Aspecte ale Comportamentului Deviant al Copiilor Strazii

Cuprins

Cuprins 2

introducere 4

1. FENOMENUL COPIII STRĂZII 6

1.1. Definirea fenomenului copiii străzii 6

1.2. Proveniența copiilor străzii 7

1.3. Clasificarea copiilor străzii 7

1.4. Cauzele care determină ajungerea copiilor în stradă 8

2. cOPIII STRĂZII. cARACTERISTICI ALE VIEȚII ÎN STRADĂ 11

2.1. Profilul copiilor străzii 11

2.1.1. Identitatea și conceptul de sine 12

2.1.2. Emoțiile 13

2.1.3. Nivelul de aspirație 14

2.2. Vagabondajul stradal 15

2.3. Relațiile sociale și grupurile de copii ai străzii 16

2.3.1. Relațiile cu familia 16

2.3.2. Relațiile cu societatea 17

2.3.3. Relațiile cu instituțiile de ocrotire 18

2.3.4. Grupurile de copii ai străzii 19

2.3.5. Relația cu mediul educațional 20

2.4. Copiii străzii și munca 20

2.5. Adăpostul copiilor fără adăpost 21

3. Tipuri de comportament deviant în stradă 22

3.1. Devianța. Incursiune teoretică 22

3.2. Factori caracteristici dezvoltării comportamentului deviant al copiilor străzii 25

3.3. Consumul de droguri 26

3.4. Cerșetorie 29

3.5. Prostituție 30

3.6. Comportament violent și infracționalitate 32

3.7. Devianța de grup 33

4. Asistența socială a copiilor străzii 35

4.1. Nevoile copiilor străzii 35

4.2. Modalități de intervenție socială 35

4.3. Cadru legislativ 37

5. CERCETARE DE TEREN 42

5.1. Elemente de metodologie 42

5.2. Metodologia cercetării 43

5.3. Prezentarea studiilor de caz 44

5.3.1. Studii de caz individuale 44

5.3.2. Studiu de caz nr.1- M.I 46

5.3.3. Studiu de caz nr. 2- I.R 54

5.3.4. Studiu de caz nr. 3- H.G 62

5.3.5. Studiu de caz al instituției 72

Concluzii 81

bibliografie 83

Anexa 1: Ghid de interviu aplicat copilului pentru studiile de caz individuale 86

Anexa 2: ghid de interviu aplicat asistentului social pentru studiile de caz individuale 88

anexa 3: ghid de interviu aplicat copilului pentru studiul de caz al instituției 89

Anexa 4: Ghid de interviu aplicat asistentului social pentru studiul de caz al instituției 90

introducere

Copilăria este cunoscută ca fiind o etapă particulară din viața oricărei persoane și din acest motiv i se acordă o atenție specială și se caută răspunsuri la nevoile apărute în cadul aceasteia.

Rezultat a unor probleme aparte apărute în perioada acestei etape este fenomenul copiii străzii, fenomen ce a caracterizat imaginea României în mass-media internațională după anul 1989, și care nu poate fi contestat, întrucât acești copii sunt prezenți în universul nostru cotidian. Totodată ca și aspect aparte, care ajunge de multe ori chiar să se suprapună cu fenomenul copiii străzii este prezent și fenomenul devianței juvenile, care caracterizează într-o foarte mare măsură comportamentul stradal al copiilor care trăiesc aici.

Întrucât orice problemă socială are factori determinanți multipli, dar și factori care contribuie la menținerea acesteia sau care interferează cu rezolvarea problemei, am încercat să vedem care este modul în care acest segment, categorie defavorizată, se construiește și se reconstruiește, care sunt cauzele care au generat destinul nefericit al acestor ființe, care sunt aspectele particulare ale comportamentului acestora și a devierii lor de la regulile societății, cum anume pot fi ei integrați în societate și mai ales în ce măsură este acest lucru posibil.

Obiectivul acestei lucrări îl constituie studierea și evaluarea fenomenului de devianță socială dezvoltat de către copiii străzii și analizarea unui serviciu social adresat acestei categorii.

Pentru o mai clară percepție asupra fenomenelor studiate au fost formulate următoarele întrebări de cercetare: (1) Care sunt factorii care au contribuit la ajungerea copilului în stradă? Aceași factori au determinat și dezvoltarea unui comportament deviant sau au interferat cu alții? (2) Care sunt aspectele particulare ale vieții în stradă? (3) Ce tipuri de conduită deviantă sunt recunoscute de către copiii străzii ca fiind practicate? (4) În ce măsură răspund serviciile sociale adresate copiilor străzii nevoilor acestora?

Pornind de la aceste întrebări de cercetare au fost stabilite următoarele obiective: (1) Identificarea factorilor care determină ajungerea copiilor în stradă și apariția comportamentului deviant manifestat de către aceștia, (2) Descrierea dinamicii vieții în stradă a copiilor, (3) Identificarea principalelor forme de devianță săvârșite de către copiii care trăiesc în stradă, (4) Studierea unui serviciu social rezidențial oferit copiilor străzii în orașul Oradea.

În cadrul prezentei lucrări există două unități de analiză, prima fiind reprezentată de către indivizi minori care au petrecut o parte a timpului pe stradă, iar cea de a doua de o instituție care oferă servicii sociale pentru copiii străzii.

În contextul prezentat lucrarea de față își propune să definească fenomenul copiii străzii, să identifice și să definească comportamentele deviante dezvoltate în mediul stradal, să identifice și să studieze cauzele care au dus la apariția și perpetuarea acestor două fenomene și relația dintre ele, să analizeze legislația în vigoare și să evalueze un serviciu social din orașul Oradea adresat acestei categorii.

FENOMENUL COPIII STRĂZII

Definirea fenomenului copiii străzii

Copilăria este cunoscută ca fiind o etapă particulară din viața oricărei persoane și din acest motiv i se acordă o atenție specială și se caută răspuns la nevoile apărut în cadul aceasteia.

O atenție specială trebuie acordată fenomenului copiii străzii, care a devenit una din problemele sociale grave cu care se confruntă în prezent societatea, gravitatea acesteia fiind rezultată atât din implicațiile imediate pe care le are, cât și din potențialul pericol pe care-l prezintă acești actuali copii, dar cu mare grad de probabilitate de a deveni viitori criminali agresivi și violenți.

O definiție exhaustivă a fenomenului copiii străzii este dificil de elaborat, deoarece realitățile și criteriile de definire ale acestuia sunt diverse. Florica Chipea definește copiii străzii ca fiind „copiii și tinerii care practică un comportament stradal: își petrec timpul pe stradă unde își câștigă existența, dorm în parcuri, gară sau în spatele teatrului, în blocuri neterminate, în canale, în apartamente oferite de Primărie ori de persoane fizice sau juridice”.

Planul național privind protecția și drepturile copiilor și tinerilor fără adăpost, îi denumește ca fiind acei copiii sau tineri care stau permanent pe stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei procurându-și singuri și ilegal mijloacele de subzistență, fără să beneficieze de protecție din partea părinților ori a altor persoane abilitate de lege”.

Fenomenul copiii străzii a luat amploare, așa cum prezintă cei mai mulți autori după anul 1989, perioadă în care a avut o evoluție ascendentă și în care și-a schimbat compoziția.

În ceea ce privește numărul de copii ai străzii acesta este într-o continuă schimbare de la an la an. Rapoartele României cu privire la drepturile copilului adresate Convenției ONU în anul 2007 conțin o serie de estimări ale numărului copiilor care muncesc sau trăiesc în stradă. Se poate observa că orașul București deține prima poziție în ceea ce privește numărul acestora. Acest rapor prezintă faptul că în anul 2000 s-au înregistrat între 2500 și 3200 de copii ai străzii dintre care 700 trăiau în București; în 2003 numărul lor a scăzut la 1900 dintre care 300-400, în capitală; la sfârșitul anului 2005, 1700 de cazuri în țară și 400 în București, iar până la 30.07.2007, s-au înregistrat 1393 de cazuri la nivel național, dintre care 436 se preconiza că sunt subiecți permanenți ai străzii.

Proveniența copiilor străzii

Proveniența copiilor străzii este reprezentată de două medii principale, familia și instituțiile de ocrotire. Studiul Național Privind Situația Copiilor fără Adăpost arată că în ultimul deceniu, instituțiile nu mai reprezintă principalul loc de proveniență al copiilor străzii, ci mulți dintre ei au fugit de acasă datorită climatului familial ostil sau fac parte din familii destrămate.

Florica Chipea clasifică copiii străzii după mediul lor de proveniență în copiii „care fug de acasă datorită condițiile materiale nesatisfăcătoare, căutând mijloace de satisfacere a nevoilor elementare de hrană și îmbrăcăminte, sau datorită climatului familial necorespunzător” și copiii proveniți de la casele de copii și din absolvenții de școli speciale.

Din cadrul instituțiilor de ocrotire provin atât copiii care aleg să fugă din acestea din cauza factorilor enumerați, dar și cei care trebuie să le părăsească deoarece au împlinit vârsta absolvirii și nu există pentru ei pârghii sociale care să îi sprijine în vederea încadrării în munci corespunzătoare calificării lor, sau care să le asigure temporar protecție socială, acești tineri rămânând atât la propriu cât și la figurat în stradă.

În ceea ce privește proveniența în funcție mediul urban sau rural se poate observa faptul că deși majoritatea provin din mediul urban, un procent semnificativ îl reprezintă și copiii din satele învecinate marilor orașe. Aceștia vin ziua în orașe pentru a munci sau a cerși iar seara se întorc în satele lor.

Clasificarea copiilor străzii

Fenomenul copiii străzii cuprinde mai multe grupuri, care deși au caracteristici similare sunt diferențiate în primul rând de durata timpului pe care-l petrec pe stradă. Aceștia pot fi încadrați în unul din grupurile următoare, acceptate de specialiști ca fiind cele mai des întâlnite: copii pe stradă, copii în stradă și copiii străzii.

Copiii pe stradă sunt cei care au o legătură permanentă cu familia. Aceștia nu frecventează școala și își petrec majoritatea timpului pe stradă încercând să câștige bani iar seara revin în familiile lor pentru a dormi. Acești copiii prezintă un risc ridicat de a fi asimilați de urmărtoarea categorie prin abandonarea definitivă a căminului fie sub influența altor copiii din stradă, fie datorită violențelor comise de către părinți asupra lor.

Copiii în stradă sunt copiii care întrețin relații izolate, întâmplătoare cu familia, iar pe măsură ce se integrează în subcultura străzii, implicarea lor în relațiile familiale se diminuează. Ei își procură singuri bani și hrană prin muncă, cerșit, furturi, etc, iar comportamentul lor e puternic marcat de mediul stradal.

Copiii străzii sunt acei copii care au pierdut orice legătură cu familia sau cu instituția de ocrotire. Ei trăiesc permanent pe stradă, adaptarea lor la condițiile străzii permițându-le să supraviețuiască în condițiile în care nu au deprinderi profesionale, bani sau adăpost.

Există alături de acestea trei, o categorie aparte, a copiilor care trăiesc în stradă cu familia. În condiții de sărăcie severă, unele familii și-au pierdut locuințele și au ajuns să trăiască împreună cu copiii sub cerul liber ori în adăposturi improvizate. Aceste familii cel mai adesea supraviețuiesc cerșind sau prestand alte munci împreună cu copiii. Tot aici au fost incluși și tinerii care trăiesc în stradă și au devenit părinți. În această categorie intră în cea mai mare parte familiile care aparțin grupurilor minoritare sau grupurilor de refugiați.

În lucrarea de față sintagma copiii străzii va fi folosită referindu-se la toate accepțiunile mai sus enumerate.

Cauzele care determină ajungerea copiilor în stradă

Aflarea cauzelor ajungerii copiilor în stradă este foarte importantă pentru depistarea unor soluții în vederea reintegrării familiale și sociale a acestor copii sau tineri. Depistarea cauzelor însă, așa cum atrage atenția și Simona Zamfir nu presupune că au fost găsite și soluții. Discuțiile referitoare la cauze trebuie înlocuite însă cu inițiative de creare a unor servicii adresate familiilor în dificultate și reintegrării școlare și profesionale a copiilor și tinerilor.

Perioada de tranziție la o economie de piață a determinat o serie de factori de risc precum accentuarea sărăciei, diminuarea nivelului de trai, creșterea șomajului, a abandonului familial și incapacitatea familiilor de a asigura o creștere și o dezvoltare armonioasă, care au favorizat apariția și creșterea numărului de copii ai străzii.

Un studiu realizat asupra copiilor care muncesc în orașele București, Iași, Craiova, enumeră principalii factori care contribuie la extinderea fenomenului copiii străzii. Aceștia sunt reprezentați de starea de sărăcie a familiilor de proveniență a copiilor, de dezorganizarea familială, de nivelul scăzut de educație a părinților sau tutorilor, de lipsa formelor alternative de învătământ pentru copiii care au părăsit școala și de lacunele de ordin legislativ alături de aplicarea defectuoasă a legislației în vigoare.

Abandonarea copiilor reprezintă o cauză importantă a ajungerii acestora în stradă, care cel mai adesea are loc datorită climatului nefavorabil sau sărăciei, cauză care însă după cum precizează Gabriela Tudor nu este „nici necesară, nici suficientă” pentru a determina alungarea copilului de acasă sau instituționalizarea acestuia.

Abandonul poate lua și forma trimiterii copilului în stradă pentru a îndeplini diverse munci pentru a cerși, a se prostitua și a aduce bani acasă.

Atunci când vorbim despre alegerea copilului de a părăsi în mod deliberat casa părintească avem o serie de factori care interferează în această hotărâre. Nivelul de școlarizare scăzut al părinților care determină un statut socio-economic nefavorabil, alături de consumul de alcool, lipsa unui loc de muncă și a resurselor financiare necesare asigurării unui mod de trai decent, activități infracționale ale părinților, pot conduce la părăsirea casei de către copil. Neglijarea și slaba supraveghere este o altă cauză a fenomenului care acționează din interiorul familiei. O parte a copiilor străzii provin din familii ai căror părinți lucreazâ până târziu sau în alte țări, timp pe care ei și-l petrec pe stradă.

Un alt factor determinant al fenomenului copiii străzii este sărăcia a cărei incidență prezintă Raportul Național de Dezvoltare Umană- România 2001-2002, a crescut după anul 1989, de la 7%, la 44% în anul 2000. Cauzele care au jucat un rol important în această creștere sunt reprezentate de colapsul economic dar și de inegalitatea în distribuirea resurselor și lipsa unei protecții sociale adecvate. Adesea, copiii proveniți din medii și familii afectate de sărăcie și cu un nivel economic scăzut sunt exploatați de proprii părinți, care îi trimit să facă rost de bani prin diferite metode, obligându-i să cerșească și să dezvolte preocupări infracționale ori să se prostituieze. În cazul în care copiii nu aduc bani acasă sau aceștia nu sunt suficienți de multe ori ajung să fie bătuți.

Ion Pitulescu subliniază faptul că fenomenul nu a apărut în perioada post-comunistă pe un teren gol, ci a existat și în vechiul sistem însă a fost „ocultat” și nu s-a facut public, lucru care a îngreunat deosebit de mult estimarea adevăratei sale dimensiuni. De asemenea creșterea numărului soților care își părăsesc familiile, lăsând copiii într-o stare de nesigurață economică și socială reprezintă o altă cauză importantă.

Eșecul măsurilor de protecție a copilului este de asemenea un factor cauzator al ajungerii copiilor în stradă. Acesta ia atât forma eșecului integrării copiilor în instituțiile de ocrotire, ceea ce cauzează în multe cazuri fuga din acestea, cât și eșecul reintegrării sociale a tinerilor care ies din aceste intituții sau absolvă școli speciale. Acești tineri ajung să fie asimilați în continuare copiilor străzii și au în general rolul de lideri de grup, aceasta cu toate că nu mai sunt nici copiii nici adolescenți din punct de vedere al vârstei biologice.

În aceste contexte putem spune faptul ca fenomenul copiii străzii are cauze complexe, familiale, economice și politice.

cOPIII STRĂZII. cARACTERISTICI ALE VIEȚII ÎN STRADĂ

Profilul copiilor străzii

Mediul stradal în care trăiesc acești copii, caracterizat de dezordine și haos (dar care are totuși o ordine a lui pentru ei), își pune amprenta asupra dezvoltării lor și duce la apariția anumitor tipologii caracteristice copiilor străzii.

Câteva caracteristici ale acestor copii sunt reprezentate de o dezvoltare insuficientă a limbajului, lipsa disponibilității de a lucra, agresivitate crescută, o permanentă căutare de relații, alături însă de incapacitatea de a construi relații stabile, depresie, dependență exagerată, ambivalență, putând ajunge până la suicid. Datorită unui psihic sărăcit de sentimente apar și înclinații spre delicvență și criminalitate.

Un semn care îi evidențiază de cele mai multe ori pe stradă este vestimentația sumară și aspectul exterior neîngrijit, nespălat, construit de multe ori intenționat pentru a provoca mila trecătorilor. Modul de viață este unul nomad și cu mult sub limita condițiilor adecvate de igienă și trai. Activitățile zilnice practicate în general sunt cerșitul, furtul din piețe și chioșcuri, spălatul parbrizelor,prostituția și alte activități anti-sociale.

Agresivitatea este o altă caracteristică a stilului de viață stradal. Aceasta este definită de către Paul Popescu ca fiind „un comportament distructiv și violent orientat înspre persoane obiecte sau înspre ei înșiși” În stradă, violența reprezintă un fenomen esențial pentru impunere și supraviețuire. Ajunși aici, copiii vor fi mai întâi victime, pentru ca mai târziu să învețe să folosească ei înșiși agresivitatea. Florica Chipea susține că de cele mai multe ori agresivitatea este folosită ca un mecanism de apărare, si este izvorâtă din sentimentele de frustrare acumulate în cadrul familiei sau instituției de unde au plecat.

Noțiunea timpului este și ea puternic afectată. Pentru acești copii calendarul este ceva abstract. Amintirile lor sunt confuze și raportate la evenimentele importante din trecut. Această confuzie poate fi explicată prin inhalarea de substanțe euforizante dar și prin faptul că din experiența lor de zi cu zi ei știu că mâine s-ar putea să nu mai fie acolo datorită numeroaselor pericole care le amenință viața. Pierderea semnificației obișnuite a noțiunii timpului provoacă o dezorientare-temporo spațială, viața copilului curgând fragmentat, fără continuitate . Datorită faptului că integrarea și buna funcționare în societate presupune încadrarea în anumite limite de timp, această carență disfuncțională a copiilor străzii reprezintă una din cele mai importante piedici în calea integrării lor sociale.

Copiii străzii dispun de asemenea de un sistem de valori propriu, caracterizat prin faptul că polii bine-rău nu au o demarcație clară, ci sunt amestecați. Demnitatea, cinstea, corectitudinea sunt concepte și atitudini, pe care așa cum evidențiază și Florica Chipea aceștia nu le cunosc. Valorile acestor copii sunt în general puternic influențate de mediul stradal, lucru datorat faptului că nu au avut în viața lor exemple de atitudini corecte și care să le ofere posibilitatea de a învăța aceste valori.

Starea de sănătate a copiilor străzii este precară. Expunerea la vremea rece și aspră îi face pe aceștia, comform unei cercetări realizată în Marea Britanie să sufere de dureri, tuse, bronșite, ori diferite afecțiuni respiratorii, precum pneumonie, TBC, rinite, după cum precizează studiul „Copiii străzii și drogurile”. Tabloul afecțiunilor este însă unul mult mai vast, fiind format și din alte boli precum sifilis, ciuperci, boli ale pielii, ale ficatului, boli digestive, anemie și vătămări corporale ca urmare a unor accidente ori a bătăilor din stradă. Cele două lucrări amintite vorbesc despre două probleme aparte a stării de sănătate a acestei categorii de copii, constituite de complicațiile severe survenite în urma abuzului sau intoxicației cu alcool sau droguri și de frecvența bolilor cu transmitere sexuală.

Identitatea și conceptul de sine

Aceste concepte sunt parte importantă a profilului copiilor străzii și se formează prin interacțiunea dintre individ și mediul din care acesta provine și cu care intră în contact.

Identitatea este dimensiunea centrală a concepției despre sine a individului, ce reprezintă poziția sa în societate și derivă din apartenența la grupurile și categoriile sociale, din statutele și rolurile sale. Conceptul de sine este definit ca fiind „o colecție organizată de credințe și simțăminte despre noi înșine, o reprezentare organizată, structura de referință prin care individul evaluează percepțiile care au legătură cu mediul lui social”

Conceptul de sine se formează încă de timpuriu, cunoscând mai multe stadii în care copiii vor căuta mereu modele, atât în mediul familial, prin modelele parentale, cât și în afara acestuia, în special în mediile educaționale. Aceștia au anumite așteptări față de el, îi acordă sarcini, demonstându-i încredere și stabilindu-i limite. Toate acestea îl ajută pe copil să clarifice răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” ceea ce înseamnă construirea identității.

Fugind din familia sau instituția care s-au dovedit ineficiente în a-i răspunde nevoilor, a-i acorda un rol și a-l integra social și trăind totodată în absența unor roluri clar delimitate, ajuns în stradă copilul se găsește în imposibilitatea de a-și construi la rândul său roluri și limite ale acestor roluri. Toate aceste carențe în interacțiuni și construirea unor roluri deficitare ori imposibilitatea construirii lor duc la formarea unei identități de sine confuză a acestor copiii.

Strâns legat de aceste concepte, care formează chiar „suportul cognitiv” al acestora este stima de sine. Stima de sine este definită ca fiind o atitudine pozitivă ori negativă față de propria persoană și este afectată de idealurile și aspirațiile noastre intervenind aici și sistemul de valori la care ne raportăm. În condițiile în care „copiii străzii dispun de un sistem de valori propriu și în condițiile unei identități confuze, stima de sine a acestor copii este oscilantă, schimbătoare, influențată foarte mult de circumstanțe.

Emoțiile

Paul Popescu descrie emoțiile ca fiind reacții afective intense, uneori neaștepate și de durată relativ scurtă și însoțite adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.

Ana Munteanu subliniază funcția integratoare a emoțiilor. Acestea stau la baza relațiilor interpersonale și sunt un tip de comunicare între părinte și copil care vor creea atașamentul copilului. Copiii străzii vin însă, din interacțiuni adult-copil traumatizante, dezvoltând astfel o sărăcie afectivă, lipsă de rezonanță și de compasiune pentru ceilalți.

În urma existenței unor grave carențe afective se poate remarca o capacitate redusă de autoreglare a emoțiilor și a propriului comportament, acești copiii fiind „agresivi, ironici, cu dorință de a tachina pe ceilalți, cu capacitate scăzută de cooperare”.

Neglijarea emoțională pe care au suferit-o provoacă o nevoie disperată de afecțiune. Ei caută atenție exclusivă și de aceea își povestesc problemele, cer ajutor, inventează boli pentru a-și asigura un interlocutor și a-l constrânge să le acorde atenție și să se ocupe de ei.

Dezvoltarea emoțională deficitară va influența individul de-alungul vieții sale. După cum afirmă și Ana Munteanu, ajuns la vârsta maturității și la rolul de părinte fără a-și rezolva propriile traume acesta nu va reuși să aibă empatie, compasiune față de copil și față de membrii societății în general. Întrucât starea emoțională a părintelui este una confuză, marcată de traume, copilul la rândul său nu va avea sensul coerenței sinelui și a trăirilor afective.

Nivelul de aspirație

Nivelul de aspirație al copiilor străzii este așa cum prezintă Florica Chipea direct legat de performanțele anterioare și de exemplele din universul propriu. În contextul unor experiențe nefavorabile și având exemple negative de viață, nivelul de aspirație al acestui grup se rezumă la așteptări definite în termenii de aici și acum.

Se observă o neconcordanță între lipsa de realism și fanteziile prin care aceștia abordează viitorul general și nivelul redus de aspirație referitor la domeniile concrete din viața lor. De exemplu ei visează să emigreze sau să se îmbogățească prin câștiguri fabuloase peste noapte. În contrast cu o astfel de proiectare a unui viitor nedeterminat, nivelul de aspirație al domeniilor concrete și vitale pentru a se auto-depăși din viața lor, precum profesia, este relativ scăzut. Florica Chipea menționează faptul că majoritatea acestor copii doresc să ajungă muncitori calificați în meseriile pe care le practică persoanele care populează mediul lor, putându-se observa așadar legătura menționată dintre nivelul de aspirație și exemplele din universul propriu.

De la visul lor de a se imbogăți peste noapte, la dorința de a avea un partener de viață și de a trăi în condiții bune cu acesta și eventualii copii, se remarcă aspirația la o viață normală, trăită la fel ca ceilalți oameni. Însuși această aspirație după normalitate „este o resursă importantă pentru asistenții sociali, pe care o pot exploata în cadrul unor programe educaționale și de reintegrare socială adaptate nevoilor acestui grup”.

