Arhitectura Zonei Centrale a Orasului Bucuresti
CUPRINS:
Plan de idei …………………………………………………………………………………………………….. 2
Introducere …………………………………………………………………………………………………….. 4
Argument ………………………………………………………………………………………………. 4
Coordonatele lucrării ………………………………………………………………………………. 6
Metodologie …………………………………………………………………………………………… 9
Arhitectura zonei centrale a Bucureștiului. Contextul 'material'………………………. 10
Formarea Cartierului Evreiesc …………………………………………………………………. 11
Zona la începutul secolului al XX-lea ………………………………………………………. 15
Zona între 1945 – 1989 ………………………………………………………………………….. 21
Concluzii ……………………………………………………………………………………………… 28
Spațiul de muncă în context bucureștean …………………………………………………………. 29
Contextul bucureștean. Evoluțita programului în timp, raportat la București …. 29
Concluzii ………………………………………………………………………………………………. 39
Studii de caz (la nivel european) ……………………………………………………………………… 40
Centrul de inovare UC din Santiago …………………………………………………………. 40
Sediul Unilever din Hamburg …………………………………………………………………. 41
Primăria din Tallin ………………………………………………………………………………… 43
Intervenția Stadskantoor din Rotterdam …………………………………………………… 44
Ansamblul Byker Estate din Newcastle ……………………………………………………. 45
Concluzii ………………………………………………………………………………………………. 47
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………. 49
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………… 50
Webografie ……………………………………………………………………………………………………… 52
Surse ale imaginilor …………………………………………………………………………………………. 53
PLAN DE IDEI:
1. Introducere:
1.1 Argument:
Scopul acestei lucrări este de a enumera o serie de întrebări strâns legate de principiile care reprezintă fundamentul unei astfel de intervenții, la care se va încerca să se răspundă prin intermediul proiectului propus în cadrul lucrării de diplomă. Mai mult, lucrarea urmărește medierea problemelor legate de caracterul specific al zonei centrale a Bucureștiului, mai precis zona cartierului evreiesc, prin intermediul unei documentări axate pe dimensiunea socio-culturală a acesteia, care să asigure totodată resursele necesare pentru recâștigarea calităților existente.
1.2 Coordonate ale lucrării:
1.2.1 Spațiul de lucru al viitorului
1.2.2 Co-prezența
1.2.3 Multiculturalism
1.2.4 Pluralism cultural
1.2.5 Cross Pollianion
1.2.6 Palimpsest
1.2.7 Entropie
Aceste concepte vor sta la baza lucrării de disertație, asigurând legătura între diferitele idei expuse în cele ce urmează.
1.3 Metodologie:
Redactarea acestei lucrări de disertație recurgere la metoda clasică de cercetare – sintetizarea informațiilor acumulate în urma studierii diferitelor texte, documente, imagini istorice etc., reprezentative pentru tema aleasă, conform structurii lucrării.
2. Arhitectura zonei centrale a Bucureștiului. Contextul 'material':
2.1 Formarea Cartierului Evreiesc
2.2 Zona la începutul secolului al XX-lea
2.3 Zona între 1945 – 1989
Concluzii
3. Spațiul de muncă în context bucureștean:
3.1 Contextul bucureștean. Evoluțita programului în timp, raportat la București:
Se va urmări o analiză obiectivă a evoluției conceptului de spațiu de muncă pe teritoriul Bucureștiului, bazată pe documentația selecționată și se va face o selecție de clădiri importante din punct de vedere al abordării funcționale sau al rezolvărilor arhitecturale, care au influențat direcția ulterioară a construcțiilor specifice spațiilor de muncă pe teritoriul țării.
3.2 Concluzii
4. Studii de caz:
4.1 Centrul de inovare UC din Santiago
4.2 Sediul Unilever din Hamburg
4.3 Primăria din Tallin
4.4 Intervenția Stadskantoor din Rotterdam
4.5 Ansamblul Byker Estate din Newcastle
Au fost alese clădiri contemporane care abordează tema evoluției spațiilor de muncă, sau, cum este cazul ansamblului rezidențial din Newcastle, care rezolvă problema pluralismului cultural raportat la o fostă mahala (după cum este și cazul cartierului evreiesc)
5. Concluzii:
În concluzie, se va încerca o abordare care să se raporteze într-o manieră empatică atât la contextul urban existent, cât și la direcțiile viitoare ale acestuia, ținând cont de dimensiunea socio-culturală a zonei, și încercând să promoveze o bună interacțiune între membrii comunității.
Introducere
Argument:
Pornind de la premisa conform căreia spațiul de lucru reprezintă un mediu aflat într-o continuă schimbare datorată modificărilor ce au loc la nivel tehnologic, socio-cultural, economic, politic etc., se va analiza problematica particulară a acestor spații în cadrul cărora individul muncește, creează, contribuie la dezvoltarea comunității (pornind de la analiza vechilor prăvălii, bănci, fabrici, clădiri de funcționari etc., și ajungând la actualele clădiri de birouri, specifice perioadei de după 1989), caracteristice cadrului urban bucureștean divers din punct de vedere cultural, ce încearcă să depășească faza curentă de stagnare, și să asigure un mediu propice pentru activitățile viitoare. Se va ține cont totodată de nevoia diversificării programelor întâlnite de obicei în cadrul unor astfel de clădiri, încercând să atingă scopul îmbunătățirii rezultatelor angajaților și consolidării relațiilor sociale.
Ideea ce stă la baza acestei lucrări este strâns legată de evoluția locului de muncă în timp și în cadrul contextului socio-cultural, de felul în care conceptul de a munci și-a schimbat însemnătatea odată cu trecerea timpului și cu inovațiile tehnologice. În ultima perioadă s-a observat o diferențiere tot mai pronunțată între felul în care oamenii interacționează, realizează schimb de informații, sau întreprind diverse activități în cadrul locului de muncă, în comparație cu deceniul trecut, și se încearcă noi modalități de a la fructifica.
Economia mondială a început să se bazeze tot mai mult pe informații și servicii, față de caracterul industrial pe care se baza la începutul secolului al XX-lea. Materialul prim ce stă la baza economiei își pierde astfel dimensiunea tangibilă, concentrând un număr tot mai mare de informații și idei. Spațiile de lucru tradiționale, caracterizate prin birouri de tip celulă, nu mai fac față cerințelor actuale, ducând astfel la o metamorfoză a locului de muncă tradițional. În urma acestei observații, locurile de muncă vor fi transformate pentru a defini noi spații de lucru. Așadar, termeni precum flexibilitate, comunitate, multiculturalism, palimpsest, cross-polination etc. vor reprezenta fundamentul acestui nou spațiu de lucru.
Scopul acestei lucrări este de a enumera o serie de întrebări strâns legate de principiile care reprezintă fundamentul unei astfel de intervenții, la care se va încerca să se răspundă prin intermediul proiectului propus în cadrul lucrării de diplomă. Mai mult, lucrarea urmărește medierea problemelor legate de caracterul specific al zonei situată în aria centrală de interes a municipiului București, mai precis, zona Cartierului Evreiesc, prin intermediul unei documentări axate pe dimensiunea socio-culturală a acesteia, care să asigure totodată resursele necesare pentru recâștigarea calităților existente. De asemenea, trebuie menționat faptul că zona respectivă este amplasată în centrul orașului, fără a fi supusă vreunei protecții juridice, nici din punct vedere arhitectural, cât nici din punct de vedere urbanistic. Zona propusă pentru acestă analiză se află la intersecția Bulevardului Mircea Vodă cu Strada Sf. Vineri, în strânsă legătură față de două zone construite protejate: ZCP 75 – Strehaia (situată între Calea Călărași, Strada Sf. Vineri, Bulevardul Unirii, Strada Mircea Vodă, și cuprinzând Str. Clucerul Udricani, Strada Maria Clucereasca, Intrarea Maria Clucereasca, Strada Olteni, Strada Dr. Iuliu Baraschi și Strada Strehaia), respectiv ZCP 64 – Mămulari (delimitată de Strada Mămulari și Intrarea Mămulari).
fig. 1 – Plan de situație cu figurarea zonelor construite protejate, limitei PIDU, limitei sitului ales pentru proiectul de diplomă
Coordonate ale lucrării
Locul de muncă al viitorului (future workspace)
Actualul loc de muncă se află în schimbare. Noii giganți ai tehnologiei informației înlocuiesc treptat industriile tadiționale într-un ritm alert, creând astfel un sector economic creativ, în timp ce programul flexibil și opțiunea de a lucra de acasă devin elemente caracteristice tot mai des întâlnite în cadrul locului de muncă destinat clasei mijlocii, cu scopul de a reduce costurile; astfel se poate considera că are loc o revoluție a conceptului de a lucra, prin fluidizarea și combinarea dimensiunilor domestice și profesionale. În aceste condiții, arhitectura capătă rolul de a asigura permeabilitatea unui mediu propice pentru activități creative ce duc la evoluția socio-culturală (bazate pe câștiguri intelectuale sau spirituale), raportată la mediul urban, ale cărui caracteristici, atât din punctul de vedere al peisajului urban, cât și din cel al vieții cotidiene, sunt influențate de schimbările produse la nivelul locului de muncă, ținând cont totodată de integrarea indivizilor de culturi diferite, cu diferite calități care pot fi folosite în diverse domenii.
Co-prezență
Conform lui Augustin Ioan, co-prezența „însemnă că acum și atunci pot fi făcute să coexiste într-o singură casă”, adică prezență simultană. Aceasta poate fi de două feluri:
realizarea unei clădri noi pe un sit dat, ce implică, în cadrul aceleiași intervenții, ipostaze definitorii pentru respectivul sit, și, câteodată, pentru clădirea în cauză, raportate la aceeași periodă de timp. (vezi propunerea pentru proiectul parcului La Villette, realizată de Jacques Derrida și Peter Eisenman în anii '80) Astfel, nu există o relație de subordonare între vechi și nou, ci de interdependență între forma generatoare și cea generată;
conversia unei clădiri existente, care își arată vârsta și dezvăluie schimbările suferite pentru a adăposti un altfel de conținut, o altă funcțiune;
Multiculturalism
Potrivit Enciclopediei Filosofice Stanford, multiculturalismul reprezintă un curent filozofic bazat pe diversitate culturală și religioasă, care reprezintă totodată unul din fundamentele doctrinei liberale, care susține că individul trebuie să dispună de libertatea necesară pentru a-și urma propriile idei legate de o viață bună., așa cum se obișnuia să se considere în cadrul atenian – o viață bună („good life”) are ca element vital cultivarea perfecționării minții individului prin asigurarea unor condișii propice. Din acest punct de vedere, se poate considera că multiculturalismul reprezintă o extindere a co-prezenței, o recunoaștere și o tolerare a diferitor culturi existente în cardul unei societăți.
Pluralism cultural
Ideea de pluralism cultural trece mai departe față de cea de milticulturalism, întrucât aceasta presupune, pe lângă recunoaștere și toleranță față de diversitate (culturală, etnică, lingvistică, religioasă sau morală, întrucât o serie de indivizi acceptă diferite repere morale, valori, virtuți sau concepții legate de o viață bună)., și o înțelegere, o aprecierere, respectiv o celebrare a diversității specifice diferitor culturi care coexistă în cadrul unei singure societăți. Un exemplu în ceea ce privește ideea de pluralism îl reprezintă țările din sudul Asiei, precum Indonezia, Malaysia sau Singapore, unde fiecare stat a răspuns diferit la problemele ridicate de pluralism, bazându-se pe ideea de participare a publicului în cadrul societății civile, și pe o mediere cu privire la dimensiunile etnice, religioase, lingnivistice etc. rezultată în urma unei sinergii între stat și societate.
Cross-pollination
Acest concept are la bază ideea conform căreia, pentru a ajunge la o idee bună, trebuie să părăsești zona de confort, și să apelezi la noi consilieri, metode etc. Astfel, ideile mărețe iau naștere în urma combinării mai multor puncte de vedere. Acest concept militeză pentru o colaborare creativă sporită între un număr considerabil de oameni cât mai diverși (din punct de vedere cultural, al idealurilor, vârstei, disciplinelor în care aceștia acționează etc.) pentru a da naștere unor idei mărețe. Ideea de la care se pornește este legată de faptul că o diversitate de oameni creativi care colaborează, influențează astfel o și mai mare diversitate de idei.
Drept urmare, în cadrul spațiului de muncă, conceptul de cross-pollination are la bază următoarele acțiuni: combinarea unor idei inedite prin reorganizarea informațiilor cunoscute deja, respectiv a resurselor de care individul dispune; încurajarea dialogului între indivizi; inspirarea reciprocă – Steve Jobs afirma despre cheia succesului că reprezintă capacitatea de putea apropria lucrurile excepționale realizate deja de către alți oameni, și de a le folosi în proiectele personale; angajarea unei forțe de muncă diversificată; utilizarea unor analogii cu scopul de a permite accesarea unor alte puncte de vedere asupra problemei în cauză.
