăturii pe care se coase, punctele de cusătură se realizează trecându-se peste un fir, peste două sau mai multe fire din țesătură, pe baza unui calcul précis, constant.

În cusătura populară românească apar nenumărate puncte, care prin diversitatea lor creează o bogăție și o varietate de modele nemaiîntâlnită în industria casnică textilă a altor popoare. La o singură cămașă din costumul popular apar și câte zece puncte diferite de cusături. Punctele de cusătură, măiestrite și variate, folosite în ornamentarea textilelor populare, sunt legate organic de structura motivului ornamental.

Spre deosebire de cămăși, bundițele și cojoacele sunt ornamentate prin broderie artistică, după desen, iar sumanele prin aplicație de șireturi.

Pentru cusături au fost folosite firele vegetale (cânepa și inul) și cele animale (părul de lână și firul de borangic) produse în gospodăria țărănească românească. Foarte rar se mai găsesc cvămăși cusute cu fânepă și mai ales cu fire de lână (lânică) care prin coloritul vegetal și-au menținut culoarea și sunt de o excepțională valoare prin vechimea lor.

Cu timpul aceste fire au fost înlocuite cu produse industriale, cu ajutorul cărora s-a obținut o coloristică mai pronunțată. Primul fir industrial a fost arniciul, care s-a impus în toate regiunile țării, a urmat bumbacul răsucit (ibrișinul), bumbacul mercerizat, mulineul și mătasea vegetală.

Firele metalice au pătruns în mediul rural prin intermediul mânăstirilor și al atelierelor de pe lângă curțile domnești, ele sunt de origine orientală. Apoi au pătruns paietele și mărgelele care s-au împământenit în unele regiuni ale țării.

Cusăturile și broderiile se realizează din puncte. Felul punctelor pentru lucru este determinat de împunsături și tragerea acului din material, de lărgimea firului lăsat pe aceste distanțe, precum și de modul cum a fost trecută ața (înaintea sau în urma acului).

Diversitatea punctelor se grupează după funcționalitate:

Puncte de asamblare și finisare, cu rol practice utilitar;

Puncte ornamentale.

Punctele folosite în cusături sunt de trei feluri și anume:

punctul înaintea acului;

punctul în urma acului;

punctul oblic.

II.9.1. Tipuri de cusături manuale

Punct “înaintea acului”

Este cel mai simplu punct, dar și cel mai important. Pe baza lui se realizează tighelul și punctul bătrânesc și toate încrețiturile și crețurile; are forma unor linii orizontale întrerupte. Se realizează în felul următor: se înfige acul în pânză și se pășește peste trei (sau patru) fire orizontale. Apare prima orizontală. Se înfige acul și se scoate pe dos peste alte trei (sau patru) fire. Se procedează astfel, repetând, până se obține un șir de linii orizontale. Dosul este la fel cu fața.

Tighelul

Se lucrează orizontal, linie lângă linie. Pentru a se forma linia următoare se înfige acul în urmă și se scoate orizontal peste o anumită grupă de fire. Tighelul mai poartă denumirea de “piezuri” în Muntenia, “chiezuri” în Moldova, “ociți” în Transilvania.

Tivul

Se lucrează pe dos, după ce s-a scos un fir orizontal și s-a însăilat tivul. Pentru executarea lui se înfige acul în marginea de sus a pânzei (în tiv) și apoi se iau 3-4 fire, pe orizontal (de pe firul tras). Din nou se înfige acul sus în tiv, repetându-se. Tivul se folosește la mâneci jos, pentru încheierea iei, jos la poale, este punctul care se coase în întreaga țară. Se lucrează numai în alb.

Tivul cu “găurele”

Se lucrează la fel ca tivul simplu, numai că se scot mai multe fire. Apoi acestea “se bat” jos cu aceeași cusătură ca și sus. Se folosește la mâneci jos și la poalele cămășilor.

Punctul bătrânesc

Este punctual de tighel cu două fețe. Se lucrează în două etape:

Se duc orizontalele cu punctul înaintea acului, conform modelului.

Se întoarce completând golurile tot cu punctul înaintea acului. Pe dos apare exact aceeași cusătură.

Punctul bătrânesc se coase cu firul gros, ceea ce îi conferă robustețe; mai poartă denumirea de punct în relief sau buclat. Este specific Munteniei și Moldovei. Se folosește mai ales în cusătura iei de Muscel, Hunedoara, Buzău, Moldova.

Tighel “în scăriță pe dos”

Se lucrează pe dos, înfingând acul și scoțându-l oblic pentru fiecare treaptă a scăriței, pe dos, apar două rânduri de tighele pe față (grupate câte două.). Se folosește pentru cusătura modelelor de ii. Este un punct specific județului Olt și Vâlcea. Cu el se lucrează mai ales iile bătrânești.

Punctul în cruce (muscă) – pe fire numărate.

Este punctul de bază în cusătura românească, care se folosește în întreaga țară.

Se coase pe două până la patru fire. Se lucrează în două feluri:

1. Se duce un rând de oblici de la stânga la dreapta, se întoarce tot cu un rând de oblici, în sens invers primelor. Pe dos apar verticale.

2. Se numără patru fire pe orizontală și patru pe verticală, formând un pătrat imaginar. În acest pătrat se scoate acul în unghiul de jos al pătratului și se înfige în unghiul opus, formând pe față o diagonală. Se repetă operația, de data asta începând cu unghiul de sus, formând a doua diagonală. Pe dos apar linii paralele, pe orizontală.

Punctul butucește

Este un punct înrudit cu punctual în cruce, care necesită o pânză cu contextură rară și foarte regulată. Are un aspect plăcut, o finețe remarcabilă și se brodează cu mult spor.

Se execută în felul următor: de la dreapta la stânga, realizăm o pășitură pe orizontală, respectând direcția țesăturii firului. Se fixează pe conturul calculate firului de ață, apoi se întoarce spre stânga și brodându-se pe fire numărate peste firul tras orizontal se realizează jumătăți de punct în cruce. Procedeul se repetă până la terminarea motivului ornamental.

Brânelul sau brânașul

Este asemănător unor cruci duble. Se realizează în felul următor: se coase de la stânga la dreapta, înfingând acul și luând patru fire pe ac. Se numără vertical opt-zece fire, se înfige acul din nou, se ia tot patru fire orizontal, care depășesc pe cele patru anterioare. S-a format prima oblică. Pentru formarea celei de-a a doua oblici din nou se iau patru fire, pe orizontală, în partea opusă, care la rândul lor trebuie să depășească pe cele de anterior.

