Apărarea Posesiei Prin Acțiunile Posesoriidocx
=== Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii ===
Introducere
Posesia, ca stare de fapt, a făcut obiectul preocupărilor omenești încă din vremuri străvechi. Inițial, în dreptul roman era confundată cu proprietatea, ocupantul unui teren fiind posesor, dar în același timp, și proprietar.
În timp, dreptul de proprietate se separă de ocupațiunea propriu- zisă, noțiunea posesiei separându-se de cea a proprietății. In dreptul roman , posesia a apărut în legătură cu proprietatea publică. Ulterior, în timpul Republicii, noțiunea de posesie s-a extins și asupra lucrurilor susceptibile de proprietate privată.
Privită ca un simplu raport de fapt, lipsită inițial de ocrotire juridică, începe ulterior să fie ocrotită pe calea interdictelor. Simpla stare de fapt devine generatoare de consecințe juridice; posesorul, prin simplul fapt că posedă, are mai multe drepturi decât neposesorul. Trebuia însă să întrunească două elemente: un element material, consând în stăpânirea lucrului și un element intențional, constând în intenția de a stăpâni lucrul pentru sine. În lipsa celui de-al doilea element arătat suntem în prezența detenției – stare de drept, rezultată în principal din raporturi contractuale ( arendare, închiriere, comodat ș.a).
Rolul posesiei este unul din ce în ce mai important, fiind suficient să amintim că o posesie utilă reprezintă condiția principală a obținerii dreptului de proprietate. Ca urmare, ocrotirea juridică a acesteia s-a regăsit în fiecare epocă a istoriei.
Chiar dacă posesia poate fi și un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate însuși.
Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui lucru, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți, ca proprietar sau titular al altui drept real.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. Mare parte din lucrare privește aspecte teoretice. Totuși, ținând seama de faptul că aprofundarea unor astfel de aspecte devine mult mai facilă atunci când teoria este completată cu exemple practice, am impletit teoria cu exemple din practica judiciară.
Primul capitol privește probleme de ordin general. Am făcut o scurtă prezentare a noțiunii dreptului de proprietate și a reglementarii sale.
Capitolul al II-lea face o incursiune în istoria problematicii posesiei și vizează în principal elementele posesiei – animus și corpus; dobândirea posesiei, calitatile și viciile posesiei.
Capitolul III este destinat efectelor posesiei. Sunt analizate în acest capitol: prezumția de proprietate și dobândirea fructelor prin posesia de bună- credință,
Capitolul IV și ultimul al lucrării este dedicat acțiunilor posesorii. Acestea constuie mijloace de apărare a posesiei. Nu greșim însă dacă le considerăm tot efecte ale posesiei, după cum sunt catalogate de o parte a literaturii de specialitate. Acțiunile posesorii sunt acțiuni în instanță prin care se apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, având ca scop menținerea sau redobândirea posesiei, dacă aceasta a fost pierdută. Cod civil reglementează acțiunile posesorii în art. 949- 952 iar N.C.P.C. cuprinde norme de judecare a cererilor posesorii în art. 988-990.
Lucrarea se incheie cu prezentarea concluziilor.
Capitolul I. Noțiunea și reglementarea dreptului de proprietate
Reglementarea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate rămâne a fi, până în prezent, cea mai discutată instituție a dreptului civil, reeșind din etapele istoriei sale de dezvoltare considerabile.
Proprietatea este un fapt constant și universal în toate țările și în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă și pășește pe calea progresului, cu atît el simte în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci zi și noapte spre a-și atinge scopul. El uită necazul și durerea muncii, cînd se gîndește că rezultatul ostenelelor sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească traiul și să-l facă neatîrnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă și îi face această muncă mai ușoară și mai interesantă. Proprietatea este deci naturală și necesară omului, fără de care organizarea socială este cu neputință.
Însăși sintagma "proprietate" în forma sa latină "proprietas,, – folosită începînd cu primele două secole ale mileniului I, a fost precedată de alți termeni. Astfel "mancipațio et herus" erau termenii care indicau acțiunea de a lua spre deținere și folosire (a lua cu mîna pentru a folosi). Din punct de vedere al romanilor, dreptul de proprietate făcea parte din categoria lucrurilor corporale- res corporales- întrucît ei nu spuneau" am un drept de proprietate asupra acestui lucru" ci "haes res mea est" ceea ce înseamnă "acest lucru este al meu" aspect lingvistic care ducea la confuzia dintre drept, ca entitate juridică, și obiectul său material.
Termenii cei mai fideli care desemnau proprietatea au apărut în perioada romană a dreptului, atunci cînd exista instituția proprietății Quiritare, și anume "dominium et jure quiritium". Această sintagmă desemna faptul că dominus, adica proprietarul, era stăpînul absolut și perpetuu al lucrului, exercitarea dreptului său nefiind supusă absolut nici unei restricții. Tot acum s-a folosit și sintagma ager publicus, care desemna domeniul public. Analiza chiar și superficială, a acestor sintagme relevă faptul că în acele perioade de conturare a perceptelor proprietății, proprietatea individuală viza, în quasiunanimitatea situațiilor, bunurile mobile, fie ca erau lucruri, animale sau sclavi.
În ansamblul relațiilor de producție, alături de schimbul de activități dintre oameni și relațiile de repartiție, relațiile de proprietate constituie elementul cel mai principal al acestora, baza tuturor celorlalte relații de producție.
Reglementarea dreptului de proprietate a cunoscut în România după 1990 o evoluție accelerată în ceea ce privește consacrarea lui ca drept fundamental, dar mai ales, ca drept subiectiv civil, precum și a modalităților de restituire, reconstituire și constituire a proprietății private, ca de altfel și a mijloacelor de ocrotire a acesteia ținând seama de faptul că dreptul de proprietate este singurul drept real complet ce conferă titularului său deplinătatea exercitării atributelor cu privire la un bun (bunuri).
Opera legiuitorului de a reglementa trecerea bunurilor (luate abuziv în perioada 1945-1989) din proprietatea statului în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice îndreptățite la restituire a început prin adoptarea Legii nr.18 din februarie 1991, legea fondului funciar din România. Această reformă în domeniul proprietății funciare a avut drept scop restituirea terenurilor foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor lor prin modalitatea reconstituirii dreptului de proprietate pentru cei care au avut pământ și împroprietărirea unor persoane din mediul rural, cum ar fi specialiștii agricoli, cooperatorii care nu au deținut terenuri, medicii, profesorii etc., prin constituirea dreptului de proprietate cu obligația pentru aceștia de a nu le putea înstrăina timp de 10 ani.
Dat fiind realitățile sociale și economice din acea perioadă, reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1990 nu s-a putut realiza în integralitatea sa și nici întotdeauna pe vechile amplasamente, iar unii titulari au primit, în locul terenurilor, acțiuni la societățile comerciale noi înființate în locul fostelor întreprinderi agricole de stat. De asemenea, pornind de la dispozițiile Codului civil (art.480 și urm.) că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege, Legea nr.18/1991 a statuat că terenurile pot face obiectul domeniului public sau domeniului privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale.
Domeniul public, se arată, poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului sau de interes local, situație în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor. Administrarea domeniului național de interes public se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării ori, după caz, de către prefecturi.
Ulterior Legii nr.18/1991 s-a adoptat Constituția României, la 8 decembrie 1991, care în art.41 și art.135 prevedea două forme de proprietate, proprietatea privată și proprietatea publică, consacrând în același timp ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular. Se preciza că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege.
Mai mult chiar, reluându-se în Constituție dispoziția art.481 din Codul civil, dispoziție existentă și în reglementarea actuală, s-a precizat că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar atunci când se execută lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse subsolului, plantațiilor sau construcțiilor și pentru alte daune imputabile autorității. Aceste despăgubiri se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin intermediul justiției.
S-au prevăzut și unele limitări privind exercitarea absolută a dreptului de proprietate privată. Este vorba de respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea unei bune vecinătăți, precum și a altor sarcini existente, potrivit legii.
Tot ca o limitare, în art.41 se prevedea și interdicția pentru străini și apatrizi de a dobândi terenuri pe teritoriul României.
În acest context, s-a reglementat și prezumția dobândirii licite a averii, avere ce nu poate fi confiscată decât atunci când această prezumție este răsturnată, urmând ca bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni să fie confiscate, în condițiile legii.
În privința proprietății publice, art.135 arăta că bunurile cu acest regim sunt inalienabile, ele putând fi însă închiriate sau date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor de interes național sau local.
Ulterior adoptării Constituției, o contribuție esențială, în acest sens, a avut-o Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care, prin precizarea expresă că statul și unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată asupra bunurilor ce nu sunt proprietate publică a acestora, lămurește criteriile clasificării constituționale a proprietății în publică și privată, și anume, criteriul principal (regimul juridic al bunurilor), și cel secundar ( al titularului dreptului de proprietate).
Astfel, în timp ce subiectele dreptului de proprietate privată pot fi persoanele fizice, statul, unitățile administrativ-teritoriale și alte persoane juridice, titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul și unitățile administrativ-teritoriale.
În privința regimului juridic al bunurilor proprietate publică, trebuie să precizăm că uzul și interesul public au fost avute în vedere de legiuitor atunci când prin lege se stabilesc ce bunuri fac obiectul acesteia. Așadar, determinarea legii reprezintă principalul mod de includere a unor bunuri în proprietatea publică și pentru aceasta însăși legea consacră și folosește criteriile de apartenență a bunurilor la această formă de proprietate.
Legiuitorul a adoptat apoi Legea nr.112/1995, act normativ ce reglementează situația juridică a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989. Locuințele în care foștii proprietari erau chiriași sau acestea erau libere au fost restituite în natură acestora, celelalte au putut fi cumpărate de către chiriași.
Curtea, soluționând sesizarea făcută de un număr de deputați și senatori, a statuat că scopul legii este acela de a stabili măsuri reparatorii în folosul foștilor proprietari și nu de a-i împroprietări pe chiriași. S-a reținut, însă, că vânzarea către chiriași a locuințelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege este o formă prin care statul, în calitate de proprietar, stabilește regimul juridic al bunurilor ce-i aparțin, creându-se astfel un echilibru între proprietari și chiriașii ce au cumpărat deja locuințe din fondul locativ de stat.
Alte reglementări importantă după adoptarea Constituției în domeniul proprietății sunt Legea nr.169/1997 privind modificarea și completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997.
Reglementările au adus importante modificări și completări Legii nr.18/1991 în privința suprafețelor de teren ce trebuiau restituite (50 ha teren arabil și 10 ha pădure), a termenului de depunere a cererilor și a modului de reconstituire a dreptului de proprietate, și anume, pe vechile amplasamente dacă acestea erau libere.
Legea nr.169/1997 a făcut obiectul controlului a priori. S-a arătat că formularea „dispozițiile legii nu aduc atingere în nici un fel titlurilor și altor acte de proprietate eliberate” este prea largă, ea cuprinzând întreaga arie de înscrisuri ce ar putea constata calitatea de proprietar. Curtea a statuat că scopul legii este respectarea dreptului persoanelor care au beneficiat în mod legal de dispozițiile Legii nr.18/1991 și a constatat că textul este constituțional în măsura în care prin „act eliberat” se înțelege actul de constatare a existenței dreptului de proprietate, emis în condițiile legii.
O altă reglementare care a dat expresie cerințelor constituționale de ocrotire și apărare a dreptului de proprietate este Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Legea adoptată este, de asemenea, o lege cu caracter reparator și a venit în completarea reglementărilor Legii nr.112/1995, aducând numeroase îmbunătățiri în ceea ce privește restituirea în natură a locuințelor și prin echivalent atunci când aceasta nu este posibilă.
O importanță deosebită în definirea cu mai mare acuratețe juridică a dreptului de proprietate ca drept fundamental și drept subiectiv civil îl are Constituția revizuită din 2003.
Constituția României, revizuită și republicată, reglementează dreptul de proprietate în Titlul II – „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” – Capitolul II care reglementează drepturile și libertățile fundamentale, art. 44 prevede că „dreptul de proprietate precum și creanțele statului sunt garantate, conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”.
În același timp, art. 44 prevede că proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege, indiferent de titular; conține dispoziții de principiu relative la condițiile în care cetățenii stăini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru utilitate publică, modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătate și cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, numai în condițiile legii, precum și regula potrivit căreia averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.
Dispozițiile aceluiași text interzice, în mod expres, naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor. În art. 136 din titlul IV al Constituției, consacrat economiei și finanțelor publice, se prevede că proprietatea este publică și privată și că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.
În același text, alin. (3) și (4), sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice și regimul lor juridic și se statuează că proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice.
În concluzie, Constituția reglementează dreptul de proprietate ca un drept fundamental al cetățenilor țării, alături de celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale.
La rândul său, Codul Civil acordă o importanță majoră proprietății. Aceasta este reglementată în cuprinsul Cărții a III-a – „Despre bunuri”. Codul civil menționează și reglementează formele de proprietate publică sau privată (art. 552 – 692 și art. 858 – 875) și dezmembrămintele dreptului de proprietate privată (art. 693 – 772).
În sistemul dreptului civil, dreptul de proprietate creează un institut foarte important și foarte vast. Însăși notiunea de proprietate și drept de proprietate sunt expresiile aceleași instituții.
Reglementarea propriietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogîndu-și poziția de exponent al interesului general al societății și edictînd reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate și posibilitatea apărării sale față de eventualele încălcări ale acestuia de către terți, dar și prin extinderea cîmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.
Proprietatea nu putea rămîne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți. De aceea concepțiile despre societate și locul omului în aceasta au influențat în mod decesiv formarea și evoluția noțiunii juridice de proprietate.
Proprietatea ca categorie juridică- este ansamblu de norme juridice, care mai întîi de toate stabilesc însăși posibilitatea sau imposibilitatea apartenenței bunurilor materiale, întărind juridic starea economică de însușire a lor.
Astfel, dreptul de proprietate ca o totalitate de norme juridice stabilite de stat, mai întîi de toate întăresc de fapt apartenența acestor bunuri materiale față de anumite persoane, grupuri de personae sau față de întreaga societate.
Dreptul de proprietate este reglementat și în tratate internaționale la care România a aderat:
Declarația universală a drepturilor omului în art. 17 prevede că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivități, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.";
Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale – intrată în vigoare în 1953 în Comunitatea europeană și în țara noastră în 1994.
Spre deosebire de Convenția europeană a drepturilor omului care este o convenție între statele semnatare și are forță juridică obligatorie pentru acestea, Declarația universală a drepturilor omului este o rezoluție adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite, nefiind deci un izvor de drept de sine stătător. Declarația universală a drepturilor omului este considerată modelul și sursa de inspirație pentru instrumentele ce alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecției ființei umane. Se constată însă tendința de evoluție în sensul cunoașterii valorii juridice a Declarației universale a drepturilor omului .
Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.): În materia dreptului de proprietate, Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în Protocolul adițional nr. 1, art. 1 alin. (1) că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional". În baza Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 a fost înființată Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).
Indiferent cum este considerată, în sens economic sau juridic, proprietatea apare ca un raport între oameni cu privire la mijloacele de producție și la produse și nu între oameni și mijloacele de producție ce le aparțin. În literatura de specialitate se consideră că noțiunea "drept de proprietate" are mai multe înțelesuri. Astfel, se aduce dublu sens al acestei noțiuni. Noțiunea de drept de proprietate în sens obiectiv și în sens subiectiv.
Cit privește sensul obiectiv al dreptului de proprietate, se cosideră ca acesta ca instituție juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate.
Dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale și anume, este un drept real.
Dreptul de proprietate poate fi considerat liantul principalelor institutii ale dreptului civil, o notiune fundamentalã de drept.
Într-un sens larg, dreptul de proprietate desemneazã drepturile reale în general, ori chiar averea unei persoane, totalitatea bunurilor din patrimoniul acesteia, inclusiv bunurile incorporale.
Dimensiunea specialã a dreptului de proprietate, care îl individualizeazã și îi conferã o pozitie dominantã, privilegiatã între celelalte drepturi subiective, este reflectatã de tratarea acestuia ca „o totalitate, un complex de relatii economice, politice și juridice dintre oameni în legãturã cu bunurile, relatii reglementate de norme istoriceste statornicite pe plan social” .
Puterea proprietarului nu poate exista în afara reglementãrii mijloacelor juridice de apãrare a dreptului de proprietate, ca drept subiectiv, asa încât nu se poate ignora functia socio-economicã decisivã pe care dreptul de proprietate o are prin excelentã.
Dreptul nu poate fi exercitat excesiv sau discretionar, cu scopul lezãrii sau desfiintãrii drepturilor altora și nici nu poate fi opus de titularul sãu unor interese generale, superioare. Totusi, chiar în situatiile în care se recunoaste legitimitatea unor mãsuri care aduc atingere însusi continutului dreptului de proprietate, aceste limitãri nu pot fi arbitrarii sau injuste.
În concluzie, dreptul de proprietate trebuie privit nu numai ca drept natural, imprescriptibil, inviolabil, sacru și absolut, ci mai ales din perspectiva importantei și frecventei atingerilor și limitãrilor care i-au fost aduse.
Felul proprietatii, modalitatile dreptului de proprietate și caracteristicile sale
Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme deși, din punctul de vedere al atributelor și caracterelor sale, este unic, în sensul că aparține în totalitate unui singur titular. In funcție de titularul său, proprietatea este:
– publică – aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale;
– privată – aparține particularilor, persoane fizice sau juridice.
Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz și utilitate publică.
Bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un astfel de bun este nul.
Ex. nu pot fi înstrăinate: terenurile pe care sunt edificate construcții de interes public, piețele, drumurile, căile ferate și canalele, parcurile publice, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor, terenurile pentru rezervațiile naturale, etc.
Bunurile publice aparțin domeniului public sau privat al statului. Numai bunurile aparținând domeniului privat al statului pot fi concesionate, închiriate, date în locație de gestiune.
Dreptul de proprietate privată este dreptul ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate este pur și simplu în situatia în care are ca titular o singurã persoanã și a fost dobândit de cãtre proprietarul actual în mod sigur, ireversibil, fãrã ca existenta dreptului în patrimoniul dobânditorului sã depindã de un eveniment sau de o împrejurare viitoare, care ar fi de naturã sã-l desfiinteze pe cale de revocare sau anulare.
În unele situatii, dreptul de proprietate are o anume complexitate care rezultã din aceea cã dreptul nu mai este pur și simplu, ci afectat de modalitãti, în sensul cã, fie este un drept asupra unuia sau mai multor bunuri care apartin simultan și concomitent mai multor titulari, fie existenta viitoare a dreptului în patrimoniul titularului este legatã de un eveniment sau de o împrejurare prevãzutã de lege ori care este stabilitã prin vointa omului.
Modalitãtile dreptului de proprietate sunt proprietatea rezolubilã, proprietatea anulabilã și proprietatea comunã, care se poate înfãtisa ca proprietate comunã pe cote-pãrti (coproprietate) și proprietate în devãlmãsie.
Proprietatea rezolubilă. Acest drept de proprietate are o existență nesigură în patrimoniul debitorului. El apare atunci când transferul proprietății s-a facut printr-un act juridic afectat de o condiție rezolutorie. Condiția rezolutorie este un eveniment viitor și incert a cărui îndeplinire desființează obligația.
Proprietatea anulabilă. Apare atunci când dreptul de proprietate s-a dobândit printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.
3. Proprietatea comună. Este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că dreptul aparține concomitent asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri mai multor titulari. Prorietatea comună are la rândul sau mai multe forme:
a) proprietatea comună pe cote părți care se caracterizează prin aceea că un bun nefracționat în materialitatea sa aparține concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei avand o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra acelui bun (ex: două persoane care construiesc împreună o casă, o persoană contribuind cu 40% din valoare, cealalta 60% – ele sunt coproprietare, una deținând 40% din imobil iar cealaltă 60%) ;
b) proprietatea comună în devălmășie în cadrul căreia bunul aparține în comun mai multor titulari fără a fi precizată macar cota-parte (este cazul tipic al soților).
Fiind un drept real, cel mai complet ce poate să existe asupra unui lucru dreptul de proprietate se definește prin unele caractere permanente și anume:
caracterul absolut;
caracterul exclusiv,
caracterul perpetuu, stabilirea prin lege a conținutului și limitelor dreptului de proprietate.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie înțeles în sensul că el este opozabil tuturor (produce efecte “ergo omne”). Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, acest caracter se referă la “eficacitatea în opozabilitatea puterilor din care el se compune, în raporturile cu orice persoană și în raporturile cu societatea întreagă și nicidecum la cuprinsul și la întinderea puterilor, care constituind atributele unui drept subiectiv, sunt, prin însăși natura lor juridică neapărat reglementate, adică îngrădite . Deci prin caracterul absolut trebuie să se înțeleagă că “titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie de concursul altei persoane, dar în limitele legii.
Constituția României (art. 41 pct.1,6) cât și reglementările speciale din domeniul dreptului civil stabilesc unele îngrădiri dictate de interesele vieții publice sau ale vieții private. Îngrădirile aduse dreptului de proprietate, într-un interes public sunt numeroase: îngrădiri de interes utilitar și de estetică urbană, îngrădiri de interes de salubritate și sănătate publică, îngrădiri de interes cultural, istoric, architectural, de interes economic general sau fiscal, de interes de apărare a țării- îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră.
Îngrădirile legale de interes privat decurg din raporturile de vecinătate. Constituția României se referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea unei bune vecinătăți iar Codul civil denumește asemenea îngrădiri servituți naturale și servituți legale.
Pot exista și îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenții intervenite între particulari ori chiar prin hotărâri judecătorești .
În doctrina juridică această trăsătură a dreptul de proprietate și anume cea de a fi absolut a fost sever criticată, deoarece ar evidenția caracterul absolut al dreptului de proprietate, care nu ar mai justifica existența dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Acest caracter ar face practic imposibil exercițiul dreptului de proprietate. Criticile au venit, de regulă, din partea acelor teorii care au negat forma individuală a proprietății și au cultivat ideea proprietății colective.
Alte considerente de ordin juridic ne determină să nu putem defini proprietatea ca un drept absolut. Astfel, atât timp cât „proprietarul se bucură de dreptul de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor, în limitele determinate de lege”, înseamnă că el nu este absolut. Existența unor legi speciale care cuprind restricții ale exercițiului dreptului de proprietate restrâng și mai mult sfera caracterului absolut al proprietății, raportat la fiecare atribut al său.
Cu toate acestea cei care susțin că dreptul de proprietate este un drept absolut cred că această trăsătură are o conotație mult mai profundă, una simbolică, reflectată încă în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789. La data când legiuitorul francez a introdus termenul de absolut în definiția proprietății, a avut în vedere că acest termen reflecta cu pregnanță o realitate. Revoluția franceză a schimbat fizionomia dreptului de proprietate, înlăturându-i restricțiile și redându-i caracterul liber, independent. Raportat la caracterul dependent al proprietății până în anul 1789, noua configurație a proprietății scotea în relief tocmai caracterul ei absolut, influențat și de liberalismul care a dominat pe autorii codului civil francez.
Astfel, prin caracterul absolut, dreptul de proprietate se evidențiază de celelalte drepturi reale. Numai dreptul de proprietate este un drept real, complet care conferă titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor – posesie, folosință, dispoziție –, în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai primele două atribute, dreptul de a dispune rămânând definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate.
Dar sensul caracterului absolut al dreptului de proprietate constă în mod esențial în opozabilitatea erga omnes – adică în faptul că toate celelalte subiecte pasive nedeterminate sunt obligate să respecte prerogativele titularului său. De aceea caracterul absolut al dreptului de proprietate nu se raportează la exercițiul atributelor sale care, prin însăși natura lor juridică, sunt reglementate de lege, ci la dreptul de proprietate ca un drept real individual, fundamental și inviolabil. Rezultă deci că dreptul de proprietate este absolut în raport cu celelalte drepturi reale, dar nu este absolut în el însuși.
Aceasta înseamnă că, odată dobîndit în mod legal, bunul face parte în mod definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioară putând cel mult să modifice condițiile în care acesta își exercită dreptul, dar nu să-i afecteze însăși substanța.
Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului nu înseamnă înfrângerea caracterului absolut și inviolabil al proprietății, ci o reglementare destinată să-i asigure o utilizare a proprietății mai conformă cu interesele generale.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate evidențiază faptul că acest drept se execută numai de titularul său cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru executarea atributelor dreptului său.
În lumina acestui atribut un lucru nu se poate afla, în totalitate în același timp, în proprietatea mai multor persoane.
Dar, așa cum arătam mai sus, legea sau voința titularului pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, servituți legale, convenționale, îngrădiri dictate de un interes public.
Unele limitări ale caracterului exclusiv pot fi aduse din rațiuni bine definite și prin anumite reglementări internaționale.
Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului stabilește unele norme de protecție a dreptului de proprietate, lăsând loc și unor limitări acolo unde, în mod justificat se impun.
Prin art. 1, documentul amintit prevede că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile de drept internațional”. Potrivit aceluiași articol, statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a le reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții și amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere, în privința acestor norme.
Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegem că titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele, și dreptul de a dispune.
Atributele dreptului de proprietate subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, cu excepția situațiilor în care proprietatea este dezmembrată. În aceste cazuri caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat, deoarece unele atribute ale dreptului de prorietate se exercită de către o altă persoană, în temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul coproprietății, deoarece atributele dreptului de proprietate aparțin și se exercită cu privire la același lucru corporal, de către mai multe persoane.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înțeles în sensul ca durata sa nu este limitată în timp și deci dreptul nu se stinge prin neîntrebuințare din partea titularului după cum nu se pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări successive, proprietatea continuă să existe ca drept, în sensul că deși se stinge în patrimoniul celui ce înstrăinează, ea renaște în patrimoniul dobâditorului.
De asemenea există și situații juridice, când dreptul de proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia pe timpul și în condițiile prevăzute de lege poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune. Deci, cât timp obiectul său material există, dreptul de proprietate cesibil este posibil.
Însă schimbarea naturii și în conținutul dreptului de proprietate prin trecerea de la un titular la altul cum ar fi cazul exproprierii pentru cauza de utilitate.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie abordat din două puncte de vedere.
În primul rând, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp. Proprietatea își păstrează calitatea sa abstractă de drept indiferent de șirul transmisiunilor acesteia, atâta timp cât bunul care formează obiectul său există.
Prin caracterul perpetuu nu trebuie înțeles că bunul mobil sau imobil, obiect al proprietății, trebuie să aparțină continuu aceluiași titular. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate nu se stinge, ci el se transferă la dobânditor.
Într-o expresie lapidară a marilor autori francezi Colin și Capitant „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”. Deci, înstrăinarea nu este de natură să stingă dreptul de proprietate.
În al doilea rând, perpetuitatea se referă la exercițiul dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu poate fi obiectul unei prescripții extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare prin care proprietarul urmărește să recapete exercițiul dreptului său de proprietate este imprescriptibilă.
În ceea ce privește bunurile mobile, caracterul perpetuu nu a fost întotdeauna respectat. De exemplu, în cazul abandonării unui bun mobil, cel care îl găsește dobândește proprietate prin ocupațiune.
Esențial este că, în cazul imobilelor, nu există nici o excepție de la caracterul perpetuu a dreptului de proprietate. Statul dobândește proprietatea asupra imobilelor abandonate.
Atributele și dezmembrămintele dreptului de proprietate
Din conținutul textului art. 555 C.civ. rezultă că dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute care formează conținutul juridic al dreptului de proprietate. Acestea sunt: de a folosi bunul/posesia, de a-i culege fructele/folosința (jus fruendi), de a dispune de bun/ dispoziția (jus abutendi).
Posesia
Autorul G. Tabaca vorbește despre posesie ca despre dreptul de a întrebuința o mașină, un cod, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino “jus utendi” corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru întrebuințarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobile, călări calul etc).
O definiție completă a posesiei formulează autorii G. N. Luțescu și C. Hamangiu care apreciază posesia ca fiind “exercițiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta față de lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și juridice”.
Fiind o stare de drept, independența de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.
Codul civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul legii.
Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane, iar posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.
Posesia este un atribut important al proprietății, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Așa cum s-a relevat în doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.
Folosința (jus fruendi) este acel atribut potrivit căruia proprietarul poate întrebuința lucrul în înteresul său, percepându-i fructele. El se desprinde chiar din conținutul art. 480 Cod civil, ce utilizează expresia “a se bucura”, care într-o interpretare extensivă cuprinde nu numai posesia (pe care acest articol n-o menționează) ci și folosința. Acest atribut îi conferă proprietarului posibilitatea de a efectua toate actele de utilizare materială și juridică cum ar fi : cultivarea pământului, creșterea animalelor, închirierea imobilelor, vânzarea produselor, etc.
Folosința reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuințeze bunul în interesul sau (,,jus utendi”) și poate să culeagă fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie că sunt naturale, industriale ori civile. Jus fruendi este facultatea conferită proprietarului de a utiliza bunul în propriul interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta.
Prin fructe se înțelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi afectată substanța. Astfel, sunt fructe: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc.
Spre deosebire de fructe, productele sau produsele nu au un caracter periodic, iar prin perceperea lor ating însăși substanța lucrului. Această atingere poate fi totală (spre exemplu exploatarea unei cariere sau a unei mine) sau pe un timp îndelungat (spre exemplu exploatarea unei păduri).
Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile.
A) Fructele naturale sunt acelea care se produc în mod periodic fără intervenția omului (ex. iarba).
B) Fructele industriale se produc tot periodic, dar pentru producerea lor este necesară intervenția omului. Spre exemplu recolta obținută de pe un teren.
C) Fructele civile sunt veniturile bănești produse prin valorificarea bunurilor, cum sunt: chiriile, dobânzile.
Proprietarul are dreptul să culeagă toate cele trei categorii de fructe: primele două prin percepere și cele civile zi de zi, pe măsura trecerii timpului.
În literatura de specialitate acest atribut nu cunoaște o definiție clară, complet formulată.
În opinia unui autor, jus fruendi este înțeles ca “dreptul de a te folosi, luând fructele, fie naturale, fie civile: recolte, amenzi, chirii.
Într-o alta opinie, folosința corespunde “cu toate puterile ale căror exerciții au drept scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e susceptibil să le procure fără distincțiune între punctele propriu-zise care se reproduce periodic fără absorbire a substanței producătoare a lucrului și produsele care nu se pot extrage din lucru decât prin absolvirea lor”.
Dispoziția (jus abutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună liber de lucrul său. În doctrina juridică se face mențiunea că a dispune de bun înseamnă a consuma, a înstrăina, a desființa, a distruge, a întrebuința în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere pentru cel ce a uzat astfel.
Aprofundând discuția, un alt autor arăta că dispoziția reprezintă un atribut esențial al proprietății și rezumă de fapt, atributele distinctive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită, sau dezmembrată fără a înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar nu poate să înstrăineze sau să piardă pentru un timp, ori pentru totdeauna, unele caracteristici ale folosinței sau posesiei, în cazul acesta dreptul de proprietate fiind știrbit. Proprietarul poate în mod vremelnic sau perpetuu să înstrăineze celelalte atribute ale dreptului de proprietate, fără însă a putea să piardă puterile cuprinse în „jus abutendi”, deoarece în acest ultim caz s-ar pierde însuși dreptul de proprietate.
Înstrăinarea sau pierderea unor caracteristici ale dreptului de a dispune de un lucru înseamnă totodată înstrăinarea sau pierderea însuși a dreptului de proprietate.
Jus abutendi este acel atribut al dreptului de proprietate care constă în „determinarea destinului bunului”. El presupune prerogativa titularului dreptului de proprietate de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziție juridică) sau de a dispune de substanța bunului (a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Unii autori consideră că jus abutendi implică și dreptul proprietarului de a nu uza de lucru, de a nu-l poseda, întrucât dreptul de propriatate nu se stinge prin neuz.
Proprietarul are o deplină libertate în exercitarea dreptului de dispoziție, dar el va putea dispune numai „în limitele determinate de lege”. Prin exercițiul dreptului său de proprietate, titularului nu-i este permis să prejudicieze alte persoane. Vom fi atunci în prezența abuzului de drept, care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legii. Câțiva autori au examinat aspectul moral al problemei abuzului de drept, relevând existența unui conflict între drept și morală. Pornindu-se de la ideea că drepturile sunt recunoscute pentru a fi exercitate într-un anumit scop determinat, s-a considerat că ne-am afla în prezența abuzului de drept atunci când dreptul este exercitat într-o altă direcție. Astfel, cel care prin exercitarea dreptului său produce altuia o pagubă, este obligat să o repare. În practică, în țara noastră, cel mai frecvent, abuzul de drept este întâlnit în exercitarea dreptului de proprietate, și în special, în cadrul raporturilor de vecinătate. Suntem de părere că proprietarul care în exercițiul dreptului său cauzează altuia un prejudiciu, va trebui să-l repare, indiferent dacă paguba a fost sau nu săvârșită din culpă. Titularul oricărui drept de proprietate trebuie să răspundă atunci când își exercită abuziv dreptul, cu consecința prejudicierii altor persoane.
După enumerarea atributelor dreptului de proprietate cu o schiță doar a posesiei, vom acorda în continuare o atenție specială posesiei, ce formează obiect de investigare și aprofundare a lucrării de față. Vom insista în spațiul urmatoarelor capitole asupra naturii juridice a posesiei, a formelor acesteia, elementele constitutive, viciile și efectele sale.
Dezmembramintele dreptului de proprietate sunt reglementate in Codul civil, in titlul III, art. 693-772, și sunt urmatoarele: dreptul de superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitatie; dreptul de servitute.
Codul civil nu cuprinde și o definitie a ceea ce inseamna „dezmembramintele dreptului de proprietate”, dar potrivit doctrinei ele reprezinta drepturile reale principale, derivate din dreptul de proprietate privata asupra unui bun proprietatea altei persoane, care se constituie sau se dobandesc prin transferarea unor elemente ale continutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv catre o alta persoana, sau prin exercitarea acestor elemente de catre proprietarul bunului și o alta persoana.
Art.703 Cod civil definește uzufructul ca fiind " dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, intocmai ca proprietarul, insa cu indatorirea de a-i conserva substanta". Practic, acest mecanism presupune existenta a două persoane: uzufructuarul, cel ce va stăpâni, va folosi și va culege fructele bunului, și nudul proprietar ce păstreaza doar dreptul de dispoziție a bunului.
Dreptul de uz și dreptul de habitatie sunt varietati ale dreptului de uzufruct ce presupun faptul că titularul dobândește dreptul de a folosi bunul și de a-i culege fructele pentru nevoile lui și ale familiei sale. Deosebirea dintre dreptul de uz și cel de habitație derivă din obiectul lor atunci când acesta este o casă de locuit, acesta este un drept de habitatie.
Dreptul de servitute reprezinta sarcina impusa unui fond pentru uzul și utilitatea unui imobil având alt proprietar.
Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, numita superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea drept de superficie.
Dreptul real de folosință este prevăzut de Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată, conform căreia "se pot atribui, la cerere, în folosință agricolă, serviciile publice comunale, în perioada cât lucrează în localitate, dacă nu au teren în acea localitate, ei sau membrii familiei sale". Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri apartine comunei, orasului sau municipiului, dupa caz.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate
Modurile de dobândire a drepturilor reale sunt categorii de acte sau fapte juridice care generează dobândirea sau/și transferarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale.
De regulă, dreptul de proprietate se dobândește prin transmiterea din partea unei persoane către altă persoană, cu ajutorul actelor juridice (vănzarea-cumpărarea, donația, schimbul etc.) sau prin moștenire. În aceste cazuri noul proprietar este un succesor în drepturi al vechiului proprietar. Din acest motiv, asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numesc moduri derivate.
Majoritatea modurilor de dobândire a proprietății sunt, în același timp, și moduri de dobândire pentru celelalte drepturi reale.
Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate reprezintă acele mijloace juridice constând în acte și fapte juridice, care servesc la dobândirea dreptului de proprietate.
Aceste moduri generale se aplică atât proprietății private, cât și proprietății publice, excepție făcând situațiile în care legea dispune altfel. Situațiile care generează moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt prevăzute de legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate pot fi calsificate în raport de mai multe criterii, astfel:
În funcție de întinderea dobândirii, modurile de dobândire sunt:
Moduri de dobândire universale, când se răsfrâng asupra întregii universalități patrimoniale, sau, cu titlu universal, când se răsfrâng asupra unei fracții de universalitate. Deosebirea între modul de dobândire universal și cel cu titlu universal este doar de ordin cantitativ, și nu de regim juridic;
Moduri de dobândire cu titlu particular, când se referă la un bun privit ut singuli, individual determinat.
În raport cu caracterul transmisiunii deosebim:
Moduri de dobândire cu titlu oneros, care conduc la dobândirea dreptului doar dacă dobânditorul se obligă să plătească transmițătorului un echivalent, un folos material;
Moduri de dobândire cu titlu gratuit, adică acte sau fapte juridice care conduc la dobândirea dreptului de proprietate fără ca dobânditorul să plătească un echivalent ( ex. Donația)
După situația juridică a bunului în momentul dobândirii distingem:
Moduri de dobândire originare, care nu implică o transmisiune directă între două persoane, ci dreptul se naște direct în patrimoniul titularului;
Moduri de dobândire derivate, care necesită transmisiunea directă de la o persoană către alta;
În funcție de momentul dobândirii dreptului de proprietate, avem de-a face cu:
Moduri de dobândire inter vivos, care conduc la dobândirea dreptului de proprietate în timpul vieții dobânditorului și transmițătorului
Moduri de dobândire mortis causa, prin care se realizează trasmisiunea dreptului de proprietate numai în momentul decesului proprietarului actual al bunului.
Codul Civil în art. 557 alin (1), fără a face diferență între proprietatea privată și proprietate publică, prevede modurile de dobândire a dreptului de proprietate. Acestea sunt:
Convenția;
Testamentul și moștenirea legală;
Accesiunea;
Uzucapiunea;
Posesia de bună-credință în cazul bunurilor mobile și a fructelor;
Ocupațiunea;
Tradițiunea;
Hotărârea judecătorească;
Actul administrativ;
Înscrierea în cartea funciară pentru bunurile imobile.
