Arhitectura Resedintelor Nobiliare DIN Moldova

Universitatea de Arhitectura ״Ion Mincu״, București

Facultatea de Arhitectură de Interior

Aprilie 2016

ARHITECTURA REȘEDINȚELOR NOBILIARE DIN MOLDOVA

O ȘANSĂ DE REGENERARE IN CONTEMPORANEITATE

Îndrumator: Conf. Dr. Arhitect Dușoiu Codina

Student: Costraș Delia Ștefana

CUPRINS:

I. INTRODUCERE

I.1 Argument……………………………………………………………………… pg.6

I.2 Prezentarea termenilor cheie……………………………………………….. pg.7

II. CONSTRUCȚII CIVILE DIN MOLDOVA DE SEC. XV – XIX…………….. pg.9

II.1 O privire cronologică………………………………………………………… pg.11

III. CONACE DIN MOLDOVA

POSIBILITĂȚILE DE RECUPERARE ȘI REGENERARE……………. pg.17

III.1 Determinarea valorilor unei clădiri monument………………………..… pg.18

III.2 Evaluarea clădirilor monument…………………………………………… pg.20

III.3 Valoarea social-educativă a arhitecturii rezidențiale a caselor și

conacelor de secol XIX ……………………………………………………. pg.21

III.4 Contribuția clădirilor de secol XIX din Moldova în contextul social……. pg.22

III.5 Importanța prezervării reședințelor nobiliare din Moldova……………… pg.23

IV. STUDIU DE CAZ

CASA MAVROCORDAT DIN VASLUI…………………………………… pg.25

IV.1 Revitalizarea monumentului printr-un program cultural…………… pg.28

IV.2 Spațiul și comunicarea din perspectiva relației

arhitectura – arta – societate……………………………………………… pg.30

EXEMPLE………………………………………………………………………… pg.32

CONCLUZII…………………………………………..………………………… pg.45

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….pg.46

GLOSAR IMAGINI………………………………………………………………pg.47

PLANUL LUCRĂRII:

I. INTRODUCERE

I.1 Argument

I.2 Prezentarea termenilor cheie

Prezentare termenilor, etimologia acestora in vederea inîelegerii si explicării clare a cuvintelor ce stau la baza lucrării: reabilitare, conac, palat , restaurare, conversie, patrimoniu, valoare, monument.

II. CONSTRUCȚII CIVILE DIN MOLDOVA DE SEC. XV – XIX

II.1 O privire cronologică

Realizarea unui istoric al evoluției locuirii românești din Moldova.

III. CONACE DIN MOLDOVA.

POSIBILITĂȚILE DE RECUPERARE ȘI REGENERARE

III.1 Determinarea valorilor clădirilor

Prezentarea valorilor clădirilor de patrimoniu din viziunea mai multor istorici..

III.2 Evaluarea clădirilor monument

Prezentarea metodelor de determinare a valorilor și determinarea acestora din perspectiva profesiei de architect.

III.3 Valoarea social-educativă a arhitecturii rezidențiale a caselor și conacelor de secol XIX

Motivarea transpunerii și evidențierii valorii social-educative în vederea reabilitării unei clădiri de patrimoniu.

III.4 Contribuția clădirilor de secol XIX din Moldova in contextul social

Importanța aducerii la viață a casele si conacele din Moldova cu scopul actualizării acestora la nevoile actuale, raportată la interesele comunitare.

III.5 Importanța prezervării reședințelor nobiliare din Moldova

Scopul clădirii este sa lege lucruri, sa le susțină iar al arhitecturii este sa impresioneze motiv pentru care trebuiesc pastrate emoțiile arhitecturale astfel incit opera sa rezoneze cu universul din noi. Susținerea revitalizării clădirilor de secol XIX prin includerea acestora in contextul social, rămînînd vii in perioada contemporană păstrîndu-și arhitectura ce a consacrat-o.

IV. STUDIU DE CAZ

CASA MAVROCORDAT DIN VASLUI

IV.1 Revitalizarea monumentului printr-un program cultural

Alegerea funcțiunii culturale – o oportunitate economică ce va aduce transformări pozitive si de lungă durata clădirii studiate.

IV.2 Spațiul și comunicarea din perspectiva relației arhitectura – arta – societate

Conlucrarea celor trei funcții in vederea definirii unui spațiu armonios, functional si expresiv.

EXEMPLE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE

I.1 Argument

״Nu există poezie unde nu există creație״

״Poezia este un lucru rar. Poemul rămîne liber. Niciodată nu-i vom fereca destinul intr-al nostru״.

Experiențele de retrăire a trecutului se regăsesc ici și colo, în poezia, artă, în episoade, în gânduri imortalizate în ceva concret; concretul definit prin obiect, văzut, simțit, palpabil. Cel ce-a cunoscut o periodă, a transpus și a transmis. Astfel opera de orice natură capătă relief dincolo de viață și stârnește conștiința împiedicând-o să adoarmă.

Vedem imagini, le reproducem, le păstrăm în memorie; imaginile de azi, totuși ne apropie de trecut, ne ancorează în realizate și ne deschid către viitor. Cu alte cuvinte examinăm imagini foarte simple, imagini ale spațiului fericit. Spațiul cuprins de imaginație nu va rămâne indiferent, el este trăit și atrage. El concentrează ființa in cadrul unor limite ce-l protejează.

Casa este colțul nostru. Adevăratele stări de bine au un trecut. Când, în casa cea nouă, revin amintirile vechilor locuințe ne simțim actuali și totodată ajungem să cunoaștem fondul poetic al spațiului. Și atunci care este cea mai mare binefacere a casei? Putem spune că, casa adăpostește reverie, casa îl protejează pe vizitator, ne permite să visăm în liniște. Așadar locurile unde s-a trait sunt restituite de la sine fiindcă amintirile vechilor locuințe sunt retrăite precum niște reverii. Deci trecutul, prezentul și viitorul conferă casei dinamici diferite iar liantul suntem noi, prin crearea unor imagini, unei poezii ce facilitează trecere în timp a acesteia.

Altfel spus, trecutul, prezent prin clădirile de patrimoniu reprezintă un gest arhitectural ce are la bază un motiv foarte bine inchegat, care, prin coversie, îl redăm oamenilor. Nu înseamnă neapărat de a reface spectacolul care a trecut deja, dar trebuie retrăit în întregime într-o manieră nouă, și retrăindu-l astfel dă posibilitatea unui nou șoc de reacții. Faptul că există cadrul construit ne face să ne raportăm permanent la el. Ne înconjoară și ne ordonează viața și toate activitățile.

Atenția pe care o acordăm construcțiilor și ansamblurilor vechi ne atrag inconștient pentru că emană încărcătură istorică, culturală și estetică a unui trecut de cele mai multe ori regretat. Obiectele, construcțiile, orasele vechi reprezintă rădăcini, identitate și o legătura cu istoria care asigură continuitate. Au valoare afectivă data de vechime. De aceea aleg să aprofundez acest subiect, pentru că are deschidere către trecut, prezent și viitor. Construcția veche îngăduie o apropeiere de un timp apus, ne educă într-o manieră specifică, prin conversie o adaptăm la nevoile de azi și o păstrăm.

I.2 Prezentarea termenilor cheie

Conac, conversie, monument, monument istoric, palat, patrimoniu, restaurare, valoare.

Conac

Definiție DEX – 1. Casă boiereasca la țară, pe o moșie. 2. Reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect, a unui vizir sau a unui pașă; cartier oficial.

“Lupta pentru centralizarea statului dusă de Ștefan cel Mare va diminua simțitor și rolul curților domnești, după această vreme, cel puțin pentru Moldova, noțiunea de curte identificîndu-se cu aceea de locuință și gospodărie a boierilor, ceea ce în secolul XVII va deveni conacul. Menționăm însă, că pînă tîrziu, în secolul XVIII trecut, unele dintre ele își vor păstra aspectul fortificat, datorită zidului care le înconjoară.”

Conversie

Conversia este în primul rând o schimbare de funcțiune, dar una în care există o tensiune, între funcțiunea de la început și funcțiunea finală. Schimbarea în sine aduce cu ea modificări în plan, ale modului în care este organizat spațiul, posibil al schimbărilor finisajelor sau culorilor.

Monument

Definiție DEX – Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare. Orice operă, document istoric sau creație culturală de însemnătate națională sau internațională.

Monument – obiect apriori încărcat cu semnificație

“ Prin monument, (…), înțelegem o operă creată de mâna omului și edificată în scopul precis de a conserva pentru totdeuna prezent și viu în conștiința generațiilor viitoare memoria unei anume acțiuni sau a unui anume acțiuni sau a unui anume destin (sau o combinație între cele două). (…) Edificarea și întreținerea unor astfel de monumente, intenționale, a căror urmă se regăsește până în epocile cele mai depărtate ale culturii umane, nu a încetat nici în zilele noastre.” Alois Riegel

Monument istoric

Obiect încărcat cu semnificație a posteriori.

“Prin opoziție față de monumentele intenționale, monumentele istorice sunt neintenționale.” Alois Riegl

“Imobilele care aparțin unor persoane publice sau private a căror conservare reprezintă din punctul de vedere al istorie și artei un interes național pot fi clasate ca [ monumente storice ].” Legea monumentelor 1887

Palat

Definiție DEX – Clădire somptuoasă în care își are sediul o autoritate ori o instituție sau care este folosită ca reședință de un nobil, un suveran, un șef de stat ori de govern; clădire mare luxoasă.

“Noțiunea de casă sau case domnești desemnează curent palatele din ansamblul curților cantacuzinești și brîncovenești, lipsite de fortificații, din secolul XVII. Abia în anul 1702, desigur sub influența Italiei și Transilvaniei, odată cu păstrarea elementelor de Renaștere tîrzie și de baroc, mai ales în stilul de decorație, se introduce și termenul italian de palat, așa cum apare în pisania luxoasei reședințe brîncovenești de la Mogoșoaia: “Acestu palatuden temelie iaste zidit și înfrumusețatu de preluminatul, înelțatu domnu Ion Constantin Băserabu voievod…”

Patrimoniu

Definiție DEX – 1. Totalitatea drepturilor și a obtigațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor material la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane ( fizice sau jurudice ); ( sens current ) bun moștenit prin lege de la părinți ( sau de la rude ); avere părintească. 2. Totalitatea bunurilor care aparțin colectivității și sunt administrate se către organele statului; bun public.

“ Bunuri spirituale care aparțin întregului popor ( fiind transmise de la strămoși ); moștenire culturală. “ Françoise Choay

Restaurare

Definiție DEX – 1. A repara, a aduce in stare bună, a reconstitui o lucrare de artă, un monument de arhitectură, respectând forma inițială, stilul originar.

“Termenul restaurare precum și acesta în sine sunt amîndouă moderne. A restaura o clădire nu înseamnă a o conserva, a o repara sau a o reconstrui; este a o restabili într-o integralitate care poate să nu fi existat niciodată. (…) Epoca noastră a adoptat față de trecut o atitudine singulară printre toate celelalte epoci. Ea și-a propus să analizezetrecutul, să-i comapre și să-i clasifice fenomenele și să-i construiascăistoria sa veritabilă urmărindu-i pas cu pas cu traseul, dezvoltrea și fazele succesive ale umanității. Acest fapt nu este o modă, un capriciu sau o slăbiciune, precum un gânditor superficial ar putea crede, ci un fenomen complex.” E.E.Viollet-le-Duc

Valoare

Definiție DEX – 1. Proprietatea a ceea ce este bun, dezirabil și important; lucrul bun, dezirabil, important ca atare ( adevărul, binele, frumosul ); importanță, însemnătate, preț, merit.

