Arta Actoruluidocx

=== Arta actorului ===

Ministerul Educatiei Nationale

Liceul de Arta ,, Margareta Sterian ” Buzau

LUCRARE DE ATESTAT A COMPETENTELOR

PROFESIONALE ARTA ACTORULUI

Coordonator de proiect:

Prof. Radu Viorica

Elev: Zahiu Mihaita Alexandru

Cuprins

Istoria teatrului universal

Religiozitatea teatrului lui Eschil. Mastile tragice

Capitolul I

Argument

Izvoare istorice : Aparitia teatrului…………………………

Eschil : viata si opere……………………………………………..

Capitolul II

2.1 Rolul mastilor in teatrul antic ( Eschil )………………….

2.2 Rezumatul piesei Persii…………………………………………

Arta actorului

“Nelu” din Boul si viteii de Ion Baiesu

Capitolul I

Viata si operele lui Ion Baiesu …………………………….

Rezumatul piesei “Boul si viteii” de Ion Baiesu……….

Caracterizarea personajelor din “Boul si viteii”………

Capitolul II

2.1 Munca mea cu rolul ……………………………………………….

2.2 Evolutia personajului ……………………………………………

Concluzii……………………………………………………………………………….

Bibliografie……………………………………………………………………………

Anexe…………………………………………………………………………………..

ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL

TEMA:

RELIGIOZITATEA TEATRULUI LUI ESCHIL.

MASTILE TRAGICE

Argument

Ce poate fi mai valoros decat ceea ce ne-a putut oferi Istoria teatrului, si anume pe marii poeti tragici greci : Eschil, Sofocle si Euripide. Este foarte simplu ! Admiratia mea pentru acest domeniu s-a creat in clasa a IX-a, cand cultura mi-a fost imbogatita cu mult mai multe date despre teatru, despre autorii greci, despre piesele si personajele lor. Abia atunci am putut deslusi misterul aparitiei teatrului si despre primul ,,tata’’ al teatrului.

Capitolul I

Izvoare istorice : Aparitia teatrului

Exista o umanitate de pareri in privinta considerarii grecilor drept intemeietorii teatrului ca forma autonoma de arta si de integral umana. Se stie la ei teatrul s-a nascut din imnurile – cantate in cor – in cinstea lui Dionysos, venerat de tarani ca divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor si ogoarelor roditoare. La sarbatorile lui Dionysos, dupa ritualurile ceremonial menite sa obtina din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cantece si dansuri.

Cantaretii purtand masti de tap ( in limba greaca tapul se numeste ,,tragos”, de unde cuvantul ,,tragedie” – ,, cantecul tapilor”), infatisau fapturile legendare de sileni si satiri, prietenii lui Dionysos.

Condus de un ,,corifeu”, corul intona imnuri de lauda intrerupte de naratiunea unor episoade din viata zeului. Apoi corul s-a impartit in doua semicoruri cantand alternativ, in frunte cu doi corifei, care-si dadeau raspunsuri unul altuia. In momentul cand unul din coristi a raspuns corului si corifeilor prin cuvinte atribuite zeului – ca si cul el insusi ar fi fost Dionysos – in acel moment a aparut de fapt primul actor, intrucat notiunea de ,,actor” implica sine qua non un proces de preschimbare imaginara, de ,,transfigurare” intr-un anumit personaj interpretat. Faptul – legat de numele poetului semilegendar Thespis – s-a petrecut pe cand Pisistrate, tiranul Atenei, a organizat cele dintai spectacole teatrale, deci cu peste 2500 de ani in urma.

De acum inainte drumul teatrului era deschis. In curand, legenda lui Dionysos va fi inlocuita cu subiecte luate din trecutul istoric sau legendar al ,,oamenilor”, vor aparea mastile, tipuri umane, coristii si actorul se vor urca pe o estrada, spre a fi vazuti de public si, in fine, Eschil va introduce al doilea actor.