Convenția sau contractul, reprezintă unul dintre cele mai importante moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
Art. 1166 din Codul civil definește contractul ca fiind „acordul de voințe între două sau mai multe persoane, cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
În materia modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, convenția acoperă o mare parte a transmiterii bunurilor între persoanele fizice și persoanele juridice, cu precizarea că numai contractele translative de proprietate se încadrează în acest mod de dobândire.
În ceea ce privește bunurile mobile, art. 1273 alin. (1) din Codul civil prevede că dreptul de proprietate se transmite în momentul acordului de voință, fără ca bunurile să fi fost predate, cu condiția ca acestea să fie bunuri determinate. În cazul bunurilor de gen, transmisiunea operează o dată cu individualizarea bunurilor.
Despre bunurile imobile, art. 557 alin. (4) din Codul Civil dispune că exceptând cazurile anume prevăzute de lege, în situația bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară.
Contractul se încheie prin simplul acord de voințe. Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, elementele secundare putând fi convenite ulterior, chiar și prin intermediul unui reprezentant. Dacă însă nu se ajunge la un consens, oricare din părți poate adresa instanței de judecată o cerere de completare a contractului.
În ceea ce privește transferul unui drept real, acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenției translative de drepturi reale în următoarele cazuri:
a) părțile au convenit, printr-o declarație de voință expresă, să amânetransferul dreptului real la împlinirea unui termen sau după realizarea uneicondiții;
b) înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;
c) proprietatea bunurilor de gen se trasferă numai în momentulpredării efective;
d) drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;
e) înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului.
În cazul convențiilor care constituie sau transmit drepturi reale, art. 1244 din Codul civil dispune ca acestea să fie încheiate în formă autentică, pentru a putea fi înscrise în cartea funciară.
În materia dobândirii dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ asupra unui teren, se cere ad validitatem forma autentică a actului translativ sau constitutiv de drepturi.
Codul civil menține ca regulă principiul consensualismului în art. 1178, dispunând: „Contractul se încheie prin simplul acord de voință al părților, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”
Convenția prin care se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real, dezmembrământ al acestuia, este guvernată de principiul libertății formei, dacă legea nu prevede altfel. Voința de a contracta poate fi exprimată fie verbal, fie în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii sau înțelegerii părților, practicilor statornicite între acestea, exprimă fără nici o îndoială intenția de a produce efecte juridice corespunzătoare.
Convenția poate fi încheiată sub semnătură privată sau autentificată, având forța probantă prevăzută de lege.
În cadrul reglementării Codului civil, dreptul de proprietate poate fi dobândit și prin testament sau moștenire legală. Momentul dobândirii proprietății prin testament sau moștenire legală este decesul lui de cuius. Art. 1114 din Codul civil dispune că acceptarea moștenirii consolidează un drept deja existent.
Sub aspectul întinderii obligațiilor, moștenitorii legali sau testamentari răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii, numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
Sezina este delimitată în art.1125 din Codul civil astfel: „Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moștenitorilor sezinari și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului”.
Moștenitori sezinari pot fi soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați.
Moștenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moștenitor, dar cu efect retrocativ din ziua deschiderii moștenirii, moștenitorul nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moștenitor.
Dacă nu există moștenitori legali sau testamentari, moștenirea este considerată vacantă, intrând în proprietatea privată a entității administrative în raza căreia se aflau bunurile la momentul deschiderii succesiunii.
Art. 1128 alin. (1) din Codul civil prevede situația legatarului universal care poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la moștenitorii rezervatari, iar în situația în care aceștia nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea de fapt a moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor.
Situația este identică și în cazul legatarului cu titlu universal, care, spre deosebire de legatarul universal, poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii și de la moștenitorii legali nerezervatari sau de la legatarul universal care a intrat deja în stăpânirea de fapt a moștenirii.
La rândul său, legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bună voie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanță a cererii de predare.
Conform Codului civil ( art. 567 ) accesiunea este modul de dobândire a proprietății prin care tot ceea ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta, devine proprietatea persoanei care are bunul predominant din punct de vedere cantitativ și calitativ, dacă legea nu prevede altfel.
În doctrină, s-a subliniat că proprietarul bunului mai puțin important are dreptul la despăgubiri echivalente valorii pierdute.
În aceste limite accesiunea semnifică:
Faptul încorporării unui bun considerat accesoriu într-un bun considerat a fi principal;
Dreptul de accesiune profită proprietarului bunului principal;
Pe cale de consecință, accesiunea apare ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal.
Accesiunea este clasificată în doctrină astfel:
În funcție de obiectul principal, accesiunea poate fi imobiliară și mobiliară;
Accesiunea mai poate fi naturală ( rezultată dintr-un eveniment natural ) sau artificială ( când rezultă din fapta unuia dintre proprietari );
Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.
Accesiunea imobiliară naturală reprezintă unirea a două bunuri, dintre care cel puțin lucrul principal este imobil, unire rezultată ca urmare a unui eveniment natural.
Codul civil reglementează diferite situații de accesiune imobliară naturală. Art. 569 din Codul civil, reglementează aluviunile: „Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.”
Efectul achizitiv se produce în avantajul proprietarului fondului riveran.
În vechiul Cod civil era prevăzută obligația proprietarului de a exercita dreptul de proprietate asupra aluviunii, astfel încât să permită drumul pentru conducerea vaselor, dispoziție pe care actuala reglementare nu a mai inclus-o întrucât această limitare a dreptului de proprietate este prezentă în legi speciale.
Terenul lăsat de apele curgătoare la un fond riveran devine proprietatea celui care deține fondul riveran, dacă apele s-au retras treptat de la țărm ( art. 570 din N.C. C. ). Este o variantă de aluviune canstând în retragerea apelor din albia cursului de apă, terenul eliberat de apă intrând în proprietatea titularului fondului riveran de unde apa s-a retras.
Terenul lăsat de apele stătătoare apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălțimea de scurgere, nu se încorporează dreptului de proprietate al fondului riveran, după cum nici proprietarul apelor nu dobândește niciun drept asupra ternului acoperit prin revărsările sporadice ale acestora ( art. 571 din N. C. C. ).
Textul de lege reglementează regula excluderii dobândirii proprietății asupra aluviunilor formate de apele stătătoare ( heleștee, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare ).
Avulsiunea ( art. 572 din N. C. C. ) se referă la suprafața de teren de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren. Această porțiune de mal se alătură altui fond. Proprietarul porțiunii smulse nu-și va pierde dreptul, dacă în termen de un an, intentează o acțiune în revendicare. Alipirea ei la fondul altui proprietar nu conduce la dobândirea imediată de către acesta din urmă a dreptului de proprietate asupra avulsiunii, ca în cazul aluviunii.
Accesiunea naturală asupra animalelor. Art 576 din N.C. C. prevede că animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă animalele nu sunt revendicate în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de proprietarul terenului. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere la fel ca și cel de două zile prevăzut de art. 576 alin. ( 3 ) din Codul civil, referitor la roiul de albine, trecut pe terenul altuia. Acesta revine proprietarului terenului dacă proprietarul roiului nu-l urmărește sau încetează să-l urmărească timp de două zile.
Accesiunea imobiliară artificială diferă de cea naturală prin faptul că presupune intervenția omului și dă dreptul la despăgubiri, efect al aplicării principiului îmbogățirii fără justă cauză.
Art. 577 din Codul civil dispune astfel: „Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui imobil, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.
Uzucapiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale în privința unui lucru prin posedarea neîntreruptă a acelui lucru în intervalul de timp prevăzut de lege. În același timp, uzucapiunea constituie o sancțiune împotriva vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligență, a lăsat timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane. Nu pot fi uzucapate bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile ( art.929 din Cod Civ. ).
Nu pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale principale care au ca obiect bunuri declarate prin lege inalienabile, dar și acelea care au ca obiect bunuri comune, bunuri de gen sau universalități.
Conform Codului civil, prin uzucapiune, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta ( art. 928 ). Uzucapiunea este considerată a fi unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei.
Actualul Cod civil introduce o nouă concepție de reglementare a uzucapiunii, mai simplificată, întrucât sub imperiul vechii legi, mecanismul juridic de dobândire a dreptului de proprietate prin acest mod era foarte greoi. Astfel, s-au micșorat termenele de dobândire a dreptului de proprietate, fiind înlesnită circulația juridică a terenurilor.
Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate a fost „legitimat” de Curtea Europeană a Drepturlor Omului, în sensul că este compatibil cu convențiile europene, statuând: „uzul și transmisiunea dreptului de proprietate sunt reglementate diferit de la un stat la altul; dispozițiile aplicabile în aceste materii reflectă politica socială a fiecărui stat, prin proiectarea concepției pe care o are fiecare stat privitoare la rolul și importanța acestui drept.
Uzucapiunea poate fi imobiliară ( extratabulară și tabulară ) și mobiliară.
Uzucapiunea imobiliară extratabulară este reglementată de art. 930 din N.C.C. și prevede că în temeiul uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară , în folosul celui care a posedat bunul, împlinind termenul de 10 ani prevăzut de lege. În afara acestui termen de 10 ani, legea civilă mai prevede și alte condiții:
Proprietarul înscris în cartea funciară să fi decedat sau să își fi încetat existența;
Declarația de renunțare la proprietate să fi fost înscrisă în cartea funciară;
Imobilul să nu fi fost înscris în nici o altă carte funciară.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera uzucapiunea imobiliară extratabulară conform Noului Cod civil sunt următoarele:
Fie proprietarul intabulat în cartea funciară să fi decedat sau să-și fi încetat existența, după caz, fie să fi renunțat la dreptul său, iar declarația de renunțare să fi fost înscrisă în cartea funciară; fie imobilul să nu fie înscris în nicio altă carte funciară;
Nicio altă persoană să nu fi înscris dreptul de proprietate în folosul său în cartea funciară, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune, dar înainte de înregistrarea cererii uzucapantului;
Posesia să fie utilă;
Posesia să dureze 10 ani, termen care nu poate să curgă înainte de moartea, respectiv încetarea existenței proprietarului sau înainte de înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare a proprietarului;
Uzucapantul să ceară și să i se admită cererea de înscriere a dreptului său de proprietate în cartea funciară;
În momentul împlinirii termenului de uzucapiune se naște dreptul potestativ de opțiune al uzucapantului. Pentru a se naște dreptul de proprietate trebuie ca titularul dreptului potestativ să exercite acest drept sub aspectul pozitiv de opțiune printr-un act juridic unilateral, sub forma unei cereri de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară.
Uzucapiunea imobiliară extratabulară produce următoarele efecte:
Efectul achizitiv, care se produce în persoana posesorului uzucapant;
Efectul extinctiv, care se produce fie în persoana moștenitorului persoanei fizice decedate, fie persoana succesorului persoanei juridice a cărei existență a încetat, fie în persoana comunei, sau orașului care a dobândit imobilul abandonat în domeniul său privat.
Aceste efecte se produc în momentul înregistrării declarației de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară.
Uzucapiunea imobiliară tabulară este reglementată în art. 931 din N.C.C. și se referă la drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară. Aceste drepturi ce nu mai pot fi contestate dacă cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
Prin urmare,uzucapiunea tabulară trebuie să întrunească următoarele condiții pentru a-și produce efectele:
Dreptul celui care a fost înscris ca proprietar sau ca titular al unui drept real să nu aibă cauză legitimă;
Cel înscris să fie de bună-credință. Art.931 alin. ( 2 ) prevede că este suficient ca buna credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie;
Cel înscris să fi posedat imobilul timp de 5 ani, termen care curge din mometul înregistrării cererii de înscriere;
Posesia să fi fost neviciată;
Instituția joncțiunii posesiilor este reglementată de art. 933 din Cod Civ. care dispune că fiecare posesor, ca regulă, începe o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau cu titlu particular.
Uzucapiunea mobiliară se referă la posesia asupra bunului mobil al altuia timp de 10 ani, posesie care poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Conform art. 932 alin. (2) din Cod Civ. „viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii”. De asemenea, uzucapiunea mobiliară este compatibilă cu joncțiunea posesiilor.
Dacă o persoană posedă bunul altuia timp de 10 ani și nu sunt îndeplinite condițiile pentru a funcționa efectul achizitiv de proprietate în favoarea posesorului de bună-credință al unui bun mobil, bunul respectiv poate fi dobândit în temeiul uzucapiunii mobiliare de 10 ani.
Regimul juridic al uzucapiunii mobiliare este asemănător cu regimul juridic al uzucapiunii imobiliare în ceea ce privește dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune, utilitatea posesiei, cursul termenului și joncțiunea posesiilor, după cum s-a precizat anterior.
Codul civil instituie, în art. 935, o prezumție de existență a unui titlu de proprietate în persoana celui care posedă un bun mobil la un moment dat. Această prezumție de titlu de proprietate este o prezumție relativă care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Dobândirea dreptului de proprietate dar și a dreptului de uz asupra unui bun mobil prin posesia de bună-credință nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
Codul civil oferă definiția bunei-credințe, în materia dobândirii proprietății asupra mobilelor. Astfel, art. 938 dispune: „Este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului”. Alin. ( 2 ) prevede că „buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”.
Cel care încheie cu un neproprietar un act traslativ de proprietate având drept obiect un bun mobil, devine proprietar al bunului din momentul luării sale în posesie efectivă.
Dacă bunul este un bun pierdut sau furat, acesta poate fi revendicat de proprietarul adevărat, în termen de 3 ani de la data la care a pierdut posesia efectivă a bunului. Termenul de 3 ani prevăzut de art. 937 alin. ( 2 ), este termen de decădere.
Secțiunea 5, capitolul III, Titlul VIII din Cartea a III-a a Codului civil este intitulată „Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință”, și reglementează „condițiile dobândirii bunului posedat”.
Alin. (1) al art. 948, instituie regula conform căreia „posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat”.
Buna-credință se regăsește în persoana posesorului atunci când acesta a dobândit, aparent, un drept de proprietate printr-un act traslativ de proprietate, act ce prezintă cauze de ineficacitate pe care posesorul nu le cunoaște și nici nu ar trebui să le cunoască. În situația în care posesorul află despre cauzele de ineficacitate ale actului, buna sa credință încetează.
Buna-credință trebuie să existe la momentul perceperii fructelor. În cazul fructelor civile percepute anticipat, acestea pot fi reținute de către posesor dacă buna sa credință se menține până la scadență.
Dacă posesorul percepe fructele și după momentul aflării despre cauzele de ineficacitate, acesta va trebui să le restituie în întregime. De asemenea, dacă posesorul de rea-credință a omis să perceapă unele fructe, va fi obligat la plata contravalorii acestora.
Ocupațiunea reprezintă acel mod de dobândire a proprietății ce constă în luarea în posesie a unui bun mobil ce nu aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietarul acestuia.
În art. 941 alin. (1) din Codul civil este reglementat regimul juridic al ocupațiunii: „Posesorul unui lucrul mobil care nu aparține nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă acesta se face în condițiile legii.”
Obiectul operațiunii juridice a ocupațiunii îl reprezintă bunurile mobile abandonate care aparent nu au un proprietar și bunurile mobile, care prin natura lor, nu au un stăpân.
Ocupațiunea nu se răfrânge asupra bunurilor imobile, a celor incoporale și a bunurilor furate sau pierdute. Se identifică două elemente definitorii ale ocupațiunii: posesia, care trebuie să fie utilă și neviciată, situația lucrului la momentul luării în posesie.
Conform art. 942 alin (1) din Cod Civ. „bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său”. La art. 943 este reglementată regula conform căreia cel care găsește bunul într-un loc public este obligat să îl predea organelor de poliție, pe baza unui proces verbal, situație în care organul autorizat este obligat a afișa la rându-i un anunț referitor la bun.
O situație nouă, prevăzută de art. 945 alin. (2) din Cod Civ. este aceea în care bunul găsit are valoare comercială, proprietarul fiind obligat de a-l recompensa pe găsitor cu a zecea parte din preț sau din valoarea actuală a bunului.
Potrivit art. 946 alin. (1) din Codul civil, tezaurul este „orice bun mobil ascuns sau îngropat, în privința căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar”. Bunurile mobile culturale, descoperite în urma unor cercetări geologice, cât și a bunurilor ce fac parte din domeniul public, nu pot fi considerate tezaur, în sensul Codului civil.
Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparține, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit și descoperitorului. Dreptul de proprietate asupra imobilului este efectul ocupațiunii.
Tradițiunea este operațiunea juridică ce constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către transmițător dobânditorului. Pentru o înțelegere mai bună a semnificației juridice a tradițiunii remarcăm faptul că tradițiunea nu poate fi asociată cu o simplă remitere a unui bun, ci ea depinde de convenția care însoțește acest fapt. Termenii de predare sau remitere materială sunt sinonimi și au în vedere transmiterea elementului corpus al posesiei ca stare de fapt.
Tradițiunea prezintă două elemente:
Convenția prin care părțile s-au înțeles să trasmită proprietatea
Faptul predării sau remiterii bunului
Dobândirea dreptului de proprietate prin tradițiune are loc doar în situația în care se reunesc, într-un vizor juridic complex, pe de o parte, o convenție care stabilește înțelegerea părților cu privire la transmiterea proprietății,și pe de altă parte faptul predării bunului.
Posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească cu caracter translativ de proprietate prin ea însăși este reglementată în cuprinsul art. 557 alin. (1) din Cod Civ. În materia modurilor de dobândire a proprietății interesează hotărârile judecătorești constitutive de drepturi, deoarece prin intermediul lor se realizează transferul dreptului de proprietate.
Hotărârea judecătorească suplinește voința unei părți în contractul translativ de proprietate și al altor drepturi reale în următoarele situații:
Hotărârea judecătorească prin care este suplinit consimțământul ofertantului care și-a retras în mod intempestiv oferta, dacă este vorba de o convenție translativă de drepturi reale. Conform art. 1191 din Cod Civ. oferta cu termen este irevocabilă, motiv pentru care suplinirea consimțământului ofertantului are sfera de aplicare la oferta fără termen;
Hotărârea judecătorească prin care este suplinit consimțământul părții care refuză executarea unui antecontract bilateral prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract cu titlu oneros translativ de drepturi;
Hotărârea judecătorească prin care se expropriază un bun imobil, constituindu-se astfel un drept de proprietate publică a statului și unităților administrativ-teritoriale;
Hotărârea judecătorească de retrocedare a dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate, potrivit art. 36 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
Hotărârea judecătorească de sancționare a unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, prin care se dispune repunerea părților în situația anterioară;
Hotărârea judecătorească de restituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Conform art. 557 alin. (2) din Cod Civ., în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. În doctrină, se consideră că legiuitorul a avut în vedere atât actele administrative cu caracter colectiv, cât și cele individuale.
Asemenea situații putem întâlni în cadrul unor proceduri speciale reglementate de legi speciale, cum ar fi Legea nr.10/ 2001 și Legea nr. 112/ 1995. Aceste legi speciale vizează retrocedarea dreptului de proprietate privată, transfer ce are loc prin intermediul organelor administrative care emit acte administrative.
O parte din doctrină consideră că actele emise de organele administrative în temeiul procedurilor speciale, au caracter civil, ceea ce nu ar trebui sa conducă la includere acestora printre modurile de dobândire a proprietății.
Art. 885 din Codul civil instituie regula conform căreia drepturile reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se dobândesc numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrirea. În mod corespunzător, drepturile reale se pierd sau se sting numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului, dat prin act notarial autentic.
Sunt și situații de excepție în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară ( moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropiere pentru cauză de utilitate publică sau alte cazuri prevăzute de lege ). Titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
Capitolul II. Posesia și elementele constitutive ale posesiei
Posesia și detenția precară
Notiunea de posesie reprezintã una dintre „constantele dreptului”, având o „coloraturã distinctã în diferite epoci istorice, determinatã de natura diferitã a dreptului de proprietate” . Posesia, ca stare de fapt, a făcut obiectul preocupărilor omenești încă din vremuri străvechi.
Inițial, în dreptul roman era confundată cu proprietatea, ocupantul unui teren fiind posesor, dar în același timp, și proprietar. În timp, dreptul de proprietate se separă de ocupațiunea propriu- zisă , noțiunea posesiei separându-se de cea a proprietății. In dreptul roman , posesia a apărut în legătură cu proprietatea publică.
Ulterior, în timpul Republicii, noțiunea de posesie s-a extins și asupra lucrurilor susceptibile de proprietate privată. Privită ca un simplu raport de fapt, lipsită inițial de ocrotire juridică, începe ulterior să fie ocrotită pe calea interdictelor. Simpla stare de fapt devine generatoare de consecințe juridice; posesorul, prin simplul fapt că posedă, are mai multe drepturi decât neposesorul.
Trebuia însă să întrunească două elemente: un element material, consând în stăpânirea lucrului și un element intențional, constând în intenția de a stăpâni lucrul pentru sine. În lipsa celui de-al doilea element arătat suntem în prezența detenției – stare de drept, rezultată în principal din raporturi contractuale (arendare, închiriere, comodat ș.a).
Rolul posesiei este unul din ce în ce mai important, fiind suficient să amintim că o posesie utilă reprezintă condiția principală a obținerii dreptului de proprietate. Ca urmare, ocrotirea juridică a acesteia s-a regăsit în fiecare epocă a istoriei.
Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpînirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți, ca un proprietar sau titular al altui drept real.
Posesia este o stare de fapt, deoarece există independet de dispozițiile legale care s erefră la dobîndirea sau stingerea drepturilor, apoi, posesia nu poate face obiectul unei transmisiuni. Posesia este exercițiul unei puteri de fapt care conferă posibilitatea posesorului de a se comporta ca și cum el ar fi titularul dreptului asupra bunului, ea este o putere materială asupra lucrului.
Posesia, independentă de dreptul real asupra bunului este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului, și anume drepturile pe care le are acesta în simpla sa calitate de posesor.
Întrucît posesia este exercițiul practic al unui drept real, prin ocrotirea posesiei se realizează însăși apărarea dreptului real.
Nu trebuie să se confunde posesia cu detenția. Posesia presupune intenția de a se comporta ca proprietar și de a exercita pentru sine, pe când detenția presupune puterea materială asupra lucrului fără intenția de a poseda pentru sine, sub numele de proprietar, ci numai cu intenția de a deține.
Esențial, pentru posesie, este existența elementului intențional – ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detenție, numită și detentie precara, unde lipsește elementul intențional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica deținerea materială a lucrului; de exemplu, dețin un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru ca așa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a inchiriat etc.
Detentorul este obligat să restituie bunul așa încât posesia să nu conțină decât unul din elementele constitutive esențiale și anume corpus.
Chiar și atunci când se folosește de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor deoarece el trebuie să remită bunul. Ceea ce-i lipsește detenției precare este componentul animus domini sau animus sibi habendi.
Detentorii precari sunt, de exemplu depozitarii, locatarii, comandatorii, creditorii, cărăușii etc. În acest sens potrivit art. 918 Codul civil, nu constituie o posesie, ci o detenție precară.
Tot o detenție precară va fi și “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului” (art. 1853 alin. 2 Cod civil).
Ceea ce caracterizează în mod esențial situația detentorului este împrejurarea că întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găsește un titlu – convențional, judiciar sau legal – care implică recunoașterea dreptului altuia.
Dacă elementul material al detenției nu diferă în mod esențial de acela al posesiei, în schimb actele detentorului sunt întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, subordonate voinței posesorului potrivit titlului care constituie temeiul juridic al detenției sale. Deosebirea nu se reduce numai la o obligație de restituire a bunului pe care detentorul ar avea-o față de titular, pentru că dacă ar fi așa, precaritatea ar înceta de îndată ce obligația respectivă s-ar stinge prin unul din modurile legale. În realitate, această situație de precaritate este perpetuă, ea menținându-se și după stingerea obligației de restituire, atâta timp cât nu intervine intervenția sa în posesie prin acte care să implice contestarea dreptului titularului.
Astfel, vânzătorul care nu predă cumpărătorului lucrul vândut, deși îl deține, nu în virtutea unui titlu, ci din contra, impotriva lui, va fi un permanent detentor precar, chiar după împlinirea termenului de predare întrucât, atâta vreme cât el nu neagă dreptul cumpărătorului, obligația sa de a-l garanta, pe acesta împotriva acțiunii, nu se stinge.
De aceea esența detenției precare este, prin urmare, nu atât obligația de restituire pe care ar avea-o detetorul față de titular, cât atitudinea de permanentă recunoaștere a dreptului acestuia din urmă.
Lipsa acestor elemente, respective a unui titlu din care să rezulte o obligație de restituire între coproprietari și a unei recunoașteri a dreptului exclusiv al celorlalte, face ca stăpânirea exercitată în mod concurent de mai multe personae, cu titlu de coproprietar să nu poată fi calificată ca o detenție precară, ci ca o coposesie, aptă de a produce efecte specifice.
Detentor precar poate fi și vânzătorul care, dupa încheierea contractului de vânzare-cumpărare continuă să țină bunul vândut, până la o dată ulterioară când va fi predate cumpărătorului.
Vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului el fiind considerat un simplu detentor precar. O detenție precară va exista și în cazul contractului de antrepriză când între finalizarea lucrării de către antreprenor și predarea ei beneficiarului trece o perioadă de timp. Deoarece antreprenorul are obligația de predare a lucrării, el nu va deține lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.
Problema care se pune este aceea dacă cel care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și i s-a predat bunul în momentul încheierii convenției până la data autentificării actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Din punctul nostru de vedere, cumpărătorul este un simplu detentor precar.
În primul rând antecontractul are ca obiect o obligație de a face, și obligația de a da, se concretizează în momentul perfectării actului la notariat.
Până la perfectarea vânzării, vânzătorul promitent continuă să fie proprietarul bunului doar promis spre vânzare. Cumpărătorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a arătat într-o decizie a instanței supreme, ci doar detenția lui precară.
În doctrina juridică s-a considerat că titularul dezmembrămintelor de proprietate, față de titularul dreptului de proprietate cu care a încheiat convenția, este un detentor precar; în raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor. De asemenea când dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dobândite prin alte modalități decât posesia, titularul nu este decât un posesor precar.
Asemenea posesiei precare ar fi: uzufructul, uzuarul, titularul dreptului de abitație, superficiarul, titularul unei servituți.
Referitor la uzufructuar, la care face trimitere și art. 918, alin.1, lit. b, Cod civil s-a arătat că atunci, când se spune că posesorul unui drept real este detentor precar, se înțelege că el este detentor precar relativ la posesiunea proprietății depline a lucrului, el rămâne însă posesor propriu-zis relativ la dreptul său real. Așa se explică faptul că uzufructuarul poate dobândi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.
O dublă posesie exercită și superficiarul. Asupra construcției al cărui proprietar este, superficiarul exercită posesia ca atribut al dreptului de proprietate, însă asupra terenului exercită doar o posesie.
Codul civil, în art. 918, alin.1, lit. d, Cod civil include în categoria detentorilor precari și pe aceea care “detinand temporar un bun al altuia, este obligata sa il restituie sau care il stapaneste cu ingaduinta acestuia”.
Asemenea posesori sunt considerați “posesori sub nume de proprietari”.
Aceste acte vizează în special raporturile de vecinătate cum ar fi: trecerea unei persoane pe terenul alteia, pe o cărare pentru a scurta distanța până la un anumit punct, trecerea unor cârduri de animale la pășune sau la adăpost etc.
S-a arătat că “asemenea acte de îngăduință, autorul le îndeplinește fără drept, iar cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință”.
Este dificilă o enumerare a tuturor detentorilor precari: în afara celor menționate mai sunt și alții, trăsăturile lor juridice fiind determinate de natura juridică a dreptului care reglementează raporturile dintre părți, exemplu creditorul gajist, cărăușul, posesia precară a comoștenitorului etc.
Codul civil reglementează trei cazuri când este posibilă intervenția detentului în posesie (art. 920 Cod civil).
Deținătorul bunului primește cu bună credință de la un terț, altul decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul deținut.
De exemplu, chiriașul cumpără mobila în care locuiește de la moștenitor, având convingerea că moștenitorul este proprietarul bunului.
Din momentul cumpărării, detentorul precar devine un adevărat posesor.
Detentorul precar neagă dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de rezistență care pot consta în: chiriașul aduce la cunoștință proprietarului că el este adevăratul proprietar al bunului, depozitarul sau comandatorul refuză restituirea bunului pentru aceleași motive.
O atare intervertire de posesie rezultă din art. 920 Cod civil, de exemplu, atunci când locatarul refuză plata chiriei, pretinzând că este proprietar.
Simpla negare a dreptului de proprietate nu este însă suficientă, detentorul trebuie să recurgă la acte concrete, de natură a provoca un conflict. De aceea instanța supremă a stabilit că posesia precară se transformă în posesie utilă atunci când, cu privire la obiectele închiriate, locatorul neagă, prin acte de rezistență opuse reclamantului, dreptul de proprietar al acestuia pretinzând că el este proprietar și reușește să facă dovada în condițiile legii.
Faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.
Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună credință.
De exemplu, acceptând succesiunea, moștenitorul are convingerea că toate bunurile din patrimonial defunctului sunt proprietatea acestuia, deși asupra unora din bunuri defunctul nu avea decât calitatea de detentor precar.
Toate cele trei cazuri de intervertire a detenției precare sunt prevăzute expres în Codul civil. Jurisprudența a decis că este posibilă intervertirea detenției în posesie în cazul în care un moștenitor ce stăpânește bunul indiviz se comportă ca un proprietar exclusiv asupra întregului bun.
Regula este că succesorii stăpânesc bunul indiviz unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu e de natură a fundamenta dreptul de proprietate, prin uzucapiune.
Astfel, instanța supremă a hotărât că “atunci când unul dintre moștenitori stăpânește un bun succesoral cu titlu de proprietate, în condițiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun”.
Dar dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun poate avea loc numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voință a moștenitorului care să administreze că a înțeles să transforme posesia exclusivă, adică dacă s-a produs o intervenție a posesiei prin fapte concrete.
Actele prin care poate avea loc intervertirea în fapt a posesiei pot fi de exemplu închirieri sau încasări de venituri, exercitarea unor lucrări de reparații sau construcții în nume propriu.
De asemenea nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o similitudine între posesie și proprietate.
Astfel, un proprietar poate fi și posesorul bunului său, dar sunt și situații când un posesor nu se bucură și de dreptul de proprietate asupra bunului.
Un asemenea posesor, căruia îi lipsește dreptul de proprietate asupra bunului se comportă însă ca un adevărat proprietar față de bunul respectiv.
Legiuitorul protejează posesia oferind inclusiv căi procesuale pentru a o apăra în justiție: în același timp posesia produce însemnate efecte juridice permițând chiar dobândirea proprietății asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.
Exemplu: Acțiune posesorie
condiții de exercitare
coproprietar în indiviziune
Admiterea acțiunii posesorii e condiționată de întrunirea condițiilor prevăzute de art. 674 cod procedură civilă.
Un proprietar în indiviziune care nu a posedat exclusiv și cu titlu de proprietar nu poate promova o acțiune posesorie.
Singura cale de rezolvare a neînțelegerilor dintre coproprietari cu privire la posesia bunului este sistarea stării de indiviziune.
Exemplu: În starea de fond a respins acțiunea reclamantului de a fi anulat procesul verbal de punere în posesie a pârâtului și punerea în posesie pe aceeași suprafață de teren, din moment ce într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acțiunea în revendicare a pârâtului în contradictoriu cu reclamantul pentru aceeași suprafață, deoarece printr-o hotărâre dată și inițiată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că pârâtul este proprietarul acestui teren.
In ceea ce priveste coposesia, dreptul roman (cel vechi) nu admitea exercitarea concomitentă a posesiei de către mai multe persoane. Ulterior, dreptul roman a admis exercitarea simultană a mai multor posesii asupra aceluiași bun. În prezent, această formă comună de exercitare a posesiilor poartă denumirea de coposesiune.
Construită în concepția clasică după modelul dreptului de proprietate, posesia are ca și aceasta un caracter exclusiv, în sensul că nu se poate admite că asupra aceluiași bun să se exercite simultan o stăpânire exclusivă de către mai multe persoane.
Codul civil nu reglementează nici coposesiunea. Coposesiunea constituie însă tot o stare de fapt și constă în stăpânirea în comun de către mai multe persoane asupra unuia și aceluiași tot sub nume de proprietar.
Deci, ceea ce este esențial, coposesiunea nu există decât atunci când toți posesorii sunt titularii aceluiași drept real.
Dacă asupra aceluiași bun sunt diferite drepturi reale, de exemplu, proprietate, servitute, etc., nu mai operează coposesiunea deoarece posesia titularilor drepturilor reale diferă între ele.
Pentru a fi dobândită posesiunea, în dreptul nostru succesoral se disting următoarele categorii de succesori:
moștenitorii care au posesiunea de drept a moștenirii fiind cunoscuți sub denumirea de moștenitori sezinari;
moștenitorii care nu beneficiază de sezină, așa încât pentru trimiterea lor în posesiune e necesară eliberarea unui certificat de moștenitor;
legatorii sau donatorii de bunuri viitoare care, pentru a intra în posesiune trebuie să solicite predarea sau plata legatului sau a libertăților.
Sezina este un beneficiu acordat de lege unor moștenitori legali, adică de a intra în posesia de drept a moștenirii fără nici o aprobare specială sau îndeplinirea unor formalități. Sunt moștenitori sezinari doar ascendenții sau descendenții adica rudele în linie dreaptă cu defunctul.
Dacă sunt mai mulți moștenitori sezinari, aceștia vor deveni coposesori ai bunurilor succesorale, chiar din momentul deschiderii succesiunii.
Moștenitorii sezinari vor intra de drept în posesia moștenirii numai dacă bunurile succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la acțiunile posesorii împotriva uzurpatorilor.
Jurisprudența a stabilit că sezina reglementată de Cod civil constituie posesia de drept a moștenirii, așa încât termenul de posesie nu este sinonim cu cel prevăzut de art. 916 Cod civil astfel, în calitate de moștenitor sezinar nu conferă celui în cauză dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găsește în indiviziune.
În doctrina juridică s-a mai considerat că atunci când la moștenire vin moștenitorii sezinari și nesezinari, aceștia din urmă „vor fi coposesori solo animo pentru cota parte din succesiune”.
Moștenitorii sezinari și cei nesezinari se vor afla în coposesiune din momentul deschiderii succesiunii, deoarece ei continuă pe defunct. Nu e cazul legatorilor care vor fi coposesori ai bunului indiviz doar din momentul în care li se recunoaște calitatea de legatori și au intrat în posesia bunului.
Am văzut că e posibilă coposesia nu numai în cazul dreptului de proprietate, dar și a celorlalte drepturi reale.
De exemplu, în cazul unei servituți de trecere, este posibil ca asupra fondului dominant să existe mai mulți titulari în indiviziune. Aceasta înseamnă că, între aceștia, în ce privește calea de acces care se află pe fondul aservit se afla o coposesiune. Coposesiunea titularilor fondului dominant se justifică și prin faptul că servitutea e indivizibilă.
O coposesiune asupra unui imobil e posibilă și în absența unui titlu, iar dacă va fi exercitată, în condițiile legii va putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Dobândirea dreptului de proprietate va fi posibilă nu numai prin uzucapiunea de 30 de ani dar și prin uzucapiunea de 10-20 ani, dacă există un just titlu și bună credință.
Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă o coposesie poate fi transformată într-o posesie exclusivă. Proprietarul în indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv al bunului indiviz posedat și, în condițiile prescripției achizitive de lungă durată, poote dobândi proprietatea imobilului. De aceea sunt greșite hotărârile acelor instanțe prin care s-a decis că un moștenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani în privința bunului posedat sau că moștenitorii vor putea pretinde folosința exclusivă numai în temeiul unei înțelegeri exprese între ei.
O altă problemă este aceea dacă nivelul echivocului e aplicabil și în cazul coposesiunii. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a eliminat din conținutul art. 922 – 927 viciul echivocității; cu toate acestea jurisprudența l-a consacrat.
Cât timp coposesiunea e exercitată simultan de mai mulți titulari ea e considerată echivocă sub aspectul uzucapiunii.
Elementul material corpus
Am observat, din cele expuse, că posesiunea este o stare de fapt generatoare de efecte juridice. Anume această caracteristică constituie aspectul exteriror al posesiunii, care paote fi cunoscut de oricine prin constatarea vizibilă a situației de fapt. Constituind un fapt exterior deținerea în fapt a bunului este ușor de stabilit, deoarece orice persoană poate recunoaște personal o situație de fapt.
Dar simpla deținere materială a bunului nu este suficientă. Exemplu: vedem o persoană lucând constant o suprafață de teren; nu știm însă dacă acea persoană posedă terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu este un arendaș).
Pentru aceasta este necesar să analizăm elementele intrinseci ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia: corpus și animus.
Corpus constituie elementul material al posesiei. Absența lui face imposibilă posesia. Dar așa cum corpus nu poate exista fără animus tot astfel animus fără corpus nu pot oferi calitatea de posesor.
Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura bunului (de exemplu într-un fel se exercită posesia unei clădiri și altfel asupra unui teren), precum și în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.
Am văzut că elementul corpus cumulează un ansamblu de acte materiale.
În ce privește actele juridice s-a considerat într-o opinie pe care nu o împărtășim că elementul corpus s-ar putea materializa și în anumite acte juridice pe care le-ar încheia posesorul : locațiune, depozit, comodat.
Din punctul nostru de vedere elementul corpus nu cuprinde decât actele materiale iar „cât privește actele juridice cum sunt vânzarea sau închirierea – acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece poartă asupra dreptului de proprietate și nu asupra lucrului în materialitatea sa.”
Practic suntem, în acest caz, în prezența unor detentori precari, care au corpus pentru adevăratul posesor și nu pentru ei.
În aceste cazuri, posesorul posedă corpore alieno. Arendașul nu posedă pentru el, ci pentru proprietarul terenului.