Punctul se folosește pentru sublinierea motivelor la gulerele iilor bătrânești. Se lucrează în culoarea de bază a ornamentului. Pe dos, apare sub formă a două paralele, orizontale.

Obinzeli

Se realizează pe bază de grupe de fire (3-4) scoase orizontal, cosându-se câte 2 rânduri de tighele (sus și jos). Odată cu tighelele se cos și verticalele ce le susțin. Astfel de obinzeli servesc drept câmp pentru cusătura unor șabace. Obinzelile se lucrează și fără fire scoase, atunci când subliniază șabace mici ori când servesc drept modele în mijlocul altor modele mai mari.

Se mai folosesc mai ales în coaserea șabacelor de la cămășile bărbătești, atât la poale cât și la mâneci și piepți. La iile mai noi, ele apar în șabace care țin locul încrețiturilor de sub altiță.

Punctul “ciocănele”

Este specific iei de Sibiu. El apare sub formă de panglică neagră, în ornamentele iei. Se execută pe principiul cusăturilor peste fire, în sens vertical, cu deosebirea că firul unui punct se încrucișează cu firul punctului alăturat, luându-se în partea de sus 2-4 fire, iar în partea de jos un număr dublu. Ciocănelele se lucrează cu firul gros spre a nu întrezări pânza.

Lănțișorul

Este punctul rotund ce se aseamănă cu zala unui lanț. După scoaterea acului într-un punct oarecare, se înfinge din nou în același loc de unde a fost scos, lăsându-se o mică buclă, prin care se trece acul, la o depărtare de câteva fire.Lănțișorul se folosește de obicei pentru umpluturile cu firul de aur și argint, la iile din întreaga țară. Se lucrează intercalat, fie între golurile altiței, fie pentru completarea motivelor ornamentale.

Lănțișorul “de vrancea”

Se coase la fel ca lănțișorul obișnuit, numai că nu se înfige acul în același punct unde s-a scos, ci lateral, cu unul, două fire distanță. Aceasta pentru a nu dăuna firului argintiu ori auriu și betelei care se folosește din plin pe ia din Vrancea. Zalele ies astfel în evidență, cusătura câștigând în frumusețe.

Gurița păpușii

Se lucrează rotund sau pătrat, prin înfigerea acului într-un punct din centru și ducând firul în formă de raze . Razele se cos pe același număr de fire.

Punctul “la un fir” sau “peste fire”

“La un fir” s-a folosit și se folosește la ornamentarea cămășilor bărbătești și a “încrețurilor” de sub altița iei. I se spune “la un fir” pentru că se lucrează “linie lângă linie” între linii lăsându-se distanța de un fir.

Pentru executarea punctului în poziție verticală se procedează în felul următor:

Se scoate acul într-un punct, se înfige vertical, în jos și iar se scoate sus, mai la dreapta cu un fir (s-a format prima linie). Se întoarce jos, se înfige acul și se scoate iar la dreapta peste un fir. S-a format a doua verticală ș.a.m.d. Se folosește în întreaga țară purtând numele “peste fire”.

Drug

Se realizează în felul următor: se scoate acul și se numără vertical (în jos 4-5 fire). Se înfige acul și se scoate tot vertical (în sus) dar mai la dreapta cu un fir, la același nivel.

Drugul este un punct asemănător punctului “la un fir”. Se poate lucra și oblic, având grijă ca împunsătura verticală să se facă lăsând jos un fir și crescând sus nivelul tot cu un fir. Se folosește la coaserea încrețurilor și în unele modele de la cămășile bărbătești.

Festonul

Se coase pe patru, cinci fire, cât se dorește festonul de lat. Se lucrează astfel: se înfige acul de jos în sus și se scoate vertical ca la cusătura “la un fir”, având grijă ca firul să rămână în spatele acului, încât când se strânge firul acesta să apară ca înnodat în partea de sus. Festonul se lucrează și “șerpuit” urmărind linia desenului și a urzelii făcute în prealabil. Se folosește mai ales în cusătura șabacelor.

Dintele

“ Dintele” este punctul cu care sătencele întăresc marginea mânecii “jos la mânecă” și marginea gulerului cămășii. Se lucrează în genul festonului, rar, având grijă să se înfigă acul de trei ori în același loc. Se lucrează în Gorj, Olt, Galați. Culorile preferate sunt roșu și negru.

Punctul “ațește”

Este punctul de Hunedoara care se duce de la un capăt la altul al modelului (ca și la țesătură) cu punctul înaintea acului. Se coase cu firul gros, buclat, căpătând aspect de “lațuri”, având grijă ca buclele să fie egale.

Încrețul

Încrețul este ornamentul care se lucrează sub altiță. Se realizează pe baza punctului înaintea acului, orizontalele lucrându-se de jos în sus.

Pe măsură ce s-a cusut un rând de puncte orizontale, se rupe firul, lăsându-se în partea de sus a încrețului un căpătâi cu ajutorul căruia se poate strânge și da forma ușor încrețită a ornamentului.

Încrețul se lucrează cu galben, cu crem, cu alb; de asemenea, cu gri, cu verde (Moldova). Motivul încrețului este numai sub formă geometrică. Pe față apar orizontale, iar pe dos, verticale.

Punctul “de ciupag”

Se realizează prin cusătură pe muchiile crețului, fiecare muchie considerată ca fiind un fir de pânză. Se execută de la dreapta către stânga și invers, trecându-se cu acul în linie dreaptă de la un capăt la altul, după cum indică modelul. Ciupagul este motivul ornamental în formă trapezoidală, care stă sub gulerul cămășii, în față. Este specific Munților Apuseni.

Mofturi

Este punctul care se folosește pentru sublinierea marginilor iei de Olt, la mâneci jos, la poale, etc. Se realizează pe bază de jumătăți de cruce, care apoi se bat cu punct de festoon. Se coase în două etape.

Creț simplu

Se coase cu punctul înaintea acului, ducându-se două-patru fire, la distanțe egale (1-2 cm). Se strâng firele ușor. Crețul folosește mai ales pentru cusătura “ciupagului”, care se face pe muchiile sale.

