Arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory Si Arhitectura de la Balcic

Arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory

si arhitectura de la Balcic

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Amintiri despre arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory

"Năstrușnica profesiune de arhitect”

Personalitatea arhitectei si interactiunea cu alte personalitati din epoca

CAPITOLUL II: Proiecte de de arhitectura in activitatea arhitectei Delavrancea

2.1 Locuințe unifamiliale

-Casa Cantuniari

-Casa Vâlcovici

2.2 Conace și case țărănești

-Conacul Eustațiu Stoenescu, comuna Draghiceni, județul Olt

CAPITOLUL III: Lumea Balcicului

3.1 Scurta istorie a Balcicului de la origini până in 1913

3.2 Locuința bulgară in secolul al XIX lea si al –XXlea

3.3. Detaliile caracteristice ale locuinței traditionale din zona Balcic

CAPITOLUL IV: Balcicul in perioada românească, 1913-1940

3.3 Arhitectura 1930-1940 ale arhitectei Henrieta. Delavrancea-Gibory

3.4 Viziunea Reginei Maria asupra Balcicului

4.Concluzii

5.Bibliografie

6.Surse imagini

Introducere

CAPITOLUL I

Amintiri despre Doamna Delavrancea

1.1 "Năstrușnica profesiune de arhitect”

“Cand esti nascut arhitect, mori arhitect”-Henrieta Delavrancea Gibory

“Dacă ne-am intreba cine este cea mai marcantă personalitate a arhitecturii românesti din secolul nostru, aș răspunde fără ezitare: Doamna Henrieta Delavrancea Gibory”, consideră arhitectul Radu Patrulius.

Arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory este cea de-a patra fiica a scriitorului Barbu Ștefanescu Delavrancea si a Mariei Delavrancea, directoare a Școlii Centrale de Fete, arhitecta cunoscand alături de surorile sale, cele mai mari personalitați artistice și culturale ale secolelor XIX și XX.- "În locuința noastră modestă vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei – literatură, muzică, pictură. Mi-aduc aminte de scriitori, în jurul mesei rotunde, mama servind ceaiul obișnuit la aceste adunări, și de pesmeții cu anason, ronțăiți în timpul discuțiilor prelungite până în miezul nopții. În casa noastră cu odăi încăpătoare se perindau oameni politici, avocați și artiști. Puternica personalitate a tatălui meu era un centru de atracție. Mincu, arhitectul de mare talent, era admis în cercul nostru de copii. Jucam țintar cu el și ne plăcea figura lui, care semăna cu cea a lui Alphonse Daudet, delicatul scriitor din care ne citea tata. Ne răsfăța domnul Mincu, aducându-ne prăjituri și jucării. (…) Când apărea Grigorescu la noi, parcă și obiectele stăteau drepți. (…) Caragiale se instala la taifas, când la noi, când la Vlahuță. Glumeau, discutau, disertau. Adunări unde se cheltuia atâta spirit, atâta înțelepciune numai de dragul speculațiunilor abstracte", scria pianista Cella Delavrancea în memorii.

Henrieta Delavrancea Gibory manifesta dorința de a deveni arhitect incă de la varsta de 6 ani, fiind intrebata in timpul unui examen de trecere in clasa a doua despre planurile sale de viitor- "Domnul Mincu își jucă rolul de examinator cu toată seriozitatea și, după felicitările meritate, o întrebă ce vrea să devină când va fi mare: Arhitectă, răspunse fetița." În liceu, in jurul anului 1909, eleva Liceului “Dimitrie Cantemir” se hotaraste in aceasta perioada la posibilitatea de a se pregati in domeniul arhitecturii.

În anul 1913, Henrieta Delavrancea este admisă la Școala Superioara de Arhitectura din Bucuresti, fiind colegă cu Horia Creanga, cel ce va deveni exponentul de seama al arhitecturii moderne din perioada interbelica. Printre profesori, se numara Emil Pangrati, Statie Ciortan si Dimitrie Bungeteanu. De asemenea, 1913 este anul in care numarul studentelor arhitecte este in crestere. Printre studentele arhitecte din urmatorii ani, mai exact 1915-1916, se remarca Lucia Dumbraveanu, viitoarea doamna Creangă.

Venirea razboiului reprezinta un moment decisiv, aceasta intrerupand cursurile Scolii Superioare de Arhitectura. Impreuna cu viitorul soț, Emile Gibory, cu care de altfel se casatorește un an mai tarziu, pleaca in Franta, dupa încheierea armistitiului prin care Romania iese din razboi.

Odata cu revenirea in tara, se stabileste mai intai la Nehoi si apoi la Penteleu, unde se ocupa cu tesutul covoarelor. Anul 1921 este anul in care proiecteaza “casa geamană” din colonia din vale de la Nehoiu, conform marturiei arhitectei din “Legenda Bobocilor”, prima lucrare din cariera sa de arhitect.

Un an mai tarziu, studenta Delavrancea solicita rectorului facultatii Scolii Superioare aprobarea pentru continuarea studiilor prin corespondenta, ea fiind absolventa a trei ani in cadrul Scolii. Intre timp planurile caselor “Meia” si “Bildicea” sunt trimise la Eforie Sud, aceste case fiind elogiate de catre Cristofi Cerchez, si conform marturisirii din “Legenda Bobocilor”, stilul caselor aminteste de arhitectura stramoseasca. Datorita sistematizarii traseului soselei Constanta-Mangalia, aceste case sunt demolate.

Se angajeaza ca infirmiera voluntară la mai multe spitale de campanie, reinscriindu-se la cursurile Școlii Superioare de Arhitectura dupa opt ani,in anul 1924. Obține diploma nr 127/1927 in urma susținerii diplomei la scoala Superioara de Arhitectură.

Personalitatea arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory si interacțiunea ei cu alte personalități din epocă

Perioada de început de secol XX este marcată de influența școlii franceze- școala de arte frumoase din Paris. Motivul, in viziunea lui arhitectului Gheorghe Simotta, este și faptul că cea mai mare parte a corpului profesoral al școlii romaneștii fusese format în cadrul școlii franceze, o instituție ilustră în care puțini își puteau perimite (financiar) să se încadreze. Orgoliile au dus la situația tensionată de scindare a Societății Arhitecților Români în două, funcție de tipul de școală absolvită (autohtonă sau straină).

În timp ce in România se contureaza noi influențe ale arhitecturii moderne venite din Franța și arhitecții merg pe ideea imitarii, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory este atrasa de arhitectura autohtona, însă nu respinge arhitectura modernă. Printre primele absolvente din Romania acelor timpuri, ale Școlii Superioare de Arhitectura, Henrieta Delavrancea a luat decizia de a urma aceasta profesie, de altfel de avangarda si emanicipare pentru femeile epocii sale, sub influenta unui prieten apropiat al familiei Delavrancea, arhitectul Ion Mincu. Ion Mincu este primul arhitect roman scolit la Paris la Ecole nationale des Beaux-Arts dupa ce a obtinut diploma de inginer la Școala Nationala de poduri si sosele din Bucuresti, fiind promotorul stilului de arhitectura neo-romanesc, stil adoptat si de Henrieta Delavrancea Gibory. Arhitectura de factura neo-romaneasca a Henrietei Delavrancea Gibory este influentata de maestrul sau preferat prof. arh. Petre Antonescu, rector al Școlii Superioare de Arhitectură. Este colegă cu renumitul arhitect Horia Creanga,maestrul de necontestat al modernului în perioada interbelica.. Va fi intr-o permanenta concurenta profesionala cu acesta, Horia Creangă fiind admiratorul lui Le Corbusier (cel care viziteaza Bucurestii anului 1911, calatorie de studii despre care va edita mai tarziu, `Le voyage d`Orient`) si Școlii Bauhaus. Horia Creanga, urmas de-altfel al scriitorului Ion Creanga, se va specializa la Paris dupa terminarea Școlii Superioare de Arhitectura dupa care va reveni in Romania, fiind receptiv la tendințele noi in arhitectura perioadei sale.