În consecință, posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitată personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Această regulă a fost moștenită în dreptul roman, potrivit căruia poter familias putea poseda prin intermediul fiilor săi și sclavilor săi.
Un posesor mai poate dobândi elementul corpus și prin intermediul unui mandatar special.
Neîntrunirea vreunuia dintre cele două elemente ale posesiei, corpus și animus face ca posesia să fie inexistentă. Cu toate acestea, elementul corpus, poate fi exercitat și prin altul, respectiv prin intermediul unor contracte prin care se transmite folosința materială a lucrului, cum ar fi locațiunea, arendarea, etc. Prin încheierea unor asemenea contracte translative de folosință elementul material al posesiei nu se pierde întrucât este exercitat prin altul, respectiv corpore alieno.
În schimb nu poate fi vorba de posesie atunci când nu se exercită niciun act de folosință materială asupra imobilului nici personal nici prin altul, întrucât nu există cel puțin elementul corpus. Simpla achitare a impozitului nu poate reprezenta posesie prin ea însăși, întrucât, deși ar putea exista elementul animus, cu toate acestea, nu există elementul corpus, mai precis stăpânirea în fapt a bunului.
În consecință, lipsind posesia asupra imobilului, nu se poate invoca efectul întreruptiv al prescripției extinctive prin recunoașterea dreptului, iar acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de înstrăinare trebuie respinsă.
Prin sentința civilă nr. 4087 din 24.09.2014 pronunțată de Judecătoria Arad s-a admis excepția prescripției, invocată de pârâtă și, în consecință, s-a respins acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, formulată de reclamanta SC A.D.K. SRL, împotriva pârâtei T.F.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată de 700 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a soluționat cu prioritate excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.
Astfel, la 08.09.2010, societatea reclamantă a încheiat cu pârâta o promisiune de vânzare cumpărare, prin care aceasta din urmă s-a obligat să-i vândă, în schimbul prețului de 19.500 lei, un teren arabil în suprafață de 54400 mp situat în localitatea Zărand. Reclamanta nu a dovedit că ar fi intrat vreodată în posesia terenului iar la acest termen de judecată a recunoscut că nu folosește terenul.
Actul încheiat de părți a dat naștere următoarelor drepturi corelative: a pârâtei de a-i fi achitat prețul și al reclamantei de a pretinde pârâtei să efectueze în viitor demersurile în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra terenului.
Aceste drepturi sunt drepturi de creanță, executarea lor putând fi cerută doar în interiorul termenului general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, acest act normativ fiind aplicabil în cauză, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil.
Prima instanță a reținut că, în cauză, termenul de prescripție a început să curgă, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, de la momentul nașterii dreptului material la acțiune, respectiv de la data încheierii convenției, 08.09.2010.
Acțiunea a fost înregistrată la această instanță la 14.01.2014 și cum, din probatoriul administrat, nu a fost relevată nici o cauză de suspendare sau întrerupere a prescripție, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei s-a prescris. Ca urmare, în temeiul textelor de lege susmenționate, prima instanță a admis excepția și a respins cererea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc contractului autentic de vânzare-cumpărare.
Pârâta a efectuat cheltuieli de judecată de 700 lei, reprezentând onorariul avocatului. În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, prima instanță a obligat reclamanta, căzută în pretenții, la plata acestei sume.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A.D.K. S.R.L. prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă.
În motivare apelanta arată că, prima instanța a respins acțiunea formulată de către aceasta ca urmare a admiterii excepției prescripției și a considerat că aceasta nu a făcut dovada posesiei terenului în litigiu.
Învederează că la dosarul cauzei a depus certificatul fiscal care atestă că societatea apelantă a înregistrat terenul în evidențele fiscale ale Primăriei și a plătit impozitul aferent. Rezultă că aceasta și-a manifestat prerogativele de proprietar și în nici un caz nu a stat în pasivitatea care este practic sancționată de legiuitor, prin instituirea termenelor de prescripție.
Noțiunea de posesie a fost interpretata de prima instanță într-un sens extrem de rigid și restrâns deoarece, după cum a arătat la soluționarea excepției prescripției instanța trebuia să analizeze dacă societatea apelantă a manifestat pasivitate sau, dimpotrivă vreun interes față de terenul în litigiu. Interesul este fără dubiu manifestat, iar posesia faptică apreciază că nu putea să denote un interes mai mare decât cel manifestat prin plata impozitului către stat.
De altfel, societatea apelantă nu avea obligația să exploateze în vreun fel terenul, existând varianta achiziționării acestuia strict în scop de investiție. Mai mult, consideră că intimata a dat dovada de rea-credință, încurajată practic de către instanță prin admiterea excepției prescripției. Astfel, acesta a încasat prețul pentru teren, a stat în pasivitate totală de la data încheierii promisiunii, nu și-a achitat nici măcar taxele și impozitele, iar acum se prevalează de excepția prescripției, pentru a rămâne atât cu terenul, cât și cu prețul acestuia, îmbogățindu-se fără just temei.
Pentru aceste motive, apelanta solicită admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului formulat de apelantă și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivare intimata a araătat că, prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la data de 08.09.2010, s-a obligat să vând imobilul în suprafață de 54.400 mp, înscris în titlul de proprietate nr. 57.418/1995, tarla 177, parcela A 943/94; tarla 176, parcela A 972/3; tarla 118 parcela A 683/145; tarla 360/1, parcela A 1670/1/15, tarla 141, parcela A 810/4/57, tarla 177, parcela 943/14, tarla 227, parcela 1268/1/6. Întrucât în promisiunea de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut un termen până la care părțile se obligă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data încheierii antecontractului, respectiv de la data de 08.09.2010, conform art. 7 alin. 2 din Decretul 167/1958.
Având în vedere cele arătate mai sus, solicită a se observa că obligația promitentului-vânzător de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, obligație născută din promisiunea dc vânzare-cumpărare, s-a stins la data de 08.09.2013. Întrucât acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 14.01.2014, deci după împlinirea termenului de prescripție, în mod legal și corect a reținut prima instanță că acțiunea reclamantei este prescrisă.
Mai mult, raportat la dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru a fi în prezența unei întreruperi a cursului prescripției, este necesară o recunoaștere a drepturilor apelantei venită din partea intimatei.
De asemenea, intimata mai arată că din actele depuse la dosar de către apelantă, și anume certificat de rol fiscal nr. 129 din 28.01.2014 emis de P.Z., nu rezultă că aceasta ar fi achitat impozitul pe terenul în cauză, ci doar faptul că la începutul acestui an, deci după împlinirea termenului de prescripție, apelanta s-a înscris pe rolul fiscal al primăriei cu terenurile respective. Mai mult, chiar dacă apelanta ar fi plătit impozitul în cursul termenului de prescripție și nu ulterior împlinirii acestuia, în condițiile în care înregistrarea în evidențele fiscale are la bază o declarație a persoanei impuse, plata impozitului nu echivalează cu o recunoaștere a dreptului făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, deci nu poate fi avută în vedere drept cauză de întrerupere a acesteia.
Intimata consideră că, susținerile apelantei privind intrarea în posesia terenurilor care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nu sunt susținute de probe. Așa cum corect a menționat instanța de fond în sentința atacată, la termenul din 24.09.2014 aceasta a recunoscut că nu a folosit niciodată terenul. Faptul că aceasta a achitat impozitul după împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu îi poate conferi acesteia prerogative de proprietar, câta vreme în tot cursul termenului de prescripție apelanta nu a manifestat niciun interes pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Astfel, deși acesteia îi revenea obligația de a întabula terenul care face obiectul litigiului, prin reprezentantul acesteia C.B., până în prezent acest lucru nu s-a întâmplat. Mai arată că nu a fost convocată la notar în vederea încheierii contractului.
În ceea ce privește afirmațiile apelantei referitor la pasivitatea intimatei dată de faptul că nu ar fi achitat taxele și impozitele aferente terenului în litigiu, intimata învederează faptul că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, care există independent de exercitarea lui și care nu se poate stinge prin neuz. Faptul că nu a plătit taxele și impozitele asupra terenului nu o îndreptățește pe apelantă să devină proprietara terenului fără a-și îndeplini propriile obligații, eventuala sancțiune în acest caz fiind aplicarea dobânzilor și a penalităților de întârziere de către organul fiscal. Mai mult, în cauză nu poate fi vorba de o îmbogățire fără just temei câtă vreme atât prescripția extinctivă, cât și cea achizitivă sunt menite să sancționeze pasivitatea titularului dreptului neexercitat în termenul legal, iar apelanta avea posibilitatea să introducă acțiunea anterior împlinirii termenului de prescripție.
Pentru toate aceste motive, intimata solicită respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr. 4087/24.09.2014 pronunțată de Judecătoria Arad ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În drept a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă, art. 7 alin. 2, art. 16 Decretul nr. 167/1958.
Analizând apelul de față, prin prisma motivelor formulate și a probelor administrate, tribunalul reține următoarele:
Prima instanță a soluționat cauza în baza excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție pe care a admis-o, respingând cererea de chemare în judecată.
Prin criticile aduse sentinței apelate se tinde la anularea hotărârii primei instanțe, care s-ar fi pronunțat greșit pe excepție și la evocarea fondului cauzei. Ca atare, tribunalul va analiza prin prisma motivelor de apel, raportate la considerentele decisive ale primei instanțe legalitatea soluției date asupra excepției prescripției dreptului la acțiune.
În acest sens, tribunalul reține că este de necontestat faptul că, la data de 08.09.2010, apelanta-reclamantă a încheiat cu intimata-pârâtă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, prin care intimata-pârâtă s-a obligat să-i vândă, în schimbul prețului de 19.500 lei, un teren arabil în suprafață de 54400 mp situat în localitatea Zărand. Reclamanta nu a dovedit că ar fi intrat vreodată în posesia terenului iar la acest termen de judecată a recunoscut că nu folosește terenul.
Obligația intimatei-pârâte, asumată prin contract, constând în perfectarea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare într-un veritabil contract de vânzare-cumpărare este o obligație de a face, personală, căreia îi corespunde un drept corelativ de creanță al apelantei-reclamante, respectiv un drept personal de a cere doar pârâtei obligate prin contract îndeplinirea obligației sale de a face.
Fiind un drept personal, mai precis un drept de creanță, dreptul apelantei-reclamante este supus prescripției extinctive în termenul general de de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul-Lege nr.167/1958, incident în speță, date fiind dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, potrivit cărora, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului cod civil rămân supuse dispozițiilor legale în vigoare la data la care au început să curgă. Cum este de netăgăduit faptul că prescripția a început să curgă la 08.09.2010, data încheierii promisiunii sinalagmatice, având în vedere și data intrării în vigoare a Noului cod civil, respectiv 01.10.2011, rezultă că dispozițiile aplicabile în materia prescripției în litigiul pendinte sunt cele ale Decretului-Lege nr.167/1958.
În continuare, tribunalul reține că, așa cum s-a statuat mai sus, termenul de prescripție extinctivă a început să curgă din momentul nașterii dreptului material la acțiune, respectiv de la data încheierii convenției, 08.09.2010.
Cum cererea de chemare în judecată a fost dedusă judecății primei instanțe abia la data de 14.01.2014 și cum, din probatoriul administrat, nu a rezultat vreo cauză de suspendare sau întrerupere a termenului prescripție, prima instanță a constatat corect faptul că acțiunea apelantei-reclamante s-a prescris, fiind formulată cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.
Apelanta se prevalează de o eventuală posesie exercitată de aceasta asupra imobilului, ce ar constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, aspect ce, potrivit susținerilor apelantei a fost interpretat greșit de prima instanță.
Nu poate fi primit aceste motiv de apel, de altfel singurul invocat de apelantă. În primul rând se impune precizarea că nu poate fi negat aspectul teoretic susținut de apelantă, în sensul că, posesia exercitată asupra imobilului, ce face obiectul contractului, izvor al creanței supusă prescripției reprezintă, de fapt, o recunoaștere a dreptului creditorului, ce constituie un motiv de întrerupere a termenului de prescripție. Pe de altă parte însă, trebuie analizat in concreto, de la caz la caz, în ce măsură creditorul se poate prevala de o astfel de posesie. Este cunoscut faptul că posesia reprezintă o stare de fapt generatoare de efecte juridice, având în componență două elemente: elementul material corpus, ce presupune stăpânirea în fapt a bunului și elementul intențional animus, ce semnifică voința posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al altui drept real asupra bunului. Neîntrunirea vreunuia dintre cele două elemente face ca posesia să fie inexistentă. Cu toate acestea, elementul corpus, poate fi exercitat și prin altul, respectiv prin intermediul unor contracte prin care se transmite folosința materială a lucrului, cum ar fi locațiunea, arendarea, etc. Prin încheierea unor asemenea contracte translative de folosință elementul material al posesiei nu se pierde întrucât este exercitat prin altul, respectiv corpore alieno. Or, în speța dedusă judecății nu poate fi vorba de posesie întrucât nu există cel puțin elementul corpus, apelanta-reclamantă neexercitând acte de folosință asupra imobilului, cum a recunoscut încă din faza judecății în fața primei instanțe și nici nu a încheiat acte juridice translative de folosință cum ar fi contracte de locațiune sau arendare, pentru a se putea spune că exercită stăpânirea materială a bunului prin altul. Simpla achitare a impozitului nu poate reprezenta posesie prin ea însăși, întrucât, deși ar putea exista elementul animus, cu toate acestea, nu există elementul corpus, mai precis stăpânirea în fapt a bunului.
Din aceste considerente, dat fiind faptul că nu s-a dovedit posesia exercitată de apelanta-reclamantă asupra imobilului ce face obiectul promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare și pentru că nu există alte cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție extinctivă, în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând cererea de chemare în judecată.
Din cele ce preced, având în vedere faptul că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, tribunalul, în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge apelul declarat.
Elementul intențional (animus)
Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar încă un element esențial: animus.
Acest element psihologic (animus) constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al dreptului real. De exemplu, chiar dacă un chiriaș deține imobilul în interesul său, la el nu există voința de a se manifesta ca un proprietar al bunului.
Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil.
De exemplu, în materia uzucapiunii printre alte condiții se cere ca pentru a se putea uzucapa posesiunea să fie sub nume de proprietar. Pentru a azucapa, dobânditorul primește bunul de la un detentor precar (locator, depozitar, creditor) elementul intențional trebuie să existe neapărat în persoana posesorului.
De asemenea, Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să instituie o prezumție în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, de a dovedi că posesorul este un simplu detentor precar.
În sfârșit, Cod civil prevede că atunci când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie. Deci, atât timp cât nu se face dovada că a avut loc o intervenție a posesiei, se prezumă că detentorul a continuat să-și păstreze calitatea de detentor.
Jurisprudența a avut posibilitatea să se pronunțe cu privire la cele două elemente constitutive ale posesiei.
De exemplu, instanța supremă a decis că proba posesiei se va putea face, în ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și celelalte taxe, referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secția financiară, închirierea imobilului sub nume de proprietar.
Prin actiunea civila înregistrata la aceasta instanta sub nr. 10497/306/2007 reclamantul H. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul K. K. sa se constate ca a dobândit prin efectul uzucapiunii dreptul de proprietate asupra terenului situat în Cisnadie în punctul numit Dealul Cucului înscris în Cartea funciara nr. 2284 Cisnadie nr. top 6341 identificat în titlul de proprietate în urma reformei agrare din 1945 în lotul 813 si cu identificarea cadastrala actuala în parcela 2299 fânete, a localitatii Cisnadie, urmând a dispune întabularea dreptului sau de proprietate în cartea funciara asa cum a fost dobândit, fara cheltuieli de judecata.
În motivarea actiunii s-a aratat ca bunicul reclamantului S. P. a primit la reforma agrara din 1945 o suprafata de 1200 stj teren, pe care l-a folosit pâna în jurul anilor 1970 când l-a dat reclamantului spre folosinta. Reclamantul a mai aratat ca a folosit acest teren în mod continuu pâna în prezent si ca titlul de proprietate nu a putut fi întabulat si nici dezbaterea succesiunii dupa bunicul sau nu a putut avea loc.
În drept, s-au invocat dispozitiile art. 28 DL115/1938 cu referire la art. 1846-1847,1860 cod civil iar în probatiune s-au depus: copie act de împroprietarire, schita topografica de identificare teren, copie certificat de deces titular împroprietarire, adeverinta de la Primaria Rasinari care atesta plata impozit6ului, împuternicire avocatiala.
Actiunea a fost timbrata initial cu 20 lei si timbru judiciar de 0,3 lei si a fost completat cu 128 lei si 1,5 lei timbru judiciar.
Actiunea a fost precizata (fila 24) în sensul de a se constata ca a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii în conditiile stabilite de codul civil român.
În cauza, numitii P. G. M., D. R., K. A., S. G., H. A. au formulat cerere de interventie în interes propriu solicitând respingerea actiunii ca fiind nefondata cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii s-au aratat urmatoarele:
1.nu sunt aplicabile art. 28 Legea 115/1938 deoarece nu exista un extras de carte funciara, nu se cunoaste cine este proprietarul si nici nu s-a depus certificatul de deces al acestuia.
2.terenul a apartinut defunctului S. P. urmare reformei agrare, dar în anul 1963 acesta l-a predat Statului Român în conformitate cu Decretul 115/1959 privitor la lichidarea ramasitelor oricaror forme de exploatare a omului de câtre om în agricultura, iar în anul 1992 terenul a fost restituit mostenitorilor lui S. P., decedat în anul 1981 si anume: H. A. S. N. si S. P. junior, reconstituindu-se dreptul de proprietate în confomritate cu dispozitiile Legii 18/1991
3.nu sunt întrunite în persoana reclamantului, conditiile art. 28 Legea 115/1938, art. 1846-1862 cod civil deoarece pâna în anul 1992 terenul era scos din circuitul civil si se afla în proprietatea si posesia Statului Român. Intervenientii au mai aratat ca acte de posesie asupra terenului au facut numai succesorii lui S. P. senior direct sau prin intermediari.
În drept, s-au ivnocat dispozitiile art. 49-56 cod de procedura civila.
În probatiune, s-a depus adeverinta 1894/4.05.2006, , adeverinta 347/28.02.1992.
Cererea de interventie a fost timbrata cu 106 lei si timbru judiciar de 3 lei.
Reclamantul a formulat întâmpinare (fila 39) la cererea de interventie solicitând respingerea ei în totalitate, aratând ca se pune problema si a calitatii procesuale prin lipsa acordului de a se înainta cererea de interventie, consimtamântul nefiind dat de persoanele ce figureaza ca intervenienti.
Intervenientii P. G. si D. R. au aratat, în sedinta publica din 20.05.2008 (fila 51) ca au dat mandat de reprezentare avocatului B. D. care a formulat cerere de interventie.
Intervenienta H. A. (fila 85) a aratat ca nu a dat mandat nici unei persoane pentru formularea cererii de interventie. Aceasta a formulat personal cerere de interventie în interesul reclamantului aratând ca actiunea acestuia este legala si temeinica.
Cererile de interventie au fost admise în principiu prin încheierea din 18.03.2008 si, respectiv 17.02.2009.
În cauza a fost introdus în calitate de pârât (58) numitul K. R. ca mostenitor al pârâtului K. K., decedat la 20.08.1973 în B.esti. Acesta nu a formulat întâmpinare si nu s-a prezentat în instanta.
În cauza s-au depus: extras Cartea funciara nr. 2284, contract de întretinere 495/1962 (fila 35), s-a luat interogatoriu H. I. (fila 105), P. G. (125), D. R. (126), H. A. (fila 144), au fost audiati martorii: P. S. (fila 101), H. N.(104), M. V.(103), S. A.(fila 102), s-au comunicat relatii de la primaria Orasului Cisnadie ( fila 164 si 86), s-a efectuat expertiza tehnica în specialitatea topografie de catre expert Mesu Veronie si s-au mai depus concluzii.
Din întreg probatoriul cauzei instanta retine urmatoarele:
Imobilul înscris în Cartea funciara nr. 2284 Cisnadie, nr. top 6341 – fânat de 5641 mp este proprietatea numitului K. C., decedat la data de 20.08.1973. Pârâtul K. R. este fiul proprietarului tabular fiind chemat în aceasta calitate în judecata.
Potrivit adresei 8826/03.11.2008 a Primariei Cisnadie pârâtul K.h R. a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii 247/2005 ca mostenire dupa tatal sau, pentru terenul înscris în Cartea funciara nr. 2284 Cisnadie cu nr. top 6341,6342,6343 si acestuia i s-a atribuit suprafata de 2,30 ha pe un alt amplasament într-o zona vecina, fiind eliberat titlul de proprietate 3004/9/03.06.2008
Potrivit adresei 5211/27.05.2009 emisa de aceeasi Primarie Cisnadie, H. A.(n. S.), S. N., S. P.-Herculane, în calitate de mostenitori ai defunctului S. P. tatal au formulat cerere în temeiul Legii 18/1991 la data de 18.03.1991 în baza careia s-a emis adeverinta de punere în posesie 341/28.02.1992 pentru suprafata de 0,343 ha dar, ulterior, s-a constata ca anexa 20 care a stat la baza adeverintei este eronata, deoarece terenul nu a fost preluat si nu se afla în proprietatea statului Român, astfel încât toate persoanele din anexa 20 au fost radiate.
Primaria precizeaza ca acest teren nu a fost preluat de societati CAP, IAS iar la data aparitiei Legii 18/1991, acesta se afla în zona de proprietari, motiv pentru care nu se pot efectua puneri în posesie, masuratori sau eliberari de documente de proprietate.
Martorul P. S. declara ca a folosit terenul în litigiu din anul 1990-1991 cu acordul tatalui reclamantului H. N. si ca plateste anual o suma de bani (echivalentul unui miel, aproximativ 100 lei). Aceasta suma a fost platita mamei reclamantului dupa decesul lui H. Nicoale. Au existat discutii cu privire la vânzarea acestui teren martorului initiate la cererea lui H. N..
Martora S. A. declara ca numai dupa anul 1989 terenul a fost arendat de H. A. si banii împartiti între H. A. si S. G.. Martora relateaza un episod din urma cu 5 ani la care a fost de fata si în care fratele lui H. I., N., i-a dat numitei S. G. suma de 400 lei ca arenda pentru teren.
Martorul M. V. declara ca nu stie când si cum a fost dobândita posesia terenului de catre parintii reclamantului pe care îi stia ca proprietari, relatând faptul ca l-a ajutat pe reclamant la culesul prunelor în timpul liceului, începând cu anul 1970.
Martorul H. N. arata ca reclamantul a folosit terenul în litigiu numai de 5-6 ani, dupa decesul lui H. I. Martorul nu cunoaste împrejurari anterioare anului 1975 si stie ca H. I. si H. P. au folosit terenul împreuna.
La interogatoriu, reclamantul recunoaste ca avea cunostinta de faptul ca s-a eliberat adeverinta de punere în posesie pe numele parintilor sai si a unchiului sau S. P. jr., ca terenul a fost lucrat prin intermediari iar în ultimii ani au convenit ca banii sa-i primeasca mama sa, ca a intrat în posesia terenului în anul 1972 si a cules prune împreuna cu parintii sai. De asemenea, reclamantul arata ca a depus doua cereri de restituire teren si a primit raspunsul ca terenul apartine lui K. K. care a facut cerere de retrocedare.
Intervenienta în interesul reclamantului, mama acestuia, H. A. recunoaste la interogatoriu ca terenul a fost predat statului român în anul 1963 si nu a fost folosit decât dupa anul 1990, ca a facut cerere de reconstituire drept de proprietate în temeiul Legii 18/1991 si ca reclamantul stia ca s-a emis adeverinta de punere în posesie.
Bunicul reclamantului a locuit împreuna cu acesta si parintii sai pâna la deces, în anul 1981. Mama reclamantului arata ca dorea sa lase acest teren reclamantului, ca zestre, dar recunoaste ca nu putea face acest lucru, nefiind proprietara, sperând ca îl va putea recupera si da apoi acestuia.
Expertul a identificat terenul ca fiind situat administrativ în extravilanul municipiului Cisnadie în zona „Dealul Cucului”, având numar cadastral 2990 în suprafata de 5000 mp si se suprapune cu nr. top 6341 din Cartea funciara nr. 6341 Cisnadie.
De asemenea, imobilul a fost evaluat la 2000 lei.
Referitor la legea aplicabila, instanta constata ca reclamantul invoca dispozitiile codului civil, având în vedere bazat pe titlul de proprietate emis în favoarea bunicului sau S. P. în temeiul Legii agrare din 1945.
Potrivit dispozitiilor art. 6 din Legea 241/1947 de punere în aplicare a Decretului-Lege 115/1938 pâna în 12.07.1947 legea aplicabila în cazul uzucapiunii este Codul civil.
Astfel, conform textului legal (art.6 din Legea 241/1947) prescriptiile începute înaintea punerii în aplicare a Decretului-Lege nr. 115/1938 sunt cârmuite în ce priveste natura, durata si efectele lor de dispozitiile legii sub care au început, în cazul de fata Codul civil Român.
În acelasi sens este si decizia nr. 86/2007 pronuntata de ÎCCJ în cadrul recursului în interesul legii, respectiv actiunea este guvernata de dispozitiile legii sub imperiul careia a început posesia.
Instanta constata ca titlul de proprietate nu este datat si din probele administrate nu rezulta ca bunicul reclamantului a preluat posesia terenului în anul 1945, totusi, se va retine implicit anul 1945 ca punct de pornire a posesiei si, prin urmare, în cauza se aplica dispozitiile codului civil.
In materia prescriptiei achizitive, Codul civil consacra principiul potrivit caruia aceasta este fondata pe faptul posesiei în perioada ceruta de lege a unui imobil (art.1846 Cod civil).
În conformitate cu dispozitiile art.1846 alin.2 C.civ. pentru existenta posesiei trebuie îndeplinite cumulativ doua elemente: corpus, respectiv actele materiale de folosire si animus , respectiv elementul intentional , care consta în faptul ca cel ce savârseste actele materiale de folosire ale bunului are intentia de a le face pentru sine, astfel cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul dreptului real. Spre deosebire de elementul material, care poate fi exercitat fie personal de posesor, fie prin reprezentant, ¬elementul intentional fiind un element de natura psihica, trebuie sa fie prezent direct si nemijlocit în persoana posesorului. Pentru a dovedi posesia, este necesar a se face dovada ambelor elemente.
Spre deosebire de posesie, detentia precara presupune puterea materiala a unui lucru, fara intentia de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar, ci numai cu intentia de a detine. Întrucât detentorul poseda pentru altul, în cazul detentiei exista corpus însa nu exista elementul intentional , animus possidendi .
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, exista în momentul în care sunt întrunite cele doua elemente, corpus si animus . Pentru a produce însa efecte juridice, posesia trebuie sa fie utila, iar pentru a fi utila este necesar sa îndeplineasca anumite calitati care, în acelasi timp reprezinta si conditii ale unei posesii utile, cum ar fi acelea de a fi continua, neîntrerupta, netulburata, publica, neechivoca si sub nume de proprietar.
În ce priveste posesia, codul prevede, în art.1847, ca pentru a duce la dobândirea drepturilor reale prin prescriptie, posesia trebuie sa fie continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar. Toate aceste conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca posesia sunt cumulative si fac ca aceasta sa fie apta de a duce la dobândirea drepturilor reale ca urmare a exercitarii ei pe durata ceruta de lege. Lipsa calitatilor posesiei constituie vicii ale sale.
Jonctiunea posesiilor este o facultate pentru posesorul subsecvent, si înseamna adaugarea la termenul posesiei actuale ( proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul sau, cu conditia ca posesorul actual sa nu poata schimba în avantajul sau natura posesiei anterioare (art.1860 C.civ.). Pentru a se realiza jonctiunea posesiilor este necesar un raport juridic între autor si posesorul subsecvent, jonctiunea fiind exclusa când posesorul actual a intrat în posesie prin uzurpare sau autorul acestuia a fost un simplu detentor precar al bunului imobil.
Pornind de la dispozitiile legale precitate, asa cum s-a aratat anterior, din probele administrate rezulta ca posesia a început în 1945 în persoana bunicului reclamantului, S. P., ca posesia a fost întrerupta în anul 1963 când acesta a predat terenul la stat, fiind reluata numai dupa anul 1989 de tatal reclamantului H. N..
În perioada 1963-1990 actele de folosinta izolate exercitate de reclamant si familia sa nu putea caracteriza o posesie utila sub nume de proprietar, posesorii fiind constienti ca proprietate nu le mai apartine, dovada fiind cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulata în anul 1991. Din probe rezulta ca aceste acte s-au îndeplinit numai dupa anul 1970, astfel încât în perioada 1963-1970 posesia a fost întrerupta total.
Astfel, martorii au aratat ca terenul ar fi fost posedat de parintii reclamantului dupa anul 1970 iar de reclamant numai de 5-6 ani, fiind dat în arenda de tatal reclamantului începând cu anul 1991 . La baza preluarii posesiei de catre reclamant nu sta nici un raport juridic. Martorii au aratat ca reclamantul a posedat împreuna cu bunicul si parintii sai.
Martorul H. arata ca ultima transmisiune a posesiei s-a realizat catre reclamant în urma cu 5-6 ani, în timp ce arenda terenului a primit-o în trecut tatal reclamantului si o primeste si în prezent mama acestuia care o împarte cu intervenienta în interes propriu S. G., careia îi recunoaste dreptul asupra acestui teren.
Pornit de la momentul începerii posesiei indicat implicit de reclamant (prin referire la Reforma Agrara), se constata ca termenul de 30 de ani prevazut de art. 1890 Cciv s-ar fi putut împlini în anul 1975 (dar posesia a fost întrerupta în 1963) si în timp ce terenul era stapânit de bunicul si tatal reclamantului, astfel ca si efectul prescriptiei achizitive s-ar fi putut împlini în persoana tatalui acestuia daca posesia ar fi fost caracterizata.
Jonctiunea posesiilor nu poate opera câta vreme termenul de prescriptie achizitiva a fost întrerupt .
În aceste conditii, instanta retine ca nu se poate invoca în cauza jonctiunea posesiilor, ca nu s-a facut dovada ca posesia reclamantului, începuta în anii 1970, ar fi îndeplinit conditiile prevazute de art.1847 C.civ. pentru a fi apta sa produca efectele juridice prevazute de art.645 si art.1837 C.civ. si nici ca sunt îndeplinite conditiile art 28 DL 115/1938 („cel ce a posedat un bun nemiscator , în conditiile legii timp de 20 de ani dupa moartea proprietarului înscris în cartea funciara , va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.”).
Pentru toate aceste motive, instanta va respinge actiunea reclamantului ca neîntemeiata.
Retinând aceasta solutie, cererea de interventie în interesul reclamantului formulata de H. A. va fi respinsa, aceasta urmând cursul actiunii celui în favoarea caruia s-a intervenit.
Cu privire la cererea de interventie în interes propriu, instanta constata ca datele comunicate de Primaria Cisnadie au indicat ca adeverinta de punere în posesie nu mai are valabilitate si, prin urmare, procesul nu poate fi câstigat în favoarea acestora. De altfel, instanta constata ca prin cererea de interventie principala nu exista pretentii proprii asupra carora instanta sa se pronunte. Singura cerere a acestora era de a respinge actiunea principala.
În consecinta, cererea de interventie în interes propriu va fi respinsa.
Instanta nu va acorda cheltuieli de judecata deoarece, respingând ambele cereri, nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 274 cod de procedura civila.
Pentru aceste motive, în numele legii, hotaraste: respinge actiunea civila precizata formulata de reclamantul H. I. cu domiciliul în Sibiu …., în contradictoriu cu pârâtul K. R. cu domiciliul în … pentru uzucapiune. Respinge în fond cererea de interventia în interesul reclamantului formulata de H. A. cu domiciliul în Rasinari, strada Stezii, nr. 707. Respinge în fond cererea de interventie în interes propriu formulata de P. G. M. cu domiciliul în Sibiu …, D. R. cu domiciliul în …, K. A. cu domiciliul în …, S. G. cu domiciliul în…..
În privința rolului pe care îl are fiecare din aceste două elemente, pentru existența posesiei, există doua teorii:
a) teoria subiectivă
Această concepție a fost formulată de Savigny și constă în aceea că acordă întâietate elementului subiectiv asupra celui material.
Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda, care precizează caracterul deținerii lucrului. Fără acest element, posesia nu există, nu se poate manifesta. Corpus fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numește detenție precară sau detenție cum e cazul chiriașului, depozitarului și creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, aceștia neavând animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detendi.
Această concepție a fost criticată de Hering, care considera că uneori concepția e inaplicabilă sau dezmințită de realitățile vieții practice. De asemenea, mai arată că e dificil să se distingă când o persoană are animus possidendi și când are animus detendi, ceea ce face ca posesia să devină un joc al capriciilor posesorului care poate fi după împrejurări când posesor, când detentor.
Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaș are corpus, dar n-are animus possidendi, dar dacă refuză să mai plătească chiria, adică să posede pentru altul și vrea să posede pentru el, atunci această atitudine trebuie să se exprime într-o formă exterioară obiectivă opozabilă proprietarului lucrului.
Deci, se pune întrebarea: ce contează, ce interesează mai mult, intenția sau actul care traduce ori exprimă această intenție?
b) Teoria obiectivă
Susținută de Hering, care consideră că elementul material adică corpus are întâietate asupra celui intențional, deci are precădere puterea materială exercitată asupra lucrului. Elementul intențional este cuprins implicit în cel material.
Intenția servește pentru a crea însuși elementul material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el. Deci, elementul intențional nu este suprimat, de exemplu, nu este posesor acela căruia i se pune un lucru în mână în timpul somnului. Posesorul are o putere fizică exercitată în mod voit asupra lucrului, astfel că fără voință nu se poate concepe posesia.
Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor cauze detenționiste pentru a transforma posesia în detenție. Iar detenția produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violență poate exercita acțiunea în reintegrare, dacă a adus lucrului îmbunătățiri sau a făcut construcții are dreptul să rețină lucrul până i se restituie cheltuielile făcute, detenția se poate transforma în posesie utilă prin intervertirea titlului.
În concluzie, se consideră că efectele posesiei trebuie să se producă în toate cazurile în care este vorba de o putere fizică exercitată voluntar asupra unui lucru.
Concepția obiectivă a fost criticată pe motivul că în dreptul roman se distinge posesia de detenție. De asemenea se arată că se consideră posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea acordată proprietarului pentru apararea proprietății sale.
Deosebirea practică între cele două teorii se reduce la dreptul de a uzucapa, care e recunoscut numai posesorilor nu și detentorilor precari, căci acțiunile posesorii pot fi introduse atât de posesori, cât și de detentorii precari.
În concluzie detentorul precar se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare în virtutea principiului spoliatus aute amnia restituendus. Cererile posesorii pot fi făcute și de cel care deține lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care îl deține.
Dobândirea și pierderea posesiei
2.4.1. Dobândirea posesiei
Pentru a fi dobândit posesia, trebuie să fie reunite ambele elemente ale posesiei, cu precizările făcute în ce privește exercitarea acestora prin altul în mâna aceleiași persoane.
Dobândirea elementului material rezultă, fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita lizibil acte materiale de folosință, dar cu condiția de a nu fi săvârșit fapte penale împotriva proprietății, fie din faptul că vechiul posesor a renunțat sau a părăsit posesia pe care o exercita până atunci, pe care începe s-o execute noul posesor.
În cazul unor reglementări speciale se va ține seama de acestea.
Astfel, Legea nr. 46/2008 – Codul silvic prevede că ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejurimilor ori a reperelor de marcare, se pedepsește cu închisoarea sau cu amendă. În aceste condiții, elementul material al posesiei asupra bunurilor arătate nu este posibil.
Dobândirea celui de-al doilea element al posesiei (animus) are loc în momentul în care cel ce deține materialmente lucrul manifestă intenția de a păstra pentru sine acel lucru. Această intenție se deduce, de cele mai multe ori, din însăși actele materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei construcții pe un teren.
Rezultă că simpla voință de a poseda un lucru nu este îndestulătoare pentru a duce la dobândirea posesiei acestuia, fiind necesar ca această voință să se manifeste pentru deținerea sau folosința efectivă a lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra caracterelor acestor acte de deținere și folosire.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 29.08.2007 reclamanta M.E. a chemat în judecată pe pârâții Comuna Limanu și Consiliul Local Limanu solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate dobândirea de către reclamantă, în temeiul prescripției achizitive, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 800 mp situat în comuna Limanu, jud. Constanța.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara unui teren în suprafață de 2000 mp situat în comuna Limanu, jud. Constanța, astfel cum rezultă din titlul de proprietate eliberat de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța.Reclamanta a mai arătat faptul că în anul 1970 a cumpărat cu chitanță de mână un teren în suprafață de aproximativ 800 mp, teren pe care l-a posedat în mod continuu, pașnic și sub nume de proprietar, fără a avea neînțelegeri cu vecinii și pentru care nu are acte de proprietate.S-a mai arătat de către reclamantă faptul că a achitat taxele și impozitele la stat, aferente acestui teren și că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru dobândirea prin prescripție achizitivă a dreptului de proprietate asupra acestui imobil.În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă, art. 1837, art. 1846 și art. 1895 Cod civil.Cererii i-au fost anexate înscrisuri.Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul Local Limanu.Pârâții au solicitat respingerea ca nefondată a cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Comuna Limanu motivat de împrejurarea că terenul aparține domeniului privat al comunei iar reclamanta nu a exercitat timp de 30 de ani o posesie utilă asupra imobilului litigios, astfel cum rezultă din declarațiile pe proprie răspundere consemnate în registrul agricol.În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare și a arătat că nu există nici un impediment la dobândirea prin uzucapiune a terenului aflat în domeniul privat al Comunei Limanu.Mai mult, a arătat reclamanta, a dobândit imobilul litigios de la numiții V. C. și V. C. prin contract de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Județului Constanța, cunoscând lipsa titlului de proprietate al vânzătorilor asupra acestui teren.S-a arătat de către reclamantă faptul că vânzătorii terenului l-au stăpânit începând din anul 1946 și până la momentul înstrăinării de către reclamantă iar aceasta din urmă l-a posedat ca un adevărat proprietar, în mod continuu, neîntrerupt și netulburat, astfel cum impun dispozițiile art. 1837, art. 1846 și art. 1895 Cod civil.Răspunsului la întâmpinare i-a fost anexată copie de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța.Prin memoriul" depus la dosarul cauzei la data de 03.03.2008, reclamanta a făcut, cu privire la situația de fapt, următoarele precizări: la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța, terenul era împrejmuit, în jurul locuinței vânzătorilor erau aproximativ 1600 mp dar nu a încheiat actul decât pentru suprafața de 800 mp permisă de lege.În martie 2006, a arătat reclamanta, a solicitat efectuarea măsurătorilor cadastrale și cu acest prilej a aflat că terenul aferent locuinței are o suprafață de 2738 mp.