II. CONSTRUCȚII CIVILE DIN MOLDOVA DE SEC. XV – XIX

Pot numi “reședințe nobiliare” o categorie a arhitecturii civile din principatele extracarpatice Moldova și Valahia ( Țara Românească) ca și din principatul intracarpatic Transilvania, reprezentate printr-o mare varietate tipologică și stilistică. Ele reprezintă un patrimoniu național – un bun de interes public. Voi avea in vedere reședințele de oraș și mai ales marele număr al reședințelor situate pe domeniile micilor și marilor nobili din Moldova.

România modernă a avut un impact semnificativ asupra vieții dar și asupra arhitecturii, evoluția societății și a statului găsindu-se sub semnul obiectivelor revoluției de la 1848 și al confruntării ideologice dintre cele două grupări politice: liberalii și conservatorii. De aici deducem că sec XIX este o perioadă de transformări multiple socio-economice și culturale, de formare, din care a rezultat o delimitare clară a păturilor sociale, activitate care se răsfrânge asupra culturii și a modului de viață. Aceste categorii sociale ce aveau până atunci influențe orientale în îmbrăcăminte, bijuterii și alimentație, se modifică și încep să aibe aspirații, căutând un nou limbaj artistic – ascensiunea marii boierimi. Influențele orientale sunt lasate in favoarea limbii franceze, cuvinte din această limbă începând să intre în vocabularul curent al epocii.

Există o mare legătură între contextul istoric și cultural din acea perioadă, marile personalități ale secolului al XIX-lea deținând importante funcții politice, și mai ales importante averi. Aristrocația era renumită pentru bogăția și rafinamentul său. Elitele societății românești au avut o mare putere economică, dar se deosebeau prin calitățile artistice deosebite, care s-au reflectat cel mai bine in reședințele construite.

Ridicarea unor ansambluri, pentru care ctitorii aveau tentația de a angaja arhitecți străini era considerat un act de cultură. Ansamblul arhitectural nobiliar are funcțiunea simplă de a fi locuință, insă contrat funcțiunii atribuite, interiorul se defașura cu un grad mare de complexitate, fiind locul în care nobilul și familia sa conviețuiesc împreună cu supușii lor, loc în care au loc și întâlniri ale oamenilor de cultură, oameni politici sau sunt găzduiți călători străini. Poate fi considerat acest loc un focar de cultură menit să dirijeze lumea către o dezvoltare intelectuală și educativă.

II.1 O privire cronologică

Deosebirea limpede dintre diferitele locuințe, raportate la destinația lor apare in documente slavo-române încă din secolul XIV. De aceea, apare în mod unic termenul grad pentru cetate, o construcție care însemna în primul rand funcția militară dar si cea de locuit, apoi termenul dvor, corespunzător celui de curte, diferit de cel de dom pentru casă.

Cristalizarea statelor – în Moldova – reprezintă un pas hotărâtor și de răscruce pentru evoluția arhitecturii românești în care se incadrează diferitele tipuri de locuire. În încercarea clasificării locuințelor românești, în funcție de utilitatea lor, vom observa că evoluția lor către palat ( conceput ca o construcție de sine stătătoare ) reședință de recepție și agreement, începe destul de târziu comparativ cu restul Europei, adică abia in jumătatea secolului XVII. Dacă ar fi să ne raportam la importanța și impozanța proporției si valorii arhitecturale, dar și la decorațiile interioare și la zestre, vorbim desigur despre locuința din ansamblul unei curți domnești. Sub același termen stă și unitatea administrative, gospodăria pe care boierii o așezau în mijlocul uneia dintre cele mai importante moșii, dispunere strategică, iar domnul o înălța în partea cea mai bine apărată a unui centru urban. Locuința domnească, denumită casa domnească, sau “case domnești”, așa cum apare în cronici, constituia doar o componentă a unui ansamblu, un edificiu de sine stătător raportat la curte, care va corespunde, în scrierile lui Dimitrie Cantemir, latinescului palatium .

La rândul lor, curțile se subclasau în mai multe categorii, păstrându-și totodată trăsătura esențială de apărare, astfel deosebindu-se de celelalte conace boierești și palate domnești. Cunoașterea lor din Moldova se face pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor ruine descoperite în prezent, ele fiind situate pe cea mai înaltă parte a așezării, barieră protectoare, poziție ce denotă dominarea văii râului din apropiere. Unele curți din Moldova, secolele XV – XVI, au fost localizate cu exactitate pe baza bisericii – paraclis, destinată si ca loc de îngropare, în imediata vecinătate a locuinței, fiind singura care mai dăinuiește din întregul ansamblu arhitectural.

“Configurația accidentată a terenului, urmele de zidărie cu mortar și numeroasele fragmentate ceramice, aflate în preajma bisericii, ne ajută să determinăm exact locul fostelor curți domnești, așa cum sînt acelea de la Dolheștii-Mari (jud. Suceava), aparținînd cumnatului lui Ștefan cel Mare, Șendrea (cca.1480); aceea a logofătului Tăutu de la Bălinești (jud. Suceava), cu biserica din 1496; acelea ale lui Luca Arbure la Arbore (jud. Suceava) și Șipote (jud. Iași).”

Lupta pentru centralizarea statului dusă de Ștefan cel Mare duce la diminuarea curților domnești din Moldova, noțiunea de curte domnească fiind similară cu cea de locuință și de gospodărie a boierilor, ceea ce în secolul XVII va deveni conac.

Arhitectura moldovenească a atins către sfârșitul veacului al XVI-lea o ultima fază a unei evoluții unitare, în urma progreselor strălucite pe care le-a atins de-a lungul întregii epoci anterioare, pe baza experienței acumulate de meșterii locali ai vremii lui Ștefan cel Mare. Se face așadar un pas înainte, ce a însemnat restructurarea și înnoirea vechilor forme. În ceea ce privește arhitectura civilă a clădirilor putem afirma că dezvoltarea foarte lentă de la sfârșitul secolului al XVI-lea și pe întreaga perioada de dominației otomane s-a menținut caracterul afânat și semirural al tuturor așezărilor din Moldova. După Suceava, în Moldova, orașul cel mai de seamă din veacul al XVII-lea a fost Iașii, amintit alături de Suceava, Piatra, Vaslui, Bîrlad, Roman, Hîrlău, Botoșani, Focșani. Toate datele sunt relatate de diferiți călători de aceea informațiile despre arhitectura clădirilor orășenești sunt lacunare. Populația urbană era compusă din negustori și meșteșugari cu prăvălii, ateliere și case, și boieri și dregători posesori de mari moșii. Contrastul dintre aceste pături sociale se reflectă bineînțeles și în arhitectură: pe de o parte centrul negustoresc și meșteșugăresc,compact, alături de periferiile afânate, iar pe de altă parte mănăstiri, biserici și case boierești.

În orașul Iași, printre clădirile celor înstăriți locul fruntaș era ocupat de Curtea Domnească. Compusă din mai multe incinte și corpuri de clădiri, nu se prezenta totuși cu un aspect impozant. Bogăția însă se reflecta în interioare, fiind luxoase si denotau bunul gust al domnitorului si aplecarea către fast. Paul de Alep ne descrie curtea domneasca ca fiind un ansamblu de apartamente separate pentru domn, domniță și coconi.

Compoziția generală a curții se asemăna cu cea a unei mănăstiri. Intrarea în “ograda domnească”, așa cum era numită incinta de către cronicari, se făcea pe sub un turn care cuprindea, un gang boltit cu porți masive de stejar. Casa cea mare a domnului avea la intrare un foișor care te conducea la incăperile următoare ( sala divanului, sala tronului,) pe o scară cu două aripi. Casele doamnei și ale coconilor avea săli de primire, camere de dormit și paraclis propriu, alături de o baie superbă cu pardoseli de marmură. Văzută de un sol polonez în a doua jumătate a secolului XVII, trimis la curtea lui Duca Vodă, casa cea mare a domnului a fost amintită cu ziduri puternice și cu încăperi spațioase si boltite, cu ferestre mici și pereții căptușiți cu placate de faianță albastră.

Același Paul de Alep a lăsat informații prețioase care ne plasează imagini clare ale formelor arhitecturii tradiționale specifice locuirii populare. Toate casele din Moldova – amintește el – “sînt din lemn și vălătuci, cu acoperișuri înalte și înclinate ca spatele cămilei, încât ninsoarea nu se poate ține pe ele. Înlăutru sînt așezat lavițe de jur împrejur și o masă la mijloc, ca în casele frîncilor. Paturile sînt făcute din scoarță sau pîslă și totdeauna apropiate de perete. În fiecare casă este cîte o sobă, vatră sau cămin. Deasupra acestuia din urmă, pentru a stînge fumul, este făcut un fel de cuib de lut verde sau roșu, iar în casele celor bogați de olane lustruite, sprijnit de doi stîlpi și cu un capac în vîrf. Acesta se numește în limba romînă cuptor. Asemenea cuptoare sînt foarte obișnuite, încît casele moldovenilor iarna sînt mai calde decît băile la noi. ”

Casele boierești erau mărginite cu ziduri, de-a lungul cărora pe interior se găseau clădiri anexe precum grajduri, bucătării, magazii, camere pentru oamenii curții. Casele erau exclusiv din cărămidă sau din cărămidă amestecată cu piatră pe fundații de bolovani de râu și pe piatră cioplită. Locuința boierească propriu-zisă avea un parter înalt ce adăpostea o pivniță spațioasă, boltită, cu incăperi dispuse de o parte si de alta unei săli centrale. Exteriorul suprindea cu elemente de detaliu – profile de socluri și cornișe, rame de uși și de ferestre, uneori realizate din piatră. În interior se folosea pentru îmbrăcarea pereților plăcuțe de ceramică, zmălțuită sau simplă iar spre sfârșitul secolului XVII, în urma contactului meșterilor moldoveni cu arta din Țara Românească, și bolțile cu lunete și ornamente de stuc. Amintesc aici 4 locuințe boierești seminificative acestei perioade: casa din Șerbești ( Piatra Neamț ), casa Cantacuzino-Pașcanu ( Pașcani ), casa domnească de la mănăstirea Cetățuia ( Iași ) și conacul Rosetești ( Pribești, Iași ).

Casa Șerbești, fosta casă a vornicului Iordache Cantacuzino datează din prima jumătate a secolului al XVII – lea și ca toate casele perioadei cuprinde un parter înalt cu multe încăperi boltite ce mărginesc o încăpere mediană. Nu există date clare în ceea ce privește decorația interioară și exterioară deoarece casa a fost total schimbată adăugandu-i-se un etaj și refăcând toate fațadele.

Prin același proces de transformare a fost supusă și casa Cantacuzino-Pașcanu. Planul original era compus din aceleași încăperi boltite cu accese simetrice pe cele 4 laturi, accese ce dau toate în sala centrală din mijlocul casei. Una din cele 4 ieșiri s-a păstrat în forma inițială, astfel putem observa la etaj un foișor realizat din componente scuptate în piatră, între care remarcăm friza de deasupra colonadei ce prezintă motive heraldice și scene de vânătoare.