Creț “pielea găinii”

Se lucrează pe bază de punct înaintea acului, ducându-se două verticale și o oblică. Între verticală și oblică se lasă un număr dublu de fire. Se folosește pentru încrețirea iilor și cămășilor bărbătești. Se lucrează numai în alb.

Crețul “creasta puiului”

Ca toate crețurile și „creasta puiului” se lucrează pe bază de punct înaintea acului. De data aceasta, acest punct se lucrează în formă de oblică, jos și sus apărând două orizontale. Oblicile și orizontalele se lucrează pe fire numărate. Cusătura crețului are forma de V (mare). După ce s-a dus primul fir, se strânge ușor. Se folosește pentru încrețirea cămășilor bărbătești din județul Olt (platcă, mâneci).

Creț “în stâlpi”

Este identic cu crețul „creasta puiului”, numai că se duc mai multe fire, apărând deci mai multe rânduri de litera V.

După ce s-au dus două sau trei fire, fiecare oprindu-se la capăt, se strâng ușor și se obțin creți asemeni unor pliuri, denumite popular stâlpi. Crețul în stâlpi se folosește ca motiv ornamental pe cămășile bărbătești din sudul țării. Se lucrează numai în alb.

Crețul “în codri”

Crețul în codri se folosește pentru încrețirea iilor, sub guler.

Se lucrează pe verticală, de jos în sus, orizontalele cosându-se cu punctul “înaintea acului”. Orizontalele se lucrează pe același număr de fire, urmărind modelul. Încrețul în codri se lucrează cu un singur fir, care se strange pe măsură ce se înaintează. De regulă ața are culoarea motivului iei. Este specific județului Olt.

Crețul “de gorj”

Crețul de Gorj are aspectul unui fagure.

Se realizează tot cu punctul înaintea acului, purtând acul în orizontale de câte 8-10 fire și verticale de câte 3-4 fire. Fiecare fir se lasă liber la capăt. Se duc 8-10 fire, care apoi se strâng trăgând ața ușor, să nu se rupă. Crețul se coase cu ață răsucită în două. Se coase numai cu alb.

Se folosește în ornamentarea cămășilor bărbătești de Gorj și la încrețirea benților de la cămășile femeiești.

Crețul “de maramureș”

Crețurile de Maramureș se lucrează, ca toate crețurile, tot pe bază de punct înaintea acului. Deosebirea constă în aceea că la acest creț se scot fire din urzeala pânzei (fire orizontale), pe care se coase punctul indicat în model. Astfel, se scoate un grup de patru, cinci fire, alternând cu același număr de fire nescoase. Se formează astfel rânduri de fire scoase și nescoase (de la 4-8 rânduri). Cu punctul înaintea acului se trag printre firele scoase două fire paralele (călcând și ridicând același număr de fire în mod alternativ). Pentru crețul mare din mijloc se mai duce încă o ață paralelă cu cele două, de data aceasta călcând și ridicând un număr de douăsprezece fire, dacă punctele mici s-au cusut pe patru fire. Colțișorii de pe margine se realizează călcând și ridicând orizontale de câte douăsprezece fire față de cele patru fire.

Șabac “gurița păpușii”

Spre deosebire de „păianjen”, șabacul sau „gurița păpușii” se lucrează odată cu obinzelile. Pentru realizarea motivului se iau grupe de câte patru și se „bat” două câte două, căpătând formă de guriță. Se folosește pentru sublinierea motivelor iilor și cămășilor bărbătești jos la mânecă ori la poale. Se lucrează numai în alb.

Șabac “în piciorușe”

Se scot circa șase- opt fire orizontale; se lucrează apoi odată cu obinzelile de sus și de jos, formând modele de câte două grupe de fire, care se strâng la mijloc. Se folosește pentru sublinierea motivelor de la cămășile bărbătești, precum și a obiectelor de podoabă interioară. Se lucrează numai în alb. Apare și în Dobrogea mai ales „în alesătură”, în război.

Păianjenul

Păianjenul se realizează cosându-se mai întâi obinzelile. După coaserea acestora, sus și jos, șabacul se execută pe trei grupe de fire, ocolind de trei – patru ori mijlocul modelului.

Păianjenul ornamentează ii și cămăși bărbătești din Olt precum și din întreaga Muntenie și Dobrogea. Se coase numai în alb.

Cheița “purecel”

Este o cheiță care se folosește tot așa de des ca și cheia peste muchie, pentru încheierea iilor și cămășilor bărbătești. Se realizează dintr-o linie verticală care prinde amândouă marginile. Se coase apoi a doua linie verticală, împungând în același loc, numai că se lasă o buclă prin care se trece acul și se înfige la o distanță de 6- 8 fire. Apoi, se înfige din nou acul, prinzând amândouă marginile, ca mai sus, realizând din nou altă verticală. Se continuă tot așa, având grijă ca marginile pânzei să fie întinse uniform. Cheița se lucrează cu roșu, negru ori cu amândouă culorile, prin alternanță.

Cheița încrucișată

Se cos marginile cu tiv. Se folosește apoi punctul în cruce, ducând oblicele de la stânga la dreapta și invers. Se folosește la încheierea iilor pentru femeile în vârstă.

Cheița “ciocănele”

Este cheița cu ajutorul căreia se încheie piesele iei și cămășii bărbătești. După ce marginile piesei s-au tivit se realizează verticalele, apucând cu acul ambele margini ale piesei. Prima verticală se coase cu firul drept; ceea de-a două sub formă de buclă prin care se trece acul (firul rămâne în spatele acului). Ciocănelele se cos în grupe de câte două sau trei. Se cos în alb, roșu, negru. Se folosesc în majoritatea zonelor țării.

Cheița “în gheruțe”

Ca și celelalte cheițe, cheița în gheruțe se folosește pentru încheierea pieselor iei și cămășii bărbătești. Se lucrează pe bază de punct rar de feston, apucând câte o margine cu acul. Inițial, marginile piesei care se încheie se cos cu tiv îngust.

Tăietura

Tăietura sau “ferești” este cusătura perforată care se realizează prin tăierea firelor (orizontal și vertical); pentru realizarea tăieturii se cos mai întâi marginile (conform modelului cu punctul la un fir), apoi se face tăietura firelor.

Între ferești se lasă întotdeauna 2-4 fire, care se cos cu punctul la un fir. Este specifică vestului țării, Banatului și Maramureșului.

