Arestarea Preventiva
UNIVERSITATEA DIN
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE STUDIU: DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific :
Prof.univ.dr. Valentin Mirișan
Absolvent:
Ojvat Sergiu Ioan
Oradea
2016
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE STUDIU: DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI
ARESTAREA PREVENTIVĂ
Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Valentin Mirișan
Absolvent:
Ojvat Sergiu Ioan
Oradea
2016
CUPRINS
ARGUMENT………………………………………………………………………………………………………..p. 5
I. SCURT ISTORIC………………………………………………………………………………………………p. 6
II. CONSIDERAȚII PRELIMINARE……………………………………………………………………p. 8
1. Măsurile de drept procesual penal………………………………………………………………….p. 8
2. Măsurile procedurale…………………………………………………………………………………….p. 9
3. Măsurile procesuale……………………………………………………………………………………….p. 9
4. Măsurile preventive……………………………………………………………………………………….p. 12
5. Arestarea preventivă……………………………………………………………………………………..p. 15
III. ARESTAREA PREVENTIVĂ SUB IMPERIUL VECHIULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ………………………………………………………………………………………p. 16
1. Arestarea preventivă a învinuitului…………………………………………………………………p. 16
1.1. Noțiune.Funcționalitate……………………………………………………………………………p. 16
1.2. Condiții…………………………………………………………………………………………………..p. 17
1.3. Durata…………………………………………………………………………………………………….p. 24
1.4. Aspecte procedurale………………………………………………………………………………..p. 25
1.5. Arestarea învinuitului la instanța de judecată…………………………………………..p. 27
2. Arestarea preventivă a inculpatului………………………………………………………………..p. 27
2.1. Noțiune……………………………………………………………………………………………………p. 27
2.2. Condiții…………………………………………………………………………………………………..p. 27
2.3. Durata…………………………………………………………………………………………………….p. 32
2.4. Aspecte procedurale………………………………………………………………………………..p. 33
2.4.1. Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale………………………………p. 33
2.4.2. Arestarea inculpatului în cursul judecății…………………………………………..p. 34
IV. ARESTAREA PREVENTIVĂ ÎN LUMINA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ……………………………………………………………………………………………………………..p. 35
1. Reglementare. Deosebiri față de Codul de procedură penală anterior…………….p. 35
2. Luarea măsurii arestării preventive………………………………………………………………p. 36
2.1. Condiții………………………………………………………………………………………………….p. 36
2.1.1. Condiții generale………………………………………………………………………………p. 36
2.1.2. Condiții speciale……………………………………………………………………………….p. 37
2.2. Cazuri……………………………………………………………………………………………………p. 42
2.3. Aspecte procedurale……………………………………………………………………………….p. 51
2.3.1. Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale ……..p. 51
2.3.2. Prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi …………p. 60
2.3.3. Arestarea preventivă în camera preliminară și în cursul judecății….p. 66
V. ARESTAREA PREVENTIVĂ DIN PERSPECTIVA CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI…………………………………………………………………………………..p. 68
1. Considerații introductive privind Convenția…………………………………………………..p. 68
2. Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță………………………………………………p. 70
2.1. Condițiile privării de libertate licite………………………………………………………….p. 71
2.2. Drepturile persoanei private de libertate………………………………………………….p. 73
2.2.1. Dreptul persoanei private de libertate de a fi informată cu privie la motivele arestării…………………………………………………………………………………………….p. 73
2.2.2. Dreptul celui arestat de a fi adus de îndată în fața unui magistrat……….p. 74
2.2.3. Dreptul de recurs contra privării de libertate……………………………………..p. 77
2.2.4 Dreptul la despăgubiri în caz de detenție nelegitimă…………………………..p. 79
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………..p. 82
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….p. 83
ARGUMENT
Ce m-a făcut să scriu despre acest subiect al ”arestării preventive” sau ce anume m-a determinat să abordez această temă? Este destul de simplu.
În primul rând, consider că după dreptul la viață, unul dintre cele mai importante drepturi ale ființei umane este dreptul la libertate. Fără libertate omul nu poate trăi, nu se poate dezvolta, nu poate evolua, nu exista.
Libertatea este de fapt un concept filosofic a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma “lipsa constrângerilor”. Spinoza, celebrul filosof punea problema libertății pe două planuri: cel divin și cel uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.
Libertatea este un element necesar oricărei societăți bine orânduite, fiindcă fără ea nu se poate vorbi de moral, nici de responsabilitate; și este necesară îndeosebi oricărei democrații, de vreme ce fără libertate nu poți fi suveran.
Prin urmare, atunci când cineva decide asupra privării de libertate a unei persoane, trebuie să judece îndelung, să cumpănească corect și să-și asume o mare responsabilitate, pentru că, așa cum spunea Bernard Shaw, “libertatea înseamnă răspundere, și de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.”
Judecătorul de drepturi și libertăți are deci o răspundere enormă atunci când judecă soarta unui om, în sensul în care decide să-l priveze de libertate, drept fundamental al ființei umane.
Acesta este și unul din motivele pentru care statele lumii au înțeles că respectarea drepturilor și libertăților persoanelor este singura modalitate de a asigura pacea și securitatea internațională. Din acest motiv, luând în considerare Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10. Decembrie 1948, guvernele statelor member ale Consiliului Europei reafirmându-și atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăți a justiției și păcii în lume au hotărât să ia măsuri pentru a asigura garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunațate în Declarația Universală, printre care și acest drept privind libertatea persoanei, reflectat prin art. 5 Dreptul la Libertate și siguranță din Convenția Europeană a drepturilor Omului.
Este astfel interesant de urmărit modul în care această libertate este îngrădită prin a posibilitatea pe care statele o au, de a dispune privarea de liberatate a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni.
I. SCURT ISTORIC
Instituția arestării preventive a existat din cele mai vechi timpuri, lucru firesc, având în vedere scopul acesteia, și anume, acela de a asigura buna desfășurare a actului de justiție și nu în ultimul rând de a înlătura pericolul pe care îl prezintă cel care a săvârșit o faptă antisocială pentru colectivitatea în cadrul căreia trăiește.
Din momentul în care s-au putut întrezări germenii societății așa cum o cunoaștem azi, societate privită în primul rând ca o alianță, ca o asociere, ca o colaborare a unor indivizi ce până în acel moment viețuiau pe cont propriu sau cel mult împreună cu familia, au apărut și inevitabilele conflicte între membrii acelor comunități. Având în vedere faptul că omul este departe de a fi o ființă perfectă, este absolut logic ca și societatea în care acesta își duce traiul să fie una imperfectă, având anumite trăsături respectiv înglobând anumite fenomene care au un impact negativ asupra membrilor comunității. Justiția apare astfel ca o necesitate obiectivă, tocmai pentru a eradica sau după caz, a limita, ceea ce este contrar intereselor acelora care conviețuiesc, respectiv, pentru a tranșa diversele neînțelegeri ivite între aceștia.
Arestarea preventivă, ca activitate adiacentă actului de justiție propriu zis, nu putea să apară decât la scurt timp după apariția justiției, având în vedere caracterul indispensabil al acestei instituții creionat deosebit de elocvent de către profesorul Traian Pop, care afirma că : „a priva pe cineva de libertate numai în urma bănuielii, deci înainte de a fi judecat, găsit vinovat și condamndat, este contrar principiului constituțional privind libertatea individuală. Și totuși justiția nu poate sta cu mâinile încrucișate în fața sfidării pe care i-o aruncă inculpatul prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului sau în fața periculozității pe care o prezintă persoana inculpatului, astfel că justiția trebuie să-și ia prompt și energic măsuri de prevenire sau de înlăturare a unor neajunsuri. Ori, pentru ca justiția să-și îndeplinească rolul, este posibil să nu existe altă alegere decât recurgerea la măsura radicală a arestării preventive”.
Această „veritabilă constantă judiciară a dreptului procesual penal” a apărut de-a lungul istoriei sub diverse forme, având diferite conținuturi, la popoare precum : egiptenii, romanii, evreii și grecii. De exemplu, în Roma Antică, această instituție se înfățișează sub denumirea de custodia libera, constând în ținerea celui acuzat într-o casă privată, sub supraveghere permanentă. De menționat faptul că, romanii percepeau acestă deținere ca o măsură de prevenție și nu ca o pedeapsa, fapt afirmat de către juristul roman Ulpian, conform căruia : „cercetarea trebuie să se înființeze pentru a ține pe oameni să nu fugă, iar nu pentru a-i pedepsi”.
Arestarea preventivă primește reglementări, desigur, în forme rudimentare, odată cu apariția primelor normări ale dreptului, și anume : Codul lui Hammurabi, legislația ebraică din cea de-a treia carte a Thorei (Leviticul), Legile lui Solon, și nu în ultimul rând „Lex duodecim tabularum”, adică Legea celor XII Table a lui Gaius.
Este evident faptul că arestarea preventivă deservește justiția, iar justiția la rândul ei, vine să satisfacă, să protejeze interesele generale ale societății, însă, aceste interese generale nu trebuie absolutizate. Astfel, interesele individuale ale celui arestat nu trebuiesc nesocotite, altfel am fi în prezența unor abuzuri, fapt deloc dezirabil, având în vedere caracterul drastic al acestei măsuri. Din nefericire, astfel de abuzuri au avut loc de-a lungul timpului, finalitatea acestei instituții fiind nu de puține ori deturnată. Primul stat care a luat măsuri legislative pentru a preveni și a combate folosirea arestării preventive în mod abuziv a fost Anglia, care prin Magna Charta Libertatum (1215) și prin legea Habeas Corpus (1679) a statuat că : „orice închis, sub orice pretext, are dreptul să ceară justiției ca în trei zile să hotărască dacă închisoarea lui este legală”.
În asentimentul Angliei a fost și Franța, care în anul 1789, prin „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” prevedea că: „nici un om nu poate fi acuzat, nici deținut, decât în cazurile determinate de lege și formele prescrise de dânsa”. Aceste principii au fost sursa de inspirație a tututor Codurilor de procedură penală și a tuturor Constituțiilor adoptate de-a lungul timpului.
În țara noastră, această instituție a fost reglementată prin Codul de procedură penală din anul 1884, care prevedea prerogativa judecătorului de instrucție de a emite un mandat de arestare a învinuitului, cu condiția ca arestarea să fie indispensabilă instrucției cauzei sau să fie necesară, raportat la interesele siguranței publice.
Codul de procedură penală din 1936 reglementa și el arestarea preventivă sub denumirea de „deținere preventivă” și putea fi dispusă de către judecătorul de instrucție, fie din oficiu, fie la cererea Ministerului Public, de către Ministerul Public, în caz de delicte flagrante pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii corecționale de până la 5 ani, și nu în ultimul rând, de către instanță, în cursul judecății, împotriva inculpaților liberați provizoriu (în situția revocării liberării), sau împotriva celor condamnați nedefinitiv, odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare.
Anterior actualei reglementări în materie procesual penală, a fost în vigoare timp de 45 ani, Codul de Procedură penală din anul 1968. Întrucât această reglementare face obiectul unui capitol distinct al acestei lucrări, urmează a trata în cadrul acestuia trăsăturile caracteristice ale instituției analizate sub imperiul acestui act normativ.
II. CONSIDERAȚII PRELIMINARE
1. Măsurile de drept procesual penal
Acum că am examinat în mod succint istoricul arestării preventive, înainte de a trece la analizarea pe larg a conținutului acestei indispensabile instituții, consider oportună trecerea în revistă a unor aspecte legate de măsurile de drept procesual penal, având în vedere faptul că arestarea preventivă se circumscrie acestei categorii de măsuri.
În literatura de specialitate unii dintre cei mai mari autori de drept procesual penal fac referire la această categorie de măsuri care înglobează atât măsurile procesuale cât și măsurile procedurale. De pildă, reputatul doctrinar Vintilă Dongoroz menționează această categorie de măsuri afirmând că: „măsurile de drept procesual penal se împart în două specii diferite prin conținutul, funcțiunea și finalitatea lor; măsuri procesuale îndreptate împotriva anumitor pericole privind procesul penal, și măsuri procedurale care asigură desfășurarea curentă a activității procesuale”. Nicolae Volonciu, de asemenea specifică măsurile de drept procesual penal susținând că: „măsurile procesuale nu trebuie confundate cu măsurile de drept procesual penal. În categoria celor din urmă se includ nu doar măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale”. Este lesne de observat că deși acești autori determină într-o oarecare măsură conținutul acestei noțiuni, totuși, ei nu oferă o definiție propriu zisă a acesteia. Nu se poate afirma în schimb același lucru despre profesorul Mihail Udroiu care afirmă că : „ prin măsuri de drept procesual penal se înțeleg măsurile procesuale sau procedurale ce pot fi dispuse de organele de urmările penală sau de instanța de judecată în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal”.
2. Măsurile procedurale
Deși arestarea preventivă se încadrează în categoria măsurilor procesuale, apreciez ca fiind necesară în egală măsură și definirea măsurilor procedurale, pentru a evita eventualele confuzii și pentru o mai bună inteligibilitate a instituției analizate.
Definițiile date în doctrină, cu privire la aceste măsuri procedurale sunt în mare parte asemănătoare, cea mai elocventă în opinia mea fiind cea dată de către profesorul Mihai Udroiu care afirmă că ele sunt : „măsuri de drept procesual penal ce pot fi dispuse de organele judiciare în vederea asigurării bunei desfășurări a activității procedurale (de pildă, măsurile pe care le poate lua organul judiciar cu ocazia unei confruntări, măsurile pe care le ia președintele completului de judecată pentru pregătirea ședinței, măsurile luate pentru asigurarea solemnității ședinței de judecată etc.)”.
3. Măsurile procesuale
Apreciez că acest tip de măsuri au fost definite cel mai pertinent de către distinsul penalist român Vintilă Dongoroz potrivit căruia acestea sunt : ” mijloace prevăzute de legea de procedură penală pentru a asigura normala desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia” respectiv „instituții de drept procesual penal, puse la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal”.
În literatura de specialitate au fost formulate și alte definiții pe lângă cea expusă anterior, definiții care de asemenea surprind caracteristicile esențiale ale măsurilor procesuale.
Amintim cu caracter de exemplu definiția exprimată de către profesorul Mihail Udroiu conform căruia, acestea ar fi : „măsuri de drept procesual penal, privative sau restrictive de drepturi și libertăți, ce au ca finalitate asigurarea bunei desfășurări a procesului penal” sau cea formulată de profesorul Dorel Julean, potrivit căruia „măsurile procesuale se definesc prin funcția lor, fiind mijloace prin care se urmărește desfășurarea normală și eficace a procesului penal, contribuind la prevenirea și înlăturarea împrejurărilor ce împiedică realizarea în bune condiții a obiectului procesului penal”, și nu în ultimul rând cea a profesorului Ion Neagu, care apreciază că acestea sunt „instituții de constrângere ce pot fi dispuse de către organele judiciare penale pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal”.
Înainte de a continua analiza acestei cateogorii de măsuri este necesar a preciza faptul că în prezenta lucrare ne referim exclusiv la măsurile procesuale aplicabile persoanei fizice, deși există în momentul de față și măsuri procesuale aplicabile persoanei juridice. Nu vom detalia însă măsurile respective întrucât consider relevanța acestora redusă în raport cu subiectul ales.
Astfel, măsurile procesuale aplicabile persoanei fizice sunt : măsurile asigurătorii, măsurile preventive, măsurile provizorii de siguranță, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare și așa mai departe. Acestea, pot fi categorisite în : măsuri procesuale cu caracter personal, adică măsurile privative sau restrictive de drepturi și libertăți (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, internarea medicală provizorie, internarea nevoluntară pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice) sau de ocrotire (măsuri luate față de cei aflați în ocrotirea celor privați de libertate) și măsuri procesuale cu caracter real (măsurile asigurătorii, restabilirea situației anterioare, restituirea lucrului).
În cele ce urmează ne vom concentra pe rolul măsurilor procesuale. Începem prin a preciza faptul că acestea au un rol deosebit de important în cadrul procesului penal, „fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca, în anumite cauze penale, să nu se poată asigura desfășurarea normală a activității judiciare și să nu se poată executa obligațiile ce decurg din exercitarea acțiunii penale și civile”. Această însemnătate indiscutabilă este susținută și de către profesorul Vintilă Dongoroz, potrivit căruia ” lipsa lor din legea de procedură penală ar constitui o lacună extrem de dăunătoare pentru opera de înfăptuire a justiției penale. Nerecurgerea la timp sau recurgerea în mod nechibzuit la aceste măsuri atunci când sînt reglementate de către lege poate duce la împrejurări similare cu acelea ale lipsei lor din legea de procedură. Atenta și chibzuita recurgere la aceste măsuri pune în lumină adevărata lor importanță”.
După cum reiese și din cele relatate mai sus, rolul primordial al acestor măsuri este de a asigura buna desfăsurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia. Concluzia legitimă care se poate trage este că acestea urmăresc în mod mediat realizarea obiectului procesului penal, și anume constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Însă scopul procesului penal nu se rezumă doar la cele enunțate anterior, având în vedere faptul că în cadrul procesului penal se exercită nu numai acțiunea penală ci uneori și acțiunea civilă, astfel, măsurile procesuale pot avea ca scop și „garantarea acordării de despăgubiri civile persoanelor prejudiciate material sau moral prin infracțiune, aceasta constituind obiectul acțiunii civile în procesul penal”.
Deși consider informațiile prezentate concludente, aș putea spune chiar suficiente raportat la instituția de bază a acestei lucrări și anume arestarea preventivă, totuși, spre a înțelege cât mai bine măsurile și implicit și arestarea preventivă, voi încerca să evidențiez trăsăturile caracteristice ale acestora
În primul rând, măsurile procesuale sunt activități adiacente activității principale, ”intervenția lor în desfășurarea procesului penal fiind eventuală, fiecare măsură poate lipsi în desfășurarea unor procese penale și apărea din contră în desfășurarea altor procese. Chiar în desfășurarea aceluiași proces ele pot deseori interveni sporadic.”
A doua trăsătură decurge din însăși denumirea acestora, aceste măsuri fiind procesuale, ceea ce înseamnă că „se pot dispune numai după începerea urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive”. În mod excepțional însă, unele măsuri procesuale pot subzista și după stingerea procesului penal. De pildă, în situația în care procurorul dispune clasarea într-o cauză, Noul Cod de Procedură penală la articolul 315 prevede posibilitatea ca prin ordonanța de clasare să dispună și „ menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției”.
În al treilea rând, măsurile procesuale au un caracter provizoriu, temporar, având în vedere că luarea acestora este determinată de apariția unor împrejurări, a unor stări de fapt. Astfel, în momentul în care împrejurările care au determinat dispunerea acestor măsuri de către organele judiciare au încetat să existe acestea fie vor fi revocate, fie vor înceta de drept.
Penultima trăsătură și una dintre cele mai importane este aceea a legalității măsurilor procesuale. Aceasta înseamnă că acestea au un cadru precis determinat prin lege. Organele judiciare nu vor putea deci dispune luarea altor măsuri decât cele prevăzute de lege.
În sfârșit, ultima trăsătură demnă de menționat este aceea a proporționalității măsurilor procesuale. Potrivit articolului 53 alin. (2) din Constituția României : „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o,să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
4. Măsurile preventive
Începem abordarea acestei teme prin prezentarea câtorva definiții formulate în doctrină. Prima definiție pe care o propun este aceea formulată de către ilustrul penalist român Vintilă Dongoroz, care afirma că măsurile preventive sunt : „măsuri procesuale fiindcă ele pot fi luate de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată în cursul desfășurării procesului penal pentru asigurarea înfăptuirii scopului acestuia”. În continuare, acesta explică de ce acestea au fost denumite „preventive”, declarând astfel : „Aceste măsuri sunt preventive, fiindcă ele funcționează în vederea înlăturării și deci prevenirii unor pericole la care procesul penal ar putea fi expus, ca : ascunderea, desființarea, sau alterarea urmelor infracțiunii; sustragerea învinuitului de la urmărirea penală sau a inculpatului de la urmărire, de la judecată ori de la executarea pedepsei; zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea martorilor sau experților”.
O altă definție pertinentă formulată în literatura de specialitate este cea a reputatului profesor Grigore Theodoru potrivit căruia : „Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia”.
Ultima definiție la care facem referire, raportat la această instituție, este aceea enunțată de către marele profesor Mihail Udroiu, care afirmă că acestea sunt : „măsurile privative sau restrictive de libertate sau de drepturi care se pot lua în cauzele penale în care există o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea unei infracțiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Având în vedere că aduc atingere dreptului la libertate, aceste măsuri impopulare sunt catalogate drept cele mai grave măsuri procesuale. În pofida acestei atingeri, și chiar dacă prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, necesitatea acestora este de netăgăduit, întemeindu-se pe nevoile create de interesul superior al realizării scopului procesului penal.