În domeniul arhitecturii civile moldovenești din decursul veacului al XVII-lea rămane vie casa domnească de la mănăstirea Cetățuia. Aceasta a fost concepută în stilul caselor ergumenești cu odăile dipuse în filă și comunicând unele cu altele, locuința cuprinzând astfel 2 apartamente la etaj cu anexe dispuse între nivele, astfel obținând spații independente cu intrări separate. Găsim și aici, la etaj, un foișor ce se deschide către un vestibul central care face accesul către două apartamente a câte două camere fiecare: unul destinat recepțiilor iar celălalt constituie partea intimă a casei.

Casa conacului din Pribești pare a fi o locuința tradițională românească dar în dimensiuni sporite. Are o pivniță spațioasă desupra unui parter înălțat, numeroare camera de locuit, săli și coridoare de legătură. Vestibilul de la intrarea principal este precedat de un foișor cu stâlpi și grinzi de lemn împodobit ci sculturi. Caracterul popular este puternic imprimat prin împerecherea fericită a lemnului cu piatra.

În Moldova ( dar și în Țara Românească ) se instaurează regimul turco-fanariot ( secolul XVIII ) fapt ce se resimte în arhitectură și artă, favorizând transformările social-economice și stopează dezvoltarea arhitecturii religioase, motiv pentur care în locul marilor complexe bisericești găsim biserici modeste.

În ceea ce priveste arhitectura civilă putem aminti o casă din satul Trifești, Roman ( casă amintită în scrierile lui Ion Ghica ). Clădirea era compusă din parter și etaj, cu un plan simplu din odăi și săli construite din grinzi de stejar. Accesul către etaj se făcea cu ajutorul unei scări exterioare din lemn. În interior, pereții erau tencuiți iar elemntul principal îl constituiau covoarele și țesăturile orientale alături de micile panouri cu ornamente de stuc, colorate, motive de origine turcească.

În aceeași măsură în care a influențat dezvoltarea arhitecturii perioada feudalismului, a fost resimțit și procesul de descompunere al acestuia. Putem afirma că începând cu primii ani ai secolului XIX, domeniul principal de manifestare a stilului clasic a fost arhitectura civilă, care s-a aflat pe primul plan fiind partea cea mai importantă a investițiilor destinate de către clasa dominantă și a fost dirijată către realizarea de palate și case domnești și boierești. Menționez că o data acceptat stilul clasic nu a fost strict implementat în arhitectura clasei dominante, ci a pătruns și în arhitectura de locuințe a cartierelor orășenești, și, chiar la sate. Principiile arhitecturii clasice au fost aplicate fie tuturor componentelor arhitecturii, fie elementelor formale, superficiale, mai exact elementelor decorative exterioare și interioare.

Putem distinge două categorii de palate și case boierești ghidându-ne după modul în care planul este rezolvat și răspunde funcțiunilor necesare:

Prima categorie, până în 1830 , este cea în care locuința își păstrează vechea structură a casei boierești, cu două caturi. Spațiile destinate locuirii, de la etaj, sunt dispuse simetric de o parte și de alta unei săli central. Parterul servește de obicei pentru dependințe. Tradiționalul foișor cu scară exterioară este înlocuit acum cu o intrare acoperită, mai exact “un portic cu parter si etaj format din două ordine suprapuse, alipit fațadei și dispus în ax”. Există si cazuri când acesta este înlocuit cu o simplă ordonanță de coloane menite să evidențieze intrarea. Scara se mută în interior. Se păstrează foișorul închis de pe fațada opusă intrării, “fiind tratat ca o încăpere ieșită din linia fațadei, fie sub forma unui corp dreptunghiular, fie rotunjită ca o absidă”. Printre cele mai importante și interesante exemple putem menționa aici clădirea din Iași conoscută sub numele de universitatea veche. Edificiul a servit ca palat domnesc al lui Alexandru Calimachi ( 1795 – 1799 ), restaurat în 1845 din pricina unui incendiu, dobândind astfel funcțiunea de Universitatea Ieșeană în 1860. Clădirea cuprindea un subsol parțial si două caturi locuibile, parter și etaj. Odăile principale de la etaj sunt dispuse simetric de o parte și de alta a două salone mare. Fațadele sunt tratate unitar, folosind același limbaj arhitectural, „sînt brăzdate în sens orizontal de trei profile; unul marcheaza linia solului, altul separația dintre parter și etaj, iar al treilea, o delicată cornișă, subliniază coronamentul cu care se încheie întreaga clădire: un atic greoi de piatră decorat cu un lanț neîntrerupt de palmete”. Elementul dominant al plasticii arhitecturale este corpul central ieșit din linia fațadei care care are pasajul boltit al intrării, peste care, găsim la etaj, salonul mare. Cu o arhitectură similară, echilibrată, putem aminti fostul palat, azi spitalul Cantacuzino-Pașcanu, din Iași. Aici însă, corpul proeminent al intrării se inchide cu o absidă de formă triunghiulară, iar scara, cu trei rampe, ocupă toata zona din spate a sălii centrale. Similar cu palatul vechii universități, salonul mare ( azi, paraclis ) de la etaj se întinde până desupra pasajului boltit al intrării. Început în anul 1835, palatul a fost terminat și ia funcțiunea de spital imediat după anul 1850.

A doua categorie de locuințe concepute în formele clasicismului o constituie palatele și casele construite după planuri noi, ușor diferite ca dispoziție și organizare spațială de cele precedente. O parte sunt compuse dintr-un volum compact, cu odăile dispuse pe două niveluri în jurul unui hol central. Ambele încăperi sunt dispuse către exterior, ori spre curtea intrării principale, ori spre gradina din jurul casei. Reprezentativă acestui tip este fosta casă a vistiernicului Alecu Balș, în Iași, casa Vasile Roseti, azi Muzeul de științe naturale și casa Bașotă. Prima datează din 1800, este o construcție amplă pe plan dreptunghiular cu parter și etaj. Toate camerele și saloanele, ale ambelor etaje, sunt distribuite identic în jurul unei săli lungi mediane ( 6,00 x 23, 00 m ). Intrarea este dispusă în partea dinspre curte a sălii, în mijlocul căreia a fost așezară o scara de acces la etaj cu o singură rampă. Fațada principală se remarcă printr-un corp central care corespunde celor două mari saloane ale clădirii. Registrul parterului, separat de cel de la etaj este unitar, iar cel de la etaj se încheie cu o cornișă bogată sprijinită pe o suită de console. Corpul central este supraînălțat și decorat cu coloane ionice angajate și prezintă un fronton triunghiular. Clădirea Muzeului de științe naturale a fost construită în primii ani ai secolului XIX și se desfăsoară pe un plan simetric, de formă pătrată cu trei accese: două laterale și unul pe fațada principală. Accesele laterale exprimă în fațade locul saloanelor, “două, inegale ca lungime, la parter și alte două asemănătoare, suprapuse acestora, la etaj, iar ieșindul central, care cuprinde la parter un pasaj boltit, marchează intrarea”. Casa Bașota se prezintă cu o planimetrie mai complicată în ceea ce prezintă dispoziția încăperilor, contruită în 1838. Clădirea este echilibrată volumetric, și este particulară prin prezența plinului în axul de simterie al fațadei, plin ce se materializează în interior prin apariția unui zid gros transversal. Vestibulul și scara de onoare sun plasate în stânga acestui zid median iar încăperile dominante, cele două saloane suprapuse, unul la parter și altul la etaj, în dreapta. Compoziția planimetrică este asimetrică spre deosebire de fațada principală care este compusă după principiul simetriei perfecte. Motivul central îl constituie un portic cu cinci coloane de ordin doric.

Însemnărilor multor călători străini reflect cel mai mult puternicele contraste reieșite din diferențele de clasă socială pe care le înfățișau orașele, astfel Thornton spunea despre Bucureștii și Iașii de la începutul secolului al XIX- lea că “amîndouă aceste orașe seamană mai mult cu niște sate întinse decît cu ceea ce sînt: reședințe de guver. În amîndouă, clădirile cele mai reprezentative sînt biserici și mănăstiri; cît privește palatele boierilor, înconjurate de curți și grădini spațioase, ele formează un contrast dureros cu locuințele celor din popor, care sînt o înfățișare a celor mai mari mizerii.”

În cadrul condițiilor create de revoluția de la 1848, care a dus al Unirea principatelor și a transformărilor social-politice din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza și pe măsura măririi unei noi baze economice a capitalismului s-au înființat o serie de instituții noi, menite să corespundă noii suprastructuri politice și ideologice. Atfel, arhitectura a primit un nou impuls și o nouă orientare cu țeluri pentru noua societate. Lupta dintre feudalim și capitalism s-a oglindit în arhitectură, ca și în celelalte arte, pe de o parte prin perspectiva clasicismului iar pe de altă parte a stilului romantic. Operele de arhitectură construite pe teritoriul țărilor române din cadrul noii orientări pot fi socotite ca reflexie a reacțiunii marii boierimi împotriva ideologiei capitaliste. În Moldova, atât înainte cât și după Unire, adoptarea stilului romantic a avut o altă cauză: „lipsa de meșteri capabili să poată satisface comanda reprezentanților claselor dominante care tindeau spre construcții de mare amplaoare ce nu puteau fi realizate decît cu ajutorul unor arhitecți și constructori instruiți. Pentru satisfacerea acestor nevoi au făcut apel la arhitecți și meșteri străini aduși din țări în care stilul romantic se practica pe scară întinsă”

Stilul romantic s-a caracterizat prin preluarea unor elemente constructive și decorative din arhitecturile feudale, mai exact din cea gotică: bolți cu arce de ogivă, arce și arcade frânte la cheie, creneluri, turnulețe de colț și multe detalii ornamentale de aceeași proveniență au fost ingrămădite în același mod în compoziția unor clădiri cu programe și funcțiuni diferite: gări de cale ferată, spitale, cazărmi, palate, locuințe, biserici.

În 1859 Țara Românească se unește cu Moldova, adică constituie statul român burghez, ceea ce favorizează dezvoltarea rapidă a capitalismului sporând și ritmul de construcție al clădirilor. În majoritatea orașelor se ridică, pe lângă numeroase locuințe ale reprezentaților burgheziei, clădirile noilor instituții: ministere, bănci, palate de justiție ( la Iași se ridică aripa nordică a palatului Universității Al. I. Cuza ). La noi, ca și în alte țări din Europa, oamenii de cultură și-au ridicat glasul susținând că singura cale către o creție artistică proprie nu poate fi alta decât căutarea unor forme noi sprijinite pe tradițiile poporului. Noua orientare spre afirmarea în artă a specificului național a fost promovată și susținută de Alexandru Odobescu; îndemnările lui se adresau în special arhitecților, „au trebuință a pătrunde în spiritul arhitectural al vieții, au trebuință a trage din popor ideea unei arhitecturi nouă.”

Din secolul XV până la prima jumătate a secolului XX tipologiile și formele variază în funcție de statutul proprietarului și de resursele acesuia, de epoca în care a fost construit ansamblul, de mentalitate, de cultura epocii dar și de gusturile acestuia. Ansamblurile nobiliare constau în reședința propriu-zisă și anexele care constau în fortificații, bucătării, grajduri, grânare, cripte, sere. Acestea erau încadrate într-un context economic, social, împreună cu peisajul înconjurător ( grădini ).

III. CONACE DIN MOLDOVA

POSIBILITĂȚILE DE RECUPERARE ȘI REGENERARE

În momentul de față, ansamblurile nobiliare – cu o puternică valoare istorică și arhitecturală considerabilă – se confruntă cu o criză funcțională, identitară și de supraviețuire, iar importanța lor în cunoașterea istoriei artei și arhitecturii este nesemnificativă si nepromovată. Perioada războaielor, regimul communist au fost perioade ce au vandalizat casele și conacele din Moldova și le-au repus in funcție dându-le funcțiuni de utilitate publiză precum: sedii C.A.P, depozit de armament, spitale, primării, orfelinate pentru ca după revoluție sa fie uitate, fapt ce a condus la deteriorare și/sau ruinarea lor.