Vagabondajul stradal

Dicționarul Enciclopedic de psihologie, vorbește despre vagabondaj ca fiind activitatea de părăsire a domiciliului, a școlii sau a locului de muncă. Deoarece cei implicați în aceste conduite nu au o sursă de venit, comit delicte și sunt considerați persoane parazite. Vagabondajul poate să fie și o caracteristică psihică ce indică o nestructurare a sinelui și a personalității și dificultăți de integrare în grupuri mici inclusiv familiale. În multe cazuri vagabondajul are la bază tensiuni în mediul de viață al acestor copii sau fuga de evenimente cu consecințe grave. Lucrarea amintită precizează faptul că gruparea cea mai expresivă a vagabondajului este reprezentată de către copiii străzii.

Dacă Ursula Șchiopu îi numește pe copiii străzii cea mai expresivă grupare a vagabondajului, Lavinia Onica Chipea îi consideră viitorii vagabonzi, putând trage concluzia că în funcție de perioada petrecută pe stradă nu toți acești copii vor deveni incapabili de o adaptare socială sau de o ocupație stabilă, după cum caracterizează autoarea vagabonzii.

Cauze ale vagabondajului regăsite în cadrul grupului de copii ai străzii sunt date și de atașamentul deficitar sau de traumatismele afective, de respingere ori discordie în familie.

Conform lui Alexandre Vexliard procesul desocializării prin care un individ devine vagabond cuprinde patru etape de dezvoltare.

Prima dintre ele este faza agresivă și constituie perioada încercărilor individului de a supraviețui unor evenimente traumatizante. Acesta nu acceptă noua situație și încearcă să se mențină într-un univers care nu mai este de actualitate. Al doilea stadiu este cel regresiv, de retragere. Persoanele sunt încă interesate de regăsirea vechiului context însă datorită eșecurilor repetate încep să recunoască și să se integreze în situația reală, prezentă. În stadiul următor, al desocializării, individul pendulează între două universuri fiind confuz și cu idei sinucigașe, perioadă în care sunt inițiate modalități de supraviețuire, printre primele dobândite fiind cerșetoria, interacțiunea cu alți vagabonzi și însușirea caracteristicilor acestora. Ultimul stadiu îl constitue cel al resemnării în care situația actuală este acceptată. Individul chiar valorizează condițiile de trai actuale și manifestă indiferență față de societate și față de tot ceea ce a constituit altădată parte integrantă a existenței sale. Astfel noua lume i-a devenit familiară, iar cea veche nu merită decât dispreț sau indiferență.

Relațiile sociale și grupurile de copii ai străzii

Relațiile cu familia

Relațiile dintre copiii străzii și familie nu sunt uniforme și depind foarte mult de categoria în care aceștia se încadrează și de cauzele datorită cărora au ajuns în stradă. Sunt copii care păstrează legături permanente cu familia, copii a căror relații cu familia sunt distante sau chiar absente în cazul ultimei categorii.

În ceea ce privește primele două categorii, Revista de Asistență Socială nr. 1,2 din 2009 îi prezintă ca fiind copiii care oscilează între a se întoarce în familiile lor și a rămâne pe stradă, petrecând un număr aproape egal de zile în ambele locuri. În cazul ultimei categorii, copii nu trec foarte mult timp pe acasă și nu știu nimic despre familiile lor, decât de ceea ce aud de la alții.

În general atitudinea copiilor străzii față de proprii părinți este una ostilă sau de respingere. Traumele suferite înainte de a ajunge în stradă, pedepsele prea aspre, consecințele consumului de alcool, ori faptul că au fost abandonați sunt factori datorită cărora aceștia declară uneori faptul că își urăsc părinții. Unii din copii însă, cu toate că și-au părăsit sau au fost părăsiți de către familie manifestă sentimente de înțelegere și compasiune, în special față de mamă pe care încearcă să o înțeleagă nereproșându-i lipsa de atenție ori supraveghere. În unele situații acești copii încearcă să-și ajute familia ducând acasă bunurile obținute din furat sau cerșit.

Imaginea părinților în mintea copiilor este puternic alterată. Aceștia nu cunosc vârsta părinților și au probleme în a le descrie aspectele fizice și psihologice.

Pentru frații, mai mari sau mai mici, prezintă Florica Chipea atitudinile sunt de cele mai multe ori favorabile, aceștia asociindu-se de multe ori pentru a cerși ori a fura împreună.

Lipsa apartenenței la o familie, datorată faptului că nu cunosc noțiunea acesteia în adevăratul sens al cuvântului este una din principalele consecințe negative ale vieții de stradă. Astfel, cu cât vîrsta la care un copil pleacă de acasă este mai mică, cu atât este mai greu pentru acesta să se reîntoarcă în mijlocul familiei.

Relațiile cu societatea

Relațiile dintre copiii străzii și societate sunt influențate atât de experiențele anterioare vieții în stradă cât și de cele suferite în mediul stradal. Pentru copii, adulții reprezintă imaginea celor care fie i-au abuzat în trecut, fie o fac acum cel puțin în manieră verbală motiv pentru care relațiile dintre aceste două categorii sunt guvernate de neîncredere.

Relațiile dintre copiii străzii și adulți sunt caracterizate și de sentimente și atitudini de răutate nutrite de către copii împotriva acestora, concretizate în agresiuni, acte de vandalism ori furturi. O altă caracteristică care denotă aceste atitudini, dublată de dorința de a se face remarcați este reprezentată de clownerii. Copiii înscenează diferite situații pentru a-și bate joc de o anumită persoană și pentru a provoca râsul celor din jur.

Relațiile deficitare și tensionate dintre copiii străzii și societate este cauzată și de atitudinea presărată de mituri și ambivalentă a societății care îi respinge și se teme de ei pe de-o parte dar în același timp dă dovadă și de compasiune.

Prejudecățile și miturile legate de copiii străzii iau forma exagerării pericolului acestora, învinuiri lor pentru ajungerea în stradă și a necredinței în posibilitatea recuperării lor. Există evidențiate trei percepții asupra acestei categorii de copii. Prima, neluând în considerare capacitate lor de decizie mai mult instinctuală decât deliberată, afirmă faptul că viața în stradă este alegerea lor și că trebuie respectată, fiecare individ având dreptul de a decide pentru sine. O percepție mult mai radicală, îi consideră o rușine pentru societate, marginalizându-i. A treia percepție, guvernată de atitudinea de compasiune generează fapte de ajutorare, care însă neînsoțite de o reală înțelegere a fenomenului copiilor străzii riscă să eșueze.

Este întâlnită însă, în special în cadrul acelora care au petrecut o mai mare perioadă pe stradă și o atitudine de auto-excludere. Aceasta este folosită, afirmă Patrick Declerck pentru a se detașa de realitate și de nevoile de bază.

O componentă aparte a relațiilor copiilor străzii cu societatea o reprezintă relațiile și contactele cu poliția și autoritățile, care după cum prezintă studiul „Copiii străzii și drogurile” sunt foarte dese și se sfârșesc de obicei cu reținerea sau arestarea copiilor sub acuzații multiple, de la furt, tâlhărie sau spargeri până la bănuieli că dețin informații sau că sunt implicați în traficul de droguri. Copiii sunt reținuți și anchetați pentru o scurtă perioadă, reîntorcându-se apoi de cele mai multe ori din lipsă de dovezi în stradă ori în adăposturi. Se prezintă însă și faptul că în rândul copiilor și tinerilor din stradă există crezul că ei sunt principalii vizați în dosarele cu autori neidentificați, aceștia fiind obligați de către polițiști să își asume unele infracțiuni pe care nu le-au comis, infacțiuni cu autor necunoscut.

Relațiile cu instituțiile de ocrotire

Instituțiile de ocrotire, cu toate că sunt identificate de către copiii străzii ca fiind singurele locuri de unde primesc suport și ajutor, reprezintă doar niște escale pasagere în scopul obținerii de hrană, alimente, îmbrăcăminte, igienă, etc. Explicații ale acestui fenomen sunt legate de incapacitatea acestor copiii de a accepta autoritatea. Ei au nevoie de serviciile oferite în instituții însă modul organizat de viață, programul stabilit, regulile și disciplina sunt motive întemeiate pentru a-i determina să le părăsească.

O altă cauză evidențiată atât de Victor Groza cât și de Ana Munteanu este reprezentată de dinamica vieții din aceste instituții. Pot fi observate de multe ori lipsa de coerență a activităților și slaba organizare a lor care vor genera insuficiența programelor de integrare socială. La polul opus, o extremă la fel de periculoasă este rigiditatea din cadrul intituțiilor care nu permite abordări individualizate ale copiilor. Rutinele de funcționare și orarul fix îi transformă pe aceștia de multe ori din persoane în obiecte ale muncii.

Aceste medii, care vin în întâmpinarea nevoilor fizice ale copiilor, dar care datorită unor astfel de carențe nu reușesc să îi facă să simtă că aparțin mediilor respective determină instabilitatea copiilor în relațiile cu ele. Problema copiilor străzii trece dincolo de lipsa unui acoperiș deasupra capului. Centrele și serviciile cele mai eficiente sunt acelea care reușesc să ofere copiilor un spațiu sigur în care să poată să își exprime convingerile și să își împărtășească problemele cu încredere.

Grupurile de copii ai străzii

Relațiile cu ceilalți copiii ai străzii reprezintă, în contextul în care aceștia nu se mai află sub influența familiei, a școlii sau a alor instituții, principalele lor legături relaționale.

Definite și sub termenul de „bandă”, grupurile stradale reunesc „membrii definiți de aceleași probleme, de aceași identitate și ale căror norme și valori au un caracter marginal, situându-se la periferia celor promovate de societatea dominantă.”

În acest context, după cum prezintă și alți autori, aceste grupuri, de dimensiuni diferite, de la 2 la 10 membrii, cu un interval de vârstă relativ mare, au o dinamică, caracteristici, norme și valori distincte. Interacțiunea dintre membrii grupului nu se realizează la un nivel calitativ, iar sentimentul de apartenență față de grup nu este foarte puternic. Vorbind despre dinamica relațiilor acestor grupuri, Florica Chipea sesizează o dublă relație. Copiii colaborează în vederea procurării resurselor, însă totodată sunt antrenați în lupta pentru existență.

Principala activitate a acestor grupuri este constituită din munci ocazionale și din o paletă largă de fapte anti-sociale, de la furturi simple sau calificate, la prostituție, consumul și comerțul de substanțe halucinogene și tulburarea liniștii publice.

O componentă esențială a dinamicii grupurilor din stradă o reprezintă relațiile dintre indivizii de sex opus. Aceste tipuri de relații care implică contacte sexuale de cele mai multe ori sunt trăite prin prisma a două extreme. Uneori sunt consimțite reciproc având scopul de a smulge copilul din ritmul cotidian, alteori sunt manifestate ca un exercițiu fizic, de forță de dominare a celui mai slab de către cel mai puternic.

Caracterul de sine stătător al grupului face necesară conducerea sa pentru îndeplinirea menirii, motiv pentru care necesită un lider. Liderii grupului sunt cei mai admirați și respectați. Ei posedă cea mai mare abilitate în a fura bunurile de care au nevoie, câștigă lupta pentru adăpostul cel mai bun, reușesc să scape de sub urmărirea organelor de poliție și dețin cele mai tehnice metode de înșelăciune. Cei care sunt agreați de către lideri, sunt favorizați, lucru care stârnește atât respectul cât și invidia celorlați membrii ai grupuilui. Liderul care are o vârstă mai mare decât ceilalți membrii, spune W.F Whyte are un rol important și în menținerea unității grupului.

Datorită faptului că își dispută zonele în care cerșesc, fură, se adăpostesc și dorm, relațiile cu membrii altor grupuri și cu acei copii care acționează singuri sau în grupuri restrânse de câte doi sau trei sunt ostile și caracterizate de o puternică atitudine de concurență. Cei care nu fac parte din grup sunt alungați, împiedicați să-și desfășoare activitatea și chiar reclamați.

Relația cu mediul educațional

Relațiile copiilor străzii cu mediul educațional sunt minimale sau chiar inexistente, cei mai mulți abandonând școala înainte de a-și termina cursurile primare sau gimnaziale. Aceasta nu se datorează însă unor deficiențe de natură organică ci au la bază cauze socio-familiale.

Lipsa educației este un factor care contribuie la menținerea și perpetuarea stării de sărăcie. Studii variate la nivelul țării arată faptul că riscul de sărăcie, de oricare tip ar fi aceasta este cu atât mai mic cu cât nivelul de educație este mai ridicat. Cu toate acestea există puține studii care să prezinte detaliat situația școlară a copiilor străzii. Rapoartele României cu privire la drepturile copilului adresate Convenției ONU în anul 2007 prezintă faptul că o treime dintre acești copii sunt analfabeți, 40% dintre ei abia știu să citească și să scrie, iar 20% nu au fost niciodată la școală. Situația este însă mult mai dramatică, întrucât cunoștințele raportate la nivelul de școlarizare sunt de fapt mult mai scăzute. Implicațiile acestui fapt se răsfrâng asupra posibilității de integrare profesională.

Copiii străzii și munca

Copiii ajunși în stradă trebuie să își obțină singuri bani ori resurse pentru satisfacerea nevoilor. Munca însă, după cum precizează Florica Chipea nu este privită ca o valoare de către aceștia iar sentimentul satisfacției pentru munca bine îndeplinită le este străin. Cei care muncesc sunt disconsiderați pe motiv că nu știu să se descurce. Ei consideră că nu merită să își câștige existența pe această cale deoarece munca este prost plătită și implică respectarea unui program ceea ce le limitează libertatea, de aceea, preferă muncile ocazionale.

Copiii străzii nu au o singură sursă de câștig, 63% dintre ei declarând că se orientează în funcție de situație. În ceea ce privește activitățile prin care își obțin bani și bunuri, un alt studiu enumeră următoarele: munca la negru prestată pentru diferite firme, baruri sau magazine, întâlnită într-un procent de 10%, servicii oferite vânzătorilor din piețe, strângerea și vânzarea de cartoane și sticlă,ambele cu o incidență de 1.8%, diferite munci în parcurile de distracții, 0.6%, vânzarea de obiecte mărunte și vânzarea de flori întâlnite la 0.3% dintre copii.

Referitor la această latură a vieții stradale, lucrarea „Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc” numește tipurile de muncă cu incidență ridicată în cadrul copiilor străzii ca fiind cerșetoria, spălatul mașinilor în intersecții sau garaje, colectarea deșeurilor nefolosibile, căratul mărfurilor în piețe, depozite sau magazine, munci menajere și vânzarea de mărfuri.

Adăpostul copiilor fără adăpost

Strada reprezintă în general pentru copii libertate, distracție și bani. Casa, căminul reprezintă un spațiu și un timp al familiei, al normalității. Un asemenea cămin nu poate fi proiectat în condiția străzii, aceasta fiind un spațiu public, ce nu îngăduie personalizare.

În mediul stradal copiii nu au o locuință sau locuri stabile unde să poată înnopta, ci doar adăposturi temporare și lipsite de igienă. Locurile folosite cel mai des drept adăposturi sunt terenurile virane, clădirile părăsite sau aflate în construcție, gările, stațiile de parcare sau de metrou. Alegerea locurilor de adăpost sunt determinate de câțiva factori precum proximitatea unor zone de sprijin, o oarecare izolare care ferește interferența cu poliția și existența unei surse de căldură necesară în timpul nopții și în perioada iernii.

Condițiile insalubre de locuit au urmări precum deteriorarea sănătății, alimentație insuficientă, condiții improprii de odihnă și de desfășurare a unor activități. Lipsa adăpostului este de asemenea asociată cu sărăcia extremă și are ca și aspect agravant excluziunea socială.

Tipuri de comportament deviant în stradă

Devianța. Incursiune teoretică

Devianța constituie suma conduitelor care se abat de la normele socio-culturale ale unui sistem social. Ea cuprinde o gamă largă de forme, acestea variind între excentrism și infracționalitate. Din abordarea autorului Maurice Cusson putem observa două componente ale devianței, una care accentuează comportamentul care încalcă normele și alta care subliniează discordanța dintre conduita individului sau a grupului și așteptările față de acesta. Un alt aspect important se referă la faptul că noțiunea de devianță nu se rezumă la sancțiunile penale, putând fi extinsă și în alt sens decât cel de delicvență sau criminalitate.

Putem vorbi despre mai multe categorii de devianți după cum prezintă Cusson, care îi împarte pe aceștia în patru categorii realizând o gradație de la voluntar la involuntar.

O primă categorie este reprezentată de către devianții subculturali. Aceștia revendică legitimitatea devianței și încearcă să promoveze norme și valori substituente. În această categorie intră nonconformiștii, teroriștii, revoluționarii și membrii sectelor religioase.

Cea de a doua categorie, a transgresorilor, violează deliberat o normă a cărei legitimitate o recunosc. Ei nu acționează din principiu ci din interes. Este categoria, unde după natura faptelor anti-sociale pe care le practică observăm că intră și copii străzii.

Indivizii cu tulburări de comportament, cea de a treia categorie, se situează într-o zonă intermediară unde este dificil de separat latura de compulsiune de latura de determinare. În această categorie se includ alcoolicii, toxicomanii și cei care suferă de tulburări mentale.

Ultima categorie este reprezentate de persoanele care suferă de un anumit handicap și în cazul acestora părăsim domeniul acțiunii voluntare. Autorul face o remarcă relevantă pentru studiul nostru, vorbin despre indivizii care deși nu au un handicap preferă să simuleze unul pentru a obține anumite interese. Aceștia însă nu părăsesc spațiul voluntar.

Autorii vorbesc despre mai multe direcții care descriu natura factorilor ce influențează apariția și manifestarea devianței. Ne vom referi în continuare la patru direcții prezentate în lucrările Adrianei Berindei și a lui Sorin Rădulescu.

Prima direcție face referire la un substrat individual-psihologic și ține cont de factori precum agresivitate, frustrare, instabilitate, egocentrism și impulsivitate, întrucât acestea caracterizează vârsta adolescenței și influențează integrarea în societate. Cea de a doua direcție acordă un rol important elementelor cu caracter socio-cultural. În acest context devianța juvenilă este văzută ca o formă de protest apolitic al tinerilor împotriva inegalităților și barierelor sociale pe care le întâlnesc în societatea adulților. O altă direcție este orientată spre partea biologică și analizează relațiile complexe dintre diferitele tipuri biologice și anormalitatea mentală și a caracterului pornind de la conformația fizică a individului, care se consideră că permite recunoașterea predispoziției către comiterea unor acte anti-sociale. O ultimă direcție face referire la existența unor repercursiuni ale măsurilor legislative. Conform acesteia măsurile legislative pot influența modul de raportare al tinerilor față de ceea ce societatea definește și sancționează ca fiind abatere. Etichetarea din start a unor fapte ca fiind delicvente poate provoca la unii tineri anumite mecanisme psihice de angajare în acestea.

În literatura de specialitate găsim numeroase teorii care urmăresc identificara și evaluarea cauzelor devianței. Vom prezenta în continuare câteva aspecte a unora din aceste categorii, cu precădere cele relevante pentru tema acestei lucrări.

TEORIA ASOCIAȚIILOR DIFERENȚIALE

Această teorie a fost elaborată de către Edwin Sutherland și abordează delicvența ca un fenomen socio-cultural. Aceasta suține faptul că individul învață comportamentul delicvent prin intermediul unui proces obișnuit de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri prin asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest tip de comportament și prin izolarea de persoanele care îl apreciază negativ. Copiii străzii sunt o categorie predispusă la a dezvolta comportamente antisociale conform acestei teorii întrucât modelele pe care le au sunt nonconformiste luate fie din familia de origine fie din grupurile stradale la care au aderat.

TEORIA DEZORGANIZĂRII SOCIALE

În viziunea acestei teorii principala cauză a devianței o constituie dezorganizarea socială favorizată de crizele sociale și economice, urbanizare ori migrația populației rurale spre mediul urban. Aceasta neglijează importanța unor factori de natură individual-psihologici. Întrucât copiii străzii provin din medii sociale dezorganizate pe toate planurile vor avea manifestări și comportamente deviante.

TEORIA SUBCULTURILOR DEVIANTE

Autorul acestei teorii este Cohen, care contestând faptul că devianța s-ar putea explica prin prisma noțiunii de dezorganizare socială înlocuiește această noțiune cu cea de subcultură delicventă. Potrivit lui, noțiunea de subcultură desemnează faptul că un ansamblu de indivizi împărtășesc aceleași valori prin care modelează normele și care permit interpretarea lucururilor și a evenimentelor. Subcultura deviantă prezintă trei caracteristici principale. În primul rând este neutilitară întrucât activitatea nu are un obiectiv instrumental, caracteristică găsită și în cadrul grupurilor de copii ai străzii, care după cum am prezentat săvârșesc unele fapte antisociale pentru amuzament sau pentru a se răzbuna pe societate. Subcultura deviantă este de asemenea rău intenționată, infracțiunile fiind comise adesea din pură sfidare, sau cu scopul de a face să sufere pe altul și negativă supunându-se principiului de opoziție față de normele existente, caracteristici de asemenea întâlnite în cadrul copiilor străzii. Cohen mai explică faptul că diferitelor clase sociale le sunt asociate diferite modele de socializare, iar socializarea din clasa mijlocie este mult mai eficace în a-i pregăti pe copii pentru reușită socială, decât socializarea din clasele inferioare, din care provin în cea mai mare parte copiii străzii și care cunosc mult mai ușor eșecul.

TEORIA CONTROLULUI

Teoria controlului elaborată de către Traian Hirschi pleacă de la premisa că oricine este tentat din când în când să încalce normele. Aceasta se bazează pe legătura dintre individ și societatea convențională, care cu cât este mai puternică cu atât individul interiorizează într-o mai mare măsură normele, și probabilitatea săvârșirii actelelor care deviază de la aceste norme este mult mai scăzută. Potrivit acestei teorii conformismul are la bază patru tipuri de control social: atașament, implicare, angajament și convingere. Astfel, în lipsa atașamentului față de părinți sau alți membri ai familiei, precizează Florica Chipea, copiii străzii nu se vor supune unei alte autorități, manifestând comportamente stradale deviante.

TEORIA REZISTENȚEI LA FRUSTRARE

W.C Reckless, autorul acestei teorii introduce conceptul de structură interioară a individului care acționează precum un scut de rezistență împotriva devierilor de la normele sociale și ca un mecanism de protecție împotriva frustrării și agresivității. Aceasta are două ipostaze: social-externă și psihică-interioară. Cea externă este reprezentată de grupurile sociale de apartenență ale individului iar structura internă operaționalizează la nivelul conștiinței. Comportamentul deviant apare în contextul în care părți ale celor două structuri lipsesc. Potrivit acestei teorii în cadrul copiilor străzii comportamentele deviante găsesc condițiile optime de a se dezvolta, întrucât provin din familii disfuncționale sau inexistente, prietenii au caracteristici deviante similare, școala nu este frecventată, iar conștiința și stima de sine, după cum am prezentat în capitolul anterior sunt puternic alterate.

TEORIA ETICHETĂRII

Conform acestei teorii, devianța nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire și etichetare. Importantă nu este violarea normei ci reacția societății față de această violare. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să creadă în veridicitatea etichetei de deviant, asimilându-și toate atributele acestei etichete și devenind cu adevărat deviant. Copiii străzii, după cum am prezentat sunt frecvent supuși unei astfel de etichetări.

Studiind aceste teorii observăm faptul că pentru a percepe într-un mod corect aspectele comportamentului deviant ale copiilor străzii este necesară înțelegerea interacțiuni factorilor de natură socială, culturală cu cei individuali, psihologici.

Factori caracteristici dezvoltării comportamentului deviant al copiilor străzii

Florica Chipea și Ion Pitulescu, prezintă în cadrul lucrărilor lor faptul că această categorie de copii, care trăiesc în stradă constituie principala sursă a delicvenței juvenile. Florica Chipea vorbește despre o categorie a predelicvenței, întrucât în cea mai mare parte ei dezvoltă comportamente deviante cu un grad de pericol social mai scăzut dar care prezintă potențial de transformare în conduite infracționale.

Sub aspectul cauzalității, se precizează faptul că 91% dintre specialiști menționează factorii ce țin de familia de origine ca fiind prima cauză generatoare de comportamente deviante. Celelalte, aflate în proporții mult mai reduse vizează tranziția, asocierea cu prieteni delicvenți, legislația deficitară și lipsa școlarizării.

În cadrul familiei, precizează Florica Chipea se transmit copilului principalele norme și valori și acesta învață roluri, atitudini și comportamente. Autoarea vorbește despre exemplul familiei care manifestă atitudini negative în ceea ce privește furtul, absența nejustificată de acasă, sau oricare alte comportamente de acest fel, iar copilul înțelegând că toată lumea e împotriva acestor practici, ajunge să interiorizeze aceste valori ale familiei ca fiind ale lui proprii. Pentru copiii străzii însă aceste persoane semnificative care le oferă modele comportamentale sunt familii incomplecte, cu climat educațional necorespunzător, părinți alcoolici cu nivel de trai la limita inferioară. În aceste situații, copilul își interiorizează normele care i se oferă și ajunge să considere că aceasta e singura lume posibilă iar dacă familia îl tirmite să cerșească și să fure înseamnă că acesta este modul corect de trăi.