Din punctul de vedere al istoricului român, Mihai Sorin Rădulescu, profesor al Facultății de Istorie a Universitătii București si specialist în istoria socială românească, arhitectura Henrietei Delavrancea Gibory este îndepărtată de stilul promovat de Școala Bauhaus,”Ce legătură ar putea avea toate sacnasiurile și balcoanele, acoperișurile și colonetele ei, cu arhitectura promovata de acel stil. Nimic mai diferit de multe clădiri proiectate de Henrieta Delavrancea, care respiră căldură și intimitate, decât curentul de la Bauhaus. Unele raporturi volumetrice în vilele proiectate de ea trimit la modernitatea interbelică, aceasta explicând prezența, pe simezele expoziției, a fotografiilor unor case proiectate de către Horia Creangă și soția” În viziunea profesorului Mihai Sorin Rădulescu, arhitectura Henrietei Delavrancea Gobory este înrudită cu cea a arhitectului și inginerului român, Cristofi Cerchez, care proiectează în stil neoromânesc.

Asemeni arhitecților Horia Creangă și Cristofi Cerchez, aceasta a exprimat in modernitatea arhitecturii sale, esența specificului arhitecturii tradiționale românești. Direcția modernității este întâlnită in arhitectura vilelor de la Balcic, adică armonie, raționalism extrem, puritate si proporții desăvârșite. Cei doi arhitecti, atît Horia Creangă cât și Henrieta Delavrancea Gibory, au un punct comun,, talentul pe care l-au moștenit de la cei doi mari scriitori clasici români: Ion Creangă și Barbu Ștefănescu Delavrancea.

“Dragostea de pamantul strămoșesc, de valorile culturale traditionale nu era o vorba goala – cum devenise in anii comunismului si cum aste si azi, ci un sentiment autentic cu radacini adanci in fiinta arhitectei. A dovedit acest lucru nu prin vorbe ci prin faptele care s-au materializat in casele dumneaei. A avut convingeri puternice pe care le apara cu incapatanare si a luptat permanent, dar din pacate fara prea mare succes in incercarea dansei de a opri demolarea unor monumente si biserici importante pentru patrimoniul nostru cultural. Intr-o lume a globalizarii, a stergerii diferentelor, a pierderii identitatii, este un model de profesionist care si-a definit personalitatea in coordonatele modernitatii timpului si ale specificului locului caruia i-a apartinut.

Henrieta Delavrancea era o susținătoare a patrimoniului, astfel că anii demolărilor ceaușiste au reprezentat o luptă continuă a acesteia pentru păstrarea valorilor. Arhitecta Milita Sion explică faptul ca Henrieta Delavrancea nu a suferit de pe urma luării de atitudine pentru faptul ca era o figură legendară, era fiica scriitorului Barbu Delavrancea.

Șerban Sturza, președintele Ordinului Arhitecților din România consideră faptul că „pentru generațiile de acuma, lucrările arhitectei Delavrancea ar trebui să însemne o lecție legată de cum să așezi lucrurile în peisaj, ce valoare au ele și până la urmă, o lecție de foarte bun simț”

Alături de Virginia Andreescu-Haret si Maria Cotescu, Henrieta Delavrancea Gibory este una dintre primele femei-arhitect care a adus o contributie originală în arhitectura românească. Contrar mentalitaților conservatoare ale vremii respective, arhitecta a optat pentru cursurile Școlii Superioare de Arhitectura din București si s-a impus intr-un domeniu considerat exclusiv al barbaților. Se fac remarcate in pictură si sculptură Cecilia Cutescu-Storck, Olga Greceanu, Nina Arbore, contribuția lor reprezentând un prim pas in emanciparea femeii pe plan artistic.;

“Vilele realizate de Henrieta Delavrancea-Gibory la Balcic în cursul deceniului 4 al secolului trecut, reprezintă un capitol aparte în istoria arhitecturii românesti interbelice”1, ele reprezintă expresia modernității. Henrieta Delavrancea-Gibory a reușit să sugereze prin casele sale ideea de modernintate, ținând cont de specificul românesc.

CAPITOLUL II

2.1 Proiecte realizate

Locuințe unifamiliale

Primele lucrări, dintre care si propria casă, sunt construite in stilul neoromânesc, lucrări prin care își dovedește de la început calitățile profesionale. Lucrările sale înfățișează aspirația către simplitate, armonie, simțul proporțiilor, al măsurii și bunului gust în folosirea elementelor decorative si elaborarea detaliilor.

Prima construcție proiectată de Henrieta Delavrandin București si s-a impus intr-un domeniu considerat exclusiv al barbaților. Se fac remarcate in pictură si sculptură Cecilia Cutescu-Storck, Olga Greceanu, Nina Arbore, contribuția lor reprezentând un prim pas in emanciparea femeii pe plan artistic.;

“Vilele realizate de Henrieta Delavrancea-Gibory la Balcic în cursul deceniului 4 al secolului trecut, reprezintă un capitol aparte în istoria arhitecturii românesti interbelice”1, ele reprezintă expresia modernității. Henrieta Delavrancea-Gibory a reușit să sugereze prin casele sale ideea de modernintate, ținând cont de specificul românesc.

CAPITOLUL II

2.1 Proiecte realizate

Locuințe unifamiliale

Primele lucrări, dintre care si propria casă, sunt construite in stilul neoromânesc, lucrări prin care își dovedește de la început calitățile profesionale. Lucrările sale înfățișează aspirația către simplitate, armonie, simțul proporțiilor, al măsurii și bunului gust în folosirea elementelor decorative si elaborarea detaliilor.

Prima construcție proiectată de Henrieta Delavrancea-Gibory a fost casa proprie, ridicată in 1925. Amplasată pe strada nr. 201, cunoscută azi ca strada Mihai Eminescu nr. 149, incepe constructia duplexului dupa planuri proprii, locuind aici până in 1926, lângă casa Cellei.

Figura 2: Locuința proprie- Detaliu fațadă

În paralel cu casele din Balcic, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory realizează in București o serie de imobile de locuit unifamiliale- casa prof. Gavrilă, Casa Șerbescu, casa Glatz sau blocuri de locuințe din strada Pictor Iscovescu sau strada Brezoianu nr. 3, care sunt evident în spiritul arhitecturii moderne, ce căpătase teren în preferințele beneficiarilor aparținând clasei mijlocii.

Casa Cantuniari, cunoscută azi ca sediul ambasadei Venezuelei, de pe strada Pictor Mirea, București, construită în anul 1936 reprezintă o contopire a stilului românesc și cel al arhitecturii tradiționale din Balcic. La nivel de planimetrie, locuința este rezolvată modern, însă fațadele casei sunt tradiționale. Volumul este compus din streașina pe console de lemn, evazarea parterului specifica Balcicului cu tamplarie de colț, coloana cu capitel și arcade si goluri generoase. În ceea ce privește arhitectura interioară, aceasta a fost modificată de noii proprietari, în anul 1959, aceștia distrugând majoritatea elementelor interioare realizate de arhitecta Delavrancea. Doar fațadele exterioare au rămas nemodificate de-a lungul anilor.

