Armata Siriana Libera

=== cecbf1913916d4e821b2232fb9ad0e9d594e7283_149726_1 ===

INTRODUCERE

Lucrarea de față, denumită Armata Siriană Liberă, cuprinde un subiect de actualitate, de mare interes pentru comunitatea internațională. Revolta siriană a început ca o mișcare civilă non-violentă, la mijlocul lunii martie 2011, și a rămas așa până când a fost creată Armata Siriană Liberă, pe 29 iulie 2011.

Armata Siriană Liberă a evoluat în mod semnificativ de la apariția sa. La momentul formării sale la sfârșitul lunii iulie 2011, liderul fondator, colonelul Riyad al-Asaad, a descris înființarea unei forțe cu un dublu scop: de a proteja protestatarii pașnici care susțin demonstrații împotriva regimului președintelui Bashar al-Assad și de a iniția operațiuni de rezistență împotriva forțelor militare și de securitate ale regimului sirian.

După cum se va analiza pe parcursul acestei lucrări, războiul civil din Siria nu a rămas un război între două tabere, ci mai degrabă a devenit un amestec de conflicte interne. Rebelii au fost divizați în sute de unități independente, fie ele batalioane sau brigăzi. Unitățile independente au fost grupate în entități mai mari, pe baza ideologiei și loialității față de principalele facțiuni ale rebeliunii, mai mult sau mai puțin moderate.

Obiectivul central al acestei cercetări este de a contribui la cunoștințele existente și la înțelegerea războiului civil sirian, a grupărilor de opoziție siriene, în general, și a Armatei Siriene Libere, în special, prin analizarea tipurilor de grupări, a structurilor, a strategiilor și a scopurilor acestora. De asemenea, se urmărește creșterea gradului de cunoaștere a politicilor și practicilor grupurilor armate rebele siriene în domeniul resurselor, coordonării militare, recrutării și guvernării pentru o ilustrare adecvată a poziției actuale a acestor grupări în contextul sirian. De o importanță deosebită este Armata Siriană Liberă, care a jucat un rol important în contracararea acțiunilor regimului sirian și a grupărilor extremiste din 2011 până în prezent. Deși grupările armate care luptă sub pavilionul Armatei Siriene Libere au avut, în general, dificultăți în a-și asigura resursele necesare pentru dezvoltarea unei capacități organizaționale eficiente, pentru a atrage și pentru a păstra luptători, și pentru a gestiona eficient teritoriile controlate, nu poate fi negată importanța acesteia în revoluția siriană.

Motivația este constituită de evoluția grupării Armatei Siriene Libere din anul 2011 până în prezent. Opoziția regimului Assad nu a reușit să formeze un front unit și eficient împotriva liderului sirian. Această lucrare analizează opoziția din Siria, după șapte ani de conflict, atât în ​​ceea ce privește opoziția politică, în general, cât și cea militară, în special. Un loc important în lucrarea de față îl va ocupa, așadar, prezentarea detaliată a Armatei Siriene Libere, una din cele mai importante forțe militare din opoziție. Se analizează diviziunile dintre „insideri” și „outsideri”, rolul Islamului și obiectivele diferiților actori internaționali implicați în conflict, în încercarea de a ilustra principalele elemente care au stat la baza evoluției Armatei Siriene Libere de-a lungul existenței sale.

Cadrul teoretic de analiză: Lucrarea de față își propune prezentarea evoluției Armatei Siriene Libere și analizarea modului de operare al grupării militare rebele. Grupările Armatei Siriene Libere, aproape de la începutul revoluției, nu au fost în totalitate capabile să mențină un front comun și să cadă de acord asupra conducerii sau direcției revoluției, cu atât mai puțin asupra viziunii unei ordini post-Assad.

La aceasta realitate contemporană au contribuit atât rivalitățile geopolitice, cât și rivalitățile religioase și sectariene, alături de caracterul fragmentat și haotic al intervențiilor politice, militare și economice străine. Inițial, conflictul a început ca o serie de proteste pro-democratice, forțele armate ale regimului sirian răspunzând prin violență. Acest fapt a dus la continuarea și agravarea demonstrațiilor, culminând cu formarea unei opoziții armate împotriva regimului și formarea Armatei Siriene Libere, o grupare cadru care cuprinde nenumărate facțiuni rebele. Odată cu ascensiunea extremismului, conflictul a căpătat și o conotație religioasă și sectară. În acest sens, devin importante noțiunile de „secularism”, „islamism”, „salafism”, dar și de „grupare moderată” și „grupare extremistă”. Toate aceste concepte vor fi discutate pe larg în cadrul lucrării de față. Este importantă, de asemenea, însăși istoria statului sirian care, după cum se va observa, a fost caracterizată de nenumărate acte de violență împotriva civililor, de reprimare politică și de discriminare. Nu în ultimul rând, un loc important în cadrul acestei lucrări este ocupat de intervențiile comunității internaționale în războiul civil sirian.

Structura cercetării: Cercetarea se axează pe evoluția Armatei Siriene Libere și pe impactul pe care l-a avut asupra regimului Bashar Al-Assad, așa cum se va dezvolta în cadrul capitolului al treilea al lucrării de față.

Lucrarea este împărțită în trei capitole, după cum urmează:

Primul capitol, denumit Izbucnirea Războiului Civil Sirian. Context, actori și impact, prezintă, după cum sugerează și denumirea, principalele caracteristici ale conflictului sirian. Acest capitol cuprinde un scurt istoric al regimului din Siria, motivele izbucnirii războiului civil, conturarea opoziției politice și militare, implicarea actorilor internaționali și impactul în plan regional și internațional. Cu alte cuvinte, sunt descrise taberele războiului civil sirian și felul în care s-au format. Sunt abordate, de asemenea, elementele care au dus la transformarea demonstrațiilor pașnice într-un război civil care a început să cuprindă inclusiv valențe religioase și sectariene, ilustrând modul în care izbucnirea protestelor a determinat ca Siria să devină, după aproape 7 ani de conflicte, un câmp de luptă pentru războaie proxy, alimentate atât de rivalitățile geopolitice, cât și de rivalitățile religioase și sectariene. Am considerat necesară abordarea acestor aspecte pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a dezvoltat Armata Siriană Liberă și a importanței rolului pe care îl joacă în conflictul din Siria.

Cel de-al doilea capitol al lucrării de față, denumit Rebeliunea Siriană, opoziția politică și opoziția militară, este constituit din două părți. Prima parte a acestui capitol se va concentra asupra grupurilor de opoziție politică stabilite în Siria după începerea conflictelor, dar și asupra mișcărilor de bază ale protestelor. În cea de-a doua parte, atenția va fi îndreptată asupra opoziției militare. Se va încerca, așadar, ilustrarea organizării elementelor politice și militare ale opoziției siriene, împreună cu interacțiunile dintre aceste grupuri, pentru a furniza o imagine cât mai detaliată a rebeliunii anti-Assad. Se va observa caracterul extrem de diversificat al forțelor rebele, ceea ce face dificilă o generalizare a calităților și capacităților acestora. Formațiunile militare din opoziție variază foarte mult în funcție de mărime, tipul de organizare, tipul de armament folosit, eficiență sau aria de acțiune. Multe unități sunt de origine locală, dezvoltate de localnici pentru apărarea unui oraș sau sat, în timp ce unele au o rază de acțiune mai mare. Unele din grupări au o orientare seculară, altele au o orientare religioasă, mai mult sau mai puțin radicală. Se va observa, de asemenea, dificultatea în urmărirea parcursului acestor grupări, de la formarea de noi unități, fuzionarea unităților existente, agregarea unităților în formațiuni mai mari sau alinierea unităților cu alte grupări – această tendință se va urmări și în cadrul celui de-al treilea capitol al lucrării de față, referitor la Armata Siriană Liberă. Am considerat oportună analizarea principalelor formațiuni rebele siriene politice și militare, atât moderate, cât și extremiste, pentru a putea ilustra nu doar caracterul unic al Armatei Siriene Libere, ci și raporturile dintre aceasta și restul grupărilor rebele existente pe teritoriul sirian.

Ultimul capitol al acestei lucrări, Studiu de caz: Armata Siriană Liberă, analizează în detaliu parcursul Armatei Siriene Libere de la formarea sa, din 2011, până în prezent, prin prisma informațiilor prezentate în primele două capitole. Armata Siriană Liberă este o grupare cadru a forțelor rebele, în principal seculare și moderate, formată în principal din dezertori ai armatei siriene și civili. Beneficiind de sprijinul SUA, al Arabiei Saudite, al Turciei și al Quatarului, printre altele, se consideră că Armata Siriană Liberă poate reprezenta o provocare importantă la adresa regimului Assad. Pe parcursul acestui capitol, se va ilustra că gruparea a înregistrat unele victorii de-a lungul existenței sale, dar a și suferit pierderi masive atât în fața forțelor regimului sirian, cât și în fața ISIS, una din grupările extremiste rivale.

Metodologia de cercetare: Documentarea pentru lucrare se axează pe materialele apărute în lucrările care vizează războiul civil sirian și Armata Siriană Liberă. Menționez faptul că subiectul Armatei Siriene Libere nu se regăsește, încă, în foarte multe lucrări de specialitate în limba română, astfel că sursele utilizate în această lucrare sunt în totalitate în limba engleză. Studiile și articolele din lucrările de specialitate care analizează problematica războiului civil sirian, în special cele care se referă la Armata Siriană Liberă, au constituit importante materiale de documentare pe baza cărora a fost realizat studiul de caz. Pentru acesta, am studiat cărți și articole apărute în reviste de specialitate, documente oficiale și, în special, articole de presă din surse on-line.

Istoriografia problematicii: Tematica este de actualitate. Având în vedere evoluția recentă a războiului civil sirian și, implicit, a Armatei Siriene Libere, în vederea elaborării lucrării am abordat o serie de lucrări generale pentru ilustrarea contextului din Siria, precum cea scrisă de Alan George, Neither Bread Nor Freedom (2003), sau de Emile Hokayem, Syria’s Uprising and the Fracturing of the Levant (2013), dar și lucrări care abordează problematica opoziției siriene, precum cea scrisă de Aron Lund, Divided They Stand (2012), de J. White, A. J. Tabler și A. Y. Zelin, Syria ’s Military Opposition (2013), sau de E. van Veen și I. Abdo, Between brutality and fragmentation (2014). Studiile efectuate de către instituții precum ARK, The Washington Institute for Near East Policy sau Clingendael Institute se regăsesc printre sursele utilizate în această lucrare. Nu în ultimul rând, am utilizat drept surse numeroase articolele de presă disponibile on-line.

Am considerat oportună abordarea unei teme despre Armata Siriană Liberă pentru a obține cât mai multe informații atât despre desfășurarea războiului civil sirian, în general, cât și despre opoziția militară siriană, în special. În principal datorită dinamicilor războiului și a multitudinii de actori implicați, în prezent războiul civil din Siria este extrem de mediatizat, dar prea puțin înțeles.

1. Izbucnirea Războiului Civil Sirian. Context, actori și impact

Statul sirian modern a fost stabilit sub mandat francez în 1920. După ce Siria și-a declarat independența în 1946, s-a luptat în mod constant cu instabilitatea politică. Seria de lovituri de stat s-a încheiat în 1963, când partidul Ba’ath a preluat controlul asupra Siriei. Cu toate acestea, lupta pentru putere în interiorul partidului Ba’ath a continuat până în 1970, când Hafez al-Assad a preluat poziția de lider în cadrul partidului.

Pe parcursul anilor 1970, opoziția față de controlul Ba'athist în Siria a început să crească. Elemente ale Frăției Musulmane au început o opoziție armată islamistă, în timp ce barourile locale și alte câteva organisme profesionale similare au urmat forme mai pașnice de opoziție și obstrucție.

Punctul culminant al opoziției controlului Ba'athist a avut loc în februarie 1982, când Frăția Musulmană a condus o insurecție majoră în orașul Hama. Mii de trupe siriene au asediat orașul și zeci de mii de civili și-au pierdut viața. Acest moment a marcat sfârșitul turbulenței și sfârșitul efectiv al opoziției față de guvernul Ba'athist, lăsând urme profunde în conștiința sirienilor.

Bazele configurației actuale a puterii din statul sirian, așadar, datează din 1970. Însă din anii 1970, sistemul sirian a fost caracterizat printr-un sistem prezidențial puternic menținut de un cult al personalității, de controlul asupra expresiei politice prin intermediul unui singur partid, de reprimarea disidenței politice prin intermediul instituțiilor militare și de securitate ale statului, de favoritismul de familie, de privilegiul acordat alawiților (minoritate din care făcea parte și președintele al-Assad) și de clientelism. În Siria, alawiților le sunt încredințate posturi politice, militare și paramilitare cheie. Unele dintre cele mai înalte poziții în guvern sunt deținute de rude directe ale familiei Assad. De asemenea, chiar și în prezent unitățile de securitate ale guvernului tind să nu deterioreze districtele comunității Alawite. Din punct de vedere demografic, zonele urbane mai bogate, în special cele alawite, tind să îl sprijine pe Assad mai mult decât zonele din mediul rural.

Hafez Al-Assad a murit în anul 2000, în locul său venind la conducere fiul său, Bashar Al-Assad. A urmat, în aparență, o perioadă de deschidere politică, așa-numita „Primăvară de la Damasc”, prin care s-a permis existența mai multor organizații ale societății civile și calea către democrația reală. Cu toate acestea, noua atmosferă nu a durat.

Bashar Al-Assad a introdus anumite măsuri care au lansat liberalizarea economică și reformele însă, pe de altă parte, regimul a continuat să suprime opoziția politică.

În timp ce Bashar însuși s-a prezentat ca un„ președinte de reformă”, până în 2010 nu au fost înregistrate schimbări foarte mari, cu excepția reformei economice (modestă din punct de vedere al standardelor globale, dar semnificativă în termeni sirieni). Entuziasmul popular pentru noul președinte a fost unul ridicat, inițial, însă credința publică în Bashar a scăzut considerabil până la sfârșitul deceniului, reflectând în mare măsură problemele economice continue ale majorității siriene. În această perioadă, a existat, de asemenea, o ascensiune a polarizării religioase.

Regimul Ba'ath, care a condus Siria din 1963 și a fost dominat de Hafez și Bashar al-Assad, nu a tolerat opoziția sau adversarii militari (așa cum a fost cazul ramurii siriene a Frăției Musulmane), astfel că partidele politice rivale au fost interzise sau cooptate de regimul aflat la conducere.

De altfel, nivelul violenței împotriva civililor este unul dintre motoarele centrale ale conflictului sirian. Și înainte de începerea revoluției în 2011, violența a fost modul implicit de control politic în cadrul regimului Assad. Regimul sirian Ba'athist a avut o istorie caracterizată de violențe pentru a descuraja potențialii critici și de a elimina rivalii.

Siria se află la intersecția a cinci tendințe sociale, politice și strategice profunde care se extind în întregul Orient Mijlociu. În primul rând, sensibilitatea contractului social dintre guvern și societate, ceea ce a condus la diverse revolte arabe. A doua tendință este lupta pentru intensificarea dominației regionale între Iran și mai multe state arabe, în special Arabia Saudită. În al treilea rând, decalajul dintre sunniți și șiiți, în special în Irak și Liban, repercusiunile fiind resimțite din ce mai mult în interiorul Siriei. A patra tendință este ascensiunea islamismului politic și implicațiile sale pentru identitatea statelor arabe și pentru grupurile seculare și non-musulmane. Factorul final este echilibrul dintre grupurile etnice din cadrul societăților levantine multietnice, în care minoritățile, odată marginalizate de majoritatea arabă, încearcă să-și afirme identitatea.

Primele proteste din Siria au început în Daraa și Damasc la începutul lunii martie 2011 și s-au răspândit rapid, protestatarii confruntându-se în mod repetat cu violența forțelor armate siriene.

Pe 15 martie 2011, demonstrațiile au început în Daraa. Acestea au fost declanșate de arestarea și torturarea unui grup de adolescenți, care au fost acuzați de opoziție politică după ce au inscripționat mesaje cu tentă politică pe zidurile unei școli. După ce au apărut primele victime printre demonstranți în urma ofensivei forțelor de securitate, protestele s-au răspândit treptat în întreaga țară.

Funeraliile din 19 martie, pentru trei tineri din Daraa, care au fost uciși de forțele siriene cu o zi înainte, s-au transformat în proteste și au provocat un efect de domino de mitinguri de solidaritate. Până pe 20 martie, satele din jurul Daraa au intrat în luptă cu demonstrații proprii. Pe 25 martie, în o multitudine de orașe mai mici din zonele rurale ale Siriei au fost începute proteste, precum și în orașe mari precum Qamishli, Idlib și Latakia.

Pe 22 aprilie, mai mult de 70 de protestatari au fost uciși de trupele siriene. La finalul acestei luni, armata siriană a lansat un atac major asupra orașul Daraa, unde protestele au izbucnit pentru prima dată. În cinci zile, orașul a fost asediat, iar în timpul acestor evenimente s-au înregistrat primele dezertări în rândul forțelor armate siriene.