Ulterior, a arătat reclamanta, a formulat cerere pentru eliberarea titlului de proprietate, titlu pe care l-a obținut în luna august 2006 și la emiterea căruia au stat actul de proprietate autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța și adeverința eliberată de Primăria Limanu pentru suprafața de 1200 mp, înscrisă în evidențele instituției pe baza declarațiilor făcute de reclamantă la momentul în care nu știa care este suprafața de teren exactă pe care o deține.Reclamanta a mai arătat și faptul că deține terenul litigios din anul 1974, l-a cultivat cu porumb, necesar pentru creșterea animalelor pe care le dădea la contract, iar suprafața de 2000 mp deținută în baza titlului de proprietate a fost înstrăinată unor nepoți.Deliberând cu prioritate asupra excepției lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul Local Limanu, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, instanța a apreciat că este întemeiată și a admis-o motivat prin încheierea pronunțată în ședința publică.
Pentru pronunțarea acestei soluții instanța a avut în vedere dispozițiile art. 19, art.38 și art. 67 din Legea nr. 215/2001,potrivit cu care consiliile locale reprezintă doar organe deliberative, fără personalitate juridică, prin care se exercită autonomia locală și care conferă personalitate juridică doar unităților administrativ teritoriale.
Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorității administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină.
Rezultă astfel că personalitatea juridică și implicit calitatea de subiect de drept aparține doar unităților administrativ teritoriale în timp ce consiliile locale sau județene precum și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și județe(art. 21 și art.22 din Legea nr. 215/2001).
Aceste autorități sunt organe ale persoanei juridice, structuri deliberative sau executive prin care unitățile administrativ teritoriale participă în nume propriu la raporturile juridice de drept public sau privat, ca titulare de drepturi și obligații proprii.
În lipsa personalității juridice și a unei prevederi exprese a legii, consiliile locale nu au legitimare procesuală proprie, nu pot fi titulare de drepturi și obligații proprii nici în planul dreptului material și nici în planul dreptului procesual și nu pot participa în procesul civil ca subiecte de drept distincte de unitățile administrativ teritoriale la nivelul cărora îndeplinesc atribuții de organe deliberative.În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale, probe pe care instanța, apreciind că sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, le-a încuviințat.Apreciind că sunt utile soluționării cauzei, în exercitarea rolului activ reglementat de dispozițiile art. 129 alin.5 Cod procedură civilă și după punerea în discuția contradictorie a părților, instanța a dispus din oficiu obținerea de relații cu privire la regimul juridic al terenului cu privire la care reclamanții au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate, administrarea probei cu expertiză tehnică imobiliară având ca obiective identificarea imobilului litigios și stabilirea valorii de circulație a acestuia și administrarea probei testimoniale cu posesorii imobilelor învecinate cu terenul litigios.
A fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză.
În vederea soluționării cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Comuna Limanu, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarea situație de fapt.Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța reclamanta a cumpărat de la numiții V. C. și V. C. imobilul situat în comuna Limanu, compus din teren în suprafață de 800 mp și construcție, identificat în procesul-verbal întocmit de fostul Consiliu Popular al Comunei Limanu și având vecinătăți: la nord-lot ajutător proprietatea CAP.Terenul înstrăinat reclamantei fusese dobândit de vânzători de la comună, prin licitație, în anul 1946.Potrivit procesului-verbal întocmit de fostul Consiliu Popular al Comunei Limanu, la data înscrierii în CAP, terenul aferent locuinței vânzătorilor avea o suprafață de aproximativ 1600 mp.În luna martie 2006, ca urmare a efectuării măsurătorilor cadastrale s-a stabilit că terenul aferent locuinței reclamantei avea o suprafață de 2000mp.Potrivit mențiunilor înscrise în planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate înregistrat la OCPI Constanța, terenul aferent locuinței reclamantei nu era împrejmuit pe latura de nord, latură pe care se învecinează cu Consiliul Local Limanu.Prin cererea înregistrată la Primăria Limanu reclamanta a solicitat Comisiei Locale de fond funciar eliberarea titlului de proprietate pentru terenul intravilan în suprafața de 2000 mp aferent locuinței, suprafață de teren rezultată din măsurătorile cadastrale efectuate în luna martie 2006, teren situat în comuna Limanu.În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit terenul de la numitul V. C. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1974.Cererii de eliberare a titlului de proprietate i-au fost anexate adeverința eliberată de Primăria Comunei Limanu și copie de pe documentația cadastrală înregistrată la OCPI Constanța la 24.03.2006.Potrivit adeverinței eliberate de Primăria Comunei Limanu, reclamanta figurează în registrul agricol al localității Limanu cu teren intravilan în suprafață de 2000mp.Prin hotărârea din 02.06.2006 a Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța a fost validată propunerea Comisiei locale privind suplimentarea anexei 2b și înscrierea reclamantei cu suprafața de 2000 mp.La data de 28.07.2006 reclamantei i-a fost eliberat titlul de proprietate nr. emis de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța pentru suprafața de 2000 mp teren intravilan având ca vecinătăți la nord-Consiliul Local Limanu.Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 03.10.2006 reclamanta a înstrăinat numitului D. N. imobilul compus din teren în suprafață de 748 mp și construcție iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct și clauză de întreținere autentificat la 03.10.2006, reclamanta a înstrăinat numitei D. M. imobilul compus din teren în suprafață de 1252 mp și construcțiile edificate pe acesta.În luna august 2006 s-a întocmit o nouă documentație cadastrală cu privire la terenul în suprafață de 2000 mp deținut de reclamantă în baza titlului de proprietate eliberat de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța, documentație înregistrată fără număr la OCPI Constanța la data de 29.08.2006.
Tot în luna august a fost întocmit un plan topografic cu amplasamentul și delimitarea corpului de proprietate situat în comuna Limanu, aparținând Consiliului Local Limanu, amplasat în partea de nord a terenului deținut de reclamantă în baza titlului de proprietate eliberat de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța, aflat în folosința reclamantei și a numiților D. N. și D. M. și care face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.Din declarațiile martorilor audiați în cauză instanța reține împrejurarea că terenul aferent locuinței aflată în proprietatea reclamantei este împrejmuit, în prezent are aceeași configurație ca și la momentul preluării în posesie de către reclamantă, iar aceasta din urmă l-a folosit în mod continuu și pașnic din anul 1974.Având în vedere situația de fapt reținută instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru admiterea cererii formulate de reclamantă.Potrivit dispozițiilor art. 644 Cod civil, Proprietatea bunurilor se dobandeste si se transmite prin succesiune, prin legate, prin conventie si prin traditiune" iar potrivit art. 655 Cod civil, Proprietatea se mai dobandeste prin accesiune sau incorporatiune, prin prescriptie, prin lege si prin ocupatiune".Potrivit dispozițiilor art. 1890 din Codul civil toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință" iar art. 1837 din același act normativ prevede că prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea () sub condițiile determinate prin această lege".Dispozițiile legale susmenționate reglementează uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate prin exercitarea unei posesii utile asupra unui imobil în timpul fixat de lege.Posesia, ca și condiție esențială a uzucapiunii, este definită ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun în astfel de condiții încât, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-și produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existența elementelor sale constitutive, ci și întrunirea anumitor calități de natură să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă.În concepția Codului civil român posesia presupune existența a două elemente: un element material și un element intențional.Elementul material al posesiei presupune stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse acte ale omului și, de regulă, prepune un contact direct cu bunul.Elementul intențional presupune voința posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca adevărat proprietar sau titular al unui drept real cu privire la bunul pe care î-l are în posesie.Pe cale de consecință, a dovedi posesia înseamnă a face dovada existenței celor două elemente care o caracterizează.
Elementul intențional al posesiei este greu de dovedit datorită caracterului său psihologic, motiv pentru care prin lege, acesta se prezumă relativ ori de câte ori o persoană are deținerea materială a bunului.Regula este înscrisă în articolul 1854 Cod civil, potrivit căruia, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul".Tot o prezumție relativă este instituită și de art. 1855 Cod civil, potrivit cu care, când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie".In conformitate cu dispozițiile art. 1847 din Codul civil ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar ()".Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1847 din Codul civil se pot desprinde viciile posesiei, a căror incidență ar împiedica intervenirea uzucapiunii, și anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul.Posesia este echivocă ori de câte ori există îndoială asupra titlului sub care sunt săvârșite actele de folosință ale posesorului.
Potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 42/1990, Terenul aferent casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deținătorilor; acestea pot fi înstrăinate și lăsate moștenire.Terenul prevăzut la alin. 1, împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosință membrului cooperator, potrivit prevederilor art. 4, nu poate depăși suprafața de 6.000 metri pătrați pentru deținătorul casei de locuit".Potrivit art. 23 din Legea nr. 18/1991, Sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii".Potrivit art. 13 alin. 1 din HG nr. 890/2005, Stabilirea dreptului de proprietate pentru foștii cooperatori, în viață la momentul intrării în vigoare a legii, se face pe numele persoanelor îndreptățite, iar pentru cooperatorii decedați, pe numele moștenitorilor. Când sunt mai mulți moștenitori stabilirea dreptului de proprietate se face pe numele tuturor moștenitorilor" iar potrivit alin. 5,Foștii membri cooperatori, în viață, fie că au adus sau nu au adus terenuri în cooperativă, sunt înscriși cu suprafața stabilită de comisie în tabelele cuprinse în anexele nr. 2a) și 2b), iar moștenitorii cooperatorilor decedați sunt înscriși cu suprafața stabilită în tabelul prevăzut în anexa nr. 3".
Față de dispozițiile legale anterior menționate și având în vedere situația de fapt reținută pe baza probelor administrate în cauză, instanța a constatat că există îndoială asupra titlului sub care reclamanta a săvârșit actele de folosință asupra terenului litigios.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 655 Cod civil, prescripția achizitivă, convenția și legea sunt reglementate drept trei moduri distincte de dobândire a proprietății: uzucapiunea presupune dobândirea dreptului de proprietate prin exercitarea unei posesii utile asupra unui imobil, convenția presupune transmiterea dreptului prin acordul de voință al părților, iar dobândirea proprietății prin lege presupune intervenția organului legislativ și reglementarea regimului juridic al imobilelor în funcție de contextul socio-politic existent la un moment dat în stat.
Or, din probele administrate în cauză a rezultat că terenul aferent locuinței reclamantei are o suprafață de 2738 mp, suprafață din care 800 mp au intrat în proprietatea reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța iar pentru suprafața de 2000 mp i-a fost eliberat titlul de proprietate de către Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța.
Tot din probele administrate în cauză a rezultat că pe latura de nord, terenul dobândit de reclamantă prin contract se învecina la data încheierii convenției cu un lot ajutător proprietatea CAP iar documentația cadastrală întocmită în luna martie 2006 cu privire la terenul aferent locuinței reclamantei a identificat o suprafață de 2000 mp, suprafață pentru care reclamanta a solicitat și a obținut eliberarea titlului de proprietate emis în baza Legii 18/1991.
Eliberarea titlului de proprietate anterior menționat s-a realizat în baza hotărârii Comisiei Județene de Fond Funciar Constanța prin care a fost validată propunerea Comisiei locale privind suplimentarea anexei 2b și înscrierea reclamantei cu suprafața de 2000 mp.
Reclamanta nu a contestat titlul de proprietate deși acesta menționează că terenul atribuit se învecinează pe latura de nord cu Consiliul Local Limanu iar nu cu drum comunal, așa cum susține reclamanta că l-a preluat în posesie de la numiții V. C., și vizează o suprafață de teren care se suprapune în parte peste terenul dobândit de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța.Mai mult decât atât, potrivit mențiunilor înscrise în planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate înregistrat la OCPI Constanța, întocmit în luna martie 2006, terenul aferent locuinței reclamantei nu era împrejmuit pe latura de nord,, latură pe care se învecinează cu Consiliul Local Limanu.De asemenea, în adeverința eliberată de Primăria Comunei Limanu se arată că reclamanta figurează în registrul agricol al localității Limanu cu teren intravilan în suprafață de 2000mp iar potrivit măsurătorilor cadastrale efectuate în luna august 2006, terenul litigios este amplasat în partea de nord a terenului deținut de reclamantă în baza titlului de proprietate eliberat de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța.Câtă vreme terenul litigios nu a fost delimitat de restul suprafeței de teren aferentă locuinței, suprafață deținută de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al Județului Constanța și în baza titlului de proprietate eliberat de Comisia Județeană de Fond Funciar Constanța, instanța a apreciat că există îndoială asupra titlului sub care reclamanta a săvârșit actele de folosință asupra acestui teren.Mai mult, terenul dobândit de reclamantă prin contract se învecina la data încheierii convenției cu un lot ajutător proprietatea CAP și chiar reclamanta, în cuprinsul precizărilor depuse în scris la dosarul cauzei, a arătat că a folosit terenul litigios pentru cultivarea porumbului necesar pentru creșterea animalelor pe care le dădea la contract.Față de aceste considerente, instanța apreciază că posesia exercitată de reclamantă asupra terenului litigios nu a fost una utilă ci una viciată, echivocă, ce nu poate constitui temei pentru dobândirea dreptului de proprietate, astfel că cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Comuna Limanu a fost respinsă ca nefondată.
2.4.2. Pierderea posesiei
Cauzele de pierdere a posesiei sunt impartite in doua categorii: cauze de pierdere prin vointa posesorului sau impotriva vointei lui si cauze de pierdere privite din punctul de vedere al elementelor constitutive.
Fata de aceasta clasificare, in literatura de specialitate este dominanta conceptia potrivit careia posesia se pierde prin pierderea unuia sau ambelor elemente ale posesiei. Ne raliem acestei opinii, deoarece cauzele de pierdere prin vointa posesorului sau impotriva vointei posesorului reprezinta, de fapt, cauze de pierdere a unuia sau ambelor elemente constitutive ale vointei.
Astfel, in cazul in care posesia se pierde prin transferul voluntar al bunului in posesia altei persoane, sau prin abandonul voluntar al lucrului, se pierd simultan, ambele elemente ale posesiei, “animus” si “corpus”.
In cazul in care posesia se pierde fara vointa posesorului (de exemplu: in cazul bunurilor furate sau pierdute), posesorul nu pierde decat elementul “corpus”, astfel incat el are la dispozitie o actiune posesorie pentru a obtine reintrarea sa in posesie. Acelasi autor se refera si la pierderea posesiei bunurilor prin expropiere. In realitate, prin expropiere se pierde nu numai posesia, ci insusi dreptul de proprietate asupra lucrului.
Aceasta clasificare a cauzelor de pierdere a posesiei prin vointa posesorului sau impotriva posesorului, apreciem ca isi gaseste utilitatea in solutionarea, de catre instantele judecatoresti a actiunilor posesorii si a celor petitorii.
In ceea ce priveste pierderea elementelor constitutive ale posesiei, aceasta poate avea loc in trei situatii distincte:
– pierderea simultana a lui “animus’ si “corpus”. Aceasta este ipoteza normala cea mai frecventa, si ea se produce mai ales in caz de instrainare a lucrului. De asemenea, ea se produce si in cazul abandonului lucrului de catre posesor.
– pierderea elementului “animus”. Acest caz se intalneste rar in practica, deoarece presupune ca o persoana continua sa detina materialmente un lucru, fara intentia de a-l poseda.
In literatura de specialitate sunt prezentate urmatoarele exceptii:
a) in cazul in care posesorul devine alienat mintal, pus sub interdictie, el pierde “ANIMUS”, dar ramane totusi posesor, deoarece “animus” exista la tutorele sau;
b) cand posesia este trecuta asupra unui minor, acesta o va dobandi si exercita prin tutore.
– pierderea elementului “corpus”. Aceasta forma de pierdere a posesiei are loc atunci cand bunul este distrus, atunci cand posesorul pierde bunul sau cand acesta (bunul) intra in stapanirea altei persoane, fara vointa posesorului. Deci, nu trebuie sa se confunde situatia in care se pierde posesia prin pierderea puterii materiale asupra lucrului, cu situatia in care posesia se exercita “corpore alieno”, deoarece, in acest caz, nu se pierde elementul “corpus”, care se exercita prin altul.
S-a admis în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, având în vedere că a fost făcută dovada faptului că tabloul în speță nu se mai află în posesia sa, astfel că, raportat la obiectul acțiunii – obligarea la predarea bunului mobil – nu există identitate între persoana sa și cel obligat în raportul juridic, în care dreptul corelativ constă în respectarea proprietății reclamantei.
în cazul contractului de comodat, când comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul are drept de opțiune între două acțiuni, o acțiune reală în revendicare și o acțiune personală care derivă din contract, ce nu poate fi formulată împotriva terților care ar deține lucrul împrumutat. Când comodatarul nu se mai află în posesia bunului, întrucât l-a încredințat unei alte persoane, comodantul va putea acționa împotriva terțului pe cale oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului, putând cere de asemenea despăgubiri de la comodatar. în speță, acțiunea formulată este una reală, iar nu una izvorând din contract, neaplicându-i-se regulile speciale din materia creanțelor.
C.A. București, s. a IX-a civ. și de propr. int., decizia nr. 172/R din 24 martie 2009, nepublicată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 3 decembrie 2003, reclamanta Muzeul Județean de Artă Prahova a solicitat în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Artă al României, Ministerul Culturii și cultelor, RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat obligarea acestora în solidar la predarea tabloului intitulat Flori (Trandafiri), autor D.G., cu plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că tabloul menționat este înscris în patrimoniul său, așa cum rezultă din fișa de evidență având drept număr de inventar nr. 172, fiind o pictură în ulei pe placaj cu dimensiunile 0,410 x 0,337 cm.
în vederea organizării unei expoziții aniversare a pictorului D.G., această lucrare a fost împrumutată fostului Muzeu R.S.R, la cererea acestuia, fără a mai fi ulterior restituită reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 13104 din 12 decembrie 2005, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1544 A din 3 octombrie 2006, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta Muzeul Județean de Artă Prahova împotriva sentinței civile nr. 13104 din 12 decembrie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut că în mod eronat prima instanță a înlăturat reintroducerea în cauză a RA A.P.P.S. de către Tribunalul București și nu a
analizat acțiunea formulată de reclamanta menționată în contradictoriu cu toate părțile ce au format obiectul acțiunii, aceasta echivalând cu o necercetare a fondului dedus judecății.
Prima instanță, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 17253 din 12 decembrie 2007, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Muzeul Județean de Artă Prahova, în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Artă al României, Ministerul Culturii și Cultelor, RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Cultelor, a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâții Muzeul Național de Artă al României și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să restituie reclamantului lucrarea „Flori" (Trandafiri) de D.G. aflată la vila „Lac 1", a omologat raportul de expertiză întocmit de experta F.E.(I.).
In motivarea sentinței s-a reținut că tabloul „Flori" realizat de pictorul D.G. a fost predat în anul 1966, sub formă de împrumut, alături de alte două lucrări ale aceluiași autor către fostul Muzeu R.S.R., actualul Muzeu Național de Artă al României în vederea organizării unei expoziții retrospective, că dintre aceste trei lucrări doar două au fost restituite reclamantei, pictura solicitată prin acțiune nefiind restituită, cu toate că în anul 1968 reclamanta a solicitat printr-o adresă restituirea, că potrivit adresei nr. 806/1974 a fostului Muzeu R.S.R., lucrarea în litigiu a rămas în custodia fostei Gospodării de Partid, iar ulterior, în anul 1985 a fost predată Oficiului Economic Carpați.
Lucrarea a rămas la această unitate administrativă până în anul 1982, perioada sa de custodie fiind prelungită. Ulterior, reclamantei i s-a adus la cunoștință împrejurarea că s-a solicitat predarea custodiei către o altă instituție, respectiv Oficiul Economic Central Carpați, care s-a si realizat până în anul 1985.
Din anul 1990, reclamanta a prelungit custodia acestei lucrări, nefiind de acord cu transferarea acesteia la ultima instituție care a solicitat custodia. Prin H.G. nr. 115/1990 s-a desființat Oficiul Economic Central Carpați, iar bunurile aparținând acestuia au fost preluate, pe bază de bilanț, de către statul român, prin organele centrale și locale ale acestuia. In condițiile acestea, lucrarea solicitată de reclamantă rămâne în posesia actualei pârâte RA A.P.P.S., care nu deține niciun act asupra acesteia.
La expertiza solicitată asupra lucrării de către Tribunalul București, făcută de către experta F.E. (I.), a fost identificată ca fiind originalul acestei lucrări și care se află în acest moment, cât și la data expertizării, la Vila Lac 1, însă din cauza restricțiilor impuse de Serviciul de Pază și Protecție, lucrare a fost expertizată în altă locație.
în aceste condiții, instanța a reținut că, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 182/2000 care protejează patrimoniul cultural mobil și care face parte din proprietatea publică a statului, reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de această reglementare, respectiv să dețină această lucrare, care a aparținut de drept acestei instituții, fiind încadrată în categoria lucrărilor menționate la art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) al acestui act normativ. în conformitate cu dispozițiile art. 5 și art. 8 din același act normativ, reclamanta este îndreptățită la restituirea acestei lucrări, pentru care a încheiat acte de împrumut și, ulterior, de custodie cu succesoarele în drepturi ale fostului Muzeu R.S.R. în conformitate cu dispozițiile art. 80 alin. (1) din același act normativ, bunul este încadrat în categoria celor care au fost împrumutate anterior anului 1946 și care pot fi solicitate la restituire de instituțiile îndrituite, nefă- când parte din cele menționate la alin. (2) din același articol de lege. în aceste condiții instanța a apreciat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată.
în ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtei RA A.P.P.S., instanța a reținut că această excepție a fost soluționată de către Tribunalul București, prin decizia de casare nr. 1544 din 3 octombrie 2006, motiv pentru care nu se mai impune motivarea cu privire la această excepție.
Prima instanță a reținut și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul de Finanțe și Ministerul Culturii și Cultelor, față de considerentele menționate în hotărâre.
împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel pârâții Muzeul Național de Artă al României și RA A.P.P.S.
Apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. a criticat hotărârea pe motive de nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța a stabilit greșit situația de fapt, întrucât din adresa nr. 4361/1968 rezultă că a existat acordul ca tabloul în litigiu să rămână în custodia Gospodăriei de Partid, că, pe de altă parte, în temeiul art. 469 C. civ., bunul a dobândit regimul juridic al imobilului în care a fost expus și care se află în proprietatea publică a statului, că instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că nu există avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.
Prin motivele de apel pârâtul Muzeul Național de Artă al României critică hotărârea sub aspectul lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că tabloul se află în deținerea RA A.P.P.S.
Prin decizia civilă nr. 821 A din data de 17 iunie 2008 a Tribunalului București, Secția a IlI-a civilă, au fost admise apelurile, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.
în motivarea deciziei s-a reținut că potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile aflate în custodia unor instituții publice nu pot fi restituite direct de acestea persoanelor fizice sau juridice care le-au depus în custodie, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, că prima instanța a stabilit corect situația de fapt în sensul că tabloul „Flori" al pictorului D.G. se afla în posesia RA A.P.P.S., fiind expus în Vila Lac 1, însă a obligat greșit cele două pârâte la restituire. Astfel, în ce privește pe apelantul Muzeul Național de Artă al României, din situația de fapt reținută rezultă că nu are calitatea de detentor sau posesor al tabloului, prin urmare, este lipsit de calitate procesuală pasivă.
în ce privește apelul pârâtei RA A.P.P.S., s-a reținut că dispozițiile art. 469 C. civ. nu sunt incidente în speță, întrucât tabloul nu a fost așezat de proprietar asupra fondului, nefiind prins în lemnărie, că, pe de altă parte, cererea de restituire trebuia avizată de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, or, în cauză, acest aviz nu a fost solicitat sau obținut, prin urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.
Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs reclamanta. În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea rec urată s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește apelul RA A.P.P.S., respectiv a dispozițiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a efectuat o adăugare la textul de lege în sensul că în lipsa avizului Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, cererea de restituire se respinge, deși textul de lege nu prevede în mod expres acest lucru. Or, în cazul în care legea nu distinge, judecătorul nu poate adăuga sau completa legea. Astfel, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 prevede că: „Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor". în prezenta cauză nu se aplică acest text de lege, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, motiv pentru care instanța de apel ar fi trebuit să motiveze hotărârea raportat la temeiul juridic al acțiunii indicat de reclamantă și nu raportat la Legea nr. 182/2000, ce vizează o procedură administrativă.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Muzeului Național de Artă al României, recurenta a arătat că acest pârât are calitate procesuală pasivă, având în vedere făptui că Muzeul Județean de Artă Prahova a predat tabloul revendicat, sub formă de împrumut acestui pârât în vederea organizării unei retrospective aparținând pictorului D.G. Ulterior, acest pârât a predat, la rândul său, tabloul fostului CC al R.S.R., fără acordul Muzeului Județean de Artă Prahova. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a împrumutat tabloul acestui pârât și recurenta-reclamantă nu și-a dat niciodată acordul ca acest pârât să împrumute tabloul unei alte unități, obligația de restituire a acestuia subzistă în solidar cu actuala deținătoare a tabloului.
Intimatul Muzeul Național de Artă al României a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 172R din 24 martie 2009, Curtea a admis recursul formulat de recurentul-reclamant Muzeul Județean de Artă Prahova, a modificat în parte decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de RA A.P.P.S., ca nefondat, menținând celelalte dispoziții, pentru considerentele expuse mai jos.
Așa cum corect a reținut prima instanță, tabloul „Flori" realizat de pictorul D.G. a fost predat în anul 1966, sub formă de împrumut, alături de alte două lucrări ale aceluiași autor către fostul Muzeu R.S.R., actualul Muzeu Național de Artă al României, în vederea organizării unei expoziții retrospective, dintre aceste trei lucrări doar două fiind restituite reclamantei, pictura solicitată prin acțiune nefiind restituită, cu toate că în anul 1968 reclamanta a solicitat printr-o adresă restituirea. Potrivit adresei nr. 806/1974 a fostului Muzeu R.S.R., lucrarea în litigiu a rămas în custodia fostei Gospodării de Partid, iar ulterior, în anul 1985 a fost predată Oficiului Economic Carpați. Lucrarea a rămas la această unitate administrativă până în anul 1982, perioada sa de custodie fiind prelungită. Ulterior, reclamantei i s-a adus la cunoștință împrejurarea că s-a solicitat predarea custodiei către o altă instituție, respectiv Oficiul Economic Central Carpați, care s-a și realizat până în anul 1985. Din anul 1990, reclamanta a prelungit custodia acestei lucrări, nefiind de acord cu transferarea acesteia la ultima instituție care a solicitat custodia. Prin H.G. nr. 115/1990 s-a desființat Oficiul Economic Central Carpați, iar bunurile aparținând acestuia au fost preluate, pe bază de bilanț, de către statul român, prin organele sale centrale și locale. în aceste condiții, lucrarea solicitată de reclamantă rămâne în posesia actualei pârâte RA A.P.P.S., care nu deține niciun act asupra acestei lucrări.
La expertiza asupra lucrării, întocmită la solicitarea Tribunalului București de către experta F.E.I., a fost identificată ca fiind originalul acestei lucrări și care se află atât în acest moment, cât și la data expertizării, la Vila Lac 1, aflată în administrarea RA A.P.P.S.
Apărarea intimatei RA A.P.P.S., în sensul că din adresa nr. 4631/1968 rezultă că a existat acordul ca tabloul în cauză să rămână în custodia fostei Gospodării de Stat, este nefondată, având în vedere că această adresă este emisă de Comitetul de stat pentru cultură și artă, Oficiul pentru organizarea expozițiilor de artă, fiind adresată CC la P.C.R, Secția gospodărie de partid, în conținutul ei fiind menționată și pictura în cauză, solicitarea fiind de a se restitui lucrările către muzeele de la care acestea proveneau ca urmare a închiderii expoziției pentru care acestea au fost împrumutate. Pe spatele acestui înscris a fost fotoco- piată adresa nr. 15/1980, prin care reclamanta în cauză solicita CC la P.C.R., Secția gospodărie de partid, transferul lucrării către această secție pentru a nu mai figura în inventarul său, cerere care a fost respinsă, conform adresei nr. 114/1980.
În ceea ce privește aplicarea art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (în prezent, după republicare, art. 99) – „bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor" – de către instanța de apel, ca impediment la restituire, în lipsa dovedirii existenței avizului Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, Curtea a constatat nelegală decizia atacată, având în vedere că, interpretând sistematic Legea nr. 182/2002, cu referire în mod special la art. 53, care reglementează atribuțiile Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, rezultă că avizul acestei comisii are ca principal scop ținerea unei evidențe a bunurilor care fac obiectul acestei legi, neputând fi considerat un impediment la restituire.
Pe de altă parte, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (în prezent, după republicare, art. 99) reglementează modul de restituire a bunurilor culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice, după data de 31 decembrie 1947, de către instituțiile deținătoare, iar nu de către instanța de judecată care a fost sesizată de parte cu o cerere de restituire a bunului deținut tără un titlu legal, după ce în urma repetatelor cereri făcute de-a lungul timpului, inclusiv după apariția Legii nr. 182/2000, nu a obținut un răspuns favorabil.
Curtea a constatat nefondate motivele de recurs referitoare la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al României, având în vedere că a fost făcută dovada faptului că tabloul în speță se află în posesia RA A.P.P.S., iar nu a Muzeului Național de Artă al României, astfel că, raportat la obiectul acțiunii, obligarea la predarea tabloului intitulat „Flori" (Trandafiri), autor D.G., nu există identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic, în care dreptul corelativ constă în respectarea proprietății reclamantului.
Reclamantul a cerut obligarea pârâților în solidar la restituirea tabloului, dar această cerere nu poate justifica în speță calitatea procesuală pasivă a Muzeului Național de Artă al României, întrucât obligația de restituire a tabloului nu este solidară, reclamantul neavând alegerea de a cere oricărui debitor executarea integrală a prestației care formează obiectul obligației, conform art. 1039 C. civ. Atât timp cât tabloul este deținut în fapt de către RA A.P.P.S., în mod evident tabloul nu poate fi restituit de către o altă persoană. Mai mult, solidaritatea pasivă trebuie dovedită, putând rezulta din convenția părților sau din lege.
Faptul că reclamanta ar fi împrumutat tabloul pârâtului Muzeul Național de Artă al României și că recurenta-reclamantă nu și-ar fi dat acordul ca acest pârât să împrumute tabloul unei alte unități nu fac dovada solidarității pasive, atât timp cât nu s-a făcut dovada existenței unei convenții care să conțină acordul ambilor pârâți în acest sens. In cazul contractului de comodat (împrumut), în cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul are drept de opțiune între două acțiuni, o acțiune reală în revendicare și o acțiune personală care derivă din contract, care nu poate fi formulată împotriva terților care ar deține lucrul împrumutat. Dacă comodatarul nu se mai află în posesia bunului, întrucât a încredințat bunul unei alte persoane, comodantul va putea acționa împotriva terțului pe cale oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului, putând cere de asemenea despăgubiri de la comodatar.
In speță, acțiunea formulată este una reală, iar nu una izvorând din contract, neaplicându-i-se regulile speciale din materia creanțelor.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (l)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., a respins apelul declarat de RA A.P.P.S., ca nefondat, menținând celelalte dispoziții.
2.4.3. Dovada posesiei
A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.
Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, deci și prin martori și prezumție.
Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite două prezumții legale, care se completează reciproc:
a) prezumția de neprecaritate potrivit căreia posesorul este presupus să posede pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul;
b) prezumția de neintervertire de titlu potrivit căreia când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie. Rezultă că posesia începută pentru altul se poate interverti, transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea termenului prevăzut de lege, poate duce la dobândirea proprietății.
În speță, posesia a început sub imperiul dispozițiilor Decretului-Lege nr.115/1938, iar potrivit art. 28 din acest act normativ, pentru a se putea prescrie achizitiv, posesia trebuie exercitată timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular. Proprietarul tabular a decedat în anul 1939, fiind îndeplinită această condiție.
Reclamantul invocă joncțiunea posesiilor, respectiv posesia sa cu cea a numitului B.M., fără a face dovada acestei din urmă posesii asupra imobilului. Potrivit art. 1860 Cod civil, orice posesor posterior are posibilitatea de a uni posesia sa cu posesia autorului său, în vederea îndeplinirii termenului legal de prescripție achizitivă. Însă, pentru a putea opera joncțiunea posesiilor, pe de o parte reclamantul trebuie să facă dovada posesiei utile a autorului său asupra imobilului, în condițiile prevăzute de art. 1846, art.1847 Cod civil și pe de altă parte, să facă dovada că joncțiunea a avut loc în baza unui raport juridic.
Prin sentința civilă 9/2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată de reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta P.A, având ca obiect uzucapiune.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, din extrasul CF –Apateu, nr. top – rezultă că imobilul este format din teren intravilan în suprafață de 720 m.p., proprietar pentru cota de 12/24 este B.Tivadar, iar pentru cota de 6/24 proprietar este B.Teodor; din extrasul de CF –- Apateu, top –-Berechiu rezultă că imobilul este format din teren intravilan în suprafață de 720 m.p., proprietar tabular fiind B.Tivadar.
Potrivit Certificatului de deces seria DZ nr. –, B.Teodor a decedat la data de 04 octombrie 1939 în sat Berechiu, județul Arad.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză, H.G. și H.V., instanța reține că imobilul este folosit de T.M., care a cumpărat de la B.M.. Martorii au arătat că B.M. a folosit grădina de la decesul bunicului său.
Potrivit dispozițiilor art. 28 din Decretul-Lege nr.115/1938, pentru a se putea prescrie achizitiv, posesia trebuie exercitată timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
Reclamantul solicită a se constata uzucapiunea asupra imobilului înscris în CF – Apateu, – Berechiu și a cotelor de 12/24 și 6/24 din imobilul înscris în CF –-Apateu, top–, unde este înscris numitul B.Tivadar (care este una și aceeași persoană cu B.Teodor), care a decedat la data de 04.10.1939, potrivit certificatului de deces de la fila 10 dosar. Au trecut astfel peste 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
În raport de data decesului proprietarului tabular – 1939 -, posesia a început după intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.115/1938.
Potrivit soluției pronunțate într-un recurs în interesul legii având nr. 86/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că legea veche ultraactivează și se aplică în continuare posesiilor începute sub imperiul ei.
În temeiul dispozițiilor art. 28 din Decretul-Lege nr.115/1938, pentru a se putea prescrie achizitiv, posesia trebuie exercitată timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
În privința cadrului procesual, instanța a dispus afișarea unei somații care cuprinde toate informațiile impuse de art. 130 din Decretul-Lege nr. 115/1938 la sediul Primăriei comunei Apateu. Nimeni nu a formulat nicio opoziție cu privire la constatarea dreptului de proprietate al reclamantului.
În prezenta cauză, reclamantul invocă joncțiunea posesiilor, respectiv posesia sa cu cea a numitului B.M., fără a face dovada acestei din urmă posesii asupra imobilului.
Instanța constată că, potrivit art. 1860 Cod civil, orice posesor posterior are posibilitatea de a uni posesia sa cu posesia autorului său, în vederea îndeplinirii termenului legal de prescripție achizitivă.
Însă, pentru a putea opera joncțiunea posesiilor, pe de o parte reclamantul trebuie să facă dovada posesiei utile a autorului său asupra imobilului, în condițiile prevăzute de art. 1846, art.1847 Cod civil și pe de altă parte, să facă dovada că joncțiunea a avut loc în baza unui raport juridic.
Reclamantul, deși a depus la dosarul cauzei declarația sub semnătură privată, potrivit căreia, B.M. a vândut imobilul din sat Berechiu, comuna Apateu, județul Arad, către T.M. la data de 31.12.2011, nu a făcut dovada posesiei vânzătorului B.M. asupra imobilului.
Din declarația martorului H.G., instanța reține că reclamantul a cumpărat grădina din Berechiu în iarna anului 2012 de la B.M., dar grădina nu a fost folosită, fiind loc părăsit o lungă perioadă de timp pentru că B.M. a fost plecat din localitate. Prin urmare, vânzătorul cu care își unește reclamantul posesia nu a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, așa cum reiese și din declarația martorului, grădina fiind nefolosită mai mulți ani.
Martorul H.V. a declarat că reclamantul a cumpărat grădina de la B.M. în urmă cu un an. Grădina a aparținut bunicului lui B.M.. Acesta nu locuia în Berechiu și venea destul de rar în localitate, astfel că grădina era mai mult nelucrată, deci B.M. nu a exercitat o posesie continuă și utilă, așa cum susține reclamantul.
Instanța nu va reține ca o dovadă a posesiei faptul că reclamantul a plătit impozitele asupra imobilului, așa cum rezultă din adeverința nr.–/6.09.2012 emisă de Primăria Apateu. Astfel, instanța apreciază că simpla plată a impozitului nu face dovada posesiei, a stăpânirii efective a imobilului – elementul corpus.
Posesia are două elemente constitutive: corpus și animus. Elementul corpus este elementul material și presupune contactul nemijlocit și constă în stăpânirea materială a bunului, adică în realizarea de acte materiale de deținere și folosire a bunului. Elementul animus constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al altui drept real. Lipsa elementului psihologic intențional face ca cel care deține bunul să nu aibă calitatea de posesor, plasându-l calitativ în aceea de simplu detentor precar. Cel ce se pretinde posesor este necesar să dovedească faptul că sunt întrunite cele două elemente.