Nemțoane

Este un punct specific Banatului și nordului Transilvaniei. La baza nemțoanelor stă punctul bătrânesc. Se lucrează în două etape: întâi se duc trei orizontale una deasupra alteia, cu punctul înaintea acului, apoi se coboară prin împletirea lor fără antrenarea firelor de pânză. Apoi se înfige acul pe același fir cu orizontala a doua, începându-se astfel cusătura a încă trei orizontale care din nou se împletesc ș.a.m.d.

Nemțoanele se lucrează numai cu alb. La terminarea punctului se introduce pe sub firele nemțoanelor, fără a antrena firele pânzei, un fir negru.

Cum se pun mărgelele

Mărgelele au următoarele culori: “floarea mărului” (roz), siniliu (bleu), liliachiu (lila), galbene, verzi, roșii, albastre, albe.

Ele se folosesc pentru ornarea iilor încărcate, a cămășilor călușarilor, mai ales a betelelor, pălăriei călușarilor, a cămășilor bărbătești de Năsăud. “Se pun” în felul următor: se înșiră pe ac atâtea mărgele câte indică modelul (o mărgică pentru un punct), se înfige acul și se fixează pe pânză; se introduc din nou mărgelele pe ac și se cos pe pânză. Mărgelele se cos cu fir la culoare.

Cum se pun fluturii

Fluturii care se folosesc în ornamentarea costumului românesc sunt de două feluri:

fluturi mari albi și galbeni

fluturi cojocărești.

Se cos în felul următor: se scoate acul într-un punct, se înșiră fluturele pe ac, apoi se înșiră mărgica. Se introduce acul din nou în orificiul fluturelui și în pânză. Se scoate pe dos și se pășește scoțând acul pentru fixarea unui nou fluture. Fluturii se cos cu fir în culoare.

Paietele se cos fără mărgele, la fel ca și ceilalți.

II.9.2. Produse cusute din zona Botoșanilor

Ștergar cu motive florale

Ștergare realizate de un meșter popular din Vorona Nouă, Botoșani (Alina Dănilă)

Cusut prosoapelor, localitatea Cordăreni, Botoșani

Model cusut pe ie, localitatea Cordăreni, Botoșani

Cusutul modelelor pe țesături, localitatea Cordăreni, Botoșani

II.9.3. Broderiile costumului popular românesc

Brodatul presupune împodobirea materialelor textile și a pieilor utilizate mai ales la confecționarea pieselor de port popular și uz casnic ca o completare de natură estetică și decorativă a acestora. Piesele de port popular care beneficiază cel mai des de broderii sunt poalele, cămășile, bundițele.

În arta noastră populară, cusăturile și broderiile românești constituie un izvor nesecat de inspirație pentru generațiile viitoare. Tinerele trebuie să știe că prin talentul și îndemânarea sătencelor noastre, broderiile și țesăturile românești, lucrate cu multă migală și pricepere, au fost cunoscute de-a lungul veacurilor și că ele vor rămâne ca lucrări de artă de o mare valoare.

În unele regiuni din țară sunt sate care au câte un motiv specific de broderie.

Broderiile românești se caracterizează pe regiuni în felul următor:

În regiunile de șes, broderiile sunt foarte variate, motivele fiind combinate din figuri geometrice sau stilizări inspirate din natură ori din mediul înconjurător. La aceste broderii se folosesc culori vii, dar întotdeauna armonizate.

Râurile verticale sunt secondate de șabace delicate sau râuri de broderie plină, realizată pe fire numărate. Paleta culorilor este sobră, dar strălucitoare și plină de vigoare artistică.

Modelele de broderii în regiunile de deal sunt formate din motive mai izolate, cu distanțe între ele, deci nu sunt compacte, dar dispuse după aceleași criterii unitare și dozate cu același rafinament artistic în râuri subliniate mărginaș cu motive mici, iar pe câmpurile ornamentale cu mărgele, paiete și fir de metal. Coloritul este variat, având mult roșu, galben și albastru.

În regiunile de munte, modelele sunt înscrise în forme geometrice și de multe ori inspirate din natură. Broderiile sunt compacte și lucrate într-o singură culoare sau cel mult în două. Coloritul, în general, este sobru, predominând roșul, vișiniul și negrul.

Aceste costume sunt foarte variate și se deosebesc între ele de la o regiune la alta după forma lor, după ornamentele, broderiile și culorile folosite la aceste broderii. Motivele de broderie sunt conturate cu linii din fire metalice sau cu fire de mătase într-o culoare deschisă.

La costumele din Nordul Moldovei – motivele decorative sunt realizate și pe cingătorile de lână (brâie) ornate cu motive geometrice denumite “național” (motive proprii artei noastre populare.).

Iile noastre au devenit o realizare de seamă a industriei casnice textile. Condițiile social-economice, așezarea și relațiile cu zonele învecinate, dezvoltarea istorică, sunt factori care au determinat o evoluție proprie pentru toate genurile de artă ornamentală populară. Sătencele noastre au îmbogățit ia progresiv cu elemente noi atât în croială cât și în ornamentație, păstrându-se totuși componentele de bază: mânecile pe care în general abundă ornamentația, ciupagele (piepții), spatele toate sunt fixate în jurul gâtului pe o bentiță sau guleraș, unde se întâlnesc firele de încrețeală. În general, iile noi mențin caracteristicile celor vechi, cu singura deosebire că pe lângă ornamentele vechi, geometrice, apar și ornamente noi, negeometrice sau liber desenate.

Iile din toate zonele etnografice sunt realizate cu multă măiestrie artistică – fiecare păstrându-și distincția, personalitatea, fie că este cusută, fie că este țesută.

Broderie cu model floral realizat pe bundiță, localitatea Cordăreni, Botoșani

Perioada în care tehnica și arta de împodobire a obiectelor textile a cunoscut cea mai mare dezvoltare a fost în secolul XVIII și prima jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care tradițiile țesutului și broderiei erau apreciate drept valori ale statutului socio-economic al tinerelor fete.