Pentru a avea o idee despre felul cum se organizau spectacolele de teatru in acel timp, se desfasurau o data la un an, sub forma de concursuri prilejuite de sarbatorile lui Dionysos si durau trei zile. Spectacolele erau pregatite vreme indelungata. Mai intai, ,,arhontele eponim” – principalul magistrate al Atenei – primea lucrarile poetilor dramatici din care alegea trei tragedii si trei comedii, prezentate la concurs de sase autori. Patronajul pregatirii fiecareia din aceste piese revenea cate unui ,,coreg”, ales dintre cetateni cei mai bogati ai orasului, care recruta viitorii coristi ( cel mult 15 pentru tragedie, sau 25 pentru comedie), angaja dirijorul si flautistul, inchiria o sala pentru repetitii, suporta costul mastilor, podoabelor si costumelor, de obicei foarte scumpe; platea leafa coristilor si le asigura hrana pet imp de un an, caci actorii erau retribuiti de stat. Asa se intampla si la Atena si in toate orasele importante ale Greciei, care-si aveau fiecare teatrul sau.

In zilele concursurilor dramatice, toti atenieinii se-ndreptau spre teatrul lui Dionysos, in mana cu tichetul de plumb – ,,biletul de intrare!” . Pentru cei saraci, care nu-si puteau plati ,,intrarea”, statul aloca un fond special. Aici, la poalele Acopolei, asezati pe bancile de piatra dispuse in semicerc pe panta colinei, 15.000 de spectatori veneau de cu noapte sa-si ocupe locurile. Spectatorii isi aduceau de acasa mancare si bautura, caci spectacolul tine de zori si pana-n seara. Programul fiecarei zile consta dintr-o tragedie si o comedie – dar tragedia era de fapt o tetralogie, compusa dintr-o suita de tragetii, si o drama cu satiri. Reprezentarea tetralogiei dura 8-10 ore. Urma o pauza de pranz, dupa care se reprezenta copedia programata in acea zi.

In primele doua randuri, pe scaune de marmura, cu speteze inalte, luau loc notabilitatile cetatii, solii statelor straine si alte personae de vaza. In fata lor – un spatiu semicircular, numit ,,orchestra”, pe care evolua corul; apoi, o estrada inalta cam de un metru; iar in fund un perete de zid, infatisand fatada unui palat, cu trei usi . Uneori, peste acest zid se intindea o panza pe care era vopsit alt decor. In spatele zidului erau cabinele actorilor. Cortina nu exista; sfarsitul unui ,, episod” – echivalent cu ceea ce numim noi azi un ,, act”- era marcat de cor, care din actest interval debita un recitativ mai lung. Actorii intrau – potrivit rangului personajului respective- printr-una din usile ,, palatului”, iar coristii, printr-o intrare ce dadea direct in ,, orchestra”.

Amfiteatru grec

Corul- acesta sambure legendar din care s-a nascut tragedia – reprezenta ,,vocea poetului” sau glasul constiintei cetatenest, a publicului. Prin cuvintele sale – uneori recitate alteri cantate- corul dadea explicatii asupra antencedentelor sau asupra faptelor ce urmau sa se desfasoare pe scena. Totodata, prin comentarii si prin euritmia miscarilor sale dansate, prin care mima anumite reactii in fata eevenimentelor care se petreceau pe scena, corul participa afectiv, liric, emotional, la actiune, deplagandu-i. Uneori corifeul angaja un dialog cu unul din personajele tragediei. Corul era deci un fel de ,, actor-colectiv” care, prin terventiile si prin dansurile sale mimice de mare expresivitate, sporea estetica, grandoarea si dramatismul spectacolului.

Toate rolurile unei tragedii- inclusive si cele feminine – erau interpretate de doi sau cel mult trei actori; peste acest numar nu –sa trecut niciodata in teatrul antic. Fireste ca actorii erau numai barbti, femeia neavand acces pe scena nici in timpul lui Shakespeare! In clipa cand actorul intra pe scena , publicul indentifica numaidecat personajul: intai pentru ca actiunea unei tragedii era dinainte cunoscuta din legenedele de toti stiute; al doilea , pentru ca nici un actor nu aparea pe scena fara o masca ce-i acoperea tot capul, ca un coif.

1.2 Eschil: Viata si opere

Din cate cunoaste, viata celui care poarta numele de parintele tragediei e pe cat de simpla tot pe atat de mareata.