Noul cod de procedură penală prevede un număr de cinci măsuri preventive, dintre care, trei sunt privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă) iar doua sunt restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).
Înainte de a trece la analiza concretă a măsurii preventive care face obiectul acestei teze, consider necesar a schița caracteristicile esențiale ale măsurilor preventive. Astfel, prima caracteristică constă în aceea că pot fi luate numai față de suspectul sau inculpatul persoană fizică, fie în cursul urmăririi penale, fie în cameră preliminară, fie în cursul judecății. Rezultă astfel că acestea vor putea fi dispuse doar pe parcursul procesului penal.
În al doilea rând, la fel ca și celelalte măsuri procesuale, acestea au un caracter adiacent față de activitatea principală, „intervenind numai dacă în desfășurarea acesteia apar sau se prefigurează dificultăți, obstacole, sau greutăți care trebuie înlăturate,respectiv prevenite”.
În al treilea rând, măsurile preventive sunt măsuri de constrângere, persoana vizată fiind obligată să se supună efectelor acestora.
În al patrulea rând, având în vedere că acestea restrâng dreptul la libertate, drept fundamental, prevăzut și garantat prin Constituție, ele trebuie dispuse doar în mod excepțional și numai în situații de extremă necesitate : „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”.
În al cincilea rând, pentru a nu face loc arbitrariului și abuzurilor, cazurile de limitare a libertății suspectului sau inculpatului sunt strict determinate de lege și sunt de strictă interpretare.
În al șaselea rând, scopul pentru care acestea sunt dispuse este unul bine determinat. Noul Cod de procedură penală prevede expres la articolul 202 alin. (1) faptul că : „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.
În al șaptelea rând, aceste măsuri au un caracter facultativ, dispunerea lor, chiar și atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, fiind lăsată la aprecierea organului judiciar competent.
Nu în ultimul rând, menționăm faptul că măsurile preventive au un caracter esențialmente provizoriu, „legea obligând la punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului dacă motivele măsurilor privative de libertate au dispărut, sau măsura a încetat de drept”.
Conchidem prin a menționa faptul că, deși se aseamănă cu contrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, constrângerea realizată prin măsurile preventive privative de libertate are totuși o natură procesuală provizorie.
5. Arestarea preventivă
Ca și în cazul instituțiilor de drept procesual penal tratate anterior, cu privire la arestarea preventivă, în literatura de specialitate au fost formulate definiții diverse. Bunăoară, profesorul Mihail Udroiu este de părere că arestarea preventivă „este măsura preventivă ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară, sau de instanța de judecată, constând în privarea de libertate a inculpatului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni”.
Pe de altă parte, marele penalist român Matei Basarab, consideră că : „Arestarea preventivă constă în lipsirea de libertate a învinuitului sau inculpatului pe o anumită durată precis delimitată, de către anumite organe judiciare, cînd sunt întrunite condițiile cerute de lege”.
Într-o altă opinie, arestarea preventivă este : „o măsură privativă de libertate, executarea ei constând în deținerea persoanei față de care s-a luat măsura arestării în locuri anume destinate celor privați de libertate în cauzele penale”.
Ultima definiție pe care o precizăm este una puțin mai cuprinzătoare.Aceasta a fost formulată de către profesorul Ilie Istrate care susține că : „arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate, care constă în lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile precis determintate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale, pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
III. ARESTAREA PREVENTIVĂ SUB IMPERIUL VECHIULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
Scopul acestui capitol este acela de a pune în evidență trăsăturile definitorii ale instituției în lumina vechii reglementări, fără a ne propune însă a epuiza acesta subiect.
Spre deosebire de Noul Cod de procedură penală care prevede posibilitatea luării măsurii arestului preventiv doar față de inculpat, în vechea reglementare, această măsură putea fi luată nu numai față de inculpat, ci și față de învinuit. Înainte de a analiza aceste două modalități ale arestului preventiv, vom încerca să clarificăm întelesul noțiunii de „învinuit” respectiv a celei de „inculpat”. Codul de procedură penală de la 1968, definea noțiunea de învinuit în cadrul articolului 229 care avea următorul conținut : „persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa”. Noțiunea de inculpat era definită de către articolul 23, potrivit căruia : „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat”.
1. Arestarea preventivă a învinuitului
1.1. Noțiune.Funcționalitate
Arestarea învinuitului constă în „ privarea de libertate a unui învinuit (persoană față de care s-a început urmărirea penală și împotriva căreia nu s-a pus în mișcare acțiunea penală) pe o durată scurtă, prevăzută expres de lege și fără posibilitatea prelungirii”.
În ce privește utilitatea acestei măsuri, aceasta era folosită în practică de regulă, în continuarea reținerii, după cum apreciază și marele profesor Gheorghiță Mateuț. Potrivit acestuia, arestarea învinuitului „este identică cu reținerea, având practic aceeași natură juridică, urmărind și aceași finalitate […] ocupând un loc intermediar între reținere și arestare, fiind apreciată ca necesară tocmai datorită faptului că durata reținerii este prea scurtă (de cel mult 24 de ore în cazul adulților) […] or, este clar că cercetările nu pot fi finalizate , de cele mai multe ori, într-un termen atât de scurt, pentru ca la capătul lui să poată fi obținut actul de inculpare prevăzut de lege și apoi să se poată proceda, dacă este cazul, fie la punerea în libertate, fie la arestarea preventivă a inculpatului”.
Necesitatea acestei forme a arestării preventive a fost surprinsă foarte bine și de către distinsul profesor Vintilă Dongoroz, potrivit căruia : „există într-adevăr situații când față de complexitatea unor cauze și de gravitatea faptelor imputate, organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a efectua, în termen de 24 de ore cît durează măsura reținerii, toate cercetările necesare pentru strângerea datelor în temeiul cărora ar putea propune punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului. În astfel de situații, este necesar ca după expirarea reținerii, învinuitul să fie privat de libertate încă un interval de timp pentru a da organului de urmărire posibilitatea să strângă dovezile necesare pentru aflarea adevărului. Dacă învinuitul ar fi pus întotdeauna în libertate la expirarea celor 24 de ore de la reținere, s-ar stingheri sau compromite activitatea de cercetare și zădărnici posibilitatea de descoperire a adevărului, tocmai în cauzele cele mai complexe”.
Reținem însă că, deși arestarea învinuitului era frecvent utilizată în scopul expus mai sus, nu exista obligativitatea ca aceasta să fi fost precedată de măsura reținerii.
1.2. Condiții
a) să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai mare de 4 ani
Vechiul Cod de procedură penală definea, atât noțiunea de „probă”, cât și cea de ”indicii temeinice”. Potrivit articolului 63 alineatul 1, constituie probă „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”. Referitor la probele pe care se întemeiază luarea măsurii arestării preventive, în literatura de specialitate s-a afirmat în mod corect că acestea : „nu trebuie să aibă greutatea celor care justifică trimiterea în judecată și cu atat mai puțin a celor care fundamentează o soluție de condamnare”. Pe de altă parte, potrivit articolului 681, există indicii temeinice atunci când „din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”. Referitor la noțiunea de „presupunere rezonabilă”, menționăm că sensul acesteia trebuie raportat la cel oferit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
După cum am văzut anterior, deși Codul de procedură penală definește sintagma „indicii temeinice”, observăm faptul că acesta nu oferă o definiție a noțiunii de „indiciu”, luată individual. Putem întalni însă o astfel de definiție în doctrină sau în jurisprudență, bunăoară : „indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis. El conține o știință sau cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției – proba indicială”.
Indiferent că în cauză există probe sau indicii temeinice, din acestea trebuie să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârșit o infracțiune. Însă nu este vorba aici de orice infracțiune, ci de una pedepsită de către lege fie cu închisoarea de cel puțin 4 ani fie cu detențiunea pe viață. Potrivit Codului, arestarea preventivă nu va putea fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda. Observăm aici obligativitatea existenței unei proporționalități între această măsură și pericolul social abstract al faptei, exprimat prin felul și cuantumul pedepsei prevăzute de lege.
b) să existe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 al Codului de procedură penală
În prealabil analizei acestor cazuri, menționăm faptul că art. 148 C.proc.pen. face referire în mod expres la calitatea de inculpat a subiectului împotriva căruia se poate lua măsura arestării, însă articolul 146 al Codului de procedură penală, în ce privește condițiile ce trebuiesc întrunite pentru arestarea învinuitului, face trimitere la cazurile prevăzute de către articolul 148. Vom expune astfel, cazurile de arestare preventivă a învinuitului astfel cum rezultă ele din coroborarea articolului 146 cu 148 C.proc.pen..
Cazurile sunt următoarele :
1. Învinuitul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală , de la judecată ori de la executarea pedepsei [lit. a)].
În primul rând, este evident faptul că, având în vedere că este vorba despre arestarea preventive a învinuitului, nu poate fi vorba despre fuga, ascunderea sau încercarea de sustragere de la judecată sau de la executarea pedepsei.
Scopul urmărit de legiutor prin reglementarea acestui caz de arestare preventive este acela de a preveni sustragerea de la desfășurarea procesului penal.
În fine, pentru a se putea reține acest caz drept temei al arestării preventive a învinuitului, trebuiesc îndeplinite cumulative trei condiții, și anume : „învinuitul să cunoască faptul că împotriva sa există un procel penal în curs; să existe o acțiune concretă, cu intenție, de sustragere de la desfășurarea procesului penal; sustragerea sau riscul de sustragere de la urmărirea penală să rezulte din datele aflate la dosarul cauzei, nefiind suficientă, pentru luarea măsurii preventive, simpla bănuială rezultată din experiența organelor judiciare”.
Relevantă în ce privește acest caz de arestare preventivă a învinuitului este încheierea pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 a municipiului București, și chiar dacă în speță este vorba de o persoană având calitatea de inculpat, considerăm ideea expusă în cadrul acesteia este perfect aplicabilă și unei arestări de învinuit. Reproducem în continuare o parte a respectivei încheieri: „în vederea audierii de către organele de urmărire penală, inculpatul a fost citat în mod repetat în mai multe locații, fără nici un rezultat, nefiind găsit nici pe teritoriul Austriei, unde apărătorul său a indicat că s-a aflat o perioadă în vederea unui tratament medical. Ținând seama și de faptul că apărătorul ales al inculpatului s-a prezentat la sediul parchetului și a precizat că nu a mai avut contact cu clientul să și nu știe unde se află, iar din evidențele Inspectoratului General al Poliției de Frontieră rezultă faptul că inculpatul a părăsit țara și nu a mai revenit până în prezent, fiind urmărit local și urmărit general, având în vedere că acesta este cercetat de mai bine de un an de zile , fiind citat în mod repetat de organele judiciare în vederea efectuării urmăririi penale și soluționării propunerii de arestare preventivă, dar nu s-a prezentat și nici nu a putut fi depistat de către organele de poliție, este evident că a fugit ori s-a ascuns în vederea sustragerii de la urmărirea penală, și eventual, de la judecată, fiind incident cazut prevăzut de 148 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.”.
2. Învinuitul a încălcat cu rea-credintă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile ce ii revin pe durata acestor măsuri [lit a1].
Legiuitorul era inconsecvent în ce privește acest caz, întrucât în cadrul articolului 148 alin. (1) prevedea posibilitatea dispunerii măsurii arestării preventive iar în articolul 145 alin. (3) acesta prevedea aceași situație însă ca temei pentru înlocuirea obligatorie a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau cea a obligării de a nu părăsi țara.
Instanța supremă s-a pronunțat cu privire la acest caz de arestare preventivă, statuând următoarele : „măsura arestării preventive, întemeiată pe art 148. alin. (1) lit. a1) C.proc.pen., poate fi luată numai după ce, în prealabil, s-a dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, iar inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura restrictivă de libertate ori obligațiile care ii revin pe durata acestei măsuri. Reaua-credință în încălcarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori a obligațiilor care ii revin inculpatului pe durata acestei măsuri nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informațiile furnizate de organul de poliție, desemnat să supravegheze efectuarea acestei măsuri, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă măsura sau obligațiile au fost încălcate cu rea-credință, de către inculpat”.
3. Există date că învinuitul încearcă să zădărnicească, în mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă [lit. b)].
Pentru a se putea dispune arestarea preventivă având ca temei aceste stări de fapt trebuiau întrunite cumulativ două condiții. In primul rând era necesar să fie vorba de un „risc semnificativ cu privire la obstrucționarea cursului justiției”, care să justifice privarea de libertate a învinuitului.
În al doilea rând era necesară existența unor date concrete, controlabile, din care să rezulte că învinuitul încearcă să împiedice aflarea adevărului în cauză prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Astfel, pentru luarea măsurii, nu era suficientă simpla presupunere sau teamă a organelor judiciare că vor avea loc acțiuni de influențare, de distrugere sau de alterare , ci era necesară existenta unei încercări materializate ce putea fi probată prin datele existente la dosar.
4. Există date că învinuitul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [lit c)].
Această situație privea, practic, necesitatea împiedicării săvârșirii de noi infracțiuni. Însă, simpla presupunere că învinuitul va săvârși sau va încerca să săvârșească noi infracțiuni nu este suficientă, fiind necesară existența unor date reale cu privire la acestea, cum ar fi, de exemplu, actele pregătitoare.
Cu privire la acest caz, în jurisprudență s-au afirmat următoarele : „ dispozițiile art.148 lit. c) C.proc.pen se referă la date obiective care privesc iminența săvârșirii unei alte infracțiuni, ceea ce presupune referirea lor la o activitate anume a inculpatului, univocă, care determină obiectiv luarea măsurii arestării, ca singură modalitate de împiedicare”.
Rezultă astfel că acest caz de arestare preventivă nu va putea fi utilizat ca o metodă de prevenție generală îndreptată împotriva unei persoane care se dovedește a fi periculoasă, datorită înclinației sale perpetue înspre comiterea de infracțiunim ci acesta vizează exclusiv împiedicarea săvârșirii unor infracțiuni determinate și concrete.
5. Învinuitul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune [lit d)].
Pentru a se putea reține această situație ca temei al luării măsurii arestării preventive este necesară existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la faptul că, învinuitul, după ce anterior fusese începută urmărirea penală împotriva sa pentru o anumită infracțiune, a săvârșit, cu intenție o nouă infracțiune.
Rațiunea acestui caz de arestare preventivă este aceea că, dacă după declanșarea procedurilor, învinuitul reiterează totuși activitatea înfracțională, înșelând astfel încrederea organelor judiciare care nu au luat inițial nici o măsură, apare ca absolut necesară arestarea acestuia în scopul de a-l împiedica să comită noi infracțiuni.
6. Există date că învinuitul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o întelegere frauduloasă cu aceasta [lit e)].
Justificarea acestui caz de privare de libertate rezidă în necesitatea protecției victimei infracțiunii respectiv în necesitatea evitării perturbării cursului normal al justiției.
7. Învinuitul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică [lit f)].
Acest caz presupunea punerea în balanță de către judecătorul care dispunea asupra măsurii, a dreptului învinuitului la libertate, pe de o parte și nesitatatea protecției ordinii publice împotriva pericolului concret pe care l-ar fi reprezentat lăsarea în libertate a persoanei respective, pe de altă parte.
Pentru a se putea reține acest caz ca temei al luării măsurii arestării preventive, trebuia să existe „o suspiciune rezonabilă că învinuitul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar, pe de altă parte, trebuie ca lăsarea în libertate a învinuitului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică”.
Pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, acesta „trebuie dovedit, ceea ce înseamnă că, pentru a opera acest caz temei, este necesar ca din cel puțin unul din mijloacele de probă prevăzute de lege să rezulte fără echivoc împrejurarea că lăsarea în libertate a învinuitului sau inculpatului ar prezenta vreun pericol pentru o colectivitate de oameni”. Nu trebuiau însă probe special administrate în acest sens, acesta putând fi dedus din „natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, împrejurările în care învinuitul sau inculpatul a acționat, gravitatea faptelor, urmările produse, antecedentele penale”, și asa mai departe. Cu privire la acest temei al arestării preventive, în jurisprudență s-au afirmat următoarele: „noțiunea de „probe” la care se referă prevederile art. 148 lit. f) C.proc.pen. nu se confundă cu noțiunea de „mijloace de probă” definită de art. 64 C.proc.pen. Aceasta din urmă poate include atât probele cât și indiciile temeinice la care se referă dispozițiile art. 143 C.proc.pen, cât și alte elemente de fapt din care rezultă gradul sporit de pericol social al inculpatului și al infracțiunii. Aceste criterii sunt avute în vedere, în ansamblu, la individualizarea judiciară a pedepsei, în urma stabilirii vinovăției inculpatului. În schimb, pericolul concret pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică nu trebuie probat prin administrarea unor anumite dovezi, ci poate fi dedus din evidențierea unor criterii de evaluare a acestui tip de pericol, cum sunt comportamentul agresiv al inculpatului, antecedența penală, natura infracțiunii de care este învinuit, pericolul concret al infracțiunii, pericolul ca lăsarea în libertate a inculpatului să conducă la săvârșirea altor infracțiuni, de către același inculpat sau la încurajarea săvârșirii de noi infracțiuni de același tip, nevoia de prezervare a securității și protecției unei anumite colectivități, necesitate de a înlătura posibilitățile inculpatului de a influența negativ buna desfășurare a procesului penal. Aceste criterii sunt în concordanță cu prevederile art. 5 si 6 din Convenția Europeană și Recomandarea (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei care prevăd că detenția provizorie poate fi ordonată dacă persoana este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole care vizează direct persoana acuzată, și anume: pericolul de fugă; pericolul de obstrucționare a justișiei; pericolul de a comite o noua infracțiune gravă. Legea procesual penală română, prin intermediul prevederilor art. 136 alin (1) C.proc.pen.,statuează, în acord cu criteriile mai sus relevate, că scopul măsurilor preventive este de a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Neîntrunirea cumulativă a criteriilor stabilite de normele europene și cele naționale, pentru a susține luarea măsurii arestării preventive, nu poate fi înlocuită de alte considerente, cum ar fi calitatea sau funcția inculpaților, mediatizarea excesivă a inculpaților, absența sancționării disciplinare sau a suspendării din funcție a inculpaților pe durata anchetei penale și posibilitatea ca în aceste împrejurări inculpații să comită noi infracțiuni datorită continuității exercițiului funcției”.
c) arestarea preventivă a învinuitului să fie necesară în interesul urmăririi penale
Așa cum în mod corect s-a reținut în doctrină, această condiție s-a introdus pentru a reliefa caracterul facultativ al măsurii, îndrituindu-l astfel pe judecător a face o apreciere cu privire la oportunitatea luării măsurii.
d) ascultarea învinuitului în prezența apărătorului
Referitor la acestă audiere efectuată de către procuror, menționăm în primul rând faptul că, aceasta nu era neaparat să vizeze doar starea de fapt privitoare la infracțiune, ci și „orice alt aspect ce prezintă relevanță pentru analiza în concret a temeiurilor arestării preventive”.
Potrivit profesorului Gheorghiță Mateuț, această condiție reprezintă o garanție extrem de importantă a dreptului la apărare în procedura de arestare, dând „ un sens juridic special cerinței ascultării învinuitului în fața procurorului, înainte de întocmirea propunerii, care se constituie într-o veritabilă condiție procedurală a arestării, indiferent de faptul ascultării acestuia, ulterior, de către judecător, înainte de luarea măsurii”.
În mod excepțional, măsura arestării se putea dispune fără audierea învinuitului, atunci când învinuitul se afla în stare de reținere, iar din cauza stării sănătății ori din cauză de fortă majoră sau stare de necesitate nu putea fi adus în fața judecătorului, sau când este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată. De asemenea măsura se mai putea dispune fără audierea prealabilă a învinuitului atunci când acesta alegea să își exercite dreptul la tăcere, refuzând să dea declarații.
1.3. Durata
Arestarea preventivă a învinuitului se putea dispune pe o durată de maxim 10 zile, neexistând posibilitatea prelungirii acesteia. Având în vedere că sub imperiul acestei reglementări minorul cu vârsta între 14 și 18 ani beneficia de un tratament diferit, arestarea acestuia putea fi luată pe o durată de maxim 3 zile.
Calculul duratei arestării preventive se face raportat la data emiterii mandatului, atunci când arestarea a fost dispusă după ascultarea învinuitului reținut sau în lipsa învinuitului reținut, învinuit care nu a putut fi adus în fața judecătorului din cauza sănătății sale, a unei cauze de forță majoră sau a stării de necesitate.