CAPITOLUL III

PORTUL POPULAR

III.1. Portul popular

Un element de frunte al manifestărilor noastre etnoartistice este și portul național. Bogăția și frumusețea lui conturează firea oamenilor și zestrea însușirilor artistice. Pe lângă faptul că el reprezintă unul din indicii săi etici, este în același timp un element important al culturii materiale și spirituale. Strâns legat de viața socială, el apare ca un fenomen în continuă transformare. Pornind de la cele mai simple forme, el s-a perfecționat și îmbogățit, răspunzând la funcția sa de ordin practic dar însușindu-și în aceeași măsură și minunate atribute estetice, moștenite și îmbogățite. Costumele noastre populare se aseamănă cu reprezentările de pe metopele monumentului de la Adamclisi și ale Columnei lui Traian.

Cronicarul ardelean Veranxis, care descrie Moldova în timpul lui Petru Rareș, subliniază cât de mult ține țăranul moldovean la portul popular: “Moldovenii țin la straiele lor și se pedepsește cu moartea acela care ar împrumuta îmbrăcăminte sau alte obiceiuri de la turci”. Corespunzând trebuințelor vieții de la sate, împodobit cu râuri și motive în culori plăcute, portul devine un mijloc de identificare a unui popor, odată cu limba și obiceiurile sale.

În decursul istoriei, portul popular românesc îmbracă diferite variante, bine definite pe zone etnografice mai restrânse.

Varietatea lui se înscrie totuși în cadrul unei puternice unități de fond, care este menținută de structura unitară a costumului românesc și este prezentă în toate aspectele esențiale.

Croiala fără răscroituri a obiectelor de îmbrăcăminte are ca lege de bază tăietura în foi drepte. De asemenea, unitară și cu aspect esențial, rămâne dispoziția ornamentării, care stabilește un echilibru perfect în dozarea motivelor decorative. Ornamentul este condiționat de forma și volumul obiectului, de material primă și de tehnica de executare. Motivele ornamentale se succed ritmic în linie dreaptă, în râuri (rânduri).

Păstrând caracterele esențiale, portul popular se diferențiază în funcție de rostul său:

Prilejul când se poartă;

Specificul muncii;

Anotimp,

Condiții geografice;

Sex și vârstă.

De exemplu, costumele purtate la nunți, hore, petreceri, sunt mai bogat ornamentate și confecționate din țesături mai scumpe, pe când cele folosite la muncă sunt simple și confecționate din materiale mai durabile.

Condițiile geografice impun, de asemenea, o completare a obiectelor de îmbrăcăminte prin piese adecvate climei și mediului geografic: bunde, cheptare, cojoace, sarice, zeche, sumane etc.

Portul femeilor este mai bogat și mai colorat. Între portul bărbaților și cel al femeilor, există o anumită unitate nu numai prin unele piese comune, ci și prin ornamentele sale.

O altă latură importantă a artei românești, o conferă țesăturile lucrate în gospodăria proprie, astăzi realizate cu succes în industrie, cât și în cooperativele de producție artistică artizanală.

Cu timpul, prin influența anumitor metode noi de realizare a stofelor și pânzeturilor, se obțin prin combinarea firelor și a materiei prime – produse mai variate și cu aspect textil superior – dând posibilitatea practică, ca țesăturile să se împartă după funcționalitate:

Țesături de uz casnic sau personal: ștergare, obrăzare, fețe de masă;

Țesături cu rol de podoabă: cuverturi de pat, perne de podoabă, ștergare pentru nunți, perdele etc.

Sate întregi își mai păstrează specificul în zestrea interioară a odăilor, în ornamente alese sau brodate, în cromatica lor, întreținând astfel fondul principal valoric.

Așadar, arta broderiei se bucură de cea mai largă utilizare în decorul pieselor de port și al celor pentru împodobirea locuințelor. Prin decorul ornamental și cromatic se subliniază specificul etnocultural și atnoartistic zonal. Bogăția modelelor, nivelul înalt de realizare, ilustrează inventivitatea creatorului și tendința către înnoire.

O trăsătură esențială a materialelor textile, care pot fi ornamentate cu broderii și cusături românești pe fire numărate, este contextura regulată și atât de deasă, încât între două fire să poată intra și cel brodat. Ele pot fi realizate din fire de lână, bumbac, in, borangic sau cânepă – toate toarse omogen și bine răsucite. Firul de lână, destinat confecționării cămășilor de nuntă, era tras prin gaura unei mărgele, pentru a-i asigura omogenitatea, ceea ce caracterizează migala și iscusința torsului manual (zona Iași).

Pentru obținerea fondului alb al pânzei, tenta bej sau gri a inului sau a cânepii era eliminată prin procedee pe cât de simple, pe atât de iscusite, înălbindu-se (ghilindu-se) la soare prin expuneri repetate asociate cu umezire. Înălbirea borangicului se realiza prin fierbere. Cele mai vechi broderii, au fost executate pe pânză de fir de cânepă, bumbac și lână, ornate cu fir de lână și arnică, iar mai târziu cu mătase.

Iile și cămășile bărbătești precum și obiectele textile destinate decorării interioare a locuințelor, sunt realizate din următoarele materiale textile, orânduite după prilejul când se poartă și scopul utilitar: pânza de bumbac, țesături din borangic, țesătura fină de lână, pânza de in și din cânepă etc.

III.2. Furnituri necesare broderiilor și cusăturilor românești

Prin furnituri înțelegem gama tuturor firelor și accesoriilor de ornament care realizează broderiile și cusăturile românești.

Ele sunt: firul de lână (melană), arniciul, firul de bumbac răsucit și mai plin, firul de mătase, firul de beteală, firul de aur și argint, iar la împodobiri fluturi aurii și argintii și mărgele colorate. Această gamă a firelor pentru brodat, se îmbogățește treptat cu un fir de bumbac mai subțire decât arniciul și de diferite grosimi – numit bumbăcel – apoi ibrișinul și mulineul realizat tot din bumbac, cu firul foarte subțire, grupat în spirale și depănat în jurubițe – într-o largă paletă de culori și nuanțe, realizate pe cale industrială.

Iscusința tehnicii broderiei constă și în alegerea firului de ață pentru brodat care nu trebuie să fie mai gros decât firul țesăturii și nici subțire, motiv pentru care firele subțiri se grupează.

III.3. Valorile cromatice utilizate

Compoziția paletei cromatice are în general diferențieri sensibile în raport cu obiceiul și cu destinația acestuia.

Cusăturile lucrate cu negru – sobre în distincția lor ornamentală, adesea completate cu fir auriu sau argintiu, sunt destinate femeilor în vârstă.