Putem numi acest fenomen, de uitare, ca fiind o erodare masivă a tradiției, o negare a istoriei, a fondului ce ne definște ca popor. Suspendarea temporară a evoluției unui fond construit vine în paralel cu dispariția unui grup a societății respective. Problema continuității unui spirit de tradiție este un punct de reper cultural, istoric și educativ ( prin care se reclamă conservarea unor elemente tradiționale, a culturii tradiționale din motive pur memorial ) dar si din punct de vedere pragmatic ( moment în care tradiția este inclusă in contemporan ).

III.1 Determinarea valorilor clădirilor

“Putem trăi fără arhitectură, să adorăm pe Dumnezeu fără ea, dar fără ea nu ne putem aduce aminte”. J. Ruskin

Consider utilă identificarea și caracterizarea tipurilor de valori ale unei componenente de patrimoniu astfel încât vom determina o serie de răspunsuri ale impresiei din perspectivele privitorilor.

Valorile sunt rezultatul raportului dintre componenta de patrimoniu și contextul său. În conservarea patrimoniului, valorile au fost tratate în evoluția istorică a disciplinei în două feluri: fie o valoare predominantă în conservare, reprimând influența celorlalte, fie toate valorile se unesc în noțiunea de semnificație culturală. Prima este deficitară prin excluderea a priori a unor valori, iar cea de-a doua poate eroda potențialul componentei de patrimoniu prin tratarea în mod egal a valorilor. Deci, prin structurarea unei tipologii de valori ale patrimoniu, facem abordarea valorilor mai permisivă în discuții și facilităm folosirea unui limbaj comun. Valorile de patrimoniu nu sunt înghețate într-o anumită formă, ci variază în funcție de modificarea relațiilor care le determină, de aceea valorile patrimoniului nu pot fi clasate în mod absolut și nici în mod obiectiv. În același timp o clasificare a valorilor este necesară pentru determinarea corectă a potențialului unui monument. S-au propus diferite variante de clasificări tipologice ale valorilor începând cu secolul al XX-lea (Alois Riegl) și până în ultimii ani (Randall Mason) proces care, probabil, va continua și în viitor.

Astfel Alois Riegel clasifică valorile monumentului istoric în felul următor:

I.Valori de rememorare, esențiale pentru a putea vorbi despre un monument istoric:

Valoarea de vechime – “Valoarea de vechime a unui monument se manifestă la prima vedere prin aspectul său modern. (…) Maniera în care valoarea de vechime se opune valorilor de contemporaneitate rezidă mai degrabă în imperfecțunea operelor, în lipsa lo de integritate, în tendința de disoluție a formelor și culorilor lor, adică în trăsăturile în mod riguros opuse caracteristicilor operelor moderne, strălucitor de noi.”

Valoarea istorică – “Valoarea istorică a unui monument rezidă în faptul că el reprezintă pentru noi stadiul particular, într-un anumit fel unic, în care s-a dezvoltat într-un anumit domeniu creația umană. Din acest punct de vedere, ceea ce ne interesează la un monument nu este marca forțelor distructive ale naturii, așa cum se vor fi exercitat ele din momentul nașterii sale, ci stadiul său initial avut ca operă a omului. ”

Valoarea de rememorare intențională – „Funcția valorii de rememorare intențională ține de edificarea însăși a monumentului: ea împiedică cvasi definitiv ca acel moment să se scufunde în trecut, și îl păstrează pentru totdeauna viu în conștiința generațiilor viitoare. Această a treia clasă de valori de rememorare constituie astfel tranziția spre valorile actuale.”

II. Valori de contemporaneitate „ În loc a considera monumentul ca atare, valoarea de contemporaneitate va tinde să-l echivaleze cu o creație similară modernă, recentă și așteaptă ca de asemenea monumentul (vechi) să prezinte acele aspecte caracteristice oricărei opere umane odată cu apariția sa; altfel spus, să dea impresia unei perfecte integrități, neantamatede către acțiunea distructivă a naturii.”

Valoarea de utilizare – monumentul fiind cu atât mai prețios cu cât poate fi, odată restaurant, dat în folosință locaș de cult, locuință, adaptând vechiul monument la o funcție socială: muzeu, școală, instituție socială;

Valorea artistica: – valoare artistică de noutate și valoarea de artă relativă.

Există un conflict relativ și de complementaritate între cerințele diferitelor tipuri de valori monumentale:

Valoarea de vechime și valoarea istorică

Valoarea de vechime și valorea de utilizare

Valoarea de vechime și valorea de rememorare

„În timp ce valoarea de vechime este fondată exclusiv pe degradare, în timp ce valorea istorică dorește stoparea oricărei degradări din clipa intervenției sale, dar pierde rațiunea sa de a fi în raport cu degradări anterioare, valoarea de rememorare intențională nu revendică nimic mai puțin de la monument decât imortalitatea, prezentul etern, perenitatea în starea originară.”

Relația dintre materializarea valorilor de rememorare și de contemporaneitate și soluțiile de conservare este explicată astfel “ (…) ]n toate cazurile în care valorea istorică a monumentului este minimă, valoarea de vechime se va afirma cu atât mai mult și exclusiv, iar tratamentul monumentului va trebui să răspundă și el exigențelor valorii de vechime.”

Cea mai recentă variantă a fost propusă de Randall Mason în studiul pentru Getty Conservation Institute (GCI), ca o tipologie provizorie a valorilor. El separă categoriile tipologice în două clase, socio-culturale și economice “nu se poate separa cu desăvârșire sfera economică de cea culturală. Comportamentul economic nu poate fi separate de cultură, care constituie umbrela modurilor de conviețuire sau transmiterea atitudinilor și comportamentelor; economia este una din (sub)culturile – moduri de conviețuire – dominate în multe societăți.”

Tabel care prezintă ordinea tipurilor de valori prezentate de diverși specialiști și organizații cu scopul de a ilustra suprapunerea lor parțială.

III.2 Evaluarea clădirilor monument

Arhitectul poate determina valorile unei clădiri de patrimoniu ținând cont de o serie de caracteristici: stare fizică, calitate artistică și estetică, funcționalității. În abordarea pe care o propune, prin utilizarea unor intrumente specifice, arhitectul trebuie să trateze cu atenție aspectele clădirii de patrimoniu fără sa piardă din vedere elemente ce definesc valorile acesteia, în consecință pontențialul ei.

Evaluarea stării fizice se poate face din punct de vedere al percepției la nivel general ( in ansamblu componenței de patrimoniu ) și exceptional ( focusat doar pe o parte a componenței de patrimoniu ) sau la nivelul structurii și elementelor nestructurale. Din punct de vedere al lizibilității, putem vorbi despre stare fizică aparentă ( evaluare obținută in urma impactului visual ) si stare fizică “ascunsă” ( evalure obținută in urma investigării ce nu distrug componența casei ). Informațiile despre valoarea clădirilor se pot afla prin cercetări directe sau indirecte ( prin analogie cu cazuri similare, prin studiul istoriei seismice,prin studiul pe modele – ( machete, modele virtuale ).

Evaluarea calității artistice si estetice poate fi realizată după criterii diferite în funcție de percepție și definește calitatea: contextuală ( raportată la context – perceput pe diverse planuri ), generală ( la nivelul ansamblului componenței de patrimoniu ), de detaliu ( axat pe o parte a componenței de patrimoniu cu caracteristici relevante in raport cu diferite criterii ).

Evaluarea funcționalității se verifică prin cercetarea istorică dar și în momentul actual și se judecă în funcție de potrivirea cu substanța istorică, a nevoilor actuale astfel obținând spații funcționale: efective ( utilizate la un moment dat ), latent ( neutilizate incă – exemplu: șarpante ) și contextuale, exterioare, interioare. Pentru obținerea unei noi funcțiuni este necesară ținerea cont de dimensiunile spațiului, de capacitatea portantă a structurii, de condițiile fizice și de compatibilitate morală, istorică.

Dupa evaluarea și determinarea valorilor, arhitectul are sarcina de a respecta normele contemporane ( de siguranță și protective ) iar evaluarea intervențiilor necesare va putea influența atribuirea unei funcțiuni componentei de patrimoniu.

III.3 Valoarea social-educativă a arhitecturii rezidențiale a caselor și conacelor de secol XIX

Valoarea socială se înțelege prin abilitatea patrimoniului de a oferi și facilita conctacte sociale, de a stabili relații sau de a utiliza spațiul public cu scopul întâlnirii și activităților de grup ( târguri, concerte sau alte evenimente sportive sau de recreere ) sau puterea lui de a deveni un punct de referință în teritoriu.

Valoarea educațională constă în posibilitatea acumulării de informații prin citirea arhitecturală a clădirii, dar și a mediului. Descifrarea și interpretarea informațiilor ce vin împreunaă cu aceasta sunt la fel de importante de aceea ea poate fi intrinsecă ( provine din component de patrimoniu ) și/sau extrinsecă ( relaționarea cu contextual ).

Recuperarea clădirilor de secol XIX și integrarea și/sau înglobarea existentului în prezent face ca acestea să-și ocupe locul hotărât, valorile o data recunoscute să fie perpetuate, și, nu în ultimul rând să capete noi valori și semnificații. Clădirile fac parte din istoria locului, sunt verigi ale unui proces neîntrerupt de muncă, creație, devotement ale unor generații succesive ( fără a avea în mod obligatoriu o valoare estetică sau artistică deosebită ). Putem asocia acest proces cu rememorarea unor eveniment istorice importante ce se cer a fi amintite și menționate. În aceeași măsură clădirile – locuințele – au fost matori vii ale acelor evenimente, fiind considerate repere din trecut, reprezentând perioade stilistice, sau pur și simplu să găzduiască evenimente sociale ce prezinta un stil de viață diferit sau nu, reflectat în structura si ornamentațiile caselor.

Vorbim aici despre creație și așa cum spune și Constantin Noica “Fiecare creație este o mărturisire de sine, așadar o bucurie” în “Poveștiri despre om”. Beneficiile de care se bucură existentul trebuie să fie readaptate o dată cu energia sa culturală. Françoise Choay susține că afecțiunea pe care o avem pentru clădirile vechi nu vine doar din valoarea pe care o recunoaștem cât și din modul nostru de a ne reflecta în “oglinda patrimoniului”. Există probabil o nevoie psihologică umană, permanentă, de întoarcere la rădăcini, sau, mai exact de înrădăcinare. De aceea societatea de azi simte, tânjește să resimtă trecutul, să-l retraiască, să se regăseasca. Regăsind trecutul sub orice formă, fizică sau nu, ne regăsim, ne redobândim pe noi înșine.

