Aspecte Clinice, Hematologice I Biochimice ÎN Gastroenterita Produsa DE Parvovirus LA Câine

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

DISCIPLINA: PATOLOGIE ȘI CLINICĂ MEDICALĂ

ASPECTE CLINICE, HEMATOLOGICE ȘI BIOCHIMICE ÎN GASTROENTERITA PRODUSA DE PARVOVIRUS LA CÂINE

COORDONATOR STIINTIFIC,

CONF.UNIV.DR.VIOREL ANDRONIE

ABSOLVENT,

MIRICIOIU GEORGE SEBASTIAN

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE

ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV

FIZIOLOGIA TUBULUI DIGESTIV

FIZIOPATOLOGIE

VIRUSOLOGIE

PATOGENEZĂ

ASPECTE CLINICE ÎN PARVOVIROZA CANINĂ

TABLOU MORFOPATOLOGIC

DIAGNOSTIC ȘI DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

TRATAMENT

PROFILAXIE ȘI COMBATERE

PARTEA II-a CERCETĂRILE PROPRII

11.

1. ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv (apparatus digestorius) este format din cavitatea bucală, faringele, tractul digestiv și organele accesorii. Organele accesorii includ dinți, limba, glandele salivare, ficatul, vezica biliară, pancreas și sacul anal.

Peretele tubului digestiv este bogat alimentat cu epiteliul secretor și glandele intrinseci. Acesta este căptușit pe toată suprafața de o membrană mucoasă.

Vestibulul gurii este delimitat la exterior de dinți și gingii iar la interior de buze și obraji. Aceasta are deschidere spre exterior prin intermediul fantei in formă de U.

1.1. Glandele salivare

Glandele salivare, în general vorbind, sunt toate acele glande care își lasă secrețiile lor în cavitatea orală. Acestea sunt: glanda parotidă, mandibulară, sublinguală, si glandele zigomatice.

Glanda parotidă se află la intersecția dintre cap și gât, suprapusă porțiunii bazale a cartilajului auricular. Are formă de V cu vârful direcționat ventral.

Glanda mandibulară este un corp ovoidal situat între venele maxilare exterioare și interioare.

Cântărește aproximativ 8 grame, fiind puțin mai grea decât glanda parotidă. Lobulii ei, care au aproximativ aceeși dimensiune ca și lobulii glandei parotide, sunt fixate impreuna mult mai compact, fiind separate de un țesut conjunctiv mai puțin dens.

Glanda sublinguală este cea mai mică dintre cele patru perechi ale glandelor salivare majore.

Cântărește aproximativ 1 gram și este poziționată in fosa sublinguală, spre fața medială a mandibulei superior de treimea anterioară a liniei milohioidiene.

Glanda zigomatică, de asemenea cunoscută sub numele de glanda orbitală, cântărește aproximativ 3 grame si este localizată ventral față de arcada zigomatică. Este găsită doar la câine și pisică.

1.2. Faringele

Faringele este un organ musculos care face parte și din sistemul respirator și din cel digestiv.

Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale și arcul palatin (Arcus palatoglossus), iar spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coarnele nazale. Ieșirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu traheea, iar pe de altă parte prin esofag.

1.3. Esofagul

Esofagul este prima parte din canalul alimentar, fiind tubul de legătură dintre partea laringiană a faringelui și stomac. La câinii de talie medie este de aproximativ 30 de cm lungime și 2 cm în diametru. Din moment ce traversează cea mai mare parte a gâtului, tot toracele și se termină la intrarea în abdomen, acesta se divide în 3 părți : cervicală, toracică, și abdominală.

1.4. Stomacul

Stomacul este un organ musculo-glandular interpus între esofag și intestinul subțire. Acesta reprezintă cel mai dilatat segment constituitiv al tractului digestiv și variază foarte mult în dimensiune. Stochează și parțial amestecă mâncarea, în timp ce glandele sale intrinseci adaugă intermitent enzime, mucus și acid clorhidric. Stomacul se află în mare parte în poziție transversală , mai mult în partea stângă a planului median. Formează o concavitate extensivă în suprafața caudală a ficatului, iar când acesta este gol, are orientare craniană către torace. Stomacul comunică superior cu esofagul și inferior cu duodenul prin câte un orificiu de formă circulară și anume orificul cardic și respectiv orificiul piloric.

Stomacul descrie două curburi, una exterioară, convexă, spre stânga (marea curbură) și una interioară, concavă, spre dreapta (mica curbură).

1.5. Ficatul

Ficatul – se găsește în regiunea postdiafragmatică dreaptă. Este alcătuit din mai mulți lobi: lobul drept (care se subîmparte la rândul lui în lob drept propriu-zis și lob drept medial sau intermediar), lobul pătrat, lobul stâng (divizat în: lob stâng intermediar și lob stâng lateral) și lob caudat (alcătuit din: lob caudat propriu-zis, porțiunea apendiculară – spre dreapta, și porțiunea omentală – spre stânga).

Cranial, ficatul se întinde până la coasta a VI-a, iar caudal, până la ultima coastă, acoperind rinichiul drept, pe care îl adapostește în fosa renală a lobului caudat.

1.6. Splina

Splina este un organ impar, situat în partea stângă a cavității abdominale, între extremitatea stângă a stomacului și inserția costală a diafragmului. Splina la câine apare alungită și cu extremitatea distală frântă în sens cranial. Prezintă uneori mari variații individuale în privința formei și a greutății, care este cuprinsă între 0,2 și 0,3% din greutatea vie.

1.7. Intestinul subțire

Intestinul subțire are forma unui tub și este situat între stomac și intestinul gros. Este cea mai lungă porțiune a tractului intestinal, fiind de 2,5 ori mai lung decât lungimea corpului animalului. Un animal cu o lungime de 61 cm are în medie un intestin subțire de 152,4 cm.

Intestinul subțire la câini are trei porțiuni. Prima parte care este atașată de stomac este duodenul. La un câine de 18 kg, duodenul măsoară aproape 25,4 cm. Partea mediană a intestinului subțire (și cea mai lungă) se numește jejun. Porțiunea cea mai scurtă este ileonul, care face legătura cu intestinul gros.

1.8. Intestinul gros

Intestinul gros la câini face legătura între intestinul subțire și anus, având o lungime de 40-41 cm la un câine de 18 kg și un diametru mai mare decât intestinul subțire. Funcția principală este absorbția apei necesare din reziduurile alimentare, menținând astfel un nivel constant de hidratare a corpului. O a doua funcție a intestinului gros este de depozita materiile fecale ce vor fi eliminate.

Intestinul gros are câteva părți componente. Cecul este mic, de forma unui deget și se află lângă zona de îmbinare cu intestinul subțire. Adevărata sa funcție este necunoscută. Colonul este cea mai lungă porțiune a intestinului gros și se termină în interiorul anusului. Ultima porțiune a intestinului gros se numește rect.

FIG 1.1. – SISTEMUL DIGESTIV AL CÂINELUI

2. FIZIOLOGIA TUBULUI DIGESTIV

Digestia reprezintă totalitatea proceselor mecanice și chimice (enzimatice) din tractul gastrointestinal, prin care se realizează transformarea alimentelor din starea lor complexă în molecule simple, absorbabile și de eliminare a reziduurilor solide și lichide neabsorbabile. A doua funcție a sistemului digestiv este absorbția, care reprezintă procesele de transfer al acestor molecule din lumenul tractului digestiv prin epiteliul mucoasei digestive în circulația sanguină (în cazul lipidelor, direct prin limfă). Digestia și absorbția digestivă sunt procese fiziologice diferite.

2.1. Motricitatea tractului digestive

Motilitatea gastrointestinal reprezintă totalitatea tipurilor de contracții ale acestui segment organic cu efecte propulsive, de depozitare sau de amestecare asupra conținutului său.

Funcția motorie a tractului digestiv cuprinde procesele de prehensiune, masticație, deglutiție, precum și motilitatea gastrică, motilitatea reticulo-ruminală la rumegătoare și motilitatea intestinală.

2.1.1. Prehensiunea

Prehensiunea este un proces complex de manifestare și realizare a “prinderii” furajelor și a apei din mediu și introducerea lor în cavitatea bucală. Se realizează diferit, dar specific de către indivizii unei anumite specii.

Prehensiunea solidelor

Solipedele pasc ajutându-se de buze, care sunt foarte mobile și selective; cu incisivii superiori și inferiori fixează tulpinile plantelor și apoi le selecționează, dar nu prin tăiere, ci printr-o mișcare bruscă antero-posterioară a capului.

Canidele apucă hrana cu incisivii și caninii, iar la nevoie se pot folosi și de membrele anterioare.

2.1.2. Prehensiunea lichidelor

Câinele iși exteriorizează limba sub forma unei „lingurițe” și o introducere în lichid, apoi este retrasă repetat și energic în cavitatea bucală, proiectând apa în interiorul ei.

2.1.3. Masticația

Masticația este un act fiziologic reprezentat de procesele mecanice de fragmentare, mărunțire a alimentelor în cavitatea bucală, amestecarea lor cu salivă, rezultând bolul alimentar. Este realizat prin participarea corelată a mai multor componente morfofuncționale: suprafețele arcadelor dentare, mandibula, articulația temporo-mandibulară, obraji, buze, limbă, salivă, mușchi masticatori, elementele arcurilor nervoase ale reflexului masticației.

2.1.4. Deglutiția

Deglutiția este actul fiziologic care asigură transportul bolului alimentar din gură spre stomac prin faringe și esofag. Se realizează prin 3 timpi: bucal, faringian, esofagian, coordonați prin mecanism nervos reflex.

Reflexul este inițiat de contactul alimentelor cu receptorii mecanici din palatul moale, baza limbii și faringe și finalizat prin stimularea mecanică a esofagului de către bolul alimentar sau lichidele pătrunse în lumenul acestuia. De la acest nivel excitația se propagă pe calea aferentă la centrii nervoși ai deglutiției, situați bilateral în bulb, iar de aici pe cale eferentă la mușchii ce participă la efectuarea deglutiției prin contracții coordonate secvențial. Centrii nervoși ai deglutiției au conexiuni cu centrii nervoși ai respirației, suptului și ai mușchilor laringieni implicați în producerea semnalelor vocale.

2.1.5. Motilitatea gastrică

Motilitatea gastrică asigură depozitarea temporară a hranei ingerate, mărunțirea particulelor alimentare, contactul întregii ingeste cu sucul gastric și cu suprafața de absorbție digestivă, transportul chimului gastric în duoden. Stomacul prezintă două zone distince distincte fiziologic și structural: o zonă proximală situată la extremitatea esofagiană și o zonă distală situată la extremitatea pilorică, numită antru.

Zona proximală a stomacului are funcția de depozitare a ingestiei, cu slabă activitate peristaltică. Stratul muscular din peretele acestei zone este slab dezvoltat, iar epiteliul este de tip esofagian (fără glande secretorii).

Zona distală a stomacului are rolul de a mărunți hrana, de a o pune în contact cu secrețiile gastrice și de a o transporta în duoden.

2.1.6. Motilitatea intestinului subțire

Ca și stomacul, intestinul subțire prezintă o motilitate cu două faze distince: postprandială (digestivă) și interdigestivă.

Motilitatea postprandială se manifestă în perioadele imediat următoare ingerării hranei prin trei categorii de mișcări: de segmentație, peristaltice și pendulare.

Mișcările de segmentație sunt realizate prin contracții și relaxări alternative ale fibrelor circulare pe zone limitate ale intestinului de cca 3-4 cm. Aceste contracții inelare nu se propagă în lungul intestinului, însă zonele aflate în contracție coexistă și alternează cu zone cu fibre circulare relaxate, realizând astfel “segmentarea” lumenului intestinal și a conținutului său. Rolul funcțional al mișcărilor de segmentație constă în amestecarea conținutului intestinal cu secrețiile digestive și favorizează absorbției intestinale prin creșterea presiunii intralumenale și stimularea musculaturii vilozităților intestinale.

Mișcările peristaltice sunt realizate prin contracțiile coordonate ale fibrelor musculare circulare și longitudinale, coordonare caracteristică legii intestinului descrisă de Bayliss și Starling (1899). Unda peristaltică se propagă în intestinul subțire, numai în sens aboral și cuprinde sectoare relativ scurte de intestin, cu o viteză de propagare variabilă (2-5 cm/secundă).