Școala are de asemenea un rol important în formarea personalității individului. Copiii străzii însă în cea mai mare parte sunt neșcolarizați, au rezultate slabe la învățătură sau au o atitudine negativă față de școală. De asemenea între educația din cadrul familiei și cea propusă de școală există mari contradicții. Familia nu se interesează de modul în care copilul respecte normele de conduită promovate de către școală dimpotrivă uneori chiar dezaprobă practicile școlare. Toate acestea determină rezultate slabe ale copiilor, nepromovare școlară, și chiar exmatriculare ori abandon școlar. Datorită acestor carențe și a lipsei unei reprezentări exacte a valorilor și normelor sociale acești copii nu disting binele de rău, licitul de ilicit.

Dacă climatul familial și lipsa educației au fost evidențiați dintre factorii care au cauzat și plecarea copilului în stradă, Adriana Berindei menționează pe lângă aceștia și anturajul necorespunzător ca fiind o cale sigură spre delicvență. Socializarea deficitară din cadrul familiei îi împinge pe acești copii spre grupurile stradale, unde se asociază cu alții care au o situație similară cu a lor fiind supuși unei socializări secundare negative.

În ceea ce privește delictele comise de către copiii străzii infracțiunile grave precum tâlhărie, omor, vătămări corporale, viol, nu au o incidență mai mare decât media acestora în societate, faptele lor constând în activități mai diluate de încălcare a normelor. Vom prezenta în continuarea lucrării câteva din aceste activități abordate cel mai des în literatura de specialitate.

Consumul de droguri

Consumul de droguri, cu toate că în alte timpuri pare a fi fost acceptat, este considerat în majoritatea țărilor ca făcând parte din categoria conduitelor antisociale, conform Tratatului de sociologie al lui Raymond.

Legitimitatea abordării acestui tip de abatere de la normele sociale este dată de studiile care prezintă amploarea acestuia la nivelul copiilor străzii. Studiul „Copiii străzii în București: o abordare nouă pentru studierea unei probleme perpetue” vorbește despre consumul ridicat de droguri de către copiii străzii iar „Copiii străzii și drogurile” despre caracterul intensificator al acestuia. Manualul de implementare pentru finanțarea de subproiecte pentru proiectul „Inițiativa copiii străzii” pune consumul de droguri alături de alte riscuri la care sunt supuși acești copii precum prostituție, pornografie, pedofilie, viol, trafic de ființe umane, comiterea de infracțiuni, etc. Substanțele folosite sunt tot mai numeroase iar subiecții recurg la folosirea acestora de la vârste tot mai tinere. Principala cauză a acestui fapt este dată de dezvoltarea copilului în afara mediului familial sau într-un mediu familial nepotrivit, întrucât „devianța în general și consumul de droguri în mod special, este influențată în mare măsură de structura, tipul de autoritate, climatul familial” și alți factori ce țin de familie.

Drogul este „orice substanță care introdus într-un organism viu îi poate modifica acestuia percepția, umoarea, comportamentul ori funcțiile sale cognitive sau motrice și a cărei folosire abuzivă poate crea dependență fizică și psihică sau tulburări grave ale activității mintale și ale comportamentului”. Drogurile sunt împărțite în primul rând în două mari categorii: droguri legale, categorie în care intră alcoolul, tutunul, cofeina și unele medicamente și droguri ilegale, reprezentate în principal de heroină, marijuana, cocaină, etc. În mediul stradal, din categoria drogurilor legale cele mai folosite sunt tutunul și alcoolul, iar din cele ilegale în special inhalanții și în ultimii ani heroina.

Studiul „Copiii străzii și drogurile” prezintă astfel incidența principalelor categorii de droguri utilizate în mediul stradal.

Consumul de tutun, alături de cel de aurolac după cum vom vedea are incidența cea mai ridicată. Acesta apare odată cu ajungerea în stradă și se intesifică pe parcurs, fiind periculos, deoarece crează o stare de dependență pe care nu o pot depăși nici după ce părăsesc strada.

Consumul de alcool este întâlnit în special la grupa de vârstă de 14-18 ani, deși în multe situații debutează mult mai devreme. Până la 18 ani uzual este consumul de bere, după această vârstă consumul de băuturi tari este cel care are o pondere mult mai crescută.

Un lucru de remarcat este că cei care consumă aceste droguri licite, tutun și alcool, vor fi predispuși în mai mare măsură să consume și droguri tari.

Inhalanții sunt drogurile din categoria celor cu mare risc cel mai des întâlnite în stradă. Aceștia sunt vapori chimici care pătrund în plămâni prin inhalare și produc diferite efecte psihoactive de alterare a funcțiilor mentale. Drogul reprezentativ al străzii însă, cum îl numește studiul este aurolacul. Vârsta de debut a utilizării acestuia corespunde cu însăși vârsta la care a avut loc contactul cu strada. Aurolacul este inhalat în continuu pe durata mai multor ore pentru a i se prelungi efectele pozitive, care durează doar câteva minute, fiind înlocuite mai apoi de oboseală, dureri de cap, stare depresivă, lipsa capacității de concentrare. Inhalarea acestuia se realizează prin turnarea într-o pungă a unei cantități suficient de mare încât să producă vapori, care sunt inhalați apoi pentru o jumătate de oră sau chiar mai mult. După părăsirea mediului stradal, spre deosebire de tutun copiii par să uite de existența aurolacului. Ana Munteanu justifică incidența ridicată a aurolacului în faptul că în general copiii recurg la acesta pentru a obține calmarea și reconfortarea de care nu sunt capabili în mod natural, deoarece capacitatea de a te liniști și ați stăpâni emoțiile se contruiește în mica copilărie prin interacțiunea cu adultul. Copiii străzii nu au avut această șansă, iar acum folosesc aurolacul ca un mecanism defensiv. Când aurolacul circulă în sângele lor îi anesteziază, făcându-i să nu mai simtă disconfortul stării de foame sau frică, ori incapacitatea de a-și stăpâni emoțiile, creându-le pentru un moment o realitate suportabilă.

Drogurile cu mare risc au început să fie semnalate în stradă începând cu anul 2000. O incidență majoritară în rândul acestora o are heroina. Efectele acesteia au consecințe grave, iar riscurile consumului sunt mari, putând fi letală sau putând duce la diferite afecțiuni somatice. De asemenea heroina crează o puternică dependență fizică și psihică. Procentul consumului de astfel de droguri în stradă este de 19%. Intoxicația survenită în urma abuzului se manifestă printr-o serie de modificări dezadaptative în plan psihologic și comportamental. De asemenea heroina comercializată în stradă are o puritate scăzută și consumatorul necunoscând concentrația drogului își poate administra o supradoză care îi poate fi letală.

Acestea sunt tipurile de droguri cu cea mai mare incidiență în stradă însă, majoritatea copiilor nu consumă doar un singur tip, ci asociază mai multe produse în funcție de posibilitățile de aprovizionare.

Natura reală a acestei probleme este însă greu de evidențiat. Manualul de implementare pentru finanțarea de subproiecte pentru proiectul „Inițiativa copiii străzii” prezintă faptul că dependența de substanțe este asociată cu câțiva factori, marea parte a copiilor străzii dependenți de droguri având lacune educaționale, sociale sau vocaționale care fac dificilă integrarea lor în societate. De asemenea un alt factor este reprezentat de inexistența presiunilor sociale de limitare a consumului, care sunt exercitate în general de relațiile din cadrul familiei, de relațiile sociale, de viața profesională, de sancțiunile legale și de educația cu privire la riscurile pentru sănătate.

Perspectiva recuperării pentru consumatorii din mediul stradal este sumbră deoarece susținerea familiei este o verigă importantă în recuperarea dependentului, iar aici lipsește.

Problema necesită o abordare holistă în rezolvarea ei, deoarece efectele sunt multiple și dau naștere și la alte aspecte negative. Un prim aspect vizează, după cum am prezentat sănătatea acestor copii, care este puternic afectată de către consumul de droguri. Totodată consumul de droguri și în special de alcool în cazul acesta constituie un factor declanșator al comportamentului violent între membrii grupului sau față de trecători sau al acțiunilor de plănuire și săvârșire de infracțiuni.

Nu în ultimul rând consumul de droguri crează un cerc vicios periculos pentru copil. Factorii enumerați îngreunează renunțarea la consum și crează dependență. Aceștia vor fi apoi factori care vor influența menținerea vieții stradale cu caracteristicile ei.

Cerșetorie

Cerșetoria este privită ca o formă gravă de exploatare prin muncă, o formă de exploatare cu o incidență ridicată în rândul copiilor străzii conform lucrării „Educația școlară a copiilor care muncesc.Ghid pentru profesori și lucrători sociali”.

Cerșetoria este principala sursă de câștig a copiilor străzii, motiv pentru care deși impropriu, este încadrată ca fiind un tip de muncă stradală. Cu toate că cerșitul implică pericole precum frigul și căldura extremă, riscuri de accidentare, expunerea la poluare în intersecții, lucrarea „Evaluare rapidă privind copiilor străzii care muncesc”, relevă faptul că 44% din subiecți utilizau cerșitul ca modalitate principală de venit.

Aceași sursă face o scurtă descriere a fenomenului. Copiii cerșesc în diferite locuri precum stații de metrou, intersecții, complexe comerciale, autobuze, parcări și oricare alte zone aglomerate. Ei folosesc diferite tehnici manipulatore: cântă, spun povestioare despre situația dramatică a familiei lor sau sunt însoțiți de frații lor mai mici ori de cățeluși.

Cerșetoria are statutul de infracțiune în următoarele situații surprinse de lege:

Îndemnul ori înlesnirea sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerșetoriei de către un minor se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 3 ani. Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerșetorie se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă fapta menționată e săvârșită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa e închisoarea de la 2 la 5 ani, respectiv 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi pentru constrângerea unui minor la cerșetorie. Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor social sau material se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Legea vorbește despre statutul de victimă a minorului, fapta în sine a celui care cerșește, neasociată cu alte comportamente antisociale putem spune că nu este văzută ca având un caracter delincvențional, acesta fiind atribuit persoanei care constrânge minorul să cerșească. Totodată legea vorbește despre pedeapsa explotatorului dar nu și deste protecția minorului.

Prostituție

Prostituția este incriminată ca și infracțiune în articolul 328 al Codului Penal actual.

Art.328. „Fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedespește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Un studiu realizat în Chicago vorbește despre faptul că 50% dintre fetele care se prostituiază vin din mediul stradal. Cu toate acestea prostituția este un fenomen greu de detaliat în ceea ce privește situația copiilor și tinerilor din stradă. Puține statistici relevă amploarea acesteia, întrucât problemele sexuale sunt dificil de evaluat, iar activitatea sexuală este mai mare decât cea raportată. Existența prostituției în rândul copiilor din stradă este însă sigură. „Manualul lucrătorului social stradal” vorbește despre practicarea acesteia pentru a putea supraviețui.

Cauze ale practicării prostituției trebuie căutate nu doar în nevoia curentă de a supraviețui ci și în abordarea deformată a sexualității în rândul copiilor străzii. „Manualul lucrătorului social stradal” prezintă faptul că debutul relațiilor sexuale are loc la o vârstă sub limita normalului. Un alt factor important este legat de familie. Implicare în prostituție are o incidență ridicată în cadrul copiilor de sex feminin care au relații minimale sau inexistente cu familia Unele dintre ele, au fost victime ale abuzului sexual chiar în cadrul familiei, iar odată ajunse în stradă au fost supuse la tot felul de abuzuri din partea membrilor grupului sau a indivizilor din exterior.

Abuzurile sexuale în stradă ating cote terifiante. Acestea sunt întâlnite sub diverse forme, de la prostituție, pedofilie, violuri, realizarea de materiale pornografice, relații homosexuale, perversiuni sexuale, sechestru, până la transformarea persoanelor abuzate în abuzatori sau angajarea liderilor grupurilor stradale în rețelele de racolare și trafic uman.

O parte a celor care se prostituiază o fac din dorința de a supraviețui și a câștiga bani mai ușor. Acestea, percep fenomenul ca o sursă de venit normală și facilă. În multe cazuri însă lansarea în această activitate nu are loc pe cont propriu, ci prin racolaj. Astfel putem să vorbim despre cea de a doua categorie reprezentată de fetele care ajung să practice prostituția în urma racolării de către proxeneți sau de către unele organizații de trafic de persoane.

„Manualul lucrătorului social” spune că rolul de proxenet este de multe ori îndeplinit de liderii grupurilor de apartenență, în care fetele au încredere.

Proxenetismul este de asemenea incriminat ca infracțiune în Codul Penal, art. 329.

Traficul de persoane este un fenomen globalizat. Acesta încalcă anumite drepturi fundamentale ale omului și reprezintă o formă de sclavie.

Fetele care locuiesc în mediul stradal sunt ținte sigure și ușor de atras ale traficului de persoane. În conformitate cu estimările ILO în 2006 existau în jur de 12.3 milioane de adulți și copii obligați să se prostituieze. De asemenea la nivel regional se estimează că 10%-15% din numărul persoanelor traficate sunt adolescente sub 18 ani traficate în scopul practicării prostituției. În multe cazuri victimele sunt supuse la mai multe forme de exploatare. De exemplu noaptea li se cere să presteze servicii sexuale iar ziua să lucreze în baruri. De asemenea acestea sunt deseori supuse la acte de violență extremă, obligate să se drogheze, private de hrană și abuzate psihic.

Efectele practicării prostituției asupra fetelor din mediul stradal sunt multiple. În primul rând putem să vorbim despre traumatismul psihologic provocat prin violența actului. Apoi există riscul de a contacta boli transmisibile pe cale sexuală, printre care și SIDA, alături de sifilis, hepatită, cancer, malarie, etc.

Renunțarea la această ocupație este dificilă nu doar datorită lipsurilor materiale sau constrângerilor din partea proxeneților ci și datorită unui sindrom post-traumatic sesizat la 68% dintre fete. Unii dintre ei care reușesc să scape din rețeaua de prostituție sau din comerțul cu sex pot deveni ei înșiși abuzatori, lideri ai rețelelor de racolare și trafic.

O problemă a fenomenului prostituției în cadrul copiilor străzii este dată și de protecția acestor copii racolați pentru prostituție și trafic, care este minimală. Datărită aplicării mecanice a legii și a neidentificării corecte a victimelor, de multe ori tocmai acestea ajung să fie judecate pentru infracțiune fără a li se ofei suportul de care au nevoie.

Comportament violent și infracționalitate

Codul Penal în vigoare incriminează atât violența cât și savârșirea de infracțiuni.

Cătălin Zamfir afirmă faptul că grupurile sociale defavorizate sau marginalizate recurg la violență ca la un mijloc compensator. Astfel violența este privită precum o consecință a marginaizării, a proceselor de dezorganizare socială și a neintegrării sociale, care se manifestă prin comportamente agresive care încalcă legea sau conduitele normative nescrise.

Frecvente sunt încăierările și luptele stradale atât în cadrul grupului de apartenență cât și violența inter-grupală, acestea generând deseori accidente ce necesită îngrijiri medicale.

În ceea ce privește comportamentul infracțional din mediul stradal autorii vorbesc despre doi factori declanșatori principali. În primul rând acesta apare de multe ori sub influența alcoolului sau a altor droguri, care constituie un factor declanșator al comportamentului violent între membrii grupului sau față de trecători sau al acțiunilor de plănuire și săvârșire de infracțiuni , sau cel de al doilea factor, nevoia de a-și asigura necesitățile primare. Infracțiunile cele mai incriminate în stradă sunt cerșetoria, furturile de alimente sau îmbrăcăminte din piețe sau magazine, furt din buzunare, poșete, injurii și distrugerea spațiului public. Infracțiunile grave precum tâlhărie, vătămări corporale grave, viol, omor, nu au o incidență mai ridicată decât media acestora în cadrul societății.

Un aspect aparte al infracțiunilor din mediul stradal îl reprezintă intervenția unor grupuri organizate sau spontane de adulți, de cele mai multe ori recidiviști care reușesc să îi atragă pe subiecți în activități precum prostituție, furturi sau tâlhării.

Devianța de grup

Spre deosebire de devianța individuală, cea de grup implică socializarea în cadrul unor subculturi deviante, definite de anumite norme, valori și stiluri de viață. A trăi zi și noapte în stradă presupune acceptarea necondiționată a vieții în grup. Grupurile deviante, spune Nicolae Grosu, „realizează o particularizare a sistemului de valori, atitudini și relații, ca și cum ar constitui o altă lume”.

Conduitele deviante de grup sunt în cea mai mare parte cele descrise anterior, autorii subliniind cu precădere acțiunile antisociale realizate în grup ca fiind cerșetoria și furturile. Violența colectivă este o altă parte componentă a devianței de grup, care am vazut anterior se manifestă atât între membrii aceluiaș grup stradal, unde liderul sau cei mai puternici îi agresează pe cei mai slabi cât și față de membrii celorlalte grupuri unde ia forme de încăierări și nu în ultimul rând prin acțiuni organizate îndreptate împotriva societății.

Ion Pitulescu spune că în cea mai mare parte a cazurilor copiii străzii se reunesc datorită similitudinii situației în care se află, scopurile antisociale și infracționale apărând ulterior. Totuși există grupuri care se formează în funcție de un scop infracțional predefinit. Organizate ierarhic aceste grupuri pot acționa până la realizarea unui obiectiv infracțional sau pot avea un caracter de durată fiind centrate pe un anumit tip de activitate infracțională. Acestea vor deveni nucleele din care se dezvoltă așa numita crimă organizată.

Mediul stradal este așadar unul cu multe implicații deviante. Se poate observa o multi-cauzalitate a fenomenului și chiar dacă gravitatea acestuia nu este dată după cum am prezentat de gravitatea faptelor legal incriminate săvârșite ci de incidența ridicată a lor, acestea determină implicații îngrijorătoare pe termen lung și necesită atenția comunității.

Asistența socială a copiilor străzii

Nevoile copiilor străzii

Identitatea copiilor străzii este cea a unui copil cu nevoi speciale întrucât resursele lui personale și cele oferite de mediu nu-i sunt suficiente pentru satisfacerea nevoilor normale.

Copiii străzii și persoanele fără adăpost în general reclamă următoarele aspecte ca făcând parte din nevoile lor: nevoia de domiciliu, nevoia de adăpost de urgență, nevoia de acte de identitate, nevoia de obținere a drepturilor legale, nevoia de venit, nevoia de hrană, nevoia de reprezentare instituțională. Pe lângă acestea specialiștii mai enumeră nevoia unui venit care să fie permanent și nevoia de asigurare a asistenței medicale de urgență.

Marea dificultate a primelor trepte a nevoilor umane descrise de Maslow, în care observăm că se încadrează majoritatea celor enumerate de către aceștia o constituie faptul că satisfacerea acestora depinde de ceilalți. Astfel dacă relațiile avute nu permit satisfacerea nevoilor, cum este și cazul copiilor străzii a căror interacțiune cu ceilalți este realizată pe fondul violenței și a respingerii, copilul va căuta o altă metodă de rezolvare. Astfel ca o formă de adaptare la aceste nevoi copilul va alege unul din următoarele două tipuri de comportamente: fie o supra-adaptare prin sacrificiul copilăriei fie un comportament provocator. Prima variantă însă necesită calități speciale pe care cei mai mulți dintre acești copii nu le au. Astfel ei nu au de ales de fapt între cele două variante ci între diferite tipuri de comportament provocator.

În acest context al imposibilității de a li se împlini nevoile putem vorbi după cum afirmă și Valentina Teclici despre încălcarea drepturilor umane ale acestor copii, drepturi precum cel la supraviețuire, la protecție din partea statului, la educație și instruire, la securitate socială, la protecție împotriva violenței, a maltratării, a abuzului, a agresiunilor și exploatărilor sociale, etc.

Modalități de intervenție socială

În contextul celor prezentate este necesar după cum enunță și Ion Pitulescu elaborarea unui plan național de recuperare și reintegrare a minorilor vagabonzi. Acelaș autor prezintă trei direcții fundamentale de abordare a problemei grupurilor stradale de minori și de orientare a intervenției sociale.

O primă abordare este cea orientată spre protecția copilului, unde energia este focalizată spre reintroducerea lor în sistemele tradiționale de socializare și anume școala și familia. A doua abordare, orientată spre reprimare îi consideră pe copiii străzii o amenințare a ordinii publice întrucât fac străzile nesigure prin infracțiunile pe care le săvârșesc și consideră că problema poate fi ținută sub control numai prin pedepse dure. Cea de a treia abordare orientată spre drepturile omului îi consideră pe copiii străzii ființe umane a căror drepturi fundamentale au fost puternic violate. De aceea ar trebui luate măsuri pentru promovarea celor mai bune șanse de ordin social, economic și cultural.

Problemele sociale se încearcă a fi rezolvate de cele mai multe ori tratând simptomele. Alternativ, spun autorii atenția ar trebui concentrată asupra prevenției, astfel în cele mai multe lucrări vom găsi abordată tocmai această temă a prevenției. În sensul acesta este necesară dezvoltarea alternativelor la instituționalizare dar mai ales a suportului pentru familiile în dificultate astfel încât acestea să fie capabile să își păstreze și să își crească copiii.

Tradiția țărilor occidentale în prevenirea acestui fenomen relevă următoarele măsuri: sprijinirea economică a familiilor cu mulți copii, dezvoltarea de servicii sociale pentru copii și familie, dezvoltarea unui sistem de protecție a copilului împotriva neglijării sau abuzului în familie, dezvoltarea serviciilor de asistență socială comunitară care să realizeze integrarea familială și să identifice familiile aflate în risc de a-și trimite copiii în stradă.

Tudor Amza sesizează absența acestor elemente în strategiile noaste, absența datorată unor blocaje pe care el le identifică ca fiind lipsa fondurilor care să susțină programele, lipsa spațiului, reglementările legale necorespunzătoare, neimplicarea sau implicarea formală a instituțiilor centrale, lipsa de cunoaștere a instrumentelor legale, lipsa personalului de specialitate, inexistența unor programe eficiente de ajutorare a tinerilor proveniți din instituții de ocrotire sau din familii disfuncționale. Toate acestea duc la menținerea și perpetuarea fenomenului.

Pentru o intervenție eficientă este necesară orientarea spre analiză a unor cazuri individuale pentru identificarea motivelor care-i determină pe minori să recurgă la viața de stradă și să dezvolte tipuri de comportament stradal. Prevenirea eficientă a acestor comportamente presupune promovarea unor programe sociale care să mențină sub control factori precum familia, școala, comunitatea.

Cadru legislativ

Conștientizând necesitatea reglementării problematicii fenomenului copiii străzii, România și-a dezvoltat substanțial cadrul legislativ în ultimii ani cu acte normative care acoperă mai multe arii de intervenție, măsuri și acțiuni concrete în vederea îmbunătățirii situației acestora. Întrucât acestea au o dată relativ recentă, putem vorbi despre o autosesizare oarecum tardivă privind acest fenomen, ceea ce înseamnă că au existat unele generații omise, care au ajuns la vârsta maturității fără a beneficia de aceste măsuri și intervenții.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului constituie actul normativ de referință în protecția copilului la momentul actual. Lucrarea de față urmărește doar anumite aspecte din domeniul protecției copilului, motiv pentru care vor fi amintite și prezentate din lege doar acele articole care sunt relevante pentru tema studiată.

Copiilor lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților, categorie unde intră și copiii străzii li se acordă protecție specializată. Măsurile de protecție se acordă în baza planului individualizat de protecție acordându-se prioritate reintegrării copilului în familia sa naturală sau în familia extinsă și urmărindu-se interesul superior al acestuia. Măsurile concrete de protecție specială a copilului sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Plasamentul este o măsură cu caracter temporar și poate fi dispus la o persoană, o familie, un asistent maternal profesionist sau la un serviciu rezidențial. Plasamentul în regim de urgență este tot o măsură cu caracter temporar și se aplică copiilor abuzați sau neglijați și celor găsiți în unitățile sanitare.

Supravegherea specializată se aplică copilului care a săvârșit o faptă penală dar care încă nu are răspundere penală. Măsura constă în ținerea copilului sub supraveghere în cadrul familiei sale cu condiția ca acesta să respecte unele obligații. Încălcarea acestora este urmată de supravegherea în plasament la familia extinsă. Pentru faptele care reprezintă un pericol social ridicat sau în cazul în care copilul săvârșește alte infracțiuni, se recurge la plasamentul periodic într-un serviciu rezidențial de supraveghere.

Cu referire la fenomenul studiat, legea în curs conține câteva prevederi. În primul rând legea face referire la exploatarea economică la care copiii străzii sunt frecvent supuși. Sancțiunile în acest caz privesc pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 7 ani, în funcție de gravitatea faptei și de faptul dacă explotatorul are sau nu calitatea de părinte, situație în care i se interzic anumite drepturi. De asemenea unitățile de învățământ sunt obligate să anunțe autoritățile dacă sesizează absenteism școlar motivat de faptul că elevul desfășoară o muncă.

Legea 272/2004 tratează de asemenea și aspectul consumului de droguri. Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, însă fără a fi prevezută vreo sancțiune în acest caz. Agenția Națională Antidrog este răspunzătoare în a lua măsuri în următoarele direcții: prevenirea folosirii copiiilor în producția și traficul de substanțe, conștientizarea comunității și a copiilor cu privire la problematica drogurilor, sprijinirea copiilor și a familiilor acestora, dezvoltarea sistemelor de monitorizare și evaluare a consumului de droguri la copii, dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranța față de consumul de droguri.