III.4 Contribuția clădirilor de secol XIX din Moldova în contextul social

Clădirile secolului XIX fac parte dintr-o abordare multiplă, importantă fiind reinventarea socialului sau redefinirea caracterului obiectiv al realitații sociale. Prin intermediul acestor construcții se va realiza construcția identitară individuală și socială a zonei Moldovei și astfel se va asigura, în final, logica prezervării de tip arhitectural. Între constituirea și perpetuarea valorii arhitecturale și construcția identității culturale specifice acestei regiuni există o strânsă legătură. Istoria se retrăiește prin contactul individului cu realitatatea mereu prezentă a clădirilor ale secolului XIX din Moldova. Orice spațiu este văzut ca o construcție socială care legitimează și întărește legături între trecutul arhitectural, prezentul modern și viitorul suprarealist. Comunitatea locală se va afirma identitar prin clădirile din perioada sus-amintită și va fi un fel de „univers asimilat și definit obiectiv prin satisfacerea condiției comunalității”. Specificul se regăsește prin aceste construcții în fiecare dintre indivizi. Gradul de transpunere al instituțiilor de cultură reprezintă măsura comunalității reprezentării asupra realității sociale în procesul de reproducere a valorilor arhitecturale prin aceste lăcașuri.

Astfel, citadinul va găsi propriul calm în marea de zgomote, agitațiile superficiale ale universului sau cotidian nu îl mai tulbură. Cultura spațiului arhitectural de secol XIX va imprima raportării sale la lume o tăcere care îi oferă o anumită distanță, tăcere care este încărcată de semnificații încât ea abolește cuvântul. Printre factorii schimbării sociale, cultura joacă un rol deosebit ce influențeză destinul oamenilor, scriind istoria. S-a dovedit că arta secolului XIX s-a constituit într-un factor de conservare a valorilor, tradițiilor, dar a avut și o funcție novatoare.

III.5 Importanța prezervării reședințelor nobiliare din Moldova

Monumentele istorice sunt construcții, bunuri imobile și terenuri situate pe teritoriul României, simbolice pentru cultură, istorie și civilizația națională și universală. Ele reprezintă un reper național al unei culturi, al unui mod de viața, pot fi considerate emblemă la scară mondială. Acestea fac parte din patrimoniu cultural național și sunt protejate de lege. Unele dintre principalele criterii prin care se poate numi o construcție monument istoric ar fi vechimea, reprezentativitatea pentru un curent artistic, perioadă istorică, raritatea într-o localitate, valoarea memorială.

Pentru păstrarea clădirilor cu valoare culturală, istorică in timp este necesară o permanentă intreținere pentru a da atemporaneitate construcției. Intreținerea poate fi obținută prin atribuirea unei funcțuni valabile, justificată social, construcția fiind astfel într-un program de păstrare si curățare permanent.

“Aveți grijă de monumentele voastre și nu veți avea nevoie să le restaurați. Doar câteva table așezate la timp pe acoperiș, câteva frunze si crengi moarte îndepartate la timp din calea unei scurgeri de apă vor salva atât acoperișul cât și pereții de la ruinare. “Urmăriți construțiile cu grijă, păstrați-le cât puteți de bine, cu orice preț feriți-le de orice modificare sau distrugere.” J. Ruskin

Dacă din considerente diferite, clădirea monument rămane blocată in timp și spațiu, este uitată, în momentul regăsirii, ea intră într-un program de reabilitare și/sau restaurare. Reabilitarea constă în aducerea unei construcții la parametrii primari de funcționare. Restaurarea presupune respectarea strictă a arhitecturii ințiale și a finisajelor originare.

„Este mai bine să consolidezi decât să repari, este preferabil să repari decât să restaurezi.” Camillo Boito

Conversia și punerea în valoarea a clădirilor istorice se discută frecvent ca fiind o problemă a utilizărilor actuale. O altă problemă disputată ar fi aceea a dispariției funcțiunii originare din spectrul social sau a transformării radicale a clădirii în perioade relative recente fără posibilitatea revenirii la funcțiunea inițală.

Conversia funcțională reprezintă o utilizare actuală, un semn de înțeleaptă utilizare a resurselor, astfel oferind mai multe șanse caselor. Orice decizie de conservare a patrimoniului – fie de clasare, intervenție, investiție – se face in funcție de valorile patrimoniului. Valorile patrimoniului sunt cunoscute ca fiind cele care determină înțelegerea și conservarea patrimoniului formând astfel potențialul clădirilor in studiu.

Deci ne propunem să explorezăm posibilitățile de a reda potențialul caselor si conacelor din Moldova, atât individual cât și în raport social. Conservarea patrimoniului trebuie înțeleasă ca o activitate socio-culturală, ca o serie de activități care preced și succed orice intervenție a materiei. Trecerea timpului, perioadele de stagnare si distrugere au contribuit la schimbări dramatice asupra caselor si conacelor de secol XIX, motiv pentru care văd esenățială expunerea lor publicului prin atribuirea unei funțiuni necesare.

Pe fundalul unei lipse acute a centrelor culturale de artă propun cercetarea caselor si conacelor din Moldova, ce vin cu un istoric ce respiră prin porii structurii și promit a deveni un obiect de arhitectură reper, la scară socială și urbană. Direcția funcțională, culturală și artistică urmărește un public diferențiat ca nivel cultural și dorește să se plieze apoi pe o gamă largă a diferitelor niveluri de cultură. Întotdeauna încadrearea unei clădiri in această arie este considerată un pol economic, generând astfel o arie de influențare a spațiului urban cu o puternică dezvoltare economică, socială dar și urbană.

IV. STUDIU DE CAZ

CASA MAVROCORDAT DIN VASLUI

Conversia este procesul bazat pe posibilitatea de a aduce activități noi într-un context anume. Atunci când dorim să realizăm conversia unei clădiri urmărim să păstrăm un mare procent din existent, astfel păstrând semnificația culturală a locului datată de urmele materialelor palpabile al unei epoci apuse. Alegerea programelor culturale in acest context este o oportunitate de a sprijini economiile locale ale fiecărei zone, identități, strâns legate de valorile socio-culturale, ce vor aduce transformări pozitive și de lungă durată fiecărei zone.

Programele culturale presupun aducerea in față a spectacolelor, a exprimării artistice și a educării unui mod de viață corect.

Voi lua la studiu de caz, Casa Mavrocordat, din Vaslui, clădire monument de clasa A. Casa Mavrocordat este realizată în secolul XIX ( 1890 ) de către Constantin Mavrocordat, proiectarea fiind făcută de arhitecți străini ce lucrau în Moldova fără a fi nominalizați în documentele vremii accesate de noi. Mavrocordat, proprietar în acele vremuri al unei fabrici de cărămidă și țiglă, a construit, în 1890, actuala clădire, folosind material de la propria fabrică.

Amplasamentul este în zona centrală a Municipiului Vaslui, pe strada Ștefan cel Mare, nr.62 – cornișa platfomei centrale, zona constituind locul de amplasare, cu predilecție a clădirilor mai deosebite, realizate special la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, astăzi monumente de arhitectură.

Tot în această zona la numarul 58 este biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” ( Biserica Domnească), realizată sub Ștefan cel Mare, în anul 1490 și reconstruită total în 1820, cât și casa Ghica la nr.60 – familie înrudită realizată în 1980.

După primul război mondial, casa a fost cumpărată de către mareșalul Prezan în asociere cu Regimentul 25 Racova ( 75 și 25 părți ).

În 1930, clădirea este donată armatei ca sediu pentru Cercul Militar. În 1948 este preluată de stat, adăpostind o serie de unități raionale și județene. În 1974 revine Casei Copiilor Municipiului Vaslui cu acitivitatea într-o serie de cercuri științifice, artistice sportive și practice.

Pe parcursul exploatării, clădirea a suportat o serie de intervenții de întreținere – reparații sau modificări parțiale, determinate de vechimea de funcționare, întreținere neritmică, cutremure, etc., a căror evidență și datare nu a fost ținută dar se observă prin rezultate mai mult sau mai puțin discutabile. Se presupun totuș certe intervențiile, de după 1940, respectiv 1977 – 1980 și 1996 de când există și un proiect de structură, arhitectură parțial, instalații + Expertiză Tehnică, studii Geo si Topo, nerealizate, dar astăzi total depășite datorită evoluției degradărilor.

Pe parcursul existenței, a fost gazda unor vizite deosebite,dintre care menționez vizita Regelui Ferdinand, când s-au făcut o serie de fotografii – azi documente ca fiind ale arhitecturii originare.(fig.1,2)

Exteriorul clădirii impune consolidări urgente, întrucât se află într-o stare avansată de degradare. Exista o documentație făcută în 1998 pentru consolidarea acestui imobil. În interior au fost intervenții structurale după cutremurul din 4 Martie 1977, precum și unele lucrări de reparații superficiale și de igienizare în 2007. Menționez că la demisol unii pereți au fost căptușiți cu termosistem sau ipsos – carton fără a fi înlăturată cauza degrdării perețilot ( igrasia ).

Structura rezistență este alcătuită din zidărie de cărămidă. Pereții exteriori au o grosime de 60 cm la subsol, respectiv 55 cm la parter; grosimea pereților interiori variind între 30 – 45 cm. Planșeul peste demisol este din bolțișoare de cărămidă pe grinzi metalice, iar peste parter este din lemn. Pardoselile sunt din mozaic ( pe holuri ), gresie ( la grupurile sanitare ), parchet ( în camere). Tâmplăria exterioră de la nivelul demisolului și parterul este din lemn vopsit și este deteriorată. Accesul de la demisol și pod, se face prin intermediul unei scări interioare secundară, executată din lemn. Trotuarul înconjoară clădirea pe trei laturi ( lipseste unul ) , puternic degradat, cu tasări inegale, înregistrându-le infiltrații de apă din precipitații la nivelul fundațiilor. Structura șarpantei este ignifugă. Unele elemente prezintă crăpături profunde sau consolidări efectuate pe parcursul exploatării clădirii. Învelitoarea este din tablă zincată, corodată ( aproximativ 70 % din suprafață ).

IV.1 Revitalizarea monumentului printr-un program cultural

Fiecare obiect de arhitectură, indiferent de dimensiunile și de calitățile sale face parte din viața publică, devine reper la scară urbană. Se spune că marile edificii lasă în urmă ruine superbe. Rămășițile fizice ale caselor și conacelor abandonate, deteriorate sau încă funcționale, dar aflate într-un interval temporar, neaparțiând în totalitate nici trecutului, atât timp cât ele încă mai sunt materializate sub forma ruinelor, nici prezentului, întrucât prezența lor nu mai este justificată în absența producției, situate ambiguu în dinamica economică și culturală actuală. Ele constiuie importante locuri ale memoriei.

Așa cum Cicero se putea retrage la țară pentru a se reculege și a-și reface starea de spirit, așa conacul moldovenesc poate fi locul unde putem redobândi liniștea sufletească.

Acesta era centrul vieții sociale al comunității fiind și centrul de control al vieții economice, politice și culturale împletind activități diverse într-un univers propriu. În jurul acestor așezăminte cu un profund caracter de dominanță se dezvoltă relații sociale durabile și totale destinate scopului de a fi relativ satisfăcătoare prin ele însele. Oamenii sunt implicați în multe activități care au un caracter unitar și ritmul de viață este unul calm și molcom. Cooperarea prevalează competiția atât specifică zonelor urbane . Casa este într-o anumită prezență centrul universului restrâns al satului tradițional; el concentrează tot spiritul locului.

Totul este la fel, o lume de „apropiați” care susține și creează relații personale de acceptare. Clădirea exprimă în limbaj propriu un stil, o formă, este asemenea unei conștiinte umane care, folosind datele pe care i le transmite din interior viața psihică, le transformă pentru a le forma. Orice construcție trebuie privită din varii perspective, analiza ei fiind corelată cu modelele de bază ale schimbărilor politice, economice și sociale.