Figura 4:Casa Cantuniari, 1931- planuri parter și etaj,

Casa Vâlcovici este construită în anul 1934 pentru profesorul Vâlcovici, reprezentând o ilustrare excelentă a programului de locuire urbană, pentru un beneficiar aparținând clasei mijlocii, ce “păstrează farmecul discret al burgheziei interbelice”. Casa, construită din cărămidă, se face remarcată prin detaliile cubiste și tâmplaria de colț, atenuate de planurile curbe și cilindrice. În ceea ce privește arhitectura interioară, spațiile păstrează un anume echilibru, fiind păstrate și astăzi piese de mobilier original. Casa a fost renovată de câteva ori, de noii proprietari, fiind una dintre singurele exemple de case care nu a suferit mutilări din partea acestora. Detaliile concepute de arhitectură au rămas intacte, iar ușile glisante, lămpile, chiar și măștile radiatoarelor au rămas cele originale.

Figura 5 Interioare din casa profesorului Vâlcovici, București 1973

Conace și case țărănești. Arhitecta și-a concetrat atenția asupra studiului conacelor și caselor țărănești din Mehedinți, Gorj, Buzău și multe alte zone, scopul activitații sale fiind propunerea unei serii de prototipuri autentice, case țărănești neaoșe. Aceste prototipuri de case au fost schițate de către arhitectă pentru a fi inserate în arhitectura rurală actuală a carei identitate s-a pierdut în timp, efect al procesului de urbanizare. În viziunea arhitectei Militza Sion, Delavrancea “a prețuit cu deosebire un mare arhitect: țăranul român .Fie in construcția locuinței sale sau a celei boerești în care știa să răspundă cerințelor beneficiarului, fie în edificarea lăcașurilor sfinte sătești sau domnești, acesta a transmis din generație în generație o experiență tehnică și artistică,, care s-a reflectat în tipuri caracteristice constituite de-a lungul timpului” , arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory asimilând modelul caselor țărănești.

Figura 6 studiu de locuințe-județele Buzău, Gorj, Mehedinți-I.P.J,București, 1972

Henrieta Delavrancea Gibory este atrasă de arhitectura conacelor și reprezintă unul din subiectele sale preferate din activitatea sa ca arhitect, realizănd o serie de conace în perioada 1934-1943: Conacul din Vlădoaia, conacul Glogoveanu din județul Olt, Conacul din Draghiceni, județul Olt. Colaborarea dintre pictorul Eustațiu Stoenescu și arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory a pornit din 1931, pictorul apelând la arhitectă în vederea modificării fațadei casei sale din strada Lascăr Catargiu, în stil neoclasic, realizată de către Grigore Cerchez. Intervenția a constatat în modificarea golurilor de la parter și realizarea unui atelier de pictură și a unei locuințe în adiacența casei neoclasice.

Pictorul Eustațiu Stoenescu, mulțumit de proiectul anterior, colaborează in continuare cu arhitecta pentru propunerea unei case-resedință de vară arhitectei în comuna Drăghiceni, Județul Olt. Astfel, aceasta proiectează în anul 1934 pentru pictorul Eustațiu Stoenescu, conacul și anexele gospodăriei de la comuna Draghiceni, casa fiind finalizată în 1935, iar anexele șase ani mai târziu, în anul 1941.

De asemenea, aceasta realizează o schiță pentru biserica satului, în stil brâncovenesc, cu turlă masivă, mai exact Biserica Sf. Nicolae, propunând-o în apropierea conacului, ridicată în anul 1930 de către meșterii satului și pictată în anul 1976.

În ceea ce privește fațada conacului Stoenescu,arhitecta, având o atractie puternică in ceea ce privește arhiectura caselor românești din Valahia, se inspiră din prototipul lor și le reinterpretează, prin dispunerea diferită și redimensionarea golurilor, păstrând însă elementele originale ce le definesc. Elementele tipice ale conacului sunt reprezentate de prispa, stâlpii din lemn ciopliți și pridvorul cu intrarea în beci. La sfârșitul anului 1945, pictorul este expropiat, destinul conacului fiind unul trist “casa a căpătat destinația de crâșmă și cooperativă sătească (…)puțul a secat și el, martorul tăcut al acestei drame este peisajul de șes cu puțină vegetație, încremenit, locul unde nimic nu se petrece”, iar in anul 1972 conacul este demolat. În prezent, pe teren se disting doar fundațiile conacului și cele ale anexelor.

CAPITOLUL III Lumea Balcicului

3.1 Scurta istorie a Balcicului de la origini până in 1913

Orașul vechi Balcic are o istorie de peste 2600 ani,cunoscut în secolul I î.Hr sub numele de Kruni sau Krunos datorită existenței izvoarelor carstice din zonă. Este cunoscut si sub numele de Dionysopolis, dupa zeul vinului si sărbătorilor, Dionysos. Conform legendei locale, aceasta denumire a apărut după ce o statuie ce il infătișa pe zeul vinului a fost adusă la tărm de valurile mării.

 Primii ani ai erei noastre,în toamna anului 8 d Hr, împaratul Romei Augustus decide exilarea poetului roman Publius Ovidius Naso, pe țărmul Mării Negre. În drumul său către Tomis, văzând orașul Dionysopolis din depărtare, Ovidiu a rostit: "O! Oraș de pietre albe, te salut pentru frumusețea ta nemaivăzută !". Colonistii milenezi credeau ca in aceste locuri, din spuma si valurile marii s-a nascut zeita frumusetii Afrodita.

Orașele de la țărm au cunoscut o perioadă grea în urma luptelor cu turcii din 1404, Mircea cel Bătrân obținând victoria. Însă în anul 1420, fiul lui Mircea, Mihai I pierde luptele cu turcii, astfel ca Balcicul intră intr-o perioadă lungă de stagnare economică.

Aflat deci sub stăpanirea sultanului Mehmet I, Balcicul se remarcă printr-o atmosferă de provincipe de tip orientală, în care se dezoltă așezările pescărești.

Timp de cinci secole, datorită plasării sale strategice, Balcicul s-a dezvoltat mai mult ca centru de comerț cerealier in tranzit, iar pacea de la Adrianopol din anul 1827 a condus la liberalizarea comerțului cu grâne. Astfel, Balcicul a primit un impuls deosebit in vederea dezvoltării portului, acesta fiind ferit de vânturile de nord si de est.

  În urma războiului Crimeei din anii 1853-1856, Balcicul a cunoscut o perioadă înfloritoare, devenind un mare centru comercial, cunoscut mai ales pentru cereale, în special porumb. Greci,armeni evrei și alți comercianți din toată lumea creștină ocupată de otomani s-au stabilit in portul orașului Balcic în vederea întemeierii primelor manufacturi. De asemenea, au apărut fabrici de vin, de piele, de prelucrare a hameiului sau a tutunului, cele două mori sistematice.

“Turci cu fes rosu si turcoaice invelite in feregea, alunecand pe sub umbra portocalilor si migdalilor; magarusi adapandu-se la cismeaua din piata, in timp ce cafegiul descult aducea pentru musterii o felegeana aburinda.