Palimpsest
PALIMPSÉST, palimpseste, s.n.: Pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text. – Din fr. Palimpseste. (conform DEX '75)
În cazul de față, palimpsestul capătă semnificația unui element de legătură între vechi și noi. Din acest punct de vedere, situl nu este definit doar de forma sa prezentă, ci și de caracterul socio-cultural al istoriei sale, respectiv al posibilităților viitoare, fiind astfel supus la schimbări continue raportate la timp și spațiu. Mai mult, orașul însuși devine un palimpsest în urma transformărilor suferite, fiind caracterizat de o suprapunere de istorii, stiluri etc. și
Entropie
ENTROPÍE, entropii, s. f.: 1. Mărime de stare termică a sistemelor fizice, care crește în cursul unei transformări ireversibile a lor și rămâne constantă în cursul unei transformări reversibile. 2. Mărime fundamentală în teoria informației, care indică cantitatea de informație raportată la un element al mesajului transmis. 3. P. Gener. Măsură care indică gradul de organizare a unui sistem. – Din fr. entropie. (conform DEX '75)
Potrivit Andreei Ivanovici, aceste definiții se traduc prin: direct-proporționalitatea dintre dezordinea unui sistem atomic, ionic ori molecular și nivelul entropiei ce îl caracterizează; cantitatea de haos, dezordine și ordine din cadrul unui sistem; măsura dezordinii direct proporționallă cu mărimea entropiei, în cadrul Universului. Așadar, conceptul de entropie implică o schimbare de stare în cadrul domeniului fizicii (de exemplu, gradul cel mai entropie crește odată cu schimbarea stării de agregare a unui solid către un gaz), astfel încât volatilitatea presupune un grad ridicat de dezordine (de entropie) în urma unui aport ridicat de energie. În urma acestor observații, reiese importanța entropiei raportată la limita dintre spațiul public și cel privat, prin asigurarea unor condiții necesare noilor modalități de comunicare în cazul indivizilor ce utilizează spațiul respectiv, readucând astfel în conștiința colectivă o serie de valori culturale care au fost uitate, evidențiind noi caracteristici ale spațiului public care să îmbunătățească viața comunității în cadrul spațiului public.
Metodologie:
Redactarea acestei lucrări de disertație a fost realizată prin recurgerea la o metodă clasică de cercetare: sintetizarea informațiilor acumulate în urma unei cercetări bibliografice ce are la bază atât texte de specialitate despre istoricul zonei, critica relației dintre putere și edificare, postmodernismul românesc și dimensiunea critică a acestuia etc., precum și diverse documente, și memorii, respectiv studierea diferitor imagini istorice, reprezentative pentru tema aleasă, conform structurii lucrării. În urma acestui studiu, se încearcă răspunderea la o serie de întrebări legate de impedimentele de care se va lovi spațiul de lucru în viitor, felul în care contextul influențează spațiul de lucru, modalitatea de a se raporta la spațiul privat, public, semi-privat sau semi-public, felul în care comunitatea poate influența spațiul de lucru etc. Numărul mare de imagini stă la baza prezentării situației trecute și actuale atât cu privire la zona studiată, cât și la spațiul de lucru, raportat la context bucureștean sau global.
Scopul final este acela de a stabili anumite direcții privitoare la abordarea problemei în urma analizei critice rezultată prin succesiunea coerentă a ideilor.
Arhitectura zonei situată în aria centrală de interes a Bucureștiului.
Context 'material'
„Non essent omnia, si essent aequalia.” (Sf. Augustin)
Situl ales pentru studiu este situat în Cartierul Evreiesc, la intersecția dintre Strada Sfânta Vineri și Bulevardul Mircea Vodă. Pentru a putea fundamenta studiul, am ales să prezint o scurtă istorie a zonei centrale a Bucureștiului (delimitată în partea de nord de zona Universității, în sud de Calea Dudești – element definitoriu pentru cartier înainte de sistematizarea din anii '80, respectiv Bulevardul Mărășești, iar la vest, respectiv est, de piețele Unirii și Alba Iulia), din care respectivul cartier face parte ajungând la situația actuală.
fig. 2 – Plan de situație, fotografie realizată în timpul unui zbor cu avionul, în scopul Primăriei Sectorului 3, București
Formarea Cartierului Eveiesc:
Evreii au ajuns în București urmând două direcții: dinspre sudul țării (din orașele Peninsulei Balcanice), sau dinspre nord (din Podolia – regiune din sud-vestul Ucrainei, sau din Polonia). Cei care au străbătut orașele Peninsulei Balcanice (Adrianopol, Constantinopol, Salonic) sunt evreii sefarzi, adică evrei spanioli ce au părăsit Peninsula Iberică în urma persecuțiilor religioase. Aceștia au reprezentat întotdeauna un reper cultural și de rafinament în rândul conaționalilor lor (construiesc Templul Coral în 1864), fiind totodată și cei mai vechi evrei bucureșteni (prima atestare documentară are loc in 1550, când, pe vremea lui Mircea Ciobanul, sunt amintite numele a opt evrei). Creșterea numărului eveilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea se datorează evreilor polonezi (galițieni, așkenazi), care coboară dinspre partea de nord, stabilindu-se în târgurile moldovene, și apoi în cele muntene.
fig. 3– Cahal Grande, Str. Negru Vodă, nr. 12
Primii evrei s-au adunat în jurul Curții Domnești, în jurul Bisericii Sf. Gheorge (încă există Sinagoga Beyth Hornidarș Vechi, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe Calea Moșilor, nr. 76) , iar apoi în mahalaua Jitniței (mahalaua Popescului), unde și-au ridicat și o sinagogă, pe fosta Stradă Negru Vodă, nr. 12, (fig. 3), pe locul zonei în care se situează în prezent Tribunalul București.
Atestarea documentară din 1550 specifică faptul că doi dintre cei opt evrei enumerați aveau prăvălii. Ulteiror, se menționează că prezența persoanelor de origine evreiască pe vremea domniei lui Brâncoveanu (sfârșitul secolului al XVII-lea, respectiv începutul secolului al XVIII-lea) era acceptată în urma plătirii unei dări, asemenea altor etnii, precum armenii. Călător străin în Țările Române ale secolului al XIX-lea, Edouard Grenier afirmă că în acea perioadă caracterizată de mari diferențe între păturile sociale nu exista o pătura de mijloc, atribuțiile acesteia fiind îndeplinite așadar de persoane de alte naționalități sau etnii, precum evreii, care se ocupau cu activități variate, de la comerț (se găsesc însemnări legate de prăvălii evreiești în zona Cahal Grande în secolul al XVIII-lea) până la operațiuni bancare, bijuterii, respectiv giuvaregi, sau activau în domeniul medical.
În apropierea Bisericii Sf. Gheorghe, la începutul secolului al XVII-lea se formează Târgul din Năuntru, devenind ulterior element polarizator pentru primele, respectiv cele mai mari hanuri din oraș (Hanul Colței, Hanul lui Constantin Brâncoveanu etc.), în cadrul căruia cei mai mari negustori ai vremii serveau boierii și târgoveții. Mai mult, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, apar Târgul Cucului, în care se vindeau obiecte vechi sau obiecte confecționate din pânză, și Sărăria – piața de sare situată în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou, ale cărei produse deserveau prăvăliile din târguri. În cadrul planului Borocczyn (1847) este reprezentată Piața Nouă, lângă biserica Sf. Vineri Hereasca. (fig 4), evidențiind astfel importanța comercială a zonei.
Adițional negustorilor stabili, ce aveau prăvălii fixe, apar și negustorii ambulanți, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Definiți de termenul de origine rusească „marchitani”, aceștia transportă marfa în căruțe cu cai către diferite tărguri regionale sau bâlciuri. Mămularii reprezentau negustori de mărunțișuri cu caracter mixt, care aveau mici prăvălii în oraș, dar umblau și pe la sate; de aici numele străzii Mămulari, din zona Pieței Unirii și Căii Văcărești. (fig 1.)
Din punct de vedere arhitectural, zona era caracterizată de imobile cu înalțimi mici (din cauza frecvenței cutremurelor) și bordeie lungi, care adesea adăposteau prăvălii sau alte servicii (tăbăcării, cafenele, anticariate etc.), susținând caracterul comercial al zonei. Din memoriile lui Sir Patrick O'Brien, care a vizitat capitala spre sfârșitul anului 1853, Bucureștiul pare un oraș frumos, caracterizat prin numeroase biserici și clădiri publice cu acoperișuri din tablă. Acesta a vizitat „o stradă largă, bine construită, având câteva clădiri frumoase”, locuită de evreii sefarzi avuți (zona sefardă era construită în jurul străzilor Sf. Ioan Nou și Negru Vodă, pornind de la zona în care astăzi se situează Magazinul Unirea și urcând spre Sf. Gheorghe – fig. 5). Aceste observații au reieșit în urma parcurgerii unui traseu început din zona centrală a capitalei (probabil Curtea Domnească) și finalizat în zona actualei Piețe Alba Iulia.
fig. 4 – secvență din Planul Borroczyn (1847), cu piețele Hereasca Veche și Hereasca Nouă evidențiate (roșu) în apropierea bisericilor (de la nord la sud: Sf. Gheorghe Nou, Sf. Vineri, Udricani – mov)
fig. 5 – zona sefardă, specifică fostelor străzi Sf. Ioan (mov) și Negru Vodă (portocaliu)
Comunitatea evreiască din această zonă este una foarte bine închegată, în cadrul căreia membrii înstăriți se preocupă de bunăstarea celorlalți, realizând diferite donații atât în scopul comunității, cât și pentru folosința întregului oraș ( âde exemplu, Solomon Iosef Halfon își donează averea Universității București, iar Jacques Elias este responsabil pentru Fundația Menache Elias, din spatele Ateneului, și pentru Spitalul Elias – 1939).
În urma acestei prezentări succinte a situației zonei centrale a capitalei se poate conchide faptul că aceasta era caracterizată de o mixie socio-culturală bazată pe puralism cultural (1.2.4) și co-prezență (1.2.2), în care diferite etnii, respectiv culturi, coabitau, ajutând astfel la dezvoltarea zonei caracterizate de un puternic caracter comercial.
fig. 6 – Dispunerea comunității evreiești studiate la începutul secolului XX în cadrul zonei centrale a capitalei, suprapusă cu planul actual al Bucureștiului
Zona la începutul secolului al XX-lea:
Spațiul postmodernității, atât din punct de vedere fizic, social, cât și mental (conform lui Lefebvre) nu poate exista decât ca o neîncetată modificare sau alterare, ca rezultat al strierii proprii permanente. Spațiul urban este cel care răspunde cel mai fidel acestor presupuneri, întrucât orașul reprezintă unul dintre conceptele specifice modernității. Drept urmare, modernitatea presupune realizarea atât a unei noi practici dedicate urbanității, cât și a unei conceptualități a acesteia, definită prin intermediul unei economii largi, care are la bază comerțul, politica și metafizica, și care devine astfel cunoscută lumii pentru prima dată. Noul concept al orașului face trimitere la un spațiu „propriu”, termenului francez „cité” fiindu-i atribuite atât noțiunile de „proprietate”, cât și cele de „apropriere”, „însușire”, „igienă”, „curățenie” etc. În urma acestei observații, se poate afirma că orașul modern reprezintă modalitatea prin care modernitatea își aproprie spațiul, având ca scop totodată purificarea acestuia.
Astfel, la 2 iunie 1860, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, are loc înființarea unei comisii ce are ca scop stabilirea unor măsuri luate „în interesul ordinii publice și al salubrității” Bucureștiului. Preluând o serie de prevederi întâlnite în cadrul Regulamentului Organic, Jurnalul comisiei inventariază problemele majore cu privire la modernizarea orașului, care are ca principale scopuri trasarea bulevardelor și „regularea” albiei Dâmboviței. Din punctul de vedere al jurnalului, „regularitatea, facilitatea comunicațiilor, salubritatea și înfrumusețarea sunt principiele fondamentale pentru organizarea orcărui oraș, iar mai cu seamă pentru o capitală unde, cu cât populațiunea este mai mare, cu atât aceste trebuințe se simt mai mult, devin niște necesități de primă ordine relativ la sănătatea și viața locuitorilor.” Așadar, la baza modernizării orașului București, ce presupune o serie de considerente estetice, se află igiena publică.Conform Jurnalului, procesul de înfrumusețare a orașului se realizează prin înființarea unor bulevarde care sunt flancate de arbori, prin încadrarea râului de către cheiuri, prin realizarea de piețe, scuaruri, clădiri publice, și fântâni, și prin intermediul unei iluminări stradale propice. Din motive economice, aceste schimbări nu se realizează decât în zona centrală a orașului, caracterizată de o populație numeroasă și de venituri mai mari.
În trecut, Dâmbovița a avut, pe teritoriul orașului, mai mulți afluenți, dintre care cel mai importat a fost Bucureștioara, ce se desfășura în partea stângă, izvorând din Balta Icoanei (pe locul actualei Grădini a Icoanei), străbătând mahalalele Săpunarilor și Scaunelor – potrivit unui document din data de 22 februarie 1734, și formând „balta de la carvasara” în spatele Spitalului Colțea. În acest punct avea loc o bifurcare: brațul superior străbătea Târgul Cucului, în partea de sud a Sf. Gheorghe, coborând spre zidurile Curții Domnești și se vărsa în Dâmbovița în dreptul străzii Bazaca, pe locul căreia s-a înființat hala de carne din Piața Unirii. Brațul inferior tăia actuala Cale a Moșilor, și Podul Vergului (Calea Călărașilor de astăzi) și se vărsa în Dâmbovița prin depresiunea definită ulterior de străzile Labirint, Olteni și Udricani.
