Asistenta Sociala Si Biserica Ortodoxa

Introducere

Societatea românească contemporanǎ, aflată în căutarea unor valori ale democrației, se confruntă de cele mai multe ori cu situații în care non-valorile sunt considerate unități de referință. Astfel, persoane care de multe ori au o educație și o cultură deficitare sunt considerate modele de urmat, „staruri”, pentru societate. Părerile lor sunt considerate norme obligatorii deși contravin chiar bunelor moravuri, iar intervenția organelor de drept ale statului nu face altceva decât să îi îndârjească în urmarea necondiționată a liderului, exemplul cel mai recent fiind cazul Bivolaru. În aceste situații membrii familiei componenților acestui grup rămân neputincioase, cei în cauză ajungând în multe situații clienții unor clinici de psihiatrie pentru tot restul vieții lor.

Datorită schimbărilor dese ale orientărilor politice din ultimii ani, s-a ajuns în situația ca în majoritatea familiilor starea economică dezastruoasă să influențeze negativ creșterea tinerei generații. Lipsurile de tot felul și opulența unor îmbogățiți peste noapte duc la o scădere drastică a interesului pentru cultură, fenomen care duce la adularea unor lideri care nu pot produce o schimbare în bine a societății.

Descătușarea venită prin revoluția din '89 a promovat în societatea românească în multe domenii persoane care au încercat să impună modul lor de gândire. Astfel, în presa de azi persoane a căror credință nu este cea ortodoxă au lovit în clerul Bisericii, de cele mai multe folosindu-se de greșeli ale unor clerici, cu scopul clar de a îndepărta cât mai mulți credincioși de Biserică, cel mai recent exeplu fiind cel de la Colectiv. Totala ignoranță în cunoașterea legilor nu justifică atacul unei mari părți a presei, rezultând de aici mai degrabă reaua credință și incultura care caracterizează întreaga societate, nicidecum dorința de dreptate sau de aflare a adevărului.

Urmărind coloanele multor ziare constatăm că o mare parte din ele și-au creat rubrici constante în care reprezentanți ai clerului sunt atacați sistematic. O parte a acțiunilor de caritate ale clerului sunt total omise sau prezentate tendențios și constatăm că multe chiar sunt „deranjante” pentru presă. Sondajele de opinie în care Biserica ocupă primul loc la capitolul încrederea populației în instituții, suntem convinși că deranjează pe acești jurnaliști care și-au făcut din activitatea lor un instrument de a lovi Biserica în toate activitățile sale. Personalități marcante ale Bisericii, care nu pot fi denigrate sau atrase în scandaluri sunt total ignorate în cele mai multe cazuri, prezența lor la manifestări importante fiind considerate ca prezențe stânjenitoare sau rămășite ale evului mediu.( Damaschin Ieromonahul, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia și Editura Cartea Ortodoxă, București 2005, pag. 345)

Capitolul I :ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI BISERICA ORTODOXĂ

Filantropie în Biserica Ortodoxă Română

„Astăzi chiar, după aproape două sute de ani de politici sociale în adevăratul înțeles al cuvântului, gestul individual al acordarii unui sprijin oarecare cuiva aflat în suferință sau în lipsuri materiale ca și sentimentul de compasiune pe care prezența unei astfel de persoane ni-l inspiră, nu sunt total lipsite de conotații religioase. Ceea ce azi sunt reminiscențe doar ale unei civilizații cândva creștine prin excelență, constituiau odinioară esența oricărui gest în ordinea asistării bolii, sărăciei, neputințelor sau incapacitaților de orice fel ar fi fost ele.”(Ligia Livadă-Cadeschi, Dela milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din țara românească și moldova în secolul al XVIII-lea, Editura Nemira, București 2001, pg.99)

După cum putem vedeam și în textul citat anterior relevanța dintre termenul de filantropie si cel de ajutor social al oameniilor aflați într-un impas este cât se poate de asemănător. Orice individ crescut în societatea roânească și în sânul unei familii religioase a deprins unele gesturi văzute și învațate de la părinții acestuia în privinta ajutării din compasiune a unei persoane aflate în nevoie, mai ales împrejurul bisericilor unde ținem cu toții minte ca aceste persoane care au nevoie de ajutor se aduna apeland la compasiunea credinciosilor.