În cazul în care arestarea a fost luată în lipsa învinuitului, învinuit care se sustrage, este dispărut sau se află în străinătate, sau atunci când durata reținerii a expirat, durata arestării preventive se calculează de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
1.4. Aspecte procedurale
În cele ce urmează vom încerca să schițăm principalele etape pe care le presupunea luarea măsurii arestării preventive a învinuitului.
a) sesizarea procurorului
Parcurgerea acestei faze nu este obligatorie, în sensul că, în unele cazuri, procurorul, din oficiu întocmea propunerea de luare a măsurii.
Sesizarea procurorului de către organul de cercetare penală se făcea prin referat motivat, numai în cauzele în care procurorul supraveghea urmărirea penală.
b) ascultarea învinuitului în fața procurorului și în prezența apărătorului ales sau din oficiu, după caz
Această condiție este una a cărei neîndepliniri avea consecințe asupra însăși valabilitatea propunerii de luare a măsurii arestării preventive. Astfel, având în vedere faptul că această ascultare se înscria printre cazurile în care era obligatorie asistența juridică, nerespectarea acestei cerințe atrăgea nulitatea absolută a propunerii procurorului.
c) întocmirea propunerii motivate de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului
După ascultarea învinuitului în prezența apărătorului ales sau din oficiu, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile legale, si că în continuare, măsura arestării preventive apare ca necesară în interesul urmăririi penale, întocmește propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.
d) prezentarea dosarului împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive președintelui sau judecătorului delegat de acesta de la instanța competentă potrivit art. 146 alin. (2) C.proc.pen.
Prin dosar se înțelege „materialul probator al cauzei (materialul de urmărire penală) împreună cu dovezile procedurale ce stau la baza propunerii”
e) fixarea zilei și orei de soluționare a propunerii de arestare preventivă
Aceasta se întamplă în momentul în care procurorul prezintă dosarul președintelui instanței sau judecătorului delegat, urmând ca, ulterior stabilirii exacte a datei și orei la care va avea loc soluționarea, acestea să fie comunicate apărătorului ales sau din oficiu, și procurorului.
În cazul în care învinuitul era reținut, data stabilită pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă trebuia să se fie anterioară expirării celor 24 de ore ale reținerii. De asemenea, referitor la această situație, menționăm faptul că procurorul era obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.
f) soluționarea propunerii de arestare
Această ultimă etapă presupunea anterior pronunțării unei soluții de admitere sau de respingere a propunerii de arestare, o procedură contradictorie. Aceasta avea loc în camera de consiliu în fața unui singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. După cum se poate observa, art. 146 C.proc.pen. prevedea explicit obligativitatea prezenței învinuitului în fața judecătorului (în mod excepțional era posibilă șoluționarea propunerii în absența învinuitului, însă în situații strict și limitativ prevăzute de lege), asistența juridică obligatorie a învinuitului precum și participarea obligatorie a procurorului. Totodată, în cadrul acestei proceduri, era obligatorie ascultarea învinuitului, în prezența apărătorului, sub sancțiunea nulității absolute. În privința acestei ascultări în doctrină s-a pus în mod corect problema de a ști dacă eram în prezența unei interogări directe, având în vedere faptul că, aceasta era reglementată doar pentru faza de judecată a procesului. Ne raliem opiniei profesorului Gheorghiță Mateuț care susținea că având în vedere că „cererea de arestare se examinează în faza de urmărire penală numai în vederea soluționării propunerii, în afara altor clarificări legislative, ea presupune doar o ascultare procedurală, adică nu o ascultare pe fond, care se realizează de judecător doar cu privire la condițiile arestării, nefiind aplicabile regulile prevăzute la art. 72 și art. 323 alin (1) C.proc.pen. Aceasta nu poate exclude, totuși, posibilitatea procurorului și a apărătorului prezent de a pune întrebări învinuitului. În absența unei limitări, întrebările pot fi puse, însă, în mod nemijlocit, după aceași regulă”.
În ceea ce privește soluționarea propriu zisă a propunerii de arestare, observăm faptul că art. 146 alin (8) dispunea, că „după ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată”. Pronunțarea încheierii, în cazul în care propunerea era admisă era urmată de către întocmirea „de urgență” a mandatului de arestare a învinuitului.
În cazul în care se respingea propunerea de arestare, judecătorul avea posibilitatea ca, în cazul în care erau întrunite condițiile prevăzute de lege, să dispună măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părărsi țara.
Calea de atac împotriva încheierii era recursul, care se putea exercita în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare, pentru cei absenți.
1.5. Arestarea învinuitului la instanța de judecată
Acest caz excepțional de arestare a învinuitul era prevăzut la articolele 147 și 299 C.proc.pen., pentru situația săvârșirii unor infracțiuni de audiență. Nu avea nici o importanță că era vorba de judecata în primă instanță sau judecata în căile de atac, „deoarece privește urmărirea penală pentru o faptă distinctă petrecută sub ochii instanței, în cursul unui proces pe rol care nu are nici o legătură cu judecata sau cu fapta care se judecă”.
Instanța de judecată în fața căreia fusese sărvârșită infracțiunea, avea astfel posibilitatea, daca erau întrunite condițiile specifice arestării preventive a învinuitului, să dispună prin încheiere, luarea măsurii. Președintele completului de judecată emitea mandatul de arestare a acestuia, cel învinuit fiind în cele din urmă trimis procurorului împreună cu procesul verbal de constatare a infracțiunii de audiență și mandatul de arestare.
2. Arestarea preventivă a inculpatului
2.1. Noțiune
Arestarea preventivă a inculpatului a fost definită în doctrină ca fiind „măsura procesuală preventivă cea mai gravă, care constă în privarea de libertate a inculpatului (a persoanei împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală), ce poate dura cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii din 30 în 30 de zile, fără a putea depăși 180 de zile în faza de urmărire penală, și apoi a menținerii, în condițiile legii în urma unor verificări periodice (de legalitate și temeinicie), până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, dar fără a depăși, însă, limitele maxime prevăzute de lege, în faza de judecată”.
2.2. Condiții
Condițiile de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului erau în esență aidoma celor analizate anterior, specifice arestării învinuitului. Legea 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi urmărea, printre altele, tocmai imprimarea unui caracter unitar dispozițiilor legale referitoare la arestarea preventivă, indiferent de calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se lua măsura. De asemenea, prin această lege, s-a urmărit alinierea legislației procesual penale la jurisprudența Curții Constituționale, care era împotriva oricăror diferențieri de tratament juridic între învinuit și inculpat, în ceea ce privește garantarea și asigurarea drepturilor procesuale.
Cu privire la aceste chestiuni, Curtea Constituțională statua că „deosebirile de natură juridică dintre cele două măsuri procesuale (arestarea învinuitului și arestarea inculpatului) nu justifică nici o deosebire de tratament între învinuit și inculpat, sub aspectul garanțiilor, privind libertatea persoanei, dreptul la apărare și garanțiile procesuale prevăzute de lege și consacrate în Constituție. De aceea, s-a considerat că dispozițiile art. 146 C.proc.pen. și măsura arestării preventive a învinuitului pe care o reglementează sunt constituționale, numai în măsura în care, prin acestea, se asigură respectarea necondiționată a garanțiilor constituționale privind libertatea și drepturile fundamentale ale persoanei”.
Vom prezenta astfel în cele ce urmează, doar aspectele diferite, raportat la regimul juridic al arestării preventive a învinuitului. Astfel, condițiile ce trebuiau întrunite erau următoarele:
a) existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai mare de 4 ani
La prima vedere, această condiție este absolut identică cu cea prevăzută de art. 146 pentru arestarea învinuitului, însă, în mod corect s-a observat că, dacă arestarea învinuitului se putea dispune în baza unor indicii temeinice sau probe, acesta nefiind parte în proces, „situația trebuie să fie diferită în cazul inculpatului, care presupune existenșa unor temeiuri serioase („temeiuri”, în sensul art. 234 C.proc.pen), adică a unor probe temeinice de vinovăție”.
Pentru o mai bună inteligibilitate a acestei condiții, în continuare vom reda o încheiere a Curții de Apel București care evidențiază foarte bine trecerea de la abstract la concret.
„Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la 681 C.proc.pen., deoarece din examinarea materialului probator rezultă presupunerea rezonabilă că în noaptea de 29/30.08.2007, pe fondul unei relații conflictuale, inculpatul C.C. a ucis-o pe soția sa, E.G.
Curtea are în vedere următoarele aspecte:
1. Faptul că inculpatul este ultima persoană care a văzut-o pe E.G. și lipsa oricărui indiciu că soția sa a părăsit în mod voluntar locuința comună sau că au existat alte motive ale dispariției ( victima nu a fost văzută plecând din locuință în dimineața zilei de 30.08.2007; nu există dovezi că E.G. ar fi pregătit o anumită plecare, declarația inculpatului în sensul că victima a plecat luând cu ea actele de identitate, haine și o sumă de bani vine în contradicție cu alte mijloace de probă administrate în cauză; nu au fost identificate dovezi de rezervare a unor locuri de cazare sau a unor bilete de călătorie ori cereri de solicitare de viză, retragere de bani din conturile bancare sau plăți din aceste conturi și nici alte pregătiri specifice pentru o deplasare; nu există nici indicii că victima ar fi suferit un accident, nu este plauzibilă nici posibilitatea sinuciderii, materialul probator nu a relevat existența unor relații conflictuale între victimă și alte persoane (în afară de soțul său) sau existența unor temeri față de alte persoane, care să justifice ipoteza răpirii, a lipsirii de libertate sau a suprimării vieții victimei de alți autori; nu a fost evidențiat nici un motiv serios care să justifice variantele plecării, a dorinței de a-și schimba viața sau de a se ascunde, la fel ca și a sinuciderii, aceste ipoteze nefiind plauzibile și datorită statutului social, relațiilor strânse pe care victima le avea cu rudele sale și cu alte persoane, dar și datorită afecțiunii și atașamentului pe care le manifesta față de copilul său în vârstă de aproape 3 ani);
2. Lipsa oricărui indiciu că E.G. mai este în viață (această apreciere se întemeiază, în primul rând, pe durata îndelungată a dispariției – de circa 5 ani și 3 luni – și pe prezumția legală a încetării din viață ce decurge din hotărârea judecătorească de declarare a morții, prin care data decesului victimei a fost stabilită la 30.08.2007; pe de altă parte, pe lîngă faptul că victima nu a mai fost văzută după data de 30.08.2007, se constată că toate relațiile au fost întrerupte, nu a mai luat legătura cu nici o persoană din cele cunoscute: rude, prieteni, colaboratori, cunoștințe, inclusiv I.C. (cu care avea o relație extraconjugală) și nu s-a mai interesat de copilul său; după această dată, nu a mai fost evidențiată nici o acțiune a E.G. Telefoanele mobile nu au mai fost folosite, fiind închise, nu a mai fost utilizată adresa de e-mail, nu au fost accesate conturile bancare);
3. Existența unor indicii suficiente că E.G. a fost victima unei acțiuni violente ce a avut loc în noaptea de 29/30.08.2007 în locuința comună, când în apartament nu s-au aflat alte persoane în afara inculpatului, a victimei și a minorului în vârstă de 2 ani și 8 luni ( procesele-verbale de cercetare la fața locului și de percheziție domiciliară, coroborate cu rapoartele de constatare tehnico-științifică au pus în evidență existența unui număr mare de urme de sânge aparținând victimei, concentrate în special în zona dormitorului matrimonial, a băii de serviciu și a holului învecinat, inclusiv a unei urme de sânge de dimensiuni mari de circa 50 cm scurs la baza peretelui dintre dormitorul matrimonial și baia de serviciu; având în vedere localizarea, forma, dimensiunea și mecanismul de producere al urmelor de sânge, nu poate fi reținută ipoteza propusă de intimatul-inculpat, în sensul că aceste urme puteau fi urmarea celor două avorturi pe care le-a suferit soția sa sau că s-ar fi putut datora agresiunilor exercitate asupra victimei de către numitul I.C.;
4. Existența indiciilor privind ascunderea urmelor infracțiunii (în primul rând, sunt avute în vedere obiectele găsite cu ocazia cercetării la fața locului din lunile septembrie, octombrie, și noiembrie 2007 în pădurea de langă DN1 E, pe direcția Poiana Brașov-Brașov, faptul că acestea sunt bunuri din locuința comună a inculpatului și victimei (unele din zona cu cea mai mare concentrare a urmelor de sânge), obiecte personale ale victimei, după caz, ale inculpatului, pe care au fost evidențiate urme biologice ce aparțin celor doi și urme de sânge ce aparțin E.G.; în al doilea rând, se constată că atât din autoturismul inculpatului, cât și de pe tocul pistolului aflat în folosința acestuia, găsit în torpedoul autoturismului, au fost ridicate mai multe urme de sânge, cu privire la care s-a stabilit că aparțin victimei; nu în ultimul rând, Curtea are în vedere constatările făcute cu ocazia perchezițiilor domiciliare din 13.09.2012 și 7.11.2012, când au fost evidențiate diferențe între peretele de lânga baia de serviciu și ceilalți pereți ai dormitorului matrimonial și când au fost descoperite noi urme de sânge, mascate de luarea de zugrăveală;
5. Existența unei relații conflictuale între inculpatul C.C. și soția sa E.G.;
6. Comportamentul suspect al inculpatului înainte și imediat după dispariția soției (deși era programat de serviciu în noaptea de 29/30.08.2007, deși anterior nu mai făcuse schimb cu alți colegi, în după-amiaza zilei de 29.08.2007 inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul D.S. și l-a rugat să-l înlocuiască spunând că va pleca cu copilul la Pitești (fapt neadevărat, din probe rezultând că inculpatul s-a deplasat la numita P.D.G.), iar ulterior, pe 30.08.2007, l-a sunat din nou și l-a rugat să-l înlocuiască în trei ture, D.S. fiind de acord să îl înlocuiască în tura din 31.08.2007. În ciuda faptului că, în mod obișnuit, copilul inculpatului și al victimei era dus la bunici vinerea sau sâmbăta și fără să se fi stabilit anterior ca plecarea să se facă mai devreme, în dimineața zilei de joi, 30.08.2007, inculpatul i-a comunicat bonei T.E. că va pleca cu copilul la Pitești, ceea ce s-a și întâmplat. Pe de altă parte, se constată că, deși potrivit propriilor declarații, inculpatul s-a întors în locuință în data de 1.09.2007, în jurul prânzului, acesta nu a semnalat dispariția victimei și nu a discutat cu nici o altă persoană despre acest subiect, decât după circa doua zile, în după-amiaza zilei de 1.09.2007, după ce a fost contactat telefonic de martorul B.M. Până la acest moment, inculpatul nu a făcut nici un demers de căutare a soției sale, nu a luat legătura cu persoanele care ar putea ști unde se află victima, respectiv cu părinții, cu fratele acesteia, cu prietenii sau cu colaboratorii săi, asemenea demersuri fiind făcute după data de 1.09.2007 și la sugestia martorului B.M.).
Față de cele reținute, Curtea apreciază că există suficiente indicii în sensul existenței unui mobil al crimei și că inculpatul a avut ocazia și mijloacele de a suprima viața soției sale. Prin raportare la întregul material probator, lipsa cadavrului nu mai constituie un element cu valoare determinantă în aprecierea acestor indicii, în condițiile dovedirii a numeroase alte împrejurări, expuse în cele ce preced, ce conduc la concluzia că singura variantă plauzibilă a dispariției victimei E.G.este suprimarea vieții de către soțul său în noaptea de 29/30.08.2007”.
b) să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală
c) existența unui caz prevăzut de art. 148 lit. a)-f) C.proc.pen.
Întrucât aceste cazuri sunt cele analizate în cadrul subcapitolului cu privire la arestarea învinuitului, nu vom proceda la reiterarea acestora.
d) audierea inculpatului în prezența unui apărător
Cu privire la această condiție, art. 150 alin. (1) C.proc.pen. prevedea explicit faptul că această măsură preventivă nu putea fi luată decât după ascultarea inculpatului de către procuror și de către judecător, în afară de cazul în care inculpatul era dispărut, se afla în străinătate ori se sustrăgea de la urmăririe sau de la judecată sau se afla într-una din situțiile prevăzute în art. 1491 alin. (6). Potrivit alin. (2) al art. 150, în situațiile enumerate mai sus, când mandatul fusese emis fără ascultarea inculpatului, acesta trebuia să fie ascultat imediat era prins sau se prezenta.
Deosebit de important este a menționa faptul că ascultarea inculpatului era obligatorie, chiar și în situția în care aceste fusese audiat anterior în calitate de învinuit, cu ocazia luării măsurii arestării preventive a învinuitului.
Nerespectarea acestei condiții atrăgea nulitatea hotărârii prin care se dispunea măsura, întrucât vătămarea adusă inculpatului nu putea fi înlăturată în alt mod.
e) arestarea inculpatului să fi fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei
2.3. Durata
Purcedem la examinarea acestui aspect al arestării preventive a inculpatului prin prezentarea conținutului a câtorva articole relevante în această privință. Astfel, articolul 23 din Constituția României, referitor la libertatea individuală, în cadrul alineatului 6 prevede următoarele , „în cursul urmăriirii penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile”. Tot referitor la durata arestării preventive a inculpatului vechiul Cod de procedură penală, prevedea sub denumirea marginală de „Durata arestării inculpatului” faptul că „durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii”.
Observăm astfel că, legiuitorul prevedea expresiv verbis atât termenul inițial, de maxim 30 de zile, cât și termenul eventualelor prelungiri, de cel mult 30 de zile fiecare, însă fără a depăși limita maximă de 180 de zile. În situația în care, se luase anterior față de aceași persoană măsura arestării preventive a acesteia în calitate de învinuit, pe o durată de 10 zile, se putea emite un alt mandat de arestare a acesteia în calitate de inculpat doar pentru diferența de 20 de zile.
După cum am văzut și în subcapitolul referitor la durata arestării preventive a învinuitului, minorii, sub această reglementare, beneficiau de tratament juridic diferit, durata arestării preventive a inculpatului minor cu vârsta între 14 și 16 ani, în cursul urmăririi penale, fiind de maxim 15 zile, iar a celui mai mare de 16 ani, de cel mult 20 de zile.
Este lesne de observat că durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale era legiferată cu claritate, neputându-se spune același lucru despre arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecătii. Astfel că deși, după cum am vazut, articolul 149 se numea „durata arestării inculpatului”, din păcate, conținutul acestuia nu făcea nici o mențiune cu privire la arestarea dispusă în cursul judecății. În această privintă, nici reglementarea din actul fundamental nu era edificatoare, în sensul că, la art. 23 alin (6), se face referire doar la obligativitatea verificării peridice a legalității și temeiniciei arestării preventive în cursul judecății, nicidecum la durata acesteia.
Această lacună legislativă a dat naștere la numeroase controverse, deoarece nu era de acceptat ca „fixarea unei durate a arestării, cu ocazia luării măsurii în timpul judecății, să fie lăsată la totala discreție a judecătorului, după bunu simț juridic, până la punctul arbitrariului, nici ca instanțele să poată dispune arestarea pur și simplu, fără nici o limită determinată, deoarece aceasta ar echivala cu o arestare sine die, care este interzisă în dreptul nostru, prin efectul regulilor constituționale și europene”.
Ne raliem însă opiniei formulate de profesorul Mihail Udroiu, potrivit căruia, instanța nu era ținută să dispună luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul judecății pe o perioadă de maxim 30 de zile, dar aceasta nu trebuia însă să fi depășit limita de 60 de zile. În cazul în care inculpatul față de care se lua măsura arestării preventive în cursul judecății era minor, cu vârsta între 14 și 16 ani, durata maximă era de 30 de zile, iar atunci când minorul avea peste 16 ani, limita era de 40 de zile.
Termenul începea să curgă de la data emiterii mandatului de arestare, atunci când arestarea fusese dispusă după ascultarea inculpatului reținut sau în lipsa inculpatului reținut care nu a putut fi adus înaintea judecătorului din cauza stării sănătății sale, a stării de necesitate sau a unei cauze de forță majoră.
În cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului din cauză că acesta se sustrăgea, era dispărut sau se afla în străinătate sau atunci când expirase durata reținerii, iar soluționarea propunerii de arestare a avut loc cu inculpatul în stare de libertate, termenul începea să curgă de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
2.4. Aspecte procedurale
2.4.1. Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale
Înainte de a trece la expunerea procedurii propriu-zise de luare a măsurii, menționăm faptul că aceasta este în mare parte identică cu cea a luării măsurii arestării preventive a învinuitului, cu unele particularități însă.