Având în vedere aceste împrejurări, instanța constată că în cauză nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 1860 Cod civil, nefiind îndeplinite condițiile pentru a opera joncțiunea posesiilor.
Chiar dacă s-ar reține că reclamantul a posedat imobilul începând cu sfârșitul anului 2011, de la data cumpărării prin actul sub semnătură privată (31.12.2011) și până la data introducerii acțiunii (24.10.2012) au trecut mai puțin de un an, timp care este insuficient pentru împlinirea termenului de uzucapiune în persoana reclamantului.
Pentru aceste considerentele, în temeiul art.1847 și următoarele Cod civil și art.28 din Decretul Lege nr.115/1938, instanța a respins acțiunea.
Condițiile de eficacitate ale posesiei
Este posibil ca un posesor să aibă atât corpus cât și animus și totuși să nu beneficieze de efectele juridice ale posesiei. Acesta înseamnă că simplul fapt de a cumula cele două elemente constitutive ale posesiei nu este suficient.
Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, adică să aibă unele calități sau să fie lipsită de vicii.
Art. 922 Cod civil arată calitățile posesiei :
continuă;
netulburată;
neclandestina;
Mai adăugăm încă o calitate a posesiei:
– neechivocitatea
Pentru a putea produce efecte juridice posesia trebuie sa fie continuă. Art. 922 Cod civil prevede în mod expres că, pentru a putea produce efecte juridice „se cere posesiune continuă” iar art. 923 Cod civil dispune că „posesiunea este discontinuă atat timp cat posesorul o exercita cu intermitente anormale in raport cu natura bunului”.
Continuitatea există atunci când bunul este stăpânit cu regularitate pe care o naște natura lui.
Așa cum just s-a evidențiat în doctrina juridică, pentru ca posesia să fie continuă, „trebuie să se manifeste prin acte repetate la distanțe normale specifice naturii dreptului posedat”.
Actele de stăpânire a lucrului trebuie să fie repetate, dar intervalele de timp trebuie să fie normale, totul raportându-se la natura bunului. Revine obligația judecătorului să aprecieze dacă actele de stăpânire a bunului s-a realizat sau nu la intervale normale.
Jurisprudența a reținut constant necesitatea continuității posesiei. Astfel s-a stabilit că posesia, pentru a fi utilă, adică „pentru a-și produce efectele, trebuie să fie continuă” .
Dacă un caz de forță majoră ar împiedica exercitarea posesiei în mod continuu, aceasta nu ar duce la pierderea caracterului de continuitate a posesiei (de exemplu, anumite calamități naturale pot împiedica pe posesor temporar să exercite posesia).
Caracterul de continuitate nu exclude anumite intermitențe. De altfel, art. 923 Cod civil cere ca intermitențele să nu fie „anormale” de unde concluzia că sunt admisibile intermitențele normale.
Capacitatea posesiei este întotdeauna prezumată. Această prezumție rezultă din conținutul art. 1850 Cod civil operând atunci când „posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie”. Intermitențele trebuie să fie deci premise și urmate de acte de stăpânire a bunului.
Atunci când tratează caracterul continuu al posesiei, unii autori au în vedere inclusiv neîntreruperea acesteia. Dimpotrivă, într-o altă opinie la care nu raliem, se consideră că nu există similitudine între continuitate și neîntrerupere, din punct de vedere juridic.
Într-adevăr, în timp ce „ continuitatea este opera posesorului însuși, întreruperea este faptul unui terț, care duce la desființarea posesiei”.
Posesia nu încetează chiar dacă apar momente de discontinuitate, pe când în cazul întreruperii ea se va pierde. Întreruperea poate avea loc în mod natural sau în mod civil.
Potrivit art. 924 Cod civil, posesia e tulburată atunci când este întemeiată sau conservată prin acte de violență împotriva sau din partea adversarului. Este necesar ca posesia să nu fi debutat și să menținută prin acte de violență fizică sau psihică. Chiar dacă posesia a început pașnic, dar a fost conservată prin acte de violență, ea nu-și va produce efectele.
Posesia să fie netulburată pe tot parcursul ei, deoarece această condiție e impusă de însuși art. 923 Cod civil, care dispune că posesia trebuie „sa fie netulburata”.
Cu toate acestea, pentru a se considera tulburată posesia, va trebui ca actele de violență să aibă o anumită gravitate.
În cazul actelor ușoare de violență, care nu duc la pierderea materială a bunului, posesorul se limitează la o stare expectativă așa încât posesia nu se consideră viciată.
Asemenea proprietarului și posesorul trebuie să exercite posesia în văzul tuturor, astfel Codul civil la art. 925, definește posesia clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.
De fapt, legiuitorul a dorit ca posesia să fie astfel exercitată încât să poată fi cunoscută de cel împotriva căruia este exercitată. E necesar ca posesia să fie publică pe toată durata ei.
. Contrar Codului civil francez, art. 1847 din Codul civil român nu include printre calitățile posesiei și neechivocitatea. Unii au considerat justificată eliminarea din textul românesc a acestei condiții, deoarece ar fi fost inutilă sau că echivocitatea s-ar confunda cu precaritatea. Exemplul care s-a dat a fost acela al uzufructuarului, care în limitele folosinței este un posesor animo tibi habendi, dar în ce privește nuda proprietate, este doar un simplu detentor precar.
Din punctul nostru de vedere, pe lângă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia potrivit art. 922 Cod civil, mai e necesară și condiția ca ea sa fie neechivocă.
Jurisprudența a decis în repetate rânduri că e necesar ca posesia să fie neechivocă.
O posesie este neechivocă atunci când nu sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei.
Într-adevăr acest viciu al posesiei, echivocul, are în vedere în primul rând elementul intențional – animus. De exemplu, în cazul unui bun, indiviz, stăpânit însă de un singur coindiviziar, e dificil uneori de stabilit dacă actele pe care le îndeplinește le-a făcut în calitate de coproprietar sau de posesor exclusiv al întregului bun.
Viciile posesiei
Lipsa calităților posesiei constituie vicii ale posesiei. Potrivit art. 922 Cod civil, viciile posesiei sunt următoarele:
Discontinuitate
Violența
Clandestinitate
Viciul discontinuitații
Posesia trebuie să fie continuă, în sensul că actele de posesie să se exercite la intervale normale și într-o succesiune obișnuită, fără intervale de timp prea mari între ele, dar în toate cazurile conform națiunii lucrului sau exercițiului dreptului care formează obiectul posesiei.
Potrivit art. 923 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale.
Continuitatea nu exclude intermitența în actele de folosință privind exercițiul posesiei, dar cu condiția ca această intermitență să fie normală, obișnuită cu natura lucrului sau a dreptului posedat.
Astfel, de exemplu posesia unei pășuni de munte unde în fiecare vară se trimit oile la pășunat se manifestă în mod intermitent, deoarece în timpul iernii nu se fac acte de folosință.
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, în acest ultim caz încetând posesia. Acest lucru, adică întreruperea posesiei, are loc atunci când exercițiul posesiei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an. Dacă, însă, întreruperea durează mai puțin de un an, posesia este lovită de viciul discontinuității. Rezultă că posesia trebuie să fie continuă și neîntreruptă, acestea neconfundându-se una cu alta.
Continuitatea și intermitența anormală sunt probleme lăsate, de fapt, la aprecierea instanței, în raport de situația concretă respectivă.
Se consideră că viciul discontinuității nu se poate manifesta în privința bunurilor mobile, deoarece posesia atribuie posesorului calitatea de proprietar al lucrului, din chiar momentul nașterii ei, care se referă la prescripția instantanee.
Cod civil prevede că se prezumă continuitatea și neîntreruperea posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.
Caracterele viciului discontinuității sunt:
a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă;
b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică actele de stăpânire se exercită în mod normal, la intervale obișnuite după natura lucrului sau dreptul exercitat,
c) se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credință valoreză titlul de proprietate.
Viciul violenței
Posesia trebuie să fie : netulburată, pașnică și liniștită.
Potrivit art. 924 Cod civil, posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului, adică atât violența activă, cât și violența pasivă din partea posesorului la atacul violent pornit de către terț.
Rezultă că posesia trebuie să fie pașnică nu numai la început, dar și pe tot timpul cât durează aceasta.
Deși textul are redactarea arătată, autorii consideră că violența pasivă din partea posesorului la atacul provenit din partea unui terț nu este de natură a vicia posesia, deoarece ar însemna ca terțul să aibă posibilitatea ca pe calea exercițiului unor acte violente să determine vicierea posesiei, deși posesorul aflat într-o adevărată legitimă apărare nu a avut nici o inițiativă violentă, nici în dobândirea și nici în conservarea posesiei.
Caracterele viciului violenței sunt următoarele :
a) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părțile între care a intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violența. Față de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenței (art. 1862 alin.2 Cod civil);
b) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violența, posesia utilă începe.
Nu se pot opune posesorului actele de violență decât în timpul cât sunt exercitate, dacă aceste acte de violență au încetat, posesia încetează de a mai fi viciată.
c) viciul poate exista atât în privința posesiei bunurilor mobile cât și în privința posesiei bunurilor imobile.
În spiritul art. 924 Cod civil posesia va fi viciată atunci când actele de violență au existat la începutul posesiei, precum și atunci când au fost săvârșite în timpul posesiei.
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, reclamanta R.M. i-a chemat in judecata paratii R.N., R.C.E. si W.C.M., solicitand instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa constate calitatea acesteia de proprietara asupra cotei-indivize de 1/3, care a apartinut defunctei R.V. din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, compus din teren in suprafata de 205 mp si constructie avand trei camere si anexe si o camera din paianta, prin prescriptia achizitiva de 30 de ani, ca efect al jonctiunilor posesiilor.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca defunctul sau sot R.V. a mostenit impreuna cu cele doua surori ale sale R.V. si L.G. casa parinteasca situata in Bucuresti, sector 2.
Potrivit reclamantei, in urma decesului socrilor acesteia conform certificatelor de mostenitor eliberate de Notariatul de Stat al Sectorului 2 s-a constatat ca defunctul sau sot poseda 1/3 din imobil, iar surorile acestuia R.V. si L.G., fiecare cate 1/3 din imobil.
S-a invederat ca ulterior, sotul acesteia s-a inteles cu cele doua surori ale sale ca acesta sa ramana singurul stapan al casei parintesti, sens in care dupa anul 1974 cand numita R.V. s-a mutat din imobil impreuna cu familia i-a inmanat acesteia suma de 5.000 de lei in schimbul renuntarii la dreptul sau asupra imobilului mentionat anterior si a incheiat cu aceasta o chitanta de mana la data de 17.09.1974.
Potrivit reclamantei aceasta manifestarea exterioara a vointei celor doi frati a echivalat cu o intervertire a posesiei in sensul ca de atunci fostul sau sot a posedat ca proprietar si cota indiviza de 1/3 care ii revenise initial surorii sale R.V. asupra imobilului situat in Bucuresti, sector 2.
S-a aratat ca din anul 1974, fostul sau sot a stapanit intregul imobil ca proprietar, a achitat integral impozitele si taxele aferente, exercitand neintrerupt o posesie continua, neintrerupta si netulburata sub nume de proprietar asupra imobilului in intregime. Ulterior, reclamanta a invederat ca in anul 1999 a incheiat cu sora defunctului sau sot, L.G., un act autentic de instrainare catre aceasta a cotei indivize de 1/3 pe care acesta din urma o detinea pentru imobilul situat in Bucuresti, sector 2.
Reclamanta a invederat ca este unica mostenitoare a sotului sau in baza certificatului de mostenitor si ca dupa decesul acestuia a exercitat in continuare posesia asupra imobilului mentionat anterior, motiv pentru care opereaza jonctiunea posesiilor.
In drept, reclamanta a invocat dispozitiile art. 1837 si urm. C.civ.
In dovedirea cererii, reclamanta a solicitat incuviintarea probei cu inscrisuri, interogatorii, testimoniala si expertiza tehnica.
La termenul de judecata din data de 18.01.2010, reclamanta a formulat o cerere modificatoare a actiunii in care a invederat ca este chemat in judecata numai paratul R.N. in calitate de unic mostenitor al defunctei R.V..
Paratul R.N. a depus la termenul de judecata din 10.05.2010 un inscris prin care a aratat ca acesta nu este singurul mostenitor al defunctei R.V., intrucat au aceasta calitate si descendentii acesteia R.C. si W.C.M., care nu au renuntat la mostenirea defunctei lor mame
La termenul de judecata din data de 21.06.2010, paratul a depus un inscris prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata promovate de reclamanta intrucat cota de 1/3 din imobil face parte din patrimoniul defunctei R.V., motiv pentru care actiunea trebuie formulata si impotriva celor doi descendenti ai acesteia, care nu au renuntat la succesiunea defunctei lor mame.
A mai invederat acesta ca actul de renuntare la cota succesorala care ii revenea semnat de R.V. este inform conform art.1897 C.civ. si in consecinta fara efecte juridice. S-a precizat ca de catre parat ca acesta impreuna cu familia sa a locuit pana in anul 1974 in imobilul care face obiectul litigiului, pe care l-au parasit ca urmare a insistentelor defunctului R.V., care o molesta pe sora acestuia R.V., amenintand-o.
Potrivit paratului R.N. actiunea exercitata de reclamanta este informa si pentru faptul ca este promovata numai de o singura mostenitoare a defunctului R.V., in timp ce din certificatul de mostenitor rezulta ca au aceasta calitate si alte persoane: R.G.D. si O.L..
S-a aratat ca posesia defunctului R.V. a fost viciata de faptul ca s-a bazat pe violenta si nu a fost exercitata sub nume de proprietar, in timp ce posesia reclamantei nu a fost exercitata sub nume de proprietar.
A concluzionat paratul R.N. ca inscrisul semnat de sotia sa este rezultatul presiunilor exercitate asupra sa de catre defunctul R.V. in timp ce banii primiti de catre R.V. reprezentau contravaloarea linoleumului pus in camerele in care locuiau, a conductei de apa trase din curte din casa si a cheltuielilor aferente.
La termenul de judecata din data de 13.10.2008, instanta de judecata a dispus in baza art.137 alin.2 C.pr.iv unirea cu fondul cauzei a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor.
Instanta a incuviintat si a administrat proba cu inscrisuri, proba testimoniala, si expertiza tehnica specialitatea constructii civile si industriale astfel cum va rezulta mai jos din analiza detaliata a materialului probator pe care este intemeiata solutia in cauza.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Potrivit actului dotal s-a dat dota la casatoria lui M.R. cu M.R., teren situat in Bucuresti, avand 46 fata si fundul, avand lungimea de 13 metri pe ambele laturi. In baza inscrisului autentificat de catre Tribunalul Ilfov, familia R. a vandut catre M.R. o portiune din terenul viran din Bucuresti, sector 2, in suprafata de 25 mp.
Potrivit certificatelor de mostenitor emise de catre Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai Bucuresti s-a stabilit ca numitilor: R.V., R.V. si L.G. in calitate de mostenitori ai defunctilor R.A. si R.M. le revine fiecaruia in parte cota succesorala de 1/3 din masa succesorala avand in componenta sa si imobilul situat in Bucuresti, raionul 1 Mai, compus din teren in suprafata de totala de 200,75 mp si din constructie de caramida compusa din 2 camere, vestibul, antreu si camera de paianta.
La data de 17.09.1974 s-a semnat de catre R.V. un inscris sub semnatura privata denumit Act de renuntare, prin care aceasta a invederat ca renunta la partea de mostenire care i se cuvenea in urma decesului parintilor acesteia Aurelia si M.R., in favoarea fratelui sau R.V.. De asemenea, in aceiasi zi, numita R.V. a semnat un alt inscris sub semnatura privata denumit Chitanta prin care arata ca a primit in schimbul partii din mostenire pe care a donat-o fratelui sau R.V., suma de 5.000 de lei (fila 5).
Potrivit certificatului de mostenitor emis de notarul public C.R. s-a stabilit ca urmare a decesului defunctului R.V. au calitate de mostenitori R.M., R.G.D. si O.L. De asemenea, la aceiasi data in cuprinsul aceluiasi inscris s-a realizat partajul succesoral intre mostenitorii indicati anterior potrivit caruia intreaga masa succesorala revenea in totalitate sotiei defunctului, reclamanta R.M., fara ca ceilalti doi mostenitori sa pretinda o sulta corespunzatoare.
In ceea ce priveste exceptiile de lipsa calitate procesuala pasiva unite cu fondul cauzei la termenul de judecata din data de 13.10.2008, instanta urmeaza a le respinge dupa cum urmeaza:
Astfel, in ceea ce il priveste pe paratul R.N., acesta are potrivit certificatului de mostenitor de catre BNP B.N., calitate de unic mostenitor al defunctei R.V., caruia in calitate de sot supravietuitor ii revine intreaga masa succsorala.
Avand in vedere aceste aspecte, instanta apreciaza exceptia lipsei calitatii procesualE pasive a paratului R.N. ca fiind neintemeiata, urmand o a respinge ca atare.
Referitor la paratii din actiunea initiala: R.C.E. si W.C.M., instanta apreciaza in raport de cererea modificatoare a cadrului procesual pasiv formulata de reclamanta la termenul de judecata din data de 18.01.2010, ca exceptia lipsei calitatii procesualE pasive a ramas fara obiect. Prin cererea modificatoare reclamanta a modificat actiunea in sensul ca este chemat in judecata in calitate de parat numai domnul R.N., in calitate de singur mostenitor al defunctei R.V., potrivit certificatului de mostenitor emis de BNP B.N.
In ceea ce priveste fondul cauzei, instanta retine ca, la data de 17.09.1974 – data semnarii de catre autoarea paratului, R.N., a inscrisurilor sub semnatura privata denumit Act de renuntare si Chitanta, avand ca obiect renuntarea la partea de mostenire care se cuvenea numitei R.V. in urma succesiunii parintilor acesteia Aurelia si M.R., in favoarea fratelui acesteia R.V., in schimbul sumei de 5.000 de lei-potrivit legislatiei in vigoare instrainarea prin acte intre vii a terenurilor si a constructiilor se putea face numai in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu mentiunea speciala ca in cazul acestora din urma era de asemenea necesara si autorizatia prealabila administrativa de instrainare.
Prin urmare, vanzarea de drepturi succesorale intervenita prin actul sub semnatura privata mentionat anterior nu a indeplinit cerintele de validitate prevazute la data incheierii actului, astfel incat instanta constata ca in patrimoniul autorului reclamantei si ulterior al acesteia nu s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului ce a facut obiectul actului respectiv. Autorul reclamantei si ulterior aceasta au dobandit numai stapanirea materiala a imobilului.
Potrivit art. 1890 C.civ., pentru a se putea dobandi proprietatea bunului prin uzucapiune, cel care invoca acest mod de dobandire al proprietatii trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa posede bunul in tot timpul prevazut de lege, si anume 30 de ani si posesia sa sa fie utila, in sensul ca posesia nu trebuie sa fie afectata de vreunul din viciile discontinuitatii, violentei, clandestinitatii si echivocului.
Referitor la prima dintre conditiile enuntate anterior, instanta retine, din declaratia martorului T.?. ca in anul 1974 a intervenit o intelegere intre familia defunctului R.V. si a doamnei R.V., concretizata intr-un inscris sub semnatura privata prin care aceasta din urma in schimbul unei sume de bani a renuntat la partea de mostenire care i se cuvenea referitor la terenul si casa parinteasca din str. Lopatarilor. Acelasi martor a aratat in depozitia sa ca defuncta R.V. a plecat din casa parinteasca in anul 1974, locatiei in care defunctul R.V. a locuit de cand s-a nascut, 1933 si ulterior a locuit si sotia acestuia, reclamanta din prezenta cauza , neintrerupt si netulburat.
Martorul C.P. a aratat in depozitia sa ca in urma unei intelegeri defunctul R.V. a platit surorii sale R.V. o suma de bani in schimbul renuntarii sale la drepturile pe care le avea asupra imobilului, iar potrivit aceluiasi martor, reclamanta si defunctul sau sot au locuit in acest imobil incepand cu anii 1960.
In consecinta, fiind astfel dovedit in cauza elementul material al posesiei, instanta constata – ca urmare a aplicarii a prezumtiei instituite de art.1854 C.civ., care face din elementul material al posesiei dovada elementului intentional, prezumtie ce nu a fost rasturnata in cauza printr-o dovada contrara – ca reclamanta R.M. a probat posesia exercitata de autorul acesteia din anul 1974 si pana la data decesului sau, intervenit la data de 16.06.1999 si ulterior de catre aceasta ca titular al intregii masei succesorale a defunctului sau sot. Potrivit martorului C.P., dupa moartea sotului sau reclamanta a continuat sa foloseasca imobilul in raport de care s-a formulat prezenta cerere de chemare in judecata in mod neintrerupt, in cartier aceasta si sotul sau fiind cunoscuti drept proprietari ai acestuia.
Cu referire la cea de-a doua conditie a uzucapiunii de 30 de ani, instanta retine ca posesia exercitata de autorul reclamantei si continuata ulterior de aceasta este utila, fiind exercitata in mod continuu si in mod public, asa cum rezulta din declaratiile martorilor audiati, raspunsul paratului R.N. la intrebarile 7 si 9 precum si in mod pasnic, nefiind administrate in cauza probe din care sa rezulte ca posesia a fost dobandita sau conservata prin acte de violenta. De asemenea, instanta constata ca posesia autorului reclamantei si ulterior a acesteia a fost exercitata si fara echivoc.
Desi paratul R.N. a sustinut in inscrisurile depuse la dosarul cauzei ca defuncta sa sotie a semnat inscrisurile sub semnatura privata din data de 17.09.1974 ca urmare a amenintarile pe care le-a exercitat asupra acesteia fratele sau, autorul reclamantei, numitul R.V., nu a administrat nici a dovada in aceste sens, chiar mai mult de atat cu aceiasi imprejurare a invederat ca suma de 5.000 de lei care a constituit obiectul acestora reprezenta de fapt o despagubire pentru lucrarile de introducere de apa curenta si linoleum (aspect care de asemenea paratul nu l-a dovedit).
Paratul R.N. in cadrul probei cu interogatoriul care a fost administrata in ceea ce-l priveste a invederat prin raspunsurile la intrebarile 11 si 15 ca nu a participat la introducerea gazelor si a canalizarii in imobil si ca nu a achitat niciodata impozitul aferent acestuia de cand s-a mutat de acolo, la bloc.
In acest sens se impune a fi subliniat ca martorii audiati in prezenta cauza au invederat ca intre fratii Raducanu Vasilica si sora acestuia R.V. au existat relatii foarte bune, vizite, acestia invederand ca nu au auzit ca aceasta din urma sa invoce pretentii asupra mostenirii.
Referitor la conditia lipsei de echivoc a posesiei exercitate de autorul reclamantei si ulterior de catre aceasta asupra cotei indivize de 1/3 care a apartinut defunctei R.V. din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, compus din teren in suprafata de 205 mp si constructie avand trei camere si anexe si o camera din paianta, instanta apreciaza in raport de intregul material administrat in cauza ca este indeplinita.
In acest sens s-a stabilit in practica judiciara ca prin exceptie, stapanirea de catre unul din mostenitori a unui bun succesoral este apta sa duca la dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune daca a intervenit o manifestare exterioara din partea sa, care sa demonstreze ca a inteles sa transforme posesia din comuna in exclusiva, adica s-a produs o intervertire in fapt a posesiei.
In prezenta cauza manifestarea exterioara de intervertire a posesiei exercitata de autorului reclamantei si continuata de reclamanta asupra cotei indivize de 1/3 care a apartinut defunctei R.V. din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, compus din teren in suprafata de 205 mp si constructie avand trei camere si anexe si o camera din paianta s-a realizat la 17.09.1974 prin semnarea de catre defuncta R.V. a inscrisurilor sub semnatura privata denumite Act de renuntare si Chitanta in considerarea carora aceasta din urma a donat in schimbul sumei de 5.000 lei catre fratele sau R.V. partea de mostenire care ii revenea de la parintii acesteia M.A. si M.R., situata in Bucuresti, sector 2.
Ca urmare a acestuia acord de vointa, care in lipsa formelor legale obligatorii nu a produs efectul translativ de proprietate prefigurat de parti, s-a realizat intervertirea posesiei exercitate de autorul reclamantei asupra cotei indivize de 1/3 care a apartinut defunctei R.V. din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, compus din teren in suprafata de 205 mp si constructie avand trei camere si anexe si o camera din paianta din comuna in exclusiva.
De altfel, acest aspect este confirmat si de ansamblul probator administrat in cauza. In acest sens martorul T.?. a declarat ca R.V. si sotia acestuia, au locuit impreuna in locatia respectiva, exercitand o posesie netulburata si fara a fi tulburati, fiind cunoscuti in cartier drept proprietari ai acestuia, posesia fiind continuata dupa moartea sotului sau de catre reclamanta care a continuat sa foloseasca imobilul, potrivit depozitiei martorului C.P.
In consecinta, constatand ca in cauza sunt indeplinite cele doua cerinte prevazute de art. 1890 C.civ., instanta retine ca cererea de chemare in judecata formulata de catre reclamanta, astfel cum a fost modificata, este intemeiata, urmand a constata ca aceasta a dobandit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra cotei indivize de 1/3 care a apartinut defunctei R.V., din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, in suprafata de 205 mp si constructie edificata pe acesta compusa din trei camere si anexe si o camera de paianta.
In raport de toate aceste considerente de fapt si de drept, instanta va admite actiunea, astfel cum a fost modificata, formulata de reclamanta R.M. cu in contradictoriu cu paratul R.N. si va constata ca reclamanta a dobandit prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/3 care a apartinut defunctei R.V., din imobilul situat in Bucuresti, sector 2, in suprafata de 205 mp si constructie edificata pe acesta compusa din trei camere si anexe si o camera de paianta.
Viciul clandestinătății
Art. 922, alin. 1, Cod civil cere ca posesia pentru a fi utilă, iar art. 922 alin 2, prevede ca nu este utila posesia discontinua, tulburata sau clandestina. Pana la proba contrara, posesia este prezumata a fi utila.să fie publică, adică să fie exercitată pe față așa cum ar exercita-o proprietarul însuși.
Art. 925 Cod civil prevede că posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său, încât aceste nu este în stare de a putea s-o cunoască.
Prin urmare posesia clandestină se exercită în așa fel încât să nu atragă atenția celor ce ar avea interes să o cunoască.
Clandestinitatea se poate concepe cu ușurință în materia bunurilor mobile, care sunt susceptibile de posesia ascunsă, dar pentru bunurile imobile este mai greu de întâlnit. De aceea autorii dau exemple mai multe cu caracter teoretic, cum ar fi cazul proprietarului care sapă o pivniță sub imobilul vecinului sau cazul în care se sapă galeriile necesare pentru exploatarea subsolului unei proprietăți vecine.
Caracterele juridice ale viciului clandestinătății sunt următoarele:
a) este un viciu temporar, adică încetează când posesia devine publică;
b) este un viciu relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocat numai de persoana față de care a fost ascuns.
Pe rolul Curtii de Apel București se afla soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții – reclamanți E. J., E. N. și recurentul pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 172A/10.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți O. (…), B. J., Primăria Sectorului 3 B.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurentul – reclamant E. N. personal și asistat de avocat D. Ș. în baza împuternicirii avocațiale nr.21991/19.11.2009, aflată la fila 53 din dosar și de avocat E. H., cu împuternicire avocațială nr. 10331/11.11.2009, aflată la fila nr. 52 din dosar și recurentul – reclamant E. J., reprezentat de aceiași avocați și intimatul – pârât O. (…), reprezentat de avocat E. G. în baza împuternicirii avocațiale nr. (…)/23.09.209, aflată la fila 49, lipsind recurentul pârât Municipiul B prin Primar General și intimații pârâți, B. J., Primăria Sectorului 3 B.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul – pârât Municipiul B prin Primar General a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Apărătorul recurenților – reclamanți E. J. și E. N. solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în dovedirea împrejurării că recurenții – reclamanți au plătit impozitele.
Totodată depune la dosar și comunică și părții adverse, copie după „înștiințare de plată”-ROL (…).
Reprezentantul intimatului – pârât O. (…) învederează că partea pe care o reprezintă nu solicită administrarea altor probe și de asemenea, precizează că nu se opune încuviințării probei solicitate de către recurenții – reclamanți, prin avocat, dar apreciază că aceasta nu are relevanță în cauză.
Curtea, deliberând, luând act de poziția exprimată de către apărătorul intimatului – pârât O. (…), încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de către recurenții – reclamanți E. J. și E. N., urmând ca aceasta să fie administrată în contextul întregului material probator.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererile de recurs.
Apărătorul recurenților – reclamanți E. J. și E. N. solicită admiterea recursului promovat de către clienții săi, astfel cum a fost motivat, cu cheltuieli de judecată.
Continuând, apreciază că instituția detenției precare nu se poate confunda cu posesia.
Subliniază că din anul 1983 și până la deschiderea procesului nu s-a scurs o perioadă de 30 de ani, iar terenul s-a aflat în indiviziune până în anul 2005.
De asemenea, învederează că, în opinia sa, instanța de apel nu a motivat de ce a apreciat că în cauză a intervenit accesiunea.
Subliniază că imobilul nu poate fi uzucapat întrucât acesta se afla în indiviziune și a fost exercitată posesia de către celălalt coindivizar care a locuit și a folosit terenul.
Totodată, arată că posesia familiei E. a fost afectată de violență.
C de al doilea avocat al recurenților – reclamanți E. J. și E. N. apreciază că în cauză nu s-a făcut o corectă apreciere a probelor administrate, Tribunalul București dând dovadă de o poziție subiectivă.
Menționează că B. J., nepotul fostului proprietar, cu rea credință, a vândut imobilul familiei E., deși nu putea face acest lucru nefiind proprietar.
De asemenea, învederează că, în opinia sa, în prezenta pricină nu sunt îndeplinite condițiile necesare constatării intervenției uzucapiunii.
Concluzionând, solicită admiterea recursului promovat de către recurenții – reclamanți E. J. și E. N., cu cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise și chitanța nr. 121/11.11.2009.
Totodată, formulează concluzii de respingere a recursului declarat de către recurentul – pârât Municipiul B prin Primar General.
Reprezentantul intimatului – pârât O. (…) solicită respingerea recursurilor și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, apreciază că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare a actelor depuse la dosar.
Subliniază că sunt întrunite condițiile uzucapiunii, existând o posesie utilă care a ținut 30 de ani.
Menționează că trebuie avută în vedere joncțiunea posesiilor.
Totodată, arată că terenul de 300 mp a fost delimitat printr-un gard.
Depune concluzii scrise și chitanța nr. 287/04.01.2010.
Concluzionând, solicită respingerea celor două recursuri formulate de către recurenții – reclamanți E. J., E. N. și recurentul pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 172A/10.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra cererilor de recurs formulată de către recurenții – reclamanți E. J., E. N. și recurentul pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 172A/10.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți O. (…), B. J., Primăria Sectorului 3 B.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în raport de dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a dispune amânarea pronunțării asupra cererilor de recurs formulate de către recurenții – reclamanți E. J., E. N. și recurentul pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 172A/10.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți O. (…), B. J., Primăria Sectorului 3 B.
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2006 pe rolul Judecătoriei sector 3 B, reclamanții E. J. și E. N. au chemat în judecată civilă pe pârâtul O. E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în B,(…), sector 3, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul O. E. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului de 150 m.p. din str. (…) prin joncțiunea posesiilor și prin accesiune asupra construcției edificate de defunctul E. G, autorul reclamanților, în timpul vieții sale.
Prin cererea conexă înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la data de 06.11.2007, reclamanții E. J. și E. N. au chemat în judecată civilă pe pârâții B. J., O. E., Primăria sector 3 și Municipiul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției edificate pe terenul în litigiu situat în B,(…), sector 3, în suprafață de 150 m.p. și evacuarea pârâtului O. E. din imobilul în litigiu teren + construcție din(…), sector 3, B.
Prin sentința civilă nr. 4181/23.04.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, s-a admis excepția de litispendență pe capătul de cerere conexă prin care rec1amanții E. J. și E. N. au solicitat evacuarea pârâtului O. E..
S-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei din cererea conexă Primăria sector 3 B și s-a respins acțiunea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Municipiul B și s-a respins acțiunea împotriva acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă.
S-a admis cererea conexă formulată de reclamanții – pârâți și s-a constatat că reclamanții pârâți au dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe teren de către pârâții B. J. la nivelul anului 1975 și pârâtul O. E., la nivelul anului 2003, în suprafață de 92,92 m.p. compusă din 2 camere și dependințe cu anexe gospodărești și teren de 150 m.p., cu vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză.
S-a admis cererea principală formulată de rec1amanții pârâți E. J. și E. N. și s-a dispus evacuarea pârâtului – rec1amant O. E. din imobilul situat în B,(…), sector 3, compus din teren și construcție situat în B,(…), sector 3, pentru lipsă de titlu, în cauza privind pe rec1amanții E. J. și E. N., în contradictoriu cu pârâții O. E., B. J., Primăria sectorului 3, Municipiul B reprezentat prin Primar.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant O. E. ca neîntemeiată și au fost obligați pârâții O. E. și B. J. la 1418,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, rec1amanții E. J. și E. N. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul O. E., să se dispună evacuarea acestuia din imobilul situat în B,(…) sector 3 B, pentru lipsă de titlu locativ. Instanța a mai reținut că reclamanții au formulat cererea în evacuare în virtutea calității lor de succesori ai autorului lor, E. G, care a dobândit imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 300 m.p. în timpul vieții, împreună cu N. E. de la vânzătoarea J. Ș. prin act translativ de proprietate respectiv contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 11134/1957 din data de 12.07.1957 de către fostul Tribunal Popular al Raionului 23 August.
Pe acest teren a fost edificată o construcție de către alte persoane decât adevărații proprietari E. G și N. E. și cu materiale și mijloace proprii. Construcția a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză în mai multe etape.
Instanța de fond a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 1376/16.02.2005 pronunțată de Judecătoria sector 3 B – definitivă – a fost admisă acțiunea reclamanților din prezenta cauză, în calitate de comoștenitori ai defunctului E. G, dispunându-se ieșirea din indiviziune dintre aceștia, pe de o parte, și celălalt coproprietar al imobilului, N. E., luându-se act de tranzacția intervenită între părți în ceea ce privește împărțeala prin bună învoială, în natură, a imobilului în suprafață totală de 300 m.p., ce a făcut obiectul proprietății comune dintre E. G, autorul reclamanților, și celălalt coproprietar, N. E., reclamanților revenindu-le în proprietate exclusivă și în indiviziune suprafața de 150 m.p. de teren în(…), sector 3.
Instanța a mai reținut că reclamanții au justificat calitatea procesuală activă de coindivizari în calitate de comoștenitori cu certificatul de moștenitor nr. 125/2004 eliberat de BNP Lotus.
Instanța a reținut că reclamanții, în calitate de comoștenitori și coindivizari ai imobilului în litigiu înțeleg să-și justifice dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit prin moștenire legală de la autorul lor, E. G, în contradictoriu cu pârâtul posesor neproprietar, care ocupă imobilul în prezent construit.
Cât privește existența unui titlu al pârâtului asupra imobilului în litigiu compus din teren și construcție, instanța a reținut că pârâtul reclamant a formulat, la rândul său, pretenții proprii în legătură cu cererea de evacuare a reclamanților, invocând pe cale de acțiune uzucapiunea de 30 ani realizată prin joncțiunea posesiilor, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu de sancțiune civilă împotriva reclamanților, ca urmare a pasivității autorului lor în tot timpul cerut de lege pentru a prescrie achizitiv și dreptul de proprietate prin accesiune pe construcțiile existente pe teren.
Din depozițiile martorilor ascultați în cauză pe aspectul exercitării posesiei în tot acest interval de timp de la data intrării pârâtului reclamant în stăpânirea de fapt a imobilului, instanța a reținut că pârâtul – reclamant a dobândit posesia în stăpânirea de fapt a imobilului instanța a reținut că pârâtul – reclamant a dobândit posesia imobilului în anul 1997 de la posesorii anteriori E. J. și E. care, la rândul lor, au dobândit posesia de la B. J.. Cu privire la acest posesor anterior, care a intrat în stăpânirea materială a imobilului de la adevăratul proprietar, instanța a reținut că B. J., primul așa zis posesor anterior cu care pârâtul a cerut unirea posesiei sale, nu s-a considerat niciodată posesor, ci detentor precar, folosind imobi1ul ca și comodatar, date fiind relațiile de rudenie cu adevăratul proprietar, E. G, unchiul lui B. J.. Cu toate acestea, B. J., erijându-se în proprietar, a vândut imobilul cu rea-credință numiților E. J. și E. de la care a dobândit ulterior pârâtul – reclamant.
Instanța a mai reținut că, pe de altă parte, în sprijinul apărării sale din întâmpinare pârâtul – reclamant invocă în justificarea calității sale de proprietar înscrisul intitulat declarație. Acest mijloc de probă – înscrisul constatator al operațiunii juridice – nu poate fi considerat ca fiind valabil încheiat și nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra donatarului B. J. de către E. Gh, autorul reclamanților și proprietarul imobilului, întrucât atât oferta de donație, cât și acceptarea, potrivit art. 813 C.civ., trebuie să îndeplinească condiția de formă, forma autentică fiind obligatorie pentru valabilitatea actului juridic, Mai mult, însuși B. J., parte în aceste acte juridice și în mâinile căruia a trecut imobilul de la adevăratul proprietar, ascultat fiind în calitate de martor, a declarat că nu a stăpânit niciodată imobilul sub nume de proprietar, ci în calitate de comodatar în temeiul unui împrumut de folosință cu titlu gratuit.
Prin urmare, cererea incidentală a pârâtului – reclamant cu privire la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune realizată prin joncțiunea posesiilor și prin accesiune pe construcție este neîntemeiată.