De pe ponton se auzeau strigatele hamalilor, care incarcau cereale in barci, pentru vapoarele oprite in larg. Tataroaicele duceau incet cobilitele cu apa. Mai existau in oras patru astfel de cismele, unele cu inscriptii turcesti in scriere araba. “

Casele comerciantilor bogati incepeau deja sa semene cu mici fortarete. Erau ascunse de privirile satenilor, nu aveau balcoane sau terase, aveau gratii la geamuri si ușile realizate din lemn masiv, rezistente. Însă, in ciuda acestor aspecte, păreau bogate si impresionante. Podele din lemn și tavanele erau bogat ornamentate, ferestrele realizare din lemn de fag uscat, cu grilaj din lemn sau metalic, toate acestea demonstrand aptitudinile artistice ale constructorilor și meșterilor din acele timpuri. Elementele profilate ale grilajelor și obloanele aveau rolul de a opri privirea trecătorilor spre interiorul clădirii.Scara, din lemn, era construită într-o singura rampă, la exterior.

Clasa bulgară educată a început să finanțeze construirea școlii în Balcic. În ciuda rezistenței otomane, bulgarii au fondat propriile lor școli și au început publicarea manualelor. În prima jumătate a secolului al secolului al XIX-lea este înființată prima școala bulgărească din Balcic, aflată in apropierea Bisericii Sfântul Nicolae ridicată in 1841. Distruse atât școala cât si biserica de către turci in anul revoluționar 1848, acestea sunt reclădite in următorii ani. Reclădirea lor contribuie la consolidatea si lărgirea comunității de bulgari din Balcic.

Balcicul intră din anul 1878 in componența Bulgariei și din a doua jumătate a secolului al XIX apar construcții impozante in centrul orașului, sub influența stilului eclectic și neoclasic al epocii, inserate printre cele specifice tradiției orientale.

Secolul al XIX lea a reprezentat o redeșteptare națională a bulgarilor, sub influența ideilor occidentale, cum ar fi liberalismul și naționalismul, aduse în țară după revoluția franceză,venită în cea mai mare parte din Grecia. Lucrările Sfântului Paisie de Hilendar, reprezintă un prim pas in redeșteptarea națională, el opunându-se dominației religioase și culturale grecești din Bulgaria. Lucrarea sa “Istoria slavo-bulgarilor” a fost prima lucrare a istoriografiei bulgare.

Această perioadă, cunoscută ca o vreme de renaștere națională și religioasă a bulgarilor a dus la apariția celei mai mari biserici din Balcic și anume Biserica “Sf. Gheorghe”.

Biserica Sf Gheorghe, ridicată in 1897 are o cupolă pe naos si clopotniță deasupra pronaosului. La interior, cele trei nave sunt separate prin doua rânduri a câte patru piloni pătrați, iluminarea naturala fiind posibilă datorită ferestrelor de pe fațadele laterle. Pe frontonul triunghiular, deasupra portalului marginit de două ferestre, se află pictura Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Atât fațada principală si cât si cele laterale sunt impărțite in registre de coloane verticale.

Balcicul, la sfârșit de secol XIX, se dezolta cu pași repezi, devenind un orășel cu clădiri înalte de piatră si magazii spațioase, cu cele cinci geamii si biserici, cu străzi înguste dar împânzite pretutindeni de căruțele negustorilor încărcate de grâne. “Strada principala a orasului vechi, numita Cerno More (Marea Neagra), păstreaza și azi din atmosfera de acum un veac. Șerpuind printre vechile hanuri, hoteluri si pravalii, ea coboara catre vechea moara din 1910 simbolul portului Balcic, unde se adunau grinele Dobrogei pentru a lua calea apei catre Orient. La 1850, Ion Ionescu de la Brad gasea in portul Balcic aproape 150 de magazii de piatra cu acoperis de olane, pentru depozitarea grinelor! Citeva se mai pastreaza si azi (precum cea de linga silozul mare). Tot pe strada Cerno More, pe care altadata forfoteau carutele incarcate, gasim si cea mai veche cladire civila a orasului, marele hotel din piatra, construit în anii 1866-1871, aparținând unui negustor, Panaiot Dimitriadis.”

În zona de vest, cunoscută sub numele de Trapezata, la gura de vărsare a pârâului Ac-bunar, sunt ridicate minaretele de geamii și câteva mori de apă. Dintre cele cinci geamii, doar Geamia Emni mai există in zilele noastre, datând din sec al XVIII-lea ca cel mai vechi edificiu al orașului. Populația de credință musulmană înceape să scadă numeric – mai ales odată cu independența deplină a Bulgariei în 1906.

Geamia Emni, este un edificiu simplu, alcătuit dintr-un corp principal de formă dreptunghiulară, aceasta adăpostind o sală de rugăciuni și un minaret destul de înalt de 20 de metri, prevăzut in partea superioară cu un cerdac.

Minaretul asemănător clopotniței creștine are ca rol chemarea credincioșilor in zilele de sărbătoare. În secolul al XVIII-lea, imamul,adică preotul musulman, urca de 5 ori pe zi in minaret pentru a anunța adunarea credincioșilor in vederea inceperii rugăciunilor. Si astazi se poate auzi chemarea imamului, rostita in limba araba, din minaretul geamiei Hunchiar.

Pereții geamiei sunt decorați cu cateva tablouri in care sunt scrise cu litere arabe versete din Coran. Mihrabul este locul de unde imamul oficiază slujbele religioase. Acest altar, daca putem sa-l numim asa, reprezinta o "nișă" in perete si este imbrăcat intr-o faianță speciala, adusă din Turcia si inscriptionata cu versete din Coran.

Spre sfârșitul secolul al XIX-lea, orașul începe să se extindă tot mai mult pe terase. În viziunea lui Emanoil Bucuța, scriitor și biolog român, membru corespondent al Academiei Române, Balcicul se remarca prin pitorescul lui natural.”în totul, era diferit, era altfel. Materiile prime, foarte numeroase se întâlnesc din capul drumului, care coboară spre oraș. E întâi natura pietroasă și aspră, cu prăbușiri de văi seci care sperie când trăsura trece chiar pe muche și cu vedenia neașteptată dedesupt a Mării. Ea crește si se se urcă, pe măsură ce i te duci în întâmpinare.”

Deși Balcicul face parte din Regatul României din  1913, acesta nu își modifică din punct de vedere arhitectural caracterul oriental. El devine cunoscut ca destinație turistică pentru lumea artistică si politică romănească. Cu străzile sale înguste și un peisaj pitoresc, orașul este un simbol viu al unei lumi pașnice.

“Cum era Balcicul, cum erau casele tipice ale Balcicului? Erau case mici, turcesti, care urcau pe stradute inguste, mai degraba ulicioare ce serpuiau pana in culmea dealului. Orasul era cumva in amfiteatru. Erau drumuri pietruite, dar si de pamant. 

In mahalaua tatarasca vedeai case din chirpici. Erau atat de picturale cand veneau la fantani Fantanile Balcicului erau niste mici monumente extraordinare. Erau din piatra, erau decorate cu motive de inspiratie orientala. Apa curgea dintr-o tasnitoare in jgheabul spre care se indreptau, uneori in sir indian, tataroaicele "inarmate" cu faimoasele lor tingiri de arama. Veneau ca sa-si ia apa de baut. Din pricina dealurilor rapoase, de calcar, Balcicului i se spunea "Orașul alb". Iarna dura putin. Incepea in octombrie, cu ploi, cu mare agitata, cu un frig dulce. Asta dura cam pana pe la inceputul lui martie, cand porneau sa infloreasca magnoliile si migdalii. Balcicul avea un magnet, o vraja doar a lui, care atragea mai ales pictorii, scriitorii.”