Mișcările pendulare sunt generate de contracția fibrelor musculare longitudinale pe zone intestinale relativ mici, concomitent cu relaxarea fibrelor musculare longitudinale din zonele vecine. Rolul mișcărilor pendulare constă în deplasarea conținutului intestinal pe distanțe scurte (de 10-16 cm), cu o viteză mică (1,2 cm/secundă) și sub un gradient de presiune redus, favorizând astfel malaxarea conținutului intestinal. Totodată mișcările pendulare participă și la alunecarea reciprocă a anselor intestinale.

Motilitatea interdigestivă a intestinului subțire constă în producerea de unde peristaltice puternice inițiate la nivelul duodenului și care cuprind o lungime mare de intestin sau chiar traversează tot intestinul. Ele au rolul de golire a intestinului subțire de particulele nedigerabile și mențin distribuția normală a densității florei bacteriene de-a lungul intestinului subțire, opunându-se migrării masive a bacteriilor din colon în ileon și din acesta spre jejun și duoden.

Mișcările ondulatorii, asemănătoare mișcărilor unui lan de grâu provocate de un vând de intensitate slabă, participă la antrenarea stratului periferic al conținutului intestinal și aducerea lui în contact cu “marginea în perie” a enterocitelor, favorizând astfel faza inițială a absorbției intestinale.

Reglarea motilității intestinului subțire se realizează prin mecanism nervos și endocrin. Mișcările intestinului subțire sunt acte reflexe dependente de sistemul nervos intrinsec, dar pot fi intluențate și de: factori locali mecanici ; osmolaritatea conținutului intestinal; acțiunile hormonilor digestivi sistemici și paracrini.

2.1.7. Motilitatea intestinului gros

Speciile de animale domestice prezintă particularități importante ale anatomiei și fiziologiei cecumului și colonului. În ciuda acestor diferențe de specie, motilitatea colonului prezintă totuși unele tipuri de mișcări comune tuturor speciilor de animale domestice.

Mișcările segmentare sunt contracții staționare, realizate de contracția fibrelor musculare circulare din zone limitate la câteva haustre. Aceste contracții malaxează conținutul și reduc viteza de tranzit a lui, favorizând astfel absorbția intestinală și formarea fecalelor.

Mișcările antiperistaltice ale colonului deplasează retrograd conținutul pe distanțe relativ mici, realizând astfel umplerea retrogradă a cecumului, precum și întârzierea tranzitului intestinal, fapt ce favorizează absorbția predilectă a apei și electroliților în acest segment digestiv.

Mișcările propulsive, numite și mișcări în masă, sunt de tip peristaltic și produc deplasarea masivă în sens aboral a conținutului pe distanțe mari, putând cuprinde întregul colon. Frecvența lor este mică (2-3 valuri în 24 ore). Aceste mișcări sunt inițiate fie de distensia colonului, fie a stomacului sau duodenului sau chiar de emoții puternice.

Reglarea motilității intestinului gros se realizează prin aceleași mecanisme descrise la reglarea motilității intestinului subțire. Astfel, mșcările cecumului și colonului sunt stimulate de parasimpatic și inhibate de simpatic. Aceste mișcări sunt însă influențate specific și de anumiți hormoni digestivi. Afectarea plexului mienteric compromite mecanismele nervoase de reglare a motilității colonului, segment care își pierde tonicitatea rezultând, astfel, megacolonul.

Defecația este procesul fiziologic de eliminare periodică, prin anus, a fecalelor ajunse în rect. Eliminarea fecalelor se realizează prin mecanism reflex. Aceasta este un act fiziologic de mare complexitate, cu centrii nervoși de control în măduva lombară, sacrată, bulb și cortexul cerebral. Materiile fecale se acumulează în rect ca rezultat al mișcărilor de tip peristaltic ale colonului și imposibilității eliminării lor spontane datorate tonusului celor două sfinctere anale: sfincterul intern și cel extern. Acumularea fecalelor în rect provoacă distensia pereților rectului și creșterea presiunii intrarectale.

2.2. Secreția tractului digestiv

Procesele de digestie și absorbție digestivă pot fi realizate doar în mediul apos creat în tractul digestiv de secrețiile digestive: salivă, suc gastric, suc pancreatic, bilă și suc intestinal. Biosinteza componenților acestor secreții digestive este controlată prin mecanisme endocrine (hormonii digestivi) și nervoase (neuromediatorii sistemului vegetativ).

2.2.1. Saliva

Saliva totală reprezintă amestecul realizat în cavitatea bucală a salivelor parțiale. Acestea sunt produse în mod independent de fiecare glandă din cele trei perechi de glande salivare anexate cavității bucale care își drenează produsul în cavitatea bucală prin canale independente. O cantitate mică de salivă este produsă de glandele salivare accesorii dispersate în epiteliul mucoasei bucale, în special în zonele palatină, labială și a obrajilor, numite și glande parietale.

Producerea salivei este rezultatul proceselor de secreție acinară și al celor de reabsorbție și secreție tubulară din fiecare salivon. Salivonul este unitatea funcțională a glandelor salivare formată din acinii salivari care converg pe același conduct intercalar.

2.2.2. Sucul gastric

Produsul de secreție al glandelor mucoasei gastrice sau sucul gastric reprezintă secreția digestivă care prin componenții săi realizează procesele chimice ale digestiei gastrice. Mucoasa gastrică prezintă o zonă aglandulară și alta glandulară, ambele având extinderi variabile în funcție de specie.

Mucoasa zonei glandulare este prevăzută cu un epiteliu cornos stratificat și ocupă o suprafață redusă în vecinătatea joncțiunii esofago-gastrice la câine și porc, este mai extinsă la cal și foarte extinsă la rumegătoare, prestomacurile având în exclusivitate mucoasă aglandulară.

Zona glandulară conține celule epiteliale secretoare de mucus insolubil și glande gastrice în trei regiuni ale mucoasei gastrice: regiunea cardială, fundică și pilorică.

Glandele regiunii cardiale produc numai mucus insolubil și un fluid alcalin. Aceste glande sunt foarte importante la porc, ele ocupând jumătatea anterioară a mucoasei gastrice.

Mucoasa gastrică prezintă o populație mare de celule mucoase care elaborează “filmul” de mucus dens existent pe suprafața mucoasei gastrice cu rol de protecție față de efectul “corosiv” al acidității gastrice asupra epiteliului mucoasei gastrice.

2.2.3. Sucul pancreatic

Originea sucului pancreatic este pancreasul exocrin a cărui unitate morfo-funcțională este formată dintr-un acin și un canalicul pancreatic. Celulele epiteliale monostratificate ale acinilor produc sucul pancreatic primar format din apă, electroliți, proenzime sau zimogen și enzime. Celulele epiteliale ale canaliculului pancreatic modifică compoziția sucului pancreatic primar prin excreție de și , secreție de și și prin influx de apă, fără a modifica în final izoosmolaritatea sucului pancreatic față de plasmă.

2.2.4. Bila

Formarea bilei are loc în ficat, concentrarea și acumularea ei temporară se realizează în vezica biliară, iar acțiunile ei fiziologice se produc în intestinul subțire. Deși nu conține enzime digestive ca celelalte secreții ale tractului digestiv, bila este totuși indispensabilă digestiei intestinale a lipidelor.

Formarea bilei (colereza) este un proces funcțional asigurad de hepaton, unitate funcțională componentă a lobului hepatic care, în mod clasic, este considerat unitatea morfo-funcțională a ficatului.

În cursul formării bilei, hepatocitele realizează atât procese de sinteză (acizii biliari primari), cât și procese de excreție bazate pe preluarea unor substanțe din sânge și transferarea lor în canaliculul biliar (pigmenți biliari, acizi biliari recirculați entero-hepatic, apă etc.).

Elaborarea bilei este un proces continuu însă de intensitate variabilă în funcție de numeroși factori de influență. Acest proces necesită pătrunderea permanentă a plasmei sangvine prin porii foarte mari ai endoteliului fenestrat al capilarelor sinusoidale în spațiile Disee și captarea de către hepatocite a anumitor substanțe din plasma ajunsă în acest spațiu (colesterol, pigmenți biliari, acizi biliari recirculați enterohepatic, apă și electroliți). Pe baza unora dintre aceste substanțe, hepatocitele sintetizează anumiți componenți ai bilei considerați produși de secreție ai hepatocitelor. Celelalte substanțe captate sunt excretate împreună cu produșii de secreție prin polul biliar al hepatocitelor, în canalul biliar.

Figura 2.1. – Formarea și eliminarea pigmenților biliari dupa N.Constantin, A.Sonea, M.Cotruț

2.2.5. Sucul intestinal

Epiteliul mucoasei intestinale prezintă mai multe tipuri de celule: enterocite columnare, caliciforme, endocrine, celule Paneth și celule nediferențiate.

Enterocitele columnare sunt cele mai numeroase și au membrana lumenală prevăzută cu microvili. Ele au rol în digestie și în absorbția digestivă.

Celulele caliciforme secretă mucusul intestinal.

Celulele endocrine sunt de mai multe tipuri, specializate în secreție de: gastrină, secretină, enteroglucagon, serotonină etc.

Celulele nediferențiate se găsesc în criptele mucoasei intestinale și reprezintă elementele celulare tinere pe baza cărora se regenerează enterocitele columnare.

Celulele Paneth participă la funcția intestinală de apărare antimicrobiană prin secreție de lizozim.

Proporția și distribuția acestor tipuri de celule sunt diferite în mucoasa intestinului subțire și în cea a intestinului gros, fapt ce explică proprietățile fiziologice foarte diferite ale secrețiilor produse de mucoasele celor două segmente intestinale.

Astfel, secreția din intestinul subțire, numită în mod uzual suc enteric, este produsul de secreție al glandelor Brunner și glandelor Lieberkuhn, precum și al epiteliului mucoasei intestinului subțire.

Compoziția sucului enteric se determină pe suc recoltat în stare pură cu ajutorul diferitelor tipuri de fistule intestinale (Thiry, Thiry-Vella, Mann-Bollaman etc.). Sucul enteric este un lichid incolor sau ușor gălbui, transparent, filant și cu pH alcalin.

Secreția sucului enteric este rezultanta următoarelor procese:

Secreția epiteliului mucoasei duodenale, jejunale și ileale;

Secreția glandelor Brunner și criptelor Lieberkuhn;

Exfolierea enterocitelor, dezagregarea lor în lumenul intestinului subțire și eliberarea enzimelor digestive conținute.

Cu excepția enterokinazei, enzimele sucului enteric au localizare endocelulară și, în consecință, efectele lor specifice se pot produce fie la marginea “în perie” a enterocitelor columnare și în glicocalix, fie în interiorul enterocitelor. De altfel, extractele de mucoasă intestinală au activitate enzimatică mai intensă decât sucul enteric. Comparativ cu alte epitelii din organism, epiteliul intestinal prezintă cel mai intens ritm de înlocuire a celulelor sale.â

Reglarea secreției sucului enteric se realizează prin mecanism nervos și prin mecanism umoral.

Reglarea nervoasă se realizează prin reflexe locale asigurate de intervația intrinsecă. Aceste reflexe sunt declanșate de distensia pereților intestinului și/sau excitarea mecanică a mucoasei intestinale de către conținutul intestinal.

Reglarea umorală s-a demonstrat prin autotransplant de intestin subțire în altă regiune corporală. Acest model experimental permite funcționarea exclusivă a legăturilor umorale ale segmentului intestinal transplantat. Intensificarea secreției mucoasei segmentului de intestin transplantat în perioadele postprandiale dovedește existența unei reglări umorale.

Rolul sucului enteric constă în eliberarea enzimatică de molecule simple, absorbabile, din alimentele ingerate sau din produșii neabsorbabili rezultați din activitatea enzimatică a altor secreții digestive.

Secreția intestinului gros este un lichid alcalin (pH 8-8,4), lipsit de enzime și foarte vâscos. Cantitatea acestui suc este redusă. Această secreție are rolul de a facilita alunecarea conținutului pe suprafața mucoasei intestinului gros, protecția mucoasei acestuia față de iritații mecanice sau chimice, precum și aderarea reciprocă a resturilor neabsorbite din conținutul intestinal, favorizând astfel formarea bolurilor fecale.