Eschil s-a nascut la Eleusis, localitatea aflata la dozeci de kilometric de Atena, in anul 530 i.e.n, dintro familie veche si nobila. Era fiul lui Euphorion, maestru de coruri, om dotat cu insusiri artistice. Atmosfera de la Eleusis, incarcata de imagini sacerdotale si de cultul national al misterelor religioase , i-a imprimat inca din anii de copilarie un respect pios al adevarurilor divine si la legaturi acestora cu soarta omeneasca. O legenda spune ca odata , copil, adormind in gradina tatalui sau, zeul Dionysos i-a prevestit prin somn ca v-a ajunge poet. Tineretea i-a fost incantata si totodata tulburata de lirica vechilor poeti si mai cu seama de maretia limpede a scrierilor lui Homer. Cu linistea unei precocitati adevarate, Eschil a simtit de timpuriu ca va trebui sa faca parte din familia spirituala a acestora.

Ca tanar Eschil a luptat la Slamina, la Plateea si la Marathon, unde a si fost ranit. Amintirea acestor lupte l-a stapanit toata viata; dovada, ininscriptia pe care si-a compus-o singur pentru a i se sapa pe mormant, inscriptie in care chema padurea de la Marathonsi pe Persul cu par lung care il cunosteau atat de bine ,sa spuna singure daca in viata sa a fost brav sau nu.

In teatru a debutat de tanar, la varsta 26 ani. Totusi, abia mai tarziu cand trecuse de patruzeci de ani, a dobandit prima sa incununare. In totul, la concursurile tragice a repurtat treisprezece victorii, ceea ce inseamna ca a avut cinzeci si doua de piese premiate.

La una din tetralogiile sale, si anume cea care facea parte tragedia Persii, coreg a fost Pericle, ilustrul conducator de mai tarziu al Atenei. Cel mai important dintre triumfurile sale a fost cel din 458 cu Orestia, singura triologie antica al carei text ni s-a pastrat in intregime.

Cu trei ani inainte de moartea sa, Eschil a parasit Atena pentru a se duce in Sicilia, unde si-a si dat sfarsitul. Nu se cunoaste adevaratul motiv al acestei expatrieri. Cercetatorii de specialitate au emis pe seama exilului sau voluntar diferite supozitii si comentarii. Ce-a putut, oare, sa fie la mijloc ? Nu este exclus ca batranul bard sa se fi simtit ranit in orgoliu sau de catre sccesele tanarului sau rival Sofocle si de preferinta pe care publicul incepuse s-o acorde acesteia, la concursurile dramatice. S-a mai spus ca asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzatii de impietate si c-ar fi fost si invinovatit de prabusirea amfiteatrului de lemn, in cursul uneia dintre reprezentatiile sale. In sfarsit e posibil ca Eschil sa fi fost atras in Sicilia de multimea admiratorilor pe care ii avea acolo precum si de conditiile de liniste si de lucru pe care i-le asigura curtea din Siracuza.

A incetat din viata la Gela, in anul 456 /5 i.e.n., dup ace I se jucase in aceasta localitate ultima sa tragedie, Etna. Legenda pretinde c-ar fi murit intr-o imprejurare tragicomica : un vulture, lundu-i fruntea drept o stanca, i-a strivit-o, lasand sa cad ape ea de la inaltime o broasca testoasa; prin aceasta izbitura, vulturul vroia sa sfarame carapacia prazii. Mormantul sau din Sicilia a devenit loc de cult si de pelerinaj pe pentru greci pretutindeni. Atenienii in special, i-au inconjurat memoria cu respect si cu veneratie.

Caracterul lui ca si om, este identic cu acela care se poate desprinde din operele sale. Eschil, preocupat de inaltimile filozofice si de linii severe ale artei sale, trecea cu superioritate peste mizeriile obisnuite ale vietii. Mai presus de sentimentele sale personale el punea respectful de patrie si preocuparea de a o servi. Stia sa onoreze judecatile si drepturile multimii, fara insa a-si contopi personalitatea in manifestarile acesteia. Ceea ce avea ca putere de duiosie si de expresie afectiva punea, nu atat in comunucari directe cu oamenii, ci in fondurile cristalizarii umane ale operelor sale. Eschil nu era un om care sa fie iubit pentru popularitatea sa ; era insa facut sa fie admirat, cu o admiratie tacuta, adanca, simpla, de speta aceleia ce se cuvine eroilor morali si ganditorilor