Legea prezentată vorbește de asemenea și despre protecția copilului împotriva abuzului sau negljării. Abuzul și neglijarea, după cum am prezentat sunt parte din viața copiilor străzii. Se așteaptă ca orice persoană care sesizează vreo formă de abuz sau neglijare să sesizeze autoritățile. De asemenea există o linie telefonică gratuită destinată semnalării acestor cazuri. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are obligația de a verifica și soluționa toate sesizările primite, iar în cazul în care se stabilește a fi nevoie este instituită măsura plasamentului în regim de urgență. Fenomenului copiii străzii i se aplică și prevederile legate de exploatarea și violența sexuală cât și cele legate de traficul de copiii indiferent de scop sau formă, pe care legea curentă le amintește.

Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a emis două acte normative specifice fenomenului copiii străzii: Ordinul 132/2005 pentru aprobarea standardelor minime privind serviciile referitoare la protecția copiiilor străzii și Ordinul 100/2006 pentru aprobarea planului cadru de acțiune în vederea reintegrării sociale a copiilor străzii.

Ordinul 132/2005 pentru aprobarea standardelor minime privind serviciile referitoare la protecția copiilor străzii stabilește normele de funcționare pentru cinci tipuri de servicii specializate: Centre de coordonare și informare pentru copiii străzii, Serviciile sociale stradale, Adăpostul de zi și de noapte pentru copiii străzii, Centre de zi pentru copiii străzii și Centrele de primire în regim de urgență pentru copiii străzii.

Centrul de coordonare și informare pentru copiii străzii este un serviciu oganizat în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Prin intermediul acestuia se realizează monitorizarea situației copiilor străzii din teritoriul aferent. Monitorizarea lor se asigură prin utilizarea unei baze de date folosind indicatori și recomandări. În ceea ce privește intervenția, Centrele colaborează cu profesioniști autorizați, cu autoritățile administrației locale și cu serviciile încorporate acestora. Rolul informativ se realizează prin acțiuni de informare a comunității asupra serviciilor oferite.

Serviciile sociale stradale pentru copiii străzii sunt organizate atât în subordinea Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului cât și în cadul Centrelor de primire în regim de urgență pentru copiii străzii. Identificarea și preluarea cazurilor de copii din stradă se realizează pe parcursul unor etape, și anume: (1) contactarea copilului, (2) luarea măsurilor de intervenție imediată și (3) înregistrarea cazului atât în evidența Centrului de coordonare și informare cât și în baza de date a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Lucrătorii stradali pot organiza împreună cu poliția acțiuni stradale. Lucrătorii sociali stradali lucrează în echipă cu un responsabil de caz și un manager de caz.

Centrele de zi pentru copiii străzii asigură pe timpul zilei derularea unor activități de îngrijire, educație, recreere-socializare, consiliere, dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, orientare școlară și profesioanlă pentru copiii străzii, cât și a unor activități de sprijin, consiliere, educare pentru părinți sau alte persoane care au în îngrijire acești copii.

Centrul de primire în regim de urgență pentru copiii străzii are ca și scop asigurarea pentru un interval limitat de timp a găzduiri, îngrijiri, educării și pregătirii copilului pentru reintegrarea în familie și societate sau luarea unor măsuri optime de protecție.În funcție de nevoile identificate la admiterea în instituție, fiecare copil beneficiază de o intervenție specializată pe termen scurt.

Adăpostul de zi și de noapte pentru copiii străzii este un serviciu rezidențial care are drept obiectiv oferirea de găzduire și îngrijire de scurtă durată în vederea reintegrării în familie sau instituirii unei măsuri corespunzătoare de protecție. Copilul este admis în adăpost la cererea acestuia sau ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgență în cadrul adăpostului prin decizia directorului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. După admiterea în instituție, responsabilul de caz, desemnat de către coordonatorul adăpostului colaborează cu managerul de caz în ceea ce privește intervenția de scurtă durată, fiind elaborate apoi măsuri de intervenție pe termen scurt și un plan de servicii sau după caz un plan individualizat de protecție care se aplică pe perioada în care copilul se află în instituție. În cadrul adăpostului, copiii sunt sprijiniți și încurajați să mențină legătura cu familia restrânsă, extinsă, prieteni sau alte persoane importante dacă nu contravin interesului superior al acestuia.

Ordinul 100/2006 pentru aprobarea planului cadru de acțiune în vederea reintegrării sociale a copiilor străzii, un alt document specific emis de către Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, are ca și obiectiv reducerea numărului de copiii aflați în stradă prin crearea, dezvoltarea și diversificarea unor servicii specializate, adresate acestei categorii de copii la nivelul Primăriilor, Consiliilor Județenr și Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Astfel au fost inițiate demersuri pentru specializarea personalului implicat în evaluarea, protejarea, recuperarea și reintegrarea copiilor străzii. De asemenea au fost înființate în cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului echipe stradale și servicii sociale stradale.

Activitățile specifice prevăzute de către prezentul act normativ sunt: (1) înființarea unui Centru de coordonare care să funcționeze ca serviciu non-stop ce se adresează beneficiarilor indirecți: Comunitate, Poliție, Jandarmerie, Ong-uri, etc. (2) înființarea în cadrul fiecărei Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului a unui compartiment specializat pe domeniul copiii străzii, în cadrul căruia să se afle minim 3 specialiști, (3) operaționalizarea centrelor existente și evaluarea grupurilor țintă la nivelul fiecărui oraș, (4) identificarea zonelor de intervenție și aproximarea numărului de copii aflați în stradă, (5) pregătirea periodică a acțiunilor, (6) luarea măsurilor de protecție pentru copiii proveniți din stradă, (7) stabilirea identității copiilor proveniți din stradă, (8) supravegherea și asistarea copiilor proveniți din stradă în vederea reintegrării lor sociale, (9) analizarea situațiilor copiilor străzii în cadrul comisiilor pentru protecția copilului sau a Instanței Judecătorești în cazul părinților care refuză să-și dea acordul conform legii, (10) încheierea unor convenții de colaborare între serviciile publice specializate, Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și Organizații Neguvernamentale cu activitate și experiență în protecția/reintegrarea socială a copiilor străzii, (11) crearea/dezvoltarea unor servicii de consiliere și suport pentru părinți adresate inclusiv familiilor copiilor aflați în stradă, (12) organizarea unor cursuri de pregătire a lucrătorilor sociali stradali, a personalului centrelor, (13) elaborarea unor instrumente de lucru unitare necesare în activitățile de monitorizare și reintegrare socială a copiilor străzii (fișa copilului, bază de date, etc), (14) crearea condițiilor necesare pentru implementarea proiectului cu finanțare externă: ”Inițiativa Copiii Străzii”, (15) finalizarea primelor subproiecte, pregătirea personalului din noile servicii, monitorizarea activității subproiectelor finalizate.

Câteva din rezultatele așteptate vizează: (1) scăderea numărului de familii cu copii în stradă, a copiilor proveniți din familii care cerșesc și/sau muncesc în stradă, precum și a copiilor aflați permanent în stradă, (2) actualizarea bazei de date cu privire la evidența copiilor străzii, (3) prevenirea revenirii copiilor în stradă, (4) dezvoltarea de noi servicii destinate copiilor străzii.

Eficiența acestor acte normative, puține la număr însă care încearcă să acopere atât partea de intervenție cât și cea de prevenție prin Ordinul 100/2006, poate fi sesizată tocmai prin scăderea în ultimii ani a numărului de copiii ai străzii, după cum prezintă Raportul României către Convenția ONU. Problematica este ridicată însă în special la nivelul creeri cadrului funcțional pentru implementarea acestor măsuri și activități propuse.

CERCETARE DE TEREN

Elemente de metodologie

Cercetarea în domeniul științelor sociale, după cum afirmă și lucrarea „Metodologia cercetării sociale pentru asistență socială” ajută la înțelegerea evoluției sociale, a rolului normelor și valorilor sociale și a influenței reciproce dintre biografia personală și istoria socială. De asemenea aceasta își propune să stabilească legătura dintre individ și societate.

Lucrarea de față își propune să studieze fenomenul copiilor străzii și aspectele deviante ale comportamentului acestora și să analizeze impactul intervenției sociale la nivelul acestei categorii. În scopul acesta, cercetarea de teren a cărei obiectiv este „cunoașterea individului și răspunsurilor individuale față de lumea înconjurătoare” are un rol foarte important.

Pentru o mai clară percepție asupra fenomenelor studiate au fost formulate următoarele întrebări de cercetare:

Care sunt factorii care au contribuit la ajungerea copilului în stradă. Aceași factori au determinat și dezvoltarea unui comportament deviant sau au interferat cu alții?

Care sunt aspectele particulare ale vieții în stradă?

Ce tipuri de conduită deviantă sunt recunoscute de către copiii străzii ca fiind practicate?

În ce măsură răspund serviciile sociale adresate copiilor străzii nevoilor acestora?

Pornind de la aceste întrebări de cercetare au fost stabilite următoarele obiective:

Identificarea factorilor care determină ajungerea copiilor în stradă și apariția comportamentului deviant manifestat de către aceștia

Descrierea dinamicii vieții în stradă a copiilor

Identificarea principalelor forme de devianță săvârșite de către copiii care trăiesc în stradă

Studierea unui serviciu social rezidențial oferit copiilor străzii în orașul Oradea

În conformitate cu obiectivele sale, lucrarea de față își propune să descrie fenomene, să identifice cauze, urmări si intervenții la nivelul acestora și nu își propune să realizeze măsurări numerice. În scopul acesta s-a optat pentru utilizarea cercetării calitative, întrucât aceasta se referă la „semnificații, concepte, definiții, caractersitici, metafore, simboluri și descrieri ale fenomenelor și proceselor sociale. De asemenea cercetarea calitativă chestionează răspunsuri la întrebări precum: „ce?”, „cum?”, „când?” și „unde?”, întrebări care se regăsesc de asemenea și în cele formulate pentru această lucrare.

Variabilele și indicatorii folosiți în cadrul cercetării sunt reprezentați de: familie/ instituția de proveniență, indicatori: atitudini, relaționare, conflicte, abuzuri; debut în stradă, indicatori:motivație, context; conduită deviantă, indicatori: manifestare, fapte specifice, percepție; instituții, indicatori:alternanță stradă-centru, percepție asupra instituției.

Metodologia cercetării

Metodologia cercetării este definită ca fiind un instrument în atingerea unor obiective, este maniera de a acționa în vederea realizării cercetării.

În lucrarea de față metoda utilizată este studiul de caz, fiind realizate trei studii de caz asupra copilului, având ca unitate de analiză individul și un studiu de caz la nivelul unei instituții care oferă servicii rezidențiale în regim de urgență pentru copiii străzii , având ca unitate de analiză intituția.

Studiul de caz este o metodă de cercetare calitativă care presupune culegerea unor informații detaliate cu privire la o anumită entitate socială, oferind o imagine cât mai completă asupra ei, cu scopul de a implementa servicii care să ofere soluții la anumite probleme.

Instrumentele de cercetare utilizate pentru realizarea acestor studii sunt interviul, analiza documentelor, observația, genograma și ecomapa.

Interviul este o „modalitate de investigație științifică bazată pe comunicarea verbală, având ca scop principal înțelegerea și explicarea fenomenelor socioumane” Există în funcție de gradul de profunzime trei tipuri de interviu: interviul nestructurat, interviul semistructurat și interviul structurat.

Observația științifică este „o acțiune planificată, ghidată de scopuri și ipoteze, desfășurată după reguli precise și îndelung verificate.”

Genograma este o „diagramă similară arborelui genealogic, care vizualizează relațiile intergeneraționale dintr-o familie și sursele de sprijin”. Ecomapa este „un instrument cu ajutorul căreia asistentul social reprezintă grafic locul individului și al familiei în context social, evidențiind natura relațiilor existente și intensitatea acestora”.

Prezentarea studiilor de caz

În vederea atingerii obiectivelor propuse au fost realizate patru studii de caz: trei studii de caz individuale și un studiu de caz la nivelul unei instituții care oferă servicii rezidențiale pentru copiii străzii.

Studii de caz individuale

În cadrul acestei cercetării au fost realizate trei studii de caz individuale, asupra a trei copii care au petrecut timp pe stradă și care acum sunt încadrați în sistemul de protecție al copilului, găsindu-se la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. Aceste studii de caz își propun să identifice și să evidențieze aspectele reprezentative ale fenomenului studiat.

Pentru realizarea studiilor de caz s-a folosit genograma, ecomapa, observația, analiza documentelor și interviul semistructurat, unul adresat copilului și unul asistentului social.

Observația a fost realizată pe parcursul mai multor întâlniri și în mai multe ipostaze. În primul rând a fost realizată observația în timpul intervenției asistentului social, având astfel loc o observație neparticipativă, realizându-se de la o oarecare distanță. Observația s-a realizat de asemenea și prin participarea la anumite activități împreună cu copiii și având interacțiune cu aceștia. Această modalitate a fost folosită în special pentru a observa dinamica relațiilor și interacțiunea dintre copii. Nu în ultimul rând s-a folosit observația realizată în timpul interviului. Din cauza spațiului restrâns și al numărului ridicat de copii din Centru, a fost singura oportunitate de a observa copilul în mod individual. Aceasta a fost folosită pentru a identifica anumite particularități comportamentale ale copilului și totodată pentru a verifica compatibilitatea dintre răspunsurile verbale date de către acesta și comportamentul său non-verbal.

Analiza documentelor se referă la analizarea documentelor din dosarul de la Centru al copilului, la dosarul de la managerul de caz al copilului, care se află la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, neavând acces. Dosarul conține date despre istoricul copilului, planul individualizat de protecție al acestuia, adrese din partea Direcției, a Poliției, a Unității Școlare unde învață copilul. Analiza documentelor a avut atât rolul de a ajuta la descoperirea unor informații noi, relevante pentru caz, cât și de a verifica informațiile aflate prin intermediul interviului.

În ceea ce privește interviul, au fost realizate interviuri semi-structurate atât pentru copil cât și pentru asistentul social din cadrul Centrului. Interviul copilului a durat între 40-50 de minute iar cel cu asistentul social 20 de minute. Întrebările adresate copilului (Anexa 1) au urmărit următoarele aspecte: (1) identificarea cauzelor ajungerii copilului în stradă, (2) descrierea climatului familial și/sau instituțional, după caz, dinaintea ajungerii în stradă a copilului și legăturile cu acestea după părăsirea lor, (3) dinamica vieții în stradă (supraviețuire, relații, muncă), (4) aspecte ale comportamentului deviant al copilului în stradă, (5) efecte ale vieții stradale (educație, sănătate, socializare, conduită), (6) integrarea instituțională, (7) aspecte ce privesc planurile de viitor ale copilului.

Întrebările adresate au fost deschise, pentru a încuraja libera exprimare a copilului și a facilita deschiderea acestuia. În scopul acesta s-a încercat și realizarea interviului într-un spațiu separat, lucru care nu a fost în totalitate posibil însă, din cauza spațiului redus din cadrul Centrului. Interviurile au avut loc în biroul asistentului social, fiind singura încăpere distinctă liberă. Totuși și aici atenția copiilor a fost distrasă în două, trei rânduri fie de alți copii ori de asistentul social care treceau pe acolo, fie de telefonul din birou, acest fapt reprezentând o barieră în vederea comunicării eficiente.

Interviul asistentului social a fost realizat după cel adresat copilului. Cele două interviuri au fost realizate pe rând și separat pentru a evita apariția la nivelul copilului a senzației „de a fi pârât”. Întrebările adresate asistentului social (Anexa 2) au avut scopul de a aduce noi informații asupra cazului, în special legate de care era starea copilului când a fost adus de pe stradă în Centru și de modul în care a evoluat sau nu de când este aici. Totodată întrebările adresate asistentului social au urmărit și verificarea răspunsurilor copilului din cadrul interviului adresat acestuia.

Interviurile au fost elaborate dinainte, fiind aplicate pe baza unui ghid de întrebări: 55 de întrebări pentru interviul adresat copilului și 18 întrebări pentru interviul adresat asistentului social.

Principalul minus al acestor studii de caz este reprezentat de prezența exclusivă a subiecților de sex masculin. S-a încercat intervievarea a două fete, V.L (7 ani) și F.L (14 ani). Acestea au fost deschise și comunicative referitor la aspectele legate de viața din Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, însă au refuzat răspunderea la orice fel de întrebări, sau relatarea unor evenimente legate de viața lor stradală și de motivele ajungerii în stradă. V.L a precizat doar faptul că trăia împreună cu frații ei pe stradă, alte detalii afirmând că nu-și mai amintește și că îi este rușine, neputând fi convinsă să treacă peste aceste sentimente. F.L a precizat încă de la început faptul că nu va vorbi despre viața ei stradală, poziție care și-a menținunt-o până la sfârșit. Aceasta a afirmat faptul că ea nu a povestit nimănui înafară de doamna D și domnul O, asistentul social, nimic despre acest aspect al vieții sale. Lucrul acesta a fost confirmat de către asistentul social. Studierea unor subieți de sex feminin nu a fost posibilă așadar datorită nedisponibilității acestora de a se deschide și a sentimentului de rușine pe care îl au vizavi de viața stradală pe care au practicat-o.

Studiu de caz nr.1- M.I

Descrierea cazului

M.I este un copil de 14 ani de sex masculin. În prezent se află în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. M.I este fiul lui M.A în vârstă de 34 de ani, iar tatăl este natural. Băiatul nu și-a cunoscut niciodată tatăl, el și sora lui dintr-o relație anterioară a mamei fiind crescuți doar de aceasta și de concubinii cu care ea mai trăia.

Mama sa l-a crescut până la vârsta de 8 ani, când a intrat într-o relație cu un alt bărbat, M.I, din care au rezultat două fete, M.A și M.A. M.I, concubinul mamei nu dorea să aibă grijă de copii motivând că nu sunt copiii săi, motiv pentru care M.I și sora sa mai mare, M.A au fost internați în Centrul de Plasament nr. 2 din Oradea.

S-a adaptat greu la viața din Centrul de Plasament, înțelegându-se rău cu educatorii, care după cum spune el „se înțeleg numai cu copiii mai mari”. De aici a fugit în repetate rânduri, dormea nopțile pe stradă, stătea prin oraș, fiind găsit de cele mai multe ori prin parcuri și supermarketuri, după cum reiese din dosarul copilului. Găsit fiind de poliție, era dus la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, unde stătea o săptămână, două, perioadă după care era trimis din nou la Centrul de Plasament. Comportamentul lui nu se îmbunătățea însă, în special pe perioada verii fugile lui fiind foarte dese. Atunci, după cum afirmă asistentul social „cei de la CP2 s-au săturat de el, așa că l-au trimis definitiv aici”, copilul aflându-se în Centrul de Primire din octombrie 2009. A continuat să fugă și de aici în repetate rânduri, fugind în special de la școală, căci, spune asistentul social „acolo este locul și momentul când e cel mai puțin supravegheat și știe cum să scape”.

Genograma

Rezultatele cercetării

M.I a fost deschis încă de la începutul interviului și s-a arătat dornic să vorbească și să răspundă la întrebări. A povestit despre copilăria sa, despre familie, amintindu-și cu foarte mare plăcere de perioada în care locuia împreună cu mama sa. Băiatul a devenit totuși ezitant la întrebările referitoare la viața pe care o avea pe stradă. După ce a spus în repetate rânduri că atunci când fugea se plimba prin oraș toată ziua, când am atins din nou acest aspect, întrebându-l cum arăta o zi din viața lui când era pe stradă (îmi povestise deja fără probleme cum era o zi de a sa la Centrul de Primire și la Centrul de Plasament nr. 2), fără să fi adus vorba despre cerșit a spus „de cerșit eu nu cerșeam niciodată”, fapt care arată că probabil el se aștepta ca eu să cred dinainte lucrul acesta despre el. După ce am lămurit această problemă, a început să amintească câteva din activitățile pe care le realiza „da stăteam prin parcuri cu alți prieteni sau cu ăia cu care mai fugeam”, „ne căutam de mâncare, mai luam din ABC-uri, mai ne dădea un domn, domnul M.”, „ne plimbam prin supermarket-uri”.

M.I fugea sau pleca cu bilet de voie din Centrul de Plasament fără să se mai întoarcă, rămânând noaptea pe stradă, după ultima sa fugă fiind instituită măsura plasamentului în regim de urgență și dispusă rămânerea sa în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. Vorbind despre acest ultim eveniment, băiatul precizează faptul că a plecat împreună cu alți 5 copii fără bilet de voie. Au plecat deoarece doreau să se distreze după cum afirmă el „Nu am stat mult, am vrut să ne distrăm și noi. Ne-am plimbat și noi câteva ore prin oraș și șeful a anunțat poliția. Apoi ne-au prins și ne-au adus înapoi la CP2”. Anterior existând multe alte întâmplări de felul acesta șeful Centrului de Plasament a propus trimiterea sa definitivă la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. „Nu poliția ne-a adus aici, a doua zi șeful de la CP2 ne-a trimis aici.” „Numai pentru aia că am tot fugit”. Copilului nu i se pare că faptul că părăsea Centrul de Plasament pentru mai multe zile era un motiv întemeiat pentru a fi trimis aici.

Băiatul spune că nu i-a plăcut niciodată în Centrul de Plasament. Se înțelegea bine cu copiii, însă doar cu cei de vârsta lui. Cu educatorii în schimb spune că nu se înțelegea „Nu mă băteau, dar niciodată nu m-am înțeles cu ei” „eu nu făceam prostii dar ei numai cu ăia mari se înțelegeau”. Deși încălcase regulile, pleca fără bilet de voie sau nu se întorcea la ora stabilită, ori se întorcea după mai multe zile, M.I consideră că nu „făcea prostii” și că el avea un comportament corect în cadrul Centrului de Plasament.

M.I precizează faptul că nu dorea să stea în Centrul de Plasament de aceea fugise în repetate rânduri „înainte când eram acasă eu nu fugeam, da‘ la Cp2 nu-mi place, nu vreau să stau acolo”. Copilul a lăsat să se vadă nemulțumirea lui legată de faptul că fusese instituționalizat și dorința sa de a locui din nou cu mama. Aceasta este momentan într-o relație cu un alt bărbat, altul decât M.I, tatăl celorlalte două fete mai micuțe pe care le are. Actualul său partener este șofer pe tir și mai pleacă uneori în curse cu acesta. Mama l-a vizitat o singură dată de când este în Centrul de Primire, însă vorbesc regulat la telefon. M.I spune că o sună și el de la colegi când poate, dar „mă suna și ea de 2-3 ori pe săptămână”. Asistentul social confirmă faptul acesta „o dată cam la trei zile îl sună pe băiat”. Din convorbirile telefonice la care am fost martoră (trei la număr) dintre băiat și mamă, reiese faptul că acesta nu are o atitudine ostilă față de ea, ci din contră, de fiecare dată i-a spus la sfârșit înainte să închidă telefonul că o iubește, aceasta răspunzând „și mami te iubește”. Într-una din convorbirile telefonice mama i-a spus că săptămâna viitoare va veni să-l viziteze. Când a auzit această veste M.I a alergat bucuros pe coridor strigând de bucurie și îmbrățisându-l pe asistentul social.

Cu alți membri ai familiei băiatul nu are o relație strânsă. Pe tată nu îl cunoaște, știe doar că este în închisoare, dar nu știe din ce cauză. Pe cele două sore mai mici nu le-a cunoscut niciodată și nici nu vrea să le cunoască. Ele sunt acum în grija tatălui. Cu sora sa mai mare, M.A, care a fost instituționalizată împreună cu el în Centrul de Plasament nu a mai păstrat legătura de când a plecat de acolo. „Nu am mai vorbit cu A. de când am plecat de la CP2, nu știu ce face.”

De la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii a fugit de asemenea de mai multe ori, de 5 ori își amintește el că a fugit, de 7 ori spune asistentul social conform consemnărilor din dosar. De aici fugea din aceleași motive ca și de la Centrul de Plasament și în special de plictiseală spune copilul.

Niciodată nu a fugit singur, nici de la Centrul de Plasament nici de la Centrul de Primire. „Fugeam tot timpul cu încă unul sau doi, dar nici nu mergeam mai mult de cinci”. Stătea pe stradă de la câteva zile până pe la două, trei săptămâni, nu mai mult fiindcă cei de la Centru anunțau poliția, fiind astfel căutat.

Pe stradă cea mai mare parte a timpului și-o petrecea prin parcuri, prin supermarket-uri și plimbându-se prin oraș „ne plimbam și noi toată ziua peste tot prin oraș”. Noaptea se adăpostea în diferite case și clădiri părăsite. „Da stăteam cu prietenul lui A.(A este unul din copiii cu care obișnuia să fugă de la Centrul de Plasament, ajungând și el la Centrul de Primire în cele din urmă) într-o clădire părăsită, dormeam acolo, erau și cartoane. Când era ocupat acolo căutam altceva, ce să fac.”. Nu obișnuia să stea cu un grup mare de copii „da și când fugeam mai mulți ne despărțeam noi apoi, mergeam câte doi”. Cu alți copii de pe stradă spune că nu avea tangențe, își amintește doar de prietenul lui A. cu care își mai petrecea timpul și ocazional cu alți amici de ai acestuia.