Realizarea bulevardelor a avut loc în decursul mai multor decenii. Nu întâmplător ideea specifică mijlocului secolului al XIX-lea privind noile artere de circulație a fost îmbinată cu amenajarea râului Dâmbovița, întrucât o serie de bulevarde urma să traverseze râul. În acea perioadă, Dâmbovița a reprezentat un reper supus unor modificări rapide, schimbând astfel ideile inițiale specifice bulevardelor. Drept urmare, amenajările respective au fost influențate în mare măsură de intersecția cu noua albie. Mai mult, în cadrul tuturor reglementărilor constructive destinate noilor spații publice ale Bucureștiului, întocmite de către municipalitate după 1880, sunt incluse atât bulevardele, cât și râul Dâmbovița, prin splaiurile realizate.
Începerea Primului Război Mondial a întrerupt realizarea bulvardelor. După anul 1920 au fost finalizate lucrările pentru proiectele aflate în faze avansate. Drept urmare, a doua porțiune a axei nord-sud, delimitată de strada C.A. Rosetti și de Universitate, care continua până la Piața Unirii, a fost încheiată la sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, realizarea sa desfășurându-se în mai multe etape. Piața Unirii a luat naștere în urma corelării prelungirilor axei nord-sud și a Bulevardului Maria, reprezentând un nou spațiu urban și devenind unul din cele mai importante noduri de circulație. Acoperirea Dâmboviței de la Podul Senatului (intersecție cu Calea Victoriei) la Podul Șerban Vodă dintre 1934-1935, în conformitate cu deciziile luate la începutul secolului, a facilitat amenajarea Pieței Unirii. Caracterul spațial al unor proiecte antebelice a fost modificat considerabil în urma supradimensionării lățimii bulevardelor. Scara spațiului urban a suferit schimbări dramatice ca urmare a lărgirii unor porțiuni considerabile ale arterei. Bulevardele dintre Piața Unirii și Piața Romană își schimbă configurația după 1930, în urma construirii unor impozante imobile de factură modernistă, caracterizate prin masivitatea fronturilor. În același an, Consiliu Comunal aprobă prelungirea bulevardului până în Calea Călărașilor, cu scopul de a realiza o legătură directă între cartierele din partea estică și cele din partea sudică, ocolind astfel centrul orașului.
Dezvoltarea vieții comerciale și industriale bucureștene este strâns legată de rețeaua de bănci ce ia naștere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 1 decembrie 1880, în timpul guvernării liberale, se înființează Banca Naționala a României, care asigură dominația Partidului Liberal asupra vieții economice. Urmând înființarea Băncii Naționale, apar bănci fie cu capital românesc, fie cu capital străin sau mixt. Ulterior, ia naștere o serie de instituții bancare grupate în jurul Băncii Naționale, în zona mărginită de străzile Doamnei, Stavropoleos și Smârdan, și Calea Victoriei, printre care se numărau: Banca Marmorosch-Blank (str. Doamnei, nr. 4), Banca Chrissoveloni (str. Lipscani, nr. 8), Banca Berliner Gesellschaft (str. Lipscani, nr. 23), Banca Bernstein Leo, Banca Franco-Română, Banca Berkowitz (cu sedii pe str. Lipscani, nr. 24, Str. Academiei nr.1 și pe Calea Victoriei 32), Banca Națională a României, Bursa de Valori București (str. Doamnei, nr. 11), etc. Această dezvoltare sporită are drept rezultat creșterea populației în zona centrală a orașului.
Cartierul s-a dezvoltat, până în secolul al XIX-lea, în mod organic și spontan, în jurul mahalalelor dominate de biserici (mahalaua Sf. Vineri – Biserica Sfânta Vineri Herească, mahalaua Lucaci – Biserica Sf. Stelian), ce reprezentau poli de concentrare a comunității urbane. Biserica Sf. Vineri, situată la intersecția dintre fosta Cale Văcărești (anterior numită ulița Dobrotesii) și Calea Călărași (fostul Pod al Vergului), a fost zidită de către Aga Niță și fiul său Călin Spătarul în 1645. În urma refacerii din 1839 de neamul din Herăștii Ilfovului (din care făcea parte și soția lui Matei Basarab), biserica a luat numele de Sf. Vineri Herească și devine un element definitoriu pentru zona respectivă.
Prima jumătate a secolului al XVII-lea este marcată de apariția unei multitudini de piețe, conform mărturiei lui Paul Strassburgh, care, în 1632, afirma: ”Toate străzile și piețele orașului erau pline de mărfuri scumpe, pe care negustorii italieni, greci, români, armeni și turci le expuseseră la vânzare.” Regulamentul Organic prevedea existența a zece piețe: șase piețe în interiorul orașului, și patru spre marginea acestuia, dar nu toate s-au putut înfința din pricina unor neințelegeri. Astfel, se înființează Piața Fierească, cunoscută și drept Piața Nouă, în sud-vest de Biserica Sf. Vineri Fierescă, în al cărei sud-est se afla Piața Fierească Veche (vezi fig. 4), Piața Maghistratului, cunoscută și drept Piața Mare în cadrul Planului Borroczyn din 1846 , iar mai apoi drept Piața Ghica pentru carne, pește, păsări, situată în stânga Dâmboviței; piața Bibescu Vodă de legume și fructe, situată în dreapta râului, etc.. Piața adiacentă Curții Domnești este figurată pe planul lui Jung din 1856 și poartă numele de Piața Zarafilor, fiind specifică negustorilor care atrăgeau clienții zornăind punguțele cu bani. În această zonă se construiesc în 1885 pavilioane mtalice, luând naștere Piața de Flori, sau Piața Sf.Anton, după numele bisericii distruse în urma incendiului din 1847. În 1936 începe construcția halelor de la Obor, cu scopul de a înlocui Piața Mare, dar reușind să înlocuiască doar sectorul de legume și fructe speficic acesteia. În locul fostei piețe Bibescu Vodă (actuala Piața Unirii) a fost amenajată o mare piață centrală, cu straturi de iarbă și flori și cu jocuri de apă, care deschide aleea ce urcă spre Patriarhie, respectiv actualul Bulevard al Unirii.
Tot în perioada Regulamentului Organic, când Bucureștiul începe să se extindă, apare o nouă serie de vânzători ambulanți, care își transportau marfa în două coșuri sau recipiente atârante de capetele unei cobilițe purtate pe umeri și care purtau numele de olteni. Scăderea numărului acestui tip de vănzători se accentuează după cel de-Al Doilea Război Mondial, odată cu noua organizare a comerțului de stat. (în anii '70 apar magazinelele Unirea și Cocor)
Călătorii străini din acea vreme consemnează veselia centrului orașului înecat în verdeață și mixia caracteristică acestei zone; astfel, în jurnalul său de călătorie de la începutul secolului XX, francezul André Bellesort remarca modalitatea în care „coliba se sprijină de zidul vilei, spectrul cociobei de iluzia palatului” și faptul că diferitele grupuri etnice erau destul de segregate în contextul urban. Pe A. Muzet, francez ce a vizitat capitala în preajma Primului Război Mondial, îl impresionează numărul considerabil de biserici și spitale, dar și „desfășurarea luxului feminin”. Aceaste caracteristici ale zonelor centrale se află în antiteză cu situația mahalalelor, în care predomină praful și noroiul ce înconjoară casele insalubre.
Străinii preferau anumite hanuri. De pildă, negustorii bulgari veniți din Gabrovo sau din alte orașe balcanice poposeau la hanul Gabroveni, amplasat pe strada nume omonim, unde existau și prăvăliile conaționalilor acestora. Persoanele din imperiul austriac accesau hanul Filaret de pe Podul Mogoșoaiei, iar hanul Roșu, situat vizavi de Bărăție, adăpostea călători brașoveni. Cetățenii occidentali optau pentru hanul Filipescu (la intersecția străzii Lipscani cu Podul Mogoșoaiei). Evreii erau găsiți fie la hanul Niculescului din mahalaua Răzvan (unde a existat și o sinagogă în jurul anului 1793), fie la hanul Nenciulescului, în mahalaua Sf. Vineri. Începând cu secolul al XIX-lea, hanurile încep să își schimbe înfățișarea: începe orientarea prăvăliilor către ulițe și realizarea golurilor în zidurle groase; paza strașnică de altădată este diminuată, iar întregul ansamblu nu se mai aseamănă cu cetățile de până atunci, obișnuid să aibă prăvăliile orientate spre curtea interioară.
Perioada interbelică a avut o influență considerabilă asupra unității ce specifică pentru zona Pieței Sf. Vineri. În acest interval se construiește o serie de clădiri moderniste, printre care se numără și imobilul David Haimovici și Sigmund Vătărăscu (fig. 7), proiectat de faimosul arhitect Marcel Iancu, (născut într-o familie de „evrei asimilați” de societatea acelor vremuri) pe Strada Olteni, nr. 12, imobil ce se integrează cu ușurință în cadrul țesutului tradițional specfic zonei construite protejate ZCP75–Strehaia (situată între Calea Călărași, Strada Sf. Vineri, Bulevardul Unirii, Strada Mircea Vodă, și cuprinzând Str. Clucerul Udricani, Strada Maria Clucereasca, Intrarea Maria Clucereasca, Strada Olteni, Strada Dr. Iuliu Baraschi și Strada Strehaia). Clădirea a fost construită pe o parcelă de colț situată la intersecția dintre Str. Olteni și o stradă care a fost eradicată în urma sistematizării definitorii pentru anii '80, parcela respectivă având o formă neregulată.
fig. 7 (stânga) – Imobilul David Haimovici și Sigmund Vătărăscu, Str. Olteni, nr. 12 în prezent
fig. 8 – Situația actuală a imobilelor moderniste, Calea Călărașilor, nr. 39
fig. 9 – Situația actuală a imobilelor moderniste Bd. Mircea Vodă, nr. 22
Țesutul organic, caracterizat de trame neregulate este influențat de activitatea pietonală, unde diferiții membrii ai societății (comercianții, meșteșugarii, bogații, săracii, tinerii, bătrânii etc.) coabitau și conlucrau, evidențiind astfel caracteristicile unei structuri urbane bazate pe integrare. Caracterul mixt era asigurat și de rețeaua de șine de tramvai, care facilita accesul persoanelor străine în zonă. În perioada anilor '20, înainte de sistematizarea interbelică (1926), când orașul va fi împărțit într-o zonă centrală și o zonă periferică – din punct de vedere administrativ, traseele șinelor de pe Calea Văcărești și Calea Dudești au fost unite prin intermediul unei noi rețele de șine în zona Căuzași. (fig. 10, 11)
fig. 10 – Atmosfera specifică str. Col. Orero (ulterior denumită Goldfaden) în zona noului tronson de tramvai construit în anii '20, ce lega astfel Căile Văcărești și Dudești)
fig. 11 – Planul cadastral al Bucureștiului din 1968, pe care sunt evidențiate Calea Văcărești (verde), Calea Dudești (portocaliu), și intersecția acestora – str. Goldfaden, fostă Col. Orero (magenta)
Zona între anii 1945-1989:
„În orașul nostru timpul nu se mai măsoară, căci nimeni nu mai are la ce să-l perceapă. Suntem foarte aproape de nimic și de nimeni.” (Ioan Es. Pop, Orașul)
Evenimentele postbelice au influențat într-o măsură considerabilă practica de arhitectură, dar efectele nu au fost remarcate imediat după instaurarea noului regim. În perioada imediat următoare, influențele moderniste au rămas la baza noilor proiecte de arhitectură.. În plus, modul de parcelare este caracterizat în continuare de locuințe unifamiliale, respectiv blocuri de gabarite mici, specifice orașelor-grădină, precum proiectul lui Octav Doicescu din 1945 pentru parcelarea Grozăvești pentru Uzinele Comunale București.
Un număr redus de bulevarde proiectate până în anul 1914 a fost realizat în perioada postbelică. Printre acestea se numără și bulevardul prelungit la sud de Piața Unirii, până în apropiere de Liceul „Gh. Șincai”, în anii '60.
Odată cu anii '60 începe formarea noilor centre civice, în urma demolării centrelor istorice ale orașelor țării și înlocuirii acetora cu locuințe standardizate și complexe politico-administrative, încadrând o piață centrală de dimensiuni considerabile. Perioada ce urmează cutremurul din '77 este caracterizată printr-o schimbare de ideologie raportată la arhitectură, ce constă în adoptarea unei versiuni modeste, economice, capabilă de transformări ulterioare. Sistematizarea a avut ca scop, pe lângă crearea unui oraș nou, și crearea unui om nou în baza noilor locuințe comune care promovau un nou stil de viață socialist, modern și egalitar, rezultând astfel dorința de destratficare socială, având la bază naționalizarea caselor fostei burghezii. Apare astfel conceptul de co-rezidență, determinat de controlul politic asupra spațiilor private și sociale.