Această operațiune presupunea parcurgerea următoarelor etape:
a) sesizarea procurorului de către organul de cercetare penală
Etapa aceasta era întâlnită doar în situația în care procurorul supraveghea urmărirea penală, fiind evident faptul că atunci când el însuși efectua cercetarea penală, nu se mai punea problema unei astfel de sesizări, procurorul acționând din oficiu.
b) ascultarea inculpatului în prezența apărătorului
c) întocmirea propunerii motivate de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului
d) prezentarea dosarului cauzei împreună cu propunerea de arestare preventivă președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta de instanța competentă
Instanța competentă era cea căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza în fond sau instanței corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se afla locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care făcea partea procuror care efectua sau supraveghea urmărirea penală. Incălcarea acestei competențe de ordine publică era sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii pronuțate.
e) soluționarea propunerii de arestare preventivă
Propunerea de arestare preventivă se soluționează de către judecător în camera de consiliu, în cadrul unei proceduri contradictorii ce presupune prezența procurorului, a inculpatului, precum și a apărătorului acestuia din urmă (ales sau din oficiu). Ascultarea inculpatului este, ca regulă, obligatorie, însă în anumite situații excepționale, propunerea de arestare poate fi admisă și în situația în care acesta nu fusese ascultat în prealabil (de pildă în cazul în care inculpatul este dispărut, se sustrage de la urmărirea penală sau se află în străinătate).
Judecătorul se pronunță asupra propunerii prin încheiere motivată, fie admițând-o, caz în care, acesta emitea de urgență mandatul de arestare, fie respingând-o. Încheierea putea fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronuțare pentru cei prezenți respectiv 24 de ore de la comunicare, pentru cei lipsă.
2.4.2 Arestarea inculpatului în cursul judecății
Inițiativa luării măsurii arestării preventive în cursul judecății putea aparține, spre deosebire faza urmăririi penale, atât procurorului, care putea propune luarea măsurii fie prin rechizitoriu, fie prin cerere formulată în cursul judecății, cât și judecătorului, care putea să pună în dezbatere publică necesitatea luării acestei măsuri.
La fel ca și în situația arestării preventive de inculpat în cursul urmăririi penale, și în această situație, era obligatorie ascultarea inculpatului. Ulterior acestei operațiuni, judecătorul dădea cuvântul procurorului și apărătorului inculpatului, asigurându-se contradictorialitatea procedurii.
Judecătorul se pronunța asupra acestei măsuri prin încheiere motivată, încheiere care putea fi atacată în termen de 24 de ore pe calea recursului.
IV. ARESTAREA PREVENTIVĂ ÎN LUMINA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
1. Reglementare. Deosebiri față de Codul de procedură penală anterior
Ca și în vechea reglementare, arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă, aducând o atingere gravă dreptului la libertate al individului motiv pentru care aceasta beneficiază de o normare adecvată, cuprinzând 18 articole (art. 223 – art. 240) și putându-se lua doar în mod excepțional.
Deși între legea vechea și cea actuală există nenumărate similitudini, similitudini care vor reieși din analiza dedicată noii reglementări, există însă și o serie de deosebiri esențiale între cele doua.
O primă deosebire constă în aceea că, spre deosebire de legea veche, sub imperiul căreia existau cazuri în care luarea măsurii arestării preventive era obligatorie, noua reglemntare nu mai prevede astfel de cazuri, luarea măsurii preventive fiind esențialmente facultativă.
O altă deosebire constă în faptul că în vreme ce legea veche prevedea posibilitatea luării măsurii atât față de inculpat, cât și față de învinuit, actuala reglementare prevede doar arestarea preventivă a inculpatului, neexistând posibilitatea luării măsurii față de suspect. De asemenea, dacă în reglementarea anterioară măsura nu putea fi dispusă în cazul săvârșirii unei infracțiuni pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii, acum, legea nu prevede o astfel de interdicție.
Următoarea deosebire ce poate fi observată între aceste doua reglementări rezidă în aceea că dacă în vechiul Cod luarea măsurii preventive era condiționată de comiterea unei infracțiuni cu un anumit grad de pericol social abstract (pedeapsa prevăzută de legea trebuind să fie mai mare de 4 ani), în noul Cod în ce privește cazurile prevăzute la art. 223 alin. 1, nu are nici o relevanță sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea imputată inculpatului.
Nu în ultimul rând se impune a fi precizat faptul că noua reglementare nu mai prevede termene diferite în cazul arestării preventive a minorilor, iar în ce privește condițiile în care se ia măsura față de inculpatul minor, observăm faptul că noul Cod a redus în mod semnificativ derogările față de regimul comun aplicabil majorilor.
2. Luarea măsurii arestării preventive
2.1. Condiții
Dispunerea arestării preventive a inculpatului presupune întrunirea cumulativa a mai multor condiții. Unele dintre aceste condiții sunt desigur aplicabile tuturor măsurilor preventive, în timp ce altele sunt caracteristice doar arestării preventive.
Distingem astfel o serie de condiții generale prevăzute de către art. 202 din Noul Cod de Procedură penală și o serie de condiții speciale prevăzute de către art. 223 al Noului Cod de Procedură penală. Nu în ultimul rând, pe lângă aceste două tipuri de condiții ce trebuiesc întrunite cumulativ, pentru luarea acestei măsuri în mod legal, este obligatorie existența unuia sau mai multor cazuri expres și limitativ prevăzute de către art. 223 în alin. (1) lit. a) – d) sau, cazul prevăzut în alin. (2) al acestui articol.
2.1.1 Condiții generale
După cum am afirmat și anterior, art. 202 al Noului Cod de Procedură penală prevede o serie de condiții ce se cer a fi îndeplinite în cazul în care se urmărește dispunerea oricăreia dintre măsurile preventive și vizează următoarele aspecte:
a) existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săsârșit o infracțiune;
Analizând conținutul Noului Cod de procedură penală putem observa faptul că, deși sintagma „suspiciune rezonabilă” este utilizată în repetate rânduri, acesta nu o definește, neoferind nici macar anumite criterii pentru a se putea stabili caracterul rezonabil al acestei suspiciuni. Astfel, pentru a determina conținutul acestei noțiuni facem apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, potrivit căreia, pentru a exista o suspiciune rezonabilă trebuie a se constata „existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca persoana cercetată să fi săvârșit infracțiunea de care este acuzată”.
b) măsura preventivă să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
Această necesitate a luării măsurilor preventive raportată la scopuile enumerate mai sus trebuie să existe atât la luarea măsurilor cât și la confirmarea, prelungirea, înlocuirea, sau menținerea acestora.
c) inexistența uneia dintre cazurile prevăzute de art. 16 din Noul Cod de Procedură Penală, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia;
d) măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
Este lesne de observat faptul că textul alin. (3) al art. 202 din Noul Cod de procedură Penală face referire la doua condiții pozitive ce trebuiesc întrunite cumulativ. În ce privește condiția proporționalității, Codul nu precizează în mod expres care sunt criteriile în baza cărora se va face aprecierea gravității acuzației aduse. ”Gravitatea acuzației se impune a fi analizată atât în abstract (prin raportare la natura infracțiunii și la limitele speciale prevăzute de lege), dar și în concret, prin evaluarea criteriilor de ordin obiectiv și subiectiv ale faptelor imputate suspectului sau inculpatului.” Organul judiciar ar putea reține ca și criterii pentru aprecierea gravității acuzației aduse: conținutul faptei, împrejurările concrete de săvârșire, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit prin comiterea faptei, urmările care s-au produs sau care s-ar fi putut produce prin comiterea infracțiunii ( criterii de ordin obiectiv), persoana suspectului sau a inculpatului, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea daunelor produse ca urmare a săvârșirii infracțiunii, conduita suspectului sau a inculpatului înainte de săvârșirea infracțiunii (criterii de ordin subiectiv).
Nu în ultimul rând, constatăm faptul că măsura preventivă trebuie să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, în sensul că, preîntâmpinarea sau înlăturarea pericolului generat de săvârșirea infracțiunii ori de conduita acuzatului să se poate realiza numai prin luarea măsurii preventive.
2.1.2 Condiții speciale
În afară de cazurile specifice în care se poate dispune această măsură, cazuri ce vor fi analizate în cele ce urmează într-un subcapitol distinct, există anumite cerințe specifice arestării preventive. Ele se regăsesc în cadrul art. 223 din Noul Cod de procedură penală și se referă la următoarele aspecte:
a) arestarea preventivă poate fi dispusă numai față de inculpat, adică numai față de persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală;
Așadar, nu este suficient ca într-o cauză „să fi fost începută urmărirea penală și dispusă continuarea acesteia față de suspect pentru ca procurorul să solicite arestarea preventivă, noua codificare nepermițând posibilitatea obținerii acesteia înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale”.
b) arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi penale doar de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară doar de către judecătorul de cameră preliminară iar în cursul judecății doar de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza;
c) suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat să rezulte din probe;
Dacă în cazul reținerii și al controlului judiciar presupunerea rezonabilă cu privire la săvârșirea infracțiunii poate să rezulte și din indicii, în cazul arestării preventive, aceasta trebuie să rezulte exclusiv din probe. Noțiunea de probă este definită de către art. 97 din Noul Cod de Procedură penală potrivit căruia : „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. Justificarea acestui aspect specific al arestării preventive rezidă în gravitatea arestării preventive ca și măsură procesuală.
Această condiție implică de fapt verificarea existenței unei baze factuale a acuzației pentru a se evita privările de libertate arbitrare. Pentru a conferi o inteligibilitate cât mai bună acestei condiții, vom prezenta în continuare câteva hotărâri ale instanțelor judecătorești din România.
„Pentru ca o măsură de reținere sau arestare să fie permisă, trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că s-a săvârșit o infracțiune, iar noțiunea de motive plauzibile depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice, dar acest lucru nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzele împotriva inculpatului în momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor, iar faptele care suscită bănuieli nu prezintă același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea, și, cu atât mai puțin, cele care permit condamnarea.”
„În prezenta cauză, organele de urmărire penală au demarat cercetările inițial in rem în vederea identificării persoanei care la data de 19/20 ianuarie 2011 i-a aplicat victimei V.T. o lovitură cu un cuțit în zona pieptului, secționându-i atriul drept, leziune care i-a provocat acestuia decesul. În vederea identificării prezumtivului autor, pe lângă probele clasice care se administrează în cazul comiterii unor astfel de fapte, (proces-verbal de cercetare la fața locului, efectuarea unei expertize medico-legale a cadavrului, ridicarea de probe biologice) a fost efectuată și o expertiză ADN și concomitent au fost audiați aproximativ 30 de martori care ar fi putut da relații despre împrejurările în care a fost ucisă victima. Una din condițiile necesare luării măsurii arestării preventive față de inculpat este aceea că față de o persoană trebuie să existe probe sau indicii temeinice că acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Această presupunere rezonabilă trebuie să fie bazată pe elemente de fapt obiective și nu pe supoziții, chiar dacă probele care justifică arestarea preventivă nu trebuie să aibă forța probantă a unor probe care ar justifica o eventuală trimitere în judecată sau o eventuală condamnare. În prezenta cauză, examinând atât actele de urmărire penală, cât și conținutul referatului cu propunere de arestare preventivă, Curtea apreciază că la acest moment nu există suficiente indicii și probe temeinice care să-l indice pe inculpat ca fiind autorul infracțiunii de omor ce i se impută. Se desprinde cu ușurință concluzia că din referatul cu propunere de arestare preventivă nu reiese în mod clar care sunt probele din care s-ar putea desprinde presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracțiunii. Astfel, în propunerea formulată, procurorul face o caracterizare generală a comportamentului anterior al inculpatului, arătând că acesta mai fusese condamnat anterior pentru infracțiuni comise cu violență, menționându-se și faptul că aceste este cunoscut ca având un comportament violent pe raza localității, în special când consumă băuturi alcoolice. În continuare s-a mai arătat totodată că, în noaptea crimei, inculpatul ar fi avut o convorbire telefonică cu soția sa căreia i-a adresat cuvinte obscene și amenințări, spunându-i că ii va face „autopsia” și că o va arunca în Someș, precum și faptul că unii dintre martorii audiați au declarat că au bănuieli aproape de certitudine că autorul faptei ar fi inculpatul. În opinia Curții, toate aceste elemente nu se pot constitui însă în indicii temeinice în lipsa vreunor alte elemente de fapt obiective, care să-l plaseze pe inculpat în locul și la ora comiterii faptei. Astfel, inculpatul nu a contestat niciodată împrejurarea că în seara respectivă a consumt împreună cu victima băuturi alcoolice până la o oră târzie, după care s-au despărțit. Simpla împrejurare că inculpatul a fost ultima persoană care a văzut-o în viață pe partea vătămată nu echivalează cu faptul că acesta este autorul infrațiunii, arma (cuțitul) nefiind găsită asupra inculpatului. La toate acestea se adaugă faptul că deși cercetările până la momentul reținerii și arestării preventive a inculpatului au durat peste 4 luni de zile, aceste cercetări nu au putut reliefa un eventual mobil al crimei. În tot acest timp, inculpatul nu a fugit, nu s-a ascuns, a stat la dispoziția organelor de urmărire penală, astfel încât nimic din comportamentul său ulterior nu a relevat vreun indiciu în sensul că i-ar fi fost teamă de o eventuală tragere la răspundere penală sau că s-ar fi simțit vinovat. Curtea mai reține împrejurarea că propunerea de arestare preventivă a fost formulată față de inculpat ulterior întocmirii raportului de expertiză de către Institutul de Criminalistică – Serviciul de criminalistică prin care s-a atestat faptul că proba nr. 7 – tampon tip recoltor ce conține depozit subunghial de la degetul mic al victimei V.T. și a pus în evidență un amestec de profile genetice ce provin de la minim doua persoane, printre care și inculpatul. Curtea consideră că, în condițiile în care aceasta este singura probă ADN existentă până acum în cauză (deși reiese că în cursul urmăririi penale au fost identificate în locuința inculpatului și în curtea sa pete brun roșcate), aceasta nu este suficientă pentru a sta la baza arestării preventive a inculpatului, deoarece acesta nu a negat niciodata împrejurarea că în seara respectivă a stat mai multe ore în prezența victimei, consumând băuturi alcoolice, timp în care este foarte probabil (având în vedere starea avansată de ebrietate a amândurora) să fi existat între ei un contact fizic, de genul luatului de după cap, luatului de după gât sau o strângere de mână. Nu în ultimul rând trebuie menționat că leziunile pe care inculpatul le prezenta pe față și care potrivit raportului medico-legal s-ar fi putut produce prin zgârâiere cu unghiile, nu au putut fi cauzate doar prin simpla zgârâiere cu degetul mic de la mâna victimei, în condițiile în care s-ar invoca că aceasta ar fi încercat să se apere de agresiunea care i-a provocat decesul. Mai mult, potrivit aceluiași raport medico-legal, aceste leziuni aveau o vechime de 2-3 zile de la data examinării (21 ianuarie 2011), aceasta în condițiile în care, între momentul examinării medico-legale a inculpatului și decesul victimei trecuse un interval de timp de aproximativ 36 de ore. Toate aceste elemente conduc la concluzia că în speța de față nu se poate vorbi de existența unor probe sau indicii temeinice care să justifice luarea măsurii arestării preventive față de inculpat.”
„Curtea reține că în cauză există probe temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul B.R.V. este autorul infracțiunii de luare de mită. C.proc.pen. prevede condiția existenței probelor temeinice, că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”. Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existența indiciilor temeinice că s-a săvârșit o infracțiune. Acest aspect nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării (cauzele Brogan și Murray c. Regatului Unit). În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul B.R.V. a infracțiunii pentru care este cercetat. Se cunoaște că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de Procedură penală român, cât și cel al art.5 din Convenția europeană a drepturilor omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrat (cauza Amuur c. Franței). Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităților judiciare în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții. Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis. El conține o știință sau o cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției – proba indicială. Principiile de securitate juridică si de protecției împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică și pe o suspiciune rezonabilă. Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, ci că există probe considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Raționamentul procurorului trebuie să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar în lipsa unor elemente reale, raționale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală. Convenția europeană a drepturilor omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. De aceea nu se poate susține că dispozițiile legale ar fi contrare prevederilor constituționale și dispozițiilor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovăție, cuprinse în pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului. Art. 23 din Constutuția României, republicată, prevede că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar reținerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege. Raportând dispozițiile legale la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constatăm că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 parag. 1 lit. c) din Convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută , în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.”
2.2. Cazuri
Noul Cod de procedură penală reglementează în cadrul art. 223 cinci cazuri pe care se poate întemeia măsura arestării preventive. Primele patru cazuri, reglementate în alineatul 1 al art. 223 sunt cazuri independente de existența unei stări de pericol pentru ordinea publică în timp ce ultimul caz, prevăzut la alineatul 2 al art. 223 din Noul Cod de procedură penală este dimpotrivă fundamentat pe pericolul pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică. În continuare, vom analiza în parte specificul fiecărui temei al arestării preventive.
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; [ art. 223 alin. (1) lit. a) NCPP ]
După cum se poate sesiza, acest caz de arestare preventivă cuprinde mai multe ipoteze alternative, constatarea oricăreia dintre ele justificând dispunerea măsurii.
Aceste ipoteze sunt:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată;
inculpatul a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte.
În prima ipoteză noțiunea de „fugă” se referă la părăsirea în grabă sau pe ascuns a locului care are legătură cu săvârșirea faptei sau a locului unde își ducea viața cotidiană, deplasarea într-o altă locație, din țară sau străinătate. Fuga are un caracter precipitat, nu are vreo motivație aparentă, și este făcută cu scopul de a se sutrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În cazul în care inculpatul își schimbă locuința fără să înștiințeze în prealabil organul judiciar (în termenul prevăzut de lege), nu suntem în mod obligatoriu în prezența unui caz de arestare preventivă, impunându-se și „verficarea împrejurării că inculpatul a fugit cu scopul de a se sustrage de la procesul penal; dacă omisiunea de înștiințare ar fi comisă din culpă, aceasta ar putea constitui doar o abatere judiciară [ cea prevăzută de art. 283 alin. (4) lit. k) NCPP ]”.
În literatura de specialitate s-a apreciat că „ascunderea” presupune „așezarea inculpatului într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit sau întreprinderea de acțiuni de natură a-l feri de privirile altor persoane ori de a-l face să nu fie cunoscut de acestea, acțiunea putându-se realiza prin rămânerea în ascunzători, deplasarea în alte localități, prezentarea sub altă identitate, deghizarea, efectuarea de operații estetice etc.”.
Pentru a se putea reține însă acest temei al arestării preventive este necesar ca atât fuga cât și ascunderea să se facă în scopul sustragerii de la desfășurarea procesului penal, „simpla constatare făcută de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată cu privire la lipsa inculpatului de la domiciliu nu îndreptățește organul judiciar să tragă o concluzie în sensul celor arătate mai sus, ci la aceasta trebuie să se ajungă în urma investigațiilor făcute, respectiv dispuse. Această intenție presupune dovedirea în primul rând a faptului că înainte de a se ascunde sau a fugi, inculpatul cunoștea faptul că împotriva sa există un proces penal în curs.
În consecință, trebuie ca din probele existente la dosar (declarații de martori, declarații ale unor coinculpați, procese-verbale de redare a comunicațiilor) să rezulte că inculpatul, care avea cunoștință de existența unui proces penal în care era investigată o faptă comisă de acesta, s-a sustras în mod efectiv procedurilor.
În cel de-al doilea caz, pentru a se putea reține acest temei al arestării, este necesară existența unor probe din care să rezulte pregătirea fugii sau a ascunderii, în scopul sustragerii de la procesul penal. Așadar, simplele bănuieli cu privire la eventuala fugă sau ascundere a inculpatului nu sunt suficiente pentru a justifica luarea acestei măsuri. Trebuie ca la dosar să existe probe din care să rezulte iminența unor astfel de acte, de pildă, demersurile făcute de inculpat pentru a i se elibera de urgență pașaportul, pregătirea unei ascunzători sau chiar efectuarea unei operații estetice de schimbare a fizionomiei.
„În vederea audierii de către organele de urmărire penală, inculpatul a fost citat în mod repetat în mai multe locații, fără nici un rezultat, nefiind găsit nici pe teritoriul Austriei, unde avocatul său a indicat că s-a aflat o perioadă în vederea unui tratament medical. Ținând seamă și de faptul că avocatul ales al inculpatului s-a prezentat la sediul parchetului și a precizat că nu a mai avut contact cu clientul său și nu știe unde se află, iar din evidențele Inspectoratului General al Poliției de Frontieră rezultă faptul că inculpatul a părăsit țara și nu a mai revenit până în prezent, fiind urmărit local și urmărit general, având în vedere că acesta este cercetat de mai bine de 1 an de zile, fiind citat în mod repetat de organele judiciare în vederea efectuării urmăririi penale și soluționării propunerii de arestare preventivă, dar nu s-a prezentat și nici nu a putut fi depistat de către organele de poliție, este evident faptul că a fugit ori s-a ascuns în vederea sustragerii de la urmărirea penală și, eventual, de la judecată.