„Grija față de omul năpăstuit, așa cum a fost ea teoretizată în imperiul răsăritean, e circumscrisă conceptului de origine greacă de filantropie”( Ligia Livadă-Cadeschi, Dela milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din țara românească și moldova în secolul al XVIII-lea, Editura Nemira, București 2001, pg.101)

Termenul de filanropie în gândirea creștină exprimă grija și compasiunea față de oameni indiferent de sex, rasă, poziție socială, apartenență la un popor sau altul, dar în același timp este menționată și ideea sacrificiului de sine. De această filantropie a creștinismului se ocupă în principal, are reponsabilitatea administrativă a operei caritabile a bisericii episcopul. Acesta trebuie să ofere servicii către orfani, văduvelor, invalizilor, să ofere adăpost, hrană, haine, și servicii medicale. În trecut orfanii, batrânii, cei bolnavi si familiile cu mulți copii erau recomandate grijii episcopului. În mare parte Biserica Ortodoxă Română aplică filantropia înca de la intrarea ei pe aceste meleaguri în diverse domenii și tuturor creștinilor care îsi exprimă nevoia de ajutor către această institutie a Bisericii Ortodoxe Române.

„Jacques Le Goff, care numea pomana dată unui sărac „ pașaport către lumea de dincolo” este o definiție exactă, penetrantă, și, de ce nu, frumoasă.”

După cum mentioneaza si Jacques Le Goff „pomana unui sarac pașaport către lumea de dincolo” la acelasi lucru este folosită și filantropia în Biserica Ortodoxă Română având ca targhet principal ajutorarea celor în nevoie si sensibilizarea populatiei credincioase și nu numai în privința importanței și nevoii sufletului de a ajuta și ași pune în folosul comunitații resursele pe care aceștia le dețin nu doar pentru a obtine „pașaportul către lumea de dincolo” ci și pentru împlinirea sufletească și socială a oameniilor care sar în ajutorul celor aflați în impas.

După cum spunea și părintele Constantin Galeriu, ortodoxia „înseamnă contemplație dar si activitate […]. Nu fuga de lume, nu anatema la adresa lumii, nu exploatarea si prihanirea ei, ci transfigurarea ei- așa sfinții slujitori, precum și deptcredincioșii simpli, au cictitorit lăcașuri sfinte, așezăminte binefăcătoare, opere umanitare”. Din cele spuse mai sus putem înțelege pe deplin că filantropia Bisericii Ortodoxe Române nu este facută doar cu ajutorul episcopului sau a sfțiilor slujitori dar și cu ajutorul credinciosului simplu care pune o mare aprentă asupra filantropiei și evoluției ajutorului social pe care își dorește biserica să îl aprindă și să îl crescă în sufletul și percepția credinciosului simplu .

Problema socientății actuale nu este slaba activitate filantropică a Bisericii Creștine ci slaba activitate filantropica a credinciosului simplu care treptat este îndepărtat de biserică și implicit de activitațile filantropice ale bisericii care îi pot fi o mare sursă de educare în privința activitaților filantropice pe care ar trebuii să le depună întrajutorarea celor năpăstuiți. „Oarenu ați văzut oameni bogați, care nu fac nici un bine, nici o milostenie săracilor, văduvelor și orfanilor, care închid visteriile lor și strâng mâinile când ar trebui să le deschidă ”

„Urmare a acestei aplecări una din principalele îndatoriri ale oamenilor, este aceea de a contribuii la binele semenilor lor, de a-i face mai fericiți, de a le micșora necazurile, prevenind astfel dezordinile și crimele care nu sunt,foarte adesea, decât urmarea abandonului și disperarii.”

Considerațiuni istorice

„În lumea precreștină, grija pentru om era insuficient dezvoltată. Ea era exercitată – așa cum am mai spus – de către stat sau de către particulari. După Hristos, ea a fost exercitată la început în sânul Bisericii. Acest exemplu a dat apoi avânt și altor organizații de a fi interesate în vindecarea nefericirilor personale sau a rănilor sociale”. După cum vedem importanța creștinismului este de necontestat în latura filantropică și socială a omenirii.

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română după cum zice și Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu „ De la încreștinarea și formarea sa ca neam, poporul român a avut în Biserica sa ortodoxă un permanent îndrumător nu numai în probleme spirituale, ci și în cele de ordin cultural-artistic, social-umanitar și național-patriotic.