Se crede ca Eschil ar fi compus in total nouazeci de tragedii. Dintre acestea, ni, s-au pastrat numai sapte : : “Prometeu inlantuit”, trilogia “Orestia” (« Agamemnon », « Choeforele », « Eumenidele ») , « Cei sapte impotriva Tebei », « Persii », « Rugatoarele » si « Edna ». . Cunoastem insa saptezeci si doua de titluri. Din celelalte, s-au mai putut salvat doar unele fragmente isolate, mult prea putine si sporadic pentru a le socoti concludente. In orice caz, e o mare fericire ca printe cele sapte piese pastrate se afla toata trilogia Orestiei, unul din cele mai caracteristice si mai impunatoare monumente ale intregii literature antice.

Pentru subiectele tragediilor sale Eschil, s-a inspirit din mituri, din legende, si din istoria nationala a patriei sale.. acestea din urma au fost mai putine: doar Persi si Etna. Celelalte – care dupa diferiti cercetatori ar putea fi grupate pe cicluri- si-au luat materialuri din legenda lui Bacchus, din razboiul Troiei si din diferite traditii,in special ale cetatilor. Teba si Argos. Preferinta poietului pentru temele mitice pare notorie; fapt tine de aceea ca atat in simtirea sa de poet si gandirea sa filozofica, Eschil se biziua cu profunzime pe un fond religios.

E nevoie acum, inainte de a trece la caracteriazari capabilr sa fie fixeze conceptia dramatic din operele lui Eschil, cu fondul ei de idei si sentimente, sa vedem bineinteles in mod rezumativ din ce se compune continutul acestei opere.

« Orestia »

Este singura opera completa care ne-a ramas din Antichitate. Ea marcheaza o etapa in evolutia morala a umanitatii : eliberarea de povara spaimelor stramosesti.

Sub acest nume generic, cuprindem trilogia formata din dramele : « Agamemnon », « Choeforele » si « Eumenidele ». Critica o numara intre operele universale, fiind de cea mai mare insemnatate. Din nefericire, nici aceasta opera n-a scapat in totalitate de ravagiile timpului : « Proteu », drama satirica despre care se stie precis ca insotea aceasta trilogie, s-a pierdut fara urma. Se crede ca « Orestia » a fost reprezentata si premiata la concursul din 458 i.Ch., deci cu doi ani inainte de moarte poetului. In cazul acesta, explicatia ca Eschil s-ar fi exilat din cauza unor deceptii suferite ca autor dramatic din partea publicului atenian se aluneaza.

Actiunea cuprinsa in « Orestia » infatiseaza ultimele episoade din legenda Pelopizilor. Atreu, stramosul de la care incepe desfasurarea evenimentelor, si-a alungat fratele, pe Thiest, pe de o parte invinovatindu-l de incest si pe de alta parte uramarind sa nu mai imparta cu el coroana cetatii Argos. Dupa catva timp, Thiest a revenit in cetate, ca supliant. Atreu era obligat sa-l primeasca ; altminteri ar fi comis o impietate sa nu-l primeasca. Continuandu-si inca planul, la asa-zisul ospat de impacare i-a dat sa manance din carnea propriilor fii. Thiest, innebunit de durere, a izbucnit intr-un blestem cumplit, din generatie in generatie, toti urmasii nelegiuitului sau frate sa se ucida intre ei. Primul asupra caruia se va revarsa acest blestem avea sa fie Agamemnon, fiul lui Atreu. Cu acestea, intram propriu-zis in desfasurarea actiunii cuprinsa in trilogia amintita.