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un asemenea comportament;
[ art. 223 alin. (1) lit. b) NCPP ]
Justificarea arestării preventive în acest caz rezidă în faptul că inculpatul încearcă să influențeze de o manieră gravă buna și corecta desfăsurare a procesului penal, încercare care se rasfrânge asupra probatoriului în baza căruia organul judiciar este chemat să soluționeze cauza și să stabilească adevărul.
Mai mult, pe lângă a constitui fundamentul luării măsurii arestării preventive, conduita prevăzută de către art. 223 alin. (1) lit. b) NCPP poate întruni chiar elementele constitutive ale unei infracțiuni contra înfăptuirii justiției, bunăoară, influențarea declarațiilor (art. 272 NCP), sustragerea ori distrugerea de probe sau înscrisuri (art. 275 NCP). În astfel de situații, comiterea infracțiunii sau pregătirea comiterii infracțiunii vor putea conduce la arestarea preventivă a inculpatului întemeiată pe prevederile art. 223 alin (1) lit. d) NCPP.
Pentru a se putea reține acest caz este necesar în primul rând ca din probele existente la dosar să rezulte că inculpatul încearcă să obstrucționeze cursul justiției prin influențarea unui alt participant la comiterea infracțiunii ( indiferent dacă acest participant are calitatea de parte sau doar de suspect), a unui martor (indiferent dacă este audiat la cererea acuzării sau a apărării, dacă se referă la latura penală sau civilă a cauzei) sau a unui expert ori prin distrugerea, alterarea, ascunderea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă (nu interesează dacă au fost sau nu ridicate de la fața locului, dacă sunt sau nu în custodia organelor judiciare, sau dacă fuseseră descoperite de acestea). Influențarea se poate realiza prin: corupere, persuasiune, presiuni sau amenințări asupra acestor persoane sau asupra familiilor lor, îndemnuri, rugăminți.
Pe lângă aceste situații în care inculpatul acționează direct pentru zădărnicirea aflării adevărului, actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea arestării preventive a inculpatului și în situația în care acesta încearcă o astfel de zădărnicire indirect, prin intermediul unei alte persoane.
Ca și în cazul precedent, simpla dorință sau intenție nu este suficientă, fiind necesară existența unor activități concrete prin care să se încerce stânjernirea bunei și corectei desfășurări a procesului penal.
„În cauză există suspiciunea rezonabilă că inculpatul G.I. a încercat să-i influențeze pe inculpații G.M., M.D., G.C., T.M., Z.G. (autori a infracțiunilor cu privire la care s-a reținut acuzația de complicitate a inculpatului) în scopul stabilirii unei poziții procesuale comune prin care să fie ascuns caracterul fals al declarațiilor. Din această perspectivă inculpatul a creat un risc semnificativ cu privire la obstrucționarea cursului anchetei penale. Astfel, nu prezintă importanță sub aspectul reținerii temeiului de privare de libertate prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. b) C.proc.pen data comiterii actelor prin care s-a creat un risc semnificativ cu privire la obstrucționarea cursului anchetei penale. Indiferent de data acestor acte efectivitatea anchetei prezente sau viitoare poate fi semnificativ afectată.”
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta; [ art. 223 alin. (1) lit. c) NCPP ]
Reglementarea acestui caz de arestare preventivă își are justificarea în necesitatea protecției persoanei vătămate împotriva acțiunilor inculpatului, respectiv, în necesitatea împiedicării obstrucționării cursului justiției.
Ca și în primele doua situații analizate anterior, pentru a se putea reține acest temei al arestării preventive este obligatoriu ca din probele existente la dosar (declarații ale unor martori, declarații ale unor coinculpați, declarațiile persoanelor vătămate, procese verbale de redare a comunicațiilor) să rezulte situațiile înscrise în art. 223 alin. (1) lit. c) NCPP.
Menționăm faptul că, nu în orice situație în care inculpatul încearcă să încheie o înțelegere cu persoana vătămată suntem în prezenta acestui temei al arestării preventive, de pildă, art. 272 alin. (2) al Noului Cod penal prevede faptul că „nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau pentru care intervine împăcarea”. Este absolut firesc, că această situație prevăzută de către Noul Cod Penal nu poate constitui temei al arestării preventive.
„Dacă inculpatul, trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni privind traficul de persoane, a remis o sumă de bani victimei infracțiunii și, imediat după încasarea sumei de bani, victima a declarat că își retractează declarațiile anterioare împotriva inculpatului, fără motive pertinente care să justifice retractarea, există date că inculpatul încearcă o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată.”
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; ; [ art. 223 alin. (1) lit. d) NCPP ]
Acest text cuprinde doua ipoteze alternative, existența oricăreia dintre ele justificând luarea măsurii arestării preventive.
În prima situație, în literatura de specialitate în mod corect s-a susținut faptul că legiuitorul prin sintagma „a săvârșit cu intenție o noua infracțiune” se referă la săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la săvârșirea acestora ca autor, complice sau instigator. Observăm faptul că noua infracțiune trebuie să întrunească cumulativ doua condiții : să fi fost săvârșită după punerea în mișcare a acțiunii penale în cauza în care se propune arestarea preventivă, și, să fi fost săvârșită cu intenție, directă sau indirectă.
În cea de-a doua situație este vorba despre posibilitatea dispunerii arestării preventive în cazul în care inculpatul săvărșește acte preparatorii fără relevanță penală de sine stătătoare. În cazul în care respectivele acte preparatorii ar fi incriminate de sine stătător, fiind pedepsite ca infracțiune consumată cum ar fi de exemplu cazul infracțiunii de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 NCP), sau ca tentativă, cum ar fi de exemplu cazul art. 412 alin. (2) NCP potrivit căruia „se consideră tentavită și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 395-397, art. 401-403, art.408 și art. 399 raportat la infracțiunea de trădare ărin ajutarea inamicului”, atunci am fi în prezența săvârșirii unei noi infracțiuni, în sensul art. 174 NCP, reținându-se astfel prima ipoteză a textului.
Rațiunea acestor doua ipoteze de arestare preventivă constă în aceea că inculpatul, deși acuzat de comiterea unei infracțiuni, infracțiuni care face obiectul unei procedeuri judiciare și chiar dacă acesta cunoaște acest lucru, aducândui-se la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute de art. 108 NCPP, reiterează cu intenție comportamentul infracțional, constituind astfel un pericol pentru societate.
„În cauză există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. Astfel, în baza unei înțelegeri prealabile cu D.A., inculpatul A.S. pregătea săvârșirea unei noi infracțiuni, prin înlesnirea obținerii de către societatea acesteia, S.C. G.F. SRL a unui nou contract de asigurare al parcului auto RATUC Cluj Napoca pentru anul 2012, astfel, inculpatul i-a spus telefonic învinuitei „că totul va fi ok, vom merge în continuare ca și până acum”, deși inculpatul a declarat în fața instanței că avea discuții cu aceasta doar pe teme de sănătate, sau în legătură cu activitățile copiilor, aspecte ce rezultă din convorbirile telefonice și procesele-verbale de supraveghere operativă. Prin prisma activității infracționale pentru care este cercetat inculpatul A.S. în prezentul dosar, aceste aspecte menționate mai sus relevă riscul comiterii de noi infracțiuni de luare de mită similare cu cele desfășurate de către acesta, având în vedere și durata de timp care a trecut de la demararea activității sale infracționale.”
e) din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică, sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana lui, se constată că privare sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică; [ art. 223 alin. (2) NCPP ]
Spre deosebire de cazurile analizate anterior care nu presupun existența unei stări de pericol pentru ordinea publică, acest caz, își are justificarea tocmai în necesitatea înlăturării unei astfel de stări de pericol. Astfel, având în vedere specificul cazului, vom vedea faptul că acesta presupune întrunirea unor condiții suplimentare față de cele analizate anterior.
În primul rând, măsura arestării preventiv se poate întemeia pe acest text doar dacă infracțiunea săvârșită are o anumită gravitate, și anume: fie este una dintre cele expres și limitativ enumerate de legiuitor, fie este sancționată cu pedeapsa închisorii de cel puțin 5 ani sau detențiunea pe viață.
În al doilea rând, trebuie să se constate necesitatea privării de libertate a inculpatului având în vedere stare de pericol pe care acesta o creează pentru ordinea publică. În ce privește aprecierea existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică, legiuitorul a prevăzut expres dar nu și limitativ câteva criterii. Acestea sunt:
– gravitatea faptei imputate inculpatului;
– modul și circumstanțele de comitere a faptei;
– anturajul inculpatului și mediul din care acesta provine
– antecedentele penale ale inculpatului
– alte împrejurări privitoare la persoane acestuia.
În literatura de specialitate s-a susținut în mod corect faptul că „ tulburarea ordinii publice ține într-o anumită măsură, de domeniul lucrurilor „resimțite” de opinia publică și nu numai de datele obiective care justifică această plasare în detenție, ca măsură excepțională; judecătorul nu trebuie în mod necesar să fie insensibil sau indiferent la opinia publică, însă trebuie să asigure un echilibru între interesele contradictorii (cele ale victimei și ale autorului în special), în scopul respectării drepturilor fiecăruia și a interesului public;” .
Având în vedere faptul că textul permite o amplă apreciere din partea organului judiciar chemat să dispună măsura (judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată), fapt care a determinat o practică bogată, de multe ori contradictorie, judecătorul trebuie să pună în balanță cu mare circumspecție dreptul la libertate individuală al inculpatului și necesitatea protejării ordinii publice împotriva pericolului pe care lăsarea în libertate a acestei persoane l-ar presupune.
„Deopotrivă, judecătorul de drepturi și libertăți constată că în cauză există situația prevăzută de art. 223 alin. (2) C.proc.pen., respectiv există probe că inculpatul a comis infracțiunea imputată, iar privarea acestuia de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Aprecierea pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie făcută evident prin abstracție de gravitatea faptei a cărei săvârșire i se impută acestuia. De altfel, potrivit art. 223 alin. (2) C.proc.pen., gravitatea faptei și modul și circumstanțele de comitere a acesteia constituie elemente care coroborate circumstanțelor personale pot conduce sau nu la concluzia existenței unei stări de pericol pentru ordine publică. Sub acest aspect existența pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunii imputate inculpatului, din reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte. Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la faptă, nu de puține ori acestea fiind de natură a crea în opinia publică un sentimente de insecuritate. În consecință, analizând circumstanțele reale existente în cauză, judecătorul de drepturi și libertăți constată faptul că i se impută inculpatului acuzația de complicitate la infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene comisă în formă continuată, prevăzută de art. 48 C.pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (cinci acte materiale) și a art. 5 C.pen. Această infracțiune are un grad de pericol social generic ridicat având în vedere că prin amploarea deosebită aduce atingere unei importante valori proteguite de legea penală (relațiile sociale în legătură cu buna administrare a fondurilor alocate de către Uniunea Europeană). Judecătorul de drepturi și libertăți are în vedere totodată și gradul de pericol social concret al infracțiunii imputate inculpatului, pericol relevat de natura și gravitatea acesteia și relațiile sociale vădit periclitate, modalitatea concretă în care a fost comisă în forma unității legale a infracțiunii continuate. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți consideră că este de o gravitate deosebită ca o persoană să se implice în orice formă în fraudarea fondurilor europene periclitând credibilitatea statului român în raporturile cu Uniunea. În plus, judecătorul de drepturi și libertăți constată că inculpatul G.I. nu se află în fața primei acuzații penale referitoare la fraudarea fondurilor europene, Direcția Națională Anticorupție dispunând la 21.10.2014 și 30.10.2014 trimiterea în judecată a inculpatului în alte două dosare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la accesare ilegală de fonduri europene în legătură cu alți beneficiari de fonduri europene, reținându-se în sarcina acestuia o participație similară ca cea cercetată în prezentul dosar. Pentru aceste acuzații Tribunalul a dispus condamnarea inculpatului G.I. în cauzele nr. X [ 1 an și 4 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ] și nr. Z [ 1 an și 6 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ] ale acestei instanțe. De aceea, în situația de față se impune o reacție a autorităților pentru a nu se crea neîncrederea în capacitatea justiției de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, precum și pentru crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială.”
„Pericolul pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică nu trebuie probat prin administrarea unor dovezi anume, ci poate fi dedus din evidențierea unor criterii de evaluare a acestui tip de pericol, cum sunt comportamentul agresiv al inculpatului, antecedența penală, natura infracțiunii de care este învinuit, pericolul concret al infracțiunii, pericolul ca lăsarea în libertate a inculpatului să conducă la săvârșirea altor infracțiuni de către același inculpat sau la încurajarea săvârșirii de noi infracțiuni de același tip, nevoia de prezervare a securității și protecției unei anumite colectivități, necesitatea de a înlătura posibilitățile inculpatului de a influența negativ buna desfășurare a procesului penal. Aceste criterii sunt în concordanță cu prevederile art. 5 și 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și Recomandarea (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei care prevăd că detenția provizorie poate fi ordonată dacă persoana este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase de a se crede că există cel puțin unul dintre următoarele pericole care vizează direct persoana acuzată, și anume: pericolul de fugă; pericolul de obstrucționare a justiției; pericolul de a comite o nouă infracțiune gravă. Legea procesual penală română statuează, în acord cu criteriile mai sus relevate, că scopul măsurilor preventive este de a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la exectuarea pedepsei. Neîntrunirea cumulativă a criteriilor stabilite de normele europene și de cele naționale, pentru a susține luarea măsurii arestării preventive, nu poate fi înlocuită de alte considerente, cum ar fi calitatea sau funcția inculpaților, mediatizarea excesivă a inculpaților, absența sancționării disciplinare sau a suspendării din funcție a inculpaților pe durata anchetei penale și posibilitatea ca în aceste împrejurări inculpații să comită noi infracțiuni datorită continuității exercițiului funcției.
2.3. Aspecte procedurale
2.3.1. Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale presupune parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea propunerii de arestare preventivă
judecarea propunerii de arestare preventivă
soluționarea propunerii de arestare preventivă
Procedura începe astfel cu întocmirea propunerii motivate a procurorului de caz, în formă scrisă, cu indicarea obligatorie a cazului sau a cazurilor pe care se întemeiază solicitarea, în momentul în care acesta apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
Precizăm faptul că propunerea luării măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale poate fi făcută atât sub formă de referat, așa cum am expus anterior, însă ea poate fi făcută și la sfârșitul urmăririi penale, prin rechizitoriu. În această situație nu se mai întocmește referatul separat. Această propunere deși este întocmită în cursul urmăririi penale, ea nu va mai fi de competența judecătorului de drepturi și libertăți, așa cum se întâmplă în cazul propunerii arestării înainte de întocmirea rechizitoriului, ci va fi soluționată de către judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea procedurii camerei preliminare.
Ulterior întocmirii propunerii, aceasta se înaintează împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Observăm astfel că, Codul de procedură penală reglementează o competență alternativă de soluționare a propunerii de arestare preventivă, procurorul fiind liber să decidă ce instanță va sesiza.
Propunerea de arestare preventivă nu se comunică inculpatului în prealabil înaintării judecătorului de drepturi și libertăți, nefiind obligatorie nici ascultarea prealabilă a inculpatului de către procuror.
După această etapă, urmează judecarea propunerii de către judecătorul de drepturi și libertăți desemnat în mod aleatoriu, desemnare ce are loc după înregistrarea cauzei la instanță. Judecătorul, după ce primește dosarul, stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care va alea loc soluționarea. Având în vedere natura măsurii procesuale precum și scopul ce se urmărește prin luarea măsurii, judecarea cererii se efectuează cu celeritate.
Potrivit art. 225 alin. (2) NCPP în cazul în care inculpatul se află în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Deși legiuitorul utilizează cuvântul „trebuie”, suntem în prezența unui termen de recomandare, „expirarea termenului de reținere înaintea soluționării propunerii de arestare preventivă determină punerea de îndată în libertate a inculpatului, dar nu impietează asupra legalității propunerii de arestare preventivă, nu împiedică soluționarea ei.
„Împrejurarea că la momentul judecării propunerii de arestare durata reținerii a expirat nu afectează posibilitatea luării măsurii arestării, câtă vreme judecătorul, analizând propunerea, constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C.proc.pen. În recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă, instanța nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă și nici de a verifica apărări ce țin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanța sesizată cu luarea unei măsuri preventive.”
După fixarea termenului de soluționare judecătorul de drepturi și libertăți dispune comunicarea acestuia procurorului, avocatului ales sau din oficiu al inculpatului și nu în ultimul rând inculpatului. În cazul în care acesta se află în stare de reținere, procurorul este obligat să asigure prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți . Când inculpatul se află în stare de libertate, acesta este citat în mod legal pentru soluționarea propunerii. În ambele cazuri, avocatul inculpatului are dreptul a cere studierea dosarului cauzei.
În cadrul acestei proceduri participarea procurorului este obligatorie, la fel ca și asistența juridică a inculpatului fie de către un apărător ales, fie de unul numit din oficiu. În ce privește prezența inculpatului, regula este că aceasta este obligatorie, însă, în mod excepțional, propunerea se poate soluționa și în lipsa acestuia. Este vorba despre textul art. 225 alin. (4) potrivit căruia: „soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul în care acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața judecătorului”.
„Pentru a se constata incidența în cauză a faptului că prezența inculpatului în fața judecătorului nu este posibilă, din cauze obiective sau subiective, instanța învestită cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive este obligată să dispună citarea persoanei în cauză, căci numai în urma acestei proceduri, obligatorie de altfel pentru soluționarea aproape a oricărei cauze penale, instanța poate proceda la analizarea propunerii de arestare preventivă chiar și în lipsa inculpatului și fără audierea acestuia. Un asemenea demers este necesar chiar și atunci când motivul arestării persoanei este sustragerea sa de la urmărirea penală, nefiind suficientă doar susținerea procurorului în acest sens, aceasta fiind suficientă doar pentru justificarea neaudierii inculpatului de către procuror, așa cum impune art. 150 alin. (1) C.proc.pen.”
Judecarea propunerii are loc în camera de consiliu, în condiții de nepublicitate. Dacă inculpatul este prezent judecătorul după ce îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat, dreptul de a nu da nici o declarație (dreptul la tăcere) și faptul că ceea ce declară va putea fi folosit împotriva sa, procedează la ascultarea acestuia, cu privire la fapta de care este acuzat și cu privire la motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă. În dezbateri, judecătorul va da cuvântul prima dată pentru concluzii procurorului, apoi apărătorului inculpatului, urmând ca ultimul cuvânt să-l aibă inculpatul.
Ultima etapă a luării măsurii în cursul urmăririi penale consistă în soluționarea propunerii de arestare preventivă prin încheiere motivată, pronunțată de către judecătorul de drepturi și libertăți în camera de consiliu.
După deliberare, judecătorul de drepturi și libertăți pronunță una dintre următoarele soluții:
admite propunerea de arestare preventivă a inculpatului;
respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului, fără a dispune luarea unei alte măsuri preventive;
respinge propunerea de arestare preventivă, dispunând luarea unei măsuri preventive mai ușoare.
A. Admiterea propunerii de arestare preventivă
Potrivit art. 226 alin. (1) NCPP, judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului printr-o încheiere motivată. Prin această încheiere se stabilește și durata acesteia, care este de maxim 30 de zile, fără a se lua în considerare și durata eventualei rețineri dispuse anterior în cauză.
În cele ce urmează, judecătorul are o serie de obligații care își au izvorul în dispunerea măsurii arestării preventive. Acestea sunt:
1. obligația de a aduce la cunoștința inculpatului motivele arestării și drepturile acestuia;
2. obligația de a înștiința un membru de familie sau o altă persoană indicată de inculpat, ori în cazul inculpatului ce nu are cetățenia română, a anumitor instituții, cu privire la luarea măsurii;
3. obligația de a lua unele măsuri de ocrotire, dacă este cazul;
4. obligația de a emite mandatul de arestare preventivă;
5. obligația de a pune în executare mandatul de arestare preventivă.