Biserica a fost aceea care a îndrumat veacuri în șir activitatea culturală din țările românești, prin școli, manuscrise și cărți tipărite. În mănăstirile și schiturile noastre, ctitorite de domnitori sau de smeriți călugări, a înflorit nu numai cultura, ci și arta românească, cu toate formele ei de manifestare : arhitectură, pictură, sculptură, broderie, muzică. În incinta unor mînăstiri au luat ființă primele așezământe de asistență socială : spitale, azile pentru bătrâni și bolnavi.”

După cum bine vedem prezența Bisericii Ortodoxe Române a fost implicată în diverse activități atât de educare a populației prin diferite mijloace cât si în activitați de asistență sociala încă de la începuturile timpului înființării acestui popor Românesc. Dar prezența Bisericii Române Ortodoxe nu se oprește aici ci continuie până și în susținerea poporului Român în bataliile cu poporul otoman. „Prin slujitorii ei, ierarhi, preoți de mir și călugări, Biserica strămoșească a sprijinit poporul pe care-l păstorea în toate luptele lui pentru eliberare națională, pentru dreptate socială și mai ales pentru realizarea unității sale de stat.”

Biserica Ortodoxă Română are o implicare semnificativă și irevocabilă în istoria acestui popor și a implicarii acesteia încă de la începuturile asistenței sociale pe aceste meleguri prin înființarea de „Bolnițele de pe lîngă mînăstiri nu erau altceva decît un fel de spitale” și înființarea de azile pentru bătrîni și bolnavi

În ceea ce priveste Poziția Bisericii Ortodoxe Române în perioada secolului al XVIII-lea :

„Asociată la conducerea politică de stat, domeniul ei feudal va fi în curând cel mai întins din țară, cu un număr însemnat de vecini și de robi. Ea se va bucura de un cvasimonopol al culturii, învățământului și asistenței sociale.”

Deja observăm că puterea și implicarea Bisericii Ortodoxe Române se intensifică atât pe plan educațional cât și politic ceea ce face ca asistența socială sa devină și ea un motor de întrajutorare mai puternică a oamenilor acestui popor .

Biserica Ortodoxă Română deținea până și în acele timpuri o lege a sa foarte clară și foarte bine pusă la punct in ceea ce privea „propietate și despre muncă, despre învoieli și despre consimțamânt, despre capital și despre camătă, despre testament, procedură, pedeapsă cu moartea și în general despre raspunderea penală și eficacitatea pedepselor spirituale,ca substitut sau ca adaos eficace a pedepselor seculare.”Această implicare a Bisericii nu era decât una cât se poate de binevenită pentru organizarea socială și menținerea drepturilor sociale ale populației creștine.

Așa cum bine ne amintim din manualele de istorie cei care au investit și am pus bazele unei Biserici Ortodoxe Române puternică sunt domnitorii și boierii „ După războaie, domnitorii sau unii boieri înălțau biserici sau mănăstiri pentru a mulțumi lui Dumnezeu de biruința împotriva dușmanilor țării. Pe lângă aceste locașuri sfinte se înființau bolnițe sau azile pentru nevoiașii suferinzi, nevolnici sau pentru cei loviți de soartă.”

În ceea ce ne preocupă în zilele noastre și anume implicarea Bisericii in formele de asistare socială puterea și implicarea bisericii a scazut considerabil fața de trecut unde putem spune ca exercitau o influență extraordinară asupra filantropiei și asistarii sociale a populației aflată în nevoie de ajutor . „ Odată cu apariția statelor moderne totul s-a schimbat în asistența socială. Ea a mai fost practicată și în Biserică și de către biserică, însă într-o formă mai restrânsă, pentru că s-a creat acea separare a statului de Biserică, ceea ce a condus la dezvoltarea puternică a asistenței sociale profesionalizate în afara Bisericii.” După cum vedem chiar dacă biserica a scazut în influență acest lucru nu a facut decât să deschidă o ușă pentru practicarea asistenței sociale profesionalizate.„În privința asistenței sociale, putem privi chiar de o întrepătrundere. Reprezentanții Bisericii sunt prezenți în centrele de plasament și în toate instituțiile de ocrotire socială gerontologică etc.”

Instituții de Asistență Socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române

Instituțiile de Asistență Socială din românia sunt instituții centrate pe activitatea filantropică sau socială pe di ferite categorii: de întrajutorare a persoanelor fară locuință, a persoanelor vaduve, a orfanilor, a persoanele suferinde de anumite maladii sau condiții de sanatate severe, a persoanelor cu handicap și nu în ultimul rând oferirea de servicii medicale și asistențiale.