Spațiul clădirii nobiliare este un spațiu viu în care se mișcă viața trecută, prezentă și viitoare, o materie plastică. Viața generațiilor trecute este făcută prezentă prin mediul cultural creat, prezentul este trăit de cei care reintroduc clădirea in circuitul lumii contemporane, iar viața viitoare este o consecință firească a ceea ce contemporanii clădesc și însuflețesc. Este asigurată astfel permanența ei pentru că primind în ea omul prezentului, clădirea cedează ceva din scopul și menirea ei ca în final să-l anexeze generând figuri și forme în jurul aceleași teme: educația prin artă și catharsis-ul prin construirea unei lumi interioare. Putem reclădi vidul lăsat de cei care nu mai sunt, dându-i formă, modelându-l și suntem pe rând geometrii când desenăm planul reconstrucției, pictori atunci când redistribuim efectele culorilor și creatori atunci când adaptăm exigențele stiului la misiunea spirituală a acesteia. Artistul descrie in limbajul civilizației prezente, demersurile acțiunii de redare a ceea ce este valoros cultural. Astfel, clădirea iși va împlini scopul educațional vizând componenta socială afectivă și cognitivă a actului instructiv-educativ. Datorită arhitectului care va crea o artă spontană a imaginilor de interior se va asigura păstrarea ei în conștiința colectivă fiind mereu prezentă prin destinația sa: școală de arte.

În acest context solemn, dar intim educabilii vor aduce în lume ideile ce își trag seva din amintirile celor care au locuit acolo. Intenția de a redărui această valoare circuitului patrimonial prezent este izvorâtă din dorința aducerii în actualitate a spiritului veacului XIX. Școala de artă va fi un aspect al mediului înconjurător creat și va estompa diviziunea dintre vechi și nou, nu există vechi sau trecut, există un prezent continuu tocmai prin valorificarea casei Mavrocordat și conversia ei in școală de artă. Chiar dacă trăim într-o lume unde mediile înconjurătoare urbane reprezintă manifestări simbolice și spațiale ale unor forțe sociale mai ample, locuința mavrocordaților se va încadra perfect in acest spațiu fiind simbolul forței socializatoare și culturale ce transcende timpurile, arta devansează temporalitatea și aduce veșnicia ca mod a fi și a trăi în prezent fără a denigra rolul cultural-istoric și arhitectural al casei aceasta poate fi încadrată în procesul de „consumism colectiv”. Ea va putea fi o modalitate prin care oamenii „consumă” colectiv un produs de calitate de fapt se „ se consumă” categoria estetică de frumos. Frumosul trebuie cultivat în sine prin artă, prin educație, iar cei care vor invăța de fapt se vor educa. Școala de artă într-un mediu ambiental, încărcat de semnificația istorică și socială își va atinge obiectivul și anume: învățarea prin artă pentru artă și educația simțului estetic. Educabilul va trece de la stadiul în care acolo unde un om obișnuit vede un arbore, artistul contemplă o „prodigiosă armonie de culori”.

Conexiunea dintre trecutul arhitectural și prezentul urban se valorifică prin reintegrarea firească a casei Mavrocordat în planul reconstrucției urbane. Actul de conversie a edificiului reprezintă un factor de influență socială, alături de factorii culturali care duce, în final, la o reconstrucție morală, estetică a tinerei generații. Edificiul mai sus-menționat va îmbina valorile estetice tradiționale cu valorile extraestetice sociale, morale și va furniza celor care îi vor trece pragul o impresie de covărșitoare exprimare emoțională a trăirilor veacului XIX. Este un act de pietate și un îndemn la retrăirea emoțiilor care pot răscoli amintirile prezervate de spațiul clădirii Mavrocordaților.

Sociologic vorbind acest proces este numit reciclare urbană sau gentrificare și este parte a unor programe de urbanizare, foarte întâlnit în marile orașe ale Marii Britaniei, S.U.A. Prin gentrificare se realizează renovarea clădirilor în cartierele mai deteriorate ale orașelor pentru a fi folosite de cei din grupurile cu veniturile mai ridicate și amenajarea unor dotări cum ar fi magazinele si restaurantele care să îi deservească. În acest mod vizăm si competența economică mai ales că în ultimul deceniu s-a înregistrat o expansiune rapidă a zonelor urbane atât in țările industrializate cât și în țările aflate în curs de dezvoltare. Procesul de gentrificare există în paralel cu altă tendință și anume: transformarea economiei urbane dintr-o economie bazată pe producerea de bunuri într-una pe bază de servicii. În aceste condiții, activitatea de conversie a casei Mavrocordat va contribui și ea în împlinirea funcției economice prin „exploatarea” ei în vederea creșterii veniturilor celor implicați și a bunăstării.

Orice economie de piață funcțională are la bază proprietatea privată care duce la manifestarea liberei inițiativ, a concurenței. Așa se face că intenția de a regândi scopul acestui edificiu, o va „arunca” în lupta concurențială pe piața serviciilor.

IV.2 Spațiul și comunicarea din perspectiva relației arhitectura – arta – societate

A gândi lumea înseamnă a o face inteligibilă grație unei activitați simbolice care-și află terenul de elecțiune în folosirea apropiată a limbii. Lumea se dezvăluie prin limbajul care o numește. Gândirea este un material pentru vorbire, iar rostul ei este să dea seamă de evenimentele care trasează fără intrerupere firul existenței ori al lucrurilor în care aceasta se urzește. Ea este de negăndit înafara limbajului, sau cel puțin inaccesibilă: ar rămâne închisă, petcetluită în individual care nu dispune de mijloace nici pentru a o formula si nici pentru a o transmite celorlalți. Gândirea împrumută dintr-un font inepuizabil de imagini, ea depășește desigur cadrele limbajului, însă pentru a se spune pe sine trebuie să facă apel la acesta. Cuvintele conturează semnificația lumii, sunt o grilă care permite ca aceasta să fie înțeleasă, însușită, o unealtă pentru a o face comunicabilă chiar dacă influența lor este limitată iar uneori stăngace, căci lumea este mereu în avans și refuză prin complexitate și prin clar-obscur orice încercare de a se lăsa cuprinsă în vreo semnificație univocă.

Sporirea complexității relațiilor sociale, datorată mecanismelor formale și informale, a generat o atomizare socială si o fragmentare productive și social ce a amplificat conflictele. Fragmentarea socială a fost însoțită și de o fragmentare culturală.

Analiza modificărilor culturale și arhitecturale care au fost specific societății moderne ar putea fi evidențiate prin următoarele referențiale:

Percepția socială a timpului.

Redarea sensului istoriei

Pierderea sentimentului rutinei colective face ca orice colectivitate care se rupe să treaca printr-o criză de identitate și de pierdere a ethosului comunitar. Demolarea idolilor cu care au început revoluțiile anticomuniste, negarea trecutului (a unei perioade din istoria țărilor), „rescrierea istoriei” in noi manuale a produs mai mult haos decât ordine, neasezându-se nimic în loc sau elemente mai puțin semnificative . Problemele de reflecție și de dezbatere publică ar trebui să devină acțiunea de negare a propriilor valori și de înlocuire a acestora cu altele, contextuale, irelevante. Viitorul parcă nu mai contează. Exacerbarea lui „acum” și „aici” ne privează de a privi lumea în interdependențele sale și a acționa împreună la rezolvarea unor probleme care ne afectează pe toți deopotrivă. Totul este: „eu”, „al meu”, „cu mine, „pe mine”.

Fragmentarea culturală și arhitecturală și temporală are remedii. Cimentarea de noi relații între ieri-azi-mâine, care să confere sens acțiunii umane, istoriei omenirii. Descoperirea în om a capacității de a moșteni trecutul și de a și-l asuma, de a transmite generațiilor viitoare patrimoniu universal de valori materiale și spirituale, mărturii istorice.

Prin spațiu, în spațiu găsim frumoasele fosile ale duratei concretizate prin îndelungări stări de loc. Amintirile sunt imobile, cu atât mai solide cu cât sunt mai bine spațializate. Localizarea lor în timp este cu atât mai susținută cu cât localizăm spațiul intimității ei. Toate spațiile de intimitate sunt marcate de atracție. Chiar și când aceste spații sunt excluse din prezent ( prin lipsa unei funcțiuni actuale ) vom putea ajunge să retrăim momente din trecut numai prin simplu fapt că istoria este efemeră în lăcașul în care s-a petrecut.

Putem descoperi universul prin desenele noastre trăite, desene ce nu necesită exactitate, ci trebuie să fie în tonalitate cu spațiul nostru interior. Spațiul chemă acțiunea, a priorii acțiunii imaginația lucreză. Deci, zona amintirilor amănunțite, păstrate cu ușurință prin numele lucrurilor și ființelor care au trait in acel spațiu, faciliteză imaginarul, deci poezia care ne ajută să ne regăsim.

Casa este un corp de imagini care îi dă omului motive sau iluzii de stabilitate. Ne putem imagina la nesfârșit realitatea ei: a distinge toate aceste imagini ar însemna a spune sufletul casei, a dezvolta psihologia casei. Pentru ordona aceste imagini, trebuie “credem noi să luam în considerare două teme principale de legătură:

Casa este imaginată ca o ființă vertical. Ea se înalță. Se diferențiază în sensul verticalității sale. Este unul dintre apelurile la conștiința noastră de verticalitate;

Casa este imaginată ca o ființă concentrată. Ea ne cheamă la o conștiință de centralitate. Aceste teme sunt, desigur, enunțate foarte abstract. Dar nu e greu, pe niște exemple, să recunoaștem caracterul lor psihologic concret.”

Orice imagine simplă este revelatoare pentru o stare sufletească. Casa, mai mult decât peisajul, este, o stare sufletească. Putem afirma că spațiul este reprezentat de materialitați, de obiecte propriu-zise dar cu ajutorul acestora vizăm la spațiul imaginar, în continuă mișcare și formare, mereu intim, mereu inovator. Acesta este spațiul poetic, arhitectural prin excelență, spațiul ce poate fi închipuit de toți cei capabili.

EXEMPLE

Castelul Sturdza din Miclăușeni

La baza castelului stă o poveste când, în anul 1410, Alexandru cel Bun dăruiește vornicului Miclăuș ( 1380-1440 ) moșia care îi va purta numele și va deveni celebră prin castelul ei de mai târziu: Miclăușeni. Urmașii luii Miclăuș stăpânesc domeniul până în 1591, când îl vând vistiernicului Simion Stroici ( 1550 – 1623 ), care își va construi aici un conac ce avea să reziste vizibil prin ruine până în secolul XX. Cu un an înainte de a muri, Simion Stroici lasă prin testament, moștenire, satul Miclăușeni. Lupu Prăjescu si urmașii lui stăpânesc timp de șase decenii domeniul Miclăușeni iar in 1697 trece în posesia fraților Sturdza, care pe 19 aprilie 1699 partajează averea părințilot, Miclăușenii revenindu-i lui Ioan.

Miclăușenii au fost moșteniți din tată-n fiu până când se vor creea trei ramuri importante ale familiei Sturdza: Miclăușeni și Șcheia ( copiii lui Ioan ), cea de la Popești și Cristești ( urmașii lui Dimitrie si ai lui Mihail Vodă Sturdza ) și cea de la Ruginoasa ( descendenții lui Ștefan). Dintre toate aceste conace , a reușit să rămână – de la început până la sfârșit – în posesia familiei Sturdza și a descendenților ei direcți, fără a fi întrăinat ( cum a fost în celelalte cazuri ) doar conacul de la Miclăușeni.