Deși intestinul gros nu posedă enzime digestive proprii, în el au loc totuși importante procese de digestie enzimatică realizate de enzimele florei microbiene și de o parte redusă a enzimelor pancreatice și enterice (din celule exfoliate) ajunse în intestinul gros prin tranzitarea conținutului din intestinul subțire.

Reglarea secreției intestinului gros, mai puțin cercetată decât cea a intestinului subțire, se realizează prin mecanism nervos bazat pe reflexe locale asigurate de inervația intrinsecă. Aceste reflexe sunt influențate de inervația extrinsecă vegetativă: stimularea parasimpaticului (nervii erectori) determină creșterea secreției mucoasei intestinale, iar stimularea simpaticului inhibă răspunsul secretor. Participarea unui eventual mecanism umoral la reglarea secreției intestinului gros nu a fost încă descrisă.

2.3. Digestia enzimatică a alimentelor și absorbția produșilor de digestie

Digestia (produsul de descompunere a substanțelor nutritive complexe în molecule simple, absorbabile) și absorbția digestivă (transferul moleculelor simple, absorbabile) și absorbția digestivă (transferul moleculelor absorbabile prin epiteliul tractului digestiv în mediul intern) sunt procese fiziologice distincte (specifice), dar corelate funcțional. Fiecare dintre aceste procese prezintă particularități în funcție de segmentul tractului digestiv, iar pentru același segment există particularități de specie dependente de specificul echipamentului enzimatic și caracteristicile suprafeței de absorbție.

Digestia chimică a substanțelor nutritive se realizează pe baza procesului de hidroliză. Acesta constă în scindarea legăturilor glicozidice (ale hidraților de carbon), peptidice (ale polipeptidelor), esterice (ale lipidelor) și fosfodiesterice (ale acizilor nucleici) prin inserarea unei molecule de apă, rezultând astfel produși cu structură mai simplă. Hidroliza substanțelor nutritive aflate în tractul digestiv este catalizată de enzimele digestive.

Enzimele digestive din salivă, sucul gastric și sucul pancreatic acționează în lumenul tractului digestiv prin contact direct cu substratul specific existent în ingestă, realizând digestia lumenală (sau faza lumenală a digestiei). Aceasta este o hidroliză incompletă a substanțelor nutritive, întrucât prin ea se produc doar lanțuri mai scurte de polimeri rezultați din macromoleculele complexe ale substanțelor nutritive inițiale (ingerate).

Procesele de hidroliză ale digestiei lumenale sunt apoi completate de enzimele intestinului subțire care acționează la suprafața membranei lumenale a enterocitelor (marginea “în perie”) și în glicocalixul de la suprafața acestora. Această fază a digestiei, denumită fază mucosală sau digestie de membrană, reprezintă etapa finală a digestiei din intestinul subțire, întrucât are ca rezultat producerea de molecule absorbabile. Această etapă a digestiei este urmată imediat de procesul de absorbție digestivă.

3. FIZIOPATOLOGIE

Se produce o creștere a permeabilității vasculare și a mucoaselor.

Hematii, plasmă și fluide se scurg în lumenul intestinal.

Inflamația și necroza apare rareori.

Creșterea permeabilității intestinale poate reprezenta o reacție de hipersensibilitate tip I.

Contracția splenică și efluxul de fluid în lumenul intestinal contribuie la creșterea hematocritului și la menținerea unui nivel scăzut sau normal al proteinelor serice totale.

FIG 3.1. – Influența toxică la nivel intestinal.Hipersecreția intestinală și absorbție redusă.

FIG 3.2. – Necroză epitelială

4. VIRUSOLOGIE

4.1 Istoricul și răspândirea geografică a parvovirozei canine

Momentul exact al apriției parvovirozei canine pe glob a constituit și constituie încă un subiect intens dezbătut de numeroși cercetători, părerile fiind și în acest moment împărțite și de multe ori contradictorii.

Primele relatări privind apariția unei boli diareice cu evoluție foarte gravă, la câini, au fost făcute la sfârșitul deceniului șapte din secolul trecut. Astfel, în luna februarie a anului 1978, medicii veterinari și cercetătorii de la “Cornell Research Laboratory for Diseases of Dogs”, SUA, semnalează apariția unor episoade de boală fără precedent, cu o deosebită tendință de difuzare, manifestate clinic prin fenomene de vomă constant urmate de o diaree hemoragică, foarte severă. În lunile următoare “misterioasa boală diareică” a fost semnalată și în numeroase canise, de pe întreg teritoriul Statelor Unite.

La scurt timp după aceste episoade, în luna august a aceluiași an, un nou val de îmbolnaviri făcea ravagii în populația de câini tineri din unele state din vestul S.U.A. Noile focare de boală se caracterizau prin faptul că păreau mult mai severe, morbiditatea semnalată ajungând chiar până la 100%, iar procentul de mortalitate depășea cu mult procentul semnalat în focarele anterioare. Aceste fenomene au fost întâlnite la câțeii în vârstă de până la 5 luni, dar un anumit procent de mortalitate a fost semnalat și la animalele de vârstă mai mare, care au contactat boala.

În acelasi an, 1978, numeroase alte focare de boală au fost semnalate în statul Texas, unde cercetătorii au pus în evidență în fecalele diareice ale câinilor bolnavi, un virus de dimensiuni foarte mici, având toate caracterele unui parvovirus.

Părerea acceptată astăzi de către numeroși cercetători este că episodul “august 1978” în Statele Unite ale Americii, a marcat momentul apariției unei noi boli infectocontagioase, care ulterior s-a dovedit a fi una dintre cele mai periculoase boli ale câinilor. Parvoviroza canină avea să devină în scurt timp o boală cu evoluție pandemică, fiind semnalată în anul 1980 pe toate continentele Terrei.

Există însă și păreri care susțin că boala a apărut pentru prima oară în Europa, această afirmație bazându-se pe obsevațiile de serologie retrospectivă care au demonstrat existența anticorpilor anti CPV-2 la un anumit număr de seruri de câine, prelevate încă din anul 1976, în Belgia. Anticorpi antiparvovirali au fost puși în evidență și în serurile unor câini, colectate în anul 1977, în Olanda (94).

Același gen de observații a fost făcut și în Franța, punându-se în evidență anticorpi anti CPV-2 în serurile testate, începând cu cele prelevate în anul 1977 (94).

Se pare că, de fapt, boala a fost semnalată și recunoscută ca o nouă entitate morbidă la câinii având vârsta cuprinsă între 4 și 8 săptămâni, aproape concomitent în Queensland (Australia), Marea Britanie, Canada și Statele Unite, în cursul anului 1978. Acest lucru sugerează că, probabil, virusul era prezent în populația de câini de pe diferite continente încă dinaintea anului 1978. Altfel, este imposibil de explicat modul în care acesta a fost izolat aproape concomitent pe cele trei continente aflate la mare depărtare unul față de celălalt, în decursul aceluiași an, al primei semnalări.

În prezent, boala este semnalată pe toate continentele producând pierderi însemnate prin procentul ridicat de mortalitate pe care îl induce la cățeii tineri neprotejați imunologic, având vârste cuprinse între 2 și 4 ani.

4.2. Etiologia parvovirozei canine

Boala este produsă de parvovirusul canin de tip 2 (CPV-2). Modul în care s-a format acest nou tip de virus nu este încă pe deplin elucidat, una dintre ipoteze sugerând că la originea sa ar putea sta virusul panleucopeniei feline (Feline Panleukopenia Virus-FPV) sau un alt parvovirus strâns înrudit antigenic cu acesta (117).

Prin cercetări de genetică virală s-a demonstrat că tulpinile CPV-2 și FPV diferă între ele într-un procent mai mic de 2%, în ceea ce privește structura ADN-ului capsidal, ele fiind foarte asemănătoare din punct de vedere antigenic. Cele două tulpini pot fi diferențiate ușor cu ajutorul tehnicii anticorpilor monoclonali.

Una dintre ultimele ipoteze privind geneza CPV-2 susține că la baza originii virusului se află un virus ancestral, foarte asemănător virusului panleucopeniei feline, care o lungă perioadă de timp a fost menținut și propagat de către un organism “rezervor” reprezentat probabil de un carnivor sălbatic, de la care boala s-a transmis ulterior în populația de câini a Terrei.

CPV-2 se prezintă sub forma unor particule sferice cu un diametru de aproximativ 20 nm, fiind lipsit de înveliș pericapsidal. Nucleocapsida este alcătuită din 32 de capsomere, aranjate în simetrie icosaedrică.

Virusul prezintă proprietăți hemaglutinante asupșra eritrocitelor de porc, pisică și maimuță Rhesus, aglutinarea producându-se la un pH cuprins între limite destul de largi (6,0 – 8,0), la o temperatură de C. Au fost identificate și unele tulpini lipsite de proprietăți hemaglutinante.

Rezistența CPV-2 la acțiunea factorilor fizici și chimici este remarcabilă. Rezistă foarte bine la acțiunea temperaturilor înalte, precum și la variațiile de pH ale mediului. La temperatura de C poate supraviețui 15 minute, la C rezistă o oră, iar la C rămâne viabil 24 ore. La C rezistă cel puțin 6 luni, iar în mediu, înglobat în materii fecale uscate poate supraviețui câțiva ani. Este sensibil la acțiunea radiațiilor ultraviolete.

Virusul rezistă la acțiunea a numeroase substanțe dezinfectante (alcooli, fenoli, betadină, dezinfectant cationic etc.), fiind inactivat doar de aldehide (formaldehidă, glutaraldehidă), β-propiolactonă și hidroxilamină. Este sensibil și la acțiunea unor agenți oxidanți, cum ar fi hipocloritul de sodiu.

Spre deosebire de alte parvovirusuri, CPV-2 se replică eficient pe o mare varietate de culturi celulare primare și linii celulare canine, feline, de nurcă și de bovine. Culturile celulare primare renale de câine, linia celulară felină Crandel (CRFK), linia celularp fibrom-derivată canină A 72 și linia celulară pulmonară de nurcă CCL 64 sunt folosite cel mai frecvent pentru cultivarea CPV-2.

Din punct de vedere al antigenității s-a demonstrat că de la prima identificare a CPV-2 în anul 1978, acesta a suferit trei mutații succesive, el însuși fiind considerat în momentul apariției o mutantă a unui virus ADN existent anterior. Tulpina patogenă CPV-2 a suferit o mutație între anii 1979 și 1981, fiind înlocuită de tipul antigenic CPV-2a. După anul 1986, în urma unei noi mutații, a apărut un nou tip antigenic: CPV-2b.

Cercetările de comparare secvențională ale ADN-ului au demonstrat că CPV, tipurile 2a și 2b, diferă între ele prin două substituiri nucleotidice nesinonime, la nivelul proteinelor capsidale VP 1 și VP 2. CPV-2a diferă de tulpina originală CPV-2 prin aceea că a pierdut cel puțin un epitop detectabil de către anticorpii monoclonali (Mab), câstigând însă un nou epitop specific.

4.3. Date epizootologice

Specia. În condiții naturale și în mod obișnuit sunt receptive la infecția cu CPV-2, doar animalele aparținând familiei Canidae, în principal câini, coioți, lupi, dar și Speathos venaticus, Cerdocyon thous, Crysocyan brachyurus, Nyctereutes procynoides.

Serologic, infecția cu CPV-2 a fost pusă în evidență și la vulpile albastre (Alopex lagopus) în Finlanda.

Pisicile domestice nu erau considerate receptive în mod natural la infecția cu CPV-2. Totuși au fost relatate excepții de la această regulă, în ultimii ani tot mai mulți cercetători semnalând situații în care CPV-2a și 2b au fost implicate în etiologia unor episoade de panleucopenie la pisici. Studii recente au demonstrat că și ultima variantă a CPV-2 (CPV-2c) poate determina apariția bolii la pisicile domestice. Aceste rezultate, împreună cu altele similare obținute anterior, indică faptul că există tulpini care prezintă capacitatea de a se transmite interspecific, tocmai aceste tulpini fiind generatoare de mutații.