Mâncarea de cele mai multe ori spune că o procurau de la un domn căruia le era milă de ei și când îi vedea pe strada lui le oferea ceva de mâncare, iar uneori le dădea și bani. M.I subliniază faptul că domnul le dădea din proprie inițiatvă, nu ei îi cereau. „Ne dădea domnul M. mâncare că îi era milă de noi, el vroia să ne dea, eu nu i-am cerut nicioadtă, eu n-am cerșit niciodată”. „Cel mai mult mâncam ce ne dădea domnu‘ ăsta și ne mai cumpăram noi cornuri, cornuri mâncam de multe ori cam toată ziua”. Banii pe care îi avea pentru a-și cumpăra cornuri proveneau de cele mai multe ori din furturi din buzunare și furturi din autobuz. M.I spune că „eu niciodată nu am făcut, să fur eu, băieții băgau mâna, eu numai mă uitam să nu vadă nimeni”. Băieții despre care afirmă că băgau mâna, spune el apoi că erau cam de aceași vârstă cu el, nu eram mai mari, doar că ”erau mai curajoși”. Asistentul social afirmă faptul că în repetate rânduri când a fost găsit și adus la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, poliția a precizat în procesul verbal de predare că a fost prins împreună cu alți copii săvârșind furturi ușoare din ABC-uri, furând bani, cornuri și țigări. Mâncarea și banii primiți sau furați îi împărțeau apoi „dacă eram puțini ne ajungea, nu ne certam pentru ei”.

Băiatul fumează regulat după cum afirmă. Țigările le procură cel mai des de la colegi „le cer la colegi, unii îmi dau, alții nu, da‘ le mai și iau eu când nu-s în clasă”. Mama sa știe că fumează, iar când vorbește la telefon cu ea chiar o roagă ca atunci când va veni să îl viziteze să îi aducă și țigări, mama fiind de acord cu acest lucru, cu toate că știe faptul că regulile Centrului de Primire interzic consumul și deținerea de țigări în incinta acestuia. Perioada de când fumează este una îndelungată, fumând încă din primii ani pe care i-a petrecut la Centrul de Plasament.

M.I consumă alcool dar doar ocazional, spre deosebire de tutun, despre care afirmă că ar consuma zilnic. În interiorul Centrului consumul de alcool este interzis, nici la școală spune că nu bea cu colegii, doar când mai pleacă pe stradă și îi oferă ceilalți copiii să bea, atunci acceptă, însă precizează faptul că „niciodată nu m-am îmbătat”.

Băiatul a consumat într-una din perioadele în care a fost pe stradă etnobotanice. Lucrul acesta s-a întâmplat o singură dată, după aceea simțindu-se rău, făcând o intoxicație după cum afirmă asistentul social și având nevoie de internare. M.I precizează „am luat o dată etnobotanice, mi-a dat unu pe stradă să trag și eu, da’ așa rău mi-a fost apoi, a trebuit să mă ducă la spital. Nu am mai tras apoi și nici nu mai vreau altă dată”.

Copilul are deseori un comportament violent după cum afirmă asistentul social „se bate de multe ori, are perioade când e foarte agitat și atunci se ceartă și se bate cu alți copii din Centru. Și de la școală primim de multe ori reclamații că a fost agresiv”. Dovadă a acestui fapt stau și adresele din partea școlii. M.I spune că „mă mai băteam și pe stradă, mă bat și acuma, mai ales la școală”. El afirmă faptul că nu îi agresează pe oamenii pe care nu îi cunoaște sau pe trecători pe stradă, ci „mă bat numai când sunt nervos, așa am zile când sunt mai agitat”, „mă enervează ăia care fac figuri, pe ei îi bat de obicei”, „eu dau primul mai mult și tot eu și termin”, dorind să spună prin aceasta faptul că tot el este cel care dă și ultimul.

M.I susține faptul că nu se teme de poliție și nu fuge de aceștia când este urmărit în perioadele de escapade „eu mă bucur când mă ia și mă aduce înapoi aici”. Întrebat fiind dacă se bucură, de ce totuși mai fuge din nou, pe lângă răspunsul de plicitseală, băiatul a mai spus „pentru că știu că o să vin înapoi și iar o să mă bucur”. El apreciază protecția și serviciile pe care le are în cadrul Centrului însă acestea nu sunt suficiente întotdeauna pentru a egala dorința lui după ceva nou, care să îl scoată din starea de plictiseală, și frustrarea pe care totodată o are vis-a-vis de faptul că a fost instituționalizat.

Băiatul este elev la o școală generală din oraș în clasa a VI-a. Nivelul real al cunoștințelor sale spune însă asistentul social nu este cel al clasei a VI-a. Conform acestuia, copilul cunoaște literele și se descurcă să citească cuvintele ușoare, la cele mai lungi întâmpinând deja deficultăți. De asemenea după ce citește un text are mari dificultăți în a face rezumatul acestuia. M.I a rămas de două ori repeten în clasa I. Fiind de naționalitate maghiară, prima dată a fost înscris la secția maghiară, însă a rămas repetent, fiind apoi înscris la secția de limba română, rămânând și aici repetent prima dată, continuând apoi școala tot la secția de limba română.

Datorită faptului că a fost instituționalizat încă de la vârsta de început a școlarizării, copilul nu a avut un model și nici sprijin părintesc în ceea ce privește educația. Lucrul acesta se răsfrânge asupra percepției sale despre școală, pe care el nu o vede ca fiind importantă. De obicei spune că stă la două, trei ore după care bate mingea în curtea școlii. Lucru acesta este confirmat și de o adresă din partea școlii, prin care Centrul este anunțat de faptul că băiatul are multe absențe nemotivate. De asemenea este corigent la cinci materii în primul semestru, la română, geografie, istorie, fizică și franceză. El spune că franceza este cea mai grea materie și că nu are nicio materie preferată „nu am ce materie să zic că îmi place, nu îmi place niciuna, dacă zic vreuna numai mint”. Profesorul de fizică este profesorul lui preferat deoarece „dacă stau cuminte în bancă îmi dă notă bună, de asta eu îl și ascult”. Pregătirea pentru școală nu face parte din activitățile regulate pe care băiatul le întreprinde. Întrebat fiind ce face după ce vine de la școală a enumerat activități precum mâncatul, jocul pe calculator, vizionarea unor filme sau videoclipuri cu muzică. Amintindu-i de temele pentru acasă a spus „da, le mai fac și alea”.

Cu colegii se înțelege „ok” spune el, sunt unii cu care se ceartă mai des, cu ceilalți are o relație normală ca și între colegi. M.I spune că nu are un prieten foarte bun, nu s-a atașat de nimeni în mod special nici la Centrul de Plasament, nici la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, nici pe stradă, nici la școală „nu am pe nimeni așa, nu mă înțeleg cu nimeni așa bine să zici că mi-s nu știu ce prieteni, cu toți uneori ne înțelegem, uneori nu”.

Ecomapa

Starea de sănătate a copilului este bună, fiind în condițiile normale, după cum afirmă asistentul social și o dovedesc și adeverințele medicale.

În interiorul Centrului comportamentul său fluctuează, uneori având un comportament potrivit, alteori unul dezadaptativ, agitându-se și manifestându-se agresiv, chiar dacă doar verbal când ceva nu îi convine. De asemenea cu personalul Centrului are momente când este respectos, ajutând chiar la unele activități, devenind obraznic însă și refuzând să mai asculte regulile atunci când anumite cerințe nu îi sunt îndeplinite.

În ceea ce privește dorințele de viitor ale copilului, acesta spune că ar dori să se întoarcă acasă, prin aceasta înțelegând la mama sa. „Cel mai mult aș vrea șă ma duc înapoi acasă la maică-mea, de acolo nu aș mai pleca dacă m-ar duce”. Afirmația aceasta a fost însoțită de un zâmbet larg, exprimând bucuria și încântarea care însoțea gândul acesta. Mama copilului și-a exprimat, pentru prima dată de când acesta a fost instituționalizat dorința de a-l lua să locuiască cu ea pe perioada vacanței de vară. Managerul de caz a început demersurile pentru a vedea dacă acest fapt este posibil și benefic pentru copil urmărind interesul superior al copilului.

Interpretarea rezultatelor

Rezultatele acestui studiu de caz ne ajută să identificăm șapte aspecte cu privire la fenomenul copiilor străzii și al comportamentului deviant al acestora, și anume: (1) cauze ale ajungerii copilului în stradă, (2) climatul familial sau instituțional pe care l-a părăsit copilul, (3) dinamica vieții în stradă, (4) comportamentul deviant al copilului în stradă, (5) efecte ale vieții stradale, (6) integrarea intituțională, (7) planuri de viitor ale copilului.

În ceea ce privește cauzele ajungerii copilului în stradă pot fi sesizați mai mulți factori, începând de la lipsa tatălui din viața sa, hotărărea mamei de a-l instituționaliza în Centrul de Plasament nr. 2, frustrarea acestuia vis-a-vis de această decizie, fapt care a determinat fuga sa în repetate rânduri din Centrul de Plasament iar mai apoi din Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, uneori în semn de protest, iar mai apoi din dorința de a scăpa din cotidianul zilnic care afirmă el că i se părea plictisitor.

Climatul familial în care trăia copilul înainte de a fi instituționalizat a fost unul plăcut, de care el își aduce aminte cu bucurie, dorind să se întoarcă acasă împreună cu mama sa. Climatul instituțional din cadrul Centrului de Plasament nu a fost unul pozitiv apreciat de către subiect, acesta neavând relații bune cu personalul Centrului, simțindu-se nepărtinit și neînțeles. Relațiile de amiciție pe care le avea cu copiii de vârsta sa din cadrul Centrului nu au reușit să echivaleze nevoia sa de a fi în cadrul unei familii, motiv pentru care a fugit de nenumărate ori din Centrul de Plasament.

Viața stradală a copilului a stat îndeosebi sub semnul vagabondajului, acesta alegând să plece de bună voie pe stradă, iar activitatea sa principală în această perioadă era după cum afirmă el de a străbate orașul împreună cu unul, doi prieteni, cu care pleca pe stradă de cele mai multe ori în căutarea distracției nu pentru că i-ar fi lipsit ceva. Viețuirea pe stradă era una tipică personajului vagabond, se adăpostea în clădiri părăsite, obținea hrană prin mila oamenilor sau prin furturi ușoare și nu se stabilea într-o anumită zonă ci străbătea orașul.

Subiectul M.I a dezvoltat comportamente care se abat de la normele societății și care sunt considerate a fi deviante, unele într-o mai mică măsură, precum consumul de tutun, de alcool, violența, altele într-o mai mare măsură, precum consumul de etnobotanice și furtul. Nu toate din aceste fapte sunt privite la fel nici de către subiect. Consumul de tutun și alcool i se par lucruri firești, iar violența și-o justifică prin nervozitatea sa, nu se consideră vinovat pentru aceasta. Consumul de etnobotanice îl percepe și el ca fiind un lucru rău și afirmă că nu dorește să îl mai repete. Nici furtul nu este un lucru cu care el se laudă, ținând să precizeze că poziția sa era de complice, stând de șase și nu fiind cel care acționa în mod direct. Putem observa faptul că unele din aceste fapte au fost prezente înainte de a ajunge în stradă, precum fumatul, unele se manifestă în general doar când este pe stradă, precum consumul de alcool, unele au fost ocazionale, de exemplu consumul de etnobotanice, iar unele fac parte din viața de zi cu zi a copilului, de exemplu comportamentul violent. Un aspect aparte legat de acest fapt este reprezentat de motivația din spatele furturilor. Observăm că băiatul nu fugea din Centrul de Plasament și pleca pe stradă cu gândul de a săvârși furturi, ci datorită faptului că era pe stradă și nu avea cu ce să se hrănească ajungea să fure din autobuze sau ABC-uri. Totuși o intervenție târzie asupra unui astfel de comportament va duce la accentuarea fenomenului și la îngreunarea intervenției asupra lui. Astfel putem să observăm faptul că subiectul s-a obișnuit ca să folosească metoda aceasta atunci când are nevoie de ceva, chair dacă nu este pe stradă, de exemplu ia țigări de la colegi.

În perioada petrecută pe stradă, subiectul își organiza timpul după bunul său plac. Acest lucru se răsfrânge și acum asupra comprotamentului său. Astfel, fiind obișnuit ca atunci când era nemulțumit de ceva de la Centrul de Plasament să plece, și aici la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, unde este mult mai atent supravegheat are probleme în acceptarea autorității. Același lucru se întâmplă și la școală unde părăsește orele pentru a sta în curtea școlii. Nivelul său educațional este afectat și de faptul că nu a avut un model și un sprijin în perioada școlarizării mici în special, motiv pentru care educația și școala nu reprezintă o prioritate și nici măcar un lucru de interes pentru el.

Integrarea instituțională în cadrul Centrului de Primire s-a realizat greu, la fel ca și în Centrul de Plasament, copilul fiind nemulțumit de faptul că trebuie să stea într-o instituție. El este conștient de sprijinul și de protecția de care beneficiază prin serviciile acestui Centru, dar totuși acestea nu sunt suficiente pentru a-l face să dorească să rămână aici, într-un loc stabil. Doar întoarcerea acasă, la mama sa, l-ar face să nu mai fugă pe stradă, după cum afirmă el.

Aspirațiile de viitor ale copilului sunt sărace, nu găsim exprimate în răspunsurile copilului planuri de viitor care să îl motiveze. Singurul lucru pe care acesta îl exprimă ca dorință de viitor este să se întoarcă acasă la mama sa.

Concluzii

În legătură cu aspectele urmărite, studiul de față a revelat următoarele lucruri:

Principala cauză pentru trăirea copilului în stradă o reprezintă instituționalizarea acestuia, fapt care a creat o atitudine ostilă în copil față de instituție, motiv pentru care fugea în repetate rânduri, ajungând apoi să dezvolte acea dragoste de libertate despre care vorbea Verxliard.

Viața stradală a copilului a stat îndeosebi sub semnul vagabondajului, conduita sa din această perioadă fiind una tipică personajului vagabod.

Faptele pe care societatea le consideră ca fiind abateri ușoare de la normele și regulile sociale, precum consumul de tutun, de alcool, comportament agresiv sunt privite la fel și de către subiect. Cele care îi fac rău și lui (consumul de etnobotanice) sunt respinse. Faptele deviante considerate mai grave, precum furtul au fost dezvoltate ca nevoie de supraviețuire pe stradă. O intevenție târzie asupra acestora însă va duce la extinderea lor.

Viața neîngrădită avută pe stradă îngreunează integrarea copilului în normele sociale

Atitutinea ostilă față de instituțiile de protecție a copilului fac dificilă integrarea sa în cadrul Centrului, cu toată că subiectul este conștient de beneficiile de care are parte aici.

Aspirațiile de viitor ale copilului sunt sărace, vizând doar un domeniu, relația cu mama sa.

Studiu de caz nr. 2- I.R

Descrierea cazului

I.R, este un copil de sex masculin în vârstă de 16 ani. În prezent el se află în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. I. R este fiul lui I.F iar tatăl este natural. Acesta mai are încă 3 frați vitregi, o soră, I.L în vârstă de 28 de ani, și un frate, I.D în vârstă de 25 de ani, dintr-o relație anterioară a mamei cu I.D. Tatăl nu și l-a cunoscut niciodată, după nașterea sa mama intrând într-o relație cu un al bărbat, I.P, din care a rezultat I.M, celălalt frate vitreg, care în prezent are 10 ani. I.P l-a crescut și pe el până la vârsta de 5 ani, când a încheiat relația cu mama sa, părăsind-o pe aceasta și pe I.M, copilul său.

În urmă cu șapte ani, mama copilului a decedat. De atunci, I.R și fratele său I.M (ceilalți doi frați fiind deja majori au mers pe propriul drum) au ajuns în grija sorei mamei, C.M și a soțului acesteia C.T, care mai au încă 10 copiii.

Unchiul său, C.T era un om agresiv și care consuma alcool, moment când ajungea șă îl bată foarte rău pe I.R. Aproape după fiecare bătaie cruntă băiatul fugea de acasă, stând fie pe stradă, fie la o mătușă, cealaltă soră a mamei, O.I, care locuiește într-un sat în apropierea Oradiei, care însă nu putea să îl țină o perioadă mai lungă. Atunci, I.R își petrecea zilele și nopțile pe stradă sau prin satul mătușei, unde muncea pentru a-și câștiga bani pentru mâncare. După câteva zile se întorcea acasă, de unde fugea din nou la următoarea bătaie. Aceste alternanțe, casă-stradă, repetându-se de mai multe ori, la ultima fugă, în octombrie 2009, unchiul băiatului a anunțat poliția. Copilul a fost găsit atunci de poliție și adus la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, unde se află din acea perioadă. Ca urmare a abuzului asupra copilului, s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgență, urmând ca acum aceasta să fie înlocuită cu plasamentul în Centrul de Plasament nr. 2 din Oradea.

Genograma

Rezultatele cercetării

Pe durata interviului, I.R a fost deschis, dornic să comunice și să răspundă la întrebări. El a tratat întrebările și perioada interviului cu seriozitate și cu un respect rar întâlnit într-un Centru de copii. Băiatul a răspuns cu deschidere și la întrebările legate despre viața pe care o ducea la unchiul său care îl bătea. Bătaia primită acolo este motivul pentru care el fugea de acasă și prefera să rămână nopțile pe stradă. Lucrurile acestea s-au repetat de mai multe ori, băiatul nu-și mai amintește cu exactitate numărul: „da, de mai multe ori mă bătea și eu plecam apoi după ce mă bătea, nu mai vroiam să mai iau încă o dată, și pe frate-meu îl bate, da el când îl chemam zicea că nu vine, el stă acolo”. I.M, fratele său este încă la mătușa și unchiul respectiv, protecția copilului cercetând cazul.

Bătăile pe care băiatul spune că le primea erau crunte. Asistentul social confirmă faptul că atunci când a fost adus de către poliție la Centru, mai avea unele urme de vânătăi, motiv pentru care s-a și instituit măsura plasamentului în regim de urgență. După ce fugea de acasă, unchiul aștepta să se întoarcă, iar uneori o mai trimitea pe mătușă să îl caute. Când se întorcea, I.R spune că nu era bătut din nou pentru faptul că a fugit „poate îi părea rău apoi, nu știu”, lucrurile liniștindu-se pentru o perioadă, însă apoi, în special sub influența alcoolului unchiul îi bătea din nou și pe acesta și pe fratele lui. C.T și C.M au și ei 10 copii, cu care I.R spune că avea o relație bună: ”mă înțelegeam bine cu verișorii mei, nu mă prea certam cu ei”. Pe aceștia, băiatul afirmă că nu își amintește ca unchiul să îi fi bătut. Mătușa se purta de obicei frumos cu el, și când fugea se mai întorcea uneori când era aceasta acasă, căci ea îi dădea bani. „Se vedea așa uneori că ii milă de mine”, spune băiatul. Totuși aceasta nu îi lua apărarea în fața soțului: „da, de obicei ne bătea când nu era ea acasă, când era îi mai zicea să ne lase, da nu știu, poate îi era și ei frică de el, da nu cred”.

În exprimare, I.R nu avea o atitudine ostilă față de unchiul său, totuși spune că nu vrea să îl mai vadă și că nu s-ar mai întoarce acolo nici măcar pentru fratele său: ”dacă el vrea mai bine cu bătaie”, afirmă băiatul. Cu fratele său, I.M se mai întâlnește la școală, au o relație bună, vorbesc aproape zilnic la școală, și spune el încearcă să îl convingă să plece de la unchiul său, însă acesta nu dorește.

La început, în primele trei-patru luni când a venit în Centru, era vizitat o dată pe lună de mătușa de la care fugit. „Ea îl cerea înapoi, dar el spunea că nu vrea să meargă”, afirmă asistentul social. După o perioadă, aceasta a întrerupt vizitele și nu l-au mai căutat deloc de atunci, nici ea nici soțul ei.

Cei doi frați vitregi mai mari l-au vizitat de asemenea o dată de când este aici. Mai vorbește la telefon cu ei, aceștia sunându-l cam o dată pe luna. Ei sunt căsătoriți și plecați din oraș acum.

Fugile de acasă surveneau în urma bătăilor primite. Dimineața, când unchiul era la lucru, băiatul își lua mai multe haine și pleca. Când rămânea în oraș se plimba prin parcuri sau se mai întâlnea cu unii prieteni de la școală. El afirmă faptul că nu și-a făcut alți prieteni pe stradă ci, „mă mai întâlneam cu colegii mei și ne plimbam, când ei nu veneau stăteam prin parc sau mă plimbam eu singur”. Când era în perioada școlii, lipsea de multe ori câteva zile sau chiar o săpămână, două de la școală. Alteori fugea în satul mătușei sale, O.I. Aici uneori stătea la ea câteva zile, alteori pe unde apuca prin sat fiindcă nu putea să rămână tot timpul la ea. De dormit, astfel dormea la aceasta uneori, sau prin grădinile oamenilor. În oraș cel mai des dormea în parc, sau când era mai frig în scările blocurilo. Nu își amintește să fi stat vreodată pe stradă mai mult de trei-patru săptămâni.

Mâncare primea destul de des de la mătușa sa, O.I. Când acesta nu îi dădea, lucra la oamenii din sat, în special în perioada verii și a toamnei pentru a primi mâncare și bani. El spune:

Eu nu mergeam să le iau așa din grădină. Mergeam pe la unul, la altul, pe la domnul D, domnul N. mai ales și ei îmi dădeau de lucru, mai săpam, mai crăpam lemne, îi mai ajutam la ce aveau ei nevoie și atunci îmi dădeau o oală de supă, niște bănuți și niște haine de la nepoții lor. Îmi prindea bine așa. După ce să fur, să mă ia poliția, și apoi altă dată nu mai îmi dădea nime. Așa măcar aveam ce-mi trebe, mă mai și lăsau să dorm acolo unde-i grădina lor. Îmi spălam și hainele acolo în vale.

Când era în oraș spune că își cumpăra de obicei mâncare din banii pe care îi mai câștiga în sat: „în sat mai mâncam la mătușa, mai pe unde lucram și apoi când primeam și bani îi țineam să am sa-mi cumpăr în oraș să mănânc și una, alta”. De asemenea, dimineața, când știa că unchiul este la lucru trecea pe acasă, și mătușa, fiindca vedea că nu îl poate convinge să rămână îi mai dădea dulciuri sau bani. „Eu nu mergeam să fur de la ei. Aveam cheia și când știam că unchiu’ nu e acasă mergeam pe acolo să mănânc ceva dacă îmi era foame tare. Și când era mătușa acasă ea zicea să stau, dar eu plecam oricum și atunci mai îmi dădea ea niște dulciuri sau câțiva bănuți când nu avea dulciuri”.

Băiatul susține faptul că nu a furat și nu a cerșit niciodată în perioadele când era pe stradă. Pentru a-și procura hrană și bani muncea, însă nu a făcut niciodată rost de ele prin mijloace precum furtul sau cerșitul, după cum afirmă el. De asemenea, subiectul susține faptul că nu a consumat niciodată droguri: „eu nu am luat droguri, nu-mi trebe mie d-alea, nici nu aveam bani. Și nu stăteam eu cu ăia care aveau droguri”. Alcool spune că a consumat de două, trei ori când era în sat și mai îi dădeau cei la care muncea. Tutun în schimb consumă regulat. Și când trăia pe stradă își cumpăra din bani și țigări. Și acum spune că fumează aproape în fiecare zi, cumpărându-și el când are bani, iar când nu, cere de la colegi, care îi dau, afirmă el.

Copilul este clasa a V-a la o școală generală din oraș. A mers la școală abia la vârsta de 12 ani când a fost înscris la „Șansa a II-a”. Aceasta este o școală ajutătoare pentru copiii care au depășit vârsta normală de înscriere școlară. După absolvirea primelor patru clase aici, în clasa a V-a copilul a fost mutat la o școală generală. I.R, după cum susține asistentul social și o confirmă și fișele școlare ale băiatului, nu a rămas niciodată repetent sau corigent. El afirmă faptul că nu i se pare nicio materie grea. Materiile sale preferate sunt matematica, desen și limba română. Cu profesorii susține că se înțelege bine, pe profesoara de matematică o numește zâmbind, profesoara lui preferată. Motivația pentru acest fapt a venit prin răspunsul simplu „pentru că ea e bună cu noi”, lucru care denotă faptul că profesorul preferat este ales în funcție de comportamentul și modul de raportare la el.

Cu toate că a fost înscris la școală la o vârstă mai târzie, și a fost nevoit să absenteze în repetate rânduri atunci când fugea de acasă și stătea pe stradă, copilul, manifestă acum o atitudine pozitivă față de școală, apreciind studiul și educația. Întrebat fiind ce face în după-mesele libere, I.R, a fost singurul dintre subiecții intervievați care a precizat faptul că își face temele și învață pentru a doua zi, ceilalți neamintind aceste activități în programul lor zilnic, decât dacă erau precizate în cadrul unor alte întrebări. În timpul liber I.R afirmă că se joacă pe calculator cu ceilalți băieți și se uită la filme.

La școală se înțelege bine cu colegii, nu se ceartă cu niciunul dar nici nu are un prieten deosebit acolo. La Centru se înțelege bine cu copiii, nu s-a certat și nu s-a bătut cu nimeni. Copilul nu are în general un comportament violent, după cum confirmă și asistentul social „nu am avut probleme cu el să fie agresiv nici aici și nici la școală”. În Centru se înțelege bine cu I. unul din băieți, și cu F, despre care afirmă că este prietena lui cea mai bună.