În orașele Deir Ezzor, Hama și Homs, demonstrațiile au început în luna mai. La începutul lunii mai, forțele siriene au inițiat o a doua operațiune militară majoră, după cea din Daraa, asediind orașul Homs. Acest lucru a stârnit primele incidente ale insurecției armate, inclusiv uciderea a trei soldați în Al-Rastan, la sfârșitul lunii mai, de către ofițerii dezertați și civilii aliați. Au fost ucise cel puțin 42 de persoane.

Violențele au escaladat ulterior în Homs, Daraa și Hama, aceste orașe reprezentând primele „puncte fierbinți” ale rezistenței armate în fața forțelor regimului al-Assad. În Idlib, oraș amplasat la granița cu Turcia, au fost uciși 100 de soldați la începutul lunii iunie, caracterul revoltei siriene schimbându-se dramatic într-o opoziție armată clară.

Pentru sirieni, evenimentele din Idlib, escaladarea ulterioară a violențelor regimului și represaliile au confirmat viabilitatea și necesitatea rezistenței armate pentru susținerea revoluției Siriei: „militarizarea nu a fost doar un răspuns natural uman la brutalitatea regimului; a crescut, de asemenea, după realizarea logicii că rezistența civilă nu a fost suficientă, că regimul ar cădea doar cu forța.”

La scurt timp, tot mai mulți soldați sirieni au început dezerteze din rândul armatei regimului, refuzând să tragă asupra propriilor cetățeni. În ciuda faptului că dezertorii erau pedepsiți prin execuție, colonelul locotenent Hussein Harmoush a anunțat în mod public dezertarea din Batalionul 11, ​​după atacurile din zona Idlib: „când am văzut bombardarea orașului, tragerile fără discriminare, am decis să dezertez. Îmi cunoșteam oamenii (…) Știu că, dacă există posibilitatea – și o garanție că nu vor fi împușcați pentru că dezertează – trei sferturi dintre ei vor pleca, dar frica îi ține în loc. Le-am spus că am luat un jurământ de a-mi proteja poporul și țara, cine vrea să facă același lucru și este un om de onoare, să mă urmeze.” Treptat, au dezertat numeroși ofițeri și locotenenți, începând să modeleze dinamica opoziției armate în Siria.

Harmoush a stabilit Batalionul Ofițerilor Liberi, fapt ce a dus la și mai multe acte de dezertare și, în cele din urmă, la crearea Armatei Siriene Libere (ASL), de către Riyad al-Asaad, la sfârșitul lunii iulie. Până în vara anului 2012, între 60.000 și 70.000 de soldați sirieni au dezertat, iar aproximativ 40% dintre ei s-au alăturat ASL.

Forțele de securitate siriene au răspuns cu focuri de armă la protestele non-violente, ceea ce a determinat răspândirea protestelor pe aproape întreg teritoriul sirian. Treptat, s-a conturat o armată insurgentă reprezentată de numeroase grupuri armate de opoziție, reunite, la doar câteva luni după incidentul din Daraa, sub ASL. Între timp, între sfârșitul verii și toamna anului 2011, opozanții din exteriorul Siriei, majoritatea exilați (așa-numiții „outsideri”) au format o serie de structuri politice care au modelat percepția scenei internaționale asupra luptei, alături de noua structură militară ASL.

Astfel, caracterul revoluției siriene s-a transformat până în toamna anului 2011. În timp ce forțele lui Assad au început uciderea civililor încă din prima zi, odată ce opoziția a început lupta, revolta pașnică din Siria s-a transformat într-un adevărat război civil.

În prima fază a războiului civil, din martie până în vara anului 2011, forțele regimului au efectuat operațiuni armate împotriva protestatarilor neînarmați. Rezistența armată a început, așa cum se menționa mai sus, în vara anului 2011 și a devenit o provocare serioasă până în ianuarie 2012. După ofensiva regimului de la începutul anului 2012, rebelii au apărut ca o provocare militară încă mai formidabilă. Ofensivele rebele din primăvara și vara anului 2012 au extins controlul asupra unor zone mari din nordul Siriei (Idlib, provinciile Alep și Raqqa) și din estul Siriei (Deir Ezzor). Chiar și zonele apropiate de Damasc fie au căzut sub controlul rebelilor, fie au devenit teritorii disputate.

De partea regimului, cea mai mare forță organizată care îi acordă sprijin armat președintelui Assad este reprezentată de Forțele Armate Siriene, mandatată să conteste opoziția militară, dar execută, de asemenea, strategia guvernului sirian de a degrada opoziția moderată prin demoralizarea susținătorilor săi civili și exercitarea violenței extreme generalizate împotriva militanților rebeli și asupra civililor. Forțele Armate Siriene sunt completate de Forțele Apărării Naționale, un termen generic pentru diferite miliții stabilite, în cea mai mare parte, de la începutul revoluției siriene, separate de comanda militară oficială.

Războiul civil sirian, declanșat inițial dintr-o combinație a unei mișcări de protest în masă pentru reforma socio-economică și politică, pe de o parte, si a răspunsului regimului la aceste proteste, pe de altă parte, a provocat, până în 2016, uciderea a mai mult de 400.000 de oameni și a dus la dislocarea aproape a unei jumătăți a populației siriene.

După cum se va vedea în capitolul al doilea al lucrării de față, inițial, revoluția a fost purtată aproape în întregime fără lideri, dar timp de câteva săptămâni, diferite consilii locale și comitete au început să cristalizeze. Acestea rareori au avut legături organizatorice cu vechile grupuri politice.

Protestele împotriva președintelui Assad au fost, în primă fază, pașnice. Ca și în alte state în care a avut loc „Primăvara Arabă” – termen utilizat pentru a descrie protestele împotriva guvernului autoritar din Tunisia, răspândite rapid în alte state arabe din Africa de Nord și Orientul Mijlociu – protestele de stradă pașnice au fost contracarate prin acțiunile violente ale regimului aflat la conducere. Având în vedere lipsa inițială a intervenției comunității internaționale, protestatarii au recurs la măsuri de auto-apărare. Astfel, au luat naștere numeroase grupuri armate, care au devenit mai târziu componente ale ASL.

Spre deosebire de restul cazurilor din „Primăvara Arabă”, situația siriană s-a dovedit excepțională prin faptul că spirala descendentă a represiunii guvernamentale, a contra-violenței și represiunii puternice nu a dus la căderea regimului, ci acesta a rămas relativ intact până în prezent.

Siria este, în prezent, grav afectat de violență, sectarism, radicalizare, fragmentare teritorială, precum și de prăbușirea infrastructurii critice. Economia a fost afectată sever, controlul resursele naturale ale țării a fost preluat, în mare parte, de grupurile extremiste, iar numeroși actori locali și internaționali sunt implicați într-un conflict continuu.

Dată fiind transformarea protestelor seculare și pașnice, au fost create dinamici noi și complexe, făcându-și apariția o multitudine de actori cu motivații și obiective divergente.

Revoluția din Siria a început cu o unitate a scopului în martie 2011. La început, unitatea a fost marcată de trei puncte: (1) mișcarea a fost non-violentă, adversarii regimului Assad cerând demonstrații pașnice și nesupunere civilă, nu atacuri asupra instituțiilor guvernamentale sau asupra altor civili; (2) cerințele mișcării de protest au fost centrate pe reforma socio-economică și politică; (3) mișcarea a fost naționalistă și non-sectară, susținând că reprezintă toți sirienii. Așadar, revolta siriană nu s-a mobilizat inițial pe baza diferenței religioase, participând tineri sirieni de toate religiile, sectele și etniile.

Transformarea protestelor într-o insurgență armată poartă implicații pentru dezvoltarea ideologică a grupurilor de opoziție. Persoanele care au aderat inițial la grupurile armate au fost motivate în principal de furia lor asupra agresiunii regimului față de protestatari și de necesitatea imediată de protecție. Scopul politic al acestor grupări nu a constat, prin urmare, decât în dorința de a răsturna regimul. În cursul conflictului armat, cu toate acestea, apelurile pentru răsturnarea regimului, care a unificat inițial opoziția, a dat naștere unei opoziții ideologice compartimentată, parțial ca răspuns la proliferarea rapidă a grupurilor extremiste. Ceea ce a început ca o revoltă civilă apolitică s-a dezvoltat, astfel, într-o opoziție armată extrem de fragmentată, în general divizată în 3 tipuri de poziționare politică: secularism, Islamism și Salafism jihadist.

În acest context, islamismul este descris ca reprezentând „un activism politic tot mai accentuat în numele islamului, al guvernelor și al grupurilor din opoziție deopotrivă.” În termeni generali, se pot distinge două tipuri de activism islamic: islamism (denumit și islamism politic) și fundamentalism islamic.

Referitor la secularism, acesta vizează separarea totală între stat și religie. Tratatul de la Westfalia este, în general, recunoscut ca începutul sistemului modern al statelor-națiune. În cadrul acestui sistem, există o „prezumție westfaliană”, care este în mod fundamental seculară, presupunând că „pluralismul religios și cultural nu poate fi adaptat în societatea internațională, dar trebuie să fie privatizat, marginalizat, sau chiar depășit.”

Salafismul jihadist se referă, în general, la ideologia particulară a al-Qaeda, marcată de ambiții islamiste imperialiste. Numeroase grupuri armate nestatale care activează în Siria de astăzi se regăsesc în spectrul salafismului și al salafismului jihadist, fie el național (organizații precum Ahrar Al Sham) sau internațional (precum ISIS).

Puterea și influența grupurilor extremiste violente este în creștere în rândul rebelilor sirieni. Fundalul ideologic comun al acestor grupuri este Salafismul, o mișcare teologică și juridică literală a sunniților care pune accentul pe aspectele rituale și doctrinare ale Islamului. Salafismul este adesea intolerant față de alte credințe, inclusiv față de minoritățile islamice non-sunnite, în timp ce exclude, în general, naționalismul și alte ideologii non-religioase. În forma sa politică, Salafismul presupune deplasarea dincolo de mobilizare religioasă (Da'wa) și evlavia personală pentru activismul politic și social; o variantă a Salafismului, cunoscută sub numele de salafism jihadist, propovăduiește lupta violentă ca o datorie individuală a musulmanilor de a-și stabili viziunea privind ordinea islamică. După cum se va vedea în următoarele două capitole, acest tip de mișcare a devenit tot mai frecvent pe teritoriul sirian.

Instrumentalizarea identităților etnice și sectare a crescut și mai mult prevalența și puterea extremismului. Inconsistența politică și structurală a opoziției politice siriene, așa cum se va observa în cele ce urmează, și apariția unei multitudini de grupuri rebele extremiste au complicat în mod semnificativ obiectivul comun de înlăturare a lui Assad de la putere.

Fragmentarea opoziției, în combinație cu refuzul guvernului de a preda puterea, și accentuarea divizării sectare au pus Siria pe drumul către un război civil prelungit.

Opoziția siriană nu a generat o structură atotcuprinzătoare la nivel național, care să se bucure atât de legitimitate locală, cât și internațională. De acest statut s-a apropiat ASL, însă se va vedea că lipsa de unitate a grupărilor reunite sub ASL i-au afectat, în cele din urmă, credibilitatea în plan internațional. Atunci când este analizată în ansamblu, opoziția siriană pare fragmentată în mod semnificativ, și deseori afectată de competiția dintre grupuri pentru resurse și putere, mai ales între grupurile de opoziție moderate și cele extremiste.

Guvernul sirian a pierdut, de-a lungul timpului, tot mai mult din controlul asupra teritoriului, violențele s-au răspândit, iar numărul grupărilor armate a crescut. Având în vedere răspândirea concurenței în cadrul opoziției, creșterea presiunilor din partea grupărilor extremiste și nevoia de armament și fonduri pentru a susține un conflict armat, grupările anti-guvernamentale au avut nevoie de sprijin internațional. Motivați de aspectele geopolitice și de altă natură, diverși actori din cadrul comunității internaționale au oferit în curând sprijin acestor grupuri disparate deși, inițial, furnizarea de arme către elementele moderate ale opoziției a fost percepută ca fiind prea riscantă, cel puțin în mod public.

Din 2011, Arabia Saudită, Quatar și Statele Unite ale Americii, alături de statele NATO, au sprijinit facțiunile sunnite rebele din opoziție, inclusiv ASL. Arabia Saudita a sprijinit, însă, și grupări salafiste, cum ar fi Jaish al-Islam și Jaish al-Fatah, într-un efort de a le descuraja să se alăture ISIS sau Al-Qaeda.

În ceea ce privește sprijinul american, SUA s-a implicat în conflictul sirian din 2012, într-un efort multilateral de a soluționa conflictul. Ulterior, au avut loc intervenții aeriene americane împotriva ISIS și a regimului Assad.

Situația din Siria a determinat Turcia să intervină în conflict în 2011. Ankara s-a angajat în primul rând în atacuri aeriene împotriva ISIS și împotriva militanților kurzi, în timp a acordat sprijin altor grupări din opoziție.

Pe de altă parte, Rusia, de exemplu, și-a declarat sprijinul pentru regimul Assad încă de la începutul revoluției siriene. Sprijinul pentru Assad este în mare parte determinat de intenția președintelui rus Vladimir Putin a proiecta puterea rusă și de a contracara dominația americană în regiunile din imediata vecinătate a Rusiei. În plus, Siria găzduiește o instalație navală rusă în orașul-port Tartus. Statul sirian este, de asemenea, de o importanță strategică pentru Rusia, având în vedere poziția sa în estul Mediteranei, o zonă care face legătura între trei continente și oferă acces maritim Rusiei prin Canalul Suez și Oceanul Indian. Nu în ultimul rând, Siria este un cumpărător major de echipament militar rus, în special de la începutul războiului civil. De astfel, sub regimul Assad, Siria a devenit aliatul major al Rusiei în Orientul Mijlociu după Războiul Rece. În septembrie 2015, Rusia a intrat oficial în războiul civil sirian și a sprijinit regimul Assad în special pe cale aeriană și prin furnizarea de specialiști militari și forțe speciale.

În al doilea rând, Iranul este un aliat internațional major al regimului sirian, jucând un rol militar direct pe teren și furnizându-i un ajutor financiar și militar substanțial. În timp ce securitatea și considerațiile politice rămân interesele strategice cele mai importante pentru Iran, Siria prezintă, de asemenea, oportunități geoeconomice semnificative pentru statul iranian, în special având în vedere accesul maritim la Marea Mediterană și, prin urmare, la Europa.

În luna august a anului 2016, și China a anunțat că va oferi instruire, echipament și ajutor umanitar guvernului sirian. De altfel, China și Siria au dezvoltat o cooperare în domeniul militar de lungă durată, un fost oficial american de apărare remarcând faptul că consilierii militari chinezi au fost în Siria „de ceva timp”.

Forțele miliției șiite Hezbollah, de asemenea, au intrat în conflictul sirian din 2013 de partea regimului. În plus, conflictul sirian a atras participarea altor miliții non-siriene cuprinzând luptători irakieni, iranieni și afgani. Unele dintre aceste miliții au primit sponsorizare din partea statelor încă din 2012.

Așadar, se observă multitudinea de actori implicați în războiul civil sirian: numeroasele grupări politice și militare moderate din opoziție, în frunte cu ASL, alături de SUA, statele occidentale, Turcia, Arabia Saudită și altele, pe de-o parte; și regimul Assad, sprijinit de Rusia, Iran, China, milițiile irakiene și afgane, pe de altă parte. Ceea ce complică și mai mult situația este existența grupărilor extremiste, în special a ISIS, care generează și mai multe conflicte interne.

Războiul civil sirian nu ar fi putut ajunge în acest punct fără suport extern pentru majoritatea părților implicate în conflict. Pe scurt, situația poate fi prezentată ca un impediment la nivel mondial care a împiedicat gestionarea concertată a crizelor internaționale și, în schimb a permis unui război regional de tip proxy să escaladeze, alimentând un război civil din ce în ce mai grav care distruge treptat însăși structura societății siriene.

Confruntându-se cu o scădere a resurselor economice și umane, regimul sirian supraviețuiește prin sprijinul militar și financiar acordat de aliați, în special Rusia și Iran. Regimul Assad a fost ajutat și de faptul că opoziția civilă și militară a arătat puține semne de unitate și coerență pentru o viziune post-Assad. Nu numai că nu există o poziție siriană monolitică, dar până în 2011, nu exista nici măcar o fracțiune dominantă în rândul grupărilor siriene de opoziție.

Levantul este una dintre regiunile cele mai turbulente din lume. La sud se află Liban, Israel, Iordania și Palestina. La est se află insurgența din Irak, iar la nord se află regiunile subdezvoltate din estul Turciei. Evenimentele din Siria s-ar putea extinde foarte ușor peste hotare, ducând la conflicte regionale. În mod evident, războiul din Siria este mult mai mult decât o problemă națională. Milioane de refugiați sirieni au ajuns în Iordania, Liban, Turcia și chiar Europa. Mai mult decât atât, violențele dintre comunitățile musulmane sunnite și șiite au influențat situațiile din Liban și Irak.