Legislația din perioada anilor '70 susține sistematizarea satelor, impunând un nou stil național. Noul val de rescrieri conturează astfel o nouă textură urbană, lipsită de omogenitate și caracterizată de diferite straturi și niveluri suprapuse sau alăturate din punct de vedere planimetric, respectiv spațial. Astfel, palimpsestul urban transcende structura fizică, devenind un element de legătură între vechi și nou, din punct de vedere semiotic.
În urma cutremurului din 1977, ia naștere ultimul val de sistematizare, responsabil pentru demolările masive din zona centrală a capitalei, cândva caracterizată printr-un dinamism urban ce avea la bază un colaj urban de stiluri și influențe culturale. Demolările specifice acestui nou val de sistematizare au ca principal scop realizarea unui nou centru civic urban, subordonat „Casei Poporului”. Aceste acțiuni devastatoare au marcat evoluția urbană atât din punct de vedere planimetric, cât și din punct de vedere identitar raportat la oraș.
Aceste tipuri de intervenții reprezintă o reinterpretare totalitară a Planului Voisin (fig. 12) propus de Le Corbusier în 1925, ce pornea de la un sistem ortogonal de organizare planimetrică ce ar fi ocupat o parte considerabilă din malul Senei și ce era definit de două mari artere de circulație, a căror intersecție ar fi simbolizat atât centrul planului propriu-zis, cât și centrul orașului. Le Corbusier milita, prin intermediul acestei propuneri, pentru înlocuirea țesutului urban tradițional cu noi clădiri de tipul zgârie-norilor ce ar fi putut găzdui peste 1000 loc/ha.
fig. 12 (stânga) – Planul Voisin, proiectat de Le Corbusier, 1925
fig. 13 (dreapta) – Piața Constituției: întreruperea tramei tradiționale în urma sistematizării din anii '80
Demolările masive din anii '80 rezultă în modificarea dispunerii parcelarului, creând astfel noi insule urbane ce întrerup trama țesutului vechi tradițional. Totodată au fost modificate și gabaritele diferitor artere de circulație precum; Calea Călărași, Strada Sf. Vineri, Calea Văcărești etc. Defragmentarea rezultată în urma acestor acțiuni a reprezentat cauza principală a pierderii identității zonei.
Intervenția din anii '80 a reprezentat o acțiune de tip „re-scriere”, ce nu a luat în considerare relațiile morfo-spațiale și funcționale raportate zona centrală a orașului București. După anul 1985, zona definită de căile Văcărești-Dudești a fost demolată aproape în întregime. Victime sistematizării au căzut și două mânăstiri istorice, paisprezece biserici, peste 9.300 de clădiri publice care datau din secolul al XI-lea, făcând astfel loc pentru noile intervenții ce au rezultat în urma acestei re-scrieri, caracterizate de blocuri de locuințe (P+8, P+9), care adăpostesc spații comerciale la nivelul parterului, provocând ruperea violentă față de vechiul țesut (fig. 13), și având ca rezultat o suprapunere agresivă. Astfel, cadrul construit devine o mărturie a palimpsestului urban. (vezi 1.2.6)
Operațiunea Victoria Socialismului pornește de la ideea conform căreia regimul trebuie să înlăture monumentele care nu exprimă „trecutul istoric al poporului, […] falsifică trecutul istoriei noastre.”
Disfuncționalitatea vieții publice urbane este cauzată de lipsa condițiilor minime necesare pentru a asigura un spațiu urban de calitate. Paradoxal, omul, considerat subiectul principal al orașului, a fost plasat, în cadrul acestui nou proiect de sistematizare, pe un plan inferior. Așadar, monumentalitatea ce stă la baza afirmării respectivei puteri politice înlocuiește astfel scara umană la nivel de organizare urbană. În cartea „Living Between Buildings”, Jan Gehl evidențiază importanța posibilității interacționării dintre interiorul clădirilor și spațiul exterior urban, având la bază permeabilitatea limitelor dintre spațiul public și cel privat, pornind de la principiul numit de el Principiul deschis – închis al planificării urbane (fig. 14). El susține că experiența poate reprezenta fundamentul pentru contactul dintre spațiul public și spațiile adiacente, cu caracter semi-public, semi-privat, sau chiar privat, precum: magazine, fabrici, ateleire, clădiri administrative sau reședințe etc., ducând ulterior la dezvoltarea și îmbogățirea experiențelor respective, privite din ambele direcții.
Principiul „Open Up – Close In” (deschis-închis), Jan Gehl
În cartea „Altfel de spații: studii de heterotopie” se pune accentul pe potențialul de putere al monumentului, rezultat în unele cazuri în urma unei abordări cu potențial de violență, provenită dintr-o dublă revendicare ce are la bază manifestarea sacrului în cadrul existenței colective, atât din punct de vedere religios, cât și laic. Astfel, în cazul monumentului, timpul este convertit la normele și valorile actuale prin suspendare, monumentul însuși devenind memoria spațiului prin intermediul narațiunii, prin localizarea memoriei, expunând spațial și povestind timpul. În urma acestor observații se constată că monumentul presupune o „îngrămădire de istorii”
Raportarea la geografia umană, conform căreia locul presupune raportarea la o spațialitate simbolică, pe lângă cea geografică, spre deosebire de teritoriul propriu-zis, conduce la trei categorii de locuri: locul atribuit, locul generic, locul de condensare.
a. Locul atribuit presupune recunoașterea unui teritoriu în urma marcării acestuia prin elemente cu semnificație teritorială, ce asigură o recunoaștere universală. (de exemplu, piramidele din Egipt)
b. Locul generic are la bază repetativitatea, respectiv omniprezența, rezultate în urma unei coeziuni locale, precum casele alsaciene.
c. Locul de condensare reprezintă un loc ce reflectă valorile comunității care l-a consturit, ducând la autoreflectarea grupării umane respective în el, prin identificărea acesteia cu locul. Astfel de locuri permit manifestarea apartenenței teritoriale a membrilor comunității în urma aducerii acestora împreună, cu scopul de a-și regăsi valorile și identitatea prin raportarea la locul respectiv.
Această capacitate de condensare a monumentului se realizează așadar fie în urma suprapunerii (pe verticală) de experiențe, istorii, locuri, spații etc., fie prin reunirea societății cu teritoriul în jurul unui punct central (pe orizontală). Monumentul reprezintă totodată o sursă a puterii, având rolul de „depozitar al cunoașterii”, răspunzând la toate întrebările ridicate de indivizi sau de comunitate.
Se poate afirma așadar că Bulevardul Victoria Socialismului devine un spațiu monumental, iar Casa Poporului devin un monument al puterii, al cultului personalității conducătorului, și un simbol al centralizării totalitare.
Valorile practice caracterizează spațiul monumental, spațiu definit în același timp și de relațiile de putere. El este, deci, caracterizat printr-o ierarhie politică stabilită prin cunoaștere, care are ca scop impunerea propriilor criterii, recurgând de multe ori la violență.
Un exemplu elocvent în ceea ce privește caracterul violent al monumentului în reprezintă acțiunea de sistematizere petrecută în anii '80 asupra Bucureștiului, care a recurs la o normativitate cu caracter negativ în ceea ce privește străzile orașului. În acest fel, raportarea la spațiile publice realizate în această perioadă, cu precădere cazul fostului Bulevard Victoria Socialismului, în prezent Bulevardul Unirii, este influențată de o serie de interdicții ce marchează astfel comportamentul în cadrul vieții publice a individului sau a comunității. Astfel, se creează impresia controlării gesturilor, corpurilor etc. prin lizibilitatea spațială, care are rolul de a disimula intenții sau diferite strategii și de a asigura textualitatea în ceea ce privește înțelegerea vieții cotidiene, devenind astfel o strategie de putere. Mai mult, întreg ansamblul centrului civic propus capătă un caracter violent, prin raportarea sa (prin eradicare) la trecut; Din punctul de vedere al lui Theodor Adorno, „putem încerca să ne eliberăm de trecut – pare corect, din moment ce nu putem trăi în umbra trecutului. […] Dar e grșit totuși, din moment ce trecutul din care dorim să evadăm este încă atât de prezent.”
O astfel de intervenția rezultă în instituirea unor limite. Aceste noi limite presupun modalități de traversare care recurg așadar la negocierea spațiilor cotidiene, dând naștere regionalizării, proces ce rezultă în zonarea „spațiului și timpului în relație cu practicile sociale rutinizate”. În acest fel este evidențiat și rolul povestirii, care duce la fluidizarea frontierelor pe baza co-prezenței (vezi 1.2.2.) și a interacțiunilor. Astfel, în ceea ce privește fostul Cartier Evreiesc, s-a creat o ruptură între fostul țesut tradițional, dezvoltat organic, și noua inserție urbană, rezultată în urma eradicării din jurul căilor Dudești-Văcărești din 1985, ruptură ce stă la baza noilor regiuni astfel create, rezultate în urma segregării funcționale și socio-economice (apartamentele din cadrul noilor imobile ce flanchează Bulevardul Victoriei Socialismului erau destinate membrilor de partid, sau diferitor membri de vază ai colectivului).
Segregarea reprezintă o caracteristică a structurilor funcționaliste, ce s-au format pe baza separării funcționale, creând astfel zone monofuncționale. Este recomandat să se încerce evitarea creării unor zone definite preponderent de câte o funcțiune, și să se încerce revenirea la o planificare integrată, ce încurajează relațiile sociale.
În ceea ce privește proiectul neterminat al sistematizării comuniste din anii '80, care ridică problema entropiei (vezi 1.2.7.) și a haosului, trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
implantarea, care a fost realizată în urma neglijării contextului sitului și prin distrugerea Dealului Arsenalului, ulterior nivelat, ignorându-se astfel posibilitatea de a crea o perspectivă ascendentă, ce ar fi asigurat caracterul monumental prin poziția impunătoare raportată la restul orașului;
ignorarea contextului urban, ce a cauzat o abordare oprimantă față de mediul urban existent, din punct de vedere al locuirii colective, prin realizarea unor blocuri monotone, apatice față de țesutul tradițional existent, caracterizat prin regim scăzut de înalțime și printr-un amalgam stilistic:
paradoxul definit de intangibilitatea acestei clădiri „publice”(Palatul Parlamentului), care este greu de accesat, în pofida faptului că este vizibil din cele mai multe locuri ale orașului:
caracterul impunător al fronturilor de blocuri, care au fost edificate cu scop utilitar, fiind destinate birocrației regimului comunist ce trebuia astfel să devină dependentă din toate punctele de vedere de acesta, este definit de elementele ornamentale de la nivelul fațadelor, cu rol pur decorativ, lipsite de semnificație;
modificarea tramei stradale, prin schimbarea traseelor existente, definitorii pentru țesutul urban tradițional și dezvoltarea organică a orașului, și prin nivelarea siturilor, creând astfel un nou maidan;
În perioada post-modernă, zonificarea funcțională își pierde importanța. Drept urmare, caracterul vag din punct de vedere utilitar al spațiilor asigură posibilitatea unor permutări în timp, facilitând astfel modificarea modului de utilizare a spațiului – lucru greu de realizat în condițiile sistematizării anilor '80.
Din contră chiar, rezultatul unei astfel de acțiuni violente, precum cea de sistematizare a Bucureștiului, este reprezentat de mascarea posibilului și a prezentului, ducând așadar la „scurtcircuitarea” timpului, ce urmărește posibilitatea controlării viitorului cu scopul reproducerii, respectiv reconfirmării trecutului considerat exemplar de către organele puterii. Se realizează astfel sacrificarea prezentului „în numele realizării viitorului în forma eroică a trecutului”, iar prezența monumentului în cadrul spațiului cotidian capătă o greutate copleșitoare în urma încercării de a norma spațiul respectiv. Dar dn punctul de vedere al lui Theodor Adorno, „putem încerca să ne eliberăm de trecut – pare corect, din moment ce nu putem trăi în umbra trecutului. […] Dar e grșit totuși, din moment ce trecutul din care dorim să evadăm este încă atât de prezent.”
Ideea de monument pornește de la premisa totalității, căpătând un caracter central și fiind capabil de a îngloba o serie de semnificații raportată la monumentul ca „orizont de sens”, dar și ca semnificant fără semnnificat, făcând trimitere la interpretările elementelor impuse de societate și de instituțiile acesteia la un moment dat.
Cu toate acestea, generațiile viitoare vor reinterpreta semnificația originră a monumentului, în funcție de propriile interese politice, exigențe, sau valori culturale, pe baza componentei narative a acestuia, care are rolul de a condensa semnificațiile discursive ale comunității, Din punctul de vedere al lui Bechelard, aproprierea spațiului, fie el și edificat, se petrece și la nivelul memoriei afective, nu doar în mod empiric, prin intermediul analogiilor și asociațiilor. Fenomenologi precum Frampton consideră experiența senzorială incompletă drept cauză a degradării arhitecturii contemporane.