Diferite studii serologice efectuate în Africa și S.U.A., au pus evidență prezența anticorpilor anti CPV-2 într-un procent semnificativ de mare, în serurile recoltate de la șacali și respectiv, în seruri provenite de la urși. Rezultatele acestor studii sugerează că aceste animale se pot infecta cu CPV-2, și pot reprezenta un potențial rezervor de virus.

Vârsta. Este un factor deosebit de important în ceea ce privește receptivitatea la infecție. În general, se îmbolnavesc clinic prin infecția naturală cățeii având vârste cuprinse între 6 și 16 săptămâni, foarte rar fiind semnalate îmbolnaviri înainte sau peste aceste limite de vârstă.

Forma clinică și localizarea bolii sunt strâns legate de vârsta, receptivitatea maximă fiind cuprinsă între 8 și 14 săptămâni.

Incidența maximă a îmbolnavirilor este constantă în jurul vârstei de 2,5-3 luni, fapt descris de numeroși autori în literatura de specialitate.

Forma miocardică este frecventă la cățeii foarte tineri, până la vârsta de 6-8 săptămâni , pe când forma enterică este dominantă la animalele de vârstă mai mare.

Rasa. Se pare că rasa are o importanță destul de mare, în ceea ce privește receptivitatea. Studiile efectuate în această direcție au demonstrat că animalele din rasele Rottweiler, American Pit Bull Terrier, Doberman, Pinscher și Ciobănesc german sunt mai sensibile, comparativ cu metișii lor.

În schimb, s-a observat că incidența parvovirozei este foarte scăzută la câinii din rasele Pudel și Cocker spaniol.

Glickman și col. susțin că rasa are o importanță deosebită atât din punct de vedere al receptivității, cât și al evoluției și prognosticului bolii.

Explicația dată de Glickman acestor observații este următoarea: atât câinii din rasa Rottweiler cât și cei din rasa Doberman prezintă o prevalență crescută a bolii von Willebrand, care se manifestă printr-un deficit al mecanismelor de coagulare a sângelui, determinat genetic. Acțiunea directă a virusului asupra celulelor epiteliale intestinale se soldează cu apariția leziunilor hemoragipare, care devin deosebit de grave, la animalele purtătoare de gene recesive, răspunzătoare de apariția bolii von Willebrand. În consecință, evoluția bolii se complică, procesul de restaurare a integrității mucoasei intestinale fiind puternic afectat.

Unii autori situează câinii din rasa Labrador pe primul loc în cea ce privește severitatea simptomelor clinice și evoluția bolii, aceasta având de obicei la această rasă un prognostic grav, cu sfârșit fatal.

Sexul. Există anumite cercetări și analize statistice care au evidențiat faptul că incidența bolii este mai mare la masculi decât la femele.

Sezonul. Parvoviroza canină este o boală care apare cu precădere în perioadele călduroase ale anului, apariția ei fiind corelată cu perioadele de fătări la cățele. În general, în țările cu climă temperată, incidența cea mai ridicată a bolii a fost sesizată în lunile de vară, din mai până în septembrie.

Sursele de infecție. Sunt repreyentate de animalele bolnave sau cele aflate încâ în perioada de incubație, virusul fiind eliminat în cantități mari prin fecale, începând cu a 4-a zi după contactul infectant. Un rol important, atât ca vectori, cât și ca purtători activi, îl au animalele adulte care nu dezvoltă forme clinice aparente dar pot fi purtătoare și eliminatoare de virus. Având în vedere rezistența deosebită a virusului în mediu, acesta poate fi vehiculat pe distanțe mari, la nivelul cuzineților plantari și pe părul animalelor purtătoare.

Dinamica epidemiologică. Evoluția are un caracter endemico-epidemic. Există o variație extrem de mare a răspunsului organismelor la infecție. În numeroase cazuri animalele dezvoltă infecții inaparente clinic, însă în alte cazuri exrpimările clinice sunt extrem de evidente.

Procentele de morbiditate și mortalitate sunt greu de estimat, putând varia în limite extrem de largi, depinzând de numeroși factori implicați în epidemiologia bolii (vârstă, stres, rasă, infecții asociate, parazitoze asociate, status imun etc). În crescătorii, în anumite cuiburi, procentul de morbiditate și mortalitate poate varia de la 10 la 90%.

Calea de transmitere. Obișnuit, virusul se transmite pe cale orizontală, poarta de intrare fiind reprezentată de oro-farinx. Ingestia virusului este favorizată de diferitele particularități comportamentale ale câinilor, mai ales de obiceiul lor de a mirosi, a linge și adulmeca diferite obiecte sau locuri din mediu, contaminate. Infecția pe cale transplacentară, deși mai rar întâlnită, este posibilă.

5. PATOGENEZA

În inițierea unui proces infecțios, parvovirusul necesită un țesut cu activitate mitotică ridicată. Activitatea mitotică este corelată cu vârsta și tipul de țesut, și se dezvoltă odata cu dezvoltarea somatică. În perioada prenatală și până spre vârsta de 4 săptămâni, cea mai ridicată activitate mitotică se regăsește în miocard, aspect care facilitează multiplicarea virusului în cord, determinând miocardita. După vârsta de aproximativ 4 săptămâni, se încheie procesul de multiplicare a celulelor musculare cardiace și implicit a activității mitotice. Însă după vârsta de 4 săptămâni regăsim o intensă activitate mitotică la nivelul intestinului necesară pentru multiplicarea celulelor epiteliale intestinale. Dacă în acest moment virusul pătrunde în organism, cățeii vor dezvolta forma enterică a parvovirozei. De asemenea, țesuturile limfoide și măduva osoasă, care sunt într-un proces intens de mitoză în perioada de sugar și în faza de tineret, pot influența multiplicarea rapidă a viruslui, agravând tabloul clinic și morfopatologic.

CPV-2, fiind dependent de mecanismele de diviziune celulară, se multiplică doar în celulele cu rată mare de multiplicare. Ținta virusului este reprezentată de miocard și epiteliul intestinal, aceste obiective fiind atinse după ce virusul a generat o primă etapă a infecției, concretizată prin infectarea tuturor țesuturilor limfoide ale organismului.

În principiu, mecanismul patogenezic poate fi rezumat astfel: CPV-2 pătrunde în organismul animalelor receptive pe cale oro-nazală, sediul primar al infecției fiind reprezentat, de regulă, de tonsilele palatine. De la acest nivel, virusul este răspândit în organism pe cale limfatică, putând fi decelat în limfonodurile mezenterice la aproximativ 2 zile de la ingerarea sa pe cale oronazală. Virusul este prezent în timus din ziua producerii infecției, în centrii germinativi ai limfonodurilor și în splină la 2-3 zile de la producerea infecției, iar în intestin după 3-4 zile de la infecție.

În urma afectării timusului se constată fenomene de atrofie, edemațiere și epuizare a timocitelor mature din corticală. Aceste fenomene au fost observate la numai două zile după producerea infecției cu CPV-2.

Ajuns în țesutul limfatic, virusul se multiplică în limfocite precum și în măduva osoasă, răspândindu-se ulterior în organism pe cale limfatică și sanguină. Datorită faptului că în prima etapă, replicarea are loc în limfocite, acestea suferă un fenomen de limfocitoliză, reflectat ulterior în numărul mic de elemente albe circulante, în primele 5-7 zile post infecție.

Limfopenia este remarcată la majoritatea animalelor infectate începând cu ziua a 3-a post infecție, accentuându-se în ziua a 4-a și a 5-a post infecție. Fenomenul este pasager, concentrația limfocitelor revenind la normal după 7-9 zile de la producerea infecției. După aproximativ 10-11 zile post infecție, la nivelul tabloului sanguin se constată chiar limfocitoză, uneori însoțită de prezența limfocitelor atipice.

Viremia poate fi însoțită uneori de o reacție febrilă, care este de obicei moderată. Fenomenul se sfârșește odată cu apariția anticorpilor neutralizanți în circulație, după aproximativ 4-7 zile de infecție. Anticorpii inițiali sunt reprezentați de imunoglobuilnele M, ulterior fiind decelate imunoglobulinele G, ultimele care apar fiind imunoglobulinele secretorii A.

Subsecvent fenomenului de viremie, CPV-2 se localizează predominant în celulele epiteliului gastrointestinal (epiteliul lingual, mucoasa orală, esofagiană și intestinală), limfonodurile mezenterice și în măduva osoasă. De asemenea, virusul mai poate fi identificat în pulmoni, splină, ficat și rinichi.

Concentrația maximă de particule virale este identificată la nivelul criptelor intestinale adiacente plăcilor Peyer, fapt care demonstrează difuzarea virusului din țesutul limfatic al peretelui intestinal în epiteliul criptelor intestinale.

În urma infectării epiteliului germinal al criptelor intestinale, se produce degenerarea și colapsul acestora. Consecutiv acestui fenomen, procesul de turnover celular fiziologic este afectat (rata normală de înlocuire a celulelor epiteliului intestinal este de 1-3 zile), vilozitățile fiind mult scurtate sau chiar absente.

Virusul este eliminat prin fecale începând ziua a 3-a post infecție, de obicei înainte de exteriorizarea simptomelor clinice, cantitatea de virus elimină crescând în progresie geometrică până în zilele 5-7 post infecție. În ziua a 6-a post infecție, pot fi eliminate mai mult de 109 particule virale infectante/g de materii fecale. Procesul de eliminare a virusului în fecale încetează după maximum 12 zile post infecție.

Anticorpii locali intestinali (IgA) apar de regulă în momentul final al perioadei de eliminare a virusului prin fecale.

Animalele care trec prin infecție dobândesc o imunitate solidă, care va preveni o reinfecție ulterioară.

6. ASPECTE CLINICE ÎN PARVOVIROZA CANINĂ

Majoritatea infecțiilor parvovirale ale câinilor au un caracter asimptomatic, însă în situația în care boala se manifestă clinic, acesta determină apariția fie a unui sindrom diareic acut (forma enterică), fie a unui sindrom miocardic mortal (forma cardiacă). Au fost descrise situații în care boala a evoluat printr-o formă mixtă, care includea ambele forme enumerate anterior.

Trebuie menționat că riscurile de îmbolnavire produse de CPV-2 sunt mult mai mari în canise, unde și evoluția clinică este mult mai severă, pe când în cazul creșterii izolate a câinilor (câini de apartament sau de curte) predomină infecțiile subclinice.

Forma enterică. Se manifestă printr-un debut brutal, primele simptome fiind vomismentele asociate cu o stare de abatere și anorexie. După 24-48 de ore de la primele simptome, uneori chiar mai târziu, apare diareea. Fecalele au o culoare cenușie, galben-cenușie sau pot conține striațiuni sangvinolente. Uneori sunt net hemoragice, fluide, eliminate în jet. Temperatura internă a corpului, de obicei, nu se ridică decât moderat (39-C), dar uneori atinge 40-C.

La unele animale, la 24-48 de ore de la debut, se constată deja o stare comatoasă.

Examenul hematologic, relevă leucopenie (2500-2000 leucocite/), cu diminuarea procentului de neutrofile (neutropenie).

În alte cazuri, în special la animale adulte, semnele de gastroenterită sunt mai puțin drastice și mai de durată (10-15 zile). Diareea antrenează deshidratarea și slăbirea progresivă, însă animalele pot supraviețui bolii chiar și în lipsa unui tratament adecvat.

La unele exemplare, mai ales la cele foarte tinere, în materiile fecale sunt prezente fragmente de mucoasă intestinală necrozate, fenomen în urma căruia enterosorbția este serios afectată, gradul de deshidratare accentuându-se progresiv, generând fenomene de colaps vascular, urmate de instalarea stării de șoc hipovolemic.

Infecțiile bacteriene, care de regulă se suprapun peste acțiunea primară virală, sunt un fapt obișnuit în focarele de parvoviroză. Există numeroase cercetări care au demonstrat că parvoviroza este complicată din punct de vedere al evoluției, de către diferiți agenți patogeni, bacterieni sau micotici, de foarte multe ori aceștia având un rol hotărâtor în finalitatea procesului morbid. Turk și col. afirmă că, în urma cercetărilor făcute, din 98 de cazuri de parvoviroză confirmate prin reacția de imunofluorescență, la 88 cazuri (90%) s-a confirmat prin examen de laborator prezența colibacilozei septicemice. Într-o altă cercetare aceiași autori, constată prezența infecției enterice cu Clostridium Perfingens la 74 (69%) din 108 cazuri confirmate ca fiind infectate cu CPV-2.