După cum se menționa mai sus, războiul civil din Siria a dus la polarizarea comunității internaționale, devenind un război proxy și amintind, pe alocuri, de conflictele din timpul Războiului Rece. De altfel, se poate considera că Siria reprezintă un test al caracterului sistemului internațional, în care predomină interesele divergente ale SUA și ale statelor occidentale, pe de-o parte, și cele ale Rusiei și ale Chinei, pe de altă parte. Pe lângă acest aspect, însă, reîncadrarea conflictului din punct de vedere religios și sectar, cu conotații teroriste, a conturat un conflict proxy, de data aceasta unul regional și religios.

Factorul cheie al reîncadrării conflictului din punct de vedere religios a fost reprezentat de ascensiunea rapidă a grupărilor religioase radicale, cum ar fi ISIS, care s-au poziționat ca protectori ai populației sunnite siriene împotriva represiunii regimului Assad și împotriva susținătorilor săi șiiți, în special din Irak. De asemenea, majoritatea grupărilor moderate din opoziție sunt sunnite. Dat fiind faptul că regimul Assad este dominat de membrii sectei Alawi și face parte din Partidul Ba'ath, de orientare seculară, zonele cu o concentrare mare a minorităților religioase au sprijinit guvernul. Creștinii sirieni, care sunt răspândiți printre marile orașe și unele enclave rurale, sprijină de asemenea regimul în cea mai mare parte, temându-se o preluare islamistă sau de un război civil în stil irakian.

Izbucnirea protestelor din martie 2011 a determinat ca Siria să devină, după mai bine de 7 ani de conflicte, un câmp de luptă pentru războaie proxy, alimentate de atât de rivalitățile geopolitice, cât și de rivalitățile religioase și sectariene, în special dintre sunniți și șiiți. Caracterul fragmentat și haotic al intervențiilor politice, militare și economice străine în Siria, alături de caracterul opoziției politice și militare siriene, rămân cei mai importanți factori ai prelungirii crizei siriene. Prin urmare, este oportună analizarea, în cele ce urmează, a principalelor grupări de opoziție din Siria.

2. Rebeliunea Siriană. Opoziția politică și opoziția militară

2.1 Opoziția politică

Problemele opoziției politice siriene sunt profunde. Zeci de ani de guvernare autoritară au eliminat, practic, activitatea politică și socială autonomă. Oponenții președintelui Bashar al-Assad nu dețineau, astfel, rețele de organizare și membri cu experiență în momentul revoltei din martie 2011, și au trebuit să se organizeze foarte rapid. Se va vedea, astfel, că o caracteristică importantă a mișcării de opoziție este descentralizarea acesteia, lipsindu-i liderii unanim recunoscuți. Acest lucru a fost în parte rezultatul întocmai a istoriei de reprimare a disidenței politice siriene. Acesta este contextul în care coaliția de grupuri disparate din opoziție, personalitățile independente și activiștii de la nivel local, au format Consiliul Național Sirian (CNS) în octombrie 2011.

Pe parcursul anului 2011 au avut loc numeroase conferințe cu scopul de a unifica opoziția siriană și de a-i permite să joace un rol mai constructiv în sprijinul revoluției. Mai multe dintre aceste conferințe au avut loc în Turcia, stat care a început să susțină opoziția aflată în exil încă dintr-un stadiu incipient. Nu au existat două conferințe care să adune exact aceiași participanți, deși mulți s-au suprapus într-o oarecare măsură, în funcție de locație. Conferințele au ajutat activiștii opoziției să se familiarizeze unii cu alții, dar au complicat, de asemenea, problemele prin producerea unui număr de comitete, conduceri sau consilii concurente, deși toate acestea ar fi trebuit să ducă la formarea unei unități a opoziției.

În octombrie 2011, un grup de disidenți sirieni, cea mai mare parte exilați, s-au adunat la Istanbul pentru a stabili CNS, într-o încercare de a reuni grupurile de opoziție politică. De la formarea sa, CNS a încercat să funcționeze ca un guvern de opoziție în exil, fiind un actor „outsider”.

CNS părea a fi organizația de opoziție cea mai viabilă pentru statele care se opuneau lui Assad. Majoritatea membrilor CNS erau educați, orientați spre elitele occidentale și exilați anterior în timpul represiunii care a început în anii 1980. Cu sediul în Istanbul, CNS avea birouri-satelit în alte 18 state, printre care Franța, Anglia, Statele Unite ale Americii, și Egipt. Această prezență internațională a permis organizației să acționeze ca grup primar al opoziției din Siria pe scena mondială. Reprezentanții CNS au cultivat canale de comunicare deschise și au stabilit relații cu figuri internaționale importante. Mai mult decât atât, mulți dintre membrii CNS erau personaje cunoscute, care au devenit active politic cu mult timp înainte, câștigându-și reputația în timpul tulburărilor politice de la începutul anilor 2000, cunoscute sub numele de „Primăvara de la Damasc”.

Carta Consiliului a subliniat o structură sofisticată bazată pe o Adunare Generală de 270 de membri, sub conducerea unui Comitet Executiv format din opt membri și a unui Secretariat General format din 21 de membri, ambele conduse de președintele CNS. Locurile combinate ale acestor două organisme de conducere reprezentau cele șapte coaliții în baza următoarei distribuții de locuri: șase locuri pentru Comitetul Local de Coordonare; cinci locuri pentru Frăția Musulmană; patru locuri pentru Declarația de la Damasc; patru locuri pentru Blocul Național; patru locuri pentru kurzi; patru locuri pentru Independenți; și un loc pentru Blocul Asirian. Deși această structură a fost promulgată în Cartă, Consiliul a urmat doar vag această schiță. Între timp, Comitetul Executiv a fost restructurat, în urma tensiunilor dintre membri, pentru o mai bună reprezentare a coalițiilor.

Referitor la coalițiile CNS, Blocul Național este o grupare de disidenți exilați, în general seculariști, care au părăsit Siria după consolidarea puterii lui Hafez al-Assad a puterii în interiorul Siriei, iar grupul Declarației de la Damasc derivă din activiștii democratici seculariști care au fost exilați din Siria în perioada 2001-2005.

Frăția Musulmană din Siria a fost stabilită în 1944, iar după ce a fost interzisă în Siria din 1980, membrii sirieni ai Frăției Musulmane s-au organizat în exil. Frăția Musulmană siriană nu are rețele profunde sau de sprijin în interiorul Siriei, și capacitățile sale interne sunt slabe din cauza istoriei sale lungi de persecuție din partea regimurilor siriene. Cu toate acestea, mai mulți lideri ai opoziției armate au convingerea că CNS este un front al Frăției, fapt care ajută la explicarea lipsei lor de cooperare cu CNS. Rebelii au vorbit despre bănuiala că Frăția Musulmană va încerca „să fure revoluția“, prin CNS. Într-adevăr, deși Frăția nu poate avea o rețea extinsă în Siria, aceasta menține o rețea vastă în străinătate și este influentă în CNS.

CNS a fost înființat ca răspuns la „nevoia urgentă a unui cadru politic pentru activitatea revoluționară care se face pe teren”, iar scopul său este de a construi un „stat democratic, pluralist și civil.” CNS are un număr de birouri, inclusiv de relații internaționale, mass-media și relații publice, afaceri militare, finanțe și afaceri economice. La mijlocul lunii martie 2012, a anunțat formarea Consiliului Sirian de Afaceri (SBC), care își propunea să ofere „sprijin necondiționat” revoluției siriene, ajutând la reconstrucția Siriei. Pentru a atinge acest obiectiv, SBC urma să sprijine instituțiile sociale și de stat, să încurajeze investițiile și să caute obținerea de fonduri pentru dezvoltare după căderea lui Assad. În ciuda coeziunii aparente a acestei structuri organizaționale, CNS era marcat de diviziuni interne. Cele șapte coaliții care formau CNS au fost de multe ori în contradicție și nu au reușit să ofere o viziune unitară.

Dezbaterea dintre membrii CNS asupra posibilității de a sprijini rezistența armată și asupra modului în care să se definească relația CNS cu opoziția armată a devenit cel mai problematic subiect în cadrul CNS. Mulți activiști, în special cei de pe teren, au solicitat creșterea sprijinului acordat opoziției armate pe măsură ce conflictul a devenit mai violent. La sfârșitul lunii februarie 2012, un membru CNS, care a solicitat anonimatul, a declarat că aproximativ 80 de membri ai Consiliului plănuiau să dezerteze, cu scopul de a forma o nouă mișcare de opoziție care să se concentreze asupra înarmarea rebelilor și sprijinirii rezistenței armate. Începând din aprilie 2012, Ghalioun, liderul CNS, părea să fi schimbat politica Consiliului cu privire la opoziția armată în încercarea de a obține un sprijin mai mare în teren și de a controla militarizarea conflictului. În primul său act manifest de susținere a opoziției armate, Ghalioun a anunțat că CNS va plăti salarii fixe pentru toți soldații, ofițerii și ceilalți membri ai ASL. Cu toate acestea, liderul a menționat că această finanțare nu va fi folosită pentru a furniza arme rebelilor.

De la izbucnirea protestelor, opoziția politică a Siriei a fost împărțită între actori interni și externi: „insideri” și „outsideri”.

În paralel cu conferințele din 2011, un grup de activiști din cadrul opoziției arabe seculare a început un proiect de unificare mai structurată.

Comitetul Național de Coordonare (CNC), tradus în mod obișnuit din limba arabă ca Organismul Național de Coordonare, este a doua cea mai cunoscută organizație de opoziție siriană. Ca și CNS, CNC este o coaliție a grupurilor de opoziție. Spre deosebire de expatriații CNS, sediul CNC se află în Damasc și majoritatea activităților sale sunt bazate în Siria. CNC a fost stabilit la jumătatea lunii septembrie 2011, iar la conducere a ajuns activistul politic moderat Hassan Abdel Azim. Acest bloc intern de opoziție este format din treisprezece grupuri diferite, inclusiv organizații de tineret, trei partide politice kurde, și un număr de activiști politici independenți.

Comitetul Național de Coordonare pentru Schimbare Democratică este o componentă a CNC și formează blocul principal în cadrul organizației. Cele două au devenit în mare parte sinonime, iar în mass-media se folosesc alternativ cele două denumiri pentru a se referi la aceeași organizație. Blocul este format din majoritatea partidelor politice asociate cu fostul Raliul Național Democrat, o alianță de opoziție care a fost activă la începutul anilor 1980.

CNC este critic față de toate grupurile armate de opoziție și se opune oricărei forme de intervenție străină care ar implica măsuri militare. Membrii săi insistă asupra unei soluții politice care salută toate societății siriene, inclusiv membri ai regimului actual. Ei susțin că dialogul rămâne cel mai puțin costisitor traseu de tranziție politică și au încercat să negocieze o reglementare politică cu guvernul lui Assad bazat pe retragerea condiționată a militarilor de pe străzi, încetarea atacurilor guvernamentale împotriva protestatarilor, precum și eliberarea tuturor prizonierilor politici.

CNC și CNS împărtășesc o istorie comună, iar mulți dintre membrii au legături unii cu ații; în ciuda acestui fapt, programele politice ale grupurilor au fost extrem de diferite în ceea ce privește modul în care trebuie să aibă loc o schimbarea de regim în Siria.

Problema alianțelor internaționale a fost decisivă în diferențierea dintre CNS și CNC. Nu numai pentru că ajutorul străin poate determina rezultatul conflictului și poate decide alinierea internațională post-Assad, dar, de asemenea, pentru că revoluția siriană a devenit strâns legat de politica regională de putere. Turcia, Qatar, Arabia Saudită, SUA, Franța, Iran și Rusia sunt implicate într-o luptă pentru viitorul Siriei, alături de o mulțime de facțiuni politice libaneze, grupări kurde precum PKK, PUK și KPD, și grupări islamiste, cum ar fi Frăția Musulmană, Hezbollah, și multe altele. CNS are sediul în Turcia, este finanțat de Arabia Saudită și Qatar și și-a exprimat dorința pentru o intervenție militară occidentală. Pe de altă parte, CNC se opune clar unei intervenții militare străine pentru schimbarea regimului.

În plus, în timp ce CNS a început să sprijine Armata Liberă, CNC a refuzat să renunțe la principiul non-violenței.

În toamna anului 2011 au existat, în cadrul Ligii Arabe, încercări de a unifica CNS și CNC. Negocierile au continuat până în iarnă, dar de această dată, polarizarea politică din cadrul opoziției a ajuns la un nivel foarte ridicat. Suporterii CNS au început să vadă în încăpățânarea non-intervenționistă și în refuzul CNC de a se alătura Consiliului o pură obstrucționare. Membri ai CNS i-au acuzat pe unii membri ai CNC de legături cu regimul Assad, în timp ce unii membri ai CNC considerau că atitudinea CNS cu privire la lupta armată și intervenția externă este un aventurism care va perpetua războiul civil sirian.

Începând cu octombrie 2011, opoziția siriană a fost împărțită în două tabere principale: CNS și CNC. Deși existau unele grupuri mici și mulți disidenți individuali în afara acestor coaliții, CNS și CNC au fost dominante în politica siriană de opoziție siriene.

Opoziția siriană a fost divizată, așadar, datorită pozițiilor diferite în ceea ce privește o serie de aspecte precum militarizarea revoltei, internaționalizarea crizei, recurgerea la intervenții externe sau modalitățile de dialog cu regimul. Competiția dintre grupurile de opoziție a fost deseori contraproductivă.

Intensificarea violenței regimului sirian de la începutul anului 2012 și consecințele sale umanitare și politice în creștere a reprezentat o provocare severă, la care CNS a răspuns în două moduri. În primul rând, a încercat adoptarea unor probleme de politică în conformitate cu sentimentele din rândul activiștilor și rebelilor sirieni, în încercarea de a-și păstra recunoașterea ca lider și de a-și consolida legitimitatea politică. În al doilea rând, s-a străduit să convingă actorii regionali și internaționali că CNS reprezenta o majoritate covârșitoare a opoziției siriene, în speranța asigurării fondurilor, a altor materiale și a sprijinului diplomatic. În ambele cazuri, răspunsul CNS a ilustrat lipsa unei strategii de a învinge regimul Assad, de abordare a crizei umanitare și de asigurare a unui cadru alternativ de guvernare. În schimb, și-a investit cea mai mare parte a energiei politice în dobândirea și apărarea recunoașterii ca reprezentant principal al opoziției și, în cele din urmă, al poporului sirian.

Așteptarea finanțării externe și, în unele cazuri, a aprovizionării cu arme, a stimulat o proliferare a partidelor și a coalițiilor politice și a consiliilor de comandă civile și militare în loc să încurajeze fuziuni și consolidări în formațiuni mai mari. Activistul veteran Kamal al-Labwami, care a părăsit CNS în februarie 2012, a criticat această competiție pentru resurse externe și a descris-o ca fiind urmărirea unui „miraj”.

În luna octombrie 2012, secretarul american de stat Hillary Clinton a declarat în mod public că CNS „nu mai poate fi privit ca lider vizibil al opoziției.” Purtătorii de cuvânt ai CNS au deplâns ceea ce au descris ca fiind „tutela directă” a Statelor Unite de a încerca „ să compenseze neajunsurile si impotența lor de a opri crimele și masacrele din Siria.” De atunci Statele Unite și Qatar, în special, au fost determinate să promoveze o nouă structură care să ofere o mai mare reprezentare a mișcărilor de bază și a consiliilor locale sau provinciale în zonele eliberate de sub controlul regimului.

Cu cât CNS a devenit mai dependent de suport extern, cu atât mai puțin capabil a fost să dezvolte o conducere eficientă. Grupul „Prietenii Siriei”, format din diverse state și organizații multilaterale, a recunoscut CNS drept cadrul principal al opoziției și un reprezentant legitim al poporului sirian în aprilie 2012. Doar opt luni mai târziu, Prietenii Siriei au transferat această recunoaștere către Coaliția Națională (SOC), numindu-l singurul reprezentant legitim al poporului sirian pe 12 decembrie.

Au existat mai multe încercări de a crea o entitate civilă, care ar vorbi în numele grupurilor civile și militare din opoziție. În prezent, cel mai aproape de un astfel de organism este Coaliția Națională pentru Forțele Revoluționare Siriene de Opoziție (SOC). Având bazele stabilite în Turcia, SOC reprezintă punctul culminant al guvernelor arabe și occidentale de a crea un organism care să servească drept un interlocutor legitim și drept o componentă vitală a oricărei viitoare tranziții politice. S-a sperat că SOC ar putea acționa ca un organism de control civil și ca un coordonator al finanțării pentru grupurilor armate de opoziție, dar din 2013 aceste speranțe au dispărut. SOC a devenit marginalizat în mare măsură în interiorul Siriei, datorită unei combinații de puncte slabe interne (lupte interne, acuzații de corupție) și datorită factorilor externi (finanțare și capacitate scăzută, credibilitate redusă, și sponsorizare selectivă din partea donatorilor).

SOC, prin urmare, nu reprezintă opoziția în interiorul Siriei cu un grad semnificativ mai mare decât a făcut CNS, acesta din urmă continuând să existe în paralel.