1. Conform art. 226 alin. (3) NCPP, după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă. Pe lângă motivele arestării, inculpatului i se comunică în scris, sub semnătură, drepturile pe care acesta le are conform art. 83 NCPP, și anume:
a) dreptul de a nu da nici o declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nici o consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1) dreptul de a fi informat cu privirea la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții, și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege;
dreptul prevăzut de către art. 210 alin. (1) și (2), precum și dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care inculpatul nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
2. După ce inculpatului îi sunt aduse la cunoștință drepturile și motivele arestării, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a dispus măsura, prin intermediul grefierului, înștiințează un membru de familie al inculpatului sau o altă persoană desemnată de către acesta despre luarea măsurii. În cazul în care persoana arestată nu este cetățean român, judecătorul de drepturi și libertăți va informa în mod obligatoriu și Inspectoratul General de Imigrări iar la cererea celui arestat, acesta va încunoștința inclusiv misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, o organizație internațională umanitară, în cazul în care acesta nu dorește asistența autorităților din țara sa de origine, sau reprezentanța organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecția unei astfel de organizații.
Doctrina a sesizat în mod corect faptul că „ față de dreptul de înștiințare recunoscut inculpatului în baza art. 210 NCPP cu ocazia dispunerii măsurii reținerii, când această încunoștințare ar putea fi realizată și personal de către cel reținut, în ipoteza arestării preventive a inculpatului, înștiințarea se va face după luarea măsurii exclusiv de către judcătorul de drepturi și libertăți, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal”.
Ulterior însă, dupa ajungerea acestuia la locul de deținere, inculpatul are dreptul de a încunoștința personal sau de a solicita administrației locului de deținere să încunoștiințeze un membru al familiei sale sau o altă persoană desemnată de către acesta despre locul unde este deținut.
3. În situația în care, în ocrotirea inculpatului se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, judecătorul de drepturi și libertăți are obligația de a înștiința de îndată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă. Modul de îndeplinire al acestei obligații este consemnat într-un proces-verbal.
4. Spre deosebire de celelalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate, în cazul cărora temeiul executării măsurii îl poate constitui ordonanța procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului ori a instanței, în cazul arestării preventive executarea acesteia se poate face numai în baza mandatului de arestare.
Acest înscris este emis de către judecătorul de drepturi și libertăți în baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului și are, potrivit art. 230 alin. (3) NCPP, următorul conținut:
a) instanța din care face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus luarea măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele și calitatea judecătorului de drepturi și libertăți care a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi și libertăți;
k) semnătura inculpatului prezent.
În cazul în care inculpatul refuză să semneze, este obligatorie consemnarea în mandat a acestui fapt.
Potrivit art. 230 alin (1) NCPP, mandatul se emite „de îndată”, adică, imediat după admiterea propunerii de arestare preventivă. Având în vedere procedura de punere în executare a mandatului de arestare preventivă, rezultă că, acesta se emite în trei exemplare originale: unul este păstrat de către instanța care l-a emis, unul este remis inculpatului la momentul arestării, iar ultimul exemplar urmează a fi predat administrației locului de deținere odată cu încarcerarea acestuia.
5. În ce privește executarea mandatului de arestare preventivă, aceasta se face de către organele de poliție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. În mod concret, judecătorul de drepturi și libertăți ordonă acestor organe, prin intermediul mandatului de arestare preventivă, să îl aresteze pe inculpat, respectiv să îl priveze de libertate pe durata indicată în acesta. Procedura este diferită în funcție de prezența inculpatului la sediul instanței în momentul în care se admite propunerea de arestare preventivă și se emite mandatul de arestare.
Când inculpatul este prezent, „judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate și organului de poliție”, potrivit Noului Cod de Procedură penală. Organul de poliție urmează a preda exemplarul original al mandatului de arestare preventivă administrației locului de deținere, ca temei al primirii inculpatului în custodie și al privării de libertate a acestuia pe durata de timp indicată în mandat.
În cazul în care măsura arestării preventive este dispusă în lipsa inculpatului, se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului doua exemplare originale ale mandatului emis în vederea executării. Dacă inculpatul nu își are domiciliul sau reședința pe teritoriul României, cele doua exemplare se înaintează organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată.
Pentru a asigura celeritatea executării acestei măsuri, legea prevede posibilitatea transmiterii mandatului de arestare către organul de poliție și prin fax, poștă electronică sau orice alt mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să permită autorităților destinatare să ii stabileasă autenticitatea.
Având în vedere posibilitatea persoanei vătămate de a solicita să fie înștiințată cu privire la eliberarea în orice mod a persoanei arestate, în cazul în care aceasta alege să își exercite acest drept, precizăm faptul că odată cu înaintarea mandatelor de arestare către organele de poliție, are loc și înaintarea procesului-verbal în care judecătorul de drepturi și libertăți a consemnat această solicitare.
Dacă mandatul de arestare conține erori materiale, însă acest lucru nu împiedică identificarea persoanei și stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată, organul de poliție va proceda la executarea măsurii, solicitând în același timp instanței emitente îndreptarea erorilo materiale sesizate.
După ce organul de poliție primește mandatul acesta procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al acestuia, urmând ca apoi să o conducă la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura sau după caz la judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei.
În situația dispunerii arestării preventive a inculpatului în lipsa acestuia, lipsă datorată stării sănătății, forței majore sau stării de necesitate, acesta va fi prezentat judecătorului de drepturi și libertăți care a luat măsura, ori după caz, judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află spre soluționare dosarul cauzei doar la încetarea acestor motive.
Pentru a executa mandatul, legea recunoște organelor de poliție dreptul de a pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, chiar fără acordul acestora, precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără acordul reprezentantului legal al acesteia, sub condiția existenței unor indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul, reședința sau în sediul respectiv.
Cu toate că dezirabil pentru procesul penal ar fi ca inculpatul să fie găsit, pentru a se putea pune în executare măsura arestării preventive dispuse, în realitate există și situații în care acesta nu poate fi găsit. Actualul Cod de Procedură Penală reglementează inclusiv această situație, în cadrul art. 232, dispunând că în momentul în care „persoana menționată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care constată aceasta și înștiințează judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei”.
Deși denumirea marginală a art. 231 este aceea de „Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului” această procedură, inclusiv procedura remediu ce urmează a fi analizată, sunt în realitate rezultatul judecării în lipsa inculpatului a propunerii de arestare preventivă și nu doar a emiterii mandatului în lipsa inculpatului.
Așadar, observăm faptul că în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți soluționează propunerea în lipsa inculpatului, este obligatorie parcurgerea unei proceduri remediu care are ca și finalitate fie confirmarea arestării preventive și a executării mandatului, fie revocarea arestării preventive și punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat într-o altă cauză, fie înlocuirea arestării cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin (4) lit. b)-d) (control judiciar, control judiciar pe cauțiune sau arest la domiciliu) și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
După ce inculpatul este adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți, acestuia îi sunt aduse la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Doar după acestea, judecătorul îl audiază pe inculpat despre fapta de care este acuzat și despre temeiurile propunerii procurorului. Audierea are loc în prezența avocatului inculpatului, participarea procurorului fiind obligatorie, urmând ca în baza evaluării declarației inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, după ascultarea concluziilor procurorului, judecătorul să pronuțe prin încheiere motivată una dintre soluțiile expuse mai sus și anume, confirmarea, revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive.
Această încheiere, precum și cea prin soluționează propunerea de arestare prevetivă formulată de către procuror (indiferent dacă este sau nu incidentă procedura remediu), vor putea fi atacate, potrivit art. 204 NCPP, de către inculpat și procuror, pe calea contestației, în termen de 48 de ore de la pronunțare, sau după caz, de la comunicare.
B. Respingerea propunerii de arestare preventivă, fără dispunerea altei măsuri preventive
Judecătorul de drepturi și libertăți pronunță o astfel de soluție, atunci când apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, și nici condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea altei măsuri preventive. Respingerea propunerii de arestare preventivă se face prin încheiere motivată, supusă ca și în cazul admiterii, căii de atac a contestației potrivit art. 204 NCPP.
C. Respingerea propunerii de arestare preventivă concomitent cu dispunerea unei alte măsuri preventive
În cazul în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți are dreptul ca în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale pentru luarea unei măsuri preventive mai ușoare, să dispună prin încheiere motivată respingerea propunerii formumate de procuror și luarea măsurii preventive pe care o apreciază ca fiind potrivită.
Așa cum am precizat anterior, și în cazul pronunțării unei astfel de soluții încheierea poate fi atacată prin depunerea unei contestații în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți respectiv 48 de ore de la comunicare pentru cei care au lipsit de la pronunțare.
2.3.2. Prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale
În cursul urmării penale, inițial, inculpatul poate fi arestat pe o perioadă de maximum 30 de zile. În practică însă, se ivesc situații în care acest interval se dovedește a fi insuficient raportat la interesul bunei desfășurări a procesului penal. Legiuitorul a reglementat astfel posibilitatea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală de a solicita printr-o propunere motivată prelungirea arestării preventive. Acest lucru poate fi cerut însă doar dacă „temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii”, potrivit Noului Cod de Procedură penală.
Dacă în ce privește competența de a solicita prelungirea arestării preventive, competent este doar procurorul de caz, în ce privește soluționarea propunerii de prelungire Codul de Procedură Penală reglementează o compentență alternativă. Astfel, potrivit art. 234 alin (2) NCPP, prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Deși, aparent, competența în materia prelungirii măsurii arestării preventive este identică cu cea în materie de soluționare a propunerii de arestare preventivă în faza de urmărire penală (art. 224. Alin (2) NCPP), există totuși unele aspecte care le diferențiază. Un prim aspect ar fi acela că ipoteza „instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere” este înlocuită cu ipoteza „instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere”, soluție absolut firească, având în vedere că propunerea de prelungire nu se poate formula față de inculpatul reținut, ci doar față de cel deținut în baza unei arestări preventive anterior dispuse. Un al doilea aspect consistă în aceea că determinarea competenței se face raportat la stadiul în care se află dosarul în momentul formulării propunerii de prelungire a măsurii, putând astfel fi competent un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță diferită decât cea care a dispus inițial luarea măsurii preventive. „ Astfel, preluarea cauzei de către un parchet superior ( art.325 NCPP) sau trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 326 NCPP) poate determina schimbarea de competență la prelungirea arestării preventive în raport cu instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; declinarea de competență (ca urmare a schimbării de încadrare juridică ori ca urmare a extinderii acțiunii penale cu privire la alte fapte sau alte persoane) poate influența asupra competenței de soluționare a propunerii în raport cu instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță”.
Având în vedere schimbările ce pot interveni în legătură cu dosarul cauzei, Codul de Procedură penală reglementează o situație aparte în cadrul art. 234 alin.(4). Astfel, în cazul în care arestare preventivă a fost dispusă inițial de către un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de către un judecător de drepturi și libertăți de la instanța competentă în momentul soluționării propunerii de prelungire sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Pentru ca art. 234 alin. (4) să fie incident, trebuie ca judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus inițial asupra luării măsurii arestării preventive să fi fost competent, însă, ulterior, să fi intervenit schimbarea încadrării juridice ori o lege nouă care să fie determinat schimbarea competenței în favoarea instanței ierarhic superioare. De asemenea, „ dacă luarea și prelungirea măsurii arestării preventive a fost dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară celei căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, iar schimbarea încadrării juridice sau intervenția legii noi are loc după ce în cauză se dispusese deja prelungirea măsurii arestării preventive, următoarea propunere de prelungire a măsurii preventive va fi soluționată de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă la momentul formulării propunerii”.
Înainte de a trece la analiza procedurii propriu-zise de prelungire a măsurii arestării preventive, menționăm faptul că potrivit art .234 alin. (5) NCPP, procurorul are posibilitatea ca în cazul în care în aceași cauză există mai multi inculpați arestați preventiv, durata măsurii expirând la date diferite, să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații.
Procedura începe cu depunerea propunerii de arestare preventivă împreună cu dosarul cauzei la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării.
După repartizarea propunerii de prelungire unui anumit judecător de drepturi și libertăți, acesta după ce primește dosarul, fixează termenul pentru soluționarea cauzei, înainte de expirarea măsurii. Termenul (ziua și ora stabilite) se comunică procurorului, acesta fiind obligat să asigure prezența inculpatului arestat în fața judecătorului de drepturi și libertăți, și nu în ultimul rând avocatului inculpatului. Acesta din urmă are posibilitatea studierii dosarului cauzei, la cerere, organul judiciar fiind obligat să ii pună la dispoziție acest dosar, acordându-i timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.
De regulă, judecarea propunerii se face în prezența inculpatului, însă în anumite situații procedura poate avea loc și în lipsa acestuia. În acest caz, judecarea propunerii se face numai în prezența avocatului inculpatului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
În cazul în care inculpatul este prezent, acesta este audiat de către judecătorul de dreptui și libertăți asupra motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezența avocatului ales sau desemnat din oficiu.
Judecarea propunerii de prelungire are loc în camera de consiliu, participarea procurorului și a avocatului inculpatului (ales sau desemnat din oficiu) fiind obligatorie. Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere motivată, înainte de expirarea duratei măsurii.
Noul Cod de procedură prevede expres soluțiile pe care judecătorul le poate pronunța cu ocazia judecării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive. Astfel, potrivit art. 236, în cazul în care acesta apreciază ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere motivată, prelungirea arestării preventive a inculpatului, pe o durată ce nu poate depăși 30 de zile. Leguitorul a permis însă posibilitatea prelungirilor succesive, fiecare neputând depăși 30 de zile.
În cursul urmăririi penale, durata totală a măsurii arestării preventive nu poate să depășească un termen rezonabil și în nici un caz nu poate fi mai mare de 180 de zile.
În situația în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru prelungirea măsurii, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și dispune punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, cu condiția ca acesta să nu fie arestat în altă cauză. Respingerea propunerii de prelungire poate avea ca temei fie inadmisibilitatea acesteia, de pildă în cazul în care măsura a fost revocată înainte de soluționarea propunerii, fie caracterul neîntemeiat al acesteia ( temeiurile care au determinat arestarea inițială nu mai impun în continuare privarea de libertate sau se constată inexistența unor temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii).
La fel ca în cazul propunerii de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți are două posibilități în cazul în care respinge prelungirea măsurii arestării, și anume: fie respinge propunerea de prelungire, fără a dispune luarea unei alte măsuri preventive, fie respinge propunerea de prelungire, dispunând luarea unei măsuri preventive mai ușoare.
Ca și în situația celoralte încheieri prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor preventive, și în acest caz, încheierea prin care judecătorul se pronunță asupra prelungirii poate fi atacată de către inculpat sau de către procuror cu contestație, în termen de 48 de ore de la data pronunțării pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare, pentru cei absenți.
Spre deosebire de luarea măsurii arestării preventive, în cazul în care judecătorul dispune admiterea propunerii de prelungire a măsurii, legea nu mai prevede necesitatea emiterii unui alt mandat de arestare. Temeiul menținerii inculpatului în stare de arest va consta în mandatul emis inițial, durata acestuia fiind prelungită în baza încheierii pronunțate de judecător, încheiere care se comunică și locului de detenție.
„În analiza pe care o reclamă dispozițiile privitoare la prelungirea arestului preventiv, judecătorul este chemat să verifice exclusiv dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau daca s-au ivit temeiuri noi care să justifice aceasta. Rezultă, așadar, că în aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța nu este în drept să statueze în fond asura temeiniciei acuzațiilor, o asemenea examinare efectuându-se numai în baza sesizării prin rechizitoriu. Prin urmare, valabilitatea continuării detenției nu este condiționată de existența unor probe certe de vinovăție, așa cum se susține de către apărare, fiind suficient să se constate persistența suspiciunilor rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune și că restrângerea libertății individuale servește pe mai departe unei necesități reale de interes public. În speță, analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurenții-inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea se mențin și justifică în continuare privarea de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și judecătorul primei instanțe. Se reține în acest sens că ancheta penală ce se efetuează în cauză are ca scop obținerea tuturor probelor disponibile privind incidentul petrecut în penitenciarul Galați în noaptea de 3/4 iunie 2010 și din care a rezultat decesul persoanei private de libertate S.C., în vârstă de 35 de ani. Activitățile de urmărire penală efectuate în cursul anchetei au stabilit că moartea deținutului nu a intervenit din cauze naturale existând puternice suspiciuni de rele tratamente aplicate victimei din partea angajaților penitenciarului. Pe baza declarațiilor martorilor S.M., M.V., T.L., și T.A. – colegii de celulă ai victimei – coroborate cu evidențele locului de deținere privitoare la persoanele care asiguraseră efectuarea serviciului de pază în perioada ce interesează, precum și imaginile surprinse de camerele video amplasate pe secția penitenciarului Galați au fist identificați inculpații și coacuzații G.C., B.P. și M.V. ca fiind agenții statului implicați în evenimente. Deși ambii inculpați au susținut că nu pot fi considerați participanți la agresiunea comisă, martorii menționați au descris acțiunile și actele de violență exercitate de către aceștia asupra victimei, iar imaginile surprinse de camerele video confirmă prezența inculpaților la fața locului și participarea lor activă la imobilizarea și lovirea victimei. Dacă inculpații au gestionat corespunzător situația creată de comportamentul violent al victimei și dacă uzul de forță era absolut necesar în circumstanțele cazului ori dacă incidentul putea fi evitat printr-o examinare medicală corespunzătoare a victimei la introducerea sa în penitenciar și stabilirea unui tratament adecvat afecțiunilor pe care le prezenta, atitudinea manifestată pe întreg parcursul zilei ce a premers evenimentelor în cauză sugerând simptomele alcoolismului cronic, constituie elemente asupra cărora trebuie să raspundă ancheta penală, aflată în curs de desfășurare la organele de urmărire penală. Tot astfel, procurorul este chemat să stabilească și dacă traumatismul toraco-abdominal carea a constituit cauza sigură și directă a decesului, a fost produs prin activitățile desfășurate în comun de participanții la evenimente ori numai de către unii dintre aceștia, iar într-o atare ipoteză, măsura în care toți participanții pot fi considerați răspunzători de săvârșirea aceleiași infracțiuni – uciderea victimei. Dar toate aceste împrejurări interesează rezolvarea pe fond a acțiunii penale, neavând o semnificație distinctă în procedura de față, unde limitele judecății sunt circumscrise verificării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii restrictive de libertate. Din această perspectivă se constată că în speță există suficiente elemente de fapt care justifică presupunerea rezonabilă că inculpații au participat la săvârșirea agresiunii comise asupra deținutului decedat și că rațiuni ce țin de menținerea încrederii poporului în respectarea de către autorități a ordinii de drept și dezacordul împotriva oricăror forme de abuz față de cei aflați în custodia și supravegherea autorităților statului reclamă continuarea anchetei cu inculpații în stare de arest. Natura și gravitatea deosebită a acuzațiilor aduse inculpaților, modalitatea concrectă în care se prezumă a fi intervenit decesul victimei, tipul și severitatea violențelor exercitate și intervalul de timp în care s-ar fi desfășurat acțiunea demnostrează pericolul pentru ordinea publică rezultat din sentimentul de nesiguranță produs în rândul opiniei publice, și, în special, a colectivităților din penitenciare, prin fapul că autoritățile statului nu reacționează ferm împotriva acelora care, prin statutul deținut, aveau tocmai ca principală obligație protejarea dreptului la viață al persoanelor aflate în custodia statului. Timpul scurs de la data săvârșirii presupuselor infracțiuni, de aproximativ 3 luni, nu a estompat riscul de tulburare a ordinii publice, gravitatea deosebită a faptelor și reacția publicului constituind temeiuri suficiente pentru refuzul de eliberare din detenție și în jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Sub un alt aspect, se apreciază că desfășurarea anchetei în stadiul actual cu inculpații în stare de libertate, în contextul în care urmează a se efectua confruntări între coacuzați și principalii martori oculari – colegii de celulă ai victimei decedate, ar putea aduce grave prejudicii bunei desfășurări a justiției, existând riscul ca martorii aflați în continuare în penitenciar să se simtî descurajați în efortul de a formula declarații compelte în cauză, interpretând eliberarea inculpaților ca o posibilă disculpare și minimilizare a evenimentelor petrecute în noaptea incidentului. În considerarea acestor motive, legate de necesitatea prezervării ordinii publice și desfășurarea în condiții adecvate a cercetărior inițiate de organele de urmărire penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată restrângerea libertății individuale a recurenților inculpați este justificată în circumstanțele cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la situația personală a inculpaților și buna conduită avută înainte de formularea acuzațiilor fiind lipsite de relevanță și, totodată, insuficiente pentru a determina luarea unor măsuri mai puțin severe împotriva acestora.”