Ecomapa

Starea de sănătate a copilui este bună, neavând afecțiuni notabile, după cum reiese din fișa medicală a acestuia. De asemenea și dezvoltarea sa atât fizică cât și mentală este în limitele normale. Unele dificultăți pe care le prezintă băiatul, precum citirea mai lentă și dificultăți de înțelegere a unor cuvinte, asistentul social afirmă că sunt datorate intervenției târzii în ceea ce privește educația și lipsei de interes din parte adulților în sensul acesta și nu unei întârzieri mentale.

În Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, I.R afirmă că îi place și este mulțumitor pentru ceea ce i se oferă aici.

Cu personalul Centrului este respectos și vorbește politicos. De asemenea își oferă ajutorul atunci când este nevoie. Într-o după-masă, după vizionarea unui film, el a fost cel care s-a oferit să măture și primul care a ajutat la curățenie, comportament care este specific copilului. Când vorbește despre purtarea subiectului, asistentul social afirmă: „exemplar, I.R se comportă exemplar, nu avem probleme cu el, ne respectă, ne ascultă. E pur și simplu un exemplu pentru ceilalți copii”. Din octombrie 2009 de când se află în Centru, asistentul social spune că nu a fugit și nici nu a încercat să fugă vreodată. Subiectul afirmă la rândul său faptul că nici nu a avut intenția aceasta vreodată de când este aici.

Vorbind despre planurile și aspirațiile sale de viitor, copilul este din nou singurul dintre cei intervievați care verbalizează o dorință cu bătaie mai lungă, legată de un domeniu concret din viitorul lui. Astfel băiatul, cu toate că momentan este doar în clasa a V-a spune că vrea să meargă la facultatea de construcții și să fie un constructor bun apoi. Când vorbea despre școală, I.R o făcea cu bucurie și era încântat de ideea de a o continua. Faptul că vrea să urmeze facultatea de constucții a spus-o cu un zâmbet larg și plin de entuziasm.

Un alt aspect legat de dorințele sale de viitor, vizează viitorul mai apropiat. Cu toate acestea ordinea în care cele două au fost amintite este cea prezentată. Băiatul afirmă că dorește să plece la Centrul de Plasament nr. 2 Oradea, acesta fiind locul în care el consideră că este cel mai potrivit să stea acum. I.R susține că nu ar fugi de acolo. Într-o discuție, M.I, unul din băieții din Centru îi spune: „ las’ că eu te aștept aici, spargi un geam și fugi de la CP2 și ne vedem înapoi aiciea.”. I.R în schimb a replicat: „nu, după ce să plec de acolo, că acolo o să am unde sta, abia aștept să merg, nu fug eu.”. Intensitatea cu care își dorește acest lucru a fost descoperită în special atunci când anunțat printr-un telefon din partea managerului de caz că procedurile pentru instituirea plasamentului în cadrul Centrului de Plasament nr 2 sunt pe ultima sută de metri, asistentul social i-a comunicat acest fapt băiatului. La auzul acestei vești, I.R a fost foarte bucuros, ieșind în fugă pe coridor și îmbrățișând doi băieți din Centru care aflau acolo.

Interpretarea rezultatelor

Rezultatele acestui studiu de caz ne ajută să identificăm șapte aspecte cu privire la fenomenul copiilor străzii și al comportamentului deviant al acestora, și anume: (1) cauze ale ajungerii copilului în stradă, (2) climatul familial sau instituțional pe care l-a părăsit copilul, (3) dinamica vieții în stradă, (4) comportamentul deviant al copilului în stradă, (5) efecte ale vieții stradale, (6) integrarea intituțională, (7) planuri de viitor ale copilului.

În ceea ce privește cauzele ajungerii copilului în stradă, observăm faptul că acestea sunt reprezentate de lipsa protecției parentale, băiatul necunoscându-și niciodată tatăl, iar mama decedând când acesta avea vârsta de 9 ani. În urma acestor evenimente copilul a ajuns în grija sorei mamei sale și a soțului acesteia. Tratamentul agresiv de care avea aici parte a fost factorul declanșator care a determinat fuga sa în repetate rânduri pe stradă. Observăm faptul că acești factori au reprezentat întradevăr cauzele fugii pe stradă a copilului, întrucât odată ajuns în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, în absența acestor factori, a agresivității și a bătăii, escapadele copilului au încetat, el nemaifugind niciodată de la Centru în acest timp de un an și șapte luni.

Climatul familial pe care l-a părăsit copilul a fost unul ostil, nefavorabil pentru buna sa dezvoltare. Acesta era dominat de agresivitate, subiectul I.R fiind deseori victima violenței unchiului său, fapt care a dus la crearea unei stări de frică și a determinat în repetate rânduri fuga de acasă.

Viața de stradă a copilului a fost marcată în special de muncă. În unele zile băiatul stătea pe străzile orașului și dormea în parcuri sau scările blocurilor, însă cea mai mare parte și-o petrecea în sat la mătușa sa muncind pentru unii săteni. Aici găsim foarte bine exemplificat ceea ce literatura de specialitate numește ca fiind o supra-adaptare prin sacrificiul copilăriei. Prin munca pe care trebuia să o întreprindă pentru a putea supraviețui în perioada când locuia pe stradă, copilului îi erau încălcate drepturi importante, precum cel la supraviețuire, la protecție, la educație și instruire, la securitate socială.

Viața stradală a copilului a stat îndeosebi sub semnul muncii. Cu toate că simplul fapt că dormea deseori sub cerul liber și muncea în loc să meargă la școală este un comportament care nu se înscrie în tiparele sociale, acesta nu a dezvoltat alte comportamente deviante, comportamente care să contrasteze puternic cu regulile societății. Băiatul suține faptul că a consumat alcool de două-trei ori și că fumează în mod regulat, lucruri acceptat însă în cea mai mare parte de societate. El afirmă că nu a furat sau cerșit niciodată. De asemenea nu are un comportament violent.

Poate fi observată după cum am precizat, în cadrul acestui caz o supra-adaptare prin sacrificiul copilăriei. Acest fapt înseamnă că subiectul nu a dezvoltat un comportament provocator pentru a reuși să supraviețuiască ci și-a asumat mai multe responsabilități. Lucrul acesta a creat un tipar comportamental al copilului, care se observă și în modalitatea cu care tratează îndatoririle școlare și sarcinile pe care le are de îndeplinit în cadrul Centrului, sau pentru care uneori se oferă voluntar.

Copilul s-a integrat foarte bine în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, fiind mulțumitor pentru ajutorul și serviciile de care beneficiază aici. El respectă regulile Centrului și este politicos cu personalul. De asemenea prin comportamentul său este un exemplu pentru ceilalți copii.

Aspirațiile de viitor ale copilului vizează atât aspecte imediate ale vieții, cât și cele mai îndepărtate. Observăm faptul că subiectul amintește întâi aspectul ce ține de o dorință a sa care necesită încă câțiva ani de așteptare pentru a putea ajunge la îndeplinire, dar pentru care el trebuie să muncească încă de pe acum. Aspirațiile sale de viitor se referă la dorința de a urma facultatea de construcții și de a fi instituționalizat în Centrul de Plasament nr. 2 Oradea.

Concluzii

În legătură cu aspectele urmărite, studiul de față a revelat următoarele lucruri:

Principala cauză, care precede lipsa protecției parentale, pentru ajungerea copilului pe stradă o reprezintă tratamentul violent de care acesta avea parte în casa unchiului său.

Climatul familial pe care l-a părăsit copilul a fost unul ostil, neprielnic bunei sale dezvoltări, motiv pentru care subiectul a fugit în repetate rânduri pe stradă.

Viața stradală a copilul a fost marcată în special de faptul că acesta presta diferite munci pentru a-și asigura resursele necesare supraviețuirii.

Subiectul era conștient de faptul că are un anumit grad de susținere din partea mătușii de la sat și a oamenilor la care lucrează, motiv pentru care nu a dorit să se implice în activități precum furtul sau cerșitul. Totuși trăirea pe stradă a unui minor observăm că implică anumite modificări de la desfășurarea normală a lucrurilor. Chiar dacă nu a dezvoltat un comportament care să contrasteze puternic cu regulile societății, stilul său de viață nu se încadra totuși în tiparele normale ale acesteia, el fiind nevoit să renunțe la comportamentul considerat a fi normal pentru vârsta sa, să își neglijeze educația și să se angajeze în activități și munci menite a-i aduce bani pentru a-și asigura existența.

Viața de pe stradă nu l-a făcut să aibă o atitudine iresponsabilă față de școală și viață în general, ci din contră, a învățat să le aprecieze pozitiv.

Copilul s-a integrat foarte bine în cadrul instituției și prin comportamentul său este chiar un exemplu pentru ceilalți copii.

Aspirațiile de viitor ale copilului sunt concrete și vizează două aspecte importante din viața sa: locul unde va sta și educația în vederea unei viitoare profesii. Copilul nu își limitează aspirațiile doar la domeniul legat de un viitor loc de adăpost ci vedem că intenționează să studieze pentru a putea avea o meserie.

Studiu de caz nr. 3- H.G

Descrierea cazului

H.G este un copil de sex masculin în vârstă de 13 ani. În prezent, de nouă luni de zile, el se află în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. H.G este fiul lui H.G în vârstă de 38 de ani și al lui L.R, care a decedat în urmă cu 4 ani, când copilul avea vârsta de 9 ani. Despre cei doi frați mai mari, H.M (18 ani) și H.A (17 ani), subiectul își amintește cu dificultate, aceștia fiind instituționalizați de la o vârstă fragedă într-o casă de copii din județ, pierzând de atunci legătura cu ei. El, împreună cu ceilalți frați au locuit împreună cu părinții lor, în casa unei mătușe, sora mamei, până în luna iulie a anului 2007, când mama a decedat. Sora sa mai mare, H.L (15 ani) a fost instituționalizată atunci în Centrul de Plasament nr. 2 Oradea, iar fratele H.G (7 ani) și sora H.G (6 ani) au intrat în grija unei fundații, el rămânând să locuiască cu tatăl său în casa fratelui acestuia, într-un sat, C. aflat la o foarte mică distanță de Oradea. H.L este singura pe care spune că a mai văzut-o de două sau trei ori de atunci. Tatăl lucrează ca și zilier în satul în care locuiește.

După moartea mamei sale, H.G a fugit în repetate rânduri de acasă împreună cu verișorii săi în casa cărora locuia, motivând că doreau să se distreze, să stea și ei prin oraș. Pleca de acasă, și stătea uneori câteva zile, alteori câteva săptămâni, chiar și o lună, două pe stradă, după care se întorcea în sat. Timpul petrecut pe stradă era mult mai mare vara, deoarece putea să supraviețuiască mai ușor și putea să strângă și mai mulți bani în această perioadă. Astfel iernile și le petrecea cel mai mult în sat.

În perioadele petrecute pe stradă era deseori urmărit de poliție, însă fugea, reușind să scape. Anul trecut însă, într-unul din episoadele sale stradale a fost găsit și prins de poliție și adus la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, unde se află de nouă luni de zile, perioadă în care a fugit și de aici de mai multe ori.

Genograma

Rezultatele cercetării

Subiectul H.G a fost deschis și comunicativ pe perioada interviului. La început el a afirmat: „haideți, întrebați-mă, eu vă zic tot”, răspunzând întradevăr fără constrângeri la întrebările adresate. Momentul care a contrastat cu atitudinea lui energică, a fost cel în care a amintit de moartea mamei, cuvintele „stăteam în C. cu tata, că maică-mea a murit când aveam nouă ani”, purtând cu ele o mare încărcătură emoțională. De asemenea el nu a detaliat foarte mult care era viața sa înainte de moartea mamei, preferând să vorbească mai mult despre viața pe care o ducea în stradă.

După moartea mamei s-a mutat cu tatăl la fratele acestuia, H.T, unde afirmă că era bine, mai ales fiindcă stătea cu verișorii lui, cu care a și început să plece prima dată pe stradă. Își amintește de asemenea faptul că atât unchiul cât și tatăl său consumau alcool și se îmbătau, câteodată, în unele din acele momente, unchiul, trimițându-l pe tatăl său afară din casă. Copilul nu are o atitudine negativă față de tatăl său. Acesta l-a vizitat o singură dată de când este aici și la telefon vorbesc cam o dată pe lună. S-au întâlnit însă mai des, copilul mergând să-l viziteze de multe ori în timpul numeroaselor sale escapade de la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, ajutându-l după cum afirmă el chiar și la construirea unei case pe care tatăl a început-o. Asistentul social confirmă faptul că tatăl a început construirea unei case și intenționează să îl ia pe băiat din nou la el.

Prima dată a fugit de acasă împreună cu doi dintre verișorii lui, urmând apoi să fugă de mai multe alte ori, fie singur, fie împreună tot cu unii dintre verișori. Veneau cu autobuzul până în oraș, unde se stabileau de cele mai multe ori sub pasaj, locul unde și dormeau: „dormeam acolo sub pasaj cu verii mei și mai erau încă și alții.”. Principala activitate pe care o realizau era cerșitul: „cerșeam acolo sub pasaj, oamenii ne mai dădeau așa când stau le terasă, când nu mergea acolo mai meream prin intersecții”. Subiectul susține că nu cerșea în mijloacele de transport în comun fiind pe stradă făcea mai mulți bani.

Mâncare găsea pe la terase, „cum rămânea de la oameni” spune el, sau își cumpăra cu banii câștigați. Haine găsea multe și la tomberon sau, spune că își mai cumpăra din Piața Ocska. O altă modalitate de a face bani era de a lua pâinea ce o găsea în tomberon și de a o vinde oamenilor care o foloseau ca și hrană pentru porci. De asemenea furau de multe ori feri vechi pe care îl vindeau. Când aveau nevoie de bani într-un timp scurt furau și din autobuze sau din poșetele oamenilor de sub pasaj: „ne uitam pe unde își ține geanta și când nu erau atenți le luam din geantă, sau le luam toată geanta dacă era să ne vadă”.

Nu stătea singur pe stradă, era mereu cu cel puțin unul sau doi dintre verișori sau prieteni, uneori fiind chiar un grup mare de 8,9, 10 persoane, își amintește el. Verișorii săi sunt momentan tot pe stradă afirmă el și mai merge să stea cu ei când fuge din Centru. De asemenea în perioadele când fuge pleacă și la C. pentru a-și vedea tatăl și pentru a-l mai ajuta la construirea casei. Ultima dată l-a văzut în luna ianuarie a acestui an. Cu ceilalți copii care nu făceau parte din grupul lor nu se înțelegea bine, iscându-se dese ori certuri care se terminau cu violență. De asemenea subiectul precizează faptul că, împreună cu grupul său cu care se aduna pe stradă, fura de la alte grupuri de copiii: „pe unii îi cunoșteam, știam pe unde stă, și când nu erau atenți, mergeam și le furam ce or strâns ei. Apoi trebuia să ne pregătim că veneau după noi. De multe ori ieșea scandal că venea poliția, atunci fugeam toți să nu ne prindă”.

Ecomapa

Subiectul H.G consumă tutun. El susține că a început să fumeze la scurt timp după moartea mamei, când ieșea cu băieții din sat, practică pe care a continuat-o și pe stradă și până în prezent. Țigări își cumpăra cu banii câștigați, fura de la oameni când avea ocazia, sau afirmă el: „găseam câte vrei pe jos, le fumam pe alea, nici nu trebuia să mai dau banii pe altele”. În prezent își cumpără când are bani, sau cere de la colegi. Băiatul susține faptul că de asemenea consumă și alcool, lucru pe care îl face dinaintea inițierii în viața stradală: „eu am băut și acasă, beam împreună cu taică-meu ne îmbătam amândoi”. Pe stradă consuma cam de trei, patru ori pe săptămâna alcool, cel mai des vinerea și sâmbăta, susține el: „luam ce rămânea de pe la cluburi. Strângeam și noi și îi ajutam pe ăștia să facă curat și apoi ne dădeau nouă ce mai rămânea prin sticle, și ne făceam criță până dimineața”. Atras de copiii mai mari care populau zona sa de viețuire stradală, subiectul H.G a consumat și etnobotanice, substanțe pe care nu le mai consumase înainte de a ajunge pe stradă.

Din cadrul Centrului de Primire în Regim de Urgență a fugit de asemenea de nenumărate ori în perioada aceasta de nouă luni, nemaiamintindu-și exact numărul „pfoo, nici nu mai știu de câte ori am plecat tre’ să-l întreb pe domnul O.”. Asistentul social susține faptul că băiatul a fugit de 10 ori, făcând parte, împreună cu alți patru copii din Centru din grupul care au realizat cel mai ingenios plan de a scăpa. Într-o noapte, aceștia au tăiat gratiile de la unul din geamuri cu bomfaierul. Întrucât nu știau cum se numește acesta, H.G a întrebat în timpul zilei un muncitor cum se numește „ăla așa”, încercând să arate forma bomfaierului. Odată ce au aflat răspunsul, altul dintre băieți a plecat de la școală pentru a cumpăra unul. Noaptea următoare, au tăiat gratiile și au fugit. Aceștia doreau să ajungă în Timișoara. „Unu’ din băieți și-a vândut adidașii și am avut așa 10 lei” spune H.G. Au luat trenul spre Timișoara, însă pentru cei 10 lei, controlorul i-a lăsat să meargă doar până la Arad, unde au fost nevoiți să coboare. În Arad s-au întâlnit cu un băiat mai mare, pe care unul dintre cei cu care fugise îl cunoștea . Acesta i-a luat cu ei la cerșit, împărțindu-se în două grupuri pentru a putea strânge bani și a pleca în Timișoara. Băiatul nu a fost deloc mulțumit de cum au mers lucrurile în orașul Arad. „În Oradea singur făceam cam 50 lei în două ore, acolo toți 5 am strâns 40 de lei în două ore”. Banii câștigați i-au folosit pentru a ajunge în Timișoara, unde spune el: „a fost fain, am strâns bani de numa acolo și distracție, tot pe prostii am dat banii”. După trei zile i-a găsit poliția și i-a trimis din nou în Oradea la Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii. O altă situație asemănătoare de care atât el cât și asistentul social își amintesc este când a furat cheia de la educator și a fugit și atunci cu trei dintre băieți și au stat cam patru, cinci zile prin oraș.

Motivul pentru care a fugit de atît de multe ori din Centru este pentru că spune el îi place să fie liber, nu vrea să fie închis, să stea tot aici, motiv pentru care când este pe stradă, fuge de obicei când vede poliția.

Despre comportamentul pe care îl avea pe stradă vorbește deschis, fără jenă, nu îi este rușine de lucrurile făcute, pe care le-a povestit râzând, după povestirea unui episod replicând de multe ori „și să vedeți ce am mai făcut”, sau „asta îi și mai tare”, fără a fi nevoie să îi cer eu să povestească. Pentru el comportamentul de pe stradă era unul cu care acum se laudă și pe care dorește să îl practice în continuare.

În prezent subiectul este clasa a IV-a la Școala Ajutătoare nr 2 din Oradea, unde a avut deseori probleme din cauza zilelor în care absenta. Acum, deși se plictisește, spune el, nu poate să chiulească, fiindcă este o școală cu regim special și odată ce a intrat pe poartă nu mai poate pleca. Copilul prezintă dificultăți în scriere și citire și are și un deficit de atenție. Matematica afirmă că este cea mai grea materie, iar educația fizică și desenul sunt materiile sale preferate. Cu colegii se înțelege bine, se mai bate cu unii băieți când se enervează, însă cu majoritatea are o relație bună. Relația sa cu profesorii variază. Cu unii spune că se înțelege bine, alții se enervează, fiindcă spune el: „când mă plictisesc mai iau mingea și joc fotbal la oră și strigă pe mine, da’ eu tot nu pun mingea la loc”. Profesorul lui preferat este cel de educație fizică deoarece acesta îi duce să joace fotbal. De asemenea el susține că fumează în incinta școlii, deși lucrul acesta este interzis. Atitudinea băiatului relevă faptul că școala nu este importantă în accepțiunea acestuia. La întrebările ce vizau activitatea școlară, băiatul dădea răspunsuri scurte, dorind să treacă repede mai departe, acesta nefiind un subiect care să prezinte interes pentru el. De asemenea realizarea temelor nu face parte din activitățile cotidiene ale acestuia: „nu-mi place sa-mi fac temele, nu prea le fac”.

Cu toate că prezintă dificultăți în scriere și citire, asistentul social susține faptul că subiectul este deștept.

E deștept H.G, așa îi merge mintea, dacă și-ar folosi-o cum trebuie ar ajunge departe. O dată dacă îi arați ceva la calculator știe imediat să facă și el. Dacă îi pedepsim și punem parola la unele jocuri la calculator stă prin preajmă când o scrie educatorul, apoi atâta stă și coace până își dă seama care e parola.

Asistentul social afirmă însă faptul că în ciuda acestui potențial pe care l-a sesizat în copil îi este frică de care va fi viitorul acestuia, întrucât spune el: „după moartea mamei sale întreg sistemul său de valori a căzut, s-a prăbușit pur și simplu, e greu să faci vreo intervenție în cazul lui fiindcă respinge orice normă a societății”.

În Centru spune asistentul social, H.G vrea să facă show, face glume, răspunde deseori obraznic, se ia de copii pentru pur amuzament. De asemenea regulile le respectă numai când vrea sau sub amenințarea clară a pedepsei, la care totuși el răspunde de multe ori prin amenințarea cu fuga. Copilul s-a atașat de unele persoane din personalul Centrului și spune că apreciază ce primește aici, însă nu își găsește neaparat locul, vrea să fie liber, să plece afară.

Aspirațiile și planurile sale de viitor se leagă de același lucru, de libertate. Nu găsim activități concrete pe care băiatul să dorească să le întreprindă și nici dorința de schimbare a stilului de viață pe care l-a dus anterior. Un aspect important însă, familia, mai precis tatăl său și o mătușă despre care nu pomenise înainte, sunt incluși în aceste planuri. Subiectul a afirmat faptul că își dorește să plece la C. la tatăl său, să stea acolo și apoi să plece și pe la S. la o mătușă. Menționarea mătușii, despre care nu precizase nimic până acum și dorința de a pleca într-un alt loc după petrecerea unei perioade acasă, arată faptul că băiatul dorește să continuie stilul acesta de viață caracterizat de vagabondaj.

Interpretarea rezultatelor

Rezultatele acestui studiu de caz ne ajută să identificăm șapte aspecte cu privire la fenomenul copiilor străzii și al comportamentului deviant al acestora, și anume: (1) cauze ale ajungerii copilului în stradă, (2) climatul familial sau instituțional pe care l-a părăsit copilul, (3) dinamica vieții în stradă, (4) comportamentul deviant al copilului în stradă, (5) efecte ale vieții stradale, (6) integrarea intituțională, (7) planuri de viitor ale copilului.

Ajungerea copilului în mediul stradal a fost determinată de mai mulți factori. În primul rând, la începutul lanțului care a cauzat acest fapt observăm că stă moartea mamei. Lipsa unui loc de muncă stabil al tatălui și a unei locuințe proprii, fiind la mila unchiului de cele mai multe ori au jucat de asemenea un rol important. Un factor determinant a fost și influența verișorilor săi, care l-au dus pentru prima dată pe stradă timp de mai multe zile; cu timpul viețuirea pe stradă și felul de viață caracteristic străzii a ajuns să devină o plăcere și o alegere proprie a băiatului.

Climatul din cadrul familiei natale, dinainte de moartea mamei a fost unul de care subiectul își amintește cu drag, distrugerea acestuia prin moartea mamei punându-și amprenta asupra modul său de a privi viața. După moartea acesteia, în mediul de viață al subiectului au survenit numeroase schimbări. Acesta nu a devenit unul ostil, însă prin absența mamei, prin exemplul negativ al verișorilor și prin certurile care se iscau între tatăl și unchiul său, acesta era unul neprielnic pentru buna sa dezvoltare.

Viața copilui a devenit astfel una caracteristică mediului stradal cu alternanțe casă-stradă, în funcție de interese, dezvoltând un comportament tipic stradal și o personalitate caracteristică vagabondului. Găsim în modul de viață al subiectului numeroase aspecte pe care literatura de specialitate le descrie ca fiind tipice pentru copiii străzii, aspecte precum adăpostul, modul de procurare a hranei, modul de obținere a veniturilor, dinamica relațiilor din cadrul grupului stradal și a relațiilor cu alte grupuri.

H.G a dezvoltat de asemenea numeroase comportamente deviante. Totuși inițierea nu în toate din aceste comportamente coincide cu debutul vieții în stradă. Comportamentele considerate în anumite medii a fi abateri, iar în altele acceptate ca fiind normale, precum fumatul și consumul de alcool se poate observa că au fost însușite înainte de debutul vieții stradale, odată cu acesta ele devenind însă mai frecvente. De asemenea datorită impactului pe care moartea mamei l-a avut în viața băiatului observăm o prăbușire a sistemul de valori a acestuia, motiv pentru care a ajuns să practice activități general catalogate ca fiind deviante, intrând chiar în sfera delicvenței, precum consumul de etnobotanice, cerșit și furt, fără a-i păsa de normele pe care le încalcă.