Forma cardiacă (miocardita parvovirală).

Apare de obicei la cățeii sub vârsta de 8 săptămâni. Evoluează acut, cu simptome de insuficiență cardiacă. Cățeii mor subit sau pot prezenta dispnee gravă, prostrație, iar examenul cordului relevă tahicardie, aritmii cardiace, extrasistole și fibrilație ventriculară. Uneori, miocardita poate să apară și la căței mai mari, dupa 2 sau 3 săptămâni de la dispariția simptomelor de gastroenterită.

Miocardita parvovirală este foarte dificil de diagnosticat clinic, deoarece, în majoritatea cazurilor nu există exprimări clinic evidente. La examenul electrocardiografic (EKG) se pot observa modificări ale undelor: unda R micșorată (cu valori mai mici de 0,4 mV în partea a II-a), alungirea segmentului S-T, micșorarea unghiului undei QRS și tahicardie ventriculară paroxistică. În foarte puține cazuri, animalele care supraviețuiesc mor în urma insuficienței cardiace congestive.

În prezent această formă evolutivă este relativ rar întâlnită, în contrast cu situația din anii 1978-1980, când incidența acesteia era mult mai mare.

În forma mixtă, pot coexista simptomele formei enterice și cardiace, evoluția fiind de regulă foarte gravă, de scurtă durată și mortală.

7. TABLOU MORFOPATOLOGIC

Forma enterică. Cadavrele animalelor moarte în urma enteritei parvovirale sunt slabe, deshidratate. Leziunile principale sunt localizate în intestinul subțire (jejun și ileon).

La exterior, ansele afectate au o culoare roșie-vișinie (datorită fenomenelor congestive și hemoragice situate ăn subseroasă), conținutul intestinal fiind de culoare roșiatică, cu fragmente de mucoasă necrozată. La o privire de ansamblu, intestinul pare îngroșat, iar suprafața seroasei poate fi aspra, ușor granulară. Mucoasa intestinală poate prezenta o inflamație hemoragică sau hemoragico-necrotică. Plăcile Peyer sunt inflamate și uneori necrozate.

Stomacul prezintă leziuni de gastrită catarală sau cataralhemoragică. Limfonodurile mezenterice sunt mărite în volum, cu caracter hemoragic pe secțiune. Pot fi observate leziuni congestive ale pulmonilor, ficatului și rinichilor.

Din punct de vedere histologic, leziunile de la nivelul intestinului subțire sunt foarte pregnante, de o gravitate deosebită. În unele cazuri se constată o distrucție totală a epiteliului de “imbrăcare” a mucoasei. Alteori, vilozitățile intestinale sunt dilatate ca urmare a infiltrației cu monocite (respectiv macrofage) a laminei propria, constatându-se colapsul criptelor Lieberkühn și necroza epiteliilor glandulare. Celulele epiteliului intestinal au aspect citomegalic, prezentând incluzii intranucleare. Pe submucoasă se remarcă zone de hiperemie și hemoragii. Hiperplazia limfonodurilor și a plăcilor Peyer demonstrează, în egală măsură, o distrucție a celulelor limfoide și o activare a reticulohistiocitelor.

Splina prezintă modificări, mai ales la nivelul pulpei albe, cu fenomene de limfocitoliză și de activare funcțională reticulohistiocitară. În sinusurile medulare apar hemoragii de diferite intensități.

În forma miocardică leziunile macroscopice sunt de obicei neconcludente. Macroscopic se poate constata o paloare evidentă a suprafeței epicardului și uneori hidropericard.

Histologic, pot fi puse în evidență leziuni de miocardită nepurulentă însoțită de un edem interstițial evident, distrucție fibrilară și infiltrație cu monocite și histiocite. În nucelii micocitelor pot fi prezente incluzii virale. Aceste fenomene degenerează ulterior în necroze focale fasciculare și consecutiv apare o fibroplazie reactivă intrafasciculară.

În forma mixtă. Organele cel mai frecvent afectate de acțiunea CPV-2, excluzând organele țintă, sunt: ficatul, splina, rinichii, limfonodurile mezenterice și pulmonii.

La nivel hepatic, din punct de vedere macroscopic se observă hemoragii subscapulare. La secționare se exprimă un conținut abundent, sangvinolent, expresia fenomenului de congestie hepatică. Fenomenul alterativ cel mai pregnant este reprezentat de degenerescența grăsoasă a hepatocitelor.

Histopatologic, se remarcă un fenomen de congestie pasivă, mai ales în zona venei centrolobulare. Frecvent se remarcă prezența unei hepatite parenchimatoase cu fenomene de activare a celulelor Kuppfer.

Rinichii, macroscopic, pot avea un aspect degenerativ, prezentând o culoare pală, mai ales a cortexului superficial, uneori cu prezența de puncte hemoragice.

Histologic, se remarcă fenomene de degenerscență a celulelor epiteliale tubulare, microhemoragii la nivelul glomeruilor și prezența picăturilor hialine la nivelul spațiului Bowmann.

Mai pot fi puse în evidență hemoragii și necroze în substanța cerebrală, pulmoni, miocard, țesut limfoid, tract gastrointestinal etc.

8. DIAGNOSTIC ȘI DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

Boala poate fi suspicionată în baza anchetei epidemiologice, a simptomatologiei și a modificărilor morfopatologice doar în forma enterică. În forma cardiacă și mixtă diagnosticul pe baza acestor criterii este aproape imposibil. Indiferent de forma evolutivă, confirmarea etiologiei se face prin examen de laborator.

Examenul histopatologic poate pune în evidență prezența incluziilor intranucleare în celulele epiteliului intestinal, în forma enterică, sau în miocite în cazul formei cardiace și mixte.

Matsui și col. susțin că punerea în evidență a incluziilor intracelulare în celulele epiteliului intestinal constituie o bună metodă de diagnostic post-mortem, însă, uneori, datorită proceselor rapide de autoliză ce au loc după moarte, această metodă poate întâmpina anumite dificultăți. De aceea, autorii recomandă ca examenul histopatologic să fie efectuat prin examinarea epiteliului lingual, incluziile intranucleare induse de CPV-2 fiind foarte evidente în stratul celulelor scvamoase ale limbii.

În opinia autorilor, examinarea raclatului de epiteliu lingual prin reacția de imunofluorescență, ar putea deveni o metodă extrem de utilă de diagnostic a parvovirozei canine, la animalele în viață.

Diganosticul de laborator poate fi executat prin mai multe tehnici care vizează fie punerea în evidență a antigenului viral în fecale sau diferite țesuturi infectate, fie punerea în evidență a anticorpilor specifici la un titru semnificativ care să demonstreze prezența unei infecții active.

CPV-2 poate fi evidențiat în fecalele câinilor bolnavi prin reacția de hemaglutinare, reacția de aglutinare a latexului, microscopie electronică și imunofluorescență.

Reacția de hemaglutinare, deși lipsită de specificitate, confirmând doar prezența unui agent hemaglutinant în probele suspecte, poate fi considerată un test rapid și eficient de orientare a diagnosticului. Reacția de inhibare a hemaglutinării poate fi utilizată fie pentru a conferi specificitatea reacției de hemaglutinare, prin inhibarea fenomenului cu ajutorul unui ser standard pozitiv, fie poate fi utilizată ca tehnică serologică de diagnostic, punând în evidență titrul anticropilor anti-CPV-2 în serurile suspecte.

Tehnica de inhibare a hemaglutinării este, la ora actuală, una dintre cele mai utilizate tehnici de diagnostic de laborator a parvovirozei canine.

Ca metode complementare de diagnostic pot fi utilizate tehnicile ELISA (varianta directă sau indirectă), precum și tehnica PCR, aceasta din urmă fiind, în prezent, cea mai sensibilă metodă de diagnostic de laborator.

Virusul poate fi izolat pe diferite culturi celulare de origine canină sau felină, identificarea sa în culturi putând fi făcută prin observarea efectului citopatic, seroneutralizare sau imunofluorescență.

Pentru diagnosticul de rutină al parvovirozei canine, în clinicile și cabinetele veterinare, sunt preferate metodele rapide de diagnostic, care utilizează kit-uri standaridizate de diagnostic rapid, cele mai multe bazându-se pe principiul ELISA, sau pe reacția de aglutinare a latexului.

Diagnosticul diferențial al parvovirozei canine se impune a fi făcut mai ales față de infecțiile cu coronavirus, rotavirusuri, diferite parazitoze intestinale (ascaridioză și coccidioză) și toxiinfecțiile produse de Clostridium perfringens.

9. TRATAMENT

Comportă mai multe obiective, rezultatele fiind strict dependente de instituirea cât mai precoce a acestuia. Ordinea priorităților terapeutice este greu de formulat, toate obiectivele terapeutice fiind importante la un moment dat, acțiunea lor sinergică în urma unui protocol bine stabilit, conferind șanse ridicate de vindecare.

Nu există un protocol terapeutic “universal valabil”, acesta necesitând un anumit grad de flexibilitate, avându-se în vedere o serie de factori care pot fi prezenți în momentul instituirii terapiei ( starea de șoc, tipul acestuia, gradul de deshidratare, suprapunerea altor afecțiuni etc.).

Principalele obiective sunt: prevenirea și combaterea stării de șoc (hipovolemic și septicotoxic), combaterea acidozei metabolice și antibioterapia.

Rehidratarea, ca obiectiv major al terapiei, va fi instituită cât mai rapid, neapărat prin perfuzie intravenoasă, calculul cantității de lichide și al ritmului de perfuzie fiind stabilit în funcție de gradul de deshidratare și de regulile terapiei intensive. Vor fi preferate soluțiile cristaloide, izotone (sol. Ringer lactat, Ringer) eventual în asociere cu soluția de glucoză 5%.

Acidoza metabolică, frecvent asociată sindromului acut de deshidratare, va fi combătută prin administrarea lichidelor alcalinizante (Ringer lactat, soluție de bicarbonat de sodiu 1,3% THAM etc.).

Medicația corticoidă minimalizează efectele negative ale endotoxinemiei apărute în urma suprainfecțiilor bacteriene, condiția reușitei fiind ca aceasta să fie instituită cât mai devreme, de preferat înainte de instalarea simptomelor șocului. Pot fi utilizate: Hidrocortizon hemisuccinat (5-50 mg/kg i.v.), Dexametazon (4-6 mg/kg i.v., i.m.) sau Prednisolon (15-30mg/kg i.v., i.m.).

În ultimul timp, în tratamentul parvovirozei cacnine a câștigat o atenție deosebită terapia cu substanțe antiinflamatorii non-steroidice (“Nonsteroidal anti-inflamatory drugs” – NSAID), acestea demonstrându-și efectele benefice în tratamentul șocului endotoxic și septic. Principalele produse folosite în acest scop sunt: Indometacinul, Ibuprofenul, Aminopirina, Fenilbutazona și Flunixin meglumina, în doze care pot varia de la 1 la 25 mg/kg i.v. .

Antibioterapia trebuie instituită odată cu începerea tratamentului complex, imediat după apariția primelor simptome, fiind menținută pe o perioadă de 5-7 zile. Sunt preferate antibioticele cu spectru larg și cele “retard” sau “long action”, care prevăd un interval de readministrare cuprins între 24-48 de ore.

Vitaminoterapia, deși nu constituie un obiectiv major, este indicată ca terapie adjuvantă, în acest scop fiind utilă administrarea în principal a vitaminelor C și A.

Unii autori recomandă folosirea serului hiperimun sau a imunoglobulinelor purificate în tratamentul parvovirozei canine, cu unele rezultate, dacă administrarea se face în prima zi a apariției simptomelor, deoarece după acest moment, din cauza localizării virusului în epiteliul intestinal, administrarea serului devine total ineficientă. Unul dintre preparatele comerciale cele mai cunoscute în acest scop este preparatul imunoglobulinic “Stagloban P”, produs de firma “Hoechst Veterinar GmbH”, din Germania.