Având în vedere societatea noastra actuală care încă se află printre puținele societați europene în care populația este peocupată de Biserică și colaborarea între Stat și Biserică este destul de stransă avem parte de servicii sociale care sunt în colaborare stransă cu Biserica și care nu fac altceva decât să usureze atât munca Statului cât și a Bisericii în privința serviciilor oferite.

În perioada comunistă sa încercat eradicarea religiozitații prin intermediul instituțiilor educaționale „ Deși se încerca crearea unei imagini pozitive despre comunism că nu ar avea mare lucru cu religia și cu manifestarea religioasă la nivel de individ, totuși ea a fost treptat alungată din instituții prin interzicerea ei.Astfel că perioada comunistă începea în România nu doar prin înlocuirea treptată a învățăturii creștine cu ideologia marxistă, ci chiar nu o mai permiteau, facând treptat-treptat înlăturarea ei.”

După căderea regimului comunist această interzicere a fost ănlaturată cu unele modificări drastice ale constituției și cu ridicarea restricțiilor impuse, a avut loc o liberarizare a religioasă și au apărut o multitudine de alte religii și culte în spațiul Românesc, dar cu toate acestea Românii au continuat sa se considere o națiune ortodoxă „ Rezultatele recensământului din 2002 au arătat că în privința apartenenței românilor la Ortodoxie indicau un procent de aproape 88% ortodocși în populație. În ciuda concurenței pe piața bunurilor religioase , Biserica Ortodoxă a continuat să joace un rol foarte important”

După 1990 Biserica în România a început să recupereze terne în cadrul instituțiilor fiind una dintre favorite de către poporul Român, a fost reintrodusă în sistemul educațional, acest lucru odată cu schimbarea politică nu a putut duce decât la o creștere a religiozitații în România și datorită faptului că poporul nu mai știa în cine să creadă în această perioadă de tranziție.

Datorită acestei încredere acordată Bisericii în România a dus la creșterea prezenței ei în spațiul public „Găsești preoți angajați ai statului român și dezvoltând o carieră profesională de preot în instituții de sănătate, militare, azile și centre de plasament, în învățământ etc.

„După căderea comunismului și Biserica Ortodoxă dezvoltă această dimensiune socială a ei, prin faptul că în candrul instituțiilor sale de învățământ superior sunt create secții de teologie cu dublă specializare, însemnând teologie + asistență socială, în care sunt deprinse modalitați, standarde din lumea laică de activitate a instituțiilor ecleziastice de asistență socială, însă toate îmbracate în forma creștină de funcționare. Astfel că astazi există instituții de asistență socială ale Bisericii în care sunt desfășurate servicii de tip primar și de tip specializat.Biserica s-a dezvoltat foarte mult în privința asistenței sociale, fără a se rezuma la o asistență socială de tipul celei clasice, adică de asistare.”

După 1990 putem vedea că Biserica Ortodoxă Română a trecut la o îmbinare a formei de asistare socială din trecut cu forma de asistare socială din prezent a Statului Român, lucru care a dus la o acoperire mai mare a câmpului de asistați sociali, la o colaborare mai stransă între Stat și Biserică și nu în ultimul rând la acordarea de servicii asistențiale mult mai profesioniste decât în trecut.

În cele ce urmează aș dori să prezint implicarea Bisericii Ortodoxe Române în activitațile de protecția copilului.

„Preoții, precum și alte categorii profesionale care interacționează cu copii și părinții lor, pot ajuta părinții să-și dezvolte un comportament pozitiv. Aceștia pot oferii îndrumare când părinții nu pot satisface nevoile de bază ale copiilor și pot îndrepta părinții către serviciile/autoritațile care îi pot ajuta. Deasemenea pot oferii informații despre efectele negative ale pedepsei fizice și despre modele alternative care pot fi folosite pentru educarea copilului.”

Putem observa că importața preotului este una majoră atât ca omul care poate consilia familia sufletește și moral dar și ca acel om care dă exeple de buna purtare și de îndrumare spre instituții specializate(spre rezolvarea problemelor).

„Prin chiar vocația sa, preotul poate găsi cel mai potrivit mod de a comunica cu părinții, dovedind înțelegere pentru situația fiecărei familii în parte și adaptându-și mesajul astfel, încât acesta să fie accesibil fiecărei persoane căreia i se adresează.”