Pe cale de consecință, este întemeiată cererea reclamanților în evacuarea pârâtului – reclamant pentru lipsa unui titlu valabil asupra imobilului teren și construcție din(…), sector 3, B, cât timp pârâtul-reclamant nu a putut dovedi, pe parcursul judecății, existența unui drept real asupra imobilului în cauză.
Instanța a reținut că pârâtul B. J. din dosarul nr(…) conexat la prezenta cauză are legitimare procesuală pasivă, fiind cel care a edificat parțial construcția cu materiale proprii pe terenul proprietatea reclamantului, iar restul construcției de către pârâtul O. E., prin urmare, reclamanții dobândesc de la data edificării construcției un drept de proprietate.
Instanța a mai reținut că pârâtul nu a invocat pe acest aspect un drept de creanță pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Prin urmare, a constatat întemeiată cererea conexă a reclamanților prin care aceștia au solicitat în contradictoriu cu pârâții B. J., Primăria sector 3 B, Municipiul B și O. E. să se constate dreptul de proprietate asupra construcției și evacuarea pârâtului O. E. pentru lipsă de titlul. Cu privire la acest capăt de cerere accesoriu din cererea conexă referitor la evacuarea pârâtului instanța a reținut că există litispendență.
Cât privește legitimarea procesuală pasivă a pârâtelor persoane juridice de drept public, instanța a reținut că acestea nu sunt titulare ale unui raport obligațional încheiat cu reclamanții, nefiind persoane care să se afle în vreunul din cazurile prev. de art. 493 – 494 C.civil. În ceea ce privește Primăria sector 3 aceasta nu are personalitate juridică, fiind o structură tehnic organizatorică.
Văzând și disp. art. 274 – 276 C.pr.civ., instanța a obligat pârâții O. E. și B. J. la 1418,3 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel O. E., susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond a făcut o apreciere eronată a probelor de la dosar, reținând pe situația de fapt că numitul B. J. nu a avut calitatea de posesor, ci doar pe aceea de detentor precar și, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile legale cerute pentru joncțiunea posesiilor.
Astfel, apelantul-pârât arată că instanța de fond a respins cererea reconvențională formulată de acesta cu motivarea că posesorul anterior, B. J., nu s-a considerat niciodată posesor, ci detentor precar, folosind imobilul ca și comodatar datorită relațiilor de rudenie cu adevăratul proprietar E. G, unchiul lui B. J.. Acest lucru, a afirmat instanța, a reieșit din declarația dată de acesta în fața instanței de judecată, fiind ascultat în calitate de martor.
Apelantul solicită ca declarația martorului B. J. să fie înlăturată ca nefiind conformă cu realitatea, față de contradicțiile existente între cele relatate de acest martor și, pe baza probelor ce se vor administra în apel, să se rețină adevărata situație de fapt, care nu este cea prezentată de către B. J. și nici de către reclamanți.
Astfel, apelantul – pârât susține că, din înscrisurile existente la dosarul de fond, se poate reține faptul că numitul B. J. a posedat pentru sine sub nume de proprietar din prima zi (1975) până în ultima (1983), fiind prezumat de lege ca fiind proprietar, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză, că acesta a tăcut acte juridice în numele său, exercitându-și toate prerogativele unui veritabil proprietar, inclusiv dreptul de dispoziție, încasând banii în numele său și pentru sine.
Se mai arată prin motivele de apel că instanța face o gravă confuzie între uzucapiunea de 30 de ani și cea scurtă de 10 – 20 de ani, în care este necesară dovada justului titlu, apelantul invocând uzucapiunea de 30 de ani, având astfel nevoie doar de faptul posesiei publice și sub nume de proprietar pentru a deveni proprietar pe imobilul din litigiu.
În consecință, apelantul – pârât solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii principale și a admiterii cererii reconvenționale.
La termenul din 25.11.2008 tribunalul a încuviințat pentru apelantul – pârât proba cu înscrisuri și a respins proba testimonială ca nefiind pertinentă și concludentă în soluționarea cauzei.
Prin decizia civilă nr. 172A/10.02.2009 pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a III-a Civilă, a fost admis apelul formulat de către apelantul-pârât O. E., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că au fost respinse cererea principală și cererea conexă formulată de reclamanții pârâți ca fiind neîntemeiate; a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul – reclamant O. E. împotriva reclamanților – pârâți E. J. și E. N.; s-a constatat că pârâtul – reclamant a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 150 m.p. situat în B,(…), sector 3 și prin accesiune asupra construcției compusă din 2 camere, dependințe, anexe gospodărești, în suprafață de 92,92 m.p. situate în B,(…), sector 3.
În motivarea deciziei, s-a reținut că uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, fiind o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul timp îndelungat. Fiind un efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neviciată.
Spre deosebire de uzucapiunea de 10 – 20 de ani, pentru care este necesară o posesie de bună-credință și care să se întemeieze pe un just titlu, pentru uzucapiunea de 30 de ani (invocată de către apelantul – pârât) legea prevede o singură condiție, ere aceea a unei posesii utile neîntrerupte timp de 30 de ani.
În această ultimă situație, a uzucapiunii de 30 de ani, din dispozițiile nu art.1890 C. civil rezultă că regularitatea posesiei (adică a faptului că posesia este utilă) se prezumă, ceea ce înseamnă că cel ce afirmă că posesia invocată este afectată rea de un viciu, trebuie să facă această dovadă.
Tot din prevederile legale mai sus arătate se desprinde faptul că posesorul care invocă uzucapiunea de lungă durată nu trebuie să fie de bună – credință; chiar și posesie de rea – credință este aptă să ducă la dobândirea dreptului real, la împlinirea termenului prescris de art.1890 C. civil.
În speță, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.2521/12.07.1957 E. G (autorul intimaților reclamanți) și numitul N. E. au cumpărat de la numita J. Ș. terenul în suprafață de 300 mp situat în(…), actuala(…), sector 3, B, cei doi separându-și proprietățile după cumpărare.
În anul 1975 E. G a donat nepotului său, B. J., terenul fără construcții în suprafață de 150 mp situat în B,(…), sector 3, iar pe acest teren B. J. a construit, în anul 1975, un imobil format din două camere și anexe gospodărești, în care și-a stabilit domiciliul legal și și-a deschis rol fiscal.
Ulterior, la data de 24.09.1983, numitul B. J. vinde soților E. J. și E. E. imobilul format din construcție și teren, iar acești din urmă, la rândul lor, au înstrăinat acest imobil către apelantul-pârât la data de 16.11.1997.
Așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați la instanța de fond, atât apelantul – pârât, cât și antecesorii săi, B. J., E. J. și E. E. au stăpânit imobilul din litigiu în calitate de proprietari, posesia lor fiind una utilă, adică neîntreruptă, publică și netulburată.
Totodată, de la data dobândirii imobilului, fiecare dintre autorii apelantului-pârât și respectiv apelantul – pârât s-au înscris la Administrația Financiară a Sectorului 3 B în calitate de proprietari, plătind în această calitate impozitele și taxele către Stat.
În aceste condiții tribunalul apreciază că în cauză, prin joncțiunea posesiei exercitate de apelantul – pârât cu cea exercitată de autorii săi, respectiv B. J., E. J. și E. E., s-a împlinit termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani prevăzut de art.1890 Cod civil.
Ca o consecință a constatării dobândirii de către apelantul – pârât a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în B,(…), sector 3, tribunalul apreciază că în cauză se impune și constatarea faptului că, prin accesiune, acesta a devenit proprietar asupra construcției edificate pe acest teren, în temeiul dispozițiilor art. 492 Cod civil.
Pe cale de consecință, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art.296 C.proc.civ., a admis apelul formulat de apelantul – pârât și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâtul – reclamant a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 150 m.p. situat în B,(…), sector 3, și prin accesiune asupra construcției compusă din 2 camere, dependințe, anexe gospodărești, în suprafață de 92,92 m.p. situate în B,(…), sector 3.
Întrucât tribunalul a constatat că pârâtul – reclamant a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 150 m.p. situat în B,(…), sector 3, și prin accesiune asupra construcției, se impune respingerea cererii principale de evacuare a pârâtului – reclamant, precum și respingerea cererii conexe de constatare a dobândirii, de către reclamanții E. J. și E. N., a dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune.
Tribunalul a arătat că nu poate reține apărarea pârâtului B. J. în sensul că nu s-a considerat niciodată proprietar al imobilului din litigiu întrucât, din actele existente la dosar, rezultă că în realitate acesta s-a considerat, de la data dobândirii imobilului, respectiv din anul 1975, și până la data înstrăinării acestui imobil, respectiv 24.09.1983, ca un adevărat proprietar, exercitând toate prerogativele dreptului de proprietate și anume fructus, usus, abusus.
În acest sens tribunalul constată că B. J. și-a deschis rol fiscal pe numele său după dobândirea imobilului prin act sub semnătură privată de la E. G, și, mai mult decât atât, la data de 24.09.1983, l-a vândut soților E. J. și E. E., comportându-se ca un adevărat proprietar în sensul prevederilor art.480 Cod civil.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs la data de 16.02.2009 reclamanții E. J. și E. N., solicitând admiterea recursului, respingerea apelului și menținerea hotărârii Judecătoriei Sectorului 3 ca temeinică și legală.
În motivarea cererii de recurs, se arată următoarele:
Din depozițiile martorilor ascultați în cauză pe aspectul exercitării posesiei utile, în tot acest interval de timp, de la data intrării paratului reclamant în stăpânirea de fapt a imobilului, se reține că pârâtul reclamant a dobândit posesia imobilului în anul 1997 de la posesorii anteriori E. J. și E., care la rândul lor au dobândit posesia de la B. J..
Cu privire la acest posesor anterior care a intrat în stăpânirea materială a imobilului de la adevăratul proprietar, se reține că B. J., primul așa-zis posesor, anterior cu care pârâtul a cerut unirea posesiei sale, nu s-a considerat niciodată posesor, ci detentor precar, folosind imobilul ca și comodatar, dat fiind relațiile de rudenie cu adevăratul proprietar E. G, unchiul lui B. J.. Cu toate acestea, B. J., erijându-se în proprietar, a vândut imobilul cu rea credință numiților E. J. și E. de la care a dobândit ulterior pârâtul – reclamant.
Se arată că înscrisul intitulat „Declarație” nu poate fi considerat ca fiind valabil încheiat si nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra donatarului B. J. de către E. G, autorul reclamanților și proprietarul imobilului, întrucât atât oferta de donație cât și acceptarea, potrivit art. 813 cod civil, trebuie să îndeplinească condiția de formă, forma autentică fiind obligatorie pentru valabilitatea actului juridic. Mai mult, însuși B. J., parte în aceste acte juridice, și în mâinile căruia a trecut imobilul de la adevăratul proprietar, ascultat fiind în calitate de martor, a declarat că nu a stăpânit niciodată imobilul sub nume de proprietar, ci în calitate de comodatar, în temeiul unui împrumut de folosință cu titlu gratuit.
Potrivit dispozițiilor codului civil, dacă posesorul actual, în speță pârâtul – reclamant, invoca posesia autorilor săi, este obligat să continue acea posesie obținută cu toate calitățile și viciile sale. Mai mult, acest înscris intitulat „Declarație” prin care adevăratul proprietar ar fi donat nepotului său, B. J., imobilul, nefiind valabil ca și contract de donație nu poate servi nici ca just titlu pârâtului – reclamant. Prin urmare cererea incidentala a pârâtului – reclamant cu privire la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune realizată prin joncțiunea posesiilor și prin accesiune pe construcție este neîntemeiată. Pe cale de consecință este întemeiată cererea în evacuarea pârâtului – reclamant pentru lipsa unui titlu valabil asupra imobilului teren și construcție din(…), sector 3 B, cât timp pârâtul – reclamant nu a putut dovedi, pe parcursul judecății, existența unui drept real asupra imobilului în cauză.
Cât privește titlul recurenților pe construcție, se reține că pârâtul B. J., din dosarul (…) conexat la prezenta cauza, are legitimare procesuală pasivă, fiind cel care a edificat parțial construcția cu materiale proprii pe terenul proprietate a reclamanților, iar restul construcției de către pârâtul O. E., prin urmare aceștia au dobândit de la data edificării construcției un drept de proprietate. Se mai arată că pârâtul nu a invocat pe acest aspect un drept de creanță pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Instanța nu ține cont de art. 1858 c. civ care prevede expres cazurile de intervertire a posesiei și prin decizia atacată fundamentează încă unul. J. posesiei în acest caz se putea constata nu de la data declarării de către B. J. că i-a fost donat terenul ci de la data vânzării de către acesta a imobilului din 1983. Din 1975 și până în 1983 posesia sa a fost afectată de viciul clandestinității și precarității. El însuși recunoaște că a stăpânit pentru unchiul său și nu pentru el.
În mod eronat instanța de apel a constat joncțiunea posesiilor exercitate de către O. E. și autorii sau fam E. cu detenția precară exercitată de către B. J.. Aceasta nu are cum să fie valabilă pentru că s-ar încălca toate principiile de drept aplicabile în materia uzucapiunii, posesiei și intervertirii posesiei. B. J. a exercitat posesia clandestin față de tatăl recurenților, acesta neavând posibilitatea să cunoască cele făcute de acesta. Mai mult de atât acesta a exercitat cu îngăduință proprietarului (fapt recunoscut de acesta) astfel încât se încadrează în cazul clasic al precarității posesiei ceea ce nu poate duce la joncțiunea posesiilor.
Posesia se dobândește prin întrunirea celor două elemente (corpus și animus). În ce privește elementul material acesta poate fi exercitat fie personal de către posesor, fie prin reprezentant (de exemplu, mandatarul, depozitarul etc.) ca în speța de față. Privitor la elementul psihologic, acesta trebuie să fie prezent în mod nemijlocit în persoana posesorului și nu a reprezentantului (așa cum nu a fost la B. J.).
Încă un caz clar de viciere, în această speță, a posesiei este cel constituit pe violenta. Tatăl recurenților se ducea des la proprietatea sa și a aflat mult după vânzarea de către B. J. către fam E. că nu mai este proprietar. Acest lucru s-a întâmplat abia în anul 1991, mult timp după vânzare, deoarece venea la proprietatea sa și se comporta ca proprietar. În anul 1991 a existat un scandal între fam E. și tatăl recurenților, soldat cu numeroase leziuni ale tatălui lor. Acest fapt a fost confirmat de martor, care a descris cu lux de amănunte că a existat o busculada între E. G și fam E. (care îi ascunseseră până atunci situația).
Nu poate fi uzucapat imobilul pentru că acesta se afla în indiviziune și a fost exercitată posesia de către celalalt coindivizar care a locuit și folosit terenul. Instanța de apel nu a ținut cont de acest fapt și de documentele depuse la dosar care atestă data ieșirii noastre din indiviziune cu N. E.. Proprietățile au fost separate în anul 2005 prin Sentința civilă 1376/2005 a Judecătoriei Sector 3. Până în acel moment proprietățile au fost în indiviziune fiind construite două corpuri de casa pe terenul inițial. Până în 2005 N. E. a locuit în casa edificată de acesta pe terenul inițial (după ieșirea din indiviziune a terenul său). Astfel că nu se putea uzucapa un teren cât timp se folosea de către celălalt coindivizar.
Recurenții au mai arătat că nu puteau aduce martori din familie (celalalt coindivizar) deoarece e interzis de către C pr civ. Așa că dacă se putea veni cu martori se demonstra foarte ușor că s-a stăpânit și pentru recurenți. Dar nu au avut parte de o sentință justă la instanța de apel datorită tergiversării judecării apelului reclamatului-pârât și numeroaselor amânări care trezesc indubitabile suspiciuni.
S-a solicitat judecarea în lipsă, conform art. 242. pct 2 din C o d u l d e procedură civilă.
Cererea de recurs a fost timbrată că 1248,5 lei taxă judiciară de timbru și 2,5 lei timbru judiciar.
Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs la data de 05.06.2009 pârâtul Municipiul B, reprezentat legal de către Primarul General, care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și în subsidiar ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că instanța de judecată a constatat că pârâtul – reclamant a dobândit ca efect al uzucapiunii drept de proprietate asupra terenului și ca efect al accesiunii asupra construcției și în contradictoriu cu instituția noastră, deși ar fi trebuit să analizeze în principal, în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale în materie, calitatea procesuală pasivă a municipalității pe cererea reconvențională.
Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Așadar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea în contradictoriu cu instituția recurentei trebuia să facă mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale active cât și a celei pasive incumba reclamantei. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu.
Se mai arată că reclamanta nu a prezentat vreun certificat de succesiune vacanta, care ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a P.M.B. în speța de față. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță.
Pe de altă parte pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantului trebuiesc îndeplinite cumulativ condițiile impuse de disp.art.1846 și urm C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamantul să dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege. Conform art. 1847 C.civ., este considerată utilă posesia continuă neîntreruptă netulburată, publică și sub nume de proprietar exercitată cu bună credință iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani. Conform disp.art.1846 C.civ. este deținerea unui lucru posesia exercitată de noi înșine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru
În cazul de față deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani reclamantul nu a exercitat o posesie în sensul legii el fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie să dovedească că întrunește ambele elemente ale posesiei respectiv animus și corpus. Reclamanta a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Se consideră că sunt total eronate argumentele instanței de judecată din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
Așadar, se consideră că folosința exercitată asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervetit precalitatea în posesie conf. art. 1857 C.civ. și ca atare posesia exercitată de către reclamant nu a fost una utilă pentru a prescrie achizitiv bunul.
În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra construcției se consideră ca de asemenea neîntemeiată față de disp. 488 C.Civ .
Prin definiție, accesiunea reprezintă incorporarea materială a unui lucru mai puțin important în un lucru mai important, adică în sensul mai larg dat de art. 482 C. civ. Întrucât în cazul în care cele două lucruri aparțin unor proprietari diferiți, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important, accesiunea apare și ca un mod de dobândire a proprietății.
Se disting însă două cazuri:
Ipoteza A: proprietarul ridică pe terenul său o construcție sau o plantație dar cu materialele altcuiva, caz în care proprietarul terenului este și proprietarul lucrărilor și este obligat la plata valorii materialelor de la data efectuării construcției cu eventual daune
Ipoteza B: o altă persoană decât proprietarul terenului ridică pe teren o construcție sau o plantație, cu propriile materiale, caz în care proprietarul terenului este și proprietarul lucrărilor și este obligat la plata unei despăgubiri către constructor, dacă acesta este de bună credință.
În speță se consideră că nu s-a făcut dovada incidenței dispozițiilor art. 489 C. pr. Civ., în sensul că, materialele folosite la construcție ar aparține municipalității, ca aceasta ar pretinde vreun un drept asupra lor sau că ar pretinde un astfel de drept.
Pe de altă parte, în astfel de spețe în care prin eludarea dispozițiilor legale se încearcă intrarea în legalitate fără obținerea unei autorizații de construcție, singura autoritate care ar putea opune vreun drept reclamantei în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate este Primăria de sector care, potrivit G.G. nr. 5/2002 este autoritatea publica competenta în eliberarea autorizațiilor de construire, iar nu instituția noastră.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, ca atare legitimitatea procesuală pasivă a municipalității nu poate fi justificată nici pe considerente de opozabilitate și nici prin raportare la dispozițiile Legii nr. 1215/2001.
Pe de altă parte analizând dispozițiile art. 274 C.pr.Civ., în ceea ce privește obligarea instituției recurente la plata de cheltuieli de judecată se consideră că, în mod greșit, a fost reținută această obligație în sarcina municipalității, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile textului de lege mai sus menționat.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art. 274 alin 3 C. Pr. Civ., aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoare pricinii și munca îndeplinită de avocat.
În drept, au fost invocate prev. art. 304 PCT. 4 din C o d u l d e procedură civilă.
S-a solicitat și judecarea în lipsă potrivit art.242 pct. 2 C.Pr. Civ.
S-au solicitat cheltuieli de judecata conform art. 274 C.pI. civ.
Cererea de recurs a fost timbrată cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Pentru dovedirea cererii de recurs, a fost încuviințată proba cu înscrisuri pentru recurenții E. J. și E. N., constând în înștiințarea de plată a impozitului nr. (…).
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenți și a apărărilor invocate, față de situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea reține următoarele:
În fapt, așa cum s-a reținut de instanța de apel, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2521/12.07.1957 E. G (autorul reclamanților) și numitul N. E. au cumpărat de la numita J. Ș. terenul în suprafață de 300 mp situat în(…), actuala(…), sector 3, B, cei doi separându-și proprietățile după cumpărare.
În anul 1975 E. G a donat nepotului său, B. J., terenul fără construcții în suprafață de 150 mp situat în B,(…), sector 3, iar pe acest teren B. J. a construit, în anul 1975, un imobil format din două camere și anexe gospodărești, în care și-a stabilit domiciliul legal și și-a deschis rol fiscal.
Ulterior, la data de 24.09.1983, numitul B. J. vinde soților E. J. și E. E. imobilul format din construcție și teren, iar acești din urmă, la rândul lor, au înstrăinat acest imobil către pârât la data de 16.11.1997.
Cu privire la recursul formulat de reclamanți, Curtea reține următoarele:
Într-un prim motiv de recurs, recurenții arată în esență că B. J., primul așa-zis posesor anterior cu care pârâtul a cerut unirea posesiei sale, nu a avut calitatea de posesor, ci de detentor precar, aducând în sprijinul acestui motiv de recurs mai multe argumente.
Se arată că acesta nu s-a considerat niciodată posesor, ci detentor precar, folosind imobilul ca și comodatar, dat fiind relațiile de rudenie cu adevăratul proprietar E. G, unchiul lui B. J..
Curtea reține că, din cuprinsul înscrisului de la fila 31 din dosarul de primă instanță, nu se poate reține că numitul B. J. a dobândit în anul 1975 doar detenția precară asupra terenului.
Aceasta, în primul rând pentru că din interpretarea gramaticală a celor conținute de înscris, rezultă intenția numitului E. G de a transmite definitiv terenul, prin folosirea termenului de „donație”, termen uzual și cu privire la care se poate presupune că o persoană obișnuită, fără cunoștințe speciale de drept, înțelegea sensul și esența acestuia, aceea de transmitere a proprietății în mod gratuit.
În al doilea rând, existența relațiilor de rudenie nu reprezintă o prezumție absolută de lipsă a intenției de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, ci o astfel de situație trebuie dovedită. Dimpotrivă, existența relațiilor de rudenie, necontestată în cauză, întărește logica transmiterii unui teren cu titlu gratuit.
Or, Curtea reține ca situație premisă faptul că numitul B. J. a dobândit posesia terenului în 1975, întemeindu-se pe un înscris sub semnătură privată care, deși nu era valabil din punct de vedere juridic pentru transmiterea proprietății, este necesar și suficient pentru a califica intenția părților și starea psihică a dobânditorului la momentul dobândirii. Astfel, Curtea reține că B. J. a devenit posesor la momentul încheierii acestui înscris sub semnătură privată.
Faptul că ulterior, cu ocazia audierii sale ca martor, în prezenta cauză, numitul B. J. a arătat că nu s-a considerat niciodată proprietar al locuinței și că scopul încheierii actului a fost acela de a nu mai plăti chirie, nu poate reprezenta o răsturnare a acestei situații premisă. Astfel, declarația acestuia nu poate fi considerată ca fiind un mijloc de probă împotriva calității sale de posesor, deoarece simpla manifestare de voință contrară, 30 de ani mai târziu, nu poate schimba titlul juridic sub care s-a început deținerea terenului, chiar dacă această manifestare de voință provine de la posesor; fiind o împrejurare de fapt cu durată în timp, și fiind dovedită începerea posesiei, inclusiv posesorul (pentru a proba că nu a fost posesor sau că a încetat la un moment dat să se mai considere posesor) trebuie să facă dovada în condițiile art. 1169 din Codul civil.
Potrivit prev. art. 1854 din Codul civil, „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.”
Curtea reține că nu s-a făcut dovada contrară, dimpotrivă faptul că B. J. a înstrăinat mai departe imobilul numiților E. J. și E. de la care a dobândit ulterior pârâtul – reclamant, întărind calitatea sa de posesor; dacă în anul 1983, numitul B. J. a înstrăinat altor persoane terenul, rezultă că la acel moment, s-a considerat cel puțin posesor, dacă nu proprietar (aceasta ca reprezentare psihică).
Se mai arată de către recurenți că înscrisul intitulat „Declarație” nu poate fi considerat ca fiind valabil încheiat si nu poate avea ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra donatarului B. J. de către E. G, autorul reclamanților și proprietarul imobilului, întrucât atât oferta de donație cât și acceptarea, potrivit art. 813 cod civil, trebuie să îndeplinească condiția de formă, forma autentică fiind obligatorie pentru valabilitatea actului juridic.
Acest argument este perfect valabil, dar nici nu a fost reținută de către instanța de apel o valabilitate a transmiterii dreptului de proprietate asupra terenului prin acest înscris, cât timp a fost admisă cererea reconvențională de constatare a uzucapiunii. Dacă se transmisese dreptul de proprietate în mod valabil, în 1965, nu mai prezenta interes constituirea unui titlu de proprietate prin constatarea uzucapiunii.
Se mai arată de către recurenți că acest înscris intitulat „Declarație” prin care adevăratul proprietar ar fi donat nepotului său, B. J., imobilul, nefiind valabil ca și contract de donație, nu poate servi nici ca just titlu pârâtului – reclamant.
Curtea constată că instanța de apel nici nu a calificat acest înscris ca reprezentând just titlu, cât timp justul titlu este o condiție pentru a se constata intervenirea uzucapiunii prescurtate; or, instanța de apel a constatat intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, a cărei unică condiție este existența posesiei utile pe durata de 30 de ani.
Cât privește titlul recurenților pe construcție, se arată de către aceștia că pârâtul B. J., din dosarul (…) conexat la prezenta cauză, are legitimare procesuală pasivă, fiind cel care a edificat parțial construcția cu materiale proprii pe terenul proprietatea reclamanților, iar restul construcției de către pârâtul O. E., prin urmare aceștia au dobândit de la data edificării construcției un drept de proprietate. Se mai arată că pârâtul nu a invocat pe acest aspect un drept de creanță pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea reține că, atâta timp cât s-a constatat că pârâtul este proprietar asupra terenului, iar nu reclamanții, rezultă că accesiunea operează în favoarea sa, ca proprietar al terenului. Astfel că pârâtul are un drept de proprietate asupra construcției, iar nu doar un drept de creanță cu privire la valoarea materialelor folosite la ridicarea ei.
Recurenții mai arată că instanța nu ține cont de art. 1858 din Codul civil, care prevede expres cazurile de intervertire a posesiei și că prin decizia atacată se fundamentează încă unul. J. posesiei în acest caz se putea constata nu de la data declarării de către B. J. că i-a fost donat terenul, ci de la data vânzării de către acesta a imobilului din 1983. Din 1975 și până în 1983 posesia sa a fost afectată de viciul clandestinității și precarității. El însuși recunoaște că a stăpânit pentru unchiul său și nu pentru el.
Curtea va răspunde acestui motiv de recurs, pornind de la considerentele expuse anterior, în sensul că numitul B. J. a fost un posesor din 1975, astfel încțt nici nu e necesară analizarea intervertirii detenției precare în posesie, analiză care nici nu a fost făcută de instanța de apel, de altfel. Astfel, Curtea constată că acest motiv de recurs depășește limitele sesizării instanței de recurs, care se situează între ceea ce a fost analizat de instanța de apel.
Se mai arată de către recurenți că în mod eronat instanța de apel a constat joncțiunea posesiilor exercitate de către O. E. și autorii săi – familia E. – cu detenția precară exercitată de către B. J.. Aceasta nu are cum să fie valabilă pentru că s-ar încălca toate principiile de drept aplicabile în materia uzucapiunii, posesiei și intervertirii posesiei. B. J. a exercitat posesia clandestin față de tatăl recurenților, acesta neavând posibilitatea să cunoască cele făcute de acesta. Mai mult de atât acesta a exercitat cu îngăduință proprietarului (fapt recunoscut de acesta) astfel încât se încadrează în cazul clasic al precarității posesiei ceea ce nu poate duce la joncțiunea posesiilor.
Curtea reține ca fiind corectă, ca și principiu de drept, susținerea recurenților în sensul că nu se poate uni o detenție precară cu o posesie. Dar, așa cum s-a reținut mai sus, B. J. a avut posesia imobilului încă de la început, ca și numiții E., astfel încât cele două posesii unite au aceleași calități.
Cât privește elementul psihologic al posesiei, se susține de către recurenți că acesta trebuie să fie prezent în mod nemijlocit în persoana posesorului și nu a reprezentantului, așa cum nu a fost la B. J.. Această afirmație a recurenților este însă lipsită de suport probatoriu, față de cele sus menționate, în sensul că s-a reținut de C că B. J. a fost posesor, iar nu detentor precar.
Se mai arată că nu poate fi uzucapat imobilul pentru că acesta se afla în indiviziune și a fost exercitată posesia de către celalalt coindivizar care a locuit și folosit terenul. Instanța de apel nu a ținut cont de acest fapt și de documentele depuse la dosar care atestă data ieșirii din indiviziune cu N. E.. Proprietățile au fost separate în anul 2005 prin Sentința civilă nr. 1376/2005 a Judecătoriei Sector 3. Până în acel moment proprietățile au fost în indiviziune fiind construite două corpuri de casa pe terenul inițial. Până în 2005 N. E. a locuit în casa edificată de acesta pe terenul inițial (după ieșirea din indiviziune a terenul său). Astfel că nu se putea uzucapa un teren cât timp se folosea de către celălalt coindivizar.
Curtea reține că, prin probele administrate, nu s-a dovedit că a existat o posesie a coindivizarului N. E. asupra terenului de 150 mp care a făcut obiectul înscrisului sub semnătură privată încheiat cu numitul B. J.. De altfel, prin încheierea acestui înscris, autorul lui B. J., respectiv E. G a realizat o intervertire a precarității în posesie, în sensul că din posesie aferentă unei indiviziuni a înțeles să exercite o posesie numai pentru sine, din moment ce a transmis terenul unei alte persoane fără a cere acordul celuilalt coindivizar. Prin urmare, de la momentul încheierii actului sub semnătură privată, nu se mai poate vorbi despre posesie comună între coindivizari, ci de posesie unică, ce nu a fost combătută prin alte mijloace ce probă.
Recurenții au mai arătat că nu puteau aduce martori din familie (celălalt coindivizar), pentru a dovedi că s-a stăpânit și pentru recurenți, deoarece e interzis de C o d u l d e procedură civilă.
Curtea reține că nu există o interdicție de plano la audierea martorilor care au calitatea de rude cu părțile, cât timp art. 189 alin. 2 din C o d u l d e procedură civilă permite audierea lor, cu acordul tacit al părților. De altfel, părților li s-a încuviințat în mod egal proba cu martori, iar pe aspectul invocat (dovedirea faptului că terenul a fost stăpânit de către celălalt coindivizar) nu se putea face dovada contrară cu martori, cât timp ceea ce se cerea a fi probat era reprezentarea psihică a numitului E. G la momentul încheierii actului sub semnătură privată.
În sfârșit, recurenții mai arată că nu au avut parte de o sentință justă la instanța de apel datorită tergiversării judecării apelului reclamatului-pârât și numeroaselor amânări care trezesc indubitabile suspiciuni.
Curtea reține că, față de aceste afirmații generale, nu se poate realiza un control de legalitate a deciziei date în apel, ceea ce invocă recurentul nereprezentând în sine o critică de nelegalitate.
Astfel, recursul formulat de recurenții E. J. și E. N. urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul Municipiul B, Curtea reține următoarele:
Într-un prim motiv de recurs, se critică decizia dată în apel pe aspectul calității procesuale pasive a recurentei în cauză. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, ca atare legitimitatea procesuală pasivă a municipalității nu poate fi justificată nici pe considerente de opozabilitate și nici prin raportare la dispozițiile Legii nr. 1215/2001.
Într-un al doilea motiv de recurs, se arată că, în ceea ce privește obligarea instituției recurentei la plata de cheltuieli de judecată că, în mod greșit, a fost reținută această obligație în sarcina municipalității, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile textului de lege mai sus menționat. Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art. 274 alin 3 C. Pr. Civ., aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoare pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Curtea constată că prin sentința civilă dată de prima instanță, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei Municipiul B și a fost respinsă cererea principală formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Soluția nu a fost schimbată în apel pe acest aspect, astfel încât critica recurentei este nefondată.
Cât privește critica legată de cheltuielile de judecată, se constată că recurenta nu a fost obligată la suportarea niciunei cheltuieli, cât timp cererea a fost respinsă față de aceasta.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. 1 din C o d u l d e procedură civilă, Curtea va respinge și acest recurs ca nefondat.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, față de culpa procesuală a acestora, îi va obliga pe recurenții E. și Municipiul B la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul O. E. (câte 250 lei pentru fiecare recurs), reprezentând onorariu avocat conform chitanței nr. 287 din 04.01.2010 emise de T. S. J. și Asociații.
Pentru aceste motive, dispune: Respinge recursurile formulate de către recurenții – reclamanți E. J., E. N. și recurentul pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 172A /10.02.2009 pronunțată de Tribunalul Bucuresti – Secția a III-a Civilă în dosar nr(…) în contradictoriu cu intimații pârâți O. (…), B. J., Primăria Sectorului 3 B, ca nefondate.
Obligă recurenții E. și Municipiul B la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul O. E. (câte 250 lei pentru fiecare recurs).
Viciul echivocității posesiei
Art. 922 Cod civil nu include printre condițiile posesiei și viciul echivocității.. În dreptul civil românesc el a fost recunoscut însă atât de doctrina juridică, precum și de practica judiciară. O posesie este echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei: animus și corpus. Sau cum s-a arătat în literatura de specialitate „posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște dacă ea este manifestarea unui drept, în ipoteza în care actele invocate au un caracter îndoielnic”.
Faptul că legiuitorul a omis să includă și viciul echivocității printre viciile posesiei, a fost considerată o omisiune regretabilă.
Jurisprudența a considerat că, în principiu, succesorii sunt predispuși a stăpâni bunul indiviz, unii pentru ceilalți, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Soluția este aplicabilă nu numai în cazul comoștenitorilor, ci și a proprietarilor în general. De exemplu, sub acest aspect, instanța supremă a decis că posesia exercitată de un coproprietar asupra bunului indiviz este echivocă, deoarece sunt dubii dacă actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar privind cota sa parte de proprietate. Dovada intervertirii posesiei va reveni, în acest caz, coindiviziarului posesor.
O altă situație când ne putem afla în prezența unei posesii echivoce este atunci când „fără să se poată face dovada precisă, prin proba scrisă a precarității, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanțe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existența unui just titlu, translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului”.
Se dă exemplul unei persoane care locuind cu vechiul posesor, la încetarea acestuia din viață, rămâne în posesia bunului. Dificultatea constă în a stabili dacă actualul posesor poate fi considerat un depozitar sau beneficiarul unui dar manual.
Chiar dacă posesia actualului posesor este prezumată, ea este echivocă.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța, reclamanții au chemat în judecată Consiliul Local Năvodari, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 1.000 mp și construcție formată din 2 camere și dependințe prin uzucapiunea de 30 de ani și prin joncțiunea posesiilor.
în motivare au susținut că în anul 1974 au dobândit prin înscris sub semnătură privată imobilul asupra căruia au exercitat o posesie utilă, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate.
Prin sentința civilă nr. 197 din 11.01.2001, Judecătoria Constanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând că autorul acestora nu a exercitat o posesie publică, reclamanții nefăcând dovada în acest sens.
Tribunalul Constanța, prin decizia civilă nr. 2096/18.10.2001, a respins apelul reclamanților ca nefondat.
Instanța a reținut, în esență, următoarele.
Din adeverința nr. 1954/14.03.2001, care are același conținut cu cea depusă la instanța de fond, s-a reținut că autorul reclamanților a figurat înscris în registrul agricol cu suprafața de 1.000 mp, pentru care a achitat impozite și taxe pentru teren și clădire, începând cu anul 1971 fără nici un fel de mențiuni privind titlul cu care acesta a dobândit posesia.
Rezultă însă cu claritate că reclamanții posedă imobilul din anul 1974, printr-un înscris sub semnătură privată.
Față de această situație, corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile legale ale prescripției achizitive de 30 ani, reglementată de art. 1890 C. civ. Ipoteza prescripției de 10 până la 20 de ani, prevăzută de art. 1895 și urm. C. civ. nu se ia în discuție, deoarece reclamanții nu au un just titlu în sensul dispozițiilor textelor enunțate.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.I. și C.I., care au criticat-o, în esență, pentru următoarele motive:
– din probele administrate în cauză rezultă fără nici un dubiu că sunt întrunite condițiile legale ale prescripției achizitive de 30 de ani reglementată de art. 1890 C. civ. aspect dovedit cu adeverința 1954/14.03.2001 a Consiliului Local Năvodari;
– posesia exercitată atât de autorul vânzător, cât și cea exercitată de recurenții cumpărători a fost una publică, aspect dovedit și de declarațiile martorilor.
Curtea, examinând hotărârea atacată a respins, ca nefondat recursul, pentru următoarele motive.
Este adevărat că posesorul, chiar și de rea-credință, dobândește proprietatea asupra bunului posedat prin prescripția achizitivă de 30 de ani.
Posesia autorului a început să se exercite public în anul 1971, an din care a început să plătească impozit cu privire la imobilul în litigiu.
Reclamanții cumpărători au intrat în posesia bunului în anul 1974 și au exercitat această posesie în mod public, respectiv în contra adversarului său, unitatea administrativ-teritorială, până în anul 1985 când au achitat impozitele și taxele aferente proprietății.
Acest moment nu este apreciat în mod arbitrar de către instanță, ci rezultă din chiar cuprinsul adeverinței nr. 1954/14.03.2001 invocată de către recurenți în susținerea temeiniciei recurentului.
Recurenții nu au făcut dovada că ulterior anului 1985 ar mai fi achitat taxele și impozitele datorate statului pentru folosința terenului în suprafață de 1.000 mp, astfel că posesia a încetat să mai fie una neechivocă.