10. PROFILAXIE ȘI COMBATERE

Normele generale de profilaxie nespecifică sunt extrem de greu de aplicat datorită gradului de răspândire a virusului în mediu și a rezistenței sale deosebite. Se recomandă evitarea contactului dintre animalele bolnave și cele sănătoase, precum si frecventarea locurilor contaminate de către cățeii tineri.

În canise se recomandă că fătările să se realizeze în boxe individuale pentru fiecare cățea, iar după fiecare serie de fătări sau serie de pui înțărcați, boxele să fie supuse unei curățiri mecanice riguroase, după care să fie dezinfectate cu soluție de formol 4% sau hipoclorit de sodiu 6%.

În crescătorii se impune evitarea contactului dintre cățeii cazați în boxe diferite, precum și limitarea accesului vizitatorilor pe teritoriul crescătoriei, aceștia putând vehicula virusul pe haine sau pe încălțăminte. Animalele bolnave vor fi izolate strict de restul efectivului, vor fi tratate și pot fi reintroduse în efectiv numai după cel puțin două săptămâni de la vindecare.

Unii autori sunt de părere că, indiferent de natura normelor de profilaxie generală aplicate, acestea se dovedesc adesea ineficiente, singurele măsuri eficace de prevenire a bolii fiind cele imunoprofilactice.

Imunizarea pasivă cu ajutorul serurilor hiperimune sau a preparatelor imunoglobulinice poate fi făcută preventiv sau de necesitate, la animale suspecte de contaminare, neimunizate activ, aflate la vârsta receptivității maxime.

Primele vaccinuri care au fost folosite pentru imunizarea câinilor împotriva parvovirozei au fost vaccinurile heteroloage, folosite în imunoprofilaxia panleucopeniei feline.

În prezent, în lume se produc și se comercializează o serie de vaccinuri antiparvovirale pentru câini, omoloage, atât inactivate cât și vii atenuate, eficiența lor în prevenirea infecțiilor fiind foarte ridicată.

Vaccinarea cu vaccinuri constituie din tulpini vii atenuate este cea mai utilizată metodă de imunizare a cățeilor împotriva parvovirozei.

În prezent se utilizează în practică două tipuri de vaccinuri vii atenuate, denumite sugestiv “vaccinuri blânde” și respectiv “vaccinuri fierbinți”.

În primul caz patogenitatea tulpinilor incluse în vaccin este relativ scăzută, procedeul de atenuare implicând realizarea unui număr mare de pasaje pe culturi celulare.

“Vaccinurile fierbinți” conțin tulpini atenuate printr-un număr mai redus de pasaje decât în cazul “vaccinurilor blânde”, aceste tulpini fiind capabile de o replicare intensă a virusului în organismele receptoare. Acest fenomen favorizează o penetrare mai eficientă a barierei anticorpilor maternali reziduali prezenți la cățeii tineri, și este urmat de un răspuns imun prompt prin sinteza de anticorpi specifici, la un titru protectiv.

Numeroasele eșecuri rezultate în urma vaccinărilor antiparvovirale semnalate în literatura de specialitate au la bază fenomenul de interferență dintre anticorpii maternali și antigenul vaccinal, fapt care determină o seroconversie necorespunzătoare. Prin folosirea vaccinurilor fierbinți acest inconvenient este în mare parte eliminat.

Vaccinurile antiparvovirale inactivate, sunt în prezent rar folosite în imunoprofilaxia bolii, fiind indicate doar la cățelele gestante, animale debilitate sau la cele care au fost private de colostru.

Green și col. recomandă adaptarea schemelor de vaccinare în funcție de statusul imun al cățeilor și tulpina vaccinală utilizată:

– cățeii al căror nivel al anticorpilor maternali reziduali nu este cunoscut (lucru obișnuit în practică) vor fi imunizați la 8, 12, 16, 20 și 22 de săptămâni în cazul în care se utilizează vaccinuri vii atenuate care conțin tulpini “blânde”.

– dacă se utilizează tulpini “fierbinți”, vaccinările vor fi efectuate la vârsta de 6, 9 și 12 săptămâni, apoi animalele pot fi revaccinate anual.

– cățeii care nu au beneficiat de colostru la naștere sau care au suferit diferite fenomene imunosupresive pot fi vaccinați la vârsta de 5 săptămâni cu un vaccin inactivat, după care schemele de imunizare prezentate anterior pot fi adaptate situației epidemiologice prezente în zonă.

În prezent, în România, firma “Romvac Company S.A.” comercializează trei tipuri de vaccinuri antiparvovirale, unul monovalent (Parvoromvac) și două polivalente, care conțin și componenta CPV-2 (Trivalent CHP și Tetravalent LCHP). Vaccinurile conțin o suspenise, liofilizată de parvovirus canin, clona CPV-N-88, multiplicat pe culturi celulare.

Producătorul indică folosirea vaccinului monovalent la căței începând cu vârsta de 45 de zile, rapelul fiind indicat la 2-3 săptămâni de la prima vaccinare. Vaccinurile polivalente sunt indicate pentru vaccinarea cățeilor începând cu vârsta de 2 luni.

Mai recent și Institutul Pasteur București a realizat trei vaccinuri care previn parvoviroza canină: unul monovalent (Parvocan), unul trivalent (Trivirocan), care mai conține și antigene menite să producă rezistență față de hepatita infecțioasă și jigodie, precum și un vaccin pentavalent (Pentacan) ce conține în plus față de Trivirocan tulpini inactivate de L.canicola și L.icterohaemorrhagiae.

În cazul apariției bolii într-un efectiv de câini este obligatorie izolarea animalelor bolnave și tratarea acestora. Concomitent, întreaga crescătorie (curte, canisă) va fi dezinfectată cu soluție de hipoclorit de sodiu 6% sau un alt dezinfectant activ împotriva parvovirusurilor. Animalele aflate la vârsta receptivității care nu au fost vaccinate, se vor vaccina de urgență sau după ce vor fi serumizate de necesitate, folosind seruri hiperimune sau imunoglobuline purificate (Stagloban P). Animalele vaccinate pot fi supuse unei noi vaccinări, de necesitate.

PARTEA II-a CERCETĂRILE PROPRII

În “Partea a II a – Cercetările proprii” se vor prezenta următoarele capitole:

11. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

12. STABILIREA DIAGNOSTICULUI ÎN PARVOVIROZA CANINĂ

13. REZULTATE ȘI DISCUȚII

14. CONCLUZII

15. RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Cercetările proprii s-au desfășurat pe tot parcursul anului 2015 și în lunile ianuarie-mai din anul 2016 în clinica veterinară ILIOARA situată în București.

Investigațiile au fost efectuate pe un număr de 76 de animale, căței cu vârste cuprinse între 6 săptămâni și 8 luni. Animalele au fost prezentate pe serviciul de gardă, prezentând semen clinice de gastroenterită uneori hemoragică.

Situația vaccinărilor cazurilor prezentate, a fost in majoritatea cazurilor atestată de către primul și al 2-lea vaccin.

11. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

11.1. Considerații generale privind testele rapide utilizate în diagnosticul bolilor virale la canide

În ultimii ani, în numeroase clinici veterinare din România au pătruns noi metode de diagnostic pentru boli infecțioase virale și/sau bacteriene, reprezentate de testele rapide de diagnostic destinate animalelor de companie și care s-au dovedit extreme de eficiente și folositoare în practica acestor cabinete.

Pentru utilizarea testelor rapide de diagnostic uzitate cel mai des în cabinet este necesară o dotare minima asemănătoare unui mini laborator, pe care le găsim de cele mai multe ori în clinica veterinară.

Concret, la utilizarea testelor rapide de diagnostic sunt necesare următoarele:

masă de laborator;

ceas de laborator pentru aprecierea timpului destinat reacției;

testele: Rapid Test Kit (BIONOTE)

materialul de lucru reprezentat de către animalele testate (fecale).

FIG 11.3.

FIG 11.4.

12. STABILIREA DIAGNOSTICULUI ÎN PARVOVIROZA CANINĂ

12.1. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR ÎN PARVOVIROZA CANINĂ

Descrierea testului rapid de diagnostic folosit:

Testul rapid de diagnostic este o metodă cromatografică pentru determinarea calitativă a antigenelor Parvovirusului canin prezente în fecalele de câine. Testul rapid prezintă un godeu în care se inserează 3 picături din probă și de asemenea o fereastră în care se va afișa rezultatul testului. Această fereastră prezintă o linie de control și o linie care determină rezultatul pozitiv.

Anticorpii maternali, asigură protecția puilor de câine, până la o vârstă aproximativă de 5-6 săptămâni. În această perioada vaccinarea este inoportună. Testul rapid pentru diagnosticul parvovirozei canine, detectează prezența virusului la câteva zile de la producerea infecției. Există așadar un interval de timp cuprins între a 6-a și a 13-a săptămână, pe care îl putem denumi perioadă de risc, în care cățeii sunt susceptibili la contaminarea cu virusul CPV pe cale oro-nazală. Susceptibilitatea cea mai mare, o reprezintă puii de câine cu vârsta descrisă anterior, aflați în comunitățile de câini (canise, adăposturi etc.).

Confirmarea diagnosticului parvovirozei permite medicului veterinar instituirea unui tratament adecvat. Cu cât acesta este instituit mai rapid, uneori fără ca semnele bolii sa fie manifeste, cu atât cresc șansele de supraviețuire.

Modul de lucru:

Recoltarea probelor:

cu tamponul de recoltare specific testului, se prelevează o cantitate suficientă de fecale.

se inserează apoi în tubul de probă care conține 1ml de diluant specific probei

se mixează apoi timp de câteva secunde

dispozitivul de testare se desigilează și se amplasează pe masa de lucru

folosind pipeta din dotare, se vor pune din tubul de probă 4 picături în godeul specific dispozitivului de testare

rezultatul se interpreatează în primele 10 minute

Interpretarea testului:

în cazul apariției liniei de control testul este valid

doar prezența liniei de control atestă un rezultat negativ

prezența liniei de control și a liniei de testare, atestă un rezultat pozitiv(FIG 12.5.)

lipsa oricărei linii din fereastra testului, atestă un rezultat invalid

După cele 10 minute aferente interpretării, testul poate da reacții fals-negative sau fals-pozitive, rezultate care nu vor fi luate în calcul. Limitele oferite de către testul descris, sunt de aproximativ 3.13 x /ml.

FIG 12.5.

Recomandări în utilizarea testului:

Kitul de diagnostic se păstrează la o temperatură între .

12.2. PROBE BIOLOGICE RECOLTATE DE LA ANIMALE

Probele sunt reprezentate de către sânge integral, recoltat în recipiente diferite, destinat fiecărui tip de examinare în parte. Recoltarea probelor de sânge, a fost efectuată la tot subiecții studiați.

Recoltarea probelor de sânge s-a efectuat în condițiile diminuării stresului animalelor la minim, în vederea evitării denaturării rezultatelor ulterioare. Vasul (venă de obicei) în care s-a prezentat proba, poate fi diferit în funcție de mărimea animalului. Pentru ambele tipuri de determinări (biochimice și hematologice), am ales deobicei recoltarea sângelui din vena safenă, vena cefalică sau vena antebrahială.

12.2.1 Determinări biochimice

Pacienții ale căror rezultate au fost pozitive în urma testărilor, li s-au efectuat profile biochimice complete din sânge. S-a încercat coroborarea datelor și stabilirea pe cât posibil, a unor modificări biochimice comune și constante ale cazurilor pozitive.

Material și metode:

– determinările biochimice au fost efectuate cu ajutorul unui aparat IDEX de uz veterinar.

FIG 12.6. Aparat Biochimie IDEXX

– după pregătirea corespunzătoare a locului de recoltare, care include tunderea sau raderea părului, spălarea cu alcool sanitar și practicarea hemostazei în aval față de cord, deci față de locul puncției, am prelevat probele de sânge prin folosirea dispozitivelor cu vacum, cu ace de recoltare de dimensiuni 20G (de culoare galbenă), și 22G (de culoare neagră), sterile și de unică folosință. Acestea au fost atașate la recipiente de recoltare , reprezentate de către eprubete din sticlă, fără anticoagulant, fără deschiderea capacului, cu păstrarea condițiilor de vid și sterilitate corespunzătoare.