3.2 Locuința bulgară in secolul al XIX lea si al –XXlea

Secolul XIX reprezintă o perioadă înfloritoare a Balcicului din punct de vedere economic, Balcicul fiind cunoscut ca unul dintre cele mai mari orașe comerciale. Sursa redeșteptării și renașterii bulgare a fost viziunea romantic naționalistă a unui popor care avea puternice tradiții și obiceiuri.

Creșterea productivitatii și influența factorilor economici se reflectă si în arhitectura, apărând schimbări semnificative în compoziția spațială si funcțională a caselor. Încăperile devin mult mai înalte si mult mai spațioase, de asemenea apar încăperi noi-salonul de primire a musafirilor. Arhitectura înflorește prin crearea unor noi tipuri de case destinate familiilor înstărite, adică un nou tip de organizare a spațiului interior si a structurii casei, fapt ce se reflectă si pe fațada acesteia.

Vestibulul parterului este situat central din punct de vedere al organizarii spațiilor și este in directă legatură cu scara. Holul etajului, situat peste vestibulul parterului, are o suprafața mult mai mare. Schema planimetrică a casei este astfel: camere sunt dispuse simetric in raport cu axul central al holului, fiind poziționate câte două-trei incăperi de-a lungul holului–bucătărie, camera de zi. Vestibulul devine reprezentativ, suprafața având chiar și o treime din suprafața parterului, devenind nuceul spațial central al casei. Acest vestibul înglobează atât acesul în locuința, cât și zona de primire a musafirilor, vestibulul căpătînd un caracter reprezentativ, datorită suprafeței mari pe care o are.

Zona de primire a musafirilor –salonul- este încăperea cea mai importantă, fapt ce se observă nu numai in planimetria casei, ci și în compoziția fațadei. Îmbogățirea plasticității spațiului central este evidențiată prin mărirea simetrică a spațiului nu numai ca suprafață, ci și în înălțime, prin plasarea salonului pe direcția axului principal si înălțarea tavanului, acoperișul și salonul.

Bovindourile sunt poziționate in axul central al fațadei, acoperișul poate avea în anumite cazuri aspect sinusoidal, îmbogațind silueta casei, si accentuând caracterul simtetric al fațadei. În acest caz poate fi încadrata casa Kableshkov, are o compozitie simetrica. Axul cladirii este marcat la etaj de un bovindow de formă ondulată ce se naste din planul fatadei si de un fronton curb. În perioada renascentistă, salonul și camera musafirilor sunt puse în evidență prin decorarea tavanelor de lemn, cu împletituri și diverse motive, flori, ghirlande, menite să sublinieze importanța acestor încăperi, tratate diferit fața de celelalte încăperi.

Spre sfârșitul secolulul al XIX-lea, planimetria casei bulgare suferă schimbări semnificative, dimensiunea salonului destinat oaspeților este micșorat considerabil, de cele mai multe ori ideea de salon dispare în favoarea creării la parter a spațiilor destinate activitaților, birouri, spații de depozitare si încăperi ale personalului, etajele fiind destinate familiei. Casele sunt aliniate la frontul stradal, iar noile soluții de planimetrie sunt caracterizate prin separarea și redimensionarea spațiului de primire a oaspeților și plasarea scării într-o încăpere independentă, sau la exterior, construită de cele mai multe ori într-o singură rampă. În timp, casele bulgărești se eliberează de caracterul simetric, fapt ce se reflectă în alcătuirea fațadei și poziționarea camerelor. Sunt obținute compoziții volumetrice noi, adaptate la necesitațile locuitorilor, construite însă din aceleasi materiale tradiționale zonei, lemnul si piatră de râu. Utilizarea acestor materiale conduc la un contrast puternic, tâmplăria ușilor si ferestrelor din rame de lemn constrastează cu tencuiala albă de var a consolelor si parterul din pereți de piatră, se simte o procupare pentru aspectul fațadelor, o armonie din punct de vedere a proporților și a compoziției, locuințele dezvăluind pe deplin trăsăturile specifice arhitecturii tradiționale ale Balcicului.

Casele se transformă într-o unitate, strâns legată de viața urbană.. Fațadele sunt mult mai apropiate de scara umană si de cele mai multe ori sunt aliniate la stradă, iar sistemul structural al caselor este în stransă legătură cu aspectul estetic al fațadei. Poziționarea intrării principale este în legătură cu directă cu denivelarea terenului si configurația parcelei.

Din punct de vedere al rezolvării funcționale, aceasta poate fi exprimată astfel:

Primul nivel-subsol sau de în cele mai multe cazuri demisol datorită terenului denivelat, în care se regăsește pivnița;

al doilea nivel ce include zona de acces la nivelul străzii și spațiile de primire : salonul, sufrageria, biroul și terasa acoperită, cu ziduri din de sprijin din piatră în cazul terenurilor denivelate;

al treilea nivel aflat în consolă în care sunt înglobate spațiile de dormit, cu acoperiș cu învelitoare din olane.

Coronamentul este puternic subliniat de acoperisul plat, marginit de cornisele ample, protectoare, potrivite climatului însorit al marii. Toate aceste elemente compozitionale: logiile, consolele repetate, cornisele proeminente, creeaza impresia de imponderabilitate a volumului construit. Consolele din lemn și succesiunea grinzilor de lemn ce susțin etajul pun în evidență atitudinea estetică și contructivă a locuinței. Pereții din piatră sunt lăsați netencuiți, pe direcția orizontală fiind dispuse centurile din lemn.

O caracteristică a locuințelor Balcicului reprezintă evazarea etajului peste parter, mai exact bovindoul, aflat de obicei pe fațada dinspre stradă. Această construcție iesită in afara planului peretilor exteriori, prevazută cu ferestre si aflată in prelungirea planseului unei cladiri in scopul maririi suprafetei etajului. Bovindourile, amplasate la o inălțime de peste trei metri, oferă fațadelor un aer aparte și reușesc, la interior, să mărească impresia de spațialitate, lăsând lumina să pătrundă.

În funcție de înălțimea lor, bovindourile pot fi clasificate astfel: bovindourile pot fi pe un nivel sau pot cuprinde două sau mai multe etaje. Bovindourile înalte de cel puțin două etaje sunt specifice orașului Plovdiv.

Bovindourile sunt realizate diferit din punct de vedere constructiv:

1. Bovindoul este susținut de grinzile etajului. Consolele ornamentate din lemn, susțin structural decroșul sacnasiului;

2. În cazul bovindoului desfașurat pe cel puțin două etaje, acesta este susținut de reazeme înclinate cu rol structural si decorativ. În funcție de numărul de etaje, acesta este evazat treptat pe mult.

Bovindourile divizează fațatada si creează un anumit ritm, poziționarea pe fațadă fiind destul de variată bovindourile pot ocupa întreaga fațadă, sau sub un unghi diferit față de linia parterului.

Majoritatea caselor din Balcic sunt construite din materiale locale, adică piatra si lemnul. Pentru construcție, esențele erau alese cu grijă, fiecare specie fiind întrebuințată după proprietățile sale de fibră, rezistență, greutate, aspect. Materialul lemnos pentru casă se pregătea cu mult înainte de inceperea ridicării casei, exista un întreg ritual al pregătirii lemnului: scândurile se taiau din sezonul rece, lemnul având mai puțină sevă și fiind mai ușor de exploatat. Următorul pas important îl reprezentă îndepărtarea scoarței care grăbea uscarea lemnului, aranjat apoi in stive într-un spațiu de depozitare timp de un an.