“Agamemnon”

In aceasta prima drama gasim preambulul actiunii pe care o vor dezvolta celelalte doua opere. Scena reprezinta o piata, o piata publica de fapt din Argos, cu o terasa a palatului lui Agamemnon. Sclavul, pus de Clitemnestra sa observe semnalul din departare al focurilor, ne descrie drama unor lungi ani de insomnie si de asteptare, facand totodata aluzii la dezordinile din palat. Iata, in sfarsit, ca flacarile lucesc si vestea mult asteptata a sosit : Troia a cazut si invingatorii se reintorc in patrie. Corul, format din batranii incredintati cu paza cetatii, se bucura. Sosirea lui Agamemnon are loc cu mare pompa ; printre captivele regelui victorios se afla si Casandra, tanara si frumoasa preoteasa a lui Apollon, aceea ale carei proorociri ne va face sa simtim lantul groaznicelor nenorociri se pregatesc. Clitemnestra, sotia lui Agamemnon isi intampina sotul cu demonstratii excesive de bucurie. Toate sunt numai de forma, ca sa-i adoarma banuielile ; planul ei, insa, era pregatit din vreme. Sub indemnurile complicelui sau Egist, avea sa-l omoare. Inainte de producerea faptului intr-o atmosfera de presimtiri sumbre, corul se face remarcat prin reflectiile grave si solemne cu privire la soarta celor doi.

Corul :  « Oamenii, cu totii, nu inceteaza niciodata de a dori fericirea. Nici unul, din aceia pe care soarta i-a ales, nu-i inchide acesteia poarta, spunandu-i nu intra aici ! Priviti, de pilda, la fiul lui Atreu ! Zeii i-au pus la picioare cetatea lui Priam ; s-a reintors in patrie ; l-a sarbatorit pana si corul. Dar voi ! Cine stie daca nu va trebui sa ispaseasca varsarea unui sange stramosesc, daca nu va trebui sa plateasca prin moartea sa mortii petrecute inainte ? Ei bine, in fata unor asemenea hotarari care muritor va mai putea spune ca s-a nascut sub o stea fericita ? »

Pentru moment, Clitemnestra nu se arata muncita de remuscari. Pare chiar gata sa glorifice pentru crima infaptuita. Candoarea in crima si lipsa de remuscare fac din ea o sora mai varstnica cu Lady Macbeth, eroina lui Shakespeare. Amenintarile corului nu o clintesc, dimpotriva, dand la o parte orice tacere, se pune sub ocrotirea bratului lui Egist si isi proclama tare adulterul cu acesta. Catre sfarsit, Egist vrea sa pedepseasca aspru pe batranii care ii cer socoteala. Clitemnestra il opreste, obligandu-l sa nu le ia in seama amenintarile : « Si-asa a curs destul sange ! » Croul retragandu-se roaga cerul sa-l aduca in cetate pe Oreste. Personajul care imprumuta acestei piese principala ei intensitate dramatica este Clitemnestra.

S-o privim mai cu seama, in lumina replicilor pe care le da corului de batrani, atunci cand acestia incearca sa o mustre pentru faptele sale : « In ce alt chip, trebuind sa ma razbun impotriva unui dusman despre care s-ar fi crezut ca imi este scump, puteam sa-l atrag intr-o cursa sigura, din care se stie bine ca nu avea cum sa mai scape ? De mult, vechea mea ura isi torcea in tacere planul ei. In sfarsit, a venit si ziua asteptata. Dusmanul a sosit acolo unde il asteptam ; totul era pregatit. Nu tagaduiesc nimic ; nu putea nici sa fuga, nici sa se ascunda. L-am infasurat intr-un val minunat, intocmai cum prinzi pestele, fara scapare intr-o plasa. L-am lovit de doua ori ; tot de doua ori a si gemut. Genunchii lui s-au indoit, a cazut. O a treia lovitura, ofranda zeilor subpamanteni, pazitori ai mortilor, i-a prabusit sufletul in infern. Sangele lui m-a improscat : o dulce roua a mortii, ale carei picaturi mi-au bucurat sufletul asa cum ploaia cazuta din cer bucura pamantul, cand trebuie ca semintele sa incolteasca. Iata, prin urmare, ce-am facut ! Batrani, fie ca aceasta va place sau nu, eu sunt mandra ca am facut-o ! »