Probele destinate examenului biochimic, pot fi lucrate de către aparatul sus menționat, fie din ser integral fie din plasma sangvină. Am folosit pentru recoltare și centrifugare eprubete speciale pentru ser, cu gel de separare, iar pentru plasmă eprubete cu anticoagulant, de tipul litiu-heparină (eprubetele cu capac verde).

Heparina reprezintă un anticoagulant preferat în determinările biochimice de sânge. Se folosește în concentrație de 0,1ml heparină (soluție 1,0 pentru fiecare 5ml de sânge). Tuburile cu perle de heparină sunt mai eficiente decât tuburile cu substanță regăsită pe pereții eprubetei, deoarece perlele permit o mixare mult mai eficientă a probei cu substanța.

Prelevarea probelor de sânge a fost realizată cu grija, ușor fără a stresa animalul, însă totuși suficient de rapid pentru a nu produce hemoliza. La recoltare am utilizat dispozitive de calibru mai mic comparativ cu cel al vasului, care fac ca fluxul sangvin să fie mai lent și deci traumatizarea eritrocitelor mai redusă. După terminarea operațiunii, în cazul folosirii eprubetelor cu anticoagulant, proba se omogenizează lin timp de 15 secunde , evitându-se formarea spumei care ar favoriza apariția hemolizei.

12.2.2. Determinări hematologice

Pacienților sus menționați, le-au fost efectuate în același scop și determinări hematologice.

Aparatul folosit este reprezentat de către o linie de hematologie IDEX de uz veterinar, din dotarea clinicii ILIOARA.

.

FIG 12.7. Aparat Hematologic IDEXX LaserCyt Dx

FIG 12.7

Recoltarea a urmărit aceeași modalitate, aceleași condiții și manopere de prelevare ca și în

cazul probelor destinate examenului biochimic, mai cu seamă că am procedat la recoltarea probelor succesiv pentru efectuarea celor 2 tipuri de determinări.

Recipientele de recoltare sunt reprezentate de către eprubete speciale, kituri CBC5R destinate aparatului, ambalate în cutii de către 50 de eprubete, dintre care 25 de bucăți cu capac mov care conțin anticoagulant destinate depozitării probei biologice și 25 de bucăți cu capac gri ce însoțesc în lucru fiecare eprubetă cu proba.

În recipientul colector, volumul de sânge necesar trebuie să fie egal cu 1ml, lucru marcat pe eprubetă printr-o linie de culoare mov (acest lucru se efectuează pentru menținerea concentrației necesară de anticoagulant). Cantitatea de sânge minimă de lucru este de 500µl, analizorul necesitând doar 95µl pe parcursul determinării.

Stabilirea diagnosticului de certitudine presupune coroborarea mai multor date clinice și de laborator. Moartea prin colaps la cățeii foarte mici, cu diaree hemoragică gravă la cățeii de peste 8 săptămâni, sunt elemente foarte importante de diagnostic. În practica din cabinet, de cele mai multe ori, aceste aspecte clinice reprezintă elemente suficiente pentru supoziția bolii și instituirea tratamentului. Confirmarea acesteia însă, se face prin examene de imunelectromicroscopie pe probe de fecale și intestin subțire și se încearcă izolarea virusului pe diverse culutri celulare primare și secundare, de rinichi de câine sau pisică, pulmonare de pisică și nurcă, fetale, de splină bovină. În culturile celulare deoarece nu prezintă efect citopatic, virusul se poate evidenția în mod direct prin prezența incluziilor specifice intranucleare.

Ca și diagnostic diferențial acesta trebuie făcut față de boala Carré, enterita cu coronavirus, diverse gastroenterite alimentare, și piroplasmoză.

13. REZULTATE ȘI DISCUȚII

13.1. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE, STABILIREA DIAGNOSTICULUI ȘI CONDUITA TERAPEUTICĂ APLICATĂ

În continuare vor fi prezentate cazurile clinice cele mai elocvente, pe care s-au efectuat cercetările proprii, s-a stabilit conduita de diagnostic precum și tratamentul specific institiuit pentru fiecare animal bolnav.

În clinica veterinară s-au prezentat pentru consultații în anul 2015, un număr de 156 de câini aparținând diferitelor rase, sau comunitari cu manifestări de gastroenterită dintre care, 120 de cazuri au fost suspectate de o patologie infecțioasă pe baza semnelor clinice și a anchetelor epizootologice efectuate.

Din cele 76 de cazuri supuse testării, un număr de 40 au fost diagnosticate cu parvovirusul canin. Cățeii diagnosticați cu parvoviroză, au fost reprezentați în majoritatea cazurilor de către pui cu schema de vaccinare incompletă sau fără schemă de vaccinare.

Prezentăm în continuare cele mai importante cazuri clinice alături de conduita terapeutică aplicată după confirmarea diagnosticului însoțită și de testări biochimice și hematologice după caz.

1. Câine, rasă Golden Retriever, vârsta 2 luni, mascul

Situația deparazitărilor și vaccinărilor: are 3 vaccinuri – Biocan (10.09. Biocan P, 24.09. și 08.10. Biocan DHPPI+L) 2 deparazitări interne cu Prazitel 08.09. și pe 22.09.

Anamneză: în urmă cu 5 zile a fost găsită o căpusă pe el, la palpația abdominală nu prezintă durere, intestinele sunt destinse de un conținut lichid, fără prezența unui corp străin la palpare. Vomă de 24h, prezența mai multor scaune diareice (mai mult de 6), inițial acestea au fost normale apoi progresiv din ce în ce mai moi, în final fiind apoase și cu un miros urât. Apetit hidric prezent (vomită apa după ingestie), fără apetit pentru mâncare.

Examinare clinică:

temperatura rectală:

greutate 4,9kg

apatie

stare de prostrație

mucoase aparente de culoare roz deschis

timp de reumplere capilară mai mare de 2 secunde

grad de deshidratare moderat (la nivelul pliului pielii)

Suspiciune: gastroenterită de natură virală; confirmată prin test rapid pozitiv.

Tratament:

Enteroguard

Sol. Rehidratante

Arnetin

No-Spa

Emeset

Beforvel

Buscopan

Depomicin

Canglob

Etamsilat

Metronidazol

Evoluția bolii:

Tratamentul a fost instituit pe o perioadă de 3 zile, evoluția nefavorabilă, scaunele au devenit sangvinolente, voma incoercibilă, starea generală a animalului nu suferă modificări esențiale în sens pozitiv, temperatura corporală este oscilantă, în ultima zi devine hipoterm (C ). Exitus.

Profil hematologic:

FIG 13.7.

2. Câine rasă metis, vârsta 2 luni, mascul

Situația deparazitărilor și vaccinărilor: nevaccinat, nedeparazitat.

Anamneză: cuib de 8 căței. 6 au fost dați către adopție, unul Exitus.

De 3 zile apatic, lipsa apetitului hidric și alimentar, mucoase aparente anemice, decubit lateral, stare precomatoasă, vomă, respirație dispneică, prezența de scaune cu consistență apoasă hemoragice, stare de deshidratare avansată.

Examinare clinică:

temperatură rectală:

greutate: 2,2kg

Suspiciune: gastroenterită de natură virală, test parvo pozitiv.

Tratament:

Enteroguard

Sol. Rehidratante

Arnetin

No-Spa

Emeset

Beforvel

Buscopan

Depomicin

Canglob

Etamsilat

Metronidazol

Duphalite

Tramadol

PenStrep

Evoluția bolii:

După 7 zile de tratament animalul se consideră ca a depășit starea critică a bolii, scaunele s-au redus numeric pe parcursul tratamentului, devenind mai puțin hemoragice, vomă redusă.

Animalul își reia apetitul, iar după 10 zile se consideră vindecat.

Examen hematologic:

FIG 13.8.

3. Câine, rasă Shih-Tzu, vârsta 5 luni, femelă

Situația deparazitărilor și vaccinărilor: nevaccinat, nedeparazitat.

Anamneză: Câinele a mâncat carne prajită, dupa aceea, în prima zi de consultație, apetitul alimentar a scăzut, animalul devine apatic, iar seara începe să aiba episoade de voma (spumă) repetate. A doua zi are un scaun moale cu sânge.

Examinare clinică:

temperatura rectală:

apatie profundă

adinamie

Suspiciune: pe baza semnelor clinice, a anamnezei, a anchetei epizootologice și a testului rapid care a fost pozitiv, s-a stabilit diagnosticul de parovviroză.

Tratament:

PenStrep

Metronidazol

No-Spa

Arnetin

Beforvel

Sol. Rehidratante

Duphalyte

Etamsliat

Vitamina C

Emeset

Metoclopramid

Enteroguard

Evoluția bolii:

După 4 zile de tratament, starea generală a animalului nu suferise modificări esențiale, temperatura corporală revine în limitele normale (), iar în a 6-a zi semnele clinice au început să dispară. A fost considerată clinic vindecată după 8 zile de tratament.

FIG 13.9.

4. Câine, rasă Bichon, vârsta 3 luni, mascul

Situația deparazitărilor și a vaccinărilor: nevaccinat, nedeparazitat.

Anamneză: animalul este apatic, în ziua curentă a avut diaree apoasă cu sânge, vomă cu cantitate mică de lichid și spumă albă, mucoase aparente palide.

Examinarea clinică:

temperatura rectală:

vomă spumoasă

anemie moderată a mucoaselor conjuctivală și gingivală

zona posterioară murdărită cu fecale diareice apoase, galbene

Suspiciune: gastroenterită de natură virală, confirmată prin test parvo pozitiv.

Tratament:

Depomicin

No-Spa

Canglob P

Arnetin

Duphalye

Glucoză

Enteroguard

Vitamina C

Metronidazol

Optiprim

Adrenostazin

Evoluția bolii:

Din a treia zi de tratament starea pacientului s-a agravat, ducând la exitus.

FIG 13.10.

5. Câine, rasa Amstaff, 4 luniu, femelă

Situația deparazitărilor și a vaccinărilor: nevacinat și nedeparazitat.

Anamneză: s-a prezentat la consultație cu apatie, episoade de vomă în ziua precedentă în număr de 8, în ziua consultului scaune diareice cu sânge în cantitate mare.

Examinare clinică:

animalul este letargic în decubit sternal

temperatura corporală:

mucoase congestionate

stare de deshidratare moderată

tren posterior murdar cu fecale și sânge

Suspiciune: gastroenterită hemoragică virală.

Tratament:

Sol. rehidratante ( Ringer , Glucoză, NaCl)

Beforvel

Vitamina C

Synulox

Emeset

Canglob P

Arnetin

Etamsilat

No-Spa

Metronidazol

Evoluția bolii:

Animalul prezintă un regres a stării generale după prima zi de tratament, scaunele

nu se reduc numeric, vomă incoercibilă. După 2 zile de tratament, stop cardio-respirator.

Fig.13.11.

6. Câine, metis, vârsta 7 luni, femelă

Situația deparazitărilor și vaccinărilor: nevaccinat, nedeparazitat.

Anamneză: vomă sangvinolentă, colică abdominală, fecale consistente.

Examinare clinică:

temperatura rectală:

apatie

lipsa apetitului

adinamie

mucoase aparente de culoare anemică

Suspiciune: gastroenterită virală.

Tratament:

Soluții de rehidratare ( Ringer-perfuzie continuă)

PenStrep

Metronidazol

Arnetin

NoSpa

Etamsilat

Metoclopramid

Dietă totală

Etamsilat

Evoluția bolii:

După 4 zile de tratament, starea animalului se îmbunătățește, acesta nu mai prezintă vomă și nici scaune moi, își reia apetitul.

În ziua a 7-a de tratament, animalul se consideră vindecat.

7. Câine, rasa Rottweiler, vârsta 3 luni, mascul

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: are un vaccine Biocan DHPPI+L efectuat în urmă cu 14 zile.

Anamneză: animalul s-a prezentat la clinică cu vomă în cursul zilei, diaree cu sânge, hiporeflexivitate.