Putem observa și în ziua de azi că în comunitatea rurală supusă și prin definiție creștină, preoții sunt cei la care se duc oamenii prima dată să le spună nevoile, supărarile și problemele asistențiale pe care le au, odată cu acest fapt atrage și necesitatea ca preotul să știe și să aive informațiile necesare consilierii profesionale ale acestor persoane.

„Asistenții sociali de la Direcțiile județene de asistență socială și protecția copilului, atunci când se deplasează pe teren pentru a strânge informații sau chiar atunci cand se deplasează pentru un caz nou, mai ales în mediul rural,intră în legătură și cu liderul spiritual al comunitații din care face parte copilul, adică cu preotul, dacă copilul este de religie ortodoxă, iar dacă nu, atunci cu oricare lider spiritual potrivit cu apartenența religioasă a familiei din care copilul face parte. Toate acestea au loc datorită relației stat- Biserică în România.”

„Legea nr. 271/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin articolul 103, îi implică și pe preoți în soluționarea problemelor cpoiilor la nivel local. Potrivit acestei legi se cere realizarea unor structuri comunitare consultative.”

Activitatea filantropică în Moldova

Activitatea filantropică în Moldova putem spune ca a început odată cu domnitorul Ștefan Cel Mare prin ctitorirea de mănăstiri cărora le erau asociate și bolnițele care aveau ca principal scop ajutorarea socială a nevoiașilor, a orfanilor, bătrânilor și a celor suferinzi.

Începuturile activitații filantropice fiind întreprinse de mănăstiri, cei care aveau ceva de oferit celor aflați in nevoie se duceau și dăruiau acestora în scopul întrajutorării „Beneficiare privilegiate ale generozitații tuturor celor care aveau ceva de dăruit, mânăstirile sunt, la rândul lor, suportul operei caritabile pe care biserica o îndeplinește, prin delegare, în contul întregii societați.”

În ceea ce privește așezămintele, bisericuțele care erau principalii actori sociali ele au fost prima dată fondate de mitropoliți așa cum ne este specificat „La începutul secolului al XVII-lea, mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei apare ca fondator a două așezăminte: bisericuța-bolniță de la Dragomirna de el ctitorită și spitalul din Suceava, construit între anii 1619- 1620.” Acest exeplu urmând a fi aplicat de elitele laice fie vorba de mari boieri fie de domni. „La sfârsitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea familia Cantacuzino, prin spătarul Mihail Cantacuzino, pune bazele spitalului Colțea. În 1735, Grigore ale II-lea Ghica ctitorește mânăstirile și spitalul Sf. Pantelimon, în 1757 Constantin Mihai Cehan Racoviță înființează spitalul Sf. Spiridon (Iași)”.

După cum bine putem observa activitatea filantropică în moldova a început print-o colaborare strânsă între mitropoliți, donitori și boieri.

În moldova fiind un număr mare de bolnavi în acele vremuri înafară de bolnițele aferente mănăstirilor au fost înființate și ospicii în apropierea mănăstirilor. Un exeplu de astfel de ospiciu ar fi lângă Mănăstirea Neamț. La începuturile sale a funcționat ca o bolniță, pentru cazurile speciale, dar , cu timpul, ajunge să fie cunoscută ca Ospiciul de alienați din Mănăstirea Neamț.

În 1853, Grigore Alexandru Ghica înființează ospiciul Galata. În hrisovul de întemeiere se spune: „ N-am socotit de prisos a întoarce a nostră părintească luare aminte și asupra amarelor suferințe a celor săraci, ce au ajuns la slabiciunea bătrâneților și nu mai sunt capabili a-și agonisi zilnic hrana. Nea-m determinat dar, a fonda și un ospiciu pentru săraci, bătrâni și infirmi, mai vârtos că prin asemine așezământu să vor înlesni și măsuri pentru stârpirea necuviinței cerșetorilor de prin ulițe.”

Dintre spitalele înființate în Moldova amintim Spitalul Sfîntul Spiridon și Spitalul din Târgul Neamț și Spitalul Dragomirna, înființat în 1619, dar despre care există mențiuni după 1641.