Al doilea material de construcție folosit a fost piatra, cea de râu și mai ales cea de calcar pentru zona Balcicului. În cazul pietrei de râu, aceasta nu necesita o prelucrare prealabilă, pereții fiind lăsați netencuiți, iar rosturile dintre pereți aveau rol nu numai structural, ci și estetic. La o distanța de 70 de centimentri, pe direcția orizontală, existau centurile de lemn, dispuse uniform. Atât Balcicul cât și multe alte orașe turistice din Bulgaria sunt cunoscute pentru utilizarea intensă a pietrei-drumurile, casele, gardurile, totul este realizat din piatră, aspectul autentic al acestor orașe fiind păstrate cu atenție de către locuitori.

“Din punct de vedere constructiv, la casa din lemn, streașina este realizată din lemn și forma sa arhitecturală este in totalitate supusă specificul fațadei caracterizat prin elasticitate, dinamică si forma sa arhitecturală și decorația detaliului. Trebuie adaugată și culoarea specifică lemnului –căldura și culoarea închisă în contrast cu tencuiala albă a peretului”

În timpul redeșteptării naționale a bulgarilor, acoperișurile locuințelor sunt caracterizate prin streașină, iar clădirile publice, cu cornișă. Clădirile publice, construite din pereți masivi din piatră, sunt acoperite cu cornișă tencuită, pentru păstrarea senzației de monumentalitate.

Nu numai bonvindourile și lemnul fasonal al consolelor sunt reprezentative pentru aspectul tradițional al caselor din Balcic, ci si coșurile de fum. Profesorul arh. Todor Zlatev consideră în lucrarea sa –Spatiul în arhitectura renașterii bulgare- faptul că în arhitectura tradițională bulgară, coșul, împreună cu vatra sunt întotdeauna legate de soba casei și existența familiei.

Coșurile sunt realizate din piatră, cărămidă, sau lut ars cu diverse decorații, construirea sa realizându-se în funcție de poziționarea vatrei, la o distanță de aproximativ opt metri, în apropierea peretelui interior central. La unele case din Balcic, coșurile sunt realizate din țevi de lut ars, cu capete bogat decorate, destul de înalte, vizibile de la nivelul străzii. Țevile cu terminație în formă de sferă sau con, au deschideri laterale pentru degajarea fumului.

O caracteristică întâlnită la unele case din Balcic reprezintă legarea canalelor de fum, legarea și gruparea coșurilor se realizează prin placarea cu piatră, fiecare coș de fum având o acoperire individuală. Unificarea celor două coșuri de fum se realizează prin acoperiș comun, coșurile sunt unite printr-un placaj sau în două ape cu țigle.

3.1 Arhitectura 1930-1940 ale arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory

Alături de Virginia Andreescu-Haret si Maria Cotescu, Henrieta Delavrancea Gibory este una dintre primele femei-arhitect care a adus o contributie originală în arhitectura românească, trăindu-și viața condusă de pasiunea pentru arhitectură Contrar mentalitaților conservatoare ale vremii respective, arhitecta a optat pentru cursurile Școlii Superioare de Arhitectura din București si s-a impus intr-un domeniu considerat exclusiv al barbaților. Se fac remarcate in pictură si sculptură Cecilia Cutescu-Storck, Olga Greceanu, Nina Arbore, contribuția lor reprezentând un prim pas in emanciparea femeii pe plan artistic.

Vilele realizate de Henrieta Delavrancea-Gibory la Balcic reprezintă expresia modernității, construcțiile albe reprezintă o respectare a configurației balcanice tradiționale și nu se îndepărtează de atmosfera vechilor cartiere. Henrieta Delavrancea-Gibory a reușit să sugereze prin casele sale ideea de modernintate, ținând cont de specificul românesc, un capitol aparte în istoria arhitecturii românesti interbelice. Numele ei este legat pentru totdeauna de Balcic.

“ În cursul anului 1935, mica Gabory-avea patruzeci de ani- pune în felul ei stăpânire pe Balcic. A găsit din prima încercare stilul potrivit , care a consacrat-o.Dar nimeni nu a construit în serie precum Henrieta Delavrancea, nimeni nu și-a pus amprenta în asemenea măsură asupra orașului. (…) S-au numărat peste douăzeci de construcții realizate după planurile harnicei arhitecte; numărul exact ar putea fi douazeci și patru,, socotindu-le și pe unele de mică însemnătate.Cele mai multe sunt vile particulare”. Colecția de case ilustrează un fenomen, tot mai multe persoane cunoscute pentru poziția lor socială privind cu interes către Balcic. În viziunea scriitorului Camil Petrescu, Balcicul pare o anexă a mării, “fiecare casă de pe țărm are marea ei.”

“Arhitectura vilelor de la Balcic poate fi privita – fara sa fi fost rezultatul unei gândiri programatice – ca o încercare reusita de a raspunde dorintei de a gasi expresia plastic-arhitecturala pentru începuturile vilegiaturii la mare, într-o asezare dintr-un teritoriu dobândit de România în anul 1913, unde specificul local se afla la rascrucea mai multor civilizatii”.

Arhitectura caselor corespunde raționalismului funcțional si ideii de confort al locuirii, utilizand cu preponderență betionul armat. Arhitecta preia ideea de evazare a etajului peste parter, utilizarea elementului bovindou, caracteristic arhitecturii balcanice. Noutatea adusă reprezintă renunțarea consolelor ornamentale de lemn care aveau ca rol susținere din punct de vedere structural al decroșului sanasiului. Bovindoul, aflat de obicei pe fațada dinspre stradă, este reorientat de catre arhitectă catre spatiul privat-gradină deschis catre mare.

Coronamentul este puternic subliniat de acoperisul plat, marginit de cornisele ample, protectoare, potrivite climatului insorit al marii. Toate aceste elemente compozitionale: logiile, consolele repetate, cornisele proeminente, creeaza impresia de imponderabilitate a volumului construit. "Succesiunea piatră zidărie constitue legătura organică cu stilul foarte stâncos și produce un contrast izbitor cu linia pură a consolelor, înlesnind fereastra întoarsă pe colț, parapeții întinși și proeminenta cornișă plată. Logiile înlocuiesc cerdacul. Specificul românesc al vilelor lui Riri Delavrancea Gibory amintește de albul arhitecturilor balcanice“

Casele sunt construite in spiritul locului, fiind folosite materialele locale: piatra la solcuri, ziduri de sprijin, caramida la peretii zugraviti in alb stralucitor, lemnul fasonat la console, bovindouri si streasina, olane la acoperisurile plate.

Modelul vernacular balcanic Sectiune transversala a vilei Cancicov,1936

Sursa: Arhitectura balcanică, Editura Melissa, ediție în limba greacă

În realizarea proiectelor sale, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory a urmarit in compozitia volumelor, noțiunile esențiale ale arhitecturii de bun gust, “caracteristici de esență ale bunei arhitecturi in general și ale arhitecturii românești în particular “:

-simplitate

-armonie

-proportii

In viziunea arhitectului Emil Retegan, lector universitat al Facultatii Spiru Haret, considera faptul ca arhitectura vilelor create de Henrieta Delavrancea Gibory poate fi asociata perioadei in care Balcicul a fost remarcat pentru prima oara de pictorii români, în secolul al XX-lea:

“– în primul rând, natura mijloacelor de realizare care necesita eforturi materiale

consistente si un timp mai îndelungat de punere în opera, explica productia mult mai

restrânsa, cu toate ca cele 19 cladiri construite în numai cinci ani au însemnat un record la vremea aceea, tinând seama de conditiile tehnice pe care le aveau la dispozitie;

– în al doilea rând, reticenta fata de noutatea modernismului, mai greu acceptat în arhitectura, de elitele de atunci, atasate stilurilor traditionale (o casa nu era un tablou agatat pe un perete, la interior, ci reprezentarea personajului în societate, cartea sa devizita);”

– în al treilea rand, imposibilitatea deplasării lor din locul în care fuseseră ridicate; tablourile ce înfațișeaza Balcicul au fost aduse în țară, fiind expuse în muzee și galerii personale, însa patrimoniul fix al Balcicului, datorită retragerii administrației românești din anul 1940, a fost în totalitate pierdut. Vilele arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory, asociate cu nume de mare însemnătate pentru viața politică și culturala- Regina Maria, Grigore Iunian, Mircea Cancicov, Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Octavian Moșescu, reprezintă proiecte de patrimoniu românesc care nu se mai află însă pe teritoriul nostru.