Desigur, art. 1847 C. civ. nu include printre condițiile posesiei și viciul echivocității.
O posesie este însă echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei: animus și corpus.
Cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște dacă ea este manifestarea neîndoielnică a unui drept.
Din momentul în care recurenții au încetat să mai plătească impozitele către stat (anul 1985) ei au încetat să exercite o posesie (sub cele două elemente) în contradictoriu cu adversarul său – unitatea administrativ – teritorială având fară îndoială corpus, dar devenind echivoc animus, și anume intenția de a dobândi un drept de proprietate asupra bunului.
Capitolul III. Efectele posesiei
Considerații generale privind efectele posesiei
Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:
a) dobândirea proprietății;
b) prezumția de proprietate;
c) dobândirea fructelor;
d) protejarea posesiei prin intermediul acțiunilor posesorii ( în complângere și în reintegrare).
În ce privește primul grup de efecte juridice ale posesiei, vom distinge după cum posesia se exercită în materie imobiliară. Prin intermediul prescripției achizitive se vor dobândi proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în condițiile determinate de lege.
Referitor la bunurile mobile, legiuitorul nu a considerat necesar să condiționeze dobândirea proprietății prin trecerea unei perioade de timp; s-a considerat că posesia valorează titlu de proprietate.
Prezumția de proprietate
Fără să distingă Codul civil dispun că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub numele de proprietar.
Prezumția de proprietate acționează atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Posesorul este prezumat a fi titularul însuși a dreptului de proprietate.
Aparența dreptului este creată de posesie și oferă posesorului în caz de litigiu, o situație privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul.
Într-o eventuală acțiune în revendicare, posesorul va avea calitatea de pârât și va beneficia de două prezumții esențiale, care-l scutește de sarcina probei: prezumția de bună credință și prezumția de proprietate.
Desigur aceste prezumții rămân valabile până la proba contrarie. Pe de altă parte, pentru a avea calitatea de pârât într-o acțiune în revendicare nu e absolut necesar ca posesorul să fie de bună-credință.
Prezumția de proprietate este mult mai puternică în materie mobiliară decât în cea imobiliară.
Astfel, în cazul bunurilor mobile, operează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate (juri set de jure).
În acest caz, posesiunea valorează însuși titlul de proprietate. O prevede a Codului civil arata ca lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp. Dar în cazul bunurilor pierdute și furate este posibilă proba contrarie.
Jurisprudența a stabilit că „în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual, o prezumție absolută de proprietate, împotriva căreia nu e admisă proba contrarie.
Într-o altă decizie, instanța supremă a statuat că, în condițiile în care Codul civil creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, posesorul nu este obligat să facă dovada proprietății, ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. E suficient ca posesorul să facă dovada că deține bunul pentru ca prezumția de proprietate să acționeze în favoarea sa, iar posesia fiind un fapt, va putea fi dovedită și cu martori.
Dimpotrivă, în cazul bunurilor imobile există doar o prezumție simplă de proprietate care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.
Prin cererea formulata la data de 13.01.2009, reclamantii N.A., N.M., N.I.T. si T.S. au chemat în judecata pe pârâtul B.M., solicitând ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa fie obligat sa le lase în deplina proprietate si linistita posesie terenul în suprafata de 225 mp, sa-si ridice de pe terenul în litigiu constructiile edificate sau sa fie autorizati sa le demoleze pe cheltuiala pârâtului cu obligarea acestuia la plata de daune cominatorii în cuantum de 50 de lei zi de întârziere, începând cu data primirii citatiei în prezentul dosar si pâna la îndeplinirea obligatiei.
Motivând în fapt actiunea, reclamantii au sustinut ca, prin titlul de proprietate nr. 1833-58879 1997 li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafata de 3000 mp, iar pârâtul ocupa fara drept suprafata de 225 mp, pe care si-a edificat începând cu anul 2008 o constructie provizorie cu dimensiuni de 4 4 din rigips si lemn.
La data de 05.02.2009, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii reclamantilor, ca neîntemeiata.
Prin sentinta civila nr.10419 22 iunie 2009, a Judecatoriei Craiova, s-a admis în parte actiunea precizata formulata de reclamanti, a fost obligat pârâtul sa lase în deplina proprietate si pasnica folosinta terenul în suprafata de 262 mp, situat in Craiova, T 3, P 4, jud. Dolj, având ca vecinatati: N- Aleea 1 Siminic ( DE 14), pe distanta de 16,02 m, E- Lefter Cezar, pe distanta de 15,28 m, S- rest proprietate reclamanti pe distanta de 16, 12 m, V- C. M., pe distanta de 17,04 m.
A fost obligat pârâtul sa ridice constructia amplasata pe terenul mentionat, identificata conform raportului de expertiza întocmit de expert G.M., iar în caz contrar autorizeaza reclamantii sa demoleze constructia pe cheltuiala pârâtului, fiind respins capatul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.
A fost obligat pârâtul catre reclamanti la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 2338 lei, reprezentând taxa timbru, onorariu expert si onorariu avocat.
Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca în baza titlului de proprietate nr. 1833-58879 1997, reclamantii sunt proprietarii terenului în suprafata de 2621 mp., teren situat în Craiova, T3, P4, judetul Dolj, iar, cu ocazia efectuarii masuratorilor de catre expert, s-a constatat ca pârâtul ocupa din terenul proprietatea reclamantilor suprafata de 262 mp., delimitata prin schita anexa la raport.
În consecinta, instanta a constatat ca reclamantii au facut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, potrivit dispozitiilor art. 480 cod civil si având în vedere si faptul ca jurisprudenta C.E.D.O. este direct aplicabila în dreptul intern, s-a retinut ca întemeiata în parte actiunea reclamantilor.
Împotriva acestei sentinte a formulat recurs pârâtul B.M., criticând solutia pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului s-a aratat ca terenul ce se afla înscris în titlul de proprietate al reclamantilor se regaseste în cu totul alta parte decât unde acestia îl revendica si ca instanta de fond nu a luat în calcul solicitarea recurentului pârât de refacere a expertizei, întrucât nu a fost convocat la efectuarea acesteia.
De asemenea, s-a mai invocat prin motivele de recurs ca instanta de fond a ignorat solicitarea de refacere a adresei catre Primaria Craiova în vederea comunicarii rezolutiei reale de pe cererea sa înregistrata cu nr. 297 8.07.2004, iar la ultimul termen de judecata instanta s-a pronuntat în aceeasi zi chiar daca în sedinta publica a amânat pronuntarea.
Prin încheierea din data de 15.12.2009, calea de atac a fost calificata apel avându-se în vedere capatul de cerere al actiunii privind obligatia de a face.
Prin decizia civila nr. 94 din 02.03.2010, pronuntata de Tribunalul Dolj, s-a respins apelul declarat de apelantul pârât B.M., împotriva sentintei civile nr. 10419 22.06.2009, pronuntata de Judecatoria Craiova, în dosarul nr. 907 215 2009, în contradictoriu cu intimatii reclamanti N.A., N.M., N.I.T., T.S., apelantul fiind obligat la plata sumei de 714 lei cheltuieli de judecata, catre intimati.
Pentru a pronunta astfel, tribunalul a constatat ca instanta de fond a retinut în mod corect ca reclamantii au facut dovada dreptului lor de proprietate prin titlul de proprietate nr.1833 – 58879 1997, caruia nu îi poate fi opus actul prezentat de pârâtul apelant, înscrisul sub semnatura privata prin care acesta întelege sa cumpere o suprafata de teren, întrucât valabilitatea vânzarii este data de forma autentica pe care trebuie sa o îmbrace actul.
În ceea ce priveste critica privind amplasamentul diferit al terenului reclamantilor fata de terenul aflat în posesia pârâtului, instanta a constatat ca aceasta este neîntemeiata, aspect ce rezulta din concluziile raportului de expertiza refacut în apel de catre expertul G.M., pentru efectuarea caruia apelantul a fost convocat prin scrisoare recomandata.
Cu privire la necesitatea solicitarii de catre instanta a rezolutiei reale de pe cererea înregistrata de catre apelant la Primaria Craiova, sub nr. 297 8.07.2004, instanta a apreciat ca si acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece pârâtului îi revenea, potrivit art.1169 Cod civil, sarcina probei cu privire la rezolutia data de Primaria Craiova, cererii sale.
În termen legal, împotriva ambelor hotarâri a declarat recurs pârâtul B.M., criticându-le pentru nelegalitate deoarece nu s-a tinut cont ca a cumparat terenul aflat în litigiu prin act sub semnatura privata, iar la momentul formularii actiunii în revendicare se afla în posesia acestui teren, cu buna credinta.
Critica formulata nu este întemeiata.
Asa cum rezulta chiar din motivarea recursului, pârâtul nu opune reclamantilor un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, ci invoca numai posesia cu buna-credinta asupra acestuia, întemeindu-si aceasta sustinere pe existenta unui act sub semnatura privata din 25.10.2004, prin care a cumparat terenul respectiv, de la N.V.N. În întâmpinarea depusa în dosarul de fond, pârâtul a precizat ca vânzatoarea dobândise, de asemenea, terenul respectiv prin înscris sub semnatura privata.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face numai prin act autentic, potrivit dispozitiilor Titlului X din Lg. 245 2005. La momentul încheierii actului sub semnatura privata exista aceeasi obligatie legala în ceea ce priveste valabilitatea conventiei de vânzare-cumparare a unui teren, potrivit Lg. 54 1998, abrogata ulterior prin legea enuntata.
Având în vedere ca obligatia de încheiere a conventiei de vânzare-cumparare prin act autentic este o conditie ad validitatem (pentru valabilitate), actul sub semnatura privata invocat de catre pârâtul recurent constituie numai o promisiune pentru vânzare, dar care nefiind materializata printr-o hotarâre care sa tina loc de act de vânzare-cumparare potrivit legii sau printr-un act notarial, nu transmite dreptul de proprietate si deci, nu poate constitui titlu de proprietate.
Actiunea în revendicare întemeiata pe dispoz. art. 480 Cod civil constituie o actiune reala, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar, indiferent ca posesia este de buna sau rea credinta atât timp cât acesta nu poate opune un titlu de proprietate valabil.
Prin urmare, nu se impunea compararea drepturilor de proprietate, deoarece drept de proprietate consfintit într-un titlu de proprietate au numai reclamantii, nu si pârâtul-recurent. În favoarea pârâtului a operat o prezumtie relativa de proprietate desprinsa din faptul posesiunii bunului, dar care a fost rasturnata prin prezentarea titlului de proprietate de catre reclamanti.
Posesorul, fie el de buna credinta sau de rea credinta, va fi obligat sa restituie proprietarului bunul respectiv, buna credinta având eficienta numai în ceea ce priveste fructele primite sau culese pâna la data actionarii în justitie a acestuia de catre adevaratul proprietar (art. 494 Cod civil).
Urmeaza ca, aplicând dispozitiile art. 312 alin.1 Cod pr. civ., sa se respinga ca nefondat recursul, iar în baza art. 274 Cod pr. civ., recurentul va fi obligat la 833 lei cheltuieli de judecata, catre intimatii reclamanti.
Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință
Secțiunea 5, capitolul III, Titlul VIII din Cartea a IlI-a a Codului Civil este intitulată „Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință", și reglementează „condițiile dobândirii fructelor bunului posedat".
Alin. (1) al art. 948, instituie regula conform căreia „posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat”.
Buna-credință se regăsește în persoana posesorului atunci când acesta a dobândit, aparent, un drept de proprietate printr-un act translaliv de proprietate, act ce prezintă cauze de ineficacitate pe care posesorul nu le cunoaște și nici nu ar trebui să le cunoască.
În situația în care posesorul află despre cauzele de ineficacitate ale actului, buna sa credință încetează.
Astfel, buna-credință trebuie să existe la momentul perceperii fructelor. În cazul fructelor civile percepute anticipat, acestea pot fi reținute de către posesor dacă buna sa credință se menține până la scadență.
Dacă posesorul percepe fructele și după momentul aflării despre cauzele de ineficacitate, acesta va trebui să le restituie în întregime. De asemenea, dacă posesorul de rea-credință a omis să perceapă unele fructe, va fi obligat la plata contravalorii acestora.
În principiu, fructele se cuvin proprietarului dar, prin excepție, ele vor fi percepute de către posesorul de bună-credință. În dreptul roman, posesorul de bună-credință putea deține numai fructele bunurilor consumabile, însă legislațiile moderne au extins dreptul dobânditorului de bună-credință asupra tuturor fructelor. Posesorul de bună-credință posedă ca proprietar, în temeiul unui titlu de proprietate, fără să cunoască viciile acestuia.
S-a relevat că „acest titlu prin ipoteză nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, nu s-ar pune nici o problemă cât privește dobândirea fructelor de către posesor”. Singura condiție pentru a culege fructele este bună-credință a posesorului.
Literatura de specialitate a nuanțat explicația fundamentului dreptului posesorului de bună-credință la fructe recurgând la conceptul de echitate.
Unele instanțe au considerat eronat că pe lângă bună-credință ar mai fi necesară și existența titlului translativ de proprietate.
Numai la uzucapiunea de 10-20 de ani se cere ca, pe lângă bună-credință să existe și un titlu translativ de proprietate.
La posesiune posesorul este convins că percepe fructele în calitate de proprietar, titlul nefiind decât un aspect al bunei credințe. Tocmai titlul aparent valabil constituie un element de natură a defini buna-credință a posesorului. Chiar dacă prevederile Codului civil se referă expres la caracterul „translativ de proprietate al titlului” esențial este, din punctul nostru de vedere, nu caracterul translativ sau declarativ al titlului, ci convingerea fermă a posesorului că percepe fructele în temeiul unui act nelovit de nulitate absolută.
În practică, se întâlnesc asemenea situații când se înstrăineză un imobil fără îndeplinirea unor condiții speciale prevăzute de lege (încheierea actului în formă autentică), posesorul având convingerea că titlul în baza căruia a dobândit bunul este perfect valabil, situația e diferită de antecontract când posesorul știe că titlul său nu este valabil.
Considerăm că posesorul va percepe fructele în temeiul bunei sale credințe chiar dacă actul ar fi lovit de nulitate absolută.
Practica judiciară a decis constant în acest sens. Astfel s-a considerat că cel care a muncit un teren arabil dobândit în baza unei vânzări nule de drept va reține fructele de pe teren; nulitatea titlului translativ de proprietate nu va duce la restituirea fructelor culese, perceperea lor făcându-se în virtutea transmiterii și posedării bunului ce a constituit obiectul vânzării, reținerea fructelor se întemeiază pe bună-credință a posesorului, posesorul de bună-credință va trebui să restituie productele (arborii tăiați de pe terenul înstrăinat) proprietarului cu excepția fructelor culese, posesorul va reține fructele și în cazul în care operează rezoluțiunea convenției și are loc restabilirea situației anterioare, adică restituirea de către vânzător și redarea folosinței de către cumpărător.
Doctrina juridică a considerat, de asemenea, că posesorul de bună-credință va putea culege fructele unui imobil dobândit în temeiul unui act lovit de nulitate absolută sau relativă.
Dar, mai mult, posesorul de bună-credință va percepe fructele chiar dacă actul a fost încheiat cu un incapabil (bună-credință existând atât timp cât posesorul nu a cunoscut starea de incapacitate a celeilate părți) sau dacă provine de la un neproprietar.
Dacă titlul n-ar exista în realitate, dar posesorul ar avea convingerea că el există și iși conferă calitatea de proprietar, el va putea percepe fructele câtă vreme va dăinui buna sa credință, neavând relevanță dacă posesorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept.
Jurisprudența și literatura de specialitate sunt constante în a considera că buna-credință încetează, de regulă, o dată cu chemarea în judecată a posesorului, data de la care nu mai pot fi percepute fructele.
Însă cum buna-credință este o chestiune de fapt, ea poate înceta și înainte de punerea lui în întârziere, făcându-se dovada că posesorul a luat la cunștință de viciul care afectează titlul translativ de proprietate.
Din moment ce fructele se culeg periodic, buna-credință trebuie să existe în momentul dobândirii fiecărui fruct natural sau civil.
Posesorul, după ce buna lui credință a încetat, va restitui fructele neculese la timpul potrivit, fiind „considerate percepute la timpul potrivit fructele culese în condițiile normale, adică cele la coacere sau după caz, la maturitatea lor, iar cele civile la împlinirea scadenței”.
Chiar dacă anterior, proprietarul imobilului nu percepea fructele, această împrejurare, în cazul dat, nu-l dispensează pe posesor de obligația de restituire, deoarece legea nu condiționează dreptul proprietarului asupra fructelor de faptul de a fi valorificat anterior bunul respectiv.
Buna-credință fiind prezumată de lege, rămâne sarcina reclamantului să facă dovada relei-credințe a posesorului.
Se mai pune problema dacă buna-credință trebuie să existe, numai cu privire la dobânditorul bunului sau în ce privește pe transmițătorul bunului? Suntem de părere că are relevanță, în ce privește culegerea fructelor, numai atitudinea psihică a persoanei care a cules fructele, iar nu și cea a transmițătorului. Este chiar posibil ca acesta din urmă să fie de rea-credință în momentul înstrăinării bunului, situație necunoscută de posesor.
În literatura juridică s-a susținut că, dacă înstrăinătorul a obținut bunul prin fraudă, cumpărătorul n-ar avea nici un drept asupra fructelor (fraus omnia corrumpit).
Dacă principiul restituto in integrum suferă o excepție în ipoteza posesorului de bună-credință, el se aplică integral în situația posesorului de rea-credință. Acesta va restitui nu numai fructele pe care le-a perceput pe toată durata folosirii bunului, dar și fructele pe care a neglijat să le perceapă.
Dacă posesorul de rea credință înstrăineză la rândul său bunul, dobânditorul va fi prezumat de bună-credință, astfel că acesta din urmă ce va culege fructele și nu le va restitui decât dacă se va face dovada că și el a fost de rea-credință, numai cel de a i se plăti cheltuielile ocazionate de producerea și recoltarea fructelor, precum și cele necesare și utile făcute asupra bunului.
Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună – credință nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci și în fiecare moment în care percepe fructele.
Această solicitare este expres prevăzută în art. 487 Cod civil, în care se precizează că buna-credință încetează în momentul în care posesorul ia cunoștință de viciile titlului său.
În doctrină, se apreciază că introducerea acțiunii în justiție împotriva posesorului prin care se pune în discuție eficacitatea titlului său cu privire la bunul frugifer și eventual, se solicită restituirea acestuia este de natură să dovedească, în orice caz, încetarea bunei-credințe a pârâtului.
Proprietarul are dreptul al restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoștință de viciile titlului său.
Raportând situația imobilului, terenul în suprafață de 778 mp, ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. 4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galați la dispozițiile art. 485 Cod civil și în raport de scurtele considerații teoretice mai sus expuse, Curtea constată că posesia pârâtului Consiliul Local Isaccea asupra terenului în litigiu s-a întemeiat pe un just titlu, contractul de donație încheiat între absenți, pârâtul fiind de bună credință în perioada 1974-2005 (data introducerii acțiunii în justiție pentru constatarea nulității donației).
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1876/88/2009, reclamanta L.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Orașului Isaccea, județul Tulcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța se fie obligat să îi restituie fructele civile (chiria) obținute din închirierea terenului de 778 mp preluat de pârâtă în mod abuziv din proprietatea reclamantei, începând cu data când a fost pronunțată sentința civilă nr. 2034 din 21 iulie 2006 a Judecătoriei Tulcea, chirie în sumă de 168.588, 2 USD (501.954, 4 lei).
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit aprobarea tacită a cererii de restituire a fructelor civile conform O.U.G. nr.27/2003 așa cum a solicitat prin cererea nr.4508/11.06.2008.
La data de 18 februarie 2010 reclamanta și-a modificat acțiunea, înțelegând să mărească câtimea pretențiilor sale, solicitând obligarea pârâtului să îi restituie contravaloarea chiriei aferente terenului în suprafață de 778 mp pentru perioada 1974-2010, defalcată astfel:
– februarie 1974 (anul preluării abuzive prin acceptarea donației) – 31 ianuarie 2004.
– 31 ianuarie 2004 – 31 ianuarie 2007 (data rămânerii definitive a sentinței prin care s-a anulat donația);
– 31 ianuarie 2007 și până în prezent.
Prin sentința civilă nr. 2872 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul Tulcea a respins pe fond pretențiile reclamantei, ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta nu este îndreptățită să obțină chiria percepută de pârât în perioada 1974-2010 întrucât între părți nu a existat nicio convenție cu privire la închirierea terenului.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin cererea nr.4508/11.06.2008 a solicitat pârâtului restituirea fructelor pe care le-a perceput pentru terenul în suprafață de 778 mp pe care l-a deținut în mod nelegal începând cu data de 09.02.1974, cerere la care pârâtul nu a răspuns în mod expres ci numai i-a comunicat reclamantei o ofertă de vânzare a acestui teren către pârâtă.
A mai arătat reclamanta că prin cererea cu care a investit Judecătoria Tulcea la data de 18 noiembrie 2005, a solicitat să se constate nulitatea absolută a ofertei de donație imobiliară făcută de părinții săi ai autentificată sub nr.4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galați și a actului autentificat de acceptare a ofertei de donație făcut de fostul Consiliu Popular al orașului Isaccea, autentificat sub nr.238/09.02.1974 de Notariatul de Stat Tulcea.
Judecătoria Tulcea, prin sentința civilă nr.2034/21 iulie 2006, a admis cererea, a constat nulitatea absolută a celor două acte și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului prin restituirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei asupra terenului în suprafață de 778 mp, situat în Isaccea, str. N.B. nr.4.
A mai arătat reclamanta că în situația în care cele două acte în baza cărora terenul a fost preluat au fost declarate nelegale, pârâtul în calitate de posesor de rea-credință care cunoaște viciile titlului trebuie să restituie proprietarului toate fructele indiferent dacă le-a perceput sau le-a consumat ori nu.
Pârâtul deși a știut că terenurile la data donației sunt indisponibile și care pot fi înstrăinate numai pe baza unei autorizații prealabile le-a preluat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.19/1968 și a Decretului nr.144/1958.
În aceste condiții pârâtul a fost în toată perioada 09.02.1974-21.07.2006 un posesor precar de rea-credință.
Această obligație survine ca o sancțiune și nu depinde de termenul de prescripție.
Mai mult, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Ori, în speță dreptul reclamantei de a cere restituirea fructelor de la posesorul de rea-credință s-a născut la data comunicării către reclamantă a sentinței civile nr.2034/21.07.2006 a Judecătoriei Tulcea.
În ceea ce privește calculul acestor fructe, reclamanta a arătat că a luat în considerare valoarea chiriei pe mp/lună pentru un teren care valorează ca preț de vânzare aproximativ 10 Euro/mp, respectiv aproximativ 1 Euro/mp însă nu s-a raportat la valoarea în euro/mp ci la valoarea USD.
În drept reclamanta a invocat dispozițiile art.485-486 Cod civil.
La termenul din 19 noiembrie 2009 instanța a dispus disjungerea celui de-al doilea capăt de cerere referitor la constarea aprobării tacite a cererii conform O.U.G. nr.27/2003 de capătul de cerere având ca obiect restituirea fructelor civile.
Pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii de 3 ani a început să curgă de la data de 18 noiembrie 2005 când a fost introdusă de către reclamantă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație.
Ulterior, reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârât Orașul Isaccea prin Consiliul Local Isaccea.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică care a avut ca obiectiv stabilirea valorii de piață a terenului în suprafață de 778 mp.
Examinând actele și lucrările dosarului sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune instanța de fond a reținut că excepția nu este întemeiată.
Potrivit art.3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, termenul prescripției este de 3 ani iar potrivit art.7 alin. (1) din același act normativ prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În speță dreptul la acțiune s-a născut la data de 31 ianuarie 2007 când a fost pronunțată Decizia civilă nr.66/C de către Curtea de Apel Constanța, de la această dată începând să curgă termenul prescripției de 3 ani pentru promovarea acțiunii.
Cum acțiunea de față a fost introdusă pe rolul instanței la data de 24.09.2009, fiind depusă prin poștă la data de 12.07.2009, ea fost promovată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.
În aceste condiții excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva aceste sentințe, în termen legal a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanta nu este îndreptățiță la contravaloarea fructelor civile de care a fost privată în perioada 1974-2010, fructe produse de terenul în suprafață de 778 mp situat în intravilanul localității Isaccea, județul Tulcea și preluat de către stat în baza unui contract de donație nul absolut.
Prin decizia civilă nr. 66/31.01.2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a statuat în mod irevocabil că donația încheiată între autorii reclamantei și pârât este lovită de nulitate absolută și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, pârâtul fiind obligat să restituie reclamantei terenul în suprafață de 778 mp. Întrucât Consiliul Local Isaccea nu a fost niciodată adevăratul proprietar al terenului, este obligat să restituie reclamantei toate fructele culese și neculese din culpa sa, în perioada cuprinsă între momentul preluării terenului, anul 1974 și până în prezent întrucât pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de preluare a bunului către reclamantă.
Se mai susține de către apelanta reclamantă că pârâtul a fost un posesor de rea-credință, el cunoscând încă de la momentul încheierii donației că actul e lovit de nulitate absolută, întrucât a avut ca obiect un teren situat în intravilanul localității Isaccea, iar acest teren intră sub incidența Decretului nr. 144/1958 și a Legii nr. 19/1968, iar înstrăinarea lui prin acte între vii (inclusiv donație) era interzisă, singura modalitate de transmitere a proprietății fiind moștenirea.
Conform art. 295 al. (2) Cod procedură civilă, la solicitarea apelantei reclamante instanța de apel a dispus completarea materialului probator cu înscrisuri și expertiză de specialitate pentru stabilirea contravalorii chiriei aferente imobilului în litigiu, pentru perioada 1974-2010.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în raport de criticile apelantei reclamante, Curtea constată următoarele:
1. Acțiunea reclamantei în despăgubire pentru obligarea pârâtului să îi restituie fructele civile percepute în legătură cu terenul în suprafață de 778 mp situat în intravilanul orașului Isaccea, județul Tulcea a fost structurată pe trei etape, respectiv pentru perioada februarie 1974 (data încheierii donației) – 17.11.2005, data promovării acțiunii în nulitatea donației; etapa a II-a cuprinsă între 11 noiembrie 2005- 21 iulie 2007 (perioada derulării litigiului pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, ca urmare a anulării donației) și perioada a III-a cuprinsă între data soluționării irevocabile a litigiului și data soluționării prezentei cereri.
Așadar prima etapă se plasează anterior promovării acțiunii în constatarea nulității absolute a donației și urmează a fi analizată în raport de dispozițiile art. 485 Cod civil și de principiile ce guvernează efectele nulității, în referire la principiul retroactivității efectelor nulității.
Prin efectele nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.
Esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil este efectul retroactivității potrivit căruia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc, ci și pentru trecut, – ex tunc, adică aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului juridic civil. În temeiul retroactivității efectelor nulității se ajunge în situația în care părțile n-ar fi încheiat actul juridic. Art. 485 Cod civil reglementează o excepție de la retroactivitatea nulității, și anume păstrarea fructelor culese anterior anulării. În acest caz neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună-credință. În acest sens, în mod constant în jurisprudență, inclusiv în jurisprudența instanței supreme s-a reținut: „constatarea nulității convenției translative de proprietate nu justifică obligația cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acțiunii în anularea convenției respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptățit să le culeagă în virtutea transmiterii și a posesiunii bunului (…) obiect al convenției, scop în care, de altfel a fi fost predată posesiunea apartamentului către cumpărător”. (Decizia civilă nr. 322/1980 a Secției civile a fostului Tribunal Suprem).
O problemă ce se impune a fi clarificată este aceea dacă pârâtul în calitate de donatar a fost de bună-credință sau de rea-credință în perioada cuprinsă între momentul preluării terenului (1974) și data promovării acțiunii în justiție pentru constatarea nulității donației încheiată între absenți, în formă autentică.
Art. 485 Cod civil prevede că „Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință”. Această dispoziție este o excepție de la regula conform căreia fructele aparțin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării firești a atributului jus fruendi. Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândește pe calea acțiunii în revendicare, sau ca urmare a repunerii în situația anterioară, după anularea convenției el nu va fi îndreptățit să ceară și restituirea fructelor de la posesorul de bună-credință.
În această materie, noțiunea de bună-credință are înțelesul prevăzut de art. 486 Cod civil: „Posesorul este de bună – credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”.
Rezultă din acest text că, pentru a fi de bună-credință, posesorul își întemeiază convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului pe un just titlu. Prin definiție, justul –titlu este „un titlu translativ de proprietate”, dacă acesta nu este eficace. Așadar, un titlu care emană de la adevăratul proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu ce emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar constituie just titlu în această materie.
Raportând situația imobilului, terenul în suprafață de 778 mp, ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. 4809/14.09.1973 la Notariatul de Stat Galați la dispozițiile art. 485 Cod civil și în raport de scurtele considerații teoretice mai sus expuse, Curtea constată că posesia pârâtului Consiliul Local Isaccea asupra terenului în litigiu s-a întemeiat pe un just titlu, contractul de donație încheiat între absenți, pârâtul fiind de bună credință în perioada 1974-2005 (data introducerii acțiunii în justiție pentru constatarea nulității donației).
Se constată că prin hotărârile judecătorești pronunțate de Judecătoria Tulcea și respectiv Curtea de Apel Constanța (sentința nr. 2034 din 21 iulie 2006 și decizia civilă nr. 66 C din 31 ianuarie 2007) s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că donația încheiată între absenți este lovită de nulitate întrucât oferta de donație semnată tocmai de autorii reclamantei este nulă, fiind întocmită cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958 și Legea nr. 19/1968 (art. 2).
Astfel s-a reținut că părinții reclamantei nu puteau face o ofertă de donație cu privire la terenul de 778 mp cât timp prin Legea nr. 19/1968 fuseseră indisponibilizate terenurile fără construcții proprietate a persoanelor fizice sau juridice aflate în perimetrul construibil al orașelor, un astfel de teren putând fi transmis numai prin moștenire. Cum terenul în litigiu a intrat sub incidența Legii nr. 19/1968 oferta de donație autentificată sub nr. 4809/1973 la Notariatul de Stat Galați este lovită de nulitate. S-a mai reținut că o altă cauză de nulitate a ofertei de donație o constituie încălcarea de către autorii reclamantei a dispozițiilor art. 11 al. (3) din Decizia nr. 144/1958, act normativ care prevedea că înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții proprietate particulară, situate pe teritoriul orașelor, comunelor, se va putea face numai cu autorizație de înstrăinare emisă de Comitetul executiv al Sfaturilor populare ori în cauză titularii ofertei de donație, respectiv părinții reclamantei nu au obținut o astfel de autorizare.
Nu poate fi reținută ca fondată aserțiunea reclamantei, în sensul că pârâtul a fost de rea–credință începând cu anul 1974 întrucât a cunoscut faptul că terenul în litigiu nu putea fi înstrăinat prin acte între vii (donație în speță) întrucât intră sub incidența dispozițiilor legale mai sus invocate cât timp semnatarii ofertei de donație au fost tocmai autorii reclamantei, care trebuiau să cunoască situația juridică a terenului proprietatea lor, respectiv faptul că terenul era indisponibilizat, iar înstrăinarea lui prin acte între vii se putea realiza numai în baza unei autorizații speciale.
Se reține că nulitatea contractului de donație a fost determinată tocmai de nulitatea ofertei de donație, încheiată cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 19/1968 și ale Decretului nr. 144/1958iar nu pentru vicierea consimțământului părinților reclamantei prin violență sau dol provocată de pârâtul beneficiar al donației, provocată de pârâtul beneficiar al donației, situație în care reclamanta nu poate invoca propria turpitudine (respectiv incorectitudinea autorilor săi) pentru a obține protecția unui drept, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
În raport de considerentele mai sus expuse Curtea constată că fructele civile – (respectiv chiria), percepute de Consiliul Local Isaccea în perioada 1974-18.11.2005, au fost culese de posesorul terenului deținut în baza unui just titlu și de bună credință, situație în care ele nu sunt datorate proprietarului donator, pretențiile reclamantei fiind nefondate în raport de dispozițiile art. 485 Cod civil.
2. Curtea reține ca fiind fondate criticile reclamantei ce vizează fructele civile percepute de pârâtă în perioada 18.11.2005 (data promovării acțiunii în justiție) – 18.12.2009 (data la care pârâta a reziliat contractul de închiriere cu privire la garajele existente pe teren și a notificat reclamantei poziția sa în referire la posesorii acestor garaje).
Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună – credință nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci și în fiecare moment în care percepe fructele.
Această solicitare este expres prevăzută în art. 487 Cod civil, în care se precizează că buna-credință încetează în momentul în care posesorul ia cunoștință de viciile titlului său.
În doctrină, se apreciază că introducerea acțiunii în justiție împotriva posesorului prin care se pune în discuție eficacitatea titlului său cu privire la bunul frugifer și eventual, se solicită restituirea acestuia este de natură să dovedească, în orice caz, încetarea bunei-credințe a pârâtului.
Proprietarul are dreptul al restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoștință de viciile titlului său.
În speță se reține că reclamanta a solicitat constatarea nulității contractului de donație la data de 18.11.2005, când a promovat acțiunea în justiție, de la această dată pârâtul a cunoscut viciile contractului de donație respectiv cauzele nulitate ce au afectat validitatea ofertei de a dona și respectiv acceptarea ofertei de donație, și implicit la această dată a încetat buna sa credință, pârâtul datorând chiria percepută de a titularii garajelor amplasate pe terenul în suprafață de 778 mp, de la această dată.
Deși prin Decizia civilă nr. 66/C din 31 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a stabilit în mod irevocabil că donația încheiată între autorii reclamantei și Consiliul Local al Orașului Isaccea este lovită de nulitate absolută și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, ceea ce implică obligația pârâtei de a proceda la restituirea terenului în suprafață de 778 mp, pârâta nu și-a executat obligația, continuând să dispună de terenul proprietatea reclamantei, prin închiriere.
Astfel, acest teren a continuat să fie închiriat unor terți care și-au amplasat garaje pe teren, pârâta încasând chirie în baza contractelor de închiriere încheiate cu numiții M.G., D.V., U.G., M.N., P.F. I.S., P.G. și S.S., conform H.C.L. nr. 75/18.12.2009.
Abia la data de 18.12.2009 Consiliul Local al Orașului Isaccea a dispus rezilierea contractelor de închiriere încheiate cu terții chiriași, menționați în anexa la hotărâre și a comunicat acestora că datorează chirie după acest moment adevăratului proprietar.
Se reține că după această dată pârâtul nu a mai perceput chirie pentru terenul în litigiul
În raport de această situație, constatând că buna credință a donatarului a încetat la data promovării acțiunii în nulitatea donației iar pe întreaga perioadă a derulării litigiului și până la data de 18.12.2009 a continuat să dispună de terenul în litigiu și să perceapă fructele civile, deși cunoștea viciile titlului său, respectiv îi încetase calitatea de posesor al terenului în baza unui just titlu, Curtea constată că pârâtul este dator să restituie reclamantei fructele civile-chiria – percepută de la titularii contractelor de închiriere cu privire la garajele existente pe teren și menționate în anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 75 din 18 decembrie 2005 emisă de Consiliul Local al Orașului Isaccea.
Referitor la cuantumul acestei chirii acesta urmează a fi determinat în faza de executare a prezentei hotărâri, în raport de chiria menționată în contractele de închiriere menționate în anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 75/18.12.2009 emisă de Consiliul Local al Orașului Isaccea.
3. Se rețin a fi nefondate criticile reclamantei ce vizează plata fructelor civile aferente perioadei 19.12.2009 și până în prezent, fructe ce nu au mai fost percepute de pârâtă.
Se constată că după data rezilierii contractului de închiriere cu terții deținători de garaje pe terenul în litigiu, pârâtul nu a împiedicat în nicio modalitate pe proprietarul terenului – reclamanta L.A. – să dispună de toate atributele dreptului său de proprietate, inclusiv de dreptul de a culege fructele (jus fruendi), reclamanta fiind răspunzătoare de pasivitatea în care s-a aflat.
Astfel, aceasta în calitate de proprietar al terenului, avea posibilitatea să solicite titularilor garajelor să îi plătească o chirie pentru teren, sau în ipoteza în care pârâții îi contestau acest drept, avea la dispoziție o acțiune în revendicare împotriva terților persoane fizice, pentru a-i obliga să îi lase terenul în litigiu în deplină proprietate.
Pierzând calitatea de proprietar al terenului, în urma constatării nulității donației, pârâtul nu mai avea nicio calitate în care să solicite terților persoane fizice ridicarea garajelor de pe terenul proprietatea reclamantei și nici nu se putea subroga în drepturile proprietarului pentru a promova o acțiune în revendicare.
Ca urmare nu se poate reține culpa pârâților Consiliul Local al Orașului Isaccea că, după data de 18.12.2009, nu a mai fost percepută chirie pe terenul în litigiu și nici pentru faptul că reclamanta nu a folosit bunul conform unei alte destinații pe care ar fi vrut să o dea terenului, aceasta din urmă fiind singura vinovată de pasivitatea de care a dat dovadă în raport cu terții persoane fizice care i-au folosit terenul fără să fi încheiat un contract de închiriere cu proprietarul lui.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că pretențiile reclamantei, aferente perioadei 19.12.2009 și până în prezent sunt nefondate, Tribunalul Tulcea respingând în mod judicios această cerere.
În raport de toate aceste considerente în baza art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul reclamantei și se va schimba în parte hotărârea apelată conform celor mai sus expuse, în sensul obligării pârâtelor Orașul Isaccea și Consiliul Local al Orașului Isaccea să restituie reclamantei chiria încasată în perioada 18.11.2005-18.12.2009, în temeiul contractelor de închiriere menționate în anexa la Hotărârea nr. 75/18.12.2009 emisă de Consiliul Local al Orașului Isaccea.