2.3.3 Arestarea preventivă în camera preliminară și în cursul judecății
Arestarea preventivă poate fi întâlnită în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății în doua mari situații:
măsura arestăriii preventive a fost luată în cursul urmăririi penale și a fost menținută de către judecătorul de cameră preliminară sau a fost luată în faza de cameră preliminară fiind menținută de către instanța de judecată;
arestarea preventivă a fost dispusă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății.
Prima situație este reglementată de către art. 207 și 208 NCPP, potrivit cărora, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată au obligația ca atunci când față de inculpatul din dosarul ce le-a fost repartizat a fost luată o măsură preventivă, să verifice din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia. Astfel, dacă se constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există noi temeiuri care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară, sau, după caz, instanța de judecată, dispune prin încheiere motivată menținerea măsurii.
Cea de-a doua situație este reglementată de către Noul Cod de Procedură penală în art. 238, care, în mare parte face trimitere la procedura de luarea a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale. Vom încerca să schițăm în cele ce urmează principalele asemănări și deosebiri.
Prima diferență ar fi aceea că, dacă în cursul urmăririi penale, inițiativa luării măsurii aparține doar procurorului, nu și judecătorului de drepturi și libertăți, în cameră preliminară și în cursul judecății, arestarea preventivă poate fi dispusă și din oficiu.
Privitor la sesizarea din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară doctrina a apreciat în mod corect faptul că „în absența unor norme care să prevadă procedura de sesizare din oficiu, în camera preliminară această sesizare va fi dispusă printr-o încheiere; în faza de judecată, sesizarea din oficiu va fi consemnată în curprinsul unei încheieri, putând fi invocată și oral, în cadrul ședinței de judecată. Pentru garantarea dreptului la apărare al inculpatului în procedura luării măsurii arestării preventive (fie în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată), credem că este necesar ca și în cazul sesizării din oficiu motivele de fapt și de drept pentru care s-ar impune luarea măsurii arestării preventive să fie clar precizate în încheierea ce consemnează sesizarea din oficiu”.
A doua diferență constă în aceea că art. 238 alin. (1) NCPP nu face trimitere la art. 227 NCPP care permite în caz de respingere a propunerii de arestare preventivă dispunerea unei măsuri preventive mai ușoare. Rezultă că, în cazul în care, respingând propunerea de arestare preventivă, dacă judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată apreciază ca fiind necesară luarea unei măsuri preventive mai ușoare, aceștia vor pune, din oficiu, în discuția contradictorie a părților, luarea măsurii preventive.
A treia diferență consistă în faptul că, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile însă, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
În ce privește asemănările dintre aceste proceduri menționăm în primul rând faptul că durata pentru care se poate lua inițial măsura este de cel mult 30 de zile la fel ca și în faza urmăririi penale, apoi, temeiurile și condițiile ce trebuiesc întrunite sunt aceleași iar nu în ultimul rând, competența de dispunere asupra măsurii aparține judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată în fața căreia se află cauza.
După cum am afirmat și anterior, procedura este declanșată prin înaintarea propunerii de arestare preventivă ori prin sesizea din oficiu a judecătorului. Ulterior sesizării judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată urmează să fixeze ziua și ora la care va avea loc soluționarea.
Odată stabilite, data și ora la care va avea loc soluționarea sunt aduse la cunoștința procurorului, inculpatului și apărătorului inculpatului (ales sau desemnat din oficiu). Apărătorul inculpatului are dreptul ca și în cursul urmăririi penale, la cerere, să studieze dosarul cauzei pentru a putea formula apărările corespunzătoare.
Participarea procurorului, la fel ca și asistența juridică sunt obligatorii. Regula este că inculpatul trebuie să fie prezent la momentul judecării sesizării, însă, în situații excepționale, aceasta poate fi soluționată și în absența sa (când inculpatul lipsește nejustificat, este dispărut, se sutrage sau, din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, nu se prezintă ori nu poate fi adus în fața judecătorului).
În cazul în care inculpatul este prezent, judecătorul îl va asculta cu privire la fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror sau sesizarea făcută de către judecător.
Judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată se pronunță prin încheiere motivată, după ce în prealabil a ascultat concluziile procurorului, apărătorului inculpatului și ale inculpatului. În faza de cameră preliminară soluționarea propunerii sau a sesizării are loc în camera de consiliu, spre deosebire de faza judecății, când acestea sunt soluționate în ședința de judecată.
Dacă judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii aceștia dispun admiterea propunerii sau sesizării din oficiu, emițând de îndată mandatul de arestare preventivă care va fi executat conform prevederilor art. 230 – 232 NCPP.
În situația aceștia apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, dispun, prin încheiere motivată respingerea propunerii de arestare preventivă sau sesizării din oficiu.
VI. ARESTAREA PREVENTIVĂ DIN PERSPECTIVA CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Considerații introductive privind Convenția
Adoptată pe data de 4 noiembrie 1950, Convenția europeană a drepturilor omului a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, fiind ulterior amendată prin mai multe protocoale, numărul lor fiind actualmente de 13. S-a creat astfel un sistem jurisdicțional având ca scop garantarea respectării Convenției, care reprezintă „un drept cutumiar internațional și regim autoreferențial”. Sistemul este unul cutumiar deoarece esența sa este tocmai jurisprudența Curții și a anterioarei Comisii Europene a Drepturilor omului, și este autoreferențial, deoarece „organele de la Strasbourg operează complet independent față de orice altă instituție juridică sau politică, fiind complet independent atât față de sistemele judiciare ale statelor membre, cât și față de organele Consiliului Europei”.
Prin cedarea de către statele semnatare a unei părți din suveranitatea lor s-a înființat astfel o ordine juridică sui generis, „departe de slăbiciunile dreptului internațional clasic, oferind un nivel al protecției drepturilor și libertăților fundamentale pe care nici un alt sistem, universal sau regional, nu poate să pretindă că l-a atins”.
În ce privește caracterele Conveției, menționăm în primul rând, caracterul obiectiv al acesteia, în sensul că aceasta urmărește protecția drepurilor fundamentale ale persoanelor contra activităților statelor semnatare și nu crearea de obligații subiective în sarcina statelor contractante. În al doilea rând, Convenția are un caracter subsidiar, în sensul că în primă instanță, statele membre sunt cele chemate să aplice Convenția, și să remedieze posibilele încălcări ale sale, potrivit principiului pacta sunt servanda. Astfel, pentru a putea sesiza Curtea, este necesar a fi epuizat toate căile de atac interne. De asemenea, statele sunt obligate să înființeze căi interne prin care persoana lezată în drepturile sale să obțină o remediere corespunzătoare.
Din punct de vedere al obiectivelor Convenției, pe lângă protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor, s-a urmărit instituirea unui sistem unic de norme juridice, comun tuturor sistemelor de drept naționale, precum și crearea unui „sistem jurisprudențial instituțional aflat la două nivele, unul național, potrivit art. 13 din Convenție, și altul supranațional, care să asigure nașterea și dezvoltarea acestui standard comun”.
România a ratificat Convenția în iunie 1994. Având în vedere conținutul art. 11 din Constituție potrivit căruia tratatele și convențiile internaționale ratificate de România fac parte din dreptul intern, și conținutul art. 20 al Constituției conform căruia tratatele internaționale ratificate în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale se aplică cu prioritate față de legea internă putem trage concluzia că de la data mai sus menționată, Convenția europeană a drepturilor omului face parte din dreptul intern, având chiar prioritate față de acesta, atunci când între legislația internă și Convenție există inadvertențe.
Din cele prezentate anterior, reiese caracterul supralegislativ al Convenției, trebuie însă, avut în vedere și caracterul infraconstituțional al acesteia, caracter ce reiese din conținutul deciziei Curții Constituționale nr. 350 din 19 decembrie 2001, potrivit căreia „ratificarea de către România a unui tratat internațional, anterioară sau posterioară Constituției, are relevanță doar pe planul interpretării textelor interne privitoare la drepturile omului, și nu în cel al modificării unor norme constituționale”.
Lămurind poziția Convenției în ierarhia sistemului de drept român, urmează a trece în revistă unele aspecte privind rolul jurisprundenței Curții europene a drepturilor omului. Literatura de specialitate a reținut faptul că indiferent dacă CEDO pronunță o hotărâre contra României sau a unui alt stat european, aceasta are un caracter absolut obligatoriu. Explicația este următoarea: „în baza Constituției, instanțele române trebuie să aplice Convenția cu prioritate față de o altă normă juridică. Pentru aceasta ele trebuie să interpreteze prevederile Convenției, însă, cum CEDO este unicul interpret al Convenției, instanțele române sunt ținute de interpretarea dată acesteia oferită de către instanța europeană în jurisprudența sa”.
2. Articolul 5 – Dreptul la libertate și siguranță
Noul Cod de Procedură penală ridică acest „drept la libertate și siguranță” la rangul de principiu, în cadrul articolului 9. Alineatul 1 enunță faptul că „în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță”, formulare care cel puțin în aparență nu se aseamănă foarte mult cu cea a articolului 23 din Constituție potrivit căruia „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Dimpotrivă, aceasta se apropie de cea a Convenției europene a drepturilor omului care susține că „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță”. Această similitudine a textelor, precum și conținutul următoarelor alineate ale articolului 9 al Noului Cod de procedură penală, respectiv al următoarelor paragrafe ale articolului 5 al Convenției, relevă importanța covârșitoare acordată de către legiuitorul român Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.
Acest articol constituie unul dintre elementele esențiale ale Convenției, jucând un rol deosebit de important într-o societate care se pretinde a fi democratică. Din punct de vedere al denumirii marginale, este lesne de observat faptul că, primul element al acesteia nu comportă prea multe explicații, prin noțiunea de „libertate” înțelegându-se dreptul de a veni sau de a pleca. În ce privește cel de-al doilea element din compunerea denumirii, menționăm faptul că acesta a făcut obiectul a numeroase controverse, stabilindu-se într-un final de către jurisprundeță faptul că acesta trebuie aplicat raportat la libertatea fizică, astfel că acesta presupune protejarea împotriva imixtiunilor abuzive ale autorităților publice în libertatea persoanelor.
2.1 Condițiile privării de libertate licite ( paragraful 1)
Debutul articolului constă în proclamarea acestor doua drepturi amintite anterior, urmând ca apoi, să fie enumerate cu caracter excepțional cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate. Doctrina a susținut în mod corect, în baza jurisprudenței Curții, că „pentru a suferi o privare de libertate, este necesară restricționarea raporturilor unei persoane cu terții, imposibilitatea temporară a părăsirii unei anumite zone determinate, constante, la care se adaugă un aspect de ordin subiectiv, anume sentimentul de izolarea și de imposibilitate de a-și desfășura normal viața pe care îl are persoana în cauză”, și că „o persoană este privată de libertate cât timp se află într-un stabiliment de detenție, indiferent cât de largi sunt posibilitățile sale de mișcare și că o persoană se află în libertate atunci când nu este închisă într-un anumit perimetru, chiar dacă privarea sa de mișcare suferă anumite limitări”. Pentru ca privarea de libertate să fie considerată licită în sensul Convenției, trebuiesc întrunite cumulativ 2 condiții: măsura să fie în consonanță cu normele juridice interne și existența unuia dintre cazurile prevăzute expres de către Convenție.
Astfel, prin intermediul sintagmei „potrivit căilor legale” este instituită condiția conformității măsurii privative de libertate cu dreptul intern, conformitate care se raportează atât la normele de procedură cât și la cele de fond. În concluzie, orice încălcare a normelor juridice interne, duce la stabilirea violării art. 5, neinteresând amploarea consecințelor nerespectării regulilor interne. De exemplu, când dreptul intern prevede un termen în care instanța este obligată să se pronunțe cu privire la legalitatea privării de libertate, iar acel termen este depășit, privarea de libertate se transformă într-una divergentă art. 5.
Înainte de a trece la enunțarea cazurilor în care privarea de libertate apare ca licită în sensul Convenției, menționăm faptul că legalitatea privării de libertate se apreciază nu numai prin raportare la dreptul intern, ci și prin raportare la textul Convenției, astfel, privarea de libertate care potrivit dreptului intern este legală însă contravine drepturilor prevăzute de Convenție va fi considerată ilicită.
Întrucât nu toate situațiile prevăzute de art. 5 parag. 1 din Convenție converg scopului acestei lucrări, ne vom rezumă la a le menționa, urmând a analiza doar ceea ce aparține arestării preventive. Conținutul paragrafului sus menționat este următorul:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a. dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temenicie de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;
e. dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
După cum se poate sesiza, numai cazul prevăzut la litera c este incident atunci când avem în vedere instituția arestării preventive. Acesta statuează dreptul statelor de a dispune privarea de libertate a celui suspectat de săvârșirea unei infracțiuni în cadrul procesului penal. Astfel, arestarea preventivă se fundamentează pe suspiciunea privind comiterea unei infracțiuni de către persoana în cauză.
2.2. Drepturile persoanei private de libertate
2.2.1. Dreptul persoanei private de libertate de a fi informată asupra motivelor arestării
Acest drept este foarte clar surprins în paragraful 2 al art. 5 din Convenție și care conține o garanție fundamentală împotriva oricărui abuz de putere care ar putea duce la o privare de libertate.
Astfel, orice persoană arestată trebuie să fie informată în cel mai scurt timp posibil într-o limbă pe care o înțelege cu privire la motivele arestării sale și cu privire la orice acuzație este îndreptată împotriva sa.
Informarea celui privat de libertate cu privire la motivele acestei măsuri este o condiție esențială pentru a se realiza imperativele egalității de arme, pentru ca persoana în cauză cunoscând acuzațiile care îi sunt aduse să se poată apăra în vederea contestării măsurii luate împotriva sa.
Informarea facilitează și sarcina autorităților statului de a pune în aplicare măsura privării de libertate, scăzând riscul opunerii persoanei vizate și de asemenea încurajează funcționarii publici să acționeze în limitele competențelor lor, abținându-se astfel de la acte nejustificate.
Deși textul de lege se referă doar la persoanele arestate, “arestarea” la care face referire textul depășește cadrul unei măsuri cu caracter penal și se referă în realitate la orice formă de privare de libertate dintre cele enumerate în primul paragraf al art. 5.
Astfel, această obligație este impusă statului în raport de orice privare de libertate a unei persoane inclusiv în raport de privarea de libertate a unei persoane extrădate ori a unui bolnav ori alienat mintal.
Informarea este obligatoriu să cuprindă atât rațiuni juridice, cât și cele faptice și care impun privarea de libertate.
Forma în care este realizată această obligație de informare poate fi diferită, explicațiile putând fi oferite și în chiar în cadrul unui interogatoriu al poliției, neimpunându-se o enumerare exhaustivă a tuturor motivelor de drept și de fapt, ci doar a elementelor esențiale care justifică această privare de libertate.
O altă condiție impusă de Convenție este ca această informare să se facă persoanei în cauză într-o limbă pe care acesta o înțelege iar documentele ce conțin elemente ce trebuiesc comunicate să fie elaborate într-un limbaj ușor inteligibil pentru orice persoană cu capacitate intelectuală normală.
În cazul persoanelor alienate mintal ori care nu au discernământ, informarea trebuie făcută de către persoanele care asigură reprezentarea lor.
De asemenea textul art. 5 parag. 2 impune ca această informare să fie făcută în cel mai scurt timp, adică imediat după privarea de liberate a persoanei în cauză.
2.2.2. Dreptul celui arestat de a fi dus de îndată în fața unui magistrat
Paragraful 3 al art. 5 consacră două garanții speciale pentru persoanele lipsite de libertate, adică: dreptul acestor persoane de a fi duse de îndată în fața unui judecător sau magistrat și dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat.
Curtea a impus ca magistratul să îndeplinească anumite condiții care să constituie garanții pentru persoana arestată:
O primă cerință de ordin instituțional impusă este independența față de părți și față de puterea executivă, la care se adaugă și o cerință procedurală constând în obligația magistratului de a-l audia personal pe cel acuzat, precum și de a examina circumstanțele cauzei și de a se pronunța în baza unor criterii juridice asupra motivelor care justifică privarea de libertate,iar în lipsa acestora de a dispune punerea în libertate a personei în cauză.
De asemenea Curtea cere ca magistratul să aibă aptitudinea legală de a analiza toate problemele litigioase legate de deținere și să ia o hotărâre definitivă, raportându-se la la criterii juridice obiective, adică să aibă puterea de a pune persoana în libertate dacă nu se justifică detenția acesteia .
În urma evoluției jurisprudenței Curții s-a ajuns la stabilirea celor trei condiții care trebuie îndeplinite pentru ca persoana care apreciază legalitatea arestării preventive să poată fi socotită magistrat în sensul prevederilor Convenției, adică: persoana să aibă calitatea de magistrat în dreptul intern; persoana să aibă competența de a se pronunța asupra legalității detenției și în caz contrar să dispună punerea în libertate; persoana să aibă independență completă față de executiv și de părți.
Apoi, persoana privată de libertate are dreptul de a se bucura de celeritatea și automaticitatea prezentării sale în fața unui magistrat.
Statele au din această perspectivă a prevederii mai sus menționate obligația pozitivă de aducere automata a persoanei private de libertate în fața unui magistrat, nefiind nevoie de o cerere prealabilă a persoanei arestate în acest sens.
În privința rapidității cu care trebuie să intervină controlul arestării Curtea nu fixează un termen, preferând să facă aprecieri în concret, menționând însă că obligația statului trebuie realizată potrivit Convenției, imediat și cu promptitudine.
Celeritatea se apreciază astfel, în raport cu particularitățile fiecărei cauze.
Persoana privată de libertate are de asemenea dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii.
Cu privire la această chestiune sunt clarificate câteva aspecte referitoare la momentul inițial al detenției, care este de regulă acela în care persoana este arestată, dar există și câteva excepții.
Una dintre excepții are în vedere situația în care statul pârât a ratificat Convenția în timp ce reclamantul era deținut; în acest caz organele Convenției nu au competența de a analiza perioada anterioară ratificării. ea de a doua excepție este cea în care reclamantul a mai fost lipsit de libertate pentru alte motive.
De remarcat este faptul că, momentul final al detenției este considerat ca fiind momentul în care persoana arestată este fie eliberată, fie condamnată .
În cazul condamnării, în opinia Curții decisivă este pronunțarea hotărârii primei instanțe și nu data la care hotărârea de condamnare rămâne definitivă, chiar dacă cel condamnat atacă hotărârea primei instanțe, printr-o cale care nu este suspensivă de executare.
În sistemul de drept românesc o persoană ajunge să fie deținută în temeiul unei hotărâri de condamnare pronunțată de o instanță competentă doar în măsura în care această hotărâre este una definitive. Până în acel moment persoana în cauză poate fi arestată preventiv iar detenția se poate menține de către instanțele de judecată sesizate cu judecarea căilor de atac prin decizii pronunțate din 30 în 30 de zile .
Trebuie reținut și faptul că, atunci când legea internă a statului oferă unei persoane o poziție mai favorabilă decât cea pe care o are recunoscută aceasta prin Convenție situația sa trebuie interpretată prin referire la dreptul intern aplicabil.
Criteriile utilizate pentru a determina acest caracter rezonabil al termenului pe care persoanele private de libertate îl au sunt: durata efectivă a detenției; durata arestării preventive în raport de natura infracțiunii, cuantumul pedepsei în caz de condamnare și sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei; efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care lipsirea de liberate le-ar produce asupra persoanei în cauză; conduita inculpatului; dificultățile instrucției; modalitatea de desfășurare a instrucției penale.
Art. 5 parag. 3 garantează și dreptul celui arestat preventiv de a fi eliberat în cursul procedurii, Curtea având competența de a analiza și circumstanțele menținerii unei persoane în stare de arest preventiv.
Curtea consideră că persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unor infracțiuni este o condiție sine qua non pentru regularitatea detenției, dar după o anumită perioadă de timp aceasta nu mai este și suficientă. În această etapă Curtea verifică dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare naționale continua să justifice privarea de libertate, aprecierea făcându-se pe baza motivărilor deciziilor referitoare la cererile de eliberare, precum și pe baza faptelor autentice indicate de recurent în căile de atac exercitate de acesta.
Dacă motivele indicate de autoritățile naționale se dovedesc pertinente și suficiente, Curtea cercetează atitudinea autorităților, adică dacă acestea au depus o diligență special în faza de urmărire.