„Geamiile, potecuțele de piatră prăfuite, piețele cu fântâni, casele revărsate, prispe cu cerdacuri din lemn, drumurile în scări ale Balcicului s-au dovedit a fi un loc fascinant pentru arta și arhitectura românească. “Casele mele pe care le vedeti aici in poze au iz romanesc, dar sunt totodata moderne ca aspect si functie, migalos aprofundate; ele i-au facut fericiti pe clientii mei.” A urmarit permanent sa realizeze o sinteza intre I-au fost dragi aceste case, cum spunea si dansa: „Ce păstrez in sufletul meu, sunt casele de la tara si cele de pe malul mării.”

Două lucrări de seamă ale arhitectei Henrieta Delavrancea- Gibory reprezintă casele Constantiniu și Iunian, o sinteză a experienței sale dobândite privitor la tratarea volumetriei și rezolvarea funcțiunii,comunicarea interiorului cu exteriorul, realizată cu desăvârșire. Din punct de vedere al rezolvarii funcționale, aceastea cuprind:

Primul nivel cu pivnița încastrată parțial în terenul denivelat și spații de serviciu;

Al doilea nivel- vestibulul și spațiul de primire al musafirilor poziționat la nivelul străzi. Spațiile de primire cuprind livingul, oficiul și bucătăria;

Dormitoarele, băile și terasa sunt dispuse la cel de-al treilea nivel, cu logii orientate către mare.

Figura 12: Casa Iunian, Balcic-1934-azi dispărută

Figura 13 Casa Iunian-perspectiva spre mare și fațada laterală

Comparativ cu casa Iulian, logiile de colț în cazul casei Constantiniu sunt dispuse alternat, nu suprapus. Învelitoarea este din olane, specific Balcicului, iar terasele și logiile orientate către mare, sunt sprijinite pe ziduri de piatră, întrucât construcția este amplasată pe malul abrupt.

În anul 1950 în urma lucrărilor de amenajare a drumului în anul 1950, majoritatea vilelor, amplasate pe malul marii, inclusiv casa Constantiniu sunt demolate.

Arhitectul Răzvan Luscov consideră Casa Constantiniu un simbol al întregii activităti al arhitectei, își exprimă admirația pentru lucrarea arhitectei și regretul pentru demolarea acesteia- “o casă cum puține altele în lume există, o casă ce ar putea doar prin ea sp reprezinte întreaga operă a unui arhitect de geniu. O minune! Adevărată poezie, o ființa!Uitându-te la ea, imagine vie, începi să crezi că esti acolo, intuiești ce s-ar auzi. Marea, bineînțeles dar și vocile străzilor, zumzetul ulițelor Balcicului. Ai simți mirosurile aride de piatră și vegetație și vegetație uscată bătută de vânt(…) Imaginile acestor case, mi-au hotărât felul de a vedea , trăi și iubi arhitectura. Această casă, este cu adevărat arhitectură, manifestînd însușirea acelor construcții care au primit în mod miraculos, suflet.Geometrii savante, imagini spectaculoase, seducătoare,, realizate cu multă energie creativă, de bun gust, nu reușesc să treacă in lumea însuflețită.”

Figura 15 Plan parter și etaj,Casa Constantiniu, Balcic, 1935

Casa Cancicov de pe Strada Peyo K. Yavorov, fosta strada B.P. Hasdeu dinainte de razboi, este una dintre singurele case ale arhitectei care scapă din calea demolărilor, datorită faptului că aceasta este construită destul de departe față de mal. Situată pe teren denivelat, accesul în casă se realizează de la nivelul străzii. Propunerea casei Cancicov a creeat a doua neînțelegere (după turnul lui Mugur) între Henrieta Delavrancea Gibory și primarul din acea vreme, Fotino.

Dimensiunea casei este mult prea mare în raport cu celelalte clădiri din Balcic, și propunerea acesteia în vecinătatea casei Elizei Brătianu răpește vederea către mare, lucruri ce au condus la lungi discuții între primar si arhitectă. “La 18 octombrie 1938, parcurgând Balcicul alături de regină și oprindu-se la locul cu pricina, Fotino nu își putea ascunde supărarea. Au mers apoi să îl viziteze pe generalul Rasoviceanu și controversa, spre amuzamentul reginei, s-a angajat între primar și general”. Generalul Rasoviceanu, mulțumit de casa sa, realizată tot de către arhitectă, este de acord cu executarea locuinței, susținându-o pe aceasta pe tot parcursul activității ei.

Din punct de vedere al rezolvarii funcționale, Casa Cancicov cuprinde:

Primul nivel, subsolul care cuprinde camerele de serviciu, bucatăria in legătura cu accesul principal, un nod vertical secundar, depozitul de lemne, si terasa orientată spre mare;

Cel de-al doilea nivel, parterul, în care se regăsesc vestibulul in legatura cu scara principala, un living de aproximativ 50 de metri patrati orientat catre mare, dispus deasupra teraseiș

Ultimul nivel-etajul cuprinde cele trei dormitoare, baile si o logie generoasă

Arhitecta Militza Sion consideră faptul că frumusețea casei Cancicov, și nu numai, constă în abilitatea arh. Henrieta Delavrancea Gibory de a folosi un limbaj arhitectural expresiv, mai exact contrastul plin-gol prin „dominarea decisă a plinului și golului”, și de a realiza o comunicare generoasă a spațiului exterior cu cel interior prin intermediul logiei și a tâmplăriei de colț. “Acest fapt conferă vilelor de la Balcic o extraordinară posibilitate de percepție a orizontului mării. Logiile generoase, de mari deschideri, au pus o serie de probleme colaboratorilor ingineri” rezolvarea lor considerate și astăzi drept performanțe.

Dormitoarele, băile și terasa sunt dispuse la cel de-al treilea nivel, cu logii orientate către mare.

Casa Canciov se învecinează cu o locuință realizată de către Duiliu Marcu, pe strada Yavorov

la numărul 21.

Figura 17:Casa realizată de către Duiliu Marcu,Str Yavorov nr 21

Figura 18 Casa Cancicov, realizată de către arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory

Casa profesorului Mugur, cunoscută și sub numele de “Turnul lui Mugur” este construită în urma unui studiu de amplasament al casei în vecinătatea geamiei. Henrieta Delavrancea Gibory este nevoită să renunțe la propunerile inițiale, mai exact la turn, la intervenția primarului George Fontino deoarece înălțimea turnului propus de arhitectă era de aceeasi înălțime cu cel al geamniei din vecinătate. ” Casa lui Mugur, dascăl prin esență, a rămas cu numele de Turnul lui Mugur, dar fără turn, din cauza neînțelegerii cu primarul, istoricul Gheorghe Fotino, care nu văzuse San Gimigano ca să înțeleagă farmecul repetării turnurilor într-o aglomerare urbană. Casa profesorului-dascăl (…) dominând cu grandoare Marea Neagră , pe o mică terasă, în plină pantă abruptă, în care imaginația mă ducea către dramele antice și nu știam a cărui autor o trăiam.”