Conacul prinde viață în perioada stăpânirii lui Dimitrie Sturdza ( 1756 – 1846 )*, timpde șaizeci și cinci de ani, amprenta care se resimte asupra Domeniului, fiind vizibilă și astăzi prin ridicarea unor componente noi ( biserica și grajdurile ) și prin definiticarea structurii moșiei. A fost un om cult, cunoștințele fiind dobândite de la școlile apusene, unde a deprins și pasiunea pentru cărți, fiind cel care a pus bazele faimoasei bilbioteci din castelul Miclăușeni. Mare cunoscător de cultură clasică, Dimitrie Sturdza a fost influențat de suflul iluminist ce dăinuia în Franța, astfel transcriind sau alcătuind în 1802* primul proiect de Constituție republicană din Țările Române, manuscris ce-i aparține și care provine din biblioteca sa. *

Dimitrie Sturdza a fost legat de moșia sa, reușind să-i mărească suprafața și să o exploateze rațional, încercând chiar să înființeze acolo o fabrică de sticlă. Om cult, a sprijinit mișcarea literară din vremea sa și a încurajat reprezentațiile teatrale în limba română.

Datorită continuității unui adminitrator riguros Alecul Sturdza, Domeniul Miclaușeni a cunoscut o dezvltare majoră ceea ce a permis fiului său George săa construiască la sfârșitul veacului al XIX-lea castelul ce dăinuiște și azi. Printr-un mariaj cu o rudă indepărtată de la Ruginoasa*, Alecu Sturdza a fost determinat sa facă transformări succesive si radicale asupra Domeniului menținându-l și remarcându-se prin programele culturale ( susținerea literaturii și a scriitorilor și prin colecționarea a numeroase și valoroase manuscrise vechi ) si politic ( ca unul din fruntașii revoluției de la 1848 din Moldova ). El transformă concacul, mărindu-l ( douăzeci și cinci de camere ), modernizându-l, acordă atenție si imprejurimilor amenajând un frumos parc. Rămâne astfel o moștenire demnă de păstrat.

Moștenind o bună situație materială si un domeniu bine întreținut, George Sturdza și-a putut permite, între 1880 și 1904, construirea pe vechiul conac unui castel in stil neogotic. Construcția, cu toate că se desfășoară in plină epocă modernă, respectă toate elementele unei reședințe medievale apusene, cu turnuri, terase, blazoane, embleme, cartușuri, mascaronii si dragoni ce decoreaza fațadele. Exista o comunicare armonioasă între exterior si interior, de care s-a ținut cont, obținându-se astfel pereți si plafoane pictate în ulei, cu motive geometrice și florale, peste tot găsind maxime latinești ( o pasiune a castelanului George Sturdza ) și reprezentări de lei heraldici, iar scările fiind din marmură de Dalmația. Remarcabile sunt și picturile pe teracota sobelor ( unele păstrate și astăzi ), ușile și ferestrele sculptate, precum și mobila, în lemn de trandafir.

Domeniunul Miclăușeni adăpostește, lângă biserică, un cimitir al familiei, unde s-au păstrat mai multe opere de arta funerară. Între acestea, cel care se impune este monumentul funerar al lui George – realizat de sculptorul italian Celeste Fabio, care a dăltuit in marmură un leu ce pșzește piatra funerară pe care se află blazoanele familiei. Cu o jumătate de veac înainte, în 1851, familia a ridicat în parc un frumos monument funerar în amintirea lui Alecu Sturdza (m. 23 iulie 1848), operă a arhitectului Metzger din Munchen.

Pentru a ne putea crea o imagine a modului de viață ce domnea in a doua jumătate a secolul al XIX-lea dar și în prima jumătate a secolului următor voi face o simplă enumerare a celor care au vizitat castelul Miclăușeni: Elena Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Girgore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Costache Negruzzi, George Enescu, Nicolae Iorga

.

După o fericită si glorioasă perioada a castelului, acesta este ocupat in 1944 de trupele sovietice care jefuiesc și ard mare parte din bibliotecă și mobilier, castelul fiind devalizat de bunurile sale: cca 50 000 de volume, manuscrisele, colecția de arme și costumele medievale, tablourile, bijuteriile, argintăria, statuetele, mobila, toate aceste comori fiind arse, distruse sau furate de-a lungul acelor ani nefaști. După 1947, castelul a primit o serie de funcțiuni: o mănastire de maici până în 1953 când a fost depozit militar de explozibil *, casă de odihnă pentru copii, școală pentru oligofreni, muzeu și centru cultural astăzi. (aparține astăzi Mitropoliei Moldovei și Bucovinei).

Castelul încântă și uimește în continuare, transpunându-se într-o epocă în care cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii moldovene duceau un mod de viață ce-și acea obârșia* in evul mediu apusean. Mitropolia Moldovei dorește să organizeze aici un muzeu și un centru de conferințe, celelalte clădiri urmând sa adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice și un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, realizându-se acolo icoane si ouă încondeiate de către maicile de la Mănăstirea Miclăușeni.

Un adevărat exemplu de conac, devenit ulterior castel, ce se dezvoltă și rămâne longeviv pe seama unor intelectuali ce au locuit dar au știut să și împărtășească domeniul împreună cu alte nume mari ale României. Faptul că domeniul găzduia încă de la început si o bibliotecă, săli de evenimente a contribuit la o dezvltare socială dar si economică ce a permis întreținerea facilă de la o generație la alta, astfel ne putem bucura acum de un monument ce dăuinește prin fastul saloanelor și a camerelor, impreună cu decorațiile fațadei care parcă șoptesc, fiecare, poveste.

Palatul Cuza de la Ruginoasa

Orașul Ruginoasa se află la 60 km de Iași. Existența satului are origine veche fiind atestat in documente încă din anul 1596. La sfârșit de secol XVII, famili boierească Sturdza a cumpărat de la Duca Vodă moșia de la Ruginoasa. Proprietarul moșiei era vistiernicul Săndulache Sturdza, un boier cu spirit întreprinzător, fapt aflat din documentele ce datau din acea perioadă. În primul deceniu de secol XIX, adică în 1804, a fost angajat arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a reconstitui vechea casă boierescă de pe moșia Ruginoasa. Totodată, prorietaul moșiei a adus în Moldova, un grădinar german cu scopul amenajării spațiului verde din jurul palatului cu alei păzite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeață și un iaz împrejmuit de sălcii. Palatul de la Ruginoasa a fost construit în stilul neoclasic, specific arhitecturii civile din Moldova acelei perioade. În 1811, Săndulache Sturdza a construit in spatele palatului, o biserica de conac pe un loc pe care fusese apriori o biserică de lemn.

„Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene ale Ruginoasei. Călătorul primind aici o ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezește transportat ca prin un farmec în castel descris de Walter Scott, unde găsește pe lângă mărirea feodalității, gospodăria Poloniei și eleganța Franșei; și dacă vechii noștri boieri – sprijeni a patriei și a tronului – ar fi avut idee de arta heraldică, negreșit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit.” Costache Negruzzi – Scrisoarea I

Palatul a ajuns proprietatea lui Costache Sturdza, moștenit. În acea perioadă ( 1847 – 1855 ) logofătul l-a adus pe arhitectul Johann Brandel pentru a reface palatul în stilul neogotic, stil păstrat si astăzi. Între anii 1853 și 1855 s-au executat lucrările de finisare și toate ușile din interiorul palatului, s-au confecționat si montat dușumelele, s-au executat si montat sobele, s-au zugrăvit pereții interiori si s-a vopsit toată lemnăria, inclusiv scările interioarede stejar, pentru suma de 192 galbeni. Toate aceste lucrări au fost finalizate in vara anului 1855. În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, fiu al lui Costache Sturdza a făcut un împrumut la Banca Națională a Moldovei* pe timp de 17 ani, cu o dobândă de 7,25 %, ipotecând moșia și palatul de la Ruginoasa.

În 1862, domnitoul Alexandru Ioan Cuza al principatelor Unite a câștigat la licitație moșia Ruginoasa de la Banca Moldovei cu scopul de a o transforma în reședință de vară. Domnitorul a dorit în primul rând sa renoveze integral palatul. Doamna Elena Cuza ( 1825 – 1862 ) a petrecut mai mult timp decât domnitorul, de aceea, s-a îngrijit de mobilarea și decorarea încăperilor, de grădină și de acareturi, a amgajat meșteri pentru a repara clădirea și pentru a reface parcul din jurul castelului. Scara centrală a fost consturiă din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase din Paris, s-au contruit șeminee și s-au adus policandre scumpe.

După mortea domnitorului, Elena Cuza se mută la Paris împreuna cu cei doi fii pentru a le putea oferi o educație aleasă. Alexandru Cuza, unul dintre cei doi fii, se căsătorește cu Maria Moruzzi*, iar după moartea sa îi lasă moștenire moșia de la Ruginoasa. Maria Moruzzi este dată în judecată de către doamna Elena Cuza, ce se retrăsese la Patra Neamț, astfel palatul și moșia sunt donate Spitalului Caritatea din Iași ca urmare a dispozițiilor testamentare ale lui Al. I. Cuza. Palatul devine spital de copitalul de copii Cuza-Vodă. Mare parte din mobilier este donat Muzeului Militar.

Pe perioada primului război mondial, Palatul de la Ruginoasa a fost spital militar. Din 1936, el intră în proprietatea Regiei C.F.R, ce a amenajat aici un spital T.B.C. Cel de-al doilea război mondial a accentuat degradarea edificiului, fiind puternic avariat, rămânând doar câteva ziduri din incintă și bucăți ruinate de pereți pentru douăzeci de ani. Complexul a fost reconstruit în 1967-1978, fiind refăcut palatul, o parte din zidul de incintă și doar un bastion* in partea de nord-vest, pentru ca în 1979 lucrările sa fie abandonate din lipsă de fonduri.

În 1982 s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial Al.I.Cuza cu o secție de istorie și una de etnografie. Parterul palatului expune piese ce reconstituie viața și activitatea domnitorului Al.I.Cuza. Muzeografii au încercat să amenajeze etajul cu găndul să-l readucă căt mai aproape de realitatea din perioada domnitorului Cuza. Au fost aduce mobilier de epocă, cărți de epocă, tacâmuri de argint. În cabinetul de lucru s-au adus câteva piese de mobilier din lemn de stejar, pe care le comandase Elena Cuza firmei pariziene P.P Mazaroz Tibaillier.

In palat au fost reconstituite următoarele încăperi: o bibliotecă, un cabinet de lucru al domnitorului, o sufragerie în stil gotic ( în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat, dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru și cu o pendulă iar pe masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din porțelan de Sèvre, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite, un salon cu piese stil Ludovic al o pianină marca Hermann & Heiser & co., două goblenuri olandeze și o statuetă feminină, în fildeș și bronz, operă a sculptorului E.Barras, salonul Elenei Cuza, camera copiilor, dormitorul Elenei Cuza, dormitorul domnitorului.

Construit în stilul neogotic, inspirat de romantismul german, Palatul de la Ruginoasa seamănă cu Palatul Sturdza de la Miclăușeni. Palatul este o clădire de formă pătrată cu un etaj, cu fațadele simetrice, cu peroane largi și balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră și scara centrala consturită în prezent din lemn.