CNS și SOC s-au bucurat de legitimitate internă și recunoaștere internațională pe scară largă. Dar ele au reprezentat mai degrabă decât au condus. Au articulat obiectivele politice ale revoltei, dar nu au stabilit în mod eficient ordinea de zi a revoltei, strategia din teren, și nu au luat decizii cu privire la probleme deosebit de importante de război și pace. Membrii CNS și SOC rămân cu sediul în exil și nu au o bază de organizare în interiorul Siriei, fapt ce s-a demonstrat a fi un obstacol considerabil – lipsa de conducere pe teritoriul sirian a împiedicat consolidarea inițiativelor luate de activiștii „insideri”, atât civili, cât și ofițeri ai forțelor rebele.

Pe lângă CNS și SOC, au apărut și alte grupări în interiorul Siriei, precum Construirea Statului Sirian, organizație condusă de Louai Hussein. Apoi, există Comitetele Locale de Coordonare (LCC), care se ocupă de coordonarea la nivel local și au parte de sprijinul CNS. LCC este un termen generic care se referă în mod tipic la coordonarea comisiilor în teren, variind în dimensiune și structură, și funcționând cu capacități diferite și în diferite localități din întreaga Siria.

LCC sunt asemănătoare consiliilor municipale, compuse din activiști, profesioniști, figuri locale și foști angajați din sectorul public. Aceștia caută să păstreze ordinea publică și să mențină un standard adecvat de viață în zone controlate de opoziție prin furnizarea de servicii și ajutor umanitar (de obicei cu finanțare internațională). Membrii consiliilor urmăresc răsturnarea regimului Assad, în principal pentru că membrii lor tind să fie persoane care au fost implicate în activismul anti-regim și în coordonarea timpurie a ajutorului în mișcarea de protest.

Există o deconectare între mișcarea de protest, care reprezintă activitatea de bază politică, și opoziția politică stabilită. Mulți observatori și-au exprimat îngrijorarea față de incapacitatea acestor organizații formalizate de a se conecta cu poporul sirian, dar mișcarea de bază, non-ideologică în sensul politic și motivată de dorința de libertate, demnitate și drepturile fundamentale ale omului, nu a fost în măsură să dezvolte o alternativă politică coerentă pentru regimul Assad. 

Peisajul opoziției politice siriene este atât de fragmentat, încât este dificil să se stabilească în mod cert care dintre grupări sunt cu adevărat eficiente și care din ele se bucură de sprijin popular. Incapacitatea opoziției politice de a oferi conduce acțiuni eficiente s-a datorat, în mare parte, evoluțiilor din teren, unde, așa cum se va vedea, opoziția militară este serios afectată de competiția dintre forțele rebele pentru resurse și putere.

2.2 Opoziția militară

Rezistența armată în Siria a fost predominant sunnită încă de la debutul său. De la începutul revoluției, regimul a descris protestele ca preludiu al unei revolte armate sunnite, câștigând astfel sprijinul grupurilor minoritare.

Ceea ce a început ca o revoltă civilă apolitică s-a dezvoltat, în timp, într-o opoziție armată extrem de fragmentată a regimului sirian, în care facțiunile armate au ajuns să graviteze în jurul a trei orientări politice de bază: secularism, islamism și salafism. Deși această clasificare generală nu surprinde complexitatea ideologiei politice islamice, poate oferi un cadru de bază pentru poziționarea politică a grupărilor.

Unitățile rebele sunt distribuite într-un spectru ideologic larg, unitățile seculare reprezentând un pol, iar salafiștii jihadiști un alt pol; majoritatea grupărilor din opoziția militară siriană se încadrează între cei doi poli.

În cazul Islamului, nu „națiunea”, în sensul contemporan, este în joc. Renașterea noțiunii islamice „umma” în sensul „comunității islamice universale” diferă în mod semnificativ de noțiunea seculară de „națiune.” Islamismul este descris ca reprezentând „un activism politic tot mai accentuat în numele islamului, al guvernelor și al grupurilor din opoziție deopotrivă”, în care islamul și politica sunt interconectate.

Rolul islamiștilor în revoltă este un aspect dezbătut pe larg. Majoritatea participanților în conflictul sirian este reprezentată de musulmani devotați islamului. Cea mai mare parte a opoziției este reprezentată de musulmani sunniți, care de multe ori provin din zone conservatoare. Moartea stângii arabe înseamnă că religia și-a asumat un rol mai mare în viața de zi cu zi în întregul Orient Mijlociu. O minoritate este laică și o altă minoritate este formată din islamiști. Majoritatea este formată din oameni religioși. Aceștia nu luptă pentru a apăra secularismul (și nici regimul) dar nici nu luptă pentru a stabili o teocrație. Dar pe măsură ce conflictul evoluează, islamul joacă un rol tot mai important.

Referitor la salafism, acesta este un curent islamic foarte auster și strict. Modelul salafist al societății provine din perioada islamică timpurie și poate fi considerat fundamentalist. La fel ca toate tipurile de fundamentalism religios, salafismul se caracterizează prin trei caracteristici: se opune strict concesiilor făcute în fața modernismului și a secularismului, spre deosebire de islamiștii moderați; percepe pluralismul în societate ca o amenințare existențială la religia lor; adoptă o interpretare scripturală a textelor sfinte pentru a contracara influențele profane. Jihadismul are în mod clar o dimensiune Salafi. Cu toate acestea, opusul nu este adevărat. Salafismul nu poate fi redus la jihad global și terorism. În acest sens, există orientarea salafi-jihadistă. Aceasta din urmă se referă la ideologia particulară a al-Qaeda, marcată de ambiții imperialiste și takfirism. 

Pe măsură ce revolta siriană s-a transformat într-un război civil prelungit, proeminența grupurilor armate moderate, comparativ cu cele islamiste și extremiste, a devenit mai redusă. Ideologia multor grupări din opoziție cade de-a lungul spectrului salafist, iar existența lor a avut un impact semnificativ asupra conflictului prin transformarea agendei inițiale a revoluției siriene.

Apariția și dezvoltarea unor grupuri extremiste, cum ar fi al-Nusrah, Ahrar al Sham și ISIS, ca actori influenți în Siria este una din cele mai importante cauze a lipsei de unitate în cadrul opoziției.

Mai mulți factori au contribuit la crearea unui mediu favorabil pentru creșterea grupurilor extremiste din Siria. Potrivit unor interpretări, personaje importante și strategi din regimul Assad au considerat, cu mult timp în urmă, că creșterea alternativelor moderate la regimul Assad ar fi o amenințare imediată pentru supraviețuirea pe termen lung, spre deosebire de creșterea numărul de militanții islamiști bine înarmați, care ar fi mai puțin probabil să atragă simpatia și sprijinul occidental. De exemplu, la începuturile crizei siriene, la jumătatea anului 2011, regimul a emis o serie de amnistii prin care deținuți politici au fost eliberați din închisorile siriene. Acești deținuți au inclus sute de islamiști extremiști și ex-jihadiști; mulți au continuat să dețină funcții de comandă în cadrul ramurilor radicale ale opoziției. Mai mult decât atât, s-a sugerat că armata siriană și aliații săi au direcționat mult mai multe resurse spre confruntarea cu rebelii moderați și într-o măsură mai mică spre alți rebeli islamiști care se luptau cu ISIS.

În prezent, opoziția militară siriană cuprinde grupuri care reprezintă diferite ideologii și care primesc sprijin de la diverși actori. O parte din grupări au o orientare seculară, naționalistă, primind sprijin din partea guvernelor occidentale. O altă parte din grupări sunt brigăzi cu o orientare islamistă și o viziune modernistă, parțial sprijinită de Frăția Musulmană din Siria. Apoi, o altă parte a grupărilor din opoziția siriană au o orientare salafistă și o viziune în care rolul jucat de islam în cadrul statului este mult mai important, fiind sprijinite de state precum Arabia Saudită, Kuwait sau Qatar.

Natura extrem de diversificată a forțelor rebele face dificilă generalizarea cu privire la eficiența și capabilitățile acestora. Prin urmare, este necesară o detaliere a celor mai influente grupări ale opoziției armate siriene.

O grupare militară din opoziția siriană este, de exemplu, Frontul Revoluționar Sirian (SRF). SRF are scopul de a unifica grupurile rebele pentru răsturnarea regimului Assad și de a proteja cetățenii sirieni și integritatea teritorială a Siriei, însă refuză să își impună ideologia prin forță asupra populației siriene.

Formată în 2013, Jaish al-Islam (JAI) este o grupare care aderă la o versiune flexibilă a salafismului, fiind puternic împotriva ISIS, considerându-l pe acesta din urmă inamicul numărul unu al revoluției siriene.

Jabhat al-Tahrir al-Souriya al-Islamiya (Frontul Islamic Sirian de Liberare – SILF) este un grup cadru, format în vara anului 2012, cu o ideologie salafistă, conținând unele dintre cele mai mari și de succes miliții ale Siriei, inclusiv Brigăzile Farouq, originare din Homs, și Brigada Tawhid, originară din Alep. Deși inițial a luptat sub egida ASL, fiind de altfel, cea mai mare coaliție de forțe din cadrul ASL, SILF a început să se diferențieze de aceasta din urmă.

Printre alte grupări rebele siriene importante mai putem aminti: Batalionul 13 (activ în provinciile Idlib și Hama), Batalionul Yarmouk (activ în sudul Siriei), Fursan al-Haq, Harakat Nour al-Din al-Zenki, Jaysh al-Mujahideen (înființată în 2014 în Alep ca răspuns la prezența ISIS), sau Tajamma Fastaqem (activă tot în zona Alep) – toate acestea au primit ajutor din partea coaliției „Prietenii Siriei”.

O serie de grupări armate islamiste radicale puternice au apărut de la jumătatea anului 2012. O astfel de coaliție este Al- Jabha al-Islamiya al-Souriya (Frontul Sirian Islamic – SIF), grupare salafistă conservativă mult mai strictă decât SILF, dar nu împărtășesc aceleași elemente ideologice extremiste ca și ISIS, de exemplu.

SIF, considerat „cel mai puternic bloc insurgent al Siriei” este o coaliție formată din brigăzi islamice precum Ahrar al-Sham, Brigăzile Suquor al-Sham, Brigada Tawhid, Brigada Haq, Batalioanele Ansar al-Sham sau Armata Islamului. Grupul a avut relații tensionate cu ISIS si cu anumite facțiuni ale ASL, deși a și cooperat cu unele grupări din cadrul acesteia din urmă, de exemplu cu SRF.

Adepții salafismului văd prin răsturnarea regimului Assad un mijloc de instaurare a unui stat islamic. Nu toți salafiștii adoptă conceptul de jihad violent, însă rebelii salafiști din Siria s-au angajat în răsturnarea violentă a regimului Assad. Membrii SIF se disting de grupările siriene care păstrează legături cu al-Qaeda. Prin urmare, unii analiști descriu Frontul Islamic ca fiind o grupare moderată, dar printre grupurile care alcătuiesc Frontul se regăsesc grupări dintr-un spectru larg de ideologii, inclusiv jihadiste.

Dominantă în cadrul SIF este miliția Ahrar al-Sham. Fondată în 2011, Ahrar al-Sham este compusă din foști deținuți din aripa de închisoare cea mai ostilă a guvernului sirian. Grupul este susținut de Turcia și Qatar, și a fost considerată una dintre cele mai eficiente forțe care luptă împotriva regimului, fiind una dintre puținele facțiuni rebele cu capacități de producție de armament. Ahrar al-Sham s-a distanțat de Al-Qaeda, și se opune organizațiilor salafi-jihadiste.

Se consideră că extremiștii islamiști vor domina din ce în ce mai mult revolta siriană. În acest context, este necesar să aducem în discuție grupările Jabhat al-Nusrah și ISIS.

Unele grupuri de opoziție au legături cu rețele Salafi-jihadiste transnaționale, precum Frontul al al-Nusrah, care a reprezentat filiala locală a rețelei Al-Qaida în Siria. Având capacități unice, precum construirea de bombe, o rezervă de atentatori sinucigași și un grad ridicat de disciplină internă, al-Nusrah și-a construit o reputație de aliat tactic indispensabil altor grupuri rebele. Al-Nusrah este, de asemenea, considerat a fi un grup sunnit aflat în opoziție violentă cu membrii comunității alawite.

La fel ca al-Nusrah, ISIS, o grupare teroristă ce revendică un califat peste suprafețe vaste din Irak și Siria, s-a angajat să stabilească un stat islamic. Spre deosebire de al-Nusrah, însă, ambițiile ISIS sunt mai explicite și transnaționale.

Atât ISIS, cât și al-Nusrah folosesc terorismul, dar disputa dintre cele două grupuri reflectă diferențele de tactici: ISIS reprezintă extremiștii care favorizează violența fără limite, iar al-Nusrah este determinată să nu îndepărteze sprijinul popular.

În aprilie 2013, liderul ISIS a anunțat fuziunea dintre ISIS și Jabhat al-Nusrah, susținând că acesta din urmă a fost creat și finanțat de ISIS. Această afirmație a fost respinsă prompt de liderul al-Nusrah, reafirmându-și loialitatea față de liderul al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri, și independența grupului său față de ISIS. Astfel, s-a produs ruptura dintre cele două grupări, pe atunci afiliate al-Qaeda din Siria.

Ambele grupări au rupt legăturile cu al-Qaeda. ISIS a devenit cunoscut pe scena internațională îndeosebi începând cu anul 2014, când a cucerit suprafețe mari de teritoriu în Siria și Irak. Gruparea a devenit notorie pentru brutalitatea sa, inclusiv ucideri în masă, răpiri și decapitări. ISIS s-a separat de gruparea lui Osama Bin Laden și a evoluat într-o grupare care apelează atât la tactici teroriste și insurgente, cât și la tactici convenționale și la miliție organizată.

Al-Nusrah a devenit Jabhat Fatah al-Sham (Frontul pentru Cucerirea Levantului) și a rupt legăturile cu al-Qaeda în iulie 2016. Scopul acestei scindări a fost schimbarea imaginii grupului și concentrarea tuturor eforturilor pe „eliberarea poporului sirian.” Apoi, în ianuarie, 2017 gruparea a fuzionat cu grupul Nour al-Din al-Zinki, Liwa Al-Haqq, Jaish al-Sunna și Jabhat Ansar al-Din, pentru a forma o nouă coaliție rebelă islamistă, Hayat Tahrir al-Sham (Comitetul Eliberarea Levantului).

Cauzele care au contribuit la creșterea ISIS diferă semnificativ de cele ale altor grupuri din Siria: în special, rădăcinile grupului sunt în principal în Irak, principalul său adversar este opoziția moderată și nu doar regimul sirian, iar creșterea acesteia a fost accelerată de armamentul furat din armata irakiană și de accesul la petrol și gaze ca surse de venit.

Influența ISIS a crescut în mod semnificativ și a afectat, de asemenea, viețile a sute de mii de sirieni care trăiesc sub controlul său. Lupta împotriva ISIS a fost punctul central al politicii țărilor occidentale față de Siria, în special de la sfârșitul anului 2014.

Până la sfârșitul anului 2017, ISIS și-a pierdut mare parte din teritoriul controlat, ca urmare a operațiunilor militare distructive inițiate pentru a combate gruparea. Lupta împotriva ISIS a schimbat vizibil echilibrul de putere între actorii locali, prin marginalizarea forțelor de opoziție siriene și responsabilizarea celor doi actori principali care au reușit câștiguri teritoriale prin intermediul acestor operațiuni militare: regimul sirian și partidul kurd Uniunea Democrată (PYD).

În esență, ISIS a devenit un inamic comun al celei mai mari părți a actorilor implicați în conflictul sirian, dar mai ales al mișcărilor de opoziție, al grupărilor kurde și al regimului sirian.

Milițiile kurde, precum Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) s-au concentrat în principal asupra combaterii ISIS. Marea majoritate a orașelor siriene cu o precădere considerabilă a populației kurde se află în nordul Siriei, în regiunile apropiate sau direct la granița Siriei cu Turcia. Populațiile kurde din aceste regiuni au fost, de la izbucnirea ostilităților în 2011, în general organizate în trei cantoane semi-autonome, în mare măsură auto-guvernate. PYD și YPG sunt principalele formațiuni politice și militare care reglementează regiunile kurde, iar acest statut de auto-guvernare este o schimbare radicală față de situația de dinainte de 2011, atunci când kurzii au suferit în urma marginalizării socio-politice.

Relațiile grupurilor kurde cu grupările armate de opoziție din Siria au reflectat adesea orientarea ideologică și relațiile cu actorii internaționali ale acestora din urmă. Datorită dispoziției sale, în general laică, și datorită amplasării sale geografice la limitele nordice ale teritoriului ISIS, YPG a beneficiat de ajutor militar prin intermediul coaliției internaționale conduse de SUA împotriva ISIS în Siria. În acest context, YPG a format alianțe cu ASL.

Forțele rebele se încadrează în categoria de forțe neregulate sau de gherilă, neavând o armată organizată care funcționează sub comanda centrală. O încercare de a unifica grupările armate din opoziția siriană a avut loc în toamna anului 2012. Consiliul Militar Suprem (SMC) a unit două rețele anterioare de sprijin pentru grupurile armate: pe de-o parte, divizia sprijinită de Arabia Saudită, cu cinci fronturi (nordic, sudic, estic, vestic/central și Homs) și, pe de altă parte, Consiliul Militar Provincial sprijinit de Qatar. Acesta a fost activ până la mijlocul anului 2014.