Intoarcerea lui Agamemnon de la razboi

In sufletul Clitemnestrei, fortele binelui si fortele raului isi fac parca echilibru, stau pe aceeasi linie orizontala. Tocmai in acest echilibru simtim tragicul situatiei si al personajului. Facut din trasaturi contradictorii, femeie geloasa, femeie adultera, femeie pasionala, mama apriga, personajul Clitemnestrei exprima in unitatea lui multiplicitatea vietii si a simtirii umane. Intaia oara, intr-o tragedie greaca, iubirea joaca un rol preponderent. Critica se intreaba daca Eschil nu urmeaza aici lucruri invatate de la contemporanul lui mai tanar, Sofocle. Cand a compus « Orestia » poetul avea varsta de 35 de ani si castigase celebritatea in toata lumea greaca. Dar ca si Homer, Eschil nu urmareste iubirea in evolutia ei intima, ci ne lasa sa o deducem din unele acte superioare, exterioare la care da nastere. « Agamemnon », cea mai lunga tragedie care ne-a ramas de la Eschil, ne impune prima parte, prin frumusetea simpla a spectacolului, prin tensiunea lirica de care sunt strabatute relatarile de fapte si mai cu seama prin acea presimtire surda de fatalitate ce creste necrutator, cuprinzand toata atmosfera actiunii ; a doua parte, prin felul cum patetismul tragic din proorocirile Casandrei se infrunta cu insolenta triumfatoare a Clitemnestrei.

« Choephorele »

Rugaciunea corului a fost ascultata si dupa o lunga absenta Oreste, fiul lui Agamemnon, se reintoarce in Argos din ordinul oracolului. Vine la mormantul tatalui sau unde depune ca ofranda o bucla din parul lui. Acolo o intalneste si pe sora lui, Electra, insotita de coefore, un grup de fecioare din slujba Clitemnestrei. Mustrata de constiinta, Clitemnestra isi trimisese sclavele sa faca rugaciuni pe mormantul regelui. Cei doi frati se intalnesc si sub indemnul oracolelor hotarasc sa razbune moartea tatalui lor. Printr-o nota de ritual ei invoca spiritura lui Agamemnon pentru a le veni in ajutor, asa incat razbunarea sa fie desavarsita. Intr-o credinta primitiva a grecilor mortul avea puterea sa-si ajute urmasii, cand acestia puneau la cale o razbunare dreapta. Oreste isi face aparitia in palat, dandu-se drept un calator venit sa anunte moarte lui Oreste. La aceasta veste Clitemnestra isi ascunde bucuria sub o poza de resemnare tacuta si o insarcineaza pe fost doica a lui Oreste sa transmita stirea lui Egist. Cand acesta intra in scena plin de bucurie sa afle confirmarea stirii Oreste il izbeste de moarte. Atrasa de strigatele lui Egist, Clitemnestra incearca sa opreasca bratul fiului sau.

Dezlantuiti, mama si fiul intra in palat in vreme ce corul celebreaza in cantecele sale puterea implacabila care a vrut si a pus in miscare toata aceasta fatalitate. Putin dupa aceasta, portile se vor deschide si vom vedea capul sangerat al Clitemnestrei, zacand langa acela al lui Egist. Oreste vine in scnea ca sa-si justifice crima, insa mintea lui tulburata, se rataceste. Are impresia ca este inconjurat de furii (erenii), ca acestea cer la randul lor sa fie si el pedepsit. Ereniile sunt imbracate in negru si au trupurile pline de serpi incolaciti.

Corul se intreaba : « Cand oare se va potoli aceasta neinfranta cursa arazbunarii ? » Oreste, pentru a-si gasi linistea cere azil in templu de la Delfi, templul zeului care i-a condus mana a face din el un paricid. Actiunea in aceasta piesa este foarte marcata ; in aceasta intalnire dintre Oreste si Electra, Eschil foloseste pentru prima oara procedeul dramatic al recunoasterii.

O succesiune puternica de scene – regasirea celor doi frati, pregatirea complotului, explicatia dintre mama si fiu, omorarea lui Egist si a Clitemnestrei, tulburarea lui Oreste cand se vede asaltat de furii – imprumuta piesei miscare, adancime si un patetism tragic. Un moment deosebit este acela in care furiile excitate de producerea acestui lant de crime, forteaza portile Infernului, navalesc cu impetuozitate tragica si apar in scena intonand un imn macabru, in care fiecare sunet si fiecare accent ar tine park sa afirme ca exista o predestinare spre durerea spetei umane.