Viața în stradă a influențat modul de gândire al băiatului. Încă după primele episoade stradale acesta a ajuns să dorească să petreacă tot mai mult timp acolo, apreciind mult mai mult libertatea pe care strada o oferea și simțind nevoia de a nu fi îngrădit. Acesta nu apreciază pozitiv activitățile care-l constrâng și care îi cer concentrare ori disciplină, motiv pentru care nu este interesat de activitățile școlare, cu toate că dă dovadă de istețime în multe lucruri.

Din aceleași motive, subiectul nu a reușit să se integreze nici în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, loc de unde într-un timp de nouă luni de zile a fugit de 10 ori deoarece, spune el nu își găsește locul și vrea să fie liber.

Aspirațiile de viitor ale băiatului se înscriu cam în aceleași tipare. El nu aspiră la lucruri care să îl ajute să își depășească condiția, și după cum afirmă nici nu dorește lucrul acesta. Astfel el dorește să petreacă un timp la C. cu tatăl său, relație cu care, pare a fi singurul lucru stabil din viața sa. Totuși dorința de a fi în mișcare, de a schimba locurile, de a fi liber și a nu se simți închis persistă, fiind exprimată prin faptul că vrea să meargă apoi la o mătușă în S.

Concluzii

În legătură cu aspectele urmărite, studiul de față a revelat următoarele lucruri:

Pentru ajungerea copilului în stradă au fost responsabili mai mulți factori, cei mai evidenți fiind moartea mamei, care a pricinuit începutul declinului băiatului și influența negativă a verișorilor acestuia, ei fiind cei care l-au inițiat în viața de stradă.

Climatul familial al subiectului nu era unul ostil, însă datorită schimbărilor care au intervenit în cadrul acestuia și a răspunsurilor familiei la aceste schimbări a devenit unul mai puțin prielnic pentru buna dezvoltare a copilului. Totuși nu aceasta a fost cauza care a determinat plecarea băiatului pe stradă.

Alternând perioadele de stat acasă cu cele petrecute pe stradă, viața copilului a devenit una tipică pentru copiii străzii, acesta dezvoltând de asemenea o personalitate caracterstică vagabondului.

Subiectul prezintă numeroase comportamente deviante, unele dezvoltate dinainte de a începe să trăiască pe stradă, altele survenite după acea perioadă. În cazul ambelor categorii observăm că au apărut după moartea mamei, eveniment care a provocat o decădere a valorilor băiatului, motiv pentru care acestuia i se pare normal și să se laude cu faptele întreprinse.

Libertatea cu care este obișnuit pe stradă și pe care el o apreciază într-o mare măsură i-au cauzat dificultăți în integrarea în unele aspecte ale vieții. Băiatul nu a reușit să se integreze în Centrul de Primire. Totodată el nu și-a manifestat interesul în direcția aceasta și nici nu a depus vreun efort.

Nici în ceea ce privește educația subiectul nu a depus vreun efort pentru a se integra. Chiar dacă nu poate să părăsească mediul școlar din cauza regimului special, subiectul nu se integrează totuși, ci prezintă un comportament deviant și deranjant pentru colegi și profesori

În ceea ce privește aspirațiile de viitor ale băiatului acestea sunt formulate în legătură cu dorința sa după libertate, el imaginându-și viitorul ideal ca fiind cel în care va continua să schimbe locurile în care trăiește. Totuși el nu dorește să piardă relația cu tatăl său.

În raport cu teoria prezentată aceste trei studii de caz relevă atât lucruri care se întrepătrund cu aspectele teoretice susținute de literatura de specialitate cât și lucruri noi sau anumite situații aparte. Fiecare caz are specificul său însă putem urmări totuși în linii mari prezența tipologiei caracteristică copiilor străzii în fiecare dintre acestea.

Toate cele trei cazuri observăm că se încadrează în categoria denumită „copii în stradă” întrucât nu au o legătură permanentă cu familia ci una izolată dar nici nu trăiesc permanent în stradă însă acesta este locul unde din diferite cauze își petrec o parte a timpului procurându-și singuri mijloacele de subzistență și având un comportament infuențat de mediul stradal.

Dintre cauzele care au determinat plecarea copiilor în stradă lipsa protecției familiale sau a responsabilității parentale o găsim a fi prezentă într-un mod mai direct sau mai puțin direct în toate din cele trei cazuri. Astfel a putut fi sesizată prezența atât a unui mediu familial ostil, caracterizat de abuz fizic și consum de alcool în cazul subiectului I.R, a unei situații de abandon din partea mamei prin instituționalizarea copilului în cazul subiectului M.I cât și a neglijenței din partea tatălui în cazul subiectului H.G. Cauzele existente nu sunt doar de nivel familial, neintegrarea instituțională fiind prezentă într-o manieră vizibilă în ceea ce îl privește pe subiectul M.I. De asemenea în cazul subiectului H.G au jucat un rol important socializarea negativă din cadrul familiei extinse și atracția sa către libertate.

Viața stradală a subiecților M.I și H.G a stat îndeosebi sub semnul vagabondajului, aceștia alegând să plece de bună voie pe stradă de cele mai multe ori în căutarea distracției și a libertății, având un stil de viață caracteristic personajului vagabond, adăpostindu-se în clădiri, parcuri, sub pasaj și obținând resurse prin mila oamenilor sau prin diferite activități ce intră în sfera delicvenței. În cazul subiectului I.R găsim de asemenea caracteristici reprezentative personalității vagabondului și tipologiei copiilor străzii. Modul de răspundere la această situație în care copilul a ales mai mult forțat de circumstanțe să părăsească locul unde locuia a fost diferit, putându-se observa în cazul său o supra-adaptare prin sacrificiul copilăriei, viața stradală a acestuia fiind marcată în special de munca pe care o realiza pentru a-și obține mijloacele de subzistență.

Dezvoltarea unor comportamente deviante de către acești copii putem observa că este influențată de mai mulți factori. În primul rând observăm faptul că în toate cele trei cazuri, copiii sunt mai predispuși la a dezvolta acele comportamente care sunt acceptate de către unii membrii ai societății și care nu sunt general considerate a fi deviante, precum consumul de alcool și tutun, substanțe pe care literatura de specialitate le încadrează în categoria drogurilor, dar pe care totuși o mare parte a societății le consumă. Astfel găsim aceste conduite ca fiind prezente în toate dintre cele trei cazuri, și de asemenea în toate au fost asimilate înainte de inițierea în viața stradală, prin învățarea lor în cadrul mediului de proveniență. Totuși, fiecare dintre subiecți a precizat faptul că în timpul episoadelor stradale aceste comportamente au avut un caracter mai intensificat ceea ce denotă faptul că integrarea în subculturile deviante despre care vorbește Cohen și lipsa controlului așa cum îl prezintă Hirschi favorizează dezvoltarea și intensificarea diferitelor acțiuni deviante.

În ceea ce privește acțiunile care contrastează într-o mai mare măsură cu normele sociale, precum furtul și cerșitul, un aspect important de menționat este motivația din spatele acestora. Observăm că la debutul vieții stradale, niciunul dintre subiecți nu a părăsit mediul de proveniență cu scopul bine stabilit de a realiza aceste fapte. O dată ajunși în stradă însă ei s-au văzut în situația de a-și asigura singuri mijloacele de subzinstență iar în contextul în care nu doreau să părăsească mediul stradal, dar nici nu aveau aici posibilitatea de a-și îndeplini nevoile prin modalități acceptate de societate au apelat la aceste metode. Excepția constituită de subiectul I.R întărește acest fapt, întrucât el beneficiind ocazional de sprijinul mătușii sale și a oamenilor din sat pe care îi ajuta la munci nu a dezvoltat aceleași tipuri de comportamente precum M.I și H.G. O intervenție târzie asupra acestora, care permite întipărirea și automatizarea lor, va duce la accentuarea fenomenului și la îngreunarea intervenției asupra lui. Un rol importanat în dezvoltarea comportamentelor deviante îl are și sistemul de valori interiorizat de către copil. Acesta a fost un factor care a stopat dezvoltarea unei conduite deviante a subiectului I.R și a favorizat dezvoltarea acesteia în ceea ce îl privește pe subiectul H.G.

În ceea ce privește consumul de droguri studiile prezente de caz au revelat un aspect nou, al prezenței etnobotanicelor în stradă, plante cu folosință relativ nouă, motiv pentru care probabil nu au fost prezentate în studiile tangențiale cu mediul stradal realizate anterior.

Infracțiunile recunoscute de către subiecții studiilor, mai precis de către M.I și H.G a fi practicate sunt cerșetoria, furturile din buzunare, mijloace de transport, terase, ABC-uri etc și încăierările. Acestea fac parte din cele descrise de autorii Sima și Cace ca fiind cele mai frecvente în mediul stradal, și după cum afirmă și ei, nici în studiile prezente de caz infracțiunile grave nu au o pondere ridicată, nefiind amintite aici chiar deloc.

Găsim în cazul tuturor celor trei copiii prezente aspecte caracteristice ale copiilor străzii. După cum prezintă și literatura de specialitate, a putut fi observată alterarea imaginii părinților în mintea copiilor, copiii amintindu-și cu greu sau chiar deloc vârsta acestora și particularități ce țin de aspectele fizice și psihologice ale lor.

De asemenea nivelul de educație al copiilor este scăuzt, iar cunoștințele lor raportate la nivelul de școlarizare sunt mult mai scăzute. După cum prezenta și studiul „Copiii străzii și drogurile” , nici în acestea cazuri minusurile educaționale nu sunt datorate unor deficiențe de natură organică ci au la bază cauze socio-familiale.

Instituțiile de ocrotire, mai specific în cadrul acestor studii de caz, Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, după cum prezintă și cercetarea lui Victor Groza sunt recunoscute de copii ca fiind locurile unde primesc suport și ajutor. Totuși aceași problemă sesizată de către el este prezentă și în cazul acestor copii, pentru care Centrul constituie doar o escală pasageră unde beneficiază de adăpost, hrană, îmbrăcăminte, igienă, etc.

Nivelul de aspirație al domeniilor concrete și vitale pentru a se auto-depăși din viața lor, precum profesia este de asemenea scăzut, subiectul I.R fiind singurul care și-a exprimat dorința de a urma o școală în vederea realizării unei profesii.

Studiu de caz al instituției

Studiul de caz al instituției Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, își propune să studieze serviciul social al acestei instituții și impactul avut de acesta în rândul copiilor beneficiari, încercând să răspundă la întrebarea de cercetare „În ce măsură răspund serviciile sociale adresate copiilor străzii din orașul Oradea nevoilor acestora?”.

A fost ales acest Centru pentru cercetarea din cadrul lucrării de față deoarece în acest moment este singurul serviciu social de stat adresat copiilor străzii, un adăpost de zi și de noapte pentru copiii străzii fiind în construcție în această perioadă. În sectorul privat există servicii sociale care răspund nevoilor tinerilor între 18 și 24 de ani care au locuit pe stradă. Aceste servicii nu oferă însă posibiliatatea analizării minorilor, subiecții cei mai importanți pentru acest studiu. De asemenea alegerea Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii este relevantă în contextul în care majoritatea copiilor care beneficiază de serviciile acestuia sunt copii cu o conduită deviantă, fiind astfel relevanți în contextul studierii celor două fenomene și a legăturii dintre ele: copiii străzii și devianța juvenilă.

Pentru realizarea acestui studiu de caz s-a folosit interviul semi-structurat cu asistentul social din cadrul Centrului, interviul semi-structurat pentru copii, interviul nestructurat cu unul din educatorii din Centru, observația și analiza documentelor.

Observația structurată s-a realizat de-alungul mai multor întâlniri. A fost observată interacțiunea dintre copii și personalul Centrului, activitățile realizate la Centru atât de către copii cât și de către angajați, atitudinea copiilor față de program, reguli și personal, atitudinea personalului față de copii.

Analiza documentelor se referă la studierea misiunii, a valorilor și a serviciilor declarate ale Centrului.

Au fost realizate trei tipuri de interviu. Asistentului social i s-a aplicat un interviu semi-structurat, pe baza unui ghid realizat în prealabil, care conține 14 întrebări (Anexa 4). Interviul a durat 20 de minute și a urmărit următoarele aspecte: (1) prezentarea instituției, (2) prezentarea misiunii, (3) prezentarea personalului, (4) prezentarea legislației cu care lucrează, (5) prezentarea beneficiarilor și a nevoilor acestora, (6) rolul serviciilor Centrului în îndeplinirea nevoilor beneficiarilor, (7) îmbunătățiri considerate a fi necesare unei mai bune intervenții.

Au fost realizate de asemenea cinci interviuri semi-structurate cu cinci copii din cadrul Centrului. Întrebările adresate copiilor (Anexa 3) au urmărit următoarele aspecte: (1) percepția instituției de către copii, (2) integrarea copiilor în instituție, (3) măsura în care ei văd folositor serviciul social al Centrului, (4) îmbunătățiri considerate a fi necesare unei mai bune intervenții. Ghidul de interviu a avut în acest caz un rol mult mai orientativ, fiind folosit cu scopul de a da o direcție discuției, întrebările fiind adaptate în funcție de copil. Informațiile de la copii au fost culese atât prin intermediul interviului individual dar principala metodă a fost reprezentată observația structurată și participativă în timpul unor activități realizate la Centru. Au fost alese aceste metode pentru a fi evitate răspunsurile clișeice ale copiilor și pentru a analiza comportamentul și atitudinea lor vis-a-vis de instituție

Unuia dintre educatori i s-a aplicat un interviu nestructurat care a luat forma unei discuții despre serviciul din cadrul Centrului, a eficienței lui și a rolului dânsului în locul respectiv

Descrierea instituției

Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii este parte a serviciului de îngrijire de tip rezidențial în domeniul protecției copilului, fiind singurul centru de tip rezidențial din cadrul Serviciului Social Stradal, un azil de noapte fiind acum în perioada de construcție. Centrul funcționează în subordinea DGASPC Bihor, mai specific în subordinea Directorului general adjunct în domeniul protecției drepturilor copilului.

Centrul are un regim închis și o capacitate de 12 locuri.

Centrul oferă posibilitatea de cazare în două dormitoare separate, unul pentru fete, altul pentru băieți, un living (o cameră numită club) în care copiii își petrec cea mai mare parte a timpului, aici își fac temele și realizează diferite activități recreative, livingul fiind echipat cu un televizor și calculator (calculatorul nu este legat mereu la internet și copiii nu au acces la el, precum nici la televizor nelimitat sau nesupravegheați), o bucătărie micuță, care nu este însă folosită pentru a găti, mâncarea pentru copii fiind achiziționată prin intermediul unei firme de catering, o sală de mese unde copiii mănâncă, o cameră de depozitare, mașină de spălat și spațiu pentru întinderea hainelor, două băi, una pentru băieți și alta pentru fete prevăzute cu toalete, chiuvete și dușuri, având apă caldă și rece pe toată perioada zilei, un cabinet medical și două birouri, al asistentului social și al psihologului care este și șeful de Centru. În aceste birouri sunt și telefoane de unde copiii pot să comunice cu părinții lor, ei neavând voie să dețină telefoane mobile în incinta Centrului.

În prezent în cadrul Centrului sunt instituționalizați 13 copii.

Misiunea Centrului este declarată ca fiind furnizarea și accesul copiilor, pe o perioadă determinată la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării familiale și sociale sau luării unei măsuri de protecție corespunzătoare.

Cadrul legal în baza căruia Centrul își desfășoară activitatea este reprezentat de Legea 272/2004 privid protecția și promovarea drepturilor copilului și Ordinul 132/2005 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției copiilor străzii, mai specific Standardele minime obligatorii privind Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii.

Beneficiarii Centrului sunt reprezentați de către (1) copiii care trăiesc permanent în stradă și nu întrețin niciun fel de legături cu familia, (2) copiii care se află circumstanțial în stradă și care păstrează legături ocazionale cu familia, (3) copiii care se află permanent în stradă trimiși de familie pentru a câștiga bani prin diverse munci, cerșit, (4) copiii familiilor care trăiesc în stradă.

Personalul Centrului este format din: un psiholog, un asistent social, un asistent medical, trei instructori specializați, trei instructori de educație.

Psihologul realizează evaluarea psihologică a copilului la sosirea acestuia în Centru, iar apoi pe durata internării lui îi oferă consiliere și sprijin psihologic. Psihologul este și șeful de Centru, fiind astfel cel care coordonează întreaga activitate a Centrului.

Asistentul social este cel care se ocupă de primirea copiilor în Centru și aplică ori se asigură că sunt aplicate măsurile propuse de către managerul de caz al copilului. Urmărește evoluția copilului, păstrează legătura cu familia, împreună cu managerul de caz se ocupă de procedurile necesare pentru reintegrarea copilului, monitorizează activitatea școlară a copilului, însoțește copiii la școală și la plecare și la întoarcere.

Educatorii specializați și instructorii de educație lucrează în program de 12 ore, în fiecare zi sau noapte existând câte un educator specializat și un instructor de educație în Centru. Aceștia îi supraveghează pe copii, îi ajută la realizarea temelor, realizează diferite activități recreative împreună cu copiii, verifică respectarea programului de către copii. Ei sunt cei care interacționează cel mai îndeaproape cu copiii.

Asistentul medical, supervizat de un medic, lucrează timp de 8 ore pe zi, fiind 5 zile pe săptămână prezent în Centru. Medicul vine dacă este chemat în caz de urgență.

Rezultatele cercetării

Nevoile beneficiarilor Centrului, care sunt copii ai străzii au fost identificate de către asistentul social ca fiind multiple și posibil de grupat în mai multe categorii. În primul rând s-a constat prezența unor nevoi fundamentale: adăpost, hrană, îmbrăcăminte, condiții igienice. Centrul vine în îndeplinirea acestor nevoi spune asistentul social prin asigurarea de „găzduire pe o perioadă determinată, până la integrarea sau reintegrarea acestuia în familia naturală, extinsă sau substitutivă sau până la instituirea unei măsuri de protecție adecvată”, prin „asigurarea unei alimentații corespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ ținând cont de vârstă în conformitate cu legislația în vigoare”. Hrana este asigurată prin intermediul unei firme de catering cu care prin DGASPC, Centrul are contract. Se calculează necesarul caloric pentru fiecare copil într-o zi și se încadrează în alocația de hrană pentru copil. În întâmpinarea nevoilor primare, Centrul asigură de asemenea și „necesarul de îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, precum și alte echipamente pentru uzul propriu”.

O altă nevoie a acestor copii este de protecție din partea familiei sau a unei părți substituiente acesteia. În sensul acesta Centrul stabilește „relații de colaborare activă cu familiile copiilor internați în Centru” și „ asigură consiliere și sprijin părinților, referitor la drepturile și obligațiile ce le revin și necesitatea realizării drepturilor copilului in interesul superior al acestuia”.

Copiii din cadrul Centrului, care provin din medii familiale sau instituționale deficiare întrucât au determinat plecarea lor în stradă, unde au avut de asemenea parte de evenimente marcante comparativ cu vârsta lor, au nevoie de asemenea de sprijin emoțional și consiliere psihologică. Centrul le oferă „consiliere psihologică în raport cu vârsta, nivelul de dezvoltare și nevoile pe care le au în vederea rezolvării problemelor legate de dezvoltare lor psihologică și pentru a face față dificultăților psihosociale cu care se confruntă”.

O altă nevoie, apărută mai mult ca și un drept încălcat, care li se refuză acestor copii este cea de educație. Încercând să îi ajute să depășească deficitul pe care îl au în acest domeniu, în cadrul Centrului „beneficiază de activități educative sau pot frecventa și o unitate de învățământ din comunitate în vederea reintegrării sau integrării în sistemul de învățământ”.

Nevoia de socializare corectă și de integrare socială este una foarte pregnantă în rândul copiilor străzii. În vederea acestui fapt Centrul asigură copiilor „oportunități multiple de petrecere a timpului liber, de recreere și socializare”.

Acestea sunt serviciile declarate de către conducerea Centrului ca fiind cele care vin în întâmpinarea nevoilor copiilor străzii. Activitățile practice de realizarea a unora dintre acestea sunt însă greu de realizat și chiar lipsesc, după cum reiese din relatările copiilor și după cum o recunosc și unii dintre angajați. De către toți cei cinci copiii intervievați, principalele activități curente din timpul unei zile au fost relatate ca fiind jocul pe calculator și vizionarea programelor de televiziune. Pentru copiii care nu frecventează nicio formă de învățământ nu există program în prima parte a zilei aceștia trezindu-se în jurul orei 10, luând atunci micul dejun și având în continuare program liber până la masa de prânz.

După-masa este program de lecții, copiii fiind nevoiți să își facă temele, oferinduli-se ajutor în sensul acesta și program recreativ, copiii putând să se uite la televizor și să folosească calculatorul, acestea fiind activitățile cele mai preferate după cum afirmă V.L „mie îmi place când ne pune domnul M. desene” și H.G „eu mă joc pe calculator”. Se organizează și diferite activități, jocuri la care să poată participa un număr cât mai mare de copii, sau se pun filme educative pentru toți copiii, cu precădere care să fie dublate în limba română căci „nu toți știu să citească, și să le citească cineva cu voce tare în timpul filmului e mai greu de urmărit”, precizează unul dintre educatori. În jurul orei 19.30- 20.00 are loc cina, după care copiii au program liber, iar la ora 22.00-22.30 are loc stingerea.

Sunt organizate în timpul după-meselor și diferite întâlniri educative unde se discută subiecte precum bunele maniere sau alte subiecte de cultură generală. Copiii nu apreciază pozitiv aceste întâlniri motivând că se plictisesc. Faptul că nu toți știu să citească și să scrie este un impediment și în realizarea acestor activități, deoarece din cauza multor îndatoriri și a personalului puțin, după cum afirmă aceștia, nu reușesc să pregătească întotdeauna materiale care să nu solicite aceste deprinderi. Copiii care nu știu să citească și să scrie sunt gălăgioși și deranjează de cele mai multe ori înadins activitatea, precum F.R care făcea gălăgie în timpul unui film deoarece spunea el: „eu nu știu citi că mama m-a trimis la școală, da’ eu am mers în parc la fumat”.

Activitățile sportive, și ieșirile în aer liber deși au fost exprimate de toți copiii intervievați ca fiind dorite, au loc mai rar deoarece copiii sunt foarte greu de controlat într-un spațiu deschis, și afirmă unul dintre educatori „ultima dată și când am ieșit aici în curte la un fotbal, fugeam după ei în toate direcțiile să îi prind”.

Legăturile cu exteriorul este văzut ca și un neajuns al Centrului atât din partea copiilor cât și din a personalului. Asistentul social afirmă că nu colaborează cu niciun ONG pe o perioadă mai lungă, ocazional fiind ajutați doar de o Fundație americană, care i-a ajutat prin pictarea pereților Centrului, și prin plata transportului și a mâncării în unele excursii realizate. Fiind un Centru cu regim închis și pătrunderea voluntarilor este dificilă, vizitele din exteriorul Centrului fiind foarte rare. „Pe noi aici cam toți ne ocolesc, Direcția ne uită, iar din afară nu prea vor să se implice”, afirmă asistentul social. Aceste lucruri fac ca în contextul în care în perioada cât sunt instituționalizați în cadrul acestui Centru, de cele mai multe ori îl părăsesc doar pentru a pleca la școală și înapoi, socializarea lor să se reducă de cele mai multe ori la cea cu colegii de la școală și cu personalul Centrului, al cărui număr nu este foarte ridicat.

Lipsa de socializare și a relațiilor cu exteriorul este percepută ca o problemă și de către copii. Prezența unui grup de voluntari veniți în câteva după-mese pentru a le prezenta un film sau alteori pentru a sta de vorbă și a cânta împreună le-a produs o mare încântare, convingându-i cu insistențe să mai rămână pentru încă o oră după ora fixată pentru a pleca. Totodată, plictiseala și dorința de distracție au fost menționate ca motive de toți cei intervievați și care la un moment dat au fugit din Centru.

Plictiseala despre care vorbesc copiii, personalul o pune pe seama lipsei de activitate și de dirijare a energiilor înspre activități care să îi ajute în dezvoltarea anumitor deprinderi de care vor avea nevoie în viață, lucru care în timp va avea urmări și mai grave decât fuga cauzată de plictiseală. Domnul M., unul dintre educatori afirmă:

Poi ei nu știu să facă nimic când ies de aici. Numai stau toată ziua. Noi îi mai punem să facă una, alta, dar ce să facă în spațiul ăsta mic. Ar trebui organizat cu ei, cu băieții să învețe să bată un cui, să meșterească, fetele să coase, să gătească. Așa când pleacă de aici tot nu știu să facă nimic, se așteaptă ca lumea să le dea și dacă nu le dă se apucă iar de furat, de cerșit, de prostituție.

Dificultatea în realizarea unor asemenea de activității este pusă de către acesta pe seama legislației „care îngreunează foarte mult lucrurile” spune el, a lipsei de fonduri, fiind nevoiți să se descurce cu bugetul de la stat, și a lipsei de implicare a persoanelor fizice sau a unor organizații din exterior în cadrul Centrului.