Evenimentele din 1989 au pus capăt planului de sistematizare, iar în urma acestor schimbări, se poate considera că damnata Casă a Poporului a devenit un „palimpsest paradoxal”, întrucât fostul simbol absolut al regimului totalitar centralizator s-a transformat în anii '90 într-un „simbol al democrației”, care găzduiește în prezent instituții definitorii pentru noul regim democratic, precum Parlamentul, Curtea Constituțională și Consiliul Legislativ, simbolizând totodată, conform lui Augustin Ioan, „trecutul neasumat al identităților conflictuale.”
fig. 14 – demolarea Bisericii Sf. Vineri, iunie 1987
Concluzii:
În urma prezentării evoluției istorice a zonei, se poate conchide că aceasta are un puternic caracter socio-cultural, determinat de faptul că primele secole ale existenței orașului au fost marcate de ridicarea diferitor piețe, hanuri sau prăvălii în apropierea Bisericii Sf. Vineri. Din păcate, acest caracter bogat din punct de vedere cultural, specific unei zone comerciale tradiționale, a fost distrus în urma intervențiilor ce au urmat cel de-Al doilea Război Mondial, odată cu programele de sistematizare urbanistică și cu noul sistem al comerțului de stat.
Zona centrală a Bucureștiului a fost marcată de o serie de sistematizări (precum cele din anii '20, sau din '80) în urma cărora, țesutul tradițional a suferit schimbări majore. Cu toate acestea, zona a păstrat caracterul mixt, determinat de continuarea diverselor activități economice, comerciale sau culturale în pofida modificărilor realizate la nivel urban, care au rezultat într-o apăsătoare segregare funcțională specifică noului bulevard al anilor '80. Intervenția care a rezultat în actualul Bulevard al Victoriei, marcată de caracterul impunător al fronturilor clădirilor, bazat pe ornamente lipsite de semnificație, cu rol pur decorativ, care fracturează țesutul tradițional, contribuind în acest fel la degradarea arhitecturii, la schimbarea traseelor existente, definitorii, și la nivelarea fostelor siturilor, creând astfel un nou maidan.
Spațiul de muncă în raport cu evoluția ideilor teoretice
Contextul bucureștean. Evoluțita programului în timp, raportat la București
“Whenever and wherever societies have flourished and prospered rather than stagnated and decayed, creative and workable cities have been at the core of the phenomenon.” (Jane Jacobs)
Până în secolul al XIX-lea, ideea de spațiu de muncă viza prăvăliile specifice zonei centrale, băncile, atelierele și spațiile destinate altor servicii necesare la vremea respectivă, hanuri și cafenele cu specific oriental, piețe sau târguri ce deserveau popolația urbană, în timp ce locuitorii dinspre periferii se ocupau în mare parte cu îngrijirea terenurilor agricole și a viilor din jurul urbei. Treptat, apare cererea pentru noi programe arhitecturale, care să dervească noile nevoi determinate de creșterea populației și de evoluția tehnologică și culturală a capitalei.
Sfârșitul secolului al XIX-lea este marcat de discursul identitar al nou-creatului stil național neo-românesc, după ce mai bine de un sfert de veac, stilul Beaux-Arts a fost baza canonului arhitectural românesc. Apar, așadar, în această perioadă, primele proiecte instituționale care recurg la acest nou curent stilistic, printre care se numără și Ministerul Lucrărilor Publice (în prezent, Primăria Municipiului București, contruită între 1906-1910 pe Bd. Elisabeta), poriectată de arhitectul Petre Antonescu. (fig.. 15)
Perioada interbelică a fost marcată de o puternică activitate culturală care a atras interesul în ceea ce privește realizarea unor noi clădiri caracteristice pentru diferite programe arhitecturale. Cu această ocazie, atât arhitecți consacrați, cât și tineri care de abia părăsiseră băncile instituțiilor de învățământ au fost abordați de către Academia Română. Faptul că o clădire destinată diverselor afaceri naționale ce erau întreprinse la acel timp pe teritoriul capitalei trebuie să fie definită prin caracterul monumental, reprezenta o idee des întâlnită. În timpul celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, arhitecții începuseră să proiecteze conform tendințelor moderniste, dar spre sfârșitul decadei clădirile administrative capătă caracter monumental, în mare parte din cauza programelor pe care le adăposteau, dar și în urma recurgerii la influențe neoclasice.
Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial are loc o industrializare puternică ce se petrece la nivel global. Până la începutul secolului XX, clădirile destinate sectorului industrial de pe teritoriul țării erau realizate din materiale tradiționale precum lemnul, cărămida sau diverse metale, dar, în urma acestei industrializări, clădirile în cauză încep să împrumute elemente specifice până atunci arhitecturii civile. În urma inovațiilor tehnologice (beton armat, diverse stucturi metalice din fier sau oțel etc.) și a schimbărilor care se petrec la nivel funcțional, respectiv estetic, iau naștere noi forme de expresie datorate tehnologiilor inovatoare din domeniul construcțiilor.
Am ales o serie de clădiri destinate spațiilor de muncă specifice primei jumătăți a secolului XX, când sectorul administrativ și cel industrial cunosc o dezvoltare nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriul țării, datorată evoluției industiale și tehnologice, definite de diverse stilurile arhitecturale specifice perioadei de tranziție bucureștene și care utilizează noile materiale oferite de evoluția tehnologică.
Arhitectul Florea Stănculescu, autorul Institutului de Cercetări Agronomice din București (1933-34) (fig. 19), milita în acea perioadă pentru o arhitectură cât mai săracă în decorații, care să răspundă cât mai bine cerințelor funcționale, aducând astfel cu un institut de cercetare luminos, atât din interior, cât și din exterior; astfel, arhitectura sa devine un exemplară în cazul esențializării și funcționalismului, iar, ulterior, aceste caracteristici vor marca arhitectura modernistă din România.
Un alt exemplu notabil în ceea ce privește clădirile de birouri ale Bucureștiului interbelic este Palatul Telefoanelor (fig.16), proiectat de arhitectul Algi Van-Saanen în 1932, în urma unei colaborări cu americanii Walter Froy și Louis Week. Ferestrele alungite, rectangulare evidențiază verticalitatea fațadelor, caracterizate totodată de elementele decorative specifice curentului Art Deco și asigurând caracterul unic în cadrul peisajului urban bucureștean din prima jumătate a secolului XX. Clădirea a fost inaugurată oficial pe 24 aprilie 1933, la 17 luni de la începutul lucărilor, în prezența Regelui Carol al II-lea, care era un aprig susținător al inovației, și adăpostea peste 700 de funcționari, fiind, la acea vreme, cea mai mare clădire utilizată de către serviciile poștale ( serviciile poștale, la momnetul respectiv, includeau și serviciile telefonice). Noul sistem instalat permitea un timp de așteptare minim, determinând astfel dublarea numărului de convorbiri, atât interurbane (3.800 de convorbiri/zi în medie, 1933), cât și internaționale (500 de convorbiri/zi), renunțându-se astfel la „concursul operatoarelor”. Treptat, clădirea își pierde importanța funcțională, întrucât sistemele de telecomunicație nu mai sunt de actualitate, dar își pătrează forța arhitecturală, determinată de proporțiile plăcute și finisajele de înaltă calitate. În prezent, aceasta aparține unei alte companii de telefonie, dar nu mai face față cerințelor actuale, necesitând așadar un fel de reconversie funcțională.
fig. 15 – planul parterului, Ministerul Lucrărilor Publice, arh. Petre Antonescu
fig. 16 – planul etajului al 8-lea și perspectiva dinspre str. Ion Câmpineanu spre Palatul Telefoanelor
fig. 17 (stânga) – Casa de Asigurări de Sănătate
fig. 18 (dreapta) – planul de situație al Palatului Monopolurilor de Stat
fig. 19 – fațada principală și planul parterului Institutului de Cercetări Agronomice din București
Tot în această perioadă se remarcă Octav Doicescu, prin contribuția sa în domeniul spațiilor de muncă, prin proiectarea Sediului (1930) și Casei de odihnă pentru Compania Gaz-Electra (1932) care răspund foarte bine nevoilor angajaților din acea vreme. Alte clădiri de birouri notabile din această perioadă sunt Clădirea Societății Adriatica (1936-1937) – proeictată de Rudolf Fraenkel, sau sediul Casei de Asigurări Sociale (1938-1939) – proiectat de arhitectul Ion Ionescu, a devenit Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice București (fig. 17).
Sfârșitul perioadei interbelice este marcat de orientarea arhitecților către stilul clasicizant, inclusiv din punctul de vedere al organizării planimetrice sau al dispunerii elementelor în cadrul fațadelor. Astfel, clădirile de birouri de la sfârșitul anilor '30 sunt definite de caracterul solemn rezultat în urma recurgerii la simetrie. Exemple în acest sens sunt: clădirea Ministerului Transportului (1934-1937), Academia Militară (1937-1939), Palatul Monopolurilor de Stat (1934-1941) – fig. 18, proiectate de Duiliu Marcu. În perioada interbelică, statul deținea monopolul asupra producției de sare, alcool și tutun, iar în urma progresului economic s-a realizat că este nevoie de o nouă clădire de birouri pentru Sediuil Monopolului de Stat. Astfel se construiește pe Calea Victoriei, la intersecția cu Bulevardul Dacia, o nouă clădire a cărei așezare pe lot este dictată de reglementările urbanistice ale vremii. Planul în foma literei „U” lăsa posibilitatea unei ulterioare extensii în partea de nord a clădirii (fig. 19). Spațiile destinate accesului public de la nivelul parterului se află într-o relație directă cu lobby-ul de dimensiuni generoase (vezi principiul deschis-închis, al lui Jan Gehl), ce are și scopul de a găzdui diverse expoziții, în timp ce primului etaj i-au fost atribuite birourile conducerii, iar etajul 6 dispune de o terasă subordonată zonei de luat masă pentru angajați. Se remarcă totodată dispunerea birourilor și anexelor de-o parte și de-a alta a nodului vertical de circualție, în timp ce accesul angajaților se realizează separat față de cel destinat publicului. Așadar, această clădire se remarcă prin atenția deosebită asupra detaliilor și a bunăstarii angajaților, asigurând mijloacele necesare unei interacțiuni a acestora (vezi 1.2.5.).
Perioada interbelică a reprezentat momentul în care Bucureștiul s-a metamorfozat într-un oraș industrial, definit de noile ansambluri industriale. Concentrarea industriilor în cadrul urban a făcut posibilă vânzarea produselor direct cetățenilor. Dezvoltarea economică a capitalei din prima jumătatea a secolului a depins atât de numărul crescând al parcurilor industriale, cât și de multitudinea de bănci ce asigurau suportul financiar necesar diverselor activități întreprinse.
Ansamblul Malaxa, ce a pornit de la reparații de locomotive, ajungând ulterior la producerea propriu-zisă a acestora, se datorează spiritului creator al arhitectului român Horia Creangă, care a încercat, prin intermediul respectivului ansamblu, să atribuie o notă umană tehnologiei, ajungând ulterior să influențeze direcția de dezvoltare a construcțiilor industriale de pe teritoriul României. La sfârșitul anilor '30, Malaxa devenise cea mai modernă fabrică de țevi laminate din Europa. Între anii 1928-1930, în urma planurilor lui Scarlat Petculescu, se realizează două hale destinate adăpostirii vagoanelor și locomotivelor. În urma colaborării dintre industriașul de origine greacă Nicolae Malaxa și arhitectul Horia Creangă, se realizează clădirea fabricii de țevi, hale destinate locomotivelor, intrarea în fabrica principală, pavilionul administrativ și laboratorul de cercetare, care au ca scop asigurarea unui mediu plăcut de lucru, care să asigure totodată condițiile necesare și tehnologii de înaltă perfomanță, și poarta destinată intrării principale (fig. 23) – a fost inclusă de G. M. Cantacuzino în lucrarea sa din anul 1934 intitulată „Architecture d'Aujourd'hui” – și era caracterizată prin patru stâlpi din cărămidă care contribuiau la caracterul monumental, asigurându-i ulterior statulul de simbol al arhitecturii moderne românești. Mai mult, are loc renovarea și extinderea, în spatele unei fațade comune (fig. 20), a vechilor ateliere, sub forma unor noi culoare de producție, delimitate de structuri în cadre metalice, și care dispuneau de luminatoare. Planul dreptunghiular al noii clădiri destinate pentru fabricarea țevilor dispunea de o închidere verticală realizată din structură de oțel umplută cu blocuri ceramice alternate cu suprafețe vitrate de dimensiuni considerabile, care asigurau lumina naturală necesară pentru un ambient plăcut. Clădirea administrativă proiectată de Horia Creangă adăpostea o serie de birouri dispuse în jurul unui culoar principal de circulație orizonlată, fiind despărțite prin intermediul unor panouri din sticlă, bazându-se pe ideea planului liber (fig. 21), în timp ce volumetria și fațadele simple asigurau o prezență epatantă. Un rol important în industria românească au avut, de asemenea, Uzinele Ford din cartierul Floreasca (1937-1938) – ansamblul realizat de arhitectul Paul Emil Miclescu are la bază o strucutră din beton armat, adăpostind la nivelul parterului zone de expoziție, iar la etaj, spații de întalnire,
fig. 20 (stânga) – clădire din cadrul ansamblului Malaxa, arh. Horia Creangă
fig. 21 (dreapta) – zona administrativă a Uzinelor Malaxa
fig. 22 (stânga) – linie de strunguri în cadrul Uzinelor Malaxa
fig. 23 (dreapta) – poarta monumentală a fabricii
respectiv birourile administrative.