Examinare clinică:

temperatura rectală:

greutate: 5,15kg

animalul prezintă o stare proastă de întreținere

este slab ( se observă eminențele osoase, enoftalmie)

stare de deshidratare moderată

valoarea glicemiei 111mg/dl

Suspiciune: în urma anamnezei și efectuării testului rapid CPV/CCV, s-a confirmat suspiciunea de gastroenterită virală ( parvoviroză ).

Tratament:

Susținere hidroelectrolitică pe cale intravenoasă

Buscopan

Arnetin

No-Spa

Emeset

Canglob P

Metronidazol

Viyo veterinary dog

PenStrep

Beforvel

Evoluția bolii:

Pe parcursul celor 9 zile de tratament, animalul a prezentat în mod progresiv o îmbunătățire a stării generale, scaunele s-au redus numeric, către sfarșit nemaifiind sangvinolente. Din a 7-a zi nu mai prezintă vomă. Apetitul se reia începând cu ziua a 7-a, urmând ca în ultima zi de tratament să fie externat cu recomandări în ceea ce privește alimentația animalului. La 14 zile se reia vaccinarea cu un vaccin polivalent fără antirabic.

8. Câine, rasă metis, vârsta 3 luni, femelă

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: nevaccinat și nedeparazitat.

Anamneza: animalul prezintă inapetență, vome repetate, scaune diareice cu sânge, apatie.

Examinare clinică:

temperatură corporală:

greutate: 4,5kg

stare de deshidratare moderată

mucoase aparente normal colorate

timp de reumplere capilar 4 secunde

adinamie

apetit selectiv

apetit hidric

Suspiciune: după semnele clinice posibil parvoviroza canină.

Tratament:

Susținere hidroelectrolitică

Cerenia

Buscopan

Arnetin

Metronidazol

Beforvel

Canglob P

Etamsilat

No-Spa

Evoluția bolii:

După 6 zile de tratament, starea animalului devine stabilă, proprietarul dorește externarea și continuarea tratamentului acasă. Se externează cu recomandări în ceea ce privește dieta, deparazitarea, vaccinarea animalului.

9. Câine, rasă metis, vârsta 3 luni, mascul

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: nevaccinat, nedeparazitat.

Anamneză: animalul prezintă lipsa apetitului de 48h, stare de prostrație, deshidratare.

Examinare clinică:

temperatura corporală

stare de deshidratare avansată ( peste 10% )

iminență de șoc hipovolemic

Suspiciune: parvoviroză ( test parvo pozitiv ).

Tratament:

Fluidoterapie de șoc

Antibioterapie

Reglarea temperaturii corporale cu ajutorul pernei electrice

Evoluția bolii:

Starea de deshidratare a animalului se îmbunătățește, voma se remite, animalul elimină și paraziți intestinali. După 3 zile de tratament animalul se externează, se recomandă repetarea deparazitării interne, vaccinarea animalului și regim alimentar, susținere imunitară exogenă.

FIG 13.12.

10. Câine, rasa metis, vârsta 3 luni, mascul

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: nedeparazitat, nevaccinat.

Anamneză: Cățelul provine dintr-un cuib de 6 pui, de 24h starea generală se înrăutățește considerabil. Prezintă anorexie.

Examinare clinică:

Temperatura corporală

Fără semne de vomă sau diaree

Adinamie

Letargic

La 24h de la internare animalul prezintă scaune diareice cu fragmente de mucoasă

urât mirositoare, vomă fără conținut alimentar.

Suspiciune: gastroenterită de origine infecto-contagioasă, test parvo pozitiv.

Tratament:

Susținere hidroelectrolitică

Antibioterapie

Vitaminizare parenterală

Dietă totală

Imunostimulare ( Canglob P)

Evoluția bolii:

Pe parcursul tratamentului de 6 zile, animalul își menține temperatura corporală nemodificată, starea generală se îmbunătățește progresiv, se externează fără semne de gastroenterită și cu stare generală bună.

FIG 13.13.

11. Câine, rasă metis, vârsta 2 luni, femelă

Situația deparazitărilor și vaccinărilor: deparazitat o singură dată, nevaccinat.

Anamneza: apatie, vomă, scaune moi. Animalul prezintă o stare de depresie de 24h.

Examinare clinică:

temperatura rectală:

greutate: 2,60kg

stare de deshidratare avansată

Suspiciune: gastroenterită de natură infecțioasă.

Tratament:

Tratament perfuzabil : Ringer, NaCl, Glucoza, Duphalyte

Metronidazol

No-Spa

Vitamina C

Canglob P

Synulox

Arnetin

B1, B6, B12

Evoluția bolii:

După 2 zile de tratament, scaunele devin sangvinolente, cu sfacele de mucoasă de miros fetid. Animalul se externează la cererea proprietarilor cu recomandarea de continuare și adaptare a tratamentului până la remiterea semnelor clinice.

FIG 13.14.

12. Câine, rasă Bichon, vârsta 4 luni, mascul

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: o singură deparazitare internă, nevaccinat.

Anamneză: animalul s-a prezentat la consult cu o stare de apatie, vomă de 48h, scaunul este normal deși în intestin se simte la palpare conținut lichid.

Examinarea clinică:

temperatura corporală:

greutate: 2,75kg

prezența paraziților externi și interni ( din relatarea proprietarului ) în scaun

apatie

lipsa apetitului

Suspiciune: parvoviroză confirmată prin testare.

Tratament:

Depomicin

Metronidazol

No-Spa

Metoclopramid

Arnetin

Beforvel

Canglob P

Glucoză, Ringer, Duphalyte

Evoluția bolii:

În timpul tratamentului se minține lipsa apetitului, micțiuni frecvente și repetate, scaune moi de culoare închisă. Se adjustează tratamentul în funcție de evoluție, iar în a 5-a zi de internare animalul prezintă îmbunătățirea stării generale, lipsa vomei, revenirea apetitului, fără scaune. Se externează cu recomandări privind deparazitarea și vaccinarea.

13. Câine, rasă metis, vârsta 4 luni, mascul

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: nevaccinat, deparazitat intern în urmă cu 2 săptămâni și 6 săptămâni. Deparazitat extern în urmă cu 40 de zile.

Anamneză: apetit diminuat de 24h, menținerea apetitului hidric, scaune moi, nu prezintă vomă.

Examinare clinică:

la palparea abdominală, abdomenul este nedureros.

temperatura

apatie

apetit selectiv

ușoară stare de deshidratare la nivelul pliului pielii

fără urme de sânge la termometrare

micțiuni frecvente și repetate

glicemie 147mg/dl

Suspiciune: gastroenterită virală, confirmată prin testare.

Tratament:

Susținere hidroelectrolitică

Antibioterapie

Vitaminizare

Antispastice

Antivomitive

Metronidazol

Smecta

Evoluția bolii:

Pe toata durata tratamentului, animalul a prezentat episoade repetate de vomă, de culoare galbenă, scaunele au devenit sangvinolente. După 4 zile de tratament, animalul se externează fără semne clinice de boală, stare generală vizibil îmbunătățită, apetit prezent.

14. Câine, rasa Cavalier King Charles, vârsta 2 luni și jumătate, femelă

Situația vaccinărilor și deparazitărilor: nedeparazitat, nevaccinat.

Anamneză: vomă, diaree, eliminare paraziți gastrointestinali.

Examinare clinică:

depresie severă

deshidratare severă

glicemia 101ml/dl

durere abdominală la palpare

hiporeflectivitate

temperatura

greutate: 2kg

Suspiciune: gastroenterită plurifactorială, parvoviroză parazitară.

Tratament:

Canglob P

Perfuzie continuă

Arnetin

No-Spa

B12

Levamisol

Optiprime

Evoluția bolii:

Pe perioada tratamentului animalul a prezentat crize convulsive. După o perioadă de 5 zile de tratament starea generală a animalului se îmbunătățește considerabil, proprietarul dorește externarea. Se externează cu recomandări privind vaccinarea, deparazitarea.

14. CONCLUZII

1. Parvoviroza canină prezintă un grad de răspândire într-un procent ridicat în populația canină, comparativ cu multe alte entități morbide.

2. Frecvența bolii este diferită în funcție de vârsta animalului, rasa acestuia, statusul imun.

3. Frecvența îmbolnăvirilor în parvoviroză diferă și în funcție de modul de întreținere. Astfel câinii comunitari sau cei liberi în curte prezintă un grad de îmbolnăvire mai ridicat, comparativ cu cei care sunt ținuți legați sau cei care în perioada de vaccinare sunt ținuți izolați.

4. Evoluția bolii poate îmbrăca fie o formă enterică, fie o formă miocardică, de cele mai multe ori dependentă de vârsta animalului.

5. Tratamentul medicamentos complex aplicat în stadiile incipiente ale bolii, pot crește rata supraviețuirii animalului

6. Examenele hematologice efectuate au relevat leucopenie în faza incipientă a bolii,uneori hemoconcentrație, apanajul deshidratării, apoi în cea mai mare parte a cazurilor formula leucocitară se normalizează.

7. Determinările biochimice efectuate în faza incipientă a bolii, nu prezintă modificări constante și patognomonice ale parametrilor sangvini.

8. Cercetările efectuate relevă faptul că, folosirea testelor de diagnostic rapid orientează clinicianul în instituirea imediată a tratamentului adecvat, crescând șansele de supraviețuire a animalului.

9. Durata tratamentului a fost dependentă de statusul imun si reactivitatea fiecărui animal.

15. RECOMANDĂRI

În urma cercetărilor efectuate pe cazurile clinice și a concluziilor desprinse, în ajutorul medicului clinician desprindem următoarele recomandări:

1. Se recomandă utilizarea testelor de diagnostic rapide pentru confirmarea bolii la toti câinii care prezintă gastroenterită hemoragică sau nu.

2. Se recomandă cu scop profilactic atât vaccinarea cât și deparazitarea animalelor trecute de vârsta de 6 săptămâni.

3. Se recomandă instituirea cât mai rapidă a terapiei (mai ales a fluidoterapiei) în cazul animalelor care prezintă simptomatologia gastroenteritei acompaniate de deshidratare crescând astfel considerabil rata supraviețuirii acestora.

4. Se recomandă pe cât posibil achiziționarea animalelor cu situație epidemiologică cunoscută (cu minima deparazitare si un vaccin) și diminuarea pe cât posibil a oricărui factor de stres.

REZUMAT

Lucrarea de față, în cele două părți ale sale, urmărește îmbinarea datelor de ordin bibliografic cu acelor proprii, obținute în urma cercetărilor personale.

În prima parte a lucrării (Studiu bibliografic) am considerat oportună realizarea unei concentrate aduceri la zi a datelor privind anatomia și fiziologia tubului digestiv, a prezentat cauzele dar și mijloacele de producere a bolii. Tot în cadrul acestei părți am evidențiat mijloacele de diagnostic folosite, mijloacele de terapie cât și recomandări privind conduita viitoare (a vaccinărilor) a imunizării animalului post infecție.

În cazul celei de a 2-a părți a lucrării ( Cercetări Personale ), am descris cele mai importante cazuri întâlnite acompaniate de anamneza, examinarea clinică, terapia și după caz analizele efectuate. Cercetările s-au desfășurat pe parcursul anului 2015/2016, și au avut în vedere un număr de 76 animale monitorizate, prezentate la clinica veterinară cu simptomatologie de gastroenterită și cu vârstă juvenilă.

Ca urmare a coroborării și prelucrării datelor obținute în urma investigațiilor înterprinse, am desprins un număr de 9 concluzii și 4 recomandări.

Cercetările curpinse în prezenta lucrare de diplomă, prezintă drept obiective majore, propunerea folosirii testelor rapide de diagnostic, și a examinărilor mai ales hematologice, în cazul gastroenteritei de natură infecțioasă cu parvovirus canin.

La capitolul REZULTATE ȘI DISCUȚII am prezentat un număr de 14 cazuri, elocvente pentru cercetările efectuate, la care s-a descris o fișă de observație completă.

S-au atașat 5 buletine de analiză care relevă profilul hematologic sangvin la cazuri cu parvoviroză.

Lucrarea cuprinde un număr de .,…………..pagini imagini originale și………….

BIBLIOGRAFIE