În plan politic, reprezentarea SMC nu s-a limitat doar la grupări seculare, în principal cele ale ASL. Au participat, de asemenea, și reprezentanți din curentele salafiste. De exemplu, liderul Frontului Nordic al SMC, colonelul Abdel Baset Al-Tawil, a avut legături cu Ahrar Al-Sham și, ulterior, a fost privit cu suspiciune de moderați pentru legăturile sale salafiste. Susținătorii SMC afirmau că includerea mișcărilor salafiste în aceste domenii a fost o necesitate politică și o încercare a SMC de a exercita un control asupra acestora în rândul opoziției armate siriene.

Obiectivul principal al SMC era de a uni, treptat, variatele grupuri armate ale rebeliunii pentru crearea unei armate naționale. SMC cuprindea un consiliu al liderilor, care includea reprezentanți din cadrul Armatei Libere, al Frontului Islamic Sirian de Liberare, al brigăzilor independente, al consiliilor militare regionale, dar și dezertori din rândul armatei siriene.

În cursul operațiunilor SMC, cu toate acestea, donatorii au tins din ce în ce mai mult să aloce contribuții selective, doar pentru anumite unități care operează în Siria, fie prin SMC, fie ocolind SMC și optând pentru furnizarea de finanțare directă. În acest fel, donatorii au subminat în mod semnificativ eficacitatea SMC în ceea ce privește coordonarea tacticilor militare de pe teren; ca urmare a incapacității sale de a furniza provizii, conducerea SMC a început să își piardă din legitimitate în ochii fracțiunilor armate din Siria.

Spre deosebire de omologii lor rebeli, grupurile armate loiale regimului sirian sunt mult mai unite în obiectivul lor de păstrare a statului sirian sub un regim Ba'athist condus de Bashar al-Assad. Încercările deliberate ale regimului de a submina guvernarea opoziției a fost, de asemenea, un factor critic pentru prevenirea apariției coeziunii, instituționalizării, eficacității și legitimității în cadrul structurilor de opoziție; iar această lipsă de unitate, la rândul său, a descurajat susținătorii externi ai opoziției din finanțarea și susținerea opoziției siriene în mod eficient și decisiv.

Comanda și controlul forțelor rebele sunt amorfe. Anumite structuri nominale, cum ar fi SMC, nu au părut să își exercite comanda reală asupra forțelor de pe teren. Alte structuri implicate în coordonarea operațiunilor rebele includ comisiile militare ale diferitelor provincii și orașe și coaliții de luptă cu bază ideologică, cum ar fi SIF, SILF, batalioanele Farouq, și brigăzile teritoriale mai mari, precum Brigada Tawhid și Liwa al-Islam.

La finalul anului 2014, a fost creat, într-o nouă încercare de unificare a forțelor militare din opoziție, Consiliul Revoluționar de Comandă (RCC), care își propunea să devină o forță armată centralizată și să dezvolte un sistem de management civil și judiciar în teritoriile controlate de către rebeli. Apoi, în 2015, a fost creată organizația Forțele Democratice Siriene (SDF), considerată a fi cel mai eficient partener din teren pentru SUA, cuprinzând actori precum YPG, Forțele Sanadid, Consiliul Militar Siriac, Jaysh al Thuwar, Kita’ib Shams al Shamal, Jabhat al Akrad sau Liwa Jund al-Haramayn. YPG, cu toate acestea, continuă să domine SDF, în ciuda eforturilor SUA de a diversifica coaliția și de a recruta luptători arabi suplimentari. SDF rămâne dependentă de YPG pentru logistică și luptători cu experiență, oferind YPG o pârghie semnificativă în cadrul coaliției. Turcia consideră YPG o organizație teroristă din cauza legăturilor grupului cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), plasând așadar SDF în conflict direct cu Turcia. Populațiile arabe și turkmene din nordul Siriei se opun, de asemenea, YPG, acuzând grupul de „purificare etnică” și dislocarea comunităților locale. Mai mult decât atât, aripa politică a YPG, PYD, intenționează să creeze o regiune federală semi-autonomă în nordul Siriei, căreia Turcia, grupurile de opoziție arabe, și alte partide kurde se opun.

În timp ce încercările de a unifica multitudinea de grupuri armate de opoziție sub o singură structură de comandă rămân în mare măsură fără succes, coordonarea și cooperarea între fracțiunile de pe teren este obișnuită. Pentru fiecare luptă sunt stabilite camere de operațiuni, conduse de către ofițerii militari din grupurile care au decis să lupte împreună. Se dezvoltă o strategie militară comună, care este apoi tradusă în ordine către diferiți comandanți. Unele camere de operațiuni sunt dizolvate după ce lupta s-a încheiat, în timp ce altele pun bazele unor alianțe pe termen mai lung. Cu toate acestea, configurația acestor coaliții tinde să sufere schimbări rapide și redenumiri sau afilieri frecvente Un afiliat FSA explica faptul că: „aceste modificări (…) se datorează acordurilor dintre lideri, finanțărilor și schimbării situației războiului. De exemplu, liderul Diviziei a 16-a din Alep a fost asasinat; grupul armat, a fuzionat apoi cu un alt grup.”

În ciuda faptului că structurile de securitate descentralizate fac tot posibilul să-și îndeplinească în mod eficient răspunderea ce le revine, acestea se confruntă cu multe provocări. Unele dintre aceste provocări sunt legate de operațiunile interne ale aparatelor de securitate, în timp marea majoritate sunt provocări reprezentate de mediul extrem de imprevizibil, complex și periculos, reprezentat de atacuri aeriene (avioane de luptă rusești și ale regimul sirian au efectuat operațiuni regulate împotriva zonelor controlate de opoziție, fiind vizate nu doar obiectivele militare, ci și instituțiile locale guvernamentale sau infrastructura); suport financiar limitat; lipsa expertizei; lipsa unui factor de decizie central; amenințarea reprezentată de ISIS și creșterea influenței grupărilor jihadiste supra-naționale (aceste grupări au propria lor agendă cu privire la modul de administrare a zonelor pe care le controlează, înființând structuri paralele cu cele deja existente, deoarece nu recunosc legitimitatea acestora din urmă); și dinamica conflictului (situația din teren este într-o continuă schimbare).

Atunci când s-au format, grupurile armate de opoziție au format mici unități de securitate responsabile de colectarea de informații, analiza acestora și crearea unui plan de acțiune pe baza acestor informații. Pe măsură ce situația din teren a evoluat, unitățile de securitate s-au transformat în birouri în toată regula, care fac parte din structura de comandă a grupurilor armate de opoziție. Acest lucru s-a întâmplat din cauza mai multor factori, printre care: existența amenințărilor din ce în ce mai mari la adresa grupările armate de opoziție, reprezentate de grupările jihadiste transnaționale și de forțele regimului; disponibilitatea resurselor umane, numărul mare de voluntari, și existența suportului material; și experiența acumulată de pe situația din teren, precum și expertiza ofițerilor care s-au alăturat opoziției.

Birouri de securitate ale grupărilor armate de opoziție pot fi clasificate după cum urmează: birourile de securitate ale grupurilor armate de opoziție afiliate ASL, precum Frontul Shamiya, Jaysh al-Mujahedeen, Brigăzile Zenki, Faylaq al Rahman, Frontul Sudic, Jaysh al Nasr, sau Frontul Asala wa Tanmiya; oficiile de securitate ale grupurilor armate de opoziție islamiste, precum Ahrar Al Sham, Jaysh al Islam, sau Faylaq al Shaam; birourile de securitate ale alianțelor militare, precum forța executivă a Jaysh al-Fatah, biroul de securitate al Armatei Idlebului Liber, sau birourile comune de securitate ale Brigăzii Hamza și Abu Amara; birourile de securitate ale grupurilor jihadiste transfrontaliere, cum ar fi Jabhat Fateh al Shaam și ISIS.

Operațiunile de securitate sunt descentralizate în zonele controlate de opoziția armată și nu au nicio structură de comandă centrală care să își asume responsabilitatea de securitate. Acest lucru este datorat, în parte, faptului că există o multitudine de actori implicați în structurile de securitate, fiecare cu eficiență, capacitate și circumstanțe diferite – la nivelul anului 2013, se raporta existența a mai mult de o mie de miliții rebele. Această fragmentare există parțial din cauza strategiilor donatorilor de responsabilizare a mai multor actori, fără mandatarea cooperării sau coordonării între aceștia, după cum se va observa în cele ce urmează.

Din punctul de vedere al factorilor de decizie occidentali care decid cu privire la furnizarea de sprijin pentru grupurile armate siriene, aplicarea termenului „moderat“ a ajuns să fie limitat la grupuri cu o perspectivă seculară. Pentru a obține sprijin occidental, grupuri armate trec printr-un proces de verificare extins gestionat de birourile de Comandă a Operațiunilor Militare (MOC) din Iordania și Turcia. MOC are reprezentanți din fiecare stat donator și are ca scop verificarea facțiunilor rebele pentru a identifica care din ele sunt non-extremiste, excluzând orice organizație din opoziție ai cărei lideri au legături cu ISIS, cu al-Qaeda sau cu alte grupări teroriste. În afară de grupările kurde PYD și YPG, cele mai multe grupuri care primesc sprijin din partea MOC luptă sub steagul ASL.

După instituirea SMC, care a inclus angajamente din partea Arabiei Saudite, Qatarului și din partea mai multor donatori occidentali, aceștia au creat coaliția „Prietenii Siriei”. În acest context, vor fi aduse în discuție, pe scurt, acțiunile SUA, ale Turciei, ale Arabiei Saudite și ale Iordaniei cu privire la opoziția siriană.

Guvernele arabe și occidentale au fost inițial reticente să condamne brutalitatea lui Assad, îndemnându-l în schimb la reformă, aplicând apoi sancțiuni diplomatice și economice. În 2011, însă președintele american Obama Barack Obama și câțiva alți lideri mondiali i-au cerut lui Assad să renunțe la putere.

SUA a acționat foarte prudent în ceea ce privește sprijinirea rebelilor. Washingtonul a autorizat asistența neletală și umanitară încă de la începuturile revoluției, însă au existat reticențe cu privire la sprijinul militar. Acest fapt a reflectat incertitudinea cu privire la conflictul sirian și preocupările Occidentului cu privire la riscul ca armamentul furnizat grupărilor moderate din opoziție să ajungă sub controlul jihadiștilor. Din iunie 2013, cu toate acestea, SUA a anunțat că vor începe să ofere sprijin militar forțelor moderate din opoziție.

Potrivit Carter Center, pe de altă parte, Statele Unite au furnizat arme în secret, înainte de a-și declara în mod public susținerea față de opoziția siriană prin furnizarea de armament, în iunie 2013. Așadar, în plus față de organizarea cursurilor de formare în taberele din Iordania și Qatar, Statele Unite ale Americii au finanțat livrări limitate de armament.

Sprijinul SUA pentru opoziția armată a fost prudent și inconsistent. Lipsa de consens în cadrul opoziției siriene moderate și influența clară a Frăției Musulmane siriene și a altor mișcări islamiste a fost un motiv de anxietate pentru SUA și a duse la temeri cu privire la forma unui stat post-Assad.

Îngrijorarea cu privire la creșterea extremismului în rândul opoziției Siriei a fost un factor-cheie din spatele pierderii încrederii Washingtonului în opoziția armată moderată și din spatele ambivalenței în creștere față de obiectivul declarat de a răsturna regimul Assad. Această atitudine a devenit mai pronunțată odată cu extinderea ISIS în estul Siriei și vestul Irakului, fapt care a determinat SUA să creeze o coaliție care a intervenit direct în Siria, prin lovituri aeriene și încercări de modelare a forțelor locale anti-ISIS.

Turcia a fost printre statele cele mai afectate de războiul civil sirian, împărțind cu Siria peste 800 km de graniță în sud. Turcia a fost un susținător puternic al intervenției directe în susținerea opoziției siriene. Protestele din 2011 au constituit provocări semnificative la adresa stabilității Turciei, în primul rând datorită numărului mare de refugiați sirieni în Turcia. Apoi, preocuparea cu privire la posibilitatea creări unei entități autonome kurde din nordul Siriei și creșterea puterii ISIS au amenințat Turcia și interesele sale în Siria. De aceea, statul turc a oferit adăpost, finanțare și materiale unor grupări ale opoziției militare siriene, în special celor de sub egida ASL.

Din 2011, și Arabia Saudită a fost un oponent fervent al regimului Assad. Conducerea saudită a sprijinit comunitatea internațională în lupta împotriva ISIS, grup ale cărui obiective includ și răsturnarea regatului saudit și extinderea califatului auto-proclamat în Peninsula Arabică.

Referitor la Iordania, aceasta a căutat să adopte o poziție echilibrată în conflictul sirian, destinată în principal asigurării stabilității și supraviețuirii monarhiei.

Forțele care au luptat împotriva ISIS în Siria au fost fragmentate și, deseori, aflate în competiție unele cu celelalte, reflectând multiplele războaie proxy care au loc pe teritoriul sirian între forțele internaționale și regionale.

O mișcare pașnică de proteste împotriva președintelui Bashar al-Assad s-a transformat într-un război civil vicios. Rebelii au provocat o campanie de lupte de gherilă la nivel național, dar activitățile lor sunt locale și necoordonate, mai degrabă decât dictate de o strategie națională. Acesta este contextul în care s-a dezvoltat și Armata Siriană Liberă. După cum s-a observat, opoziția siriană nu a generat o structură atotcuprinzătoare a opoziției la nivel național, care să se bucure atât de legitimitate, locală cât și internațională. De acest statut s-a apropiat ASL, însă se va vedea că lipsa de unitate a grupărilor reunite sub ASL i-a afectat, în cele din urmă, credibilitatea în plan internațional. Atunci când este analizată în ansamblu, opoziția siriană pare fragmentată în mod semnificativ, și deseori afectată de competiția dintre grupuri pentru resurse și putere, mai ales între grupurile de opoziție moderate și cele extremiste.

3. Studiu de caz: Armata Siriană Liberă

Fondată de către Riyad al-Asaad, colonel dezertor aflat, pe atunci, în exil în Turcia, Armata Siriană Liberă este un grup armat de cel mai înalt profil, deși este departe de a fi o miliție convențională.

ASL, în termeni generali, reunește forțelor rebele în linii mari seculariste, formate în principal din dezertori ai armatei siriene. Fondată în 2011, ASL este cea mai veche dintre facțiuni rebele siriene.

Mișcarea de opoziție din Siria a fost fragmentată încă de la începuturile sale, fiind o reflectare directă a complexității sociale a Siriei și a originii de bază descentralizată a revoltei.

Deși este adevărat că opoziția armată a fost extrem de fragmentată din cauza proliferării numelor grupurilor rebele și afilierilor, două modele de organizare au apărut pe parcursul luptei armate, care ajută la înțelegerea modului în care este structurată opoziția Siriei. Mai precis, unitățile rebele pot fi clasificate în două categorii diferite: batalioane localizate și brigăzi „franciză”, mult mai mari. Batalioanele localizate tind să se asocieze în principal cu ASL și sunt organizate vag prin intermediul Consiliilor Militare Provinciale. Aceste unități lupta într-o arie geografică limitată, de obicei, în apărarea satului sau orașului de origine, sunt rareori conduse ideologic, și sunt finanțate de sponsorii ASL.

Pe de altă parte, brigăzile de franciză tind să fie conduse de civili sau alți dezertori de rang inferior, sunt mai motivate ideologic, și tind să fie patronate de donatori privați. Brigăzile de franciză, cum ar fi batalioanele Farouq sau Brigada Suqour al-Sham Brigada, sunt de multe ori mult mai mari, operând în mai multe provincii din Siria, și operând independent de structurile FSA. Cu toate că aceste unități rebele de multe ori au cooperat unele cu altele în cadrul obiectivului unificat de a învinge regimul Assad, diferențele dintre batalioane localizate și brigăzile de franciză au condus în mod frecvent la lupte interne și fracturi în rândurile forțelor rebele.

Un alt obstacol semnificativ pentru o mai mare unificare a fost diferența dintre liderii exilați și comandanții care operează în interiorul Siriei – cu alte cuvinte, dintre „insideri” și „outsideri”.  În ASL, sub conducerea lui Asaad, comandanții din exteriorul Siriei s-au dovedit a fi în imposibilitatea de a conduce eficient operațiuni de luptă sau de a afecta în mod semnificativ evenimentele din interior.

De la început, ASL s-a confruntat cu dificultăți în a-și afirma controlul asupra diverselor facțiuni armate din interiorul Siriei. În cadrul organizației, comunicarea dintre liderii din interiorul statului și cei din exterior a rămas fracționată, și un număr de dispute a apărut în ceea ce privește operațiunile și strategiile, astfel încât batalioanele subordonate s-au distanțat de comanda centralizată.

Armata Siriană Liberă a evoluat în mod semnificativ de la apariția sa. La momentul formării sale la sfârșitul lunii iulie 2011, liderul fondator, colonelul Riyad al-Asaad, a descris înființarea unei forțe cu un dublu scop: de a proteja protestatarii pașnici care susțin demonstrații împotriva regimului președintelui Bashar al-Assad și de a iniția operațiuni de rezistență împotriva forțelor militare și de securitate ale regimului sirian.