Perioada interbelică a reprezentat un moment în care a avut loc o înflorire nemaiîntâlnită în ceea ce privește comerțul, crescând astfel cererea pentru noi spații comerciale. În urma acestor cerințe, parterele clădirilor de apartamente sau de birouri încep să adăpostească un număr tot mai mare de spații comerciale. Apar totodată și magazinele universale precum Sora (în apropierea Gării de Nord) sau Galeriile Lafayette („Magazinul Victoria – 50 de magazine în unul singur” – slogan prin care magazinul era promovat după naționalizarea din 1948).
Drept urmare a naționalizării începute în 1948, majoritatea clădirilor de birouri intră sub admnistrarea statului; la fel este și cazul uzinelor si fabricilor, în cadrul cărora se muncea la foc continuu până în 1989. Astfel, fabrica de locomotive și tancuri Malaxa își schimbă numele în Uzinele 23 August, și ulterior în Uzinele Faur; Uzina de Tuburi și Oțetării devine Uzina Republica, fabrica de bere Bragadiru (construită în 1884 în apropierea Mitropoliei) devine Fabrica de bere Rahova. Întreprinderile noi reflectă procesul de industrializare socialistă a orașului. Astfel, în anii '70 existau pe teritoriul capitalei peste 200 de întreprinderi (care se întindeau pe o suprafață totală de peste 2000 de hectare), dintre care în jur de 30 aparțineau corporațiilor. Mai mult, în raport cu aceste întreprinderi, doar 0,4% din totalul producției municipiului rezulta în urma funcționării celor cca. 5000 de unități meșteșugărești mici existente în 1961. Aportul cel mai mare era adus de ramura industrială care se ocupa cu producerea mașinilor, respectiv cu prelucrarea metalelor. Printre acestea se numărau Uzinele Auobuzul (devenite ulterior Uzinele ROCAR – str. Cladova, sectorul 5), Întreprinderea de Mașini Grele București (situată pe Bd. Metalurgiei), Ansamblul Semănătoarea (producea mașini agricole, pe Splaiul Independenței) etc. Alte industrii importante care au marcat structura orașului sunt cea a maselor plastice (Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice), cea a alimentelor ( Fabrica Antfrig – cunoscută pentru refrigerarea legumelor și fructelor; Întreprinderea de Iindustrializare a Laptelui). În ceea ce privește confecțiile și poligrafia, Bucureștiul adăpostea cele mai mari întreprinderi din sud-estul Europei, precum ansamblul APACA (construit în 1948 pe Bd. Iuliu Maniu) sau Combinatul Poligrafic Casa Scânteii (finalizată în 1956). Constantin Giurescu menționează un aspect remarcabil; la sfârșitul anului 1978, în doar șase zile putea fi produsă toată producția specifică anului 1983, în această periaodă Bucureștiul devenind unul din cele mai însemnate centre industriale din sud-estul Europei.
În urma revoluției din 1989, o mare parte din aceste unități industriale este închisă. În perioada de la începutul noului mileniu se construisc pe teritoriul capitalei preponderent clădiri de birouri. Astfel, în primul deceniu al anilor 2000, se construiesc aproximativ 50 de centre de afaceri, respectiv clădiri de birouri de dimensiuni mari, care să adăpostească mulțimea angajațiilor corporațiilor. Printree acestea se numără turnul EuroTower, complexul de birouri Swan Office, Clădirea de birouri Robescu, sau clădirea HQ Victoriei (am ales aceste exemple pentru am considerat că răspund corect nevoilor angajaților, fără a întrerupe ritmul compoziției urbane în care au fost plasate – așa cum urmează a fi prezentat în continuare).
În 2011, DS BA a finalizat proiectul EuroTower (fig. 24), o clădire de birouri amplasată la intersecția dintre Strada Barbu Văcărescu și Bulevardul Lacul Tei cu rol de reper urban – datorat înalțimii de 80 de metri. Volumul clădirii reprezintă „un răspuns specific la problemele zonei”prin retragerea de la limitele de proprietate raportată la două laturi ale unui sit triunghiular, ce a definit în urma acestor măsuri extrudarea propriu-zisă. Clădirea asigură, la nivelul parterului, spații urbane destinate trecătorilor, prin deschiderea către principalele artere de circulație care o mărginesc. Așadar, porticul rezultat de-a lungul Bulevardului Lacul Tei îndeplinește rolul de atrage fluxul pietonal, adăpostind totodată spații semi-publice „de vocație”. Prin raportarea la context, clădirea asigură noi puncte de întâlnire destinate publicului, necesare unei vieți urbane animate.
Complexul de birouri Swan Office & Technology Park (fig. 25), proiectat de Studio 10M, se distanțează de ideea turnurilor cu fațadă-cortină prin propunerea a trei clădiri cu înalțimi reduse, și a unui traseu ce înglobează spații verzi și curți interioare, articulând în același timp ansamblul arhitectural. Pentru a asigura un nivel ridicat de confort, ansamblul, care adăpostește o suprafață de peste 29.000 de metri pătrați, are la bază un sistem de organizare spațială de tip open-space, ce permite diferite modificări, făcând posibilă astfel „cross pollination'”. Problemele legate de aspectele climatice au fost rezolvate prin modul de distribuție, orientarea cardinală propice și prin termoizolare. Ritmul regulat al fațadei are rolul de a facilita pătrunderea aerului proastăt în interiorul spațiilor de lucru, dar și de a doza lumina și căldura naturală. În plus, spațiile verzi sunt irigate în urma captării și reutilizării apei pluviale, iar sistemul BMS de management al clădirii monitorizeză consumul energetic al ansamblului.
fig. 24 (stânga) – EuroTower
fig. 25 (centru) – SwanOffice & Technology Park
fig. 26 (dreapta) – Imobilul de birouri Robescu, perspectivă exterioadă dinspre Str. Hristo Botev + zonă recepție, vedere spre Calea Călărașiloe
În cadrul Cartierului Evreiesc, biroul de arhitectură Tecon a realizat în anul 2012 un imobil de birouri (fig. 26) la intersecția Bulevardului Corneliu Coposu cu strada C. F. Robescu, în apropierea Pieței Unirii. Inițial, clădirea a fost destinată unui ansamblu de apartamente, fapt ce se regăsește în amplasarea balcoanelor pe toate laturile clădirii – lucru neobișnuit în cazul unui imobil de birouri. Clădirea se raportează la clădirile din jur prin continuarea la nivelul parterului a cornișelor clădirilor joase caracteristice străzii C.F. Robescu, respectiv prin racordarea la frontul blocului din partea estică în urma retagerii ultimelor niveluri. Fațada sudică, dinspre Bulevardul Corneliu Coposu, este caracterizată de un număr redus de goluri, care, alături de parasolare, asigură, pe lângă protecția solară, și eficiența energetică a clădirii, iar riflajul metalic definitroiu pentru etajele 2-11 maschează aparatele sistemului VRV, repartizate fiecărui etaj în parte. Materialele utilizate atât la exteriorul clădirii (sistem ventilat de tablă de aluminiu rezistentă la foc, montată în diferite feluri în cazul fiecărei fațade în parte, scări de evacuare metalice, sticlă neagră – cu rolul de a asigura continuitatea peretelui-cortină din punct de vedere cromatic etc.), cât și la interior (piatră, sticlă gri deschis – în cadrul placării holurilor etajelor superioare, inox, lamele de aluminiu etc.) reprezintă materiale de finisaj specifice clădirilor de birouri ale secolului XXI.
Proiectul HQ Victoriei (fig. 27) a reprezentat o provocare în ceea ce privește construirea în zonele protejate ale Bucureștiului: chiar dacă nu există monumente adiacente sitului, zona definită de Strada Grigore Alexandrescu este marcată de o încărcătură specifică unei zone protejate (potrivit articolului 1 din cadrul Cartei Europene a Partimoniului Arhitectural, Adoptată de Consiliul European în octombrie 1975, la Amsterdam, grupări de clădiri, chiar dacă niciuna nu are vreun merit excepțional, pot crea o atmosferă ce le poate conferi acestora calitatea unor opere de artă, încorporând diferite periaode și stiluri înt-un ansamblu armonios, și trebuie, așadar, protejate), a cărei valoare nu rezidă în elementele unicat, ci în masa ansamblului, unitară din punct de vedere al funcțiuniilor și al proporțiilor. Aspectul clădirii este așadar caracterizat de simplitate și echilibru. Relaționarea imobilului cu spațiul public nu are la bază o linie clară de separație, ci alinieri volumetrice orientate către stradă, dictate de calcanul vecin de pe latura estică a sitului, și diferite față de cele definitorii pentru spatele parcelei. Astfel, anvelopanta este caracterizată prin pereți cortină, respectiv o serie de pereți ușori, plini sau vitrați. Materialele exterioare utilizate asigură neutralitate față de vecinătăți prin elemente albe sau negre, iar zona perimetrală a parcelei de la nivelul trotuarului asigură o fâșie verde, care aduce numeroase beneficii atât zonei, cât și utilizatorilor (vezi 1.2.7).
fig. 27 – Clădirea de birouri HQ Victoriei
Concluzii:
În urma acestei analize istorice a evoluției spațiului de muncă pe teritoriul capitalei, se poate concluziona că aceasta a fost puternic influențată de nevoile urbei, de avântul tehnologic, dar și de regimul politic. Începutul istoric zonei este caracterizat de mici prăvălii, care evoluează în târguri, piețe, și ulterior în magazine universale; hanuri, care asigură multiculturalismul zonei (vezi. 1.2.3.); instituții bancare strâns legate de latura comercială și de dezvoltarea economică al cărei rezultat îl reprezintă creșterea populației în zona centrală.
Dezvoltarea economică din periaoda interbelică are la bază evoluția industriei și a parcurilor industriale, care la rândul lor determină necesitatea unor noi clădiri de birouri cu rol administrativ. Se remarcă preocuparea pentru asigurarea unor spații de lucru plăcute, care să influențeze în mod pozitiv activitatea angajaților. Perioada comunistă reprezintă un interval în care accentul de îndepărtează față de bunăstarea angajaților, fiind caracterizată de fabrici naționalizate, în care angajații lucrau la lumina becurilor incandescente și respectau un program strict.
Perioada post-decembristă are ca rezultat o nouă abordare a spațiilor de muncă, definită de un caracter capitalist-corporatist, ce rezultă într-o serie de noi clădiri de birouri cu planuri libere, dar și o sumedenie de foste spații de muncă părăsite în prezent, care aparțin unor zone ce necesită procese de regenerare urbană (situația actuală a Uzinelor Faur/ Malaxa) și care trebuie supuse unor acțiuni de reconversie pentru a îndeplini cerințele actuale ale societății.
Studii de caz
Centrul UC, Santiago – Alejandro Aravena, Juan Cerda
Scopul acestei clădiri a fost garantarea unui mediu care să încurajeze cercetarea și creația, odată cu interacțiunile angajaților, facilitând astfel schimbul de informații. Propunerea Elemental a vizat asigurarea desfășurării a patru tipuri de muncă pe baza unei matrice care să asigure atât muncă formală, cât și interacțiuni informale, și care este intersectată cu diferite spații de întâlnire. Plecând de la premisa că întâlnirile „față-în-față” sunt cele care trebuie fructificate, proeictul asigură o varietate de locuri în care oamenii se pot întâlni și discuta, precum: bănci în cadrul lobby-ului lifturilor, atriumul transparent ce permite observarea celorlați în timpul efectuării circulației pe direcție verticală, sau diferite platforme întâlnite pe toată înălțimea clădirii.
Proietul centrului de cercetare și inovație recurge la eliberarea zonei centrale, creând astfel un atrium definit de noduri de circulație transparente (fig. 29, 231), care înlocuiește obișnuita zonă de circulații verticale definită de o „coajă” opacă, asigurând totodată și performanțe tehnice.
Propunerea a avut în vedere clima deșertică specifică orașului Santiago, care reprezintă cauza efectului de seră pentru majoritatea clădirilor de birouri cu fațade din sticlă aflate în zonă. Scopul a fost reducerea energiei consumate în urma activării aerului condiționat. Astfel, clădirea are încăperile situate spre exterior (fig. 29), în timp ce golul central asigură ventilarea spațiului, iar elementele vitrate sunt indentate pentru a preveni radiația solară directă (fig. 30). Așadar, fațada opacă este eficientă din punct de vedere energetic, dar diminuează în același timp cantitatea de lumină ce pătrunde în clădire, fără a fi nevoie de draperii sau alte elemente care să blocheze lumina.