Un alt aspect legat de viața din Centru este reprezentat de existența unor reguli. Există reguli generale ale Centrului: se mănâncă doar în sala de mese, băieții nu au voie în dormitoarele fetelor și invers, în dormitoare se stă doar când dorm, în rest în living, se respectă toaletele nu le folosesc fetele pe ale băieților și invers, nu este permisă consumarea de alcool/tutun, nu este permisă părăsirea Centrului, etc. Există de asemenea și reguli specifice pentru fiecare copil în funcție de diferite situații. „ Regulile se mai și negociază în funcție de comportamentul copilului”, afirmă asistentul social. Raportarea copiilor la reguli depinde foarte mult de la caz la caz, susține asistentul social. Cei mai mulți respectă regulile atunci când li se promite un favor în schimb, sau în cealaltă extremă, sub amenințarea pedepsei.

Respectul față de personal variază în funcție de copil și de angajat, după cum precizează asistentul social, cei mai mici fiind mai respectoși. De asemenea au un mai mare respect și ascultă mai mult de domnii educatorii decât de doamnele educatoare, acestora încălcându-le mai des spusele.

Interpretarea rezultatelor

Rezultatele acestui studiu de caz ne ajută să identificăm câteva aspecte importante referitoare la întrebarea „În ce măsură răspund serviciile sociale adresate copiilor străzii din orașul Oradea nevoilor acestora?”, și anume: (1) date despre instituția Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii, (2) beneficiarii acestui Centru, (3) serviciile oferite de către Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii și rolul acestora în îndeplinirea nevoilor copiilor, (4) percepția copiilor asupra instituției, (5) îmbunătățirile considerate a fi necesare unei mai bune intervenții.

Centrul de Primire în Regim de Urgență a Copiilor Străzii este parte a serviciului de îngrijire de tip rezidențial în domeniul protecției copilului. Acesta are un regim închis și o capacitate de 12 locuri. În prezent sunt instituționalizați 13 copiii.

Centrul oferă pe o perioadă determinată găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării familiale și sociale sau luării unei măsuri de protecție corespunzătoare.

Cadrul legal în baza căruia Centrul își desfășoară activitatea este reprezentat de Legea 272/2004 privid protecția și promovarea drepturilor copilului și Ordinul 132/2005 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției copiilor străzii, mai specific Standardele minime obligatorii privind Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii.

Beneficiarii Centrului sunt reprezentați de către (1) copiii care trăiesc permanent în stradă și nu întrețin niciun fel de legături cu familia, (2) copiii care se află circumstanțial în stradă și care păstrează legături ocazionale cu familia, (3) copiii care se află permanent în stradă trimiși de familie pentru a câștiga bani prin diverse munci, cerșit, (4) copiii familiilor care trăiesc în stradă.

Fiind un Centru de Primire în Regim de Urgență, insituția studiată vine în primul rând în întâmpinarea nevoilor primare ale copiilor. Astfel asigură găzduire, alimentație corespunzătoare și necesarul de îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, precum și alte echipamente pentru uzul propriu. Odată oferite acestea, Centrul se axează pe întâmpinarea celorlalte nevoi, astfel oferă copiilor sprijin și consiliere psihologică, facilitează comunicarea acestora cu familia și asigură consiliere și sprijin părinților. Sunt organizate și activități educative în vederea reintegrării sau integrării în sistemul de învățământ și oportunități multiple de petrecere a timpului liber, de recreere și socializare. Totuși din cauza lipsei resurselor umane și financiare, și a altor bariere precum legislația sau dificultățile copiilor în a scrie și a citi, activitățile practice de realizarea a unora dintre acestea sunt greu de realizat și uneori chiar lipsesc, copiii petrecându-și astfel cea mai mare parte a timpului liber la televizor sau calculator, activități de grup, educative sau recreative fiind organizate cu o frecvență mai redusă.

Copiii apreciază ajutorul pe care îl primesc la sosirea în Centru, hrana, adăpostul și îmbrăcămintea. Centrul este foarte folositor și prompt în întâmpinarea nevoilor primare. Totodată, cu timpul, după stabilizarea situației lor, copiii simt din nou nevoia schimbării atmosferei cotidiene, lucru foarte greu de realizat în interiorul Centrului, motiv pentru care aleg să fugă de multe ori.

Respectul față de personalul Centrului variază în funcție de copil și de angajat, cei mai mici fiind mai respectoși. De asemenea au un mai mare respect și ascultă mai mult de domnii educatorii decât de doamnele educatoare.

În ceea ce privește îmbunătățirile considerate a fi necesare unei mai bune intervenții, o primă îmbunătățire vizează o mai mare legătură cu exteriorul, prin implicarea unor voluntari sau a unor ONG-uri care să organizeze activități și alternative pentru timpul liber al copiilor și care să poate oferi copiilor printr-o socializare pozitivă, o alternativă la socializarea negativă de care aceștia au avut parte în mediile pe care le-au părăsit. Acesta este un aspect care este văzut ca necesitând îmbunătățire atât de către personalul Centrului, cât și de către copiii care beneficiază de serviciile acestuia. O altă îmbunătățire importantă, identificată ca fiind necesară de către personalul Centrului vizează nevoia de a fi organizate activități practice de dezvoltare a unor deprinderi necesare în viață și în vederea obținerii unor posibile viitoare meserii.

Concluzii

În legătură cu aspectele urmărite studiul de față a revelat următoarele lucruri:

Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii este parte a serviciului de îngrijire de tip rezidențial în domeniul protecției copilului.

Acesta oferă găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării familiale și sociale sau luării unei măsuri de protecție corespunzătoare tuturor categoriilor de copii ai străzii, cei care trăiesc permanent în stradă, cei care stau circumstanțial în stradă, care muncesc ori cerșesc în stradă și cei care locuiesc împreună cu familia în stradă.

Prin serviciile oferite, Centrul vine foarte bine în întâmpinarea nevoilor primare ale copiilor străzii. Conștienți fiind de nevoile copiilor, personalul Centrului a încercat să dezvolte activități care să răspundă și altor nevoi ale beneficiarilor lor. Din cauza lipsei resurselor umane și financiare, a unor bariere legislative și a unor aspecte particulare ale copiilor străzii, acestea sunt mai dificil de realizat și chiar lipsesc din cadrul Centrului ori se realizează cu o frecvență mai redusă.

Copiii apreciază ajutorul și sprijinul pe care îl găsesc în cadrul Centrului, însă nevoia schimbării atmosferei cotidiene și neîmplinirea acestei nevoi în interiorul Centrului, determină de multe ori fuga pe stradă.

Principalele îmbunătățiri considerate a fi necesare unei mai bune intervenții se referă la crearea unei mai mari legături cu exteriorul, prin parteneriate cu diferite ONG-uri ori implicarea unor voluntari, și la realizarea unor activități practice pentru dezvoltarea unor deprinderi necesare în viață și pentru o mai bună integrare socială, școlară și chiar profesională în viitor.

Necesitatea acestor îmbunătățiri este cu atât mai mare cu cât reușita intervenției depinde de realizarea acestora, fiindcă, după cum am văzut că afirmă și literatura de specialitate, pentru o bună intervenție și asistență a copiilor străzii, este necesară înțelegerea faptului că nevoile acestor copiii trec dincolo de lipsa unui acoperiș deasupra capului și a hranei. O intervenție eficientă trebuie să vină în sprijinul dezvoltării totale a copilului, în întâmpinarea tuturor nevoilor sale și să îi ofere modele corecte de socializare și comportament care să contrasteze cu cele negative învățate anterior.

Concluzii

În urmărirea atingerii obiectivelor propuse, ca și metodă de cercetare a fost folosită studiul de caz. Aceasta fiind o metodă calitativă de cercetare, nu urmărește generalizarea aspectelor surprinse de-alungul cercetării ci o înțelegere aprofundată a acestora, așadar rezultate prezentelor studii de caz nu trebuie interpretate într-o manieră universală. Obiectivele cercetării au fost atinse de la un studiu de caz la altul.

Mediul de provenință al individului apare ca principalul factor determinant al ajungerii acestuia pe stradă. La baza declanșării și instalării acestui fenomen însă nu stă un singur factor ci o înlănțuire de cauze, amintite putând fi și dorința de distracție și sentimentul libertății oferit de stradă.

Aspectele vieții stradale diferă în principal în funcție de durata timpului petrecut pe stradă, cu cât acesta este mai mare, cu atât mediul stradal este valorizat mai mult în detrimentul celui părăsit și sunt adoptate comportamente tipic stradale. De asemenea mediul stradal își pune amprenta asupra nivelului de educație și nivelului de aspirație al copilului.

În ceea ce privește comportamentul deviant al copiilor străzii, acesta poate fi împărțit în urma cercetării realizate în acte ce contravin ușor regulilor sociale, sau le încalcă doar în parte și în fapte ce încalcă regulile sociale și morale general acceptate.Acele comportamente, respinse doar de o parte a membrilor societăți au fost asimilate înainte de debutul vieții stradale, însă strada a avut un rol important în intensificarea lor.

În ceea ce privește aspectele ce țin de instalarea comportamentului deviant, acesta nu reprezintă un scop în sine în ceea ce îi privește pe copiii străzii, excepții realizându-se doar în cazul copiilor care au petrecut o perioadă mai îndelungată în stradă și au ajuns să își însușească un sistem de valori caracteristic stradal și să se deprindă cu acest mod de viață.

Acești copii au devenit subiecți ai devianței juvenile ca urmare a faptului că au ajuns în stradă și nu au ajuns pe stradă datorită comportamentului deviant. În urma unui lanț de cauze socio-famliale, sau instituționale, după caz, de care copilul nu este responsabil, acesta se vede într-o situație a cărei rezolvare îi depășește puterea de acțiune.

Copiii străzii ajung astfel în sfera devianței ca urmare a lipsei asigurării protecției și sprijinului la care au dreptul și a lipsei propriilor resurse în a se descurca singuri într-o manieră acceptată de societate, motiv pentru care apelează la metode anti-sociale.

Intervenția în vederea recuperării copiilor străzii trebuie realizată într-o manieră holistă, acționând nu doar la nivelul nevoilor primare. Studiul de caz realizat asupra Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii a revelat faptul că acesta este foarte prompt în împlinirea nevoilor primare ale beneficiarilor. Atât specialiștii din cadrul Centrului cât și copiii prin dorințele lor au exprimat însă nevoia acționării la nivelul fenomenului în ansamblul său pentru o intervenție eficientă. Astfel se subliniază nevoia implicării familiei în vederea recuperării copilului și necesitatea formării unor calități și deprinderi care să permită copiiilor străzii dobândirea unui nivel de autonomie personală și a unor comportamente adecvate la situație, însușirea unor activități intelectuale și deprinderi practice, capacitatea de a comunica prin limbaj oral și scris, pregătirea în vederea dobândirii unei profesii, învățarea unor modele corecte de socializare și implicarea în activități cu rol de integrare socială.

Concluzionând, lipsa asigurării protecției și a sprijinului de care ca și copii au nevoie și numeroasele drepturi care li se încalcă prin neglijarea ori abuzul la care sunt supuși sunt principalii factori care determină ajungerea copilului pe stradă, mediu în care acești factori vor deveni și mai pregnanți și vor îngreuna și mai mult posibilitatea copilului de a supraviețui, motiv pentru care ajunge să apeleze la metode anti-sociale. Recuperarea eficientă a acestor copii necesită o intervenție timpurie și care să fie axată pe fenomen în ansamblul său și nu doar pe satisfacerea nevoilor primare.

bibliografie

Alexandrescu, Gabriela și George Roman. Educația școlară a copiilor care muncesc.Ghid pentru profesori și lucrători sociali. București: Salvați copiii, 2003.

Amza, Tudor. Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică. București: Lumina lex, 1997.

Andrei, Oxana. „Copiii străzii din România și prevenirea infracționalității.” Revista de asistență socială,2009.

Berg, Bruce. „Qualitative Research Methods for the Social Scients”(1995). Citat în Ioan Popoviciu, Metodologia cercetării sociale în asisțență socială, Oradea: Editura Universității Emanuel, 2010.

Berindei, Adriana Rodica. Criminalitate juvenilă. Iași: Editura Lumen, 2006.

Bonchiș, Elena și alții ed. Psihologia vârstelor. Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004,

Boudon, Raymon și alții, ed. Tratat de sociologie. București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Burt, Martha R, Carol L. Pearson și Ann Elizabeth Montgomery. Homelessness, preventions strategies and effectivenes. New York: Nova Science Publisher, 2007.

Chipea, Floare. Dezvoltare socială teritorială. Premise conceptuale și date empirice. Oradea:Editura Universității, 2010.

Chipea, Floare. Ordine socială și comportament deviant. Oradea: Editura Cognito, 1996.

Chipea, Floare. Sociologia Comportamentului Infracțional-Studiu de caz în județul Bihor. București: Editura Iogep Euxin, 1997.

Chipea, Lavinia Onica. Aspecte socio-juridice privind protecția drepturilor copilului. Studiu de caz în județul Bihor. București:Editura Expert, 2006.

Cusson, Maurice. „Devianța”. Tratat de sociologie. Raymond Boudon (coord). București: Humanitas, 1997.

Daragiu, Leontina, Adrian Hatoș și Ioana Pop. „Persoanele fără adăpost din Oradea.” Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Florica Chipea. Oradea: Editura Universității, 2004.

Goldstein, Harris K. Research standarts and methods for social workers (1963). Citat în Ioan Popoviciu, Metodologia cercetării sociale în asisțență socială, Oradea: Editura Universității Emanuel, 2010.

Grosu, Nicolae. Chintesența sociologiei. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2006.

Groza, Victor. „Copiii străzii în București: o abordare nouă pentru studierea unei probleme perpetue.” Calitatea vieții, nr. 1,2/20010.

Hurubean, Alina. „Construcția metodologică a asistenței sociale”. Citat în George Neamțu, Tratat de asistență socială. Iași: Polirom, 2003.

Ionescu, Ion. „Metodologia cercetăii socialului. Repere pentru asistenții sociali”. Tratat de asistență socială. George Neamțu. Iași: Polirom, 2003.

Jurcanu, Georgeta. Manualul lucratorului social stradal. Bucuresti: UNICEF, 2000.

Munteanu. Familii și copii în dificultate.

Nooe, Roger M și David A. The Ecology of Homelessness.

Olteanu, Gabriel Ion și alții, ed. Metodologie criminalistică-Structurile infracționale și activitățile ilicite desfășurate de către acestea. București: Editura AIT Laboratores, 2008.

Pitulescu, Ion. Criminalitatea juvenilă. Fenomenul copiii străzii. București: Editura Național, 2000.

Platona, Carmen. „Studiu de caz”. Metodologia cercetării sociale în asisțență socială. Ioan Popoviciu. Oradea: Editura Universității Emanuel, 2010.

Pop, Luana Miruna (coord). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert, 2002.

Popescu, Neveanu Paul. Dicționar de psihologie. București: Albatros, 1978.

Popescu, Octavian, Vasile Achim și Aristide Liviu Popescu. Viața în hexagonul morții. Editura Fiat Lux, 2004.

Popescu, Raluca. Promovarea incluziunii sociale a copiilor în societatea românească.

Popoviciu, Salomeea. „Cercetarea socială și cunoașterea obiectivă.” ”, Metodologia cercetării sociale în asistență socială. Ioan Popoviciu. Oradea:Editura Universității Emanuel, 2010.

Raportul Național de Dezvoltare Umană- România 2001-2002, UNDP.

Rădulescu, Sorin M și Dan Banciu. Introducere în sociologia devianței juvenile (Adolescența-între normalitate și devianță). București: Editura Medicală, 1990.

Rădulescu, Sorin. Dicționar selectiv:100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei și sociologiei devianței. București:Lumina Lex, 2004.

Rădulescu, Sorin. Sociologia devianței. București: Editura Victor, 1998.

Răspos, Daniel Alin. Flagelul HIV- SIDA , o bătălie pierdută? Analiza falgelului la nivel global. Studiu de caz: România. Iași: Editura Lumen, 2009.

România și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Al treilea și al patrulea raport, 2007

Salvați Copiii. Copiii străzii și drogurile. București: UNICEF, 2003.

Salvați Copiii. Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc. -București, Iași, Craiova-, UNICEF, 2003.

Salvați Copiii. Planul național privind protecția copiilor și tinerilor fără adăpost. București: UNICEF, 2002.

Salvați Copiii. Studiul Național Privind Situația Copiilor fără Adăpost . București: UNICEF,1998-1999.

Saunders, Barbara. Homeless young people in Britain: The consribution of the voluntary sector. London: Bedford Square, 1986.

Sima Costin, Dana și Sorin Cace. Strada între fascinație și servitudine. București: Echosoc, Fundația pentru recuperare, integrare și promovare socială, UNICEF, 2003.

Stănculescu, Manuela Sofia și Ionica Berevoescu(coord.). Sărac lipit, caut altă viață. București:Editura Nemira, 2004.

Șchiopu, Ursula. Dicționar Enciclopedic de psihologie. București: Editura Babel, 2007.

Teclici, Valentina. Vina de a fi copil al străzii. București: Oscar Print, 1998.

Tudor, Gabriela. „Despre eficiența noilor măsuri de protecție a copilului în România”. Protecția socială a copilului, 2004.

UNAIDS, AIDS epidemic update, 2006. Citat în Daniel Alin Răspos, Flagelul HIV- SIDA , o bătălie pierdută? Analiza falgelului la nivel global. Studiu de caz: România. Iași: Editura Lumen, 2009

Whyte, William Foote. Street corner society. Chicago: University of Chicago Press, 1993.

Zamfir, Cătălin și Lazăr Vlăsceanu (coord). Dicționar de sociologie. București, Editura Babel, 1993.

Surse internet

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Ordinul 100/2006 pentru aprobarea planului cadru de acțiune în vederea reintegrării sociale a copiilor străzii. http://www.legestart.ro/Ordinul-100-2006-aprobarea-Planului-cadru-actiune-vederea-reintegrarii-sociale-copiilor-strazii-(MTg2NjQz).htm, 27.05.2011.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Ordinul 132/2005 pentru aprobarea standardelor minime privind serviciile referitoare la protecția copiiilor străzii. http://www.legestart.ro/Ordinul-132-2005-aprobarea-standardelor-minime-obligatorii-serviciile-destinate-protectiei-copiilor-strazii-(MTU0NDQ4).htm. 27. 05.2011.

Codul Penal al României, http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=838, 30.03.2011.

Declerck, Patrick. Les naufrages – Avec le clochards de Paris. Citat în Victor Badea, Desocializarea persoanelor adulte fără adăpost. http://www.sper.ro/main_resources/uploaded_fiales/filae_2010_10_24_06_35_20_rpe37.pdf, 05.04.2011.

Farley, M. și alții, ed. „Prostitution and trafficking in nine countries: an update on violence and posttraumatic stress disorder”(2003). http://www.prostitutionresearch.com/pdf/Prostitutionin9Countries.pdf 30.03.2011.

Guvernul României. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php, 27.05.2011.

Manualul de implementare pentru finanțarea de subproiecte pentru proiectul „Inițiativa copiii străzii”. http://www.copii.ro/Files/Manual%20INITIATIVA%20COPIII%20STRAZII_2009113441500.pdf, 28. 04. 2011.

Vexliard, Alexandre. „Le Clochard, în Sociologie clinique, Desclee de Brouwer” (1998). Citat în Victor Badea, Desocializarea persoanelor adulte fără adăpost -versantul psihopatologic al excluderii sociale, SamuSocial Organization, România, http://www.sper.ro/main_resources/uploaded_files/file_2010_10_24_06_35_20_rpe37.pdf, 28.04.2011.

Anexa 1: Ghid de interviu aplicat copilului pentru studiile de caz individuale

1. De cât timp ești în acest Centru?

2. Îți place aici?

3. De ce ai ajuns aici?

4. A câtea dată ești în acest Centru?

5. Unde ai stat înainte să vii aici?

6. Descrie-mi o zi din viața ta în Centru

7. Cum era o zi a ta pe stradă?

8. Unde locuiai înainte sa pleci pe stradă?

9. Cu cine locuiai?

10. Descrie-mi o zi din familia ta

11. Cum te înțelegeai cu familia ta?

12. Tu ai ales să pleci de acasă?

13. De cine îți e dor din familia ta?

14. Mai păstrezi legătura cu cineva din familie? Cu cine? Cum iei legătura cu ei?

15. Când ți-ai văzut ultima dată părinții?

16. Ai dori să îți vizitezi familia sau să pleci acasă?

17. În ce Centru ai stat?

18. Cât timp ai stat acolo?

19. De la ce vârstă ai stat în Centru? Unde ai stat până atunci?

20. Ce făceai într-o zi acolo?

21. Cum te înțelegeai cu educatorii? Dar cu copiii?

22. S-a întâmpalt să fugi și apoi să te întorci? Cum s-au comportat educatorii atunci cu tine?

23. De ce fugeai din Centru? De ce ai fugit ultima dată?

24. În ce clasă ești?

25. În ce clasă erai când ai renunțat la școală?

26. Îți place la școală?

27. Îți plac materiile pe care le înveți?

28. Care materie îți place cel mai mult? Care ți se pare cea mai grea?

29. Cum te înțelegi cu profesorii? Ce spun ei despre tine?

30. Cum te înțelegi cu colegii?

31. Cine este cel mai bun prieten al tău? De când îl cunoști? Ce faceți împreună?

32. Cu cine stăteai pe stradă?

33. Ai prieteni pe stradă?

34. Ce faceți împreună?

35. V-ați certat vreodată? De ce?

36. Cum împărțeați banii și hrana?

37. Ți-e dor de ei de când ești în Centru?

38. Cum vă înțelegeați cu copiii care nu erau din grupul vostru?

39. Cât de des schimbai locul în care trăiai pe stradă? De ce o făceai?

40. Cu cine te mutai? Cum păstrai legătura cu prietenii?

41. Ce mâncai când trăiai pe stradă?

42. De unde aveai mâncare?

43. Au fost zile în care să nu ai deloc ce să mănânci?

44. De unde aveai haine?

45. Unde mergeai să te speli?

46. De unde aveai bani?

47. Ce făceai cu banii câștigați?

48. Ai participat la vreo încăierare? De la ce a pornit aceasta? Ai fost rănit?

49. Ai consumat alcool? Dar droguri? De ce consumi? La ce vârstă ai consumat prima dată? Consumi singur sau în grup? Când ai consumat ultima dată?

50. Ai fost vreodată implicat în prostituție? Pentru cât timp? De ce ai ales acestă practică?

51. Ai fost agresat verbal sau fizic? Din ce cauză?

52. Ai agresat pe alții verbal sau fizic? Din ce cauză?

53. Te-a urmărit vreodată poliția? Din ce cauză? Ți-e frică de poliție?

54. Ce vrei să faci când părăsești Centrul?

55. Unde vrei să pleci când părăsești Centrul? De ce vrei să pleci acolo?

Anexa 2: ghid de interviu aplicat asistentului social pentru studiile de caz individuale

1. Când a sosit copilul la Centru?

2. Cum a fost adus? De către cine?

3. Unde a fost găsit copilul?

4. Care era aspectul lui exterior când a sosit?

5. Cât era de bine orientat în timp și spațiu când a sosit?

6. Care era starea sa afectivă?

7. Unde locuia înainte?

8. Copilul are familie?

9. Cine l-a căutat de când este aici? Cât de des?

10. Când a vorbit ultima dată cu cineva din familia sa? Cu cine?

11. Care este comportamentul său de când este aici?

12. A avut vreodată probleme cu poliția? Din ce cauză?

13. Care e atitudinea sa față de ceilalți copii?

14. Care este atitudinea sa față de personalul Centrului?

15. Cum s-a adaptat la viața din Centru, la reguli?

16. A încercat să fugă din Centru? De ce a făcut-o?

17. Care este situația sa școlară?

18. Care este starea sa de sănătate?

anexa 3: ghid de interviu aplicat copilului pentru studiul de caz al instituției

1. Cum ai aflat de existența acestui Centru?

2. Cum ai ajuns aici?

3. Descrie activitățile dintr-o zi din cadrul Centrului.

4. Ce îți place la Centru?

5. Ce nu îți place la Centru?

6. Cine stă cu voi în timpul zilei?

7. Cum ți-ar place să fie o zi la Centru?

8. Cu cine te înțelegi cel mai bine?

9. Cu cine te-ai certat? De ce?

10. Ce reguli aveți în Centru? Le asculți? De ce?

11. Ai fugit vreodată din Centru? Te-ai gândit vreodată să fugi? De ce?

Anexa 4: Ghid de interviu aplicat asistentului social pentru studiul de caz al instituției

1. Care sunt scopurile și obiectivele instituției?

2. Cum identificați beneficiarii? Cum ajung copiii în Centru?

3. Cine sunt beneficiarii?

4. Aveți parteneri cu care lucrați? Care sunt aceștia?

5. Din cine este formată echipa Centrului? Ce rol are fiecare?

6. Ce echipă de voluntari aveți?

7. Descriți activitățile curente dintr-o zi la Centru.

8. Ce servicii oferiți?

9. Ce dificultăți ați întâmpinat în derularea programului? Cum le-ați depășit?

10. Care sunt regulile Centrului? Cum se adaptează copiii la ele?

11. Câți copii beneficiază de aceste servicii? Pentru ce perioadă?

12. Ce se întâmplă cu ei când părăsesc Centrul?

13. Care este atitudinea copiilor față de instituție? Dar față de personal?

14. Câte mese pe zi mănâncă copiii? Cine le gătește?