În 2011, colonelul Asaad afirma în mod clar că ASL urma să fie o organizație insurgentă cu o comandă centralizată. Cu toate acestea, de-a lungul anilor care au urmat, ASL a luptat să îndeplinească aceste așteptări.

În Homs, locotenentul Ibrahim Ayoub, căpitanul Yusuf al-Hamud și încă doi frați, maiorul Ahmed Bahboh și căpitanul Abdullah Bahboh, au avut intenția de a forma un nucleu capabil de rezistență armată în orașul Homs, precum și în orașele Talbiseh, al-Houleh și al-Rastan. În Deraa, tinerii au început să se coaguleze în jurul căpitanului Qais al-Qahtaneh și au format în curând grupul influent Alwiyat al-Omari. La finalul lunii iulie 2011, colonelul Asaad declara că, din acel moment, „forțele de securitate care ucid civili și asediază orașe vor fi tratați ca ținte legitime. Îi vom viza în toate părțile din teritoriile Siriei, fără excepție”.

Pentru mulți sirieni, escaladarea ulterioară a violențelor regimului și a represaliilor în locuri precum Homs, au confirmat viabilitatea și necesitatea rezistenței armate pentru susținerea revoluției Siriei. La scurt timp după aceea, soldații sirieni au început dezerteze, refuzând să tragă asupra propriilor oameni. În ciuda pedepsei la execuție a dezertorilor, locotenentul colonel Hussein Harmoush a anunțat în mod public, alături de 150 de soldați sub comanda sa, dezertarea din Batalionul 11, ​​în satul Bdama în Idlib, pe 9 iunie. Harmoush a stabilit Batalionul Ofițerilor Liberi (BOL), care s-a dovedit a fi un catalizator puternic pentru valul ulterior de dezertări și, în cele din urmă, pentru formarea ASL la sfârșitul lunii iulie. Până în martie 2012, aproximativ 60.000 de soldați sirieni au dezertat din rândul armatei siriene.

La doar câteva zile după declarația colonelului Harmoush, căpitanul Qais al-Qahtaneh a anunțat formarea „Sectorului Sudic” al BOL. Mai mulți ofițeri din Al-Rastan au continuat cu declarațiile proprii de loialitate față de BOL. Aceasta a fost o fază importantă de dezvoltare pentru opoziția armată siriană. Peste tot în țară, mai multe noi grupări se formau în fiecare săptămână; majoritatea dintre acestea se aliniau cu BOL sau cu ASL, mult mai puține declarându-se independente.

Răpirea colonelului Harmoush de către ofițerii sirieni de informații, la începutul lunii septembrie, a aruncat opoziția în dezordine. La câteva zile după dispariția sa, mass-media de stat siriană a difuzat un interviu cu Harmoush în care, în mod clar obligat, a renunțat la opoziție, caracterizând-o drept un complot al Frăției Musulmane; câteva luni mai târziu, acesta a fost executat. Imediat, colonelul Asaad a urgentat unirea BOL și ASL: pe 23 septembrie, unificarea a fost formalizată, luând naștere ASL extinsă, compusă inițial din 22 de fracțiuni separate.

Până la începutul lunii decembrie 2011, ASL a stabilit relații oficiale cu opoziția politică aflată în exil, reprezentată la acel moment de CNS, formalizându-și statutul principal de opoziție armată din Siria.

Evoluția opoziției armate a urmat același model ca și comitetele locale de coordonare anterioare: unități spontane și locale formate cu un control centralizat slab. În consecință, la începutul confruntărilor dintre aceste unități autoproclamate ASL și armata profesionistă bine înarmată a regimului, rebelii s-au confruntat cu înfrângeri zdrobitoare (de exemplu, cazul rebelilor din Rastan și cartierul Bab Amr din Homs, la sfârșitul anului 2011). Cu toate acestea numărul grupărilor ASL a crescut, prin zeci de mii de dezertori din armata siriană și prin formarea de noi brigăzi locale ASL, în special în guvernoratele Homs, Hama și Idlib.

În zonele în care ASL își menține prezența, s-a dezvoltat un sistem de guvernare sub forma unor „consilii locale”, care gestionează proiecte referitoare la reconstrucția și funcționarea instalațiilor publice, cum ar fi furnizarea de apă, electricitate, îngrijire medicală, educație și poliție.

Proximitatea Turciei și disponibilitatea acesteia de a primi dezertorii din rândul armatei naționale siriene s-au dovedit cruciale pentru formarea nucleului ASL în vara anului 2011. În timp ce îi monitoriza în mod constant, inteligența militară turcă le-a permis rebelilor să se organizeze în taberele de refugiați și să mențină contactul cu rebelii din interiorul Siriei, și au ignorat contrabanda cu arme. Mai târziu, dezertorii s-au stabilit și în Iordania, unde au primit asistență din partea statului iordanian și și-au dezvoltat propriile rețele de finanțare și de furnizare.

Comunitatea internațională se confrunta cu o serie de alte crize atunci când a izbucnit revolta siriană. În timp ce au izbucnit protestele în Deraa, statele din Golf au intervenit în Bahrain pentru a sprijini monarhia sunnită în înăbușirea revoltei conduse de opoziția șiită, iar Consiliul de Securitate aproba Rezoluția 1973 de autorizare a tuturor măsurilor necesare pentru a proteja civilii libieni împotriva forțelor lui Muammar Kadhafi. Între timp, și statul Yemen se afla într-o criză profundă, iar egiptenii votau un referendum constituțional care era văzut ca primul pas legal în tranziția post-Mubarak a țării. Combinate, aceste evenimente au făcut din neliniștea din localitatea siriană Deraa un eveniment minor și nedorit. Guvernele occidentale au ezitat să sprijine cu hotărâre rezistența armată timpurie în Siria. Din cauza ezitării vesticilor, vidul rezultat a fost umplut de un aflux haotic de bani și de armament din statele din regiune, cum ar fi Arabia Saudită, Qatar și Turcia.

Cea mai mare dintre grupările rebele inițiale dar, de asemenea, și cel mai puțin structurată sau coezivă, a fost ASL. Inițial, ASL a nu a fost afiliată în mod oficial niciunei organizații din opoziția politică, dar Consiliul Național Sirian (CNS) a căutat în mod repetat să preia controlul asupra ASL și asupra altor grupuri rebele care au continuat să apară. Pentru a urmări acest obiectiv, Ghalioun a anunțat, în martie 2011, înființarea unui birou militar în cadrul CNS care să sprijine și să supravegheze ASL.

Biroul, care niciodată nu a devenit funcțional, a fost primul dintr-o serie de comenzi efemere „comune”, care, după cum s-a văzut și în capitolul al doilea al lucrării de față, au fost anunțate de către o combinație sau alta de brigăzi ASL, consilii militare și grupuri independente sau islamiste.

Confruntați cu presiuni din partea coaliției Prietenii Siriei pentru a forma un front rebel unificat, CNS a sponsorizat încă o altă comandă comună a Consiliilor Revoluționare Militare, la sfârșitul lunii septembrie. Potrivit lui Tayfour, vicepreședintele CNS din acea perioadă, noua comandă cuprindea „toate” consiliile militare și revoluționare din interiorul Siriei. Potrivit ofițerului de legătură CNS-ASL, comanda comună controla „între 75 și 80 la sută dintre grupările armate de pe teren.” Totuși, și acest nou birou s-a dovedit a fi la fel de efemer ca și încercările precedente.

Un articol din ziarul Frăției Musulmane, Al- Ahd, care a fost re-lansat în interiorul Siriei după izbucnirea violențelor, a recunoscut impactul divizării opoziției: „Haosul armamentului, slăbiciunea în organizare, disputele dintre batalioane, răspândirea elementelor corupte în Armata Liberă și absența unei instituții capabile să prevină încălcările și pedepsirea autorilor”, considerau autorii, „sunt cele mai evidente decalaje prin care se zdruncină încrederea revoluționarilor în revoluția lor binecuvântată.”

În 2011, de exemplu, s-au înregistrat aproape 1.000 de victime în cadrul forțelor siriene de securitate între lunile martie și iunie. La începutul anului 2012, ASL a cunoscut un proces de expansiune rapidă, atât în amploare, cât și în ritmul operațiunilor. Incidența raidurilor de gherilă și a ambuscadelor s-a dublat între ianuarie și aprilie 2012, în timp ce frecvența atacurilor a crescut cu mai mult de 100%.

Până la jumătatea anului 2012, ASL se bucura de un succes semnificativ. Ajutate din punct de vedere material și logistic de către aliați din Turcia, Qatar și Arabia Saudită, prin canale peste frontierele libaneze și turcești, unitățile rebele au reușit să distrugă o serie de baze ale armatei siriene și au capturat arme mai sofisticate. La sfârșitul verii, acestea au reușit să lanseze un atac major asupra celui de-al doilea oraș al provinciei Alep, și până la sfârșitul anului au căpătat controlul asupra unor întinderi mari din nordul Siriei. Cu toate acestea, caracterul descentralizat al ASL s-a dovedit a fi o problemă. Pe măsură ce conflictul a escaladat, diferențele dintre numeroasele miliții au devenit mai vizibile și mai greu de împăcat. Islamismul în sine nu a fost o problemă pentru cea mai mare parte sunniților din ASL, având în vedere că colonelul Asaad s-a aliniat cu SNC, dominată de Frăția Musulmană, în decembrie 2011.

ASL a început să evolueze de la o mică conducere centralizată implicată în rezistență, la una care derula o insurgență. Mai multe grupări militare de opoziție au început, de asemenea, să demonstreze un nivel tot mai mare de competență. Ca o extensie a acestui avans tactic și strategic, ASL a început să fie din ce mai bine reprezentată pe teren de facțiuni mari, capabile de modelarea dinamicii locale și provinciale. Potrivit reprezentantului oficial al Frontului de Sud, Issam al-Reis, „ASL a fost o viziune care a fost instituționalizată în 2012. Toți cei care au crezut în revoluție, au crezut în ASL ca o forță pentru a proteja și pentru a promova cauza revoluției .”

Conduse de ofițeri capabili și cu legături stabilite către conducerea centrală a ASL, grupările de opoziție au devenit forța vie a mai multor Consilii Militare Provinciale militare (CMP), mecanisme prin care conducerea ASL coordona, din Turcia, logistica, strategia și operațiunile de zi cu zi. CMP-urile nu au fost numai un pas logic spre profesionalizarea ASL, dar, de asemenea, au semnalat în Occident dezvoltarea unei armate de opoziție suficient de organizată, care avea nevoie de sprijin extern.Astfel, până în vara anului 2012, CIA a primit permisiunea de a începe un proces de verificare, limitat și sub acoperire, cu scopul de a discerne cele mai fiabile și capabile grupări ale ASL pentru alocarea de fonduri.

Pe măsură ce ASL a continuat să crească și luptele s-au intensificat, inclusiv în Alep și Damasc, Crucea Roșie a declarat starea de război civil în Siria, în iulie 2012. Escaladarea luptelor în Alep și Damasc a jucat un rol deosebit de important în demonstrarea faptului că o singură organizație, centralizată sub ASL, era încă nerealistă. Ambele teatre de luptă au asistat la apariția sau consolidarea unor grupări importante: în Damasc, Liwa Al-Islam (redenumită Jaish al-Islam); în Idlib, Suqor al-Sham și Kataib Ahrar al-Sham; și în Alep, Liwa Al-Tawhid. Toate cele patru noi grupări au fost, din punct de vedere ideologic, mai islamiste decât facțiunile tipice ASL, dar toate, cu excepția Kataib Ahrar al-Sham, s-au aliat cu ASL.

În septembrie 2012, Liwa Al-Islam, Liwa Al-Tawhid și Suqor al-Sham au deschis calea spre formarea unei noi alianțe majore a grupărilor armate de opoziție, SILF. In timp ce cele 22 de facțiuni constitutive ale SILF s-au identificat ca membre ASL, formarea unei organizații alternative în interiorul Siriei, care a reprezentat aproximativ 50% din întreaga opoziție armată, a schilodit în continuare conducerea centrală a ASL din Turcia. Stabilirea ulterioară a SIF, de către 11 grupări militare rebele neafiliate ASL, inclusiv Ahrar al-Sham, în decembrie 2012, care a reprezentat aproximativ 25% din opoziția armată, a subliniat și mai mult importanța dinamicii din teren în formarea potențialului pentru structurile de conducere.

În ciuda unor astfel de circumstanțe, sau datorită lor, noua coaliție internațională „Prietenii Siriei” a adunat 260 de figuri din conducerea diverselor grupări armate de opoziție din Siria, inclusiv cele ale SILF și SIF, în Antalya, în decembrie 2012, pentru o conferință de trei zile. La finalul acesteia, după cum s-a menționat și în cadrul celui de-al doilea capitol al acestei lucrări, a luat naștere Consiliul Militar Suprem (CMS) ca o structură de comandă unificată pentru totalitatea grupărilor ASL din interiorul Siriei, condusă de generalul Salim Idriss.

CMS a fost fondat în ideea că membrii ar începe să primească sprijin financiar și militar substanțial din partea coaliției Prietenii Siriei. După cum afirma un participant în urma conferinței, „am acceptat totul pentru că ne-au promis totul, chiar și paradisul.” In timp ce Arabia Saudită, Turcia și Qatar își stabiliseră deja propriile lor sisteme haotice de sprijin, Statele Unite s-au folosit de înființarea CMS ca de un catalizator pentru inițierea de sprijin non-letal (vehicule, echipamente de comunicații, alimente și provizii medicale) acordat „fracțiunilor verificate” ale ASL, începând din decembrie 2012.

De la mijlocul anului 2011 până în primăvara anului 2012, ASL a fost o mișcare cu o creștere exponențială, cu zeci de facțiuni constitutive, aproape toate conduse de militari și ofițeri instruiți care au dezertat din rândul armatei naționale siriene. Cu toate acestea, această mișcare insurgentă a avut nevoie de asistență centralizată substanțială pentru a ajunge la obiectivul dorit, de unitate structurală adevărată. Ce a primit, în schimb, a fost o un sprijin dezbinat și haotic din Arabia Saudită, Qatar și Turcia. Acționând în mod independent, și de multe ori prin mai multe canale independente care se bazau pe contacte personale, aceste puteri regionale au contribuit la declinul ASL de la adevăratul său potențial, în ciuda intențiilor de susținere. După cum declara oficialul grupării Faylaq al-Sham, Idris al-Raad. „țările din regiune au început să formeze legături cu batalioane ale Armatei Libere, prin intermediari și rude ale liderilor batalionului care trăiesc în țările din regiune … Col. Assad a jucat un rol, de asemenea, în coalescența acestor eforturi prin ofițerii săi din Turcia … Dar era nerealist să fi fost de așteptat ca el să comunice eficient cu 120 de batalioane în același timp – revoluțiile sunt greu de centralizat.”

Chiar și atunci când ASL a dominat opoziția siriană, în 2011-2012, principalele elemente de luptă au fost unite doar vag sub o marcă comună, mai degrabă decât într-o structură de comandă integrată. Omologul său politic (SOC) a fost la fel de divizat, așa cum s-ar fi așteptat într-o țară în care opoziția politică nu a fost tolerată, asocierea a fost interzisă și libertatea de exprimare a fost sever limitată. Luptele politice interne și sprijinul extern au creat un cerc vicios de fragmentare. Mai mult decât atât, fragmentarea a dobândit rapid o dimensiune cu totul diferită între grupurile de opoziție ca urmare a creșterii influenței grupărilor armate islamiste radicale, cum ar fi ISIS și JAN. Aceste grupări s-au angajat într-o serie de confruntări violente și vicioase începând cu sfârșitul anului 2013 -începutul anului 2014, în provinciile din nordul Siriei.

Conflictul sirian a devenit mai violent, guvernul sirian atacând grupurile de opoziție cu aeronave ​​și artilerie. Atacurile la adresa grupurilor extremiste, cum ar fi Frontul al-Nusrah, au crescut.

Ca răspuns la apelul ideologic al grupurilor extremiste, unele unități ASL au început să integreze educația politică în formarea lor. Un afiliat al unei unități ASL din provincia Alep comenta: „Noi, de asemenea includem un program pentru afaceri politice. Scopul principal al acestui program este de a face recruții să se distanțeze de ideologia extremistă.” Un alt observator a remarcat faptul că motivația ideologică este esențială pentru extinderea opțiunilor de implementare a mișcării, deoarece „tot mai multe forțe motivate de ideologie sunt capabile să disloce luptători dincolo de zonele lor de origine. Majoritatea luptătorilor rămân în propriile lor cartiere, mai degrabă decât să lupte în alte provincii. Cu excepția cazului în cineva îi plătește să facă acest lucru sau cu excepția cazului în care aceștia sunt orientați ideologic.”

Coabitarea între milițiile islamiste și brigăzile ASL s-a dovedit a fi tensionată: primele adoptau o perspectivă religioasă și ideologică, în timp ce ASL avea o concepție naționalistă și revoluționară. Disciplina și resursele le-au diferențiat și mai mult, ducând la resentimente și competiție.