CAPITOLUL II: BISERICA ÎN SOCIETATE

După ce a căzut comunismul în partea de Est, Biserica și Statul, au început să aive deosebiri fundamentale între structurile acestora. Biserica Ortodoxă Română este o instituție divino-umană al cărei Cap este Hristos și care prin esența ei nu poate să acepte modificări ale mesajului. Biserica Ortodoxă Română nu a jucat un rol important în căderea comunismului și nici credincioșii acesteia dar ca întotddeauna Biserica și credincioșii acesteia au acceptat noua ordine socială:„ Creștinii nu au contribuit la instaurarea democrației dar, atunci când alte forte au acționat pentru atingerea acestui obiectiv, au acceptat forma de regim politic rezultată ca urmare a schimbării ordinii sociale.„, în ceea cea ce privește implicarea Bisericii în noul regim politic și în legislația propusă de acesta ne confruntam iarași cu o slaba implicare a Bisericii, putem spune că Biserica și credincioșii acesteia au ajucat un rol de acceptare în acele vremuri nici decum unul de implicare și ajutare în ordinea socială „Drepturile omului au fost proclamate de raționaliști, nu de creștini, dar aceștia din urmă au acceptat importanța acestor drepturi.”

Biserica Ortodoxă Română în perioada comunismului a avut o implicare socială minimală lucru care a dus odată cu căderea comunismului la un gest normal și bine venit din partea sinodului „ gestului sinodului din 25 decembrie 1989 de a cere iertare credincioșilor pentru poziția din timpul regimului comunist”

După cum bine știim atât Biserica cât și forma de guvernământ urmăresc în principal același lucru supunerea populației ori în punctul de vedera ale unor legi juridice ori din puctul de vedere al credincioșilor supunerea față de legile Bisericești sau Dumnezeiești. Acuma după ce aceste două puteri văd acest segment comun în care misiunile lor sunt suprapuse nu rămâne decât să indentifice un model de aplicare și colaborare între aceste două mari forte ale societății. În anul 2000, Biserica Ortodoxă Română dă publicității o declarație a „Cultelor religioase”, care oscilează către modele prezente în țările UE, dar fără a le importa în întregime. Cele trei modele fiind : Modelul francez în care Biserica și statul sunt separate, apoi cel englez de indentificare a celor două instituții și, ultimul, cel german, în care cele două instituții au o colaborare distinctă. Dată fiind diferența lor de natură în statul majoritar ortodox, Biserica și statul au la dispoziție mijloace diferite pentru a-și atinge scopurile. Biserica are o libertate totală față de stat când este vorba de provăduirea adevărului indiferent de învățăturile prescrise sau propagate de către instituțiile statului. Biserica își păstrează loialitatea față de stat, dar porunca lui Dumnezeu este mai presus de exigențele acestei loialități.

După cum bine știm supunerea față de o formă divină sau față de o personalitate omonească aflată în poziția de conducere nu este un concept nou în privința omenirii, acest obicei de supunere provenine în comportamentul uman încă din cele mai vechi timpuri „ Mantzaridis consideră că una dintre ipostazele cele mai tipice ale creștinului este supunerea. Aceasta are trei forme: față de Dumnezeu, față de aproape și față de stăpânitorii lumești. Dintre acestea, doar supunerea față de Dumnezeu este „absolută și integrală”, în vreme ce celelalte două forme sunt parțiale și relative.”Acest fapt că doar supunerea față de Dumnezeu este „absolută și integrală” nu este să zicem un fapt nou apărut odată cu creștinitatea, deopotrivă este unul dintre cele mai vechi și însemnate obiceiuri ale omului încă din preistorie omul prin însemnările lui a dovedit că credința într-o forță supremă la ghidat în evoluția sa. Ținând cont de acest fapt, obicei al omului de a pune credința undeva mai sus față de oricare putere instituțională „Orice regim este dator „să respecte conștiința colectivă instorică a fiecărei societăți” – din care Biserica face parte- și să nu încerce a acționa împotriva instituțiilr, oamenilor și acestei forme de conștiință.”

În privința pozitiei ocupate din Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist nu putem veni cu observații și ditae covârșitoare datorită lipsei de documentații și informare generală în privința acestui subiect, care este foarte în vogă în prezent dar care se încercă a fi mușamalizat și trecut într-o perioadă încețoșată de câte ori este deschis subiectul „ problema relației BOR și statul comunist implică nu numai examinar unor poziții oficiale ale celor două entități, ci și însumarea unor culpe individuale ale celor care au avut pe tot parcursul acestei perioade iluzia că evoluția raporturilor între puterea temporară și cea spirituală s-ar desfășura exclusiv în sfera publică, ignorânduși calitatea declarată- și uneori explicit asumată- de membrii unei comunitați definite prin apartenența religioasă”, acestă necolaborare între stat și Biserică în privința deslușirii trecutului istoric al Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă nu duce decât la învrășbirea națiunii pentru aflarea adevărului orice încercare de mușamalizare nu duce decât la creșterea suspiciunilor față de Biserica Ortodoxă Română și acea perioadă încețoșată „ AUTORITAȚILE POST-COMUNISTE NU AU REUȘIT până în prezent să ofere un răspuns adecvat relației între stat și Biserică”