În ceea ce privește fațada, s-a optat pentru elemente opace în detrimentul cortinei de sticlă (fig. 30), pentru a asigura valabilitarea clădirii odată cu trecerea timpului, desconsiderând în acest fel clișeul pe care îl reprezintă clădirile de birouri din sticlă, care nu se pretează climei chiliane. S-a constatat că o formă precisă, chiar dură, care asigură caracterul monotilic al geometriei construcției reprezintă o modalitate de a îi asigura atemporalitatea.
fig. 28 (stânga) – planul parterului Centrului UC
fig. 29 (dreapta) – prezența inconfundabilă a a atriumului în cadrul secțiunii Centrului UC
fig. 30 (stânga) – raportarea Centrului UC la vecinătăți
fig. 31 (dreapta) – atriumul central al Centrului UC
Unilever Headquarters, Hamburg – Bahnisch Architekten
Sediul Unilever este amplasat pe malul râului Elba, în cartierul HalfenCity din Hamburg, deschizându-se către oraș și raportându-se totodată la malul râului prin crearea unui spațiu semi-public exterior cu scop recreațional (fig. 33, 34). Organizareai clădirii pornește de la principii holistice, specifice arhitecturii sustenabile. Având la bază implementarea unor tehnologii care economisesc diferite resurse, zona de birouri este răcorită prin intermediul unor planșee din beton armat ce sunt activate termal. Mai mult, o membrană exterioară foarte subțire protejează parasolarele de fenomenele meteorologice.
Proiectul se desfășoară în jurul unui atrium inundat de lumină naturală (fig. 32), care permite astfel persoanelor ce accesează magazinul situat la parterul clădirii să cunoască respectiva companie mai bine. Atriumul reprezintă totodată locul central în care angajații se întâlnesc și comunică. Spațiile centrale ale clădirii de birouri sunt interconectate prin intermediul unei rețele de rampe, poduri și trepte, asemenea unui oraș (fig 32). În acest cadru, angajații se pot întâlni, pot purta discuții sau se pot bucura de priveliște. Această modalitate de a interrelaționa din punct de vedere spațial asigură un mediu propice pentru interacționări pline de viață (vezi 1.2.5.), ce stau la baza întregului colectiv, întrucât spațiul de lucru nu mai este definit prin intermediul unor departamente prorpiu-zise. În acest fel, identitatea companiei este definită și întărită.
Birourile angajaților sunt separate prin panouri mari de sticlă (fig. 32), la fel ca în cazul realizării anvelopantei clădirii (fig. 33), care permite trecătorilor să arunce priviri în intreriorul sediului. Deschiderea spațiilor încurajează socializarea între angajați,.
fig. 32 (stânga) – atriumul central al sediului Unilever din Hamburg
fig. 33 (dreapta) – raportarea clădirii la malul brațului râului Elba prin realizarea unei zone de promenadă/relaxare
fig. 34 – planul parterului sediului Unilever din Hamburg, raportat la malul râului și la vecinătăți
Primăria din Tallinn – BIG
Propunerea pentru noul sediul al Primăriei din Tallinn reprezintă un proiect de actualitate nonconformist, ce a avut în considerare părerile și nevoile utilizatorilor, cetățenilor, politicienilor și vecinilor. Pentru a respecta aceste nevoi, s-a recurs la o structură cât se poate de flexibilă, care să se poată adapta în cazul unor cerințe neașteptate (fog. 35). Proiectul are la bază transparența, cu scopul de a asigura o bună conducere și desfășurare fără probleme a unei democrații participative. Departamentele publice se desfășoară deasupra unei piețe publice, asigurând astfel atât pătrunderea luminii solare, cât și o priveliște deosebită. Așadar, angajații publici nu vor lua decizii în spatele ușilor închise, ci vor fi vizibili pe tot parcursul zilei atât din interiorul pieței publice (prin interiorul unor goluri de lumină – fig. 36), cât și din cadrul curților. Ferestrele panoramice vor permite accesul vizual al trecătorilor în interiorul clădirii administrative, în timp ce angajații vor putea privi către piață, asigurându-se astfel de bunul mers al orașului. Clădirea nu va fi doar înconjurată de spații publice, ci va fi totodată invadată, la propriu, de cetățeni prin intermediul pieței publice ce va fi amplasată sub coronamentul birourilor administrative (fig. 36). Din punct de vedere structural, conceptul reflectă simplitatea intenției arhitecturale: o grupare de cadre care sunt ușor de asamblat și care facilitează comunicarea la nivelul solului (fig. 35), reprezentând în același timp o soluție economică și ușor de construit, care se poate adapta ușor unor noi cerințe.
Consiliul administrativ, aflat la baza procesului democratic caracteristic pentru acest program arhitectural, va fi amplasat în cadrul turnului clădirii primăriei (fig. 35, drepta-sus), care este vizibil din parc și din piață. Birourile consiliului vor putea fi accesate direct din piață, prin intermediul unor lifturi sau a unei scări monumentale. Consiliul va fi totodată luminat de către o fereastră de dimensiuni considerabile, cu vedere spre oraș. Acoperișul turnului este înclinat astfel încât să se asemene cu o suliță. De la depărtare, silueta noului turn al primăriei se încadrează perfect în peisajul definit de elementele ascuțite ce definesc orizonul orașului Tallinn, printre care Toomkirik, Kaarli Kirik, Biserica Sf. Olav și actuala primărie.
fig. 35 (stânga) – propunere a volumeelor ce alcătuiesc ansamblul primăriei
fig. 36 (dreapta) – propunere pentru piața publică de la nivelul parterului
Stadskantoor, Rotterdam – OMA
Clădirea Stadskantoor, finalizată la finalul anului trecut, are la bază o structură modulară și ia ființă în urma organizării verticale a unităților celulare, ce asigură o utilizare mixtă a clădirii devenite astfel flexibilă. Rem Koolhaas este de părere că ceea ce trebuie în prezent reprezintă subtilitate și ambiguitate într-o perioadă definită de preamărirea formei. Astfel, OMA propune un „morman” care nu este definit de o formă propriu-zisă, ci constă în alăturarea unor elemente de dimensiuni reduse, care permit totuși funcțiuni cu importanță variată. Atunci când e necesar, forma poate căpăta un caracter impresionant și formal, chiar simetric, așa cum e percepută dinspre Bulevardul Coolsingel – încadrată de cele 2 clădiri vechi (fig. 39). Koolhaas adaugă faptul că sistemul strucutral din oțel folosit (Vierendeel – fig. 37) face posibilă eliberarea parterului aproape în întregime. În acest fel, permite ca respectivul spațiu să fie perceput ca un spațiu public lipsit de constrângeri, în care interacțiunile dintre cetățeni și oraș să se poată realiza într-o manieră plăcută, amintind astfel de raportare la scară specifică romanilor, și punând accentul pe materialitate.
Clădirea găzduiește atât servicii municipale și birouri, cât și unități rezidențiale. Pornind de la contextul urban existent, caracterizat de o densitate considerabilă, clădirea a fost proiectată astfel încât să poată evolua, să poată fi adaptată la cerințele mereu schimbătoare. Datorită structurii modulare, diferite unități pot fi îndepărtate sau adăugate în funcție de necesitate, astfel fiind asigurată o continuă transformare. Terasele de la nivelurile superioare permit organizarea unor noi spații verzi chiar în centrul Rotterdam-ului. Mai mult, clădirea Stadskantoor preia atât înalțimea etajelor imobilului adiacent Stadtimmerhuis, cât și nivelul la care se află plinta acestuia, cu scopul de a respecta valorile estetice ale zonei ce definește Laurenskwartier.
Cele două atriumuri conectate la sistemul de climatizare stau la baza realizării celui mai sustenabil proiect de arhitectură din Olanda (până în prezent). Astfel, sistemul de climatizare al atriumului dublu capătă rolul de „plămâni” ai clădiri, ce captează aerul rece pe perioada verii, și aerul rece în timpul iernii, eliberând energie atât cât e necesar. Izolația translucidă de înaltă performanță ce caracterizează fațada vitrată a clădirii asigură totodată și eficiența energetică a acesteia. Modulele sunt dispuse astfel încât să intrige trecătorii și să faciliteze astfel interacțiunea clădirii cu orașul (fir. 38). Unitățile sunt dispuse astfel încât densitatea să scadă odată cu înălțarea clădirii, punând astfel la dispoziția funcțiunilor propuse noi spații exterioare cu suprafețe generoase. Rolul clădirii este acela de a media clădirile existente prin intermediul formei ambigue.
Fig. 37 (stânga-sus) – structura metalică – sistem Vierendeel
fig. 38 (stânga-jos) –încadrarea clădirii în context urban
fig. 39 (dreapta) – perspectivă exterioară
Byker Estate, Newcastle – Ralph Erskine
Am considerat acest proiect relevant din prisma soluționării problemelor comunității care definea o fostă mahala din cadrul unui oraș european, prin realizarea unor spații publice care atrag trecătorii, raportându-se totodată la scara umană și evitând monotonia.
Ralph Erskine s-a diferențiat de restul moderniștilor prin abordarea empatică, implicând comunitățile în procesul de creație. Proiectul din Newcastle se remarcă prin felul în care sunt dispuse pasajele pietonale și spațiile publice, luând naștere într-o perioadă dominată de reacții împotriva programelor de eradicare a mahalalelor. Erskine nu a pornit de la un masterplan, ci de la un plan de intenție, ce avea ca scop implicarea activă a locuitorilor. În locul constucțiilor de tip monolit, care sunt reprezentative pentru rezolvarea problemelor respective din acea perioadă, s-a optat pentru menținerea undei densități mari în urma unui joc fascinant de înalțimi ale clădirilor (de la parter până la P+12) .
În urma unui studiu de caz realizat la sfârșitul anilor '90, Sarah Fetherstone remarcă felul în care este asigurată varietatea caracteristică zonei prin utilizarea unei serii variate de tipologii spațiale, și prin asigurarea unei raportări corecte față de topografia locului prin crearea unor noi circulații pietonale orientate diferti față de axa definită de clădirile existente. Noul sistem stradal organizează clădirile în jurul unor spații publice de dimensiuni reduse, precum cel definit de Biserica St. Lawrence (fig. 40). Variația de înalțime a noilor clădiri este, de asemenea, raportată la topografia locului. Augustin Ioan definește locuirea ca reprezentând acea activitate precticată de individ atunci când nu muncește, sau când nu se relaxeză în zonele de loisir special proeictate pentru această activitate. Astfel, locuirea conține o serie de funcțiuni cărora li se adaugă, în plus, posibilitatea adecvării la diverse alte moduri de utilizare, odată cu trecerea timpului.
Pentru noile clădiri s-au utilizat materiale ce au fost reciclate în urma dărâmării construcțiilor mahalalei, precum pietriș sau decorațiuni ce aparțineau fațadelor clădirilor, realizând astfel o legătură cu trecutul, fapt de o mare însemnătate pentru localnici. Totodată, capacitatea ansamblului de a se adapta schimbărilor, asigurată de ambiguitatea funcțiunilor alocate unor anumite spații, sau de libertatea de dispunere a elementelor definitorii pentru sistemul respectiv, facilitează astfel aproprierea spațiilor. Încă o dată, este cazul entropiei, raportată la limita public-privat, asigurând condițiile necesare pentru utilizarea spațiului și reluând o serie de valori culturale specifice comunității care au ca scop în același timp revitalizarea spațiului public. (vezi 1.2.7)
Acest proiect definitoriu pentru anii '70 reprezintă încă un reper pentru arhitectura comunitară, bazată pe respectarea scării umane, păstrarea caracterului local, asigurarea familiarității și facilitarea aproprierii locului. Dar, în urma evoluției odată cu trecerea timpului, se sugerează ca noile ansambluri să adăpostească o serie de programe arhitecturale, nu doar locuințe colective, așa cum a fost cazul Byker Wall; chiar și așa, ansamblul din Newcastle este un exemplu demn de urmat în ceea ce privește standardele arhitecturale și design-ul inovator.
fig. 40 – ansamblul rezidențial raportat la Bis. St. Lawrence
fig. 41 – planul intervenției raportat la vecinătăți
Concluzii:
În cadrul unui articol pentru The Globe an Mail intitulat „Why it's time to reimagine public spaces using interior urbanism”, este relevat faptul că, în condițiile actuale (fie ele socio-culturale, de mediu etc.), oamenii își petrec cea mai mare parte a timpului în interior. În urma acestei observații, este criticată actuala abordare a arhitecților față de interiorul clădirilor și se recomandă o nouă tratare a spațiilor publice interioare, care treptat devin spații de o incontestabilă importanță din punct de vedere social. O serie de observații evidențiază faptul că indivizii propriu-ziși și activitățile umane reprezintă principalele aspecte spre care se îndreaptă atenția și interesul celor din jur.Raportatea la cei din jur chiar și prin simpla conștientizare a prezenței lor reprezintă un aspect de o importanță deosebită, ce trebuie asigurat în cadrul spațiilor publice specifice orașului. Astfel, dinamismul vieții ce se desfășoară în interiorul clădirilor sau între acestea capătă o importanță mult mai mare decât spațiile și clădirile propriu-zise. O relație de interdependență ia naștere atunci când indivizilor li se permite să ia parte la diferite evenimente sociale în cadrul unor adunări sau activități urbane organizate, întrucât, ulterior, aceștia se vor influența, stimula etc. Această idee stă și la baza conceptului ce cross-pollination (vezi 1.2.5.) Integrarea diferitor funcțiuni sau activități în cadrul spațiilor cu caracter public face posibilă interacționarea umană, respectiv stimularea și inspirarea celor din jur, oferind totodată posibilitatea de a anliza modul în care funcționează grupul social respectiv. (principiul integrare-segregare al lui Jan Gehl)
Accesibilitatea spațiilor publice reprezintă elementul-cheie în cazul mutării activităților umane sau a indivizilor propriu-ziși către un mediu public. În paralel, se pot realiza spații publice greu accesibile atât din punct de vedere fizic (vezi Bryant Park, New York), cât și psihologic (vezi Memorialul Holocaustului din Berlin, arh. Peter Eisenman). Flexibilitatea barierelor ce caracterizează zone de tranziție, fie semi-publice sau semi-private, reprezintă elemente de legătură între spații publice sau private, sau între exterior și interior, atât din punct de vedere fizic, cât și pshihologic, întrucât posibilitatea de a vedea ce se întâmplă într-un spațiu public poate fi considerată drept un element ce invită observatorul la participare activă. În cartea sa „Khora: teme și dificultăți ale relației dintre filosofie și arhitectură”, Augustin Ioan abordează problematica transparenței în arhitectură, pornind de la observația că văzul a devenit, gradual, cea mai importantă modalitate de a interacționa cu zidirea, cu arhitectura. În prezent, transparența reprezintă un element definitoriu pentru clădirile publice, caracterizate totodată prin accesibilitatea asigurată de către parterul public – vezi fig. 32, 36, 39).