Absența unui lider militar unic al forțelor rebele, precum și eșecurile conducerii politice, au alarmat susținătorii externi ai rebelilor. Cu încurajarea externă, structura de comanda a ASL a fost reorganizată în decembrie 2012, în încercarea de a impune un anumit tip de comandă centralizată a milițiilor. Asaad a fost marginalizat printr-un rol de lider, dar figurativ, iar Salim Idriss a preluat comanda efectivă. Idriss pretindea că comanda toate grupurile armate care luptau cu Assad, și cu siguranță s-a bucurat de recunoaștere internațională ca un comandant rebel de top, dar analiștii estimau că, de fapt, exercita un control direct doar asupra a aproximativ 10.000 de luptători. Acest mic corp bine disciplinat al dezertorilor era format din „rebeli moderați”, SOC militând pentru înarmarea acestora de către puterile occidentale, care se temeau de trimiterea de arme către extremiști. Cu toate acestea, cea mai mare victorie din 2012, de exemplu, împotriva lui Assad a fost purtată în principal de către alte grupări, unele aliate ASL, altele care luptau ocazional alături de ASL, dar în afara controlului direct al lui Idriss, sau altele care se opuneau, în principiu, ASL. Un aspect foarte important, în acest context, este faptul că cu cât mai mult succes are un anumit grup extremist, cu atât mai mulți tineri sirieni militanți pot să i se alăture, epuizând adesea forțele milițiilor moderate.

Eșecul ASL de a demonstra că este capabilă de o guvernare eficientă a fost o problemă critică, care a dat spațiu de explorare islamiștilor. După cum afirma un comandant din centrul Siriei, „faptul că Armata Liberă nu a reușit să se unească într-o singură entitate a prevăzut o deschidere pentru jihadiștii Salafi. Acesta a fost cuțitul care a tăiat și îndepărtat încercările viitoare de a uni Armata Liberă și a însemnat că Armata Liberă a fost practic absentă din mass-media și a fost mult mai tăcută în 2013.”

În ciuda succeselor din întreaga țară, către începutul anului 2013, grupurile rebele nu capturaseră încă niciun oraș mare. Diviziunile interne, capacitățile insuficiente, coordonarea operațională și logistică deficitară, dar și terenurile urbane complexe și rezistența guvernului au fost factori care au dus la acest eșec. Cel mai semnificativ exemplu a fost reprezentat de Alep, în vara anului 2012. Până atunci, rebelii au condus un război de uzură, care viza în primul rând hărțuirea și degradarea forțelor guvernamentale în zonele rurale înconjurătoare. Ofensiva a fost lansată cu puțină consultare cu alte unități rebele, iar ASL dispunea de o pregătire necorespunzătoare, provocând fricțiuni între comandanți pe câmpul de luptă în ceea ce privește obiectivele și tacticile de luptă. Până la sfârșitul anului 2012, lupta a împărțit orașul: unitățile rebele controlau sudul și nord-estul orașului, în timp ce forțele loiale regimului controlau restul orașului.

În anul 2013, pe fondul rapoartelor de utilizare a armelor chimice de către regim, care au fost justificate de către CIA, frustrările în cadrul opoziției siriene au fost în creștere rapidă, iar diviziunile din conducerea opoziției continuau să se adâncească. În ciuda faptului că era o instituție dorită de mulți, incapacitatea CMS de a determina acțiuni ale Occidentului în Siria i-a subminat în mod drastic reputația. Deși statutul CMS a fost în declin rapid, ASL și-a păstrat, totuși, simbolismul său revoluționar, chiar dacă cu o „greutate” militară diminuată pe teren, în special în nord. In sudul Siriei, grupările ASL și-au păstrat influența relativ mai pronunțată vis-a-vis de candidații independenți islamiști și Jabhat al-Nusrah, deși acesta din urmă a jucat un rol cheie în avansările opoziției. Apariția ISIS ca un actor separat de Jabhat al-Nusrah, în aprilie-mai 2013, a adăugat încă un alt actor armat puternic în gama de rivali a ASL.

Înainte de a deveni capitala auto-proclamatului „Califat” ISIS, Raqqa a fost prima capitală a provinciei care a căzut sub controlul opoziției în martie 2013. Orașul a fost sub controlul militar al brigăzilor afiliate ASL, Ahrar al-Sham și Jabhat al-Nusrah. Statul Islamic în Irak (ISI), precursorul ISIS, și-a anunțat extinderea în Siria, în aprilie 2013, cu intenția de a subsuma Jabhat al-Nusrah sub comanda sa. Controlul revoluționar al orașului nu a durat mult. Până în iulie 2013, mulți activiști și oameni influenți din oraș au fost răpiți sau uciși de către ISIS (aproximativ 1.200 de răpiri până în ianuarie 2014). In mai puțin de șase luni, ISIS a reușit să învingă toate celelalte brigăzi armate din oraș, afiliate ASL, începând cu 2014, și și-a declarat și controlul total asupra Raqqa.

Pe 20 august 2013, armata siriană, alături de o serie de miliții aliate, au lansat ofensiva la scara largă denumită Operațiunea „Damascus Shield”, care viza eliminarea definitivă a opoziției în capitala Siriei. Mai multe cartiere controlate de opoziție au fost atacate cu rachete de artilerie; SUA a declarat imediat stare de alertă și a cerut pregătirea de „lovituri limitate” asupra unor ținte militare siriene. Acest fapt a catalizat o mobilizare rapidă a forțelor din cadrul opoziției, în cea mai mare parte a celor afiliate ASL.

Cu toate că mai multe guverne occidentale, inclusiv SUA, au concluzionat că regimul Assad a fost într-adevăr responsabil pentru atacul chimic de la Sarin, președintele Obama a revenit asupra deciziei de intervenție militară în Siria și a negociat un acord cu Rusia, prin care Assad urma să își cedeze stocurile de arme chimice, fără lansarea de acțiuni militare. În general, liderii ASL au considerat această acțiune un act de trădare.

Decizia SUA de a renunța la planurile unei intervenții militare împotriva regimului sirian a avut un impact catastrofal asupra ASL și, în special, asupra CMS. Văzut de mulți sirieni ca o structură gestionată de SUA și creată pentru a rezolva preocupările SUA privind fiabilitatea de a furniza orice sprijin pentru ASL, CMS a pierdut orice urmă de credibilitate, practic peste noapte. Zece zile mai târziu, ISIS a dobândit controlul asupra orașului strategic Azaz, controlat anterior de ASL, și o săptămână după aceea, 13 dintre cele mai puternice grupări armate de opoziție din Siria au renunțat pe deplin la autoritatea opoziției politice recunoscute pe plan internațional, inclusiv la cea a CMS. Până în octombrie, regimul a început să exploateze diminuarea influenței CMS în Alep, prin lansarea unei ofensive majore în partea de sud a orașului. Până la sfârșitul anului 2013, cele mai puternice grupări din opoziție, care erau și afiliate ASL, și anume Jaish al-Islam (în Damasc, Idlib, și Alep), Suqor al-Sham (în Idlib) și Liwa al-Tawhid (în Alep), s-au retras din CMS și s-au alăturat unei noi alianțe, Frontul Islamic.

Qatar, Turcia și Arabia Saudită s-au simțit, de asemenea, trădate de acțiunile americane, astfel încurajând formarea Frontului Islamic, ca un protest clar împotriva a ceea ce politica occidentală a permis să aibă loc în Siria.

Două săptămâni și jumătate după ce a fost format, Frontul Islamic a început să preia controlul asupra sediului principal logistic al CMS, situat în satul Babisqa, lângă punctul de trecere a frontierei cu Turcia. Facilitatea, aprovizionată cu arme, bani și echipamente logistice furnizate de Prietenii Siriei, a fost anterior controlată de Primul și al Doilea Batalion ASL. Pierderea bazei CMS în fața unui front islamist independent bazat în interiorul Siriei și format, în parte, ca un protest împotriva inadvertențelor morale ale alinierii cu Occidentul, a ilustrat măsura în care CMS și-a pierdut influența și controlul asupra opoziției militare siriene.

ASL a suferit, drept urmare, o transformare conceptuală semnificativă la sfârșitul anului 2013. Căderea dramatică a CMS a necesitat, de asemenea, o schimbare în politica occidentală față de opoziție.

Ideea unui singure Armate Libere, cu o conducere centralizată responsabilă de comandă strategică și furnizarea de bunuri nu mai era fezabilă. Descentralizarea ASL a fost singura cale de urmat și, probabil mai important, o reflectare a realității. În lipsa CMS, comenzile s-au concentrat tot mai mult pe stabilirea de relații individuale directe cu conducerile grupărilor ASL. Statele regionale care sprijineau opoziția siriană armată au cooperat cu SUA pentru a facilita o serie de fuziuni ale fracțiunilor mai mici în unele mai mari, care puteau opera la nivel provincial sau inter-provincial.

Prima dintre aceste fuziuni a fost reprezentată de Frontul Revoluționar Sirian, creat prin fuziunea a 14 grupări prezente în primul rând în Idlib, dar de asemenea, la o scară mică în Hama, Alep și Damasc. Mai târziu, o a doua alianță similară a fost creată, Jaish al-Mujahideen, cu opt fracțiuni constitutive ASL, influente în Alep. Până la jumătatea lunii februarie 2014, alte două fuziuni ASL au avut loc: 12 grupări au format Harakat Hazm, și 54 de grupări s-au unit sub Frontul de Sud. Astfel, timp de 10 săptămâni, au apărut 88 de noi grupări armate de opoziție afiliate ASL.

Între 26 octombrie și 7 noiembrie 2014, Jabhat al-Nusrah și gruparea aliată Jund al-Aqsa au capturat cel puțin 23 de sate și orașe aflate sub controlul a două grupări ASL – Frontul Revoluționar Sirian (FRS) și Harakat Hazm – ocupând și sediile ASL aferente. Liderul FRS, Jamal Maarouf, care a fost pentru mult timp o figură controversată, a fost acuzat de corupție și a fost exilat în Turcia. Înfrângerea FRS a reprezentat prima înfrângere totală a unei grupări armate de opoziție afiliate ASL de la începutul conflictului în 2011. Patru luni mai târziu, pe fondul unor tentative de asasinat împotriva comandanților ASL din întreaga Sirie de nord și de sud (planificate, din cate s-a presupus, de Jabhat al-Nusrah și / sau ISIS), Harakat Hazm a avut o soartă similară cu cea a FRS.

După înfrângerea FRS, Harakat Hazm a încercat constant să blocheze mișcarea Jabhat al-Nusrah. Răpirea liderului Jabhat al-Nusrah, Abu Eissa al-Tabqa, la sfârșitul lunii februarie 2015, a dus la escaladarea violențelor dintre cele două grupări. Al-Nusrah a declarat război grupării Harakat Hazm la data de 25 februarie, iar grupul și-a anunțat dizolvarea pe 1 martie, după doar cinci zile de lupte. Distrugerea a două dintre cele mai importante facțiuni ASL, ambele susținute de SUA, a ilustrat influența semnificativă pe care o căpăta Al-Nusrah în nordul Siriei.

SUA credea că ASL ar putea deveni o forță capabilă de a contesta regimul, astfel sprijinind transmiterea de armament și fonduri către ASL. Cu toate acestea, ASL nu a reușit să ofere un front unit, și mai multe națiuni, inclusiv Statele Unite, Qatar și Arabia Saudită au suspendat temporar sprijinul pentru ASL. Administrația Trump sugera că ar putea pune capăt sprijinului pentru ASL în mod permanent, cel mai probabil crescând sprijinul pentru Forțele Democratice Siriene – ceea ce s-a și întâmplat.

Din octombrie 2015, mai multe grupuri care se identificau ca parte a ASL din nordul Siriei au aderat la nou înființata grupare sprijinită de SUA, Forțele Democratice Siriene. În decembrie 2015, potrivit Institutului American pentru Studiul Războiului, grupurile care se identificau drept ASL erau încă prezente în jurul Alep și Hama și în sudul Siriei, iar ASL era încă „cea mai mare și cea mai seculară dintre grupurile rebele”, însă a fost grav afectată de atacurile aeriene rusești în Siria de la finalul lunii septembrie 2015.

În aceeași perioadă, think-tank-ul Omran Dirasat, din Turcia, a estimat grupările auto-declarate ASL la aproximativ 35.000 de luptători răspândiți în mii de grupuri de diferite dimensiuni; 27 de fracțiuni mai mari de aproximativ 1.000 de luptători, fiecare împreună cu o multitudine de grupuri mai mici și miliții localizate.

În martie 2015, Al-Nusrah a intrat în coaliția Jaish al-Fateh, care își propunea să cucerească orașul Idlib. Succesul dramatic al coaliției islamiste Jaish al-Fateh în capturarea orașului Idlib în trei zile și jumătate a fost văzut ca ducând la izolarea ASL.

Ca urmare a pierderilor semnificative ale regimului de-a lungul anului 2015, în special în Idlib, Rusia a lansat o intervenție aeriană în apărarea regimului; în primele luni, lovituri aeriene au fost îndreptate împotriva opoziției siriene principale, în special împotriva ASL.

In ciuda faptului ca erau vizate de loviturile rusești, facțiunile ASL din Idlib, nordul Hama, Alep, Homs, dar și din alte regiuni au încercat să își demonstreze determinarea de a combate rușii prin ofensive terestre. Impactul semnificativ pe care l-au avut acțiunile opoziției asupra prevenirii oricărui progres major al regimului până la sfârșitul anului 2015 a adus o influență de neegalat a ASL în interiorul Siriei.

În principal datorită deținerii și utilizării de rachete americane, ASL a avut un impact semnificativ în centrul zonei controlate de Al-Nusrah, cum ar fi Idlib și Alep. Poate că pentru prima dată în conflict, Jabhat al-Nusrah a devenit dependentă de ASL pentru a-și susține interesele tactice și strategice, mai degrabă decât viceversa. Datorită activităților sale defensive de la sfârșitul anului 2015 și începutul anului 2016, ASL a închis, cel puțin temporar, decalajul politic dintre aceasta și așa-numitele facțiuni islamiste siriene independente, cum ar fi Jaish al-Islam și Ahrar al-Sham.

În timp ce violențele creșteau la un nivel alarmant din cauza intervenției ruse, comunitatea internațională a accelerat eforturile de a urmări o soluționare politică a crizei siriene. La sfârșitul lunii octombrie 2015, toate părțile importante din conflict au format Grupul Internațional de Sprijin al Siriei și au formulat un program de pace de 18 luni. Au fost invitați reprezentanții a 16 grupări armate din opoziție la reuniunea de la Riyadh, dintre care 13 au fost membri ASL, restul de trei au fost membri Jaish al- Islam și Ahrar al-Sham. Prevalența ASL a fost, astfel, vizibilă.

După ce o primă rundă de discuții a eșuat la sfârșitul lunii ianuarie 2016, Grupul a negociat inițierea unui acord de încetare a ostilităților, care excludea organizațiile considerate teroriste, cum ar fi Jabhat al-Nusrah și ISIS. Acordul de încetare a ostilităților a fost respectat în mare parte, timp de câteva săptămâni. Pentru prima dată din 2011, sirieni din întreaga țară s-au întors în stradă în zilele de vineri, reluându-și protestelor lor săptămânale împotriva regimului și resuscitând lozincile naționaliste ale revoluției. Steagul ASL a fost cel mai proeminent în această renaștere a protestelor.

O mare parte din luptătorii ASL erau aceiași oameni tineri, care inițial au ieșit în stradă pentru demonstrații non-violente, apoi s-au lansat în ceea ce ei numesc auto-apărare, în calitate de rezidenți locali care urmăreau protejarea propriilor cartiere, case și familii, împotriva atacurilor din partea regimului – acesta este unul din motivele pentru care ASL a primit sprijinul protestatarilor.

Cum protestele din mai multe părți ale Idlib au căpătat un ton naționalist pro-ASL, liderii Jabhat al-Nusrah s-au simțit amenințați; gruparea a atacat protestatarii pe 11 martie, ceea ce a dus la o luptă cu forțele ASL și la retragerea acesteia din urmă din oraș. Au fost provocate ample nemulțumiri populare, locuitorii cerând căderea Jabhat al-Nusrah și adoptând adesea o poziție critică față de afiliata Al-Qaida, și una de susținere pentru ASL. În lunile care au urmat, ostilitățile au revenit la nivelul de dinaintea acordului de încetare a ostilităților.

În ceea ce privește lupta împotriva ISIS din Siria, aceasta a fost condusă de trei coaliții principale: Coaliția Internațională condusă de SUA, în coordonare cu sprijinul luptătorilor kurzi, care au lansat prima ofensivă, în septembrie 2014; Forțele Aeriene ruse, în sprijinul armatei siriene și a milițiilor afiliate Iranului și regimului Assad, care au intrat în luptă, la sfârșitul lunii septembrie 2015; și armata turcă, în sprijinul diferitelor brigăzi ale Armatei Siriene Libere (ASL), care a luptat între august 2016 și martie 2017.

Campania militară internațională a luptat împotriva ISIS pe parcursul a cinci etape, din noiembrie 2016 până în octombrie 2017. Campania a dus la distrugerea a 80% din oraș și la moartea a aproximativ 1.800 rezidenți.