În ceea ce privește perioada postcomunistă a României, Biserica Ortodoxă Română a adoptat o poziție socială foarte importantă în redresarea ei în societatea Românească, prin anumite discursuri și ieșiri în fața societații a patriarhului pentru a întării și reaminti principalul scop al Bisericii ortodoxe, după cum zice si Patriarhul Daniel „ sensul acțiunii sociale ortodoxe este de „ a creștina lumea și nu de a seculariza Biserica.”. În ceea ce privește instoria „ Biserica Ortodoxă consideră că Dumnezeu este prezent – și activ – în istorie.” În ceea ce privește valorile promovate în spațiul public de Biserica Ortodoxă Română acestea sunt „ solidaritatea, cooperarea, respectul și mai ales dragostea”

Relațiile între Biserică și Stat putem spune că sunt destul de egale cu o oarecare impunere mai mare din partea Statului „ a fost adesea atribuită Bisericii Ortodoxe în general predispoziția culturală la supunerea față de puterea politică, dar s-a pus mai rar problema modului în care instituțiile Statului au încercat să dirijeze relația cu Biserica într-un anumit fel”, acestă relație din propie perspectivă nu poate decât să fie una benefică datorită faptului că puterea politică instituie legislații și este educată în privința acesui fapt iar biserica nu are o educație specifică în acestă direcție.

Dacă consultăm însă perspectiva Bisericii Ortodoxe în privința puterii civile a Ortodoxiei și a influenței acestora în Stat aceștia vor avea cu totul altă parere și anume :„Astfel, chiar și astăzi, când mă gândesc la Stat, nu-mi pot face o idee clară despre el. Statul e ceva abstract, pentru că ceea ce numim noi Stat este un mecanism care funcționează numai sub un guvern. Dar un guvern are o anumită culoare politică…. guvernele cu culoarea lor politică se schimbă, în timp ce Biserica este aceeași.”

Biserica Ortodoxă Română după ce a trecut de perioada comunistă unde drepturile și implicarea constituțională îi erau refuzate, a început în ași cere anumite drepturi și o implicare a Bisericii la nivel politic, dar și în acest caz se lovește de un refuz „ Constituția refuză totodată să consacre orice aspirație a Bisericii de a deveni semnificativă din punct de vedere politic, lucru pe care aveau să îl deplângă mai multe voci din sânul Bisericii Ortodoxe”

„ Așa cum se prezintă el astăzi din punct de vedere legal, sistemul relațiilor dintre Biserică și Stat din România se înscrie în categoria regimurilor de recunoaștere plurală pe mai multe niveluri, cultele recunoscute fiind actorul central al parteneriatului ăntre religie și autoritatea statală.”După cum observăm din acest text Statul își asumă doar poziția de colaborator și partener al Bisericilor, nimic mai mult, el tinde spre o poziție cât mai imparțială în parteneriatul cu Biserica.

În ceea ce privește implicarea Bisericii în integrarea Europeană a României acesta a ocupat o poziție destul de centrală în această etapă atât de importantă pentru România „Cultele religioase… s-au găsit în centrul scenei”.

„ Pe de o parte, această participare ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române a contribuit la pregătirea pe plan instituțional, prin deprinderea unor proceduri comune de colaborare, a terenului pentru înțelegerea și poziționarea în cadrul procesului de integrare a țării în proiectele politice pe plan european”.

„Românii sunt confruntați actualmente cu trecerea de la „Europa liberă” la exigențele mai prozaice ale „Europei unite”, riscând serios să devină „victimele unei proaste investiții a libertății” în fața unei „Europe unite” ce le apare tot mai puțin ca încununare a «Europei libere» și a spiritului, în care unificarea administrativă tinde să șteargă tot mai mult diferențele. Integrarea este făcută dificilă și de optica dominantă în Occident, după care aceasta ar fi un proces de reintrare a unei „lumi bolnave” (Estul) într-o „lume sănătoasă” (Vestul). Or, mai realistă decât această viziune triumfalistă, e cea a „două infirmități” diferite produse de răsfățul sau barbaria istoriei, care trebuie să se completeze reciproc în vederea unei sănătăți comune. În fața noii Europe occidentale, Europa de Est are conștiința de a fi trecutul Europei, de a fi vechea Europă, Europa elixirului întineritor al spiritului, dar și al toxinelor periculoase ale naționalismelor. Problema ei este aceea de a valorifica elixirul și a transsubstantia toxina, iar problema „Europei noi” este aceea de a fi o Europă „în care să se vadă prin transparență prestigiul Europei vechi și eterne”