Din punct de vedere al rezolvarii funcționale, Casa Mugur cuprinde:

Subsol care cuprinde accesul în locuință, două terase, bucătăria și camerele

servitorilor;

parterul în care se regăsesc livingul, cele două terase și o logie, cu scări exterioare din piatră brută, mărginite de vase sculptate din piatră, cu acces către subsol;

zona dormitoarelor cu vedere spre mare.

Ulterior, casa este modificată prin intervenții total inestetice pentru arhitectura zonei, și anume închiderea logiei de la parter, si ridicarea unui parapet masiv la primul etaj. Alte intervenții au fost realizate la nivelul tămplariei.

Scriitoarea Balcica Moșescu Măciuca, fiica primarului Moșescu descrie locuința proprie, Casa Moșescu "Locul era asezat pe o colină, cam abruptă, in schimb vederea spre mare era cea mai frumoasa din oras. Se vedea tot golful.Casa era astfel concepura incat, chiar cand erai inlauntrul ei, aveai senzatia ca te gasesti in exterior, pentru ca, prin geamurile imense, gradina parea o prelungire a interiorului" Domna Delavrancea spunea că arhitectul trebuie să inspire din liniile frumuseții local și să transpună în spațiul construit. O casă proiectată de ea se remarcă printr-o viziune ce-și făurea propriile norme estetice…configurația arhitectonică a orașului a fost punctul de plecare a planurilor sale pentru vilele de aici,înfăătuind o desăvârșire unitate între case, terase, grădini de copaci și orizontul mării. Poarta din spatele casei noastre, care dadea spre acea straduta, era din fier forjat.Langa ea, in zidul peretelui, parintii facusera o nisa, cu o usita tot din fier forjat, inlauntrul careia pusesera o icoana, o copie in ceramica dupa Luca della Robia, adusa de tata din Italia. Usita nisei era inchisa cu un mic lacat. Icoana exista si acum. Nu am luat-o cand am plecat, iar nisa nu a fost deschisa niciodata. ” 

În anul 1950 în urma lucrărilor de amenajare a drumului, majoritatea vilelor realizate de Gibory, amplasate pe malul marii, sunt demolate: Vila Elena Coșa, vila Cuibul lui Roman etc.

Viziunea Reginei Maria asupra Balcicului

Regina Maria consideră Balcicul ca unul din amintirile atrăgătoare și pline de farmec, descriind orașul într-o carte pe care o scrie în vreme de război. “ Balcicul este un târgușor pitoresc , despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișurile răpezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesupt. O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci de piatră cenușie , ciudat rotunzită, alcătuiesc un mic golf în care orașul zace în pașnică răzlețire(…) am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte , încântător suite una în capul celeilalte, asa încât păreau că numai cu greutate stau sprjinite pe niște coaste atât de repezi si abrupte.”

Regina descoperă frumusețea Balcicului datorită pictorului Alexandru Szatmari, care o sfătuiește pe aceasta să reviziteze orașul, sfat pe care îl ia in considerare în anul 1924, după aproape un deceniu de la prima vizită. Uimită de atmosfera locului, aceasta consideră Balcicul si Branul ca fiind “casele de vis”. În anul 1924, aceasta apelează la arhitectul Emil Guneș și la arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory in vederea construirii palatului regal, “Cuibul liniștit”, respectiv pavilionul de ceai și a pavilionului grănicerilor.

“Cuibul liniștit” sau “Cuibul singuratic”, adică „Tehna Juvah” în turcă, devine simbolul Balcicului, denumire care face referire la așezarea palatului pe malul mării dar și la arhitectura clădirii. Regina este cunoscută de către locuitori și ca “Sultana” datorită faptului că palatul său,”Cuibul liniștit” este construit în spiritul construcțiilor musulmane, avînd un turn înalt, asemănător unei minaret; aceasta era reședința sa de vacantă în care petrecerea cel puțin două luni pe an.

Clădirea cuprinde două încăperi cu suprefețe destul de mari, una din ele fiind destinată reginei; cu trei terase, ample. Pereții sunt văruiți în alb, interiorul “Cuibului liniștit” fiind destul de modest, cu un șemineu și dulapuri pictate. La etaj, Regina și-a amenajat un dormitor octogonal iar patul fiind așezat într-o nișă, are vedere către ferestrele orientate spre mare. Baia din marmură, cu cada din piatră și măsuță de toaletă, păstrează aerul turcesc iar ușile sunt realizate din lemn masiv, sculptat. Salonul era decorat cu vase antice, păstrându-se azi doar două piese originale de mobilier, un birou și un ceas.

Orașul cunoaște un avânt urbanistic, domeniul regal al Balcicului fiind extins cu constructii si grădini și terase suspendate. ” Visuri noi se ridică în fața mea, visuri legate de construcții, cele mai fascinante dintre toate, și mă văd deja locuind în mica mea casă turcească și construind mica mea grădină spaniolă, pavată firește!”. Regina și-a extins domeniul, achiziționând șaizeci și trei de parcele. Domeniul ajunge să depășească douăzeci și patru de hectare. Reședința de vară a Domeniul regal reunea în mijlocul grădinilor suspendate, treizeci de clădiri: vila ‘Tenha Juvah’ – principala clădire a domeniului de la Balcic, vila ‘Mavi Dalga’ – cea de-a doua clădire ca importanță a domeniului, în care se aflau apartamentele Principelui Nicolae și ale doamnelor de onoare, vila ‘Sabur Jevi’ – cea mai mare clădire a domeniului, destinată suitei Reginei Maria, pavilionul ‘Cara Dalga’, pavilionul Principelui Nicolae, pavilionul Principesei Ileana, pavilionul ‘Lingerie’, pavilionul ‘Ciuperca’, pavilionul ‘Izbânda’, Pavilionul grănicerilor, Pavilionul Administrației, Pavilionul de odihnă, Pavilionul de ceai sau Fumoarul, Casa Intendentului, capela Stella Maris, o bisericuță, templul ‘Maria Ruh’ și altele.

Pavilionul Granicerilor, al Reginei Maria, este construit în incinta complexului Palatului Reginei Maria de către arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory în același stil pe care a și consacrat-o: bovindouri, cornișă amplă, proeminentă, și acoperiș cu pantă redusă.

Pavilionul de ceai, construit de arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory în anul 1935,azi dispărut,se remarca datorită pereților de susținere din piatră și etajul înalt din piatră. Pavilionul, căpătând ulterior funcțiunea de fumoar, avea o arhitectura interioară deosebită, pardoseala de mozaic, uși și măsuțe din lemn sculptat. În apropierea șemineului se afla o reproducere a celebrului mozaic bizantin ce o înfățișează pe Madonei, din ssecolul al XII-lea. Reproducerea a fost mutată la “Cuibul liniștit”.

Figura 23Pavilionul de ceai, realizat de arh. Henrieta Delavrancea Gibory în anul 1927,azi dispărut

Concluzii

"Si mai cu seama voi, toti cei ce iubiti Coasta de Argint, nu distrugeti atmosfera orientala care ii este marele farmec. Imbunatatirile rau intelese sunt mult mai rele decit daca nu le faci de loc! Ele ar ruina frumusetea rustica si simpla a locului."