Broderiile realizate cu roșu sunt purtate de fetele și nevestele tinere. Acestea sunt adesea îmbinate cu negru și ornate cu mărgele colorate, ajururi și fluturi, ceea ce dă vigoare și strălucire iilor.

Cafeniul este culoarea vârstelor mijlocii ca și bejul, liliachiul, galbenul stins și verdele.

Culoarea albastră pastelată se armonizează cu nuanțele de cafeniu. De asemenea, broderia albă realizată cu mătase, pe fire numărate, constituie o piesă de o rară distincție.

Pentru ornamentarea obiectelor de podoabă interioară, se folosesc îndeosebi roșul și negrul, puse în valoare cromatică de fondul alb, sau de culoarea foarte deschisă a materialului.

În procesul de armonizare a culorilor, trebuie ținut seama de caracteristicile zonale. Exemplu: în estul Văii Jiului, este reamarcată combinația dintre cafeniu și albastru deschis; în zona Mehedinți se întâlnesc pe lângă mult negru și alb, în măsură egală și nuanțele de roșu, vișiniu, galben și liliachiu; în Râmnicu Vâlcea, se folosesc cu precădere albul, roșul, negrul, vișiniul, beteala și șabacul pe fire scoase etc.

Acordurile cromatice ale culorilor vecine, armonizarea lor, se face în primul rând respectând tradiționalele valențe picturale transmise prin tradiție și iscusință străbună, care s-au integrat în fondul principal al artei populare. Ele respectă trăsăturile coloristice zonale, alăturând judicios culorile cu scopul de a realiza o nuanțare de armonie.

III.4. Istoricul portului popular

Poezia, cântecul și dansul ocupă un loc important în viața de toate zilele a poporului românesc. Ele însoțesc țăranul la muncă, îl înveselesc și îi înviorează petrecerile. Folclorul românesc are o tradiție milenară, iar forța creatoare a poporului românesc este viguroasă. Tezaurul tradițional a exprimat expresia idealurilor lui. Ca parte integrantă a istoriei și civilizației poporului român, portul popular constituie un document viu care, dăinuind peste veacuri, a transmis generațiilor mesajul unei creații artistice autentice. Costumul popular este un prețios document artistic, social și istoric. Țărănimea noastră este înzestrată din fire cu atâta gust și atâta pricepere încât provoacă și admirația străinilor. Pe când bărbatul caută să împodobească cu fel de fel de ornamente încrestate sau cioplite case, mobile, unelte de lucru, covoarele și brâiele țesute pe stative și îndeosebi cămășile și ștergarele, oferă femeilor familiei prilejul binevenit de a-și manifesta talentul, de a-și arăta gustul, brodându-le cu motive bogate în cele mai vii culori. Se poate spune că femeia de la țară transformă acul în pensulă, firul de ață în acuarelă pentru realizarea unor cusături de înaltă valoare artistică.

Portul românesc ca și întreaga artă populară (arhitectura, crestăturile în lemn, ceramică etc.) s-a născut și a dăinuit pe teritoriul țării noastre din cele mai vechi timpuri. Obârșia broderiilor de pe îmbrăcămintea țăranilor trebuie căutată în trecutul cel mai îndepărtat.

Faptul că aceste broderii au atins la străbunii noștri culmea dezvoltării, dovedește cât de departe trebuie să fie începutul acestei arte naționale românești.

Cusătura, arta cusutului și a țesutului, este o îndeletnicire foarte veche. Împodobirea cămășii și a pieselor de la brâu în jos, a sumanelor, se făcea pe teritoriul țării noastre încă din timpul triburilor trace.

Întunericul acoperă însă originea și evoluția artei noastre populare, doar ici, colo, găsim câte o însemnare, care pentru noi românii este punctul de plecare în înțelegerea dezvoltării broderiilor. Istoricul Herodot amintește de șubele tracilor frumos împodobite. Istoria ne spune că dacii erau îmbrăcați la fel cu țăranii noștri de la munte: “Îmbrăcămintea lor era un fel de tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste mijloc, ițari largi legați la gleznă cu sfoară sau vârâți în opinci, pe deasupra o manta largă, fără mâneci, încopciată pe umăr. Femeile erau înalte, zvelte, mândre la port, cu o dulce mlădiere în mișcări și cu multă blândețe și duioșie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeși, umbriți de gene lungi. Purtau o haină ușoară până-n călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gât și flori în cosițe”, ne amintește Al. Vlahuță.

Mărturii despre originea portului românesc se văd pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi. Monumentul de piatră de la Adamclisi are metope care înfățișează pe daci cu cămăși la fel croite cum poartă și azi țărăncile noastre, mai ales cele din Moldova și Bucovina. Croiala lungă și largă a cămășii, portul ițarilor la bărbați și fustele largi la femei, cojoacele groase au rămas aceleași și în zilele noastre. Prin descoperirea figurinelor de lut de la Cîrna- Craiova, din epoca bronzului, s-au constatat în îmbrăcăminte elemente ce corespund costumului românesc. Grăitoare este piesa din spate (de la brâu în jos) și anume “opregul” (care astăzi se poartă în Banat), pe care se întrezăresc franjurile.

Săpăturile de la Cetatea Sucevei au dezvelit fragmente din broderii din secolul XVI. Arta broderiei se cultiva intens la curțile voievozilor moldoveni și munteni, în serviciul ei punându-se doamna, domnițele și toate femeile curții.

Specialiști celebri ca A. Riegel și M. Hoberland întăresc posibilitatea că arta populară română își are originea din vremuri cu mult mai vechi. Rădăcinile ei par a pătrunde până în timpurile târzii ale Imperiului roman (ondulațiile în formă de S și motivele în formă de inimă).

Nu vom uita să amintim înrâuririle culturii bizantine, caucaziană, persană și chiar turcească.

O mulțime de odoare din secolele XV și XVI, ce se păstrează cu sfințenie la mănăstirile de pe tot cuprinsul țării, arată înălțimea la care a ajuns arta brodatului.

La expoziția din 1910 de la Viena, care a oferit un studiu comparativ, broderiile românești prezentate s-au reliefat prin varietatea modelelor, bogăția desenului, prin cromatica subtilă, armonia culorilor fiind perfectă.