Printre cele mai des invocate motive de către autoritățile naționale care să justifice menținerea în arest preventiv a persoanei în cauză amintim:
– gravitatea faptelor și sancțiunea pe care o riscă persoana în cauză – Curtea apreciază că pe lângă gravitatea faptei contează în mod decisie și natura acesteia;
– pericolul de sustragere de la anchetă sau de la judecată – astfel de elemente au în vedere caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, domiciliul său, profesie, resursele bănești de care dispune, legăturile familiale, legăturile sale de orice natură cu țara în care este anchetat, lipsa integrării sociale sau legăturile pe care le are cu străinătatea;
– săvârșirea unei noi infracțiuni – judecătorul putând lua în considerare gravitatea consecințelor infracțiunilor cercetate pentru a aprecia pericolul repetării acestora, însă acest considerent trebuie coroborat cu alte elemente concrete ca: perioada lungă de timp pe parcursul căreia au fost săvârșite infracțiunile, prejudiciul suferit de victimă, antecedentele și personalitatea celui în cauză, natura infracțiunilor săvârșite anterior și pedepsele corespunzătoare acestora;
– riscul de presiuni asupra martorilor – Curtea apreciază că poate să existe acest risc la începutul anchetei, dar el se diminuează pe măsură ce martorii sunt audiați, putând chiar să dispară.
– necesitățile anchetei și riscul unei înțelegeri secrete între coacuzați – autoritățile pot considera necesară menținerea în detenție a suspectului, în special la începutul anchetei pentru a evita ca acesta să perturbe desfășurarea cercetărilor, mai ales dacă este vorba de cauze complexe, însă Curtea nu acceptă invocarea la modul general și abstract a necesităților anchetei, respingând orice trimiteri prin formulări generale și stereotipe;
– protecția ordinii publice – pericolul trebuie să fie unul real și dovedit, el nefiind legitim decât în măsura în care persistă în timp . Măsura arestării preventive nu poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate.
Curtea își îndreaptă atenția și asupra modului în care autoritățile statului au instrumentat cazul, sancționând în principal perioadele de inactivitate nejustificate.
În același timp dacă perioada de arestare preventivă se prelungește , chiar justificat, autoritățile statului au obligația de la un punct încolo să ia și alte măsuri preventive mai puțin restrictive decât arestarea.
În concluzie, o persoană poate fi arestată doar atâta timp cât există anumite exigențe de interes public care să justifice o derogare de la dreptul de libertate individual a persoanei.
2.2.3. Dreptul de recurs contra privării de libertate
Art. 5 al Convenției impune pe lângă controlul legalității detenției, prin paragraful patru, dreptul oricărei persoane private de libertate de a ataca în fața unei instanțe decizia de a fi privată de libertate.
Elementele esențiale ale dreptului garantat sunt: controlul care este exercitat de către o instanță de judecată, procedura care trebuie să fie contradictorie, adică să vizeze legalitatea detenției în sens larg iar soluția instanței să fie pronunțată într-un termen scurt.
Când o persoană este condamnată penal, dreptul său de a cere unei instanțe să verifice legalitatea privării de libertate, garantat prin articolul mai sus menționat apare în legătură cu orice privare de libertate, nu doar în raport de cele intervenite în cursul unui proces penal și acest drept garantat prin articolul 5 alin. 4 și 1 lit. a este inclus în hotărârea de condamnare.
În acest sens, Curtea acordă o importanță specială și dreptului persoanei vizate de a se prezenta și de a participa la propriul proces, pentru a permite peroanei să replice la concluziile acuzării și să-și susțină oral punctul său de vedere(este și cazul CEDO, hot Frommelt). Ba mai mult, prezența reclamantului trebuie să fie asigurată la termenul de judecată când procurorul își prezintă concluziile, pentru ca acesta să le poată combate.(CEDO, hot. Kotsaridis)
De asemenea, pentru a realiza o contradictorialitate reală în cadrul dezbaterilor procesului, Curtea consideră necesar și obligatoriu pentru rspectarea dreptului la recurs, necesitatea asigurării unui apărător, chiar și din oficiu, dacă din cauze financiare persoana în cauză nu și-l permite sau din cauza lipsei de discernământ persoana vizată nu își poate angaja unul.
În esență, toate garanțiile procedurale recunoscute în raport de prevederile art. 6 din Convenție sunt implicit cuprinse în garanția procedural create prin art. 5 alin. 4.
În acest sens, Curtea a admis dreptul de a fi audiați martori, în aceleași condiții ca cele impuse de art. 6 indice 2 sau în situația în care textul actului prin care s-a dispus arestarea , respective privarea de libertate a unei persoane, nu a fost comunicată acesteia, această persoană în opinia Curții nu poate să realizeze o critică pertinentă și o apărare în consecință, fără să cunoască conținutul actului care cuprinde acea hotărâre sau fără ca avocatul său să fi avut acces la conținutul dosarului.
De asemenea, conținutul articolului 5 pct. 4 impune și obligația instanței de judectaă de a-și motiva hotărârea privind cererea reclamantului, ceea ce impune obligația instanței de a răspunde la toate argumentele aduse de petent (CEDO – hot Klzakhin).
Față de garanțiile oferite de prevederile art. 6 din CEDO, nu toate sunt aplicabile în materia litigiilor privind arestarea.
Astfel, una din excepții este cea referitoare la publicitatea procedurii, față de care Curtea a menționat că dacă contradictorialitatea și egalitatea de arme sunt garanții procedurale fundamentale în materia arestării preventive a unei persoane, nimic nu obligă ca procedura arestării unei persoane să fie publică.
Articolul 5 alin. 4 impune astfel o diligență și o rigurozitate mărită, cu privire la rapiditatea judecării. Față de aceste aspect, dacă ținem seama de faptul că, controlul juduciar al legalității detenției se realizează cel mai frecvent în centrul de detenție iar aducerea arestaților în fața unui presupus potential public, acest aspect poate să aducă atingere necesității judecării rapide.
O altă condiție esențială raportat la instanța investită cu analizarea recursului contra privării de liberate este cea a faptului că această instanță trebuie să aibă plenitudine de jurisdicție, adică recursul să poată viza atât aspecte procedurale cât și materiale cu privire la detenției; adică instanța trebuie să poată verifica nu numai dispozișiile procedurale privind arestarea , ci și existența motivelor de fapt și de drept care au dus la aplicarea unei astfel de măsuri. Acest aspect trebuie să se realizeze și atunci când se referă la privarea de libertate a unor persoane bolnave, caz în care Curtea consideră că instanța trebuie să aibă competența de a determina starea medicală a menținerii acestor persoane în stare de internare medicală .(CEDO, hot. H.L. Marea Britanie)
Curtea consideră de asemenea important faptul că, deși textul de lege nu o prevede expres, sarcina probei în cazul contestației contra unei decizii de privare de libertate incumbă autorităților care trebuie să demonstreze atât legalitatea cât și oportunitatea acestei privări de libertate.
Nu în ultimul rând, ca o garanție cuprisnă în art. 5 parag. 4 este și cea a necesității unei judecăți rapide a recursului contra privării de libertate.
Termenul care se ia în calcul este cel de la care reclamantul cere, indiferent de forma prin care o face (cerere de eliberare condiționată, cerere ce vizeză prescripția executării pedepsei), verificarea legalității detenției ori punerea sa în libertate și se finalizează la momentul hotărârii judecătorești definitive, ce are ca obiect cererea sa.
De menționat este faptul că în astfel de situații nu poate fi stabilit sau precizat un termen în care acest lucru să se facă, dar perioade de timp care au depășit o lună au fost sancționate de instanța de la Strasbourg ( în acest context și statul român a suferit o astfel de condamnare în cazul Pantea unde s-a constatat că recursul a fost judecat în termen de 4 luni).
Nu însă orice depășire a termenului poate duce la condamnarea statului, întrucât sunt situații în care această depășire se poate datora persoanei deținute ori complexității litigiului.
2.2.4. Dreptul la despăgubiri în caz de detenție nelegitimă
În ultimul paragraf al art. 5 din Convenție este consacrat dreptul oricărei personae victimă a violării garanțiilor prevăzute de art. 5 de a primi o despăgubire pentru prejudiciul produs prin privarea de libertate ilegitimă.
Despre prevederile acestui paragraf trebuie spus că acesta se referă la faptul că orice violare a dispozițiilor dreptului intern atrage constatarea unei violări a art. 5 paragr. 1, drept pentru care atât o violare a regulilor de drept intern, cât și o violare a celor stabilite prin art. 5 duc la necesitatea realizării unei reparații, respectiv a unei despăgubiri; astfel dreptul la reparație există indiferent care dintre drepturile garantate prin art. 5 au fost încălcate.
Organul de jurisdicție care trebuie să stabilească despăgubirea este menționat în art. 5 parag. 5 ca fiind o instanță de judecată.
Se înțelege astfel foarte clar că orice altă despăgubire stabilită de către un alt organ sau plătită ex gratia de către organele executive nu este compatibilă cu prevederile art. mai sus menționat.
Despăgubirea care trebuie acordată persoanei în cauză constă, de regulă, în acordarea unei sume de bani și trebuie să includă repararea tuturor categoriilor de prejudicii care au fost produse persoanei în cauză.
În acest sens, nu este suficient ca statul să permită obținerea unei despăgubiri ori să stabilească o astfel de compensație, ci este obligatoriu ca despăgubirea să fie în mod efectiv plătită persoanei în cauză.
În concluzie trebuie menționat că această despăgubire, respectiv această aplicare a prevederilor art. 5 parag. 5 din Convenție trebuie făcută doar atunci când s-a constatat fie de Curte, fie de către o instanță internă, iregularitatea detenției unei persoane.
Față de acest aspect, Curtea a precizat în cazul statului roman în cauza Pantea că, posibilitățile pe care normele procedural le creează unei persoane de a obține despăgubiri pentru arestarea ilicită suferită nu are un grad de certitudine suficient de ridicat, fapt care echivalează cu o violare a art. 5 parag. 5 din Convenție.
Tot în cauza Roșca c. România , Curtea a arătat că art. 5 par. 5 din Convenție este respectat atunci când se pot acorda despăgubiri pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2 , 3 sau 4.
Prin urmare, exercitarea și admiterea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri de condamnare nu atrage de regulă nelegalitatea detenției pentru perioada în care persoana a fost private de libertate în baza acestei hotărâri. Curtea consideră că s-ar putea reține o încălcare a art. 5 par. 1 din Convenție doar în cazul în care actele privind detenția ar fi nevalabile – emise de exemplu de o instanță necompetentă, și nu și în cazul în care aceste acte ar fi prima facie valabile și eficiente, până în momentul în care sunt anulate de o altă instanță internă.
Art. 538 din Codul nostru de Procedură penală prevede dreptul la repararea pagubei în toate situațiile în care persoana a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Se constată astfel că, în aceste situații, dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară nu este condiționat de constatarea unei încălcări a art. 5 par. 1-4 din Convenție.
Când încălcarea dreptului la libertate se produce în cadrul altor proceduri decât în cursul procesului penal, persoanele vătămate au la îndemână în sistemul nostru de drept o acțiune în reparații întemeiată pe dreptul comun.
Cu toate acestea însă, în cauza Anghel c României, Curtea a constatat că, desi Guvrenul a indicat acțiunea în daune interese prevăzută de Codul Civil ca fiind disponibilă reclamantului pentru a obține reparații, nu a fost prezentat nici un exemplu relevant de jurisprudență pentru a-și susține afirmațiile. Reclamantul a sesizat instanțele naționale și cu un capăt de cerere pentru obținerea de daune interese pentru deținerea ilegală, acțiune care nu a fost admisă de instanțele naționale, datorită faptului că acestea nu au considerat privarea de libertate a persoanei ca fiind nelegală sau contrară dispozițiilor legale interne sau ale Convenției. Prin urmare, nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziție, la nivel national, posibilitatea de a obține reparații pentru privarea sa de libertate contrară art. 5 par. 1 și 4 din convenție, fiind astfel încălcat art. 5 par. 5.
În ce privește dreptul la reparație, în cazl privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, potrivit art. 539 C.P.P, persoana vătămată are dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.
Guvernul României a invocate de mai multe ori excepția neepuizării căilor de atac , arătând că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu o acțiune în reparație a prejudciului pretins întemeiată pe prevederile art. 504 din vechiul CPP.
În acest sens, sunt relevante ca exemplu cauzele Tomuleț c. României, Nedelcu, Isac, Cozma, Temeșan c. României, în care Curtea a concluzionat caracterul efectiv al căii de atac prevăzute la art. 504 din vechiul C.P.P, în caz de erori judiciare sau privare de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal.
În alte cauze însă, Curtea a constatat că acest text de lege nu a fost apt pentru a asigura în mod efectiv o acțiune în despăgubire, pentru persoana care a fost vătămată într-un drept al său ca urmare a privării nelegale de libertate, în cursul procesului penal-este cazul Degeratu c. României, unde Curtea a constatat că articolul 504-506 C.P.P în versiunile sale redactate înainte și după modificare, nu ofereau o cale de atac efectivă pentru situația reclamantului, în condițiile în care potrivit reglementărilor acestor articole se putea acorda despăgubiri pentru o arestare preventivă numai în cazul unei achitări, al scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi penale.
CONCLUZII
Prima concluzie care se cere a fi trasă este aceea că această măsură preventivă este absolut necesară a fi legiferata de către orice stat care urmărește eficacitatea procesului penal. Este adevărat că de-a lungul timpului, din păcate s-au constatat numeroase încălcări ale drepturilor persoanelor privind privarea de libertate, încălcări care au existat în și numeroase țări europene și care au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însă necesitatea acestei măsuri rămâne de netăgăduit.
În acest sens și țara noastră, respectiv statul român a suferit numeroase astfel de condamnări ale Curții, condamnări datorate fie încălcărilor prevederilor legislative în vigoare, fie datorate lacunelor și inconsecvenței legislative ce caracterizează din păcate dreptul penal și procesual penal român.
Dovadă clară a acestui aspect fiind și în prezent, încercările numeroase de modificare a prevederilor conținutului unor articole din Codul Penal și Codul de Procedură Penală Român.
Dreptul la libertate și siguranță a fost astfel analizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de-a lungul timpului, în cauzele ce au vizat statul nostru din perspectiva problemelor specifice care s-au ridicat în practica judiciară română în acest domeniu.
Deși multe din hotărârile Curții adoptate în cauzele împotriva celorlalte state soluționează probleme similare cu cele din țara noastră, totuși cele cu impact major asupra noastră îl au cele ce vizează practicile dreptului român.
Din acest punct de vedere consider că analiza jurisprudenței Curții poate fi un instrument util pentru statul nostru în a adopta o serie de reglemetări juridice clare, exprese aliniate la Directivele Europene și care să vizeze în mod clar respectarea drepturilor și libertăților peroanelor, așa cum prevede Convenția Euroepeană, pentru ca astfel statul român să nu mai sufere condamnări datorate nerespectării acestora în cauzele ce vizează libertatea și siguranța cetățeanului și nu numai.
În fine, conchid printr-un citat care surprinde excelent esența acestei institușii care dăinuie de întregi secole. Acesta aparține unuia dintre doctrinarii de valoare ai României, potrivit căruia „arestarea preventivă, măsură impopulară dar necesară, reprezintă concesia pe care procesul penal o face interesului public în dauna libertății individuale”.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.
1. Basarab Matei, Drept procedural penal Ediția a II-a, Cluj, 1973
2. Bogdan Dragoș, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO, București, 2008
3. Coraș Leontin, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, București, 2006
4. Chiriță Radu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008
5. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului de Procedură penală română. Partea generală, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
6. Ghigheci Cristinel, Călin Dragoș, Militaru Ionuț, Vasiescu Mihaela, Călin Roxana-Maria, Cîrciumaru Lavinia, Zaharia Lucia, Coțovanu Paula Andrada, Mihăiță Florin, Radu Cristina, Constantinescu Victor, Ghergheșanu Alexandra, Bozeșan Vasile, Ramașcanu Beatrice, Lăcrănjan Alexandra, Balan Iulian, Arestarea Preventivă și deținerea nelegală. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, București, 2015
7. Julean Dorel, Drept procesual penal, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010
8. Kovesi Laura Codruța, Tițian Dana, Frăsie Daniela, Arestarea preventivă. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică, Editura Hamangiu, Cluj-Napoca, 2009
9. Lupașcu Dan, Prezentare comparativă Noul și vechiul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014
10. Mateuț Gheorghiță, Tratat de procedură penală. Partea generală. Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2012
11. Micu Bogdan, Păun Alina-Gabriela, Slăvoiu Radu, Procedură penală. Curs pentru admitere în magistratură și avocatură, Editura Hamangiu, București, 2014
12. Mirișan Valentin, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011
13. Neagu Ion, Damaschin Mircea, Tratat de procedură penală – Partea generală – În lumina Noului Cod de Procedură Penală. Editura Universul Juridic, București, 2014
14. Radu Gheorghe, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu, București, 2007
15. Sima Constantin,Țuculeanu Alexandru, Ciuncan Dorin, Arestarea preventivă, Editura Lumina Lex, București, 2002
16. Țuculeanu Alexandru, Reținerea. Arestarea prevenivă. Obligarea de a nu părăsi localitatea – realități și perspective – , Editura Lumina Lex, București, 2003
17. Udroiu Mihail, Predescu Ovidiu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul procesual penal român, Editura C.H. Beck, București, 2007
18. Udroiu Mihail, Procedura penală. Partea generală. Partea specială, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2013
19. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2015
20. Volonciu Nicolae, Drept procesual penal. Vol. I, Editura Universitatea din București. Facultatea de Drept, București, 1987
21. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Paideia, București, 2001
22. Volonciu Nicolae, Vasiliu Alexandru,Gheorghe Radu, Noul cod de procedură penală adnotat.Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014
23. Volonciu Nicolae, Uzlău Andreea Simona, Moroșanu Raluca, Văduva Victor, Atasiei Daniel, Ghigheci Cristiel, Voicu Corina, Tudor Georgiana, Gheorghe Teodor-Viorel, Chiriță Cătălin Mihai, Noul cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2014
24. Zarafiu Andrei, Arestarea preventivă. Reglementare. Doctrină. Jurisprudență, Editura C.H. Beck, București, 2010
II. ARTICOLE. STUDII DE SPECIALITATE.
1. Dabu Valerică, „Cazurile în care se poate depune arestarea prevăzută de art. 148 lit. E și H din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică. Ordine constituțională. Pericol social al faptei. Pericol social al infracțiunii. Pericol concret pentru ordinea publică. În cursul urmăririi penale și instanța poate dispune obligarea de a nu părăsi țara”, în Dreptul, nr. 6/2005
2. Dumitrescu Iulius-Cezar, „Considerații în legătură cu durata măsurii arestării preventive”, în Dreptul, nr.3/2008
3. Mateuț Gheorghiță, „Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina constituției și a convenției europene”, în Dreptul, nr.3/1996
4. Mateuț Gheorghiță, ”O soluție inadmisibilă în procedura prelungirii arestării preventive. Condițiile reîncarnării. Actualitatea acestor probleme în urma recentelor modificări ale Codului de procedură penală”, în Dreptul, nr.11/2003
5. Medeanu Tiberiu-Constantin, „Prezența unui procuror delegat în cazul intervenției de forță a jandarmilor”, în Dreptul, nr.2/1999
6. Nicolcescu Victor, „Considerații referitoare la măsurile reținerii și arestării preventive”, în Dreptul, nr.3/1999
7. Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea, „Dreptul învinuitului de a nu se autoincrimina”, în Dreptul, nr.2/2005
8. Potrivitu Gigel, „Ascultarea învinuitului și inculpatului în caz de arestare preventivă”, în Dreptul, nr.2/1999
9. Salontai Gabriel, „Unele considerente în legătură cu arestarea preventivă a inculpatului”, în Dreptul, nr.3/2008
10. Salontai Gabriel, Salontai Alexandru, „Unele aspecte teoretice privind drepturile infractorilor minori”, în Dreptul, nr.2/2005
11. Slăvoiu Radu, „Măsurile preventive aplicabile persoanei fizice în reglementarea noului Cod de procedură penală”, în Dreptul, nr.12/2013
12. Tomuleț Cristina, „Interese contradictorii în materia arestării preventive. De la prezumția de nevinovăție la pericolul pentru ordinea publică (I)”, în Caiete de Drept Penal, Editura Universul Juridic, nr.2/2015
13. Țuculeanu Alexandru, „Despre calitatea de magistrat a procurorului și dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina convenției europene a drepturilor omului”, în Dreptul, nr.2/1999
14. Udroiu Mihail, Predescu Ovidiu, „Cazuri de privare de libertate a unei persoane în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului (I)”, în Dreptul, nr. 2/2008
15. Udroiu Mihail, Pedrescu Ovidiu, „Cazuri de privare de libertate a unei persoane în jurisprudența curții europene a drepturilor omului (II)”, în Dreptul, nr.3/2008
III. ACTE NORMATIVE.
1. Constituția României, Editura C.H. Beck, București, 2011
2. Vechiul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2012
3. Noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2015
4. Convenția europeană a drepturilor omului
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arestarea Preventiva (ID: 110052)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.