Există două abordări contradictorii în ceea ce privește victoria Coaliției Internaționale din Raqqa din octombrie 2017. Pe de o parte, activiștii arabi din regiune, care au participat activ la revoluție – cei mai mulți dintre ei trăiesc acum în exil – au descris cucerirea militară ca „o nouă ocupație” de către luptători străini al căror act ar fi fost mai întâi de portretiza liderul PKK într-un oraș central și simbolic Pe de altă parte, conducerea kurdă a insistat asupra faptului că intenția lor a fost de a „reuni toate componente diferite ale societății regiunii”. Aceste două narațiuni au fost alimentate de episoadele sângeroase de conflict între brigăzile arabe și kurde (în Ras Al-Ain, în decembrie 2012, sau în Alep în 2015).

Coaliția internațională a acceptat un risc major în lupta pentru Raqqa bazându-se pe forțele conduse de kurzi pentru a elibera teritoriile locuite, în majoritate, de arabi sunniți. SUA a promovat integrarea unităților arabe în rândurile Coaliției de la înființarea sa, din octombrie 2015. Potrivit Departamentului Apărării al SUA, numărul de luptători arabi care unesc Coaliția a crescut treptat, reprezentând aproximativ 60% din totalul trupelor din martie 2017. Cei mai mulți dintre aceștia au venit din confederații tribale din nordul Siriei. Cu toate acestea, au rămas sub comanda YPG. În ultima fază a operațiunii militare de eliberare a orașului Raqqa (iunie-octombrie 2017), forțele tribale arabe din mediul rural de nord al Raqqa și, într-o mai mică măsură, din zona de vest a provinciei, au aderat la luptă. Cu toate acestea, cele mai multe unități ASL au fost excluse.

Până la sfârșitul lui 2016, ASL a ajuns să reprezinte un cadru complex, social și simbolic, al grupărilor moderate din opoziția armată siriană. În prezent, ASL este o mișcare insurgentă descentralizată, care continuă să reprezinte idealurile de bază ale revoluției din Siria, deși nu mai este sprijinită în aceeași măsură de către Occident.

În 2017, în partea de sud a țării, la frontiera cu Iordania, ASL (în special prin Frontul de Sud) și-a păstrat controlul. Mai mult decât atât, în septembrie 2017, fondatorul ASL, colonelul Riyad al-Asaad, a fost numit în funcția de prim-ministru adjunct pentru afacerile militare al guvernului Salvării Siriene (un guvern alternativ al opoziției siriene din cadrul provinciei Idlib).

Spre finalul anului 2017 și începutul anului 2018, Turcia a devenit principalul sponsor al ASL. Mai mult decât atât, Turcia a sprijinit formarea Armatei Naționale, cel mai mare grup armat sirian de la izbucnirea războiului civil în 2011. Aproximativ 30 de facțiuni ale ASL și-au unit forțele pentru crearea noii Armate Naționale.

În încercarea de a oferi o alternativă la gruparea Forțelor Democratice Siriene, sprijinită de SUA, Armata Națională are drept obiective lupta împotriva ISIS, regimului Assad și PKK., incluzând trupe cu experiență în luptă din provinciile Raqqa, Alep, Idlib, Hama, Homs, Hasaka, Deir Ezzor și Latakia.

Procesele simultane de militarizare și politizare au creat un domeniu politico-militar extrem de complex și violent caracterizat prin proliferarea rapidă a grupurilor de opoziție armate și a alianțelor în continuă schimbare. Grupările moderate de sub umbrela ASL au luptat pentru dezvoltarea unei agende politice care să se extindă dincolo de respingerea regimului. Circumscripția lor predominant sunnită a devenit divizată și umbrită de proliferarea grupurilor extremiste. Cu posibilități limitate pentru auto-finanțare, grupările ASL se bazează pe sprijinul donatorilor, care a fost, de cele mai multe ori, imprevizibil și insuficient pentru supraviețuire militară, cu atât mai puțin pentru dezvoltarea instituțiilor politice și administrative necesare guvernării. Cooperarea cu donatorii occidentali a pus, printre altele, și restricții privind formarea coalițiilor și participarea la diverse operațiuni.

Mișcarea de opoziție din Siria a fost fragmentată încă de la începuturile sale, fiind o reflectare directă a complexității sociale a Siriei și a originii descentralizate de bază a revoltei.

CONCLUZII

Primele proteste din Siria au început în Daraa și Damasc la începutul lunii martie 2011 și s-au răspândit rapid, protestatarii confruntându-se în mod repetat cu violența forțelor armate siriene.

Caracterul revoluției siriene s-a transformat până în toamna anului 2011. În timp ce forțele lui Assad au început uciderea civililor încă din prima zi, odată ce opoziția a început lupta, revolta pașnică din Siria s-a transformat într-un adevărat război civil.

Armata Siriană Liberă a evoluat în mod semnificativ de la apariția sa. La momentul formării sale la sfârșitul lunii iulie 2011, liderul fondator, colonelul Riyad al-Asaad, a descris înființarea unei forțe cu un dublu scop: de a proteja protestatarii pașnici care susțin demonstrații împotriva regimului președintelui Bashar al-Assad și de a iniția operațiuni de rezistență împotriva forțelor militare și de securitate ale regimului sirian.

Opoziția siriană nu a generat o structură atotcuprinzătoare la nivel național, care să se bucure atât de legitimitate locală, cât și internațională. De acest statut s-a apropiat ASL, însă lipsa de unitate a grupărilor reunite sub ASL i-au afectat, în cele din urmă, credibilitatea în plan internațional. Atunci când este analizată în ansamblu, opoziția siriană pare fragmentată în mod semnificativ, și deseori afectată de competiția dintre grupuri pentru resurse și putere, mai ales între grupurile de opoziție moderate și cele extremiste.

Ceea ce a început ca o revoltă civilă apolitică s-a dezvoltat, în timp, într-o opoziție armată extrem de fragmentată a regimului sirian, în care facțiunile armate au ajuns să graviteze în jurul a trei orientări politice de bază: secularism, islamism și salafism. Deși această clasificare generală nu surprinde complexitatea ideologiei politice islamice, poate oferi un cadru de bază pentru poziționarea politică a grupărilor.

Pe măsură ce revolta siriană s-a transformat într-un război civil prelungit, proeminența grupurilor armate moderate, comparativ cu cele islamiste și extremiste (precum ale Jabhat al-Nusrah și ISIS, de exemplu), a devenit mai redusă. Ideologia multor grupări din opoziție cade de-a lungul spectrului salafist, iar existența lor a avut un impact semnificativ asupra conflictului prin transformarea agendei inițiale a revoluției siriene. Factorul cheie al reîncadrării conflictului din punct de vedere religios a fost reprezentat de ascensiunea rapidă a grupărilor religioase radicale, cum ar fi ISIS, care s-au poziționat ca protectori ai populației sunnite siriene împotriva represiunii regimului Assad și împotriva susținătorilor săi șiiți, în special din Irak.

Războiul civil din Siria a dus la polarizarea comunității internaționale, devenind un război proxy și amintind, pe alocuri, de conflictele din timpul Războiului Rece. De altfel, se poate considera că Siria reprezintă un test al caracterului sistemului internațional, în care predomină interesele divergente ale SUA și ale statelor occidentale, pe de-o parte, și cele ale Rusiei și ale Chinei, pe de altă parte. Pe lângă acest aspect, însă, reîncadrarea conflictului din punct de vedere religios și sectar, cu conotații teroriste, a conturat un conflict proxy, de data aceasta unul regional și religios.

Problemele opoziției politice siriene sunt profunde. Zeci de ani de guvernare autoritară au eliminat, practic, activitatea politică și socială autonomă. Oponenții președintelui Bashar al-Assad nu dețineau, astfel, rețele de organizare și membri cu experiență în momentul revoltei din martie 2011, și au trebuit să se organizeze foarte rapid. De altfel, o caracteristică importantă a mișcării de opoziție este descentralizarea acesteia, lipsindu-i liderii unanim recunoscuți. Acest lucru a fost în parte rezultatul întocmai a istoriei de reprimare a disidenței politice siriene.

Peisajul opoziției politice siriene este atât de fragmentat, încât este dificil să se stabilească în mod cert care dintre grupări sunt cu adevărat eficiente și care din ele se bucură de sprijin popular. Incapacitatea opoziției politice de a oferi conduce acțiuni eficiente s-a datorat, în mare parte, evoluțiilor din teren, unde opoziția militară este serios afectată de competiția dintre forțele rebele pentru resurse și putere.

Competiția acerbă din interiorul opoziției siriene ar fi putut fi descurajată în mod direct și eficient prin unitatea organizațională, care s-ar fi putut realiza doar printr-o implicare timpurie a comunității internaționale, în frunte cu SUA, pentru sprijin și de coordonare în numele ASL în primele luni ale conflictului. Lipsa acestui factor a contribuit la eșecul ASL de a dezvolta o mișcare insurgentă moderată, centralizată și bine coordonată.

Izbucnirea protestelor din martie 2011 a determinat ca Siria să devină, după mai bine de 7 ani de conflicte, un câmp de luptă pentru războaie proxy, alimentate de atât de rivalitățile geopolitice, cât și de rivalitățile religioase și sectariene, în special dintre sunniți și șiiți. Caracterul fragmentat și haotic al intervențiilor politice, militare și economice internaționale în Siria, alături de caracterul divizat al opoziției politice și militare siriene, rămân cei mai importanți factori ai prelungirii crizei siriene.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor

George, Alan, Neither Bread Nor Freedom, Zed Books, Londra, 2003.

Hokayem, Emile, Syria’s Uprising and the Fracturing of the Levant, Routledge, Londra, 2013.

Lund, Aron, Divided They Stand, Foundation for European Progressive Studies, Uppsala, 2012.

Yassin-Kassab, Robin, Leila al-Shami, Burning Country, Syrians in Revolution and War, Pluto Press, Londra, 2016.

Articole, publicații, lucrări de cercetare

ARK, The Syrian conflict: A systems conflict analysis, ARK Group DMCC, Dubai, 2016.

Armborst, Andreas, „A Profile of Religious Fundamentalism and Terrorist Activism”, în Defence Against Terrorism Review, vol. 2, nr. 1, 2009.

Colello, Thomas (ed.), Syria – a country study, US Library of Congress – Federal Research Division, Washington DC., 1987.

Dessouki, A., „The New Arab Political Order: Implications for the 1980s”, în Malcolm H. Kerr, Sayed el-Yassin (eds.), Rich and Poor States in the Middle East, Westview Press, Boulder, 1982.

Esposito, John L., John O. Voll, „Islam and the West”, în Pavlos Hatzopoulos, Fabio Petito (eds.), Religion in International Relations, Palgrave Macmillan, New York, 2003.

Kahf, Mohja, Then and Now: The Syrian Revolution to Date, Special Report, Friends for a Nonviolent World, St. Paul, 2013.

Kodmani, B., F. Legrand, Empowering the Democratic Resistance in Syria, Arab Reform Initiative, Beirut/Paris, 2013.

Legrand, F., The Resilience of Moderate Syrian Rebels, Arab Reform Initiative, Beirut/Paris, 2014.

Lister, Charles, The Free Syrian Army: A decentralized insurgent brand, Analysis Paper No. 26, The Brookings Center for Middle East Policy, 2016.

Lynch, M., The Arab Uprising: The Unfinished Revolutions of the New Middle East, Public Affairs, Philadelphia, 2012.

O’Bagy, Elizabeth, Syria’s Political Opposition, Institute for the Study of War, Washington D.C., 2012.

Sayigh, Yezid, The Syrian Opposition’s Leadership Problem, Carnegie Endowment for International Peace, Washington D.C, 2013.

Tallaa, Maen (ed.), Changing the Security Sector in Syria, OMRAN for Strategic Studies, Istanbul, 2017.

Van Veen, Erwin, Iba Abdo, Between brutality and fragmentation, CRU Report, Clingendael, Haga, 2014.

White, Jeffrey, Andrew J. Tabler, Aaron Y. Zelin, Syria ’s Military Opposition, The Washington Institute for Near East Policy, Washington D.C., 2013.

Surse Internet

Abouzeid, Rania, Khirbet al-Jouz, „The Soldier Who Gave Up on Assad to Protect Syria's People”, în Time, 13.06.2011, disponibil la http://content.time.com/time/world/article/0,8599,2077348,00.html, accesat la data de 21.04.2018.

Al Jazeera, Will Training Moderate Syrian Rebels Work against ISIL?, 20.02.2015, disponibil la https://www.aljazeera.com/programmes/insidestory/2015/02/training-moderate-syrian-rebels-work-isil-150219194231692.html, accesat la data de 04.05.2018.

Alami, Mona, „Can the Free Syrian Army Get Back on Its Feet?”, în Al-Monitor, 04.01.2016, disponibil la https://www.usnews.com/news/articles/2016/01/04/can-the-free-syrian-army-get-back-on-its-feet-after-russias-intervention#close-modal, accesat la data de 30.05.2018.

Carter Center, Syria: Countrywide Conflict Report #4, 2014, disponibil la https://www.cartercenter.org/resources/pdfs/peace/conflict_resolution/syria-conflict/nationwideupdate-sept-18-2014.pdf, accesat la data de 04.05.2018.

Casagrande, G., The Road to Ar-Raqqah: Background on the Syrian Democratic Forces, Institute for the Study of War, 2016, disponibil la http://www.understandingwar.org/sites/default/files/The%20Road%20to%20ar-Raqqah%20ID.pdf, accesat la data de 06.05.2018.

CNN, Al-Nusra rebranding: New name, same aim? What you need to know, 02.08.2016, disponibil la https://edition.cnn.com/2016/08/01/middleeast/al-nusra-rebranding-what-you-need-to-know/, aceesat la data de 06.05.2018.

Dekel, Udi, Nir Boms, Ofir Winter, Syria’s New Map and New Actors, Memorandum No. 156, Institute for National Security Studies, Tel Aviv, 2016, disponibil la http://www.inss.org.il/publication/syrias-new-map-and-new-actors-challenges-and-opportunities-for-israel/, accesat la data de 20.04.2018.

Favier, Agnes, Syria After Islamic State, European University Institute, disponibil la http://cadmus.eui.eu//handle/1814/51925, accesat la data de 04.05.2018.

Humud, Carla E., (ed.), Armed Conflict in Syria: U.S. and International Response, Congressional Research Service, 2012, disponibil la https://fas.org/sgp/crs/mideast/RL33487.pdf, accesat la data de 21.04.2018.

Jenkins, Brian Michael, The Dynamics of Syria’s Civil War, RAND Corporation, Santa Monica, 2014.

Lund, Aron, The Politics of the Islamic Front, part 1: structure and support, Carnegie Middle East Center, 2014, disponibil la http://carnegie-mec.org/diwan/54183?lang=en, accesat la data de 04.05.2018.

Phillips, Christopher, „The Civil War in Syria: The Variety of Opposition to the Syrian Regime”, în Mediterranean Yearbook 2013, p. 27, disponibil la http://www.iemed.org/observatori-en/arees-danalisi/arxius-adjunts/anuari/iemed-2013/Phillips%20Opposition%20to%20Syrian%20Regime%20EN.pdf, accesat la data de 30.05.2018.

Ramani, Samuel, „China’s Syria Agenda”, în The Diplomat, 22.09.2016, disponibil la https://thediplomat.com/2016/09/chinas-syria-agenda/, accesat la data de 23.04.2018.

Reuters, Syria Islamist factions, including al-Qaeda branch, join forces – statement, 28.01.2017, disponibil la http://news.trust.org/item/20170128161652-xes7v/, accesat la data de 06.05.2018.

Rosen, Nir, „Islamism and the Syrian uprising”, în Foreign Policy, 08.03.2012, disponibil la http://foreignpolicy.com/2012/03/08/islamism-and-the-syrian-uprising/, accesat la data de 06.05.2018.

SANA, Syria’s Armed Opposition, Dispatch No.5, 2016, disponibil la http://www.smallarmssurvey.org/index.php?id=1374, accesat la data de 19.04.2018.

Sly, Liz, „U.S. welcomes defection of Syrian pilot who flew fighter jet to Jordan”, în The Washington Post, 21.06.2012, disponibil la https://www.washingtonpost.com/world/middle_east/syrian-pilot-flees-to-jordan-as-us-urges-more-defections/2012/06/21/gJQACG0gsV_story.html?noredirect=on&utm_term=.e29251249c2b, accesat la data de 24.04.2018.

Stack, Liam, „Children Are Among Casualties of Syrian Military Raids After Demonstrations”, în New York Times, 01.06.2011, disponibil la https://www.nytimes.com/2011/06/02/world/middleeast/02syria.html, accesat la data de 20.04.2018.

Syria Centre for Policy Research, Confronting Fragmentation. Impact of Syrian Crisis Report, februarie 2016, disponibil la http://www.sy.undp.org/content/syria/en/home/library/poverty/confronting-fragmentation.html, accesat la data de 20.04.2018.

Tokyay, Menekse, „Syrian subgroups merge to form new National Army under Turkey’s guidance”, în Arab News, 04.01.2018, disponibil la http://www.arabnews.com/node/1218716/middle-east, accesat la data de 02.06.2018.