Imagini ale portului nostru se găsesc în unele fresce și pe unele porți ca la Episcopia de la Râmnicu Vâlcea, pe a cărei poartă de la intrare se vede o fecioară în ie, zăvelci (șoarțe) și poale. Picturile pe lemn sau pe sticlă înfățișează de asemenea elemente ale costumului românesc. Prețioase sunt și picturile lui C. Popp de Szatmary, Nicolae Grigorescu, Gh. Tătărescu, care zugrăvesc țărani și țărănci în costum simplu dar plin de prospețime și pitoresc.

„Portul de dac – spune Mihail Sadoveanu – îl poartă și astăzi țăranii noștri de la munte, mai ales momârlanii din valea superioară a Jiului. Pădurencele din Hunedoara, țăranii din jurul Grădiștei și a Bouțarilor (lângă Grădiștea) și-au păstrat, neschimbat, pe lângă chip, îmbrăcămintea dacilor. Bubourile (saricile) sunt haine tipic dacice.”

Toate aceste mărturii care s-au păstrat de-a lungul timpurilor sunt adevărate documente ale originii și continuității românilor pe pământul vechii Dacii.

Costumul confecționat de țăranca română este legat de viața sa de zi cu zi. El este conceput nu numai ca obiect de uz practic, dar și ca o nevoie de frumos, de materializare, a talentului și a iubirii pentru natura în care s-a născut. Păstrarea lui a constituit un semn de protest în calea celor care au exercitat oprimarea socială națională.

Împodobirea costumului indică direct sursa de inspirație a țărăncii: frunzele și florile câmpului, păsările, oamenii, animalele. Ea știe să le prezinte în așa fel încât prin liniile cele mai simple redă esențialul cu o mare puritate de expresie.

Cusătura pe fir a iilor și cămășilor bărbătești din întreaga țară se realizează pe fire numărate, în timp ce broderia se realizează pe bază de desen. Cu ajutorul cusăturii pe fir se decorează iile și cămășile bărbătești, unele obiecte de podoabă interioară, pe când broderia se folosește în ornamentarea mintenelor, sumanelor, cojoacelor, etc.

Portul țăranilor români din Muntenia, Oltenia și mai ales din Bucovina este bogat ornamentat. Cămașa de sărbătoare la femei este încrețită la gât, (cămașă cu brezărău), ca pe metopele monumentului de la Adamclisi. Cu timpul, unele tărănci, mai mult din spirit practic, au înlocuit ața care începea să se rupă după un timp de folosință, cu un guleraș mic de 1 cm. Așa apare cămașa cu ciupag. Pe ciupag se brodează un fragment din modelul de pe altiță.

Altița acoperă umărul. Are două sau trei dungi orizontale. Deasupra dungilor sunt fie motive geometrice, fie zoo sau avimorfe. Dungile sunt despărțite prin lănțujele de metal, fir aur sau argint, fluturi, mărgele.

Urmează încrețeala de 5-15 cm, care are un ornament geometric într-o singură culoare: galbenă, iar pentru tineret roșie. Variate sunt motivele broderiei pe mânecă de jos. Se disting două tipuri:

a) de-a lungul mânecii trei dungi verticale care au același model;

b) predomină dunga de la mijloc, pe când dungile de pe margine sunt mai înguste și mai simple. Dunga de la mijloc formează un fel de crac de la care se despart în dreapta și în stânga, uneori simultan, alteori alternativ, frunze și flori.

Dungi costișate, oblice, același model.

Pe piept și pe spate cămașa este brodată cu dungi înguste sau motive desprinse din ornamentele mânecii. Cămașa de toate zilele este puțin brodată.

Bărbații și mai ales flăcăii, au cămășile brodate la poale, peste umăr și jos la mânecă.

Dacă desenele de pe iile femeiești sunt câteodată viu colorate, au lănțujele din fir de aur și argint, fluturi și mărgele, modelele de pe cămășile bărbătești sunt lucrate mai mult cu negru, foarte rar este folosit la umplutură puțin roșu sau fir metalic.

Ștergarul cu care-și învelesc capul femeile bătrâne, ștergarul care se pune ca ornament în casă, ca și năframa folosită cu ocazia nunților, sunt brodate cu motive geometrice sau flori stilizate și de reținut, desenul se prezenta totdeauna pe două fețe- astfel că atât pe față cât și pe dos, modelul era același. Marama din Mușcel este din alesături de borangic cu fir auriu, la fel cu cele din restul Munteniei, al Olteniei și din Șcheii Brașovului.

Cojoacele, bundițele și bunda sunt brodate cu ornamente din domeniul plantelor mai mult sau mai puțin stilizate, flori și frunze împreunate în mănunchiuri sau ghirlande.

La aplicarea culorilor, țărancele țin seama de regulile armoniei, pentru care merită toată lauda. Motivele nu se restrâng numai la contururi, ci acoperă chiar și fondul, motivul apărând din fondul brodat, fiind de o rară frumusețe.

În țară se folosesc mai multe tipuri de ornamente: geometrice, fitoforme, zoomorfe, antropomorfe, simbolice, sociale, iar preferințele variază de la o zonă la alta atât pentru motive, cât și pentru culori.

Mare parte din modelele întrebuințate s-au conservat neschimbate din generație în generație, altele au suferit în decursul vremurilor destule schimbări în formă și culoare din cauza femeilor care au dorit să le dea o notă personală. Dar multe, foarte multe din aceste vechi, bătrânești comori de artă, ce se găseau răspândite până în cele mai umile căsuțe de sub poalele codrilor noștri, au fost distruse de vreme. Foarte multe au fost supuse pieirii și numai puține din ele au înfruntat vitregia vremii.

Deși la început mijloacele tehnice au fost destul de modeste și materiile prime erau produsul gospodăriei țărănești, totuși realizările au fost uimitoare.

Portul popular în general se diferențiază în funcție de anotimp, ocazii festive, vârstă, sex, adaptându-se prin structura sa, ocupațiilor specifice fiecărei zone. Piesele folosite în timpul muncilor sunt mai simple, mai puțin ornamentate decât costumul ce se îmbracă la horă sau mai ales la nunți, care are ornamentele cele mai frumoase și bogate în fir metalic, mărgele, paiete (fluturi) prinse pe cămașă cu o mărgică.

Costumul femeiesc este compus din:

cămașă

poale

piesa care acoperă partea de la brâu în jos.