Mai mult, situația din cadrul zonelor de lucru se află, de asemenea, într-o continuă schimbare. Multe domenii au introdus componente tehnologice, cu scopul de a crește eficiența, renunțând astfel la dimensiunile sociale și creative oferite de indivizi. În urma acestor schimbări, se observă atât micșorarea numărului de sarcini ale angajaților, cât și reducerea numărului de ore petrecute de aceștia la muncă. Astfel apare necesitatea asigurării unui mediu pentru desfășurarea activităților sociale și creative a căror nevoie ia naștere în urma acestor schimbări din cadrul tradițional al spațiului de lucru. În acest fel ia naștere o abordare relaxată a noilor spații de lucru, care ajung astfel să conțină alte funcțiuni care promovează creativitatea și interacțiunile sociale (imag. 31, 33, 36). Clădirirle orientate în jurul unui spațiu urban de dimensiuni acceptabile în care să se poate întâmpla diverse activități umane sau interacțiuni, precum o piață publică, trebuie să poată asigura omogenitatea din punct de vedere vizual a sistemului de activități ce se petrec în locul respectiv. (fig. 30, 33,34, 38, 40)
Concluzii:
În concluzie, se va încerca o abordare care să se raporteze într-o manieră empatică atât la contextul urban existent, cât și la direcțiile viitoare ale acestuia, ținând cont de dimensiunea socio-culturală a zonei, și încercând să promoveze o bună interacțiune între membrii comunității. Orice intervenție orientată asupra spațiului public necesită, fără îndoială, o incursiune în profunzimile locului, o înțelegere și o asimilare a istoriei, a ideilor și a conceptelor generatoare specifice locului respectiv, astfel încât să poată genera altele, rezultate în urma unei abordări empatice față de modul în care spațiul respectiv reprezintă un cadru marcat de evenimentele tuturor perioadelor istorice, și în care pot coexista, prin urmare, trecutul, prezentul, și viitorul. Se ridică astfel problematica necesității omului de a conștientiza și a accepta relația orașului istoric raportată la consecințele dezvoltării urbane. Potrivit lui Heidegger, arhitectura extrage din solul pe care este așezată și din contextul cultural, istoric sau fizic, esența aromelor sale: „Prin urmare, spațiile își capătă esența din locuri și nu din așa-numitul spațiu” Pornind de la citatul lui Virgil Ciomoș, conform căruia spațiul arhitectural ar trebui să accepte și să îmbrățișeze „toate formele de ființare, indiferent de specificul lor” – precum în cazul Khorei – Augustin Ioan susține faptul că o casă nu trebuie definită de o singură funcțiune, și că, mai presus de orice, forma spațiului respectiv nu trebuie să fie dictată de această funcțiune.
Se va propune, așadar, un ansamblu flexibil, orientat către zonele istorice ale cartierului, care să înglobeze o serie de funcțiuni, pe lângă cea de spațiu de muncă, cu scopul de a promova interacțiunea și diversele activități creative, respectiv culturale. Abordarea va avea un caracter empatic, raportat la contextul urban existent (cu toate straturile sale istorice), încercând totodată să asigure o continuă transformare, astfel încât clădirea să se poată mula conform direcțiilor viitoare ale acestuia, ținând cont de dimensiunea socio-culturală a zonei.
Bibliografie
Cărți:
1. Anghel, Doina (coord.), Marcel Iancu , Biroul de Studii Moderne, București: Editura Simetria, 2008;
2. Badea-Păun Gabriel; Marinache, Oana; Edmond Van Saanen-Algi – de la Paletele rusești la Palatul Telefoanelor, București: Editura Istoria Artei, 2015;
3. Bilciurescu, Victor , București și bucureșteni de ieri și azi, Paideia, 2010;
4. de Botton, Alain, Arhitectura fericirii, Editura Vellant, 2009;
5. Buică, Viorica (coord.), Birouri din Romania 2, Colecția „Igloo Best”, București: Igloo Media, 2012;
6. Bușă, Daniela (coord.), Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. VI (1852-1856), București: Editura Academiei Române, 2010;
7. Creangă, Horia; Doicescu, Octav; Iancu, Marcel – Către o arhitectură a Bucureștilor, Editura ziarului Tribuna Edilitară, București, manifest anii '30
8. Gehl, Jan, Life Between Buildings: Using Public Spaces, tradusă de Jo Koch, Washington, DC: Island Press, 2011;
9. Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureștilor, Colecția „Planeta București”, Editura Vremea, București, 2009
10. Giurescu, Dinu, Arhitectura Bucureștilor încotro?, Colecția „Planeta București”, Editura Vremea, București, 2010
11. Ioan, Augustin, Khora: teme și dificultăți ale relației dintre filosofie și arhitectură, Colecția „Spații imaginate”, București: Editura Paideia, 1999
12. Ivanovici, Andreea-Livia, Entropie și implicare socială, București: Fundația Arhitext design, 2014;
13. Lascu, Nicolae – Bulevardele Bucureștene până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, București, 2011;
14. Machedon, Luminița; Scoffham, Ernie, Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest 1920-1940, Cambridge, Massachusetts: MIT Press, 1999;
15. Mihail, Ciprian (coord.), Altfel de spații: studii de heterotopie, Colecția „Spații imaginate”, București: Editura Paidea, 2001;
16. Mucenic, Cezara, Străzi, piețe, case din vechiul București, Bucrești: Editura Vremea, 2004;
17. Potra, George, Istoricul hanurilor bucureștene, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985;
18. Popescu, Carmen (coord.), Spațiul modernității românești 1906-1947, București: Editura Fundației Arhitext design, 2011;
19. Pile, John – Open Office Planning, New York: Whitney Library of Design, 1986
20. Popescu, Carmen – Spațiul modernității românești. 1906-1947, București: Editura Fundației Arhitext design, 2010;
22. Schittich, Christian – Work Environments, Basel, Elveția: Editura Birkhauser, 2012
23. Zahariade, Ana Maria – “ Simptome de tranziție I”, Editura Fundatiei Arhitext, 2009;
– “ Simptome de tranziție II”, Editura Fundatiei Arhitext, 2009;
Lucrări de doctorat:
24. Beaulieu, Gregory René, Towards a Pshychology of Recognition: A Critical Analysis of Contemporary Multicultural Counselinf Competency Models, disertația lucrării de docotrat în cadrul Universitătții Texas din Ausin, 2011;
Articole:
35. Kao, Young Min, An Analogy of Palimpsest as Strategy Transforming Urban Structur Into Architectural Discourse, Delft: IfoU, 2009, din cadrul The 4th International Conference of International Forum on Urbanism: The New Urban Question – Urbanism beyond Neo-Liberalism;
36. Hanna, Sean – „Scales Beyond Our Intuition”, Revista Arhitectura, nr. 5 / 2012 (641), pag. 27-29, București
37. Revista Urbanismul. Serie Nouă – „Momente de urbanism românesc”, nr. 7 / 2010, 8 / 2011, București
Webografie
http://www.anuala.ro/proiecte/2010/arhitectura/a61
http://www.archdaily.com
http://architizer.com/blog/architecture-plus-workspaces
http://www.bibnat.ro/dyn-doc/publicatii/NORME%20DE%20REDACTARE.pdf
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/fostul-cartier-evreiesc-din-bucuresti/
http://www.deskmag.com/en/megatrends-shaping-the-future-of-workspace-bene-trend-report-57
http://www.fastcodesign.com/1672519/5-ways-to-innovate-by-cross-pollinating-ideas
http://ianus.inoe.ro/Augustin%207-8.htm
http://plato.stanford.edu/entries/multiculturalism/ https://www.ideaconnection.com/right-brain-workouts/00193-cross-pollination-how-and-why-it-works.htm
http://sita.uauim.ro/f/sita/art/03_Tabacu.pdf
http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2015/07/world-without-work/395294/
http://www.theglobeandmail.com/life/home-and-garden/architecture/why-its-time-to-reimagine-public-spaces-using-interior-urbanism/article29544382/
Surse ale imaginilor
fig. 1 – imagine realizată pe baza unui plan aerian oferit de Google cu scop educațional;
fig. 2 – plan aerian (fotografie realizată din avion) – Primăria Sectorului 3, București;
fig. 3 – http://bucharestunknown.blogspot.ro/2011/03/fotografii-ale-unor-sinagogi-pierdute.html
fig. 4 – imaginerealizată în urma analizei istorice, pe baza Planului Borroczyn 1947, pus la
dispoziție de catedra I.T.A.C.P. din cadrul U.A.U.I.M.;
fig. 5 – imagine realizată în urma analizei istorice, pe baza Planului din 1968, pus la dispoziție de
catedra I.T.A.C.P. din cadrul U.A.U.I.M.;
fig. 6 – imagine realizată în urma analizei istorice, pe baza unui plan aerian oferit de Google cu
scop educațional;
fig. 7, 8, 9 – arhiva personală;
fig. 10 – Arhiva Muzeului Municipiului București, conform paginii de Facebook Cartierul Evreiesc;
fig. 11 – imagine realizată în urma analizei istorice, pe baza Planului din 1968, pus la dispoziție de
catedra I.T.A.C.P. din cadrul U.A.U.I.M.;
fig. 12 – http://densityatlas.org/casestudies/profile.php?id=99
fig. 13 – http://www.bucurestilive.ro/Fotografii/Bulevardul-Unirii-Casa-Poporului.htm?md=6&itm=
245210610
schema principiului „Open Up – Close In” – Gehl, Jan, Life Between Buildings: Using Public
Spaces, Washington DC: Island Press, 2011, p. 121;
fig. 14 – http://www.muzeuldefotografie.ro/2010/06/demolarea-bisericii-sf-vineri/
fig. 15 – http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620
fig. 16 – planul: Badea-Păun Gabriel; Marinache, Oana; Edmond Van Saanen-Algi – de la Paletele
rusești la Palatul Telefoanelor, București: Editura Istoria Artei, 2015, p. 138; perspectiva:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-tiut-palatul-telefoanelor
fig. 17 – http://armyuser.blogspot.ro/2009/12/casa-asigurarilor-sociale.html#uds-search-results
fig. 18 – http://rezistenta.net/2009/07/palatul-monopolurilor-de-stat.html
fig. 19 – http://sita.uauimm.ro/f/sita/art/03_Tabacu.pdf ,p. 21;
fig. 20, 22 – http://www.george-damian.ro/galerie-foto-uzinele-malaxa-in-imagini-1022.html
fig. 21, 23 –http://adevarul.ro/news/bucuresti/In-amintirea-arhitectului-horia-creanga-1_52638854
c7b855ff56599720/index.html
fig. 24 – http://www.cosmindragomir.info/p210693327
fig. 25 – http://www.studio10m.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=71%3A2006-
2009-swan-office-park&catid=34%3Aoffice&Itemid=79&lang=r
fig. 26 – http://www.anuala.ro/proiecte/2012/arhitectura-social-culturale/aa02/
fig. 27 – http://zeuscm.com/index.php/investment-portfolio/hq-victoriei-bucharest-romania/
fig. 28, 29 – htthttp://www.designboom.com/architecture/elemental-innovation-center-uc-anacleto-
angelini-santiago-chile-11-07
fig. 30,31 – http://www.archdaily.com/549152/innovation-center-uc-anacleto-angelini-alejandro-
aravena-elemental
fig. 32, 33, 34 – http://www.archdaily.com/41761/unilever-headquarters-behnisch-architekten
fig. 35, 36 – http://www.dezeen.com/2009/06/23/tallinn-city-hall-by-bjarke-ingels-group/
fig. 37, 39 – http://www.iconeye.com/architecture/news/item/12428-timmerhuis-rotterdam-by-oma
fig. 38 – http://www.archdaily.com/561465/in-progress-stadskantoor-oma
fig. 40, 41 – https://municipaldreams.wordpress.com/2013/03/19/the-byker-estate-newcastle/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arhitectura Zonei Centrale a Orasului Bucuresti (ID: 110113)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.