Din câte am putut observa până în prezent colaborarea dintre Biserica Ortodoxă Română și Stat a fost una destul de bună în perioda de dupa 1989 dar acest lucru nu înseamnă că nu au fost și momente ca de exeplu în care statul a dorit să legifereze anumite drepturi ale omului, care contravin princiipiilor și moralei religioase. Dar autonomia Bisericii are și sensul de participare distinctă, în sensul că, astfel, Biserica are posibilitatea de a avea o contribuție specifică, personală în proiecte sociale, fără ca aceasta să presupună o contradicție cu puterea seculară.

Biserica Ortodoxă Română după 1989 a început în ași relua activitatea de asistență religiosă în armată, penitenciare, spitale și așezăminte filantropice.

În continuare aș dori să prezint un scurt istoric a activității social-filantropice desfășurate de Patriarhia Română în anul 2014:

„Membrii Adunării Naționale Bisericești au apreciat opera social-filantropică desfășurată de eparhiile Patriarhiei Române în anul 2014 în care au fost implicate aproape 11.000 persoane (consilieri eparhiali, inspectori eparhiali de specialitate, asistenți sociali, cadre didactice, cadre medicale, juriști, psihologi etc). De menționat că aproape 9.000 dintre acestea sunt voluntari și membri ai comitetelor filantropice. În eparhiile Bisericii Ortodoxe Române funcționează în prezent 785 de instituții și servicii sociale, dintre care: 158 cantine sociale și brutării, 51 instituții medicale și farmacii, 85 centre de zi pentru copii, 63 centre educaționale, 14 centre de zi pentru vârstnici, 44 centre rezidențiale pentru vârstnici, 29 centre comunitare, 35 centre de tip familial, 38 grădinițe sociale și after-school, 14 locuințe protejate, 94 centre de informare, consiliere și resurse, o instituție de învățământ pentru adulți, 21 centre de urgență (pentru persoane fără adăpost, victime ale violenței domestice și ale traficului de persoane), 21 campusuri de tabără și alte 117 de instituții sociale cu specific diferit.

La nivelul eparhiilor Patriarhiei Române se află în derulare 576 de proiecte și programe sociale, dintre care 430 finanțate din fonduri proprii, 53 cu finanțare publică, 36 cu finanțare externă și 57 cu finanțare mixtă.

În anul 2014 au beneficiat de asistență socială de specialitate peste 39.000 copii din așezămintele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales din familii sărace și fără posibilități de întreținere sau cu părinți aflați la muncă în străinătate, aproape 4.000persoane cu dizabilități (deficiențe de vorbire, vedere și auz, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependențe, persoane infectate cu HIV/SIDA etc.), peste 22.000 persoane vârstnice din așezămintele de protecție socială bisericești, din centrele sociale de tranzit și adăposturi de noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonați de familie și cu grave probleme de sănătate, aproape 20.000 șomeri, adulți în dificultate, victime ale traficului de persoane, victime ale violenței familiale, deținuți eliberați, victime ale calamităților naturaleși aproximativ 2.300 persoane din alte categorii sociale defavorizate.

Anul trecut eparhiile Patriarhiei Române, prin birourile social-filantropice, au acordat ajutoare financiare directe în valoare de 10.855.632,03 lei și ajutoare materiale în valoare estimată de 17.230.904,66 lei.

În ansamblu, pentru susținerea întregii activități de asistență socială și filantropică și pentru sprijinirea sinistraților, în anul 2014, la nivelul Patriarhiei Române, s-au cheltuit peste 87.000.000 lei și peste 100.000 euro.

În plus, Biserica Ortodoxă Română a oferit Patriarhiei Antiohiei și a Întregului Orient suma de 500 000 euro, în urma colectei desfășurate la nivelul întregii Patriarhii Române pentru ajutorarea creștinilor din Siria și Orientul Mijlociu, victime ale prigoanei și violenței.”