Cheia tragica a dramei ne este data de lupta interioara a lui Oreste. La un moment dat, Oreste, a avut o sovaire,intrebandu-se, : « E mama mea, am dreptul sa o omor ? ». Ne lasa sa intelegem ca a pus in discutie hotararea si porunca zeilor. Nu putem vorbi doar de o slabiciune sau de o teama, situatie ne spune doar ca in constiinta lui Oreste s-a pornit sa se faca lumina.

« Eumenidele »

Avem in fata templul de la Delfi, unde Oreste cu mainile insangerate, continua sa fie inconjurat de furii, care nu-l slabesc un pas. Pentru moment, aceste furii au fost adormite de catre Apollon, care incearca sa vina in ajutorul victimei sale. Dar umbra Clitemnestrei se ridica din mormant pentru a excita mania furiilor, certandu-le totodata ca s-au lasat adormite. Sfatuit de Apollon, Oreste se refugiaza la Atena in templul zeitei Atena. La implorarile lui Oreste, Atena consimte ajutata de un tribunal sa arbriteze intre cele doua parti. Apollon ii ia apararea lui Oreste, dar si Atena se pronunta in favoarea acestuia. Atena le aduce la sentimente mai ingaduitoare si odata potolite, in fata zeului luminii, furiile capata un alt nume : Eumenidele, adica binevoitoarele. Ele binecuvanteaza pamantul Aticii si li se inchina un sanctuar in mijlocul satisfactiei generale, si Oreste se reconciliaza cu zeii. Prin aceasta impacare, apare deznodamantul intregii trilogii. Teribila succesiune de crime a luat sfarsit, si ereditatea razbunarii se stinge.

Inceputa cu ceata si intunecime, trilogia se incheie in lumina, intr-o apoteoza a victoriei morale prin ispasire. Deslusim in « Orestia », masura in care Eschil a simtit tragicul vietii. E vorba de un tragic adanc, sfasietor, plutind asupra omului ca o sacra fatalitate, fara insa a face din aceasta o fiinta slaba, lipsita de vointa si de maretie. Sub apasarea necrutatoare a destinului, sufletul barbatesc al lui Eschil da dovada de forta titanica. Asa cum ca soldat a luptat la Marathon impotriva persilor, tot asa ca om va lupta impotriva destinului. Locul « Orestiei » este printre marele opere pe care le-a dat pana acum la iveala geniul omenesc. Cele doua milenii si jumatate care s-au scurs de la nasterea ei, continua sa-i confirme frumusetea poetica, si universalele sale adevaruri filozofice.

Capitolul II

2.1 Rolum mastilor in teatrul antic (Eschil)

In clipa in care actorul intra in scena, publicul identifica numaidecat personajul interpretat: intaii, pentru ca actiunea unei tragedii era din nainte cunoscuta din legend; Al doilea, pentru ca nici un actor nu aparea pe scena fara o masca ce-i acoperea tot capul, ca un coif.

Mastile caracterizau, in linii si culori puternice, personajul. Pentru tragedie se foloseau 28 de feluri de masti, reprezentand sase tipuri de batrani, opt tipuri de tineri, trei sclavi si unsprezece de femei. In plus, gura mastii era facuta in asa fel incat amplfica vocea, ca un megafon. Costumele erau stilizate, somptuase si conventional colorate potrivit situatiei personajului. Incaltamintea purtata de actori avea o talpa foarte groasa, spre a-i inalta si a le da o infatisare cat mai impunatoare.

Proportiile trupului erau mult exagerate prin umeri, solduri, piepti falsi. Totul la actor – figura, careia masca ii dadea proportii exagerate, vocea amplificata de masca, incaltamintea inalta, costumul conventional, intrega statura impunatoare, miscarile lente, vorbirea declamata, gravitatea solemna a gesturilor – totul era facut sa inspire spectatorului sun sentiment de grandoare

2.2 Rezumatul piesei ,,Persii”

Aceasta este una din cele doua piese eschiliene fara subiect mitologic sau legendar, ci cu subiect luat din istoria nationala a grecilor. Actiunea se petrece in Asia. Se crede ca drama aparitiei unei trilogii formate din piese isolate cu cu subiecte diferite unele de celelalte. Departarea geografica suplinea si compensa oarecum apropierea in timp a actiunii.