Conacul Polizu

Conacul Polizu se află printre frumoasele dealuri moldovene, în județul Iași, comuna Deleni, sat Maxut și este dintre puținele monumente istorice refăcute în totalitate cu fonduri private. La marginea orașului Hârlău, in drumul spre Deleni, a fost construit între anii 1880 – 1887 de omul politic Constantin Ghika – Deleni. Constantin Ghica – Deleni, fiul lui Teodor Ghica – Deleni și a prințesei Fenreta Știrbey, moștenelte în a doua jumătate a secolului al XIX – lea întinsa moșie de la Maxut unde, in perioada 1870 – 1878 va construi o elegantă reședință de vară, cu scopul întâlnirilor de rang înalt și pentru vacanțele petrecute în familie și apropiații acestora în Moldova. Constantin Ghica – Deleni nu și-a dorit un palat, ci o reședință impozantă, neostisitoare, confortabilă și în același timp funcțională. Pereții sunt decorați cu tapet cu motive tradișionale, tablouri și țesșturi, podeaua din scânduri este acoperită cu covoare românești. Cu prilejul căsătoriei dintre Adina, mezina familiei și Nicolae Polizu Micșunești, conacul revine Adinei și se bucură de toată atenția necesară până în 1946, anul care marcheză radicala sa transformare și debutul unei perioade nefaste de distrugere. Comunismul o confiscă si o folosește în interesul poporului, pentru început fiind cazarmă pentru ruși, ulterior CAP, fermă pomicolă și IAS. Camerele de dimensiuni generoase, amenajate apriori cu piese de mobilier li accesorii demne de poziția socială a proprietarilor au fost ocupate succesiv de depozite de legume și fructe, animale și furaje care, vreme de 59 de ani, au dus la degradarea semnificativă a întregului edificiu.

După îndelungate procese cu statul român, în 2005, moștenitoarea de drept a conacului, nepoata Adinei Polizu reușește să intre în posesia celui mai prețios bun al familiei. Cu gândul de a readuce la viață locul copilăriei sale și în urma asocierii cu un om de afaceri, conacul a intrat într-un proces de renovare si recondiționare, finalizat în anul 2010. Ambiția celor doi oameni a avut o puternică însemnătate, ruinele devenind o bijuterie. Imaginea conacului Polizu Maxut, locuit timp de o sută de ani de boierii Ghica, creează impresia că, de la poartă se scurge alt timp. Nimic surprinzător ca de pe o alee să-și facă apariția un aristrocat cu joben care să salute larg, politicos. Conacul a fost restaurat, la detaliu, în conformitate cu proiectul inițial din 1870.

Clădirea de inspirație neoclasică, cu pivnițe boltite, demisol parțial și parter înalt, la nivelul căruia înăperilor se înșiruie simetric în jurul unui coridor central inundat cu lumină naturală datorită iluminatorului existent,cu acces direct către terasă. Tâmplăria și elementele din lemn ale terasei erau grav afectate de intemperii, fațadele prezentau desprinderi la nivelul finizajelor și decorațiilor, pivnițele acoperite de tencuială, iar în interior, ușile erau rupte și podeaua inexistentă. Reședința urmează liniile drepte ale neoclsicimului, cu elemente decorative articulate. S-a păstrat tâmplăria originalală de stejar frumos profilată a ușilor și ferestrelor și parțial învelitoarea din solzi de tablă.

În exterior s-au reparat fațadele, soclul din piatră, deocrațiile. Terasa dinspre grădină, susținută pe pilaștrii din blocuri de piatră, a fost și ea refăcută. Atât tâmplăria, cât și baluștrii au fost înlocuiți, vechea grădină de iarnă fiind imposibil de păstrat. În interior nu s-au păstrat sobele astfel s-a înlocuit complet instalația de căldură. Parchetul este din lemn de cireș, dușumele din stejar, băițuit cu ulei de rapiță. Interioarele prin viața dupa aceste reparaștii cu minuțiozitate, fiin ulterior mobilate si decorate cu piese de anticarit.

Conacul respectă in prezent cu mândrie si strictețe noblețea românească găzduind evenimente, nunți, excelând prin rafinemnt, șarm, cuteznță, eleganță, rafinament. Datorită respectului acordat clădirii si istoriei ce vine o dată cu ea din momentul restaurării, Conacul Polizu a spus poveste și va spune în continuare.

Conacul Carp din Țibănești

Conacul este construcție de început de secol XIX, aparținând familiei boierilor Carp și face parte din ansamblul care are înă cinci monumente cu același regim: Bicerica ״Adormirea Tuturor Sfințilot״, Conacul Petre P. Carp, Mausoleul familiei Petre P. Carp, Parcul conacului, Corp anexă.

Prin cumpărare și moștenire conacul ajunge să aibe mai mulți proprietari: ăn anuș 1646 armașul Capr Lungul cumpără moșia Țibănești de la vistiernivul Enache, 12 ani mai tărziu ajunge să fie proprietar vistiernicul Necula Manole, în 1750 ajunge în stăpânirea lui Nicolae Gherghel pentru ca în final sa fie cumpărată de marele ban Gh.Carp. După moartea marelui ban moșia ajunge la fiu său, care, la rândul lui lasă moștenire fiului său Ion Carp.

Conacul a fost construit de către Ion Carp în 1820, construcție doar din parter și etaj care-i revine fiului său P.P. Carp, care după ce urmează studiile la Universitatea din Bonn se întoarce și petrece mult timp la moșia părintescă implicându-se în administrarea ei. El era corect în relația cu țăranii dându-le loc de casă, oferindu-le hrană chiar și parte din pădurea moștenită cu gândul de a nu suferi de foame. P.P. Carp suținea financiar copiii silitori trimițându-i la școli de meserii pe cheltuiala sa. A construit de asemenea în sat o școală, un dispensar medical și a adus învățător, preot, medic.

După ce s-a retras din viața politică, P.P. Carp a reclădit conacul adăugându-i al doilea etaj împreună cu o terasă mare cu vedere către parc.

Pe perioada Primului Război Mondial, familia Carp se mută la Bucureși conacul devenins spital pentru bolnavii de febră tifoidă. După război P.P. Carp moare și este înmormântat la Țibănești într-un sarcofag de marmură din mausoleul familiei aflat în parcul conacului, așa încât de moșie s-a ocupat soșia sa Sevastia și fiul său Nicolae Carp care a locuit pana la naționalizarea conacului.

Proprietatea famliliei Carp a fost confiscată de stat în martie 1949, conform procesului verbal prin care autoritățile preluau clădiri. În momentul confiscării imobilul nu era într-o stare foarte bună, necesare fiind reparații, de aceea conacul a fost reparat și întreținut prin lucrări pentru încă 50 de ani. Ulterior conacul a avut diverse funcțiuni: sediul C.A.P, sediul asociației agricole iar în final clubul copiilor. În perioada comunistă și în anii de dupa Revoluția din 1989, clădirile conacului au fost reparate însă fără nici o atenție față de stilul arhitectural al ansamblului. Analizele specialiștilor au făcut următoarele constatări: pereșii portanți ai structurii de rezistență erau fisurați, tavanele având și ele deformații și fisuri, pereții exteriori erau degradați, ei fiind acoperiți cu straturi succesive de tencuieli, șarpanta și învelitoarea erau crăpate și putrezite iar pereții prezentau egrasie și infiltrații de apă. S-au propus consolidări deoarece clădirea devenise vulnerabilă la cutremur. În 1996 dispare o anexă a moșiei ( cea în care funcționau toaletele conacului ) iar conacul este consolidat grosolan fiind încorsetat în beton.

Frații Ioan si Alexandru Sturdza cer în 2001 Primăriei comunei Țibănești retrocedarea proprietăților deținute de mama lor Elisabeta Sturdza ( fiica lui Petre.P. Carp). Bunurile rămase și solicitate erau conacul, construcțiile anexe și 2 ha de teren. În 2005 Ministerul Educației și Cercetării le retrogradează celor doi urmași conacul, construcțiile anexe și terenul de 1.5 ha. Li se oferă de către Primăria și Consiliul local Țibănești o sumă considerbilă pe terenul ce devenise parc dedrologic însă Alexandra Maria Sturdza și Șerban Sturdza refuză.

În anul 2004, președintele O.A.R ( Ordinul Arhitecților din România ), Șerban Sturdza dorește să salveze conacul inclunzându-l într-un program de ateliere de manufacturare, astfel salvând clădirea de patrimoniu. Astfel conacul devine Atelier de forjat fier, unde se învață tehnicile tradiționale și moderne a fierului forjat pentru restaurarea monumentelor istorice. Putem spune că imobilul a trecut prin multe generații și proprietari, în final gasindu-și salvarea printr-o funcțiune simplă și utilă: ״un fel de școală״

Tabel comparativ cu exemple de conace readuse la viață din Moldova:

CONCLUZII:

״Oprește-te clipă, tu ești atât de frumoasă״ Goethe ״Faust״

Clipa nu se poate opri, însă putem păstra clipa prin păstrarea lăcașului în care ea a avut loc. Moștenirea patrimonială a generațiilor trecute reprezită tezaurul nostru la care adăugăm realizările noastre. De aceea este vitală studierea acestei arhitecturi și înțelegerea potențialului său de conversie. Încercarea de a corobora cultura prezentului prin negocierea cu trecutul a generat o imagine îmbogățită a caselor și conacelor ce găzduiesc arta. Acest subiect este mai presus de granițele arhitecturii, este o problemă de cultură și de comunicare culturală, precum și una de istorie și de contact acut cu istoria.

Artistul simte datoria de a expune, a reda, exterioriza, de a ״crea״ frumosul, și astfel de a comunica cu ceilalți și de a comunica celorlalți câte ceva din creația sa. Emoția redării actului artistic l-am încercat în expozeul meu și sper să fi reușit și în final subscriu la ceea spunea Tolstoi în celebra sa lucrare ״Ce este arta?״ și anume, valoarea artei depinde de numărul cât mai mare al celor care au fost făcuți să vibreze la ea. Arta nu e capabilă să genereze în mod direct schimbarea socială, însă poate aborda problemele soaciale la un nivel general și poate reprezenta o sursă de inspirație pentru societate.

BIBLIOGRAFIE:

״Castele, case și conace din România״, vol.I, Narcis Dorin Ion, editura Fundației Culturale Române

״Case, conace palate vechi românești״, Corina Nicolescu, editura Meridian

״Istoria arhitecturii românești״, vol. I, vol. II, Grigore Ionescu, editura Academiei Republicii Populare Romîne 1963

״Locuirea tradițională rurală din zona Banat-Crișana (elemente de istorie și morfologie; protective și integrare)״, Teodor Octavian Gheorghiu, Timișoara, 2008

״Reședințe și familii aristrocrate din România״, Institutul Cultural Român

״Despre tăcere״, David le Breton, tradus Constantin Zaharia, All Educational, București, 2001

״Sociologia, știința și disciplina de învățământ״, Carmen Bulzan, editura All, 2008

״Metafizică și artă-destinul metafizicii״, Mircea Florian, 1946

״Protecția și conservarea monumentelor istorice ״ – note de curs, Sergiu Nistor

״Poetica spațiului״, Gaston Bachelard, editura Paralela 45, 2003

״O nouă estetica a reconstrucției״, Augustin Ioan, București, editura Paideia, 2002

״Dicționar explicative al limbii romăne״, editura Univers encicopedic, 1996

״Reședințe și familii aristocrate din Romănia״, Institutul Cultural Român

״Locuirea tradițională rurală din zona Banat-Crișana (elemente de istorie și morfologie, protective și integrare)” , Teodor Octavian Gheorghiu

SITE-URI

www.wikipedia.ro

www.ruginoasa.iasi.mmb.ro

GLOSAR IMAGINI:

fig.1

fig.2

fig.3

fig.4

fig.5

fig.6

fig.6

fig.7

fig.8

fig.9