Această ultimă piesă se deosebește de la regiune la regiune.

Costumul bărbătesc se compune dintr-o cămașă lungă, în sudul și estul țării, și mai scurtă în nord și în vest. Pantalonii sunt lungi și strâmți în nord și sud-vest și ceva mai scurți și largi în nord-vestul țării.

Se poate încheia citându-l pe ing. Erich Kolbenheyer, autorul albumului „Motive ale industriei casnice de broderii din Bucovina” tipărit la Viena în 1912: „Din dorința de a păstra comoara aceasta și de a o face accesibilă tuturor, iar pe de altă parte dorind de a scăpa de pericolul uitării și a pierzaniei și de a salva, cât se mai poate salva, am întreprins această operă”. Sunt cuvintele unui austriac, care a trăit și muncit ca director al unei școli de pe meleagurile noastre, a cunoscut țăranul român și i-a apreciat arta în așa măsură, încât s-a simțit obligat să o încredințeze hârtiei pentru a rămâne cât de cât în amintirea urmașilor.

III.5. Elementele costumului popular românesc

Așa cum s-a arătat, costumul românesc are rădăcini în istoria neamului românesc. El continuă să se păstreze și azi în multe din zonele țării, dovedind că una din caracteristicile sale este continuitatea.

O altă caracteristică a costumului românesc este unitatea ce există în structura, în componența sa. Armonios și logic conceput, în ansambluri unitare, costumul popular românesc constituie o valoare a culturii naționale de o mare bogăție spirituală.

Ia sau cămașa, poalele, fota, vâlnicul, catrințele, marama, iată costumul femeiesc. “Femeile dace sunt înfățișate având o camașă cu mâneci scurte și o fustă pe deasupra. Pe columnă, ele se văd purtând peste haină o mantie dreaptă. Pe cap aveau un fel de broboadă, înnodată la spate, sub conciu”, spune istoricul Constantin C. Giurescu.

Piesa care acoperă partea de la brâu în jos se deosebește de la o regiune la alta.

Fota, compusă dintr-o singură bucată, este purtată în zonele subcarpatice începând de la Olt și până în nordul Moldovei, cuprinzând zonele etnografice Argeș, Mușcel, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Vrancea, Bacău, Neamț și Suceava.

Vâlnicul, fota încrețită, este specifică Olteniei.

Catrința este compusă din două piese fie egale, perechi ca în Maramureș, Năsăud sau în Munții Apuseni, fie una mai îngustă în față și alta mai lată în spate ca în Gorj, mehedinți, sau una scurtă în față și alta mai lungă în spate, ca în Pădurenii din Hunedoara.

Opreagul cu franjuri se poartă în Banat iar șorțul, în vestul Transilvaniei.

Cămașa, ițarii, căciula, iată costumul bărbătesc. Îmbrăcămintea e alcătuită din pantaloni nu prea largi, cam în felul cioarecilor, și o cămașă strânsă la mijloc cu o curea, bete, etc. Croiul iei și cămășii bărbătești au fost aceleași din cele mai vechi timpuri. Croiul simplu, din foi drepte, fără nici o răscroială, foi care se încrețesc la gât, s-a folosit întotdeauna și se folosește și astăzi. Practica îndelungată a croitului simplu, fără pierderea vreunui petec, s-a păstrat veacuri de-a rândul, din spirit de economie, precum și ca ușurință și ingeniozitate în tăierea materialelor.

III.6. Diferite croieli de ii

A-stani; B – clini; C – mâneci; D – clini la mâneci; E – altiță adăugată; F – pavă sau altoi; G – bentița de la gât; H – fodră sau volan; I – brățară

CAPITOLUL IV

PORTUL POPULAR DIN ZONA ETNOGRAFICĂ BOTOȘANI

IV.1. Portul popular din județul Botoșani

Portul popular pune în evidență talentul și sensibilitatea pentru frumos a locuitorilor acestor zone, care în zilele de sărbătoare îmbracă aceste straie. Ca și în trecut, femeile din Botoșani lucrează costumele populare manual, folosind motive folclorice: spicul, soarele, frunza si nu în ultimul rând, crucea simbolizând credința în Dumnezeu.

Costumul popular din zona Botoșanilor se încadrează, prin structura sa, în aria mai largă a costumului din Moldova de Nord, prezentându-se ca un costum unitar pe întreg cuprinsul zonei. Unitatea costumului este vădită în sistemul de croială, în ornamentică, în colorit.

Ornamentica costumului din Botoșani excelează printr-o tendință de simplitate și sobrietate mai accentuată ca în alte zone ale Moldovei (Bucovina și Vrancea).

Coloritul, un alt element în stabilirea unității costumului din Moldova, este redus de cele mai multe ori la culorile: negru, roșu și alb. Mai târziu, apare asociat verdele, albastrul și galbenul, într-o măsură mai redusă.

Unitatea menționată se manifestă și prin componența ca atare a costumului popular, aceleași piese alcătuiesc costumul popular femeiesc din întreaga Moldovă (ștergarul de pus pe cap, cămașa, catrința, bârneața). Costumul bărbătesc este și mai uniform: ițari, cămașă, suman, cojoc.

Portul femeiesc este format dintr-o cămașă bogat împodobită cu motive florale și geometrice, o catrință țesută cu fir auriu, care este legată în talie cu brâu colorat, iar în picioare se poarta opinci.

Există și anumite haine pentru anotimpurile reci, respectiv sumanul, folosit toamna – este confecționat dintr-o haină din lână deasă – și cojocul – o haină lungă până la genunchi, cu blana întoarsă în interior și pielea în afară, decorat cu flori brodate. Iarna, femeile poarta bundițe, ciorapi și baticuri din lâna.

Port popular pentru iarnă, localitatea Vorona, Botoșani

Portul bărbătesc este format dintr-o cămață mai lungă, care prezintă în general o broderie geometrică în culori de negru sau maro, legată la mijloc cu o curea din piele, o vestă (bundiță) cu pielea albă în afară, decorată cu motive florale sau geometrice și adaosuri din blană de jder și cu blană spre interior, ițari din lână, pe cap o caciulă din piele de miel, iar în picioare opinci.

Port popular din localitatea Cordăreni, Botoșani

Indiferent de zona etnografică, frumusețea portului popular din Botoșani a făcut înconjurul lumii, peste tot fiind admirat și apreciat.