Este vorba de o apropiere nepracticata pina atunci in subiectele tragic. Piesa este un imn de triumf, inchinat luptatorilor greci la Marathon si Salamina. Scena se petrece la Susa, capital persilor, in fata mormantului lui Darius. Corul se compune din credinciosi, adica batranii carora regale Xerxes le-a incredintat guvernarea tarii pe cat timp el urma sa se afle in expeditii impotriva grecilor. Intai vom face cunostinta cu nelinistea din spirite, cu ingrijorarea provocata de nevenirea de stiri de la oaste, cu teama comuna ca Xerxes incepand acest razboi sa nu fi contrariat cumva vointa divina, cu visul plin de prevestiri triste al mamei sale Atossa, si prin toate acestea , cu emotia profunda starnita de presimtirea unei catastrofe. Dup ace un mesager face pe larg descrierea in infrangerii, cu insusirea tuturor capeteniilor ce-au pierit pe campul de lupta, vom asista la intoarcerea lui Xerxes si la spectacolul cutremurator al durerii lui morale, toate acestea punand in lumina ingenuchearea orgolioasei Persii de catre bravura limpede si glorioasa a grecilor.

Descrierea facuta de mesager e cutremuratoare. Lamentatiile corului si durerea imprimata pe figura Atossei aproape ca nu cunosc margini. Dindu-si seama ca insistand asupra unei emotii atat de intense s-ar fi putut ca rezistenta sufleteasca a spectatorului sa cedeze si ca actiunea dramatica sa fie impinsa intr-un punct fara iesire, poetul a simtit nevoie sa intervina cu o atenuare de natura sa readuca putin calm in inimi. Cu linistea si maretia, stapanindu-si durerea cu o nota de seninatate filozofica, aproape si de realitatile terestre, umbrae marelui rege starneste sa readuca in spirite odihna si calm, pregatindu-le astfel pentru scena sfasietoare in care Xerxes, cu vesminte rupte, cu toba goala de sageti si o panica intense in suflet, se va intoarce umilit de pe campul de lupta.

Actiunea dramatic lipseste; totusi de produc efecte dramatice intense. Asistam la scene putenice, sesizante: aceea cu mesagerului care recita faptele petrecute pe front, a umbrei lui Darius care ridicandu-se din mormant intr-o nobila indurerare incearca sa transforme parca lamentatia de suprafata intr-o suferinta de adincime sau in cea care corul de batrani cere nefericitului Xerxes sa dea socoteala de ceea ce a facut. Interesul sta, pe de o parte intr-o succesiune vie si ncordata de tablouri, capabila sa multumeaca mandria nationala a grecilor, si pe de alta parte in implicarea filozofica al unui oracol divin ce s-a implinit, ca si a unui orgoliu suprauman ce nu putea sa ramana nepedepsit.

Privita in general, drama constituie un imn de slava inchinat soldatilor victoriosi de la Salamina. Eschil ne ajuta sa intelegem adevarata semnificatie istorica pe care a avut-o ciocnirea dintre poporul grec si poporul persan. Departe de a insemna un simplu conflict local, ea a luat proportiile unei lupte intre doua lumi, intre doua civilizatii, intre oua conceptii de viata. S-a spus ca acesta biruinta a grecilor ar putea fi interpretata ca un triumph al culturii europene, cu respectul pentru fiinta omeneasca si pentru forta iminenta a valorilor morale. Toata drama este srabatuta de un cald si patetic suflu patriotic, cu atatt mai impresionant, cu cat in temeiurile sale religioase gasim compatimire si intelegere umana pentru soarta celor invinsi. Recunoastem in liniile cardinal ale piesei o judecata politica: Xerxes a facut greseala de a ataca pe greci in propria lor tara, acolo unde totul, pana si pamantul , avea sa lupte pentru ei. Descrirea luptei de la Salamina, moment de mare intensitate lirica si dramatica in desfasurarea piesei, poate fi socotita ca un imn universal, menit sa cante, pe un inteles al tuturor popoarelor si al tuturor timpurilor, realitatea vie si adanca prin umanitatea ei a patriei.