Menține restul dispozițiilor sentinței ce vizează respingerea pretențiilor reclamantei cu privire la chiria aferentă perioadei februarie 1974-18.11.2005 și 19.12.2009 și până în prezent.
În baza art. 274 și art. 276 Cod procedură civilă obligă pârâții la 971 lei cheltuieli de judecată pentru fond și apel, corespunzătoare procentului în care au fost admise pretențiile reclamantei.
Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acțiunile posesorii
4.1. Considerații generale asupra posesiei și acțiunilor destinate a o apăra
Acțiunile posesorii au o istorie îndelungată, fiind cunoscute încă din perioada dreptului roman, sub forma interdictelor, de unde apoi au fost preluate în cutumele Evului Mediu și apoi în legislațiile moderne.
În vechiul drept românesc, Înalta Curte de Casație a dedus existența lor din Codul Caragea, reglementări mai clare regăsindu-se în Codul Calimach și în Regulamentele Organice, pentru ca apoi să le consacre în mod expres Codul de procedură civilă din 1865, în articolul 5. În anul 1879, aceste dispoziții sunt și ele preluate în Legea asupra judecătoriilor comunale și de ocoale, unde rămân reglementate până în anul 1948, când Codul de procedură civilă le stabilește sediul în articolele 674-676. În prezent, acțiunile posesorii sunt cuprinse în cadrul Cărții a III-a – Despre bunuri, Titlul VIII – Posesia, Capitolul IV – Acțiunile posesorii, respectiv art. 949-952 inclusiv și Art. 988-990 Noul Cod procedură civilă.
Acțiune posesorie poate fi definită ca fiind mijlocul procedural prin intermediul căruia posesorul – iar în unele cazuri și detentorul precar – poate solicita instanței de judecată să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare ori să-i restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit.
Din definiție rezultă că acțiunile posesorii apără nu dreptul de proprietate sau un alt drept real, ci o stare de fapt, posesia, fără să intereseze deci cui aparține dreptul real. Chiar dacă în doctrină se precizează constant că de cele mai multe ori posesia corespunde unei stări de drept și că astfel se apără însuși dreptul de proprietate sau alt drept real, acțiunile posesorii își păstrează identitatea și justificarea reglementării lor tocmai datorită împrejurării că asigură apărarea mai eficientă și rapidă a posesiei ca simplă stare de fapt, în condițiile în care proba dreptului de proprietate reprezintă, așa cum spunea Cicero, o „probatio diabolica”. Pe de altă parte, apărând posesia ca simplă stare de fapt, se descurajează cei care, într-o ordine juridică stabilită, încearcă să-și facă dreptate singuri.
. Finalitatea acțiunilor posesorii este aceea de a asigura protecția unei situații de fapt preexistent, independent de sorgintea juridică a acesteia, titularii acestor acțiuni fiind astfel dispensați de obligația deosebit de dificilă de a face dovada dreptului de proprietate ori a altui drept real, pentru a-și demonstra calitate procesuală activă în promovarea unor asemenea acțiuni. Rațiunea conservării acțiunilor posesorii, ca și perenitatea lor, rezidă în aceea că, de regulă, posesia, ca situație de fapt, dă expresie dreptului de proprietate sau altui drept real, a căror prerogativă o constituie. Pentru rațiuni de ordin pragmatic, constatînd în asigurea celerității soluționării litigiilor cu un atare obiect și evitarea situațiilor conflictuale prelungite, legiuitorul a înțeles ca, în această materie, să restrîngă obiectul probațiunii exclusiv la existența posesiei, ca stare de fapt.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, calea acțiunii posesorii este adeseori preferată chiar și de titularul dreptului de proprietate. Iată de ce se poate spune că și azi își păstrează valabilitatea afirmația lui Ihering, potrivit căreia posesiunea constituie „avanpostul proprietății”.
4.2. Obiectul protecției posesiei
Acțiunile posesorii sunt destinate să ocrotească posesiunea bunurilor imobile și a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin prescripție achizitivă.
În ceea ce privește bunurile mobile, articolul 1909 alineatul 1 din Codul civil dispune că acestea „ se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp”. Prin urmare, ocrotirea posesorie nu se poate extinde și asupra bunurilor mobile, căci în acest caz, simplul fapt al posesiei de bună-credință valorează titlu de proprietate. Protecția juridică a bunurilor mobile se poate realiza însă pe cale petitorie.
Prin intermediul acțiunilor posesorii poate fi apărat, în principiu, orice drept real imobiliar, cum este dreptul de proprietate, uzul, uzufructul, abitația și servitutea. Acțiunea posesorie poate fi folosită de uzufructuar chiar și împotriva nudului proprietar, întrucât el este cel dintâi îndatorat să respecte posesia uzufructuarului.
Legea acordă ocrotire, pe calea acțiunilor posesorii, și servituților continue și aparente. Această protecție nu se acordă însă servituților discontinue și neaparente, întrucât ele nu sunt susceptibile de posesie. Ele reprezintă mai degrabă simple acte de îngăduință din partea proprietarului fondului, și nu manifestarea incontestabilă a unei posesii publice și continue din partea titularului acelei servituți.
În doctrină și jurisprudență acțiunile posesorii sunt clasificate în acțiuni în complângere (acțiunea generală) și acțiuni în reintegrare (acțiunea specială).
Acțiunea în complângere (complenda) este acțiunea posesorie generală, de drept comun, prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obișnuite a posesiei pașnice prin încălcarea ei de către pârât, iar acțiunea în reintegrare (reintegranda) este acțiunea posesorie specială, prin care reclamantul pretinde să fie repus în situația anterioară, atunci când a intervenit o deposedare sau tulburare cu violență.
4.3. Condițiile acțiunilor posesorii
Cercetarea instituției acțiunilor posesorii nu poate face abstracție nici de condițiile de fond și nici de cele de formă.
În afară de interes, capacitate și calitate procesuală, care sunt, alături de afirmarea unui drept subiectiv, condiții generale de exercitare a oricărei acțiuni, exercitarea acțiunilor posesorii presupune și îndeplinirea unor condiții specifice. Mai întâi, există o condiție comună celor două feluri de acțiuni și anume existența unui act de tulburare sau deposedare, iar apoi în funcție de modul în care s-a produs tulburarea sau deposedarea, condițiile de exercițiu diferă la cele două feluri de acțiuni posesorii.
Astfel, potrivit Codul de procedura civilă : „Cererile privitoare la posesiune vor fi admise numai dacă:
nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;
reclamantul dovedește că, înainte de această dată, el a posedat cel puțin un an;
posesiunea lui întrunește condițiile cerute de articolul 922 din Codul civil.
Pe lângă cerințele de fond, cererile privitoare la posesiune trebuie să îndeplinească și unele cerințe de formă. Ele trebuie să îndeplinească toate elementele prevăzute de Codul de procedură civilă și anume:
numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar;
numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional;
obiectul cererii și valoare lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință;
arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;
arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
semnătura.
4.4. Existența unui act de tulburare sau de deposedare
Problema ocrotirii posesorii nu se pune decât din momentul în care a intervenit un act de tulburare sau de deposedare. Tulburarea și deposedare se concretizează într-un fapt material sau într-un act juridic făcut cu intenția de a se împotrivi posesiei unei persoane. Din punct de vedere etimologic, există totuși o deosebire esențială între tulburare și deposedare.
Tulburarea, la care se referă articolul, constă în acte sau fapte izolate prin care se contestă posesia titularului și poate fi de fapt sau de drept. Tulburarea de fapt există, de exemplu, atunci când pârâtul execută lucrări pe terenul aflat în posesia altuia ori îngrădește un asemenea teren sau mută gardul dintre două proprietăți. Pe când, tulburarea de drept rezultă din acte juridice, care neagă sau contrazic dreptul celui care posedă, cum ar fi notificarea de către pârât de a-i plăti lui chiria și nu celui cu care a încheiat contractul sau cererea făcută de pârât către autoritățile publice de a-i acorda autorizație de construcție pe terenul aflat în posesia reclamantului.
Deposedarea, este mai energică, deoarece conduce chiar la pierderea completă a posesiei. De exemplu, în lipsa proprietarului, cineva se instalează în locuința acestuia, pretinzându-se în drept de a o stăpâni ca proprietar sau pârâtul care culege de pe câmp recolta posesorului, comportându-se ca posesor al terenului.
Deși, în doctrina mai veche s-a arătat că deposedarea este o tulburare de fapt, socotim că ea poate fi și de drept, de exemplu în situația în care posesorul nu a fost parte sau un contract de vânzare la care nu a luat parte.
În orice caz, ceea ce trebuie să caracterizeze tulburarea, pentru a justifica o acțiune posesorie este intenția de a nega, de a modifica, restrânge sau chiar anihila posesia exercitată de o altă persoană. Astfel, cel mult, tulburarea ar putea justifica eventual o acțiune în despăgubiri.
Tulburarea, de orice natură ar fi, constituie o problemă de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, rămânând la aprecierea judecătorului.
Este posibil ca tulburarea sau deposedarea să se facă cu violență, ceea ce justifică exercitarea acțiunii în reintegrare, pentru care articolul 674 alineatul 2 din Codul de procedură civilă prevede condiții de exercițiu mai ușoare. După cum s-a precizat în doctrinăși în jurisprudență, violența poate consta fie în acte materiale, fie în acte morale, îndreptate împotriva celui ce posedă sau în contra lucrului posedat, de natură a insufla o temere rațională posesorului (loviri, insulte, amenințări etc.). S-a decis chiar că nu este nevoie ca actul de violență și cel de deposedare să fi avut loc în mod strict concomitent, ci este suficient ca pierderea posesiei să fie urmarea directă a întrebuințării violenței.
4.5. Particularități privind judecata și hotărârea
În general, judecata se desfășoară după regulile de drept comun, derogările fiind reduse la număr:
– soluționarea acțiunilor posesorii se face în primă instanță, la judecătorie, de către un singur judecător, dar în apel și recurs se aplică regula, deci completul este format din 3 judecători;
– cererile posesorii se judecă de urgență și cu precădere, ceea ce presupune termene mai scurte și prioritate în lista de procese (articolul 674 alineatul 3 din Codul de procedură civilă);
– hotărârea pronunțată în posesoriu are putere de lucru judecat față de o acțiune posesorie ce s-ar introduce ulterior, dacă situația a rămas neschimbată. Ea nu are însă putere de lucru judecat în problema proprietății, astfel că reclamantul căruia i s-a respins o acțiune posesorie poate introduce o acțiune în revendicare cu privire la același bun imobil. Dacă însă inițial s-a introdus o acțiune în revendicare, care s-a respins, cel care a pierdut nu poate obține protecția posesiei aceluiași bun imobil printr-o acțiune posesorie.
Reclamantul își poate transforma acțiunea posesorie în acțiune petitorie sau părțile pot conveni să discute în proces problema proprietății, ceea ce duce tot la o transformare, dar nu este posibil cumulul posesoriului cu petitoriul în cadrul acțiunii posesorii, formulate inițial, adică într-o asemenea acțiune, care să-și păstreze caracterul, să se discute și problema proprietății, invocată prin excepție sau prin cerere reconvențională ori prin conexare, astfel cum susține o parte din doctrină. Dacă părțile se învoiesc să discute problema proprietății, calea procesuală este aceea a transformării, iar dacă reclamantul nu acceptă o atare discuție în acțiunea sa posesorie, pârâtul are la îndemână acțiunea în revendicare. Numai astfel se poate păstra autonomia acțiunilor posesorii.
Prin sentinta civila nr. 3728/02.06.2009, pronuntata de Judecatoria Slatina, in dosar nr. 3273/311/2008, s-a respins cererea formulata de reclamanta SC S. Slatina, in contradictoriu cu parata SC OS Slatina, ca neintemeiata, avand ca obiect obligarea paratei sa-i lase in linistita posesie suprafata de 1572,12 m.p. si constructiile edificate pe aceasta cat si plantatiile existente ocupate abuziv la data de 25.02.2008 cu sanctiunea platii daunelor cominatorii in cuantum, de 3000 lei/z de intarziere pana la restabilirea situatiei anterioare tulburarii posesiei.S-a respins cererea formulata de reclamanta SC S. SRL, in contradictoriu cu parata SC O. SA, prin lichidator judiciar P. SPRL Slatina, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.S-a respins cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, ca neintemeiata.Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a avut in vedere urmatoarele:
Reclamanta SC S. SRL pretinde ca a dobandit prin procesul-verbal de licitatie 37/25.01.2006, facturile fiscale seria OT V. nr. 6528284/21.12.2006, nr. 6528285/11.01.2006 si nr. 6528286/11.01.2006 o parte din activul SC O.SA, aflata in procedura falimentului, reprezentat de suprafata de teren si corpuri de cladiri identificate in cartea funciara la nr. cadastral 7912, cu urmatoarele vecinatati: N – Aleea Oltului, S – Primaria mun. Slatina, E – SC General Nefer SRL, V – SC O.S. SRL.La randul sau, parata SC O.S SRL, a cumparat de la aceeasi societate comerciala, SC O. SA, prin contract autentificat sub nr. 115/13.01.2004, suprafata de 7131,09 mp cu constructii aferente pe aceasta.Prin sentinta civila nr. 4408/04.10.2006 pronuntata de Judecatoria Slatina in dosarul nr. 3008/R/2006, definitiva prin decizia nr. 75/08.03.2007 a Tribunalului Olt, s-a admis in parte actiunea SC O.S SRL in contradictoriu cu SC Oltul SA si intervenient accesoriu in favoarea acesteia din urma, lichidator judiciar R.G. si s-a dispus granituirea suprafetelor de teren invecinate ale celor doua societati (f. 77, 78).
In executarea acestei hotarari judecatoresti, executorul M.M., a procedat, la data de 25.02.2008 la stabilirea hotarului despartitor intre proprietatile partilor (proces-verbal f. 25).Cu aceasta ocazie, a pretins reclamanta ca i s-a ocupat in mod abuziv suprafata de 1572,12 m.p. si constructiile edificate pe aceasta, respectiv plantatiile ( 11 copaci), cata vreme sentinta respectiva nu ii este inopozabila, fiind tert in cauza 3008/R/2006, pe de o parte, iar, pe de alta parte, fiindca punerea in executare a avut ca obiect o suprafata de teren proprietatea sa, dobandita prin actele de adjudecare din 25.01.2006 si 15.02.2006 de la vanzatoarea SC O. SA, fapt pentru care a promovat prezenta actiune posesorie, in temeiul dispoz. art. 1846 si 1847 Cod civil.Cererea reclamantei se va respinge insa ca neintemeiata pentru urmatoarele considerente:Este adevarat ca tertul vatamat printr-un act de executare a unui titlu la constituirea caruia nu a luat parte este indreptatit a uza de calea actiunilor posesorii ori petitorii, dupa cum se prevede in art. 401 alin. 3 Cod procedura civila.Insa, in cauza, se constata, pe de o parte, ca reclamanta nu poate pretinde ca este tert fata de sentinta civila nr. 4408/04.10.2006 pronuntata de Judecatoria Slatina in dosarul nr. 3008/R/2006 in contradictoriu cu parata SC O. SA, cata vreme este dobanditoare cu titlu particular a terenului in litigiu, iar transmiterea dreptului de proprietate de la SC O. SA la SC S. SRL a avut loc chiar in cursul procesului in cadrul caruia s-a pronuntat hotararea amintita (25.01.2006), calitate in care avea posibilitatea si trebuia sa intervina in dosarul avand ca obiect granituire pentru a-si apara drepturile.Iar, pe de alta parte, daca s-ar admite ca reclamanta este tert fata de sentinta pusa in executare de catre parata, ceea ce nu se poate insa fata de cele aratate mai sus, se retine si ca o hotarare judecatoreasca nu poate fi ignorata de catre terti, sub motiv ca nu au participat in procesul finalizat prin adoptarea ei. Fata de acestia hotararea se va opune cu valoarea unui fapt juridic si cu valoarea unui mijloc de proba (respectiv de prezumtie, insa numai relativa), situatie in care au posibilitatea, intr-adevar, a face dovada unei alte realitati juridice.
In speta, reclamanta trebuia mai intai sa probeze ca linia de hotar stabilita prin sentinta civila nr. 4408/04.10.2006 a fost nelegal determinata, raportat la intinderea dreptului sau de proprietate si ca urmare a constatarii dreptului sau de proprietate pentru suprafata ocupata in urma executarii, ca, prin punerea acesteia in executare i s-a produs o tulburare ce o indreptateste a uza si de actiunea posesorie.Dar, stabilirea intinderii dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv al paratei, in functie de care se fixeaza linia de hotar, inseamna analizarea titlurilor celor doua parti, ceea ce, in materie de actiuni posesorii, nu este admisibil, judecatorul neputand discuta fondul dreptului asupra imobilelor in litigiu.Fata de aspectele prezentate, ramane fara relevanta indeplinirea conditiilor actiunii posesorii, respectiv de la data tulburarii posesiei sa nu fi trecut un an, iar posesia asupra imobilul sa fi fost exercitata mai mult de un an anterior tulburarii posesiei.Pentru toate aceste considerente, se va respinge actiunea reclamantei formulata impotriva paratei SC O.S SRL, ca neintemeiata, iar fata de parata SC O.SA, prin lichidator judiciar SC P. SRL, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, aceasta ca urmare a admiterii exceptiei lipsei calitatii sale procesuale pasive la termenul de judecata din 27.10.2008.Si pentru ca raportul de expertiza realizat de expert A.P. nu a raspuns solicitarilor instantei, dispunandu-se la mai multe termene refacerea si completarea lui, obligatii carora acesta nu s-a conformat, in cele din urma, revenindu-se asupra acestei probe, onorariul in suma de 450 lei a carui depunere s-a facut conform chitantei de la f. 141 dosar, se va putea retrage de catre reclamanta, intrucat nu este datorat, aceeasi fiind solutia si in ceea ce priveste onorariul in suma de 300 lei (f. 209), achitat de catre reclamanta pentru expert topo M.E., care a refuzat efectuarea raportului (f. 208).Respinge cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, intrucat la dosar nu exista dovezi privind acestea.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta SC S.SRL Slatina, criticand-o sub aspectul nelegalitatii si netemeiniciei pentru urmatoarele motive:In raport de dispozitiile art. 129 alin. 6 Cod procedura civila, instanta este obligata a se pronunta numai asupra obiectului cauzei cu care a fost investita, respectiv actiunii posesorii reglementate de art. 674 Cod procedura civila, intrucat au fost dovedite conditiile prevazute de acest text de lege, iar instanta de fond in mod gresit a analizat alte aspecte concluzionand ca nu are relevanta indeplinirea conditiilor actiunii posesorii intrucat nu poate pretinde ca este tert fata de sentinta civila prin care s-a rezolvat granituirea intre S.C. O. SA si Olt S. SRL, si nu a dovedit ca linia de hotar a fost gresit determinata incalcandu-i dreptul de proprietate.Sub aspect procedural criticile hotararii instantei de fond se refera la modalitatea de administrare a probelor si solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratei S.C O. SA in sensul ca prima instanta nu a rezolvat cauza de urgenta si cu precadere, s-a incalcat principiul continuitatii, al respectarii dreptului la aparare in toate componentele sale, s-au dispus masuri nelegale privind administrarea de probe, s-a revenit la aceste probe si ms-au respins alte probe utile solicitate de reclamanta.Masura privind lipsa calitatii procesuale pasive a paratei S.C. O. SA este nelegala, deoarece in executarea obligatiei de garantie pentru evictiune, aceasta are obligatia sa inlature orice tulburare de fapt sau de drept venita din partea tertilor.Se solicita admiterea recursului, casarea hotararii si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de fond, iar in subsidiar, admiterea recursului, modificarea in tot a sentintei recurate si pe fond admiterea actiunii astfel cum a fost formulata.In drept, se invoca dispoz. art. 304 pct. 4, pct. 9 raportat la art. 3041 Cod procedura civila, si art. 312 alin. 5 Cod procedura civila.S-au depus decizia civila nr.235/12.10.2009 pronuntata de Tribunalul Olt in dosarul nr. 4564/311/2008, decizia nr. 174/29.09.2009, pronuntata de Curtea de Apel Craiova in dosarul nr. 89/104/2009, certificat privind impozitele si taxele locale nr. 68, 504/06.11.2009.
Analizand sentinta prin prisma motivelor de recurs invocate dar si in lumina dispozitiilor art. 3041 Cod procedura civila, tribunalul urmeaza sa constate ca recursul este fondat.Astfel, se constata ca instanta de fond a retinut in esenta ca reclamanta trebuia sa probeze ca linia de hotar stabilita prin sentinta civila 4408/04.10.2006 intre S.C. O. SA si S.C. Service SRL, a fost nelegal stabilita raportat la intinderea dreptului sau de proprietate, ca stabilirea intingerii dreptului de proprietate im plica analizarea titlurilor, ceea ce in materie de posesiune este inadmisibil si concluzioneaza ca ramane fara relevanta indeplinirea conditiilor actiunii posesorii, deci nu se analizeaza cererea cu care a fost investita.In mod gresit instanta de fond face trimitere la faptul ca reclamanta nu a intervenit in procesul de granituire dintre S.C. O. SA si S.C. O.S SA, intrucat prin aceasta solutie ii creeaza reclamantului o situatie impovaratoare indicandu-i o alta cale de solutionare pe care oricum nu o mai poate exercita incalcandu-i dreptul de acces la justitie.Pe de alta parte, trebuie sa se retina ca reclamantul in speta, are calitatea de tert vatamat prin executarea unui act la care nu a luat parte si nu ii este opozabil avand posibilitatea legala de a uza de contestatia la executare in scopul de a suspenda executarea, lucru pe care l-a facut, asa cum rezulta din incheierea nr. 269/29.02.2008 (fila 6 dosar fond), dar mai poate sa se mentina in posesie si pe calea actiunii posesorii daca indeplineste conditiile legale pentru deschiderea acestei actiuni.Cu privire la parata S.C. O.SA prin lichidator trebuie sa se retina calitatea procesuala pasiva avand in vedere principiile enuntate in dispoz. art. 1336, 1337 si 1351 Cod civil, cu privire la garantarea cumparatorului pentru evictiune intrucat raporturile juridice intre reclamanta si S.C. O. SA s-au nascut in baza actelor de instrainare obligatia de garantie contra evictiunii fiind in continutul acestora.In consecinta, in conformitate cu dispozitiile art. 312 alin. 5 Cod procedura civila, tribunalul va admite recursul, va casa sentinta si va trimite cauza pentru rejudecare la aceeasi instanta urmand sa se analizeze incidenta conditiilor prev. de art. 674 Cod procedura civila, instanta in indeplinirea obligatiei de stabilire a adevarului urmand sa ceara partilor si sa verifice daca si pana cand a detinut reclamanta terenul si constructiile de pe aceasta, si in ce conditii a exercitat posesia avand in vedere ca in materia actiunii posesorii instantele se pot intemeia pe orice fel de probe si chiar pe prezumtii de fapt si se pot consulta si titlurile invocate de parti fara a discuta fondul dreptului.Data publicarii pe portal: 12.02.2010
Judecatoria Curtea De Arges, prin Sentinta Civila nr. 163, prin judecarea cauzei civile, înregistrata sub nr. 1546/216/2008, privind actiunea formulata de reclamantii R. M., D. V., R. N., R. F. si R. M., împotriva pârâtei P. I., prin care se solicita obligarea pârâtei sa respecte reclamantilor pasnica posesie asupra terenului ce face parte dintr-un trup mai mare de 537 mp situat în punctul „Acasa” din comuna B., judetul Arges; obligarea pârâtei sa-si retraga pe fostul amplasament gardul pe postament de ciment si uluca prin construirea caruia a acaparat din terenul proprietatea reclamantilor iar în caz de refuz sa fie abilitati reclamantii sa efectueze aceasta operatiune si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata; cererea reconventionala (f. 28) formulata de pârâta – reclamanta, prin care se solicita granituirea celor doua proprietati, urmând sa se stabileasca ca linia de hotar o reprezinta gardul construit de pârâta pe amplasamentul gardului vechi, cu obligarea reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
Fondul cauzei a fost dezbatut în sedinta publica din 03 Februarie 2010, ocazie cu care sustinerile partilor au fost consemnate în încheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta din prezenta hotarâre.
Instanta, deliberând asupra cauzei de fata, constata :
Prin cererea înregistrata sub nr. 1546/216/31.07.2008, reclamantii R. M., D. V, R. N., R. F. si R. M. au chemat în judecata pe pârâta P. I., solicitând sa fie obligata sa le respecte pasnica posesie a terenului cu latime variabila, situat pe latura de rasarit a proprietatii lor, de 537 mp din punctul „Acasa”, aflata în comuna B., judetul Arges, si sa fie obligata sa-si retraga, pe fostul amplasament al liniei de hotar, gardul din uluca pe postament de ciment prin edificarea caruia le-a fost acaparata o bucata din teren, în caz de refuz cerând sa fie abilitati sa efectueze ei aceasta operatie dar pe cheltuiala pârâtei, precum si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca detin în indiviziune terenul de 537 mp situat în punctul „Acasa”din comuna B., judetul Arges, care le-a revenit prin sentinta civila nr. 1195/19.1989 a Judecatoriei Curtea de Arges si ca, nu au existat neîntelegeri în legatura cu hotarul pe care împreuna cu autoarea pârâtei au edificat în urma cu 7-8 ani un gard despartitor, pâna în anul 2007 când pârâta a refacut gardul pe postament din ciment, nerespectând distanta dintre imobile stabilita prin hotarârea de partaj.
La data de 21.01.2008, pârâta a depus o cerere reconventionala (f.28), solicitând sa se dispuna granituirea proprietatilor partilor prin stabilirea linia de hotar în functie de aliniamentul gardului, care a fost edificat pe locul gardului vechi edificat de autoarea sa, cu respectarea fostelor semne de hotar.
S-au depus acte în legatura cu obiectul cauzei, au fost interogate partile, s-au audiat martorii C. V. si S. N., iar pentru identificarea terenurilor detinute de parti si a se stabili daca, prin noul gard edificat de pârâta, s-a respectat fostul amplasament sau s-a acaparat vreo suprafata din terenul posedat de reclamanti în baza hotarârii de partaj s-a dispus efectuarea unei expertize de catre ing. D. C.
Examinând lucrarile dosarului, instanta în fapt retine:
Terenurile detinute de parti sunt situate în comuna B., judetul Arges si se învecineaza pe latura de sud ca urmare partajului averii defunctilor R. I. si R. V., ce a format obiectul dosarului nr.1412/1988 în care s-a pronuntat de catre Judecatoria Curtea de Arges sentinta civila nr. 1195/19.10.1989.
Cu aceasta ocazie, reclamantilor R. M., D. V., R. N., R. F. si R. M. le-a revenit, în indiviziune, lotul nr. 2 care cuprinde, printre alte bunuri, si suprafata de 537 mp teren situat în punctul „Acasa”din comuna B., judetul Arges, compus din doua parcele: una cu constructii în suprafata de 125 mp si alta arabila în suprafata de 412 mp (f. 8-10).
În anul 1989, terenul de 125 mp (perimetrul colorat cu albastru în schita de plan de la f. 125) era aferent unei camere de locuit cu sala care exista si în prezent, precum si unei alte constructii (camera nr. 6 reprezentata cu linie rosie întrerupta în aceeasi schita de plan) care între timp a fost demolata.
În prezent acest teren masoara doar 104 mp.
Pârâta P. I. este mostenitoarea defunctei G. I., vecina de la sud a parcelei de 125 mp.
Potrivit certificatului de mostenitor nr. 168/02.06.2008, pârâta a dobândit de la autoarea sa, în punctul „Acasa”, suprafata de cca. 660 mp (f.70).
În urma masuratorilor, în acest punct au rezultat 676 mp.
La momentul actual, hotarul comun dintre cele doua proprietati îl reprezinta segmentul rectiliniu BC din schita de plan susmentionata, cu o lungime de 10,54 m.
Din depozitiile martorilor audiati în prezenta cauza (f.90-91), coroborate cu raspunsurile la interogatoriu ale partilor (f. 65-66), a rezultat ca linia de hotar a fost marcata, în urma cu cca. 8-9 ani, printr-un gard din uluca ridicat de reclamanti împreuna cu autoarea pârâtei dar ca, la sfârsitul lunii august 2007, P. I. a demolat gardul vechi si a edificat unul nou pe postament din beton, constructie pentru care a obtinut ulterior autorizatie de la Primaria Bradulet (f.30-32).
În functie de semnele naturale existente pe hotar (un tei de cca. 25 cm în diametru si elevatia din beton ramasa de la camera demolata, în dreptul careia terenul pârâtei este mai lat), expertul a concluzionat ca, prin edificarea noului gard, P. I. a acaparat din terenul de 125 mp suprafata de 2,16 mp.
Tinând cont si de faptul ca terenul detinut în prezent de R. M., D. V., R. N., R. F. si R. M. masoara mai putin decât suprafata în posesia careia au intrat în urma sentintei de partaj succesoral (104 mp fata de 125 mp), în timp ce terenul pârâtei înglobeaza si ramasitele constructiei demolate de reclamanti masurând 676 mp, fata de 600 mp cât este mentionat în certificatul de mostenitor nr. 168/02.06.2008, instanta constata ca, prin construirea noului gard, pârâta s-a introdus pe terenul posedat de acestia în mod pasnic, public si sub nume de proprietar de mai bine de 18 ani, motiv pentru care actiunea reclamantilor este întemeiata, urmând a fi admisa.
Asa fiind, în temeiul art. 674 din Codul de procedura civila si al art. 1073-1077 din Codul civil, instanta va obliga pârâta sa-si retraga gardul edificat pe postament de ciment si uluca pe fostul amplasament si sa lase reclamantilor în posesie fâsia de teren în suprafata de 2,16 mp, cu o latime de 0,25 m în dreptul punctului B din schita de plan de la fila 125 si care se pierde pâna la drumul judetean, în punctul C din aceeasi schita, în caz de refuz autorizând reclamantii sa faca aceasta operatiune, dar pe cheltuiala pârâtei.
În aceste conditii, cererea reconventionala a pârâtei, având ca obiect granituirea proprietatilor în functie de gardul construit cu încalcarea vechiului amplasament si prin acapararea din terenul detinut de reclamanti în conditiile art. 1846-1847 din Codul civil, va fi respinsa, nefiind posibila alaturarea unei actiuni întemeiata pe existenta unui drept de proprietate unei actiuni posesorii, având ca obiect apararea unei situatii de fapt.
Vazând si dispozitiile art. 274 din Codul de procedura civila, pentru aceste motive, în numele legii, hotaraste:
Admite actiunea reclamantilor R. M., D. V., R. N., R. F. si R. M., împotriva pârâtei P. I..
Obliga pârâta sa-si retraga gardul, edificat pe postament de ciment si uluca, pe fostul amplasament si sa lase reclamantilor în posesie fâsia de teren în suprafata de 2,16 m.p., cu o latime de 0,25 m în dreptul punctului B din schita de plan de la fila 125(din raportul de expertiza întocmit de inginerul D. C.) si care se pierde pâna la drumul judetean, în punctul C din aceeasi schita, în caz de refuz autorizând reclamantii sa faca aceasta operatiune, dar pe cheltuiala pârâtei.
Respinge cererea reconventionala a pârâtei P. I
Prin intermediul actiunilor posesorii, posesorul urmareste sa-si apere posesia impotriva oricaror tulburari sau sa redobandeasca posesia atunci cand a pierdut-o. In cadrul actiunilor posesorii nu prezinta relevanta careai dintre partile implicate in proces ii apartine dreptul de proprietate asupra imobilului.
Conditiile exercitarii actiunii posesorii sunt reglementate de art. 674 C.pr.civ., iar in situatia in care deposedarea a avut loc prin violenta, de exemplu prin ridicarea unui gard care impiedica folosinta posesorului, singura conditie care trebuie indeplinita este aceea de a nu fi trecut un an de la deposedare.
Prin actiunea civila formulata de recurentul P.T. impotriva intimatei SC E. SRL s-a solicitat instantei ca prin sentinta ce o va pronunta sa dispuna obligarea intimatei sa predea recurentului in deplina posesie si pasnica folosinta terenul in suprafata de 274 mp situat in extravilanul satului V., com. F., obligarea paratei sa desfiinteze gardul edificat pe acest teren, iar in caz de refuz reclamantul sa fie autorizat sa execute aceasta lucrare in numele si pe cheltuiala paratei.
In motivarea actiunii, recurentul a aratat ca in luna iulie 2007 intimata a ocupat terenul fara nici un drept. O persoana imputernicita de intimata a intrat cu tractorul pe terenul cultivat cu orez si, desi recurentul a luat legatura cu intimata pentru a solutiona litigiul pe cale amiabila, aceasta a refuzat sa elibereze terenul. Deposedarea recurentului s-a facut prin violenta, fiind incidente prevederile art. 674 al 2 c pr. Civ. Recurentul a aratat ca terenul are o suprafata totala de 1400 mp, insa s-a eliberat titlu de proprietate numai pentru suprafata de 1126 mp, diferenta fiind ocupata de initimata.
Prin intampinarea formulata in cauza, intimata a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a recurentului in promovarea actiunii, aratand ca recurentul nu detine titlu de proprietate pentru acest teren si ca in toamna anului 2007 intimata a fost sesizata de o alta persoana, respectiv de SC A. SRL, care a invocat un drept de proprietate asupra terenului in baza unui antecontract de vanzare-cumparare. In ceea ce priveste fondul cauzei, intimata a aratat ca nu a ocupat o alta suprafata de teren decat cea pe care o detine in baza contractului de vanzare cumparare si a expertizelor cadastrale intocmite in cauza. Initimata a aratat ca la momentul la care a fost edificat gardul, s-a prezentat in calitate de posesor al terenului SC A. SRL, care sustinea ca a achizitionat terenul in iunie 2007 si cu reprezentantii acestei societati s-au purtat discutii si s-au efectuat masuratori.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine:
Prin sentinta civila nr. 8917/2008 pronuntata de Judecatoria Cluj-Napoca s-a respins actiunea posesorie formulata de reclamant retinandu-se ca din probele administrate in cauza rezulta ca reclamantul a folosit inca din 1990 o suprafata de teren de 1400 mp – in luna aprilie 2007 instrainand unei societati comerciale aceasta suprafata, insa suprafata de 274 mp nu a putut sa o predea cumparatoarei deoarece era ocupata de parata.
Din antecontractul de vanzare cumparare incheiat rezulta ca reclamantul impreuna cu B. A. E. Si C. A. s-au obligat sa vanda catre SC A. SRL terenul in suprafata de 1400 mp, promitentii vanzatori predand posesia terenului, situatie in care prima instanta a apreciat ca reclamantul nu are calitate procesuala activa deoarece predarea posesie s-a realizat.
Prin decizia civila din 24.10.2008 a Tribunalului Cluj s-a admis exceptia necompetentei materiale si a fost declinata competenta de solutionare a recursului Tribunalului Comercial Cluj.
A retinut instanta ca in cauza nu este vorba despre o actiune in revendicare, astfel ca dupa instrainarea intregii suprafete de teren de 1400 mp care includea si suprafata adusa in discutie, recurentul nu mai are niciun drept sa solicite, prin actiunea posesorie, redobandirea posesiei, neavand calitate procesuala activa si nejustificand nici interesul legitim in promovarea unei astfel de actiuni.
Prin intermediul actiunilor posesorii, posesorul urmareste sa-si apere posesia impotriva oricaror tulburari sau sa redobandeasca posesia atunci cand a pierdut-o. In cadrul actiunilor posesorii nu prezinta relevanta careai dintre partile implicate in proces ii apartine dreptul de proprietate asupra imobilului.
Conditiile exercitarii actiunii posesorii sunt reglementate de art. 674 c.pr.civ., ori in cauza nu sunt indeplinite prevederile art. 1846 si art.1847 Cod. civ., recurentul pierzand posesia asupra bunului prin vanzare.
Fata de cele mentionate mai sus, instanta apreciaza ca recursul este nefondat, iar hotararea pronuntata de catre prima instanta este legala si temeinica, astfel ca va fi mentinuta in totalitate.
Concluzii
Proprietatea este, atât în sens economic cât și juridic, expresia suprema a accesului oamenilor la posesia, folosinta și dispozitia bunurilor. Fiind atât de importanta, proprietatea a constituit de-a lungul secolelor obiectul unor înflăcărate controverse, teorii și conceptii economice, politice, filosofice, religioase și juridice. În decursul timpului s-au cristalizat doua curente importante: primul reprezentat de sustinatorii proprietatii colective, cel de-al doilea reprezentat de sustinatorii proprietatii private. Ambele curente si-au pus amprenta asupra doctrinei juridice și a activitatii de elaborare a normelor juridice.
În codurile civile adoptate mai târziu, definitiile dreptului de proprietate sunt formulate în asa fel încât sa se sublinieze atributele din continutul acestui drept și sa se stipuleze ca aceste atribute pot fi exercitate numai în conformitate cu legea și sunt subordonate binelui comun.
Dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru ca el oferă titularului sau exercițiul tuturor facultatilor, tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaște. Iar posesiunea reprezintă un mijloc indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietații sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate, în caz contrar proprietatea ar ramîne doar o simplă utopie.
Uneori, prin posesia exercitata in condițile legii, se ajunge la proprietate. De exemplu, prin uzucapiune se dobîndește dreptul de proprietate, situatie in care posesia are un rol determinant.
Prezenta lucrare în primul capitol prezinta o sinteză a principalelor noțiuni privind dreptul de proprietate.
În ceea ce privește controversa privitoare la problema dacă posesia este un drept sau o simplă stare de fapt, am observat că posesiunea, ca stare de fapt influențează deținerea materială, naturală a bunurilor, și este o instituție independentă de dreptul de proprietate, întrucît posesiunea reprezintă un mijloc important de obținere a proprietății, ceea ce denotă că în mod primar este necesar întîi exercitarea posesiei, în urma căreia apare și dreptul de proprietate. Fapt ce ne îndreptățește să situăm posesiunea în sistemul drepturilor reale pe aceași treaptă ca și dreptul de proprietate.
Am analizat și calitățile posesiei. Din acest punct de vedere nu sunt de acord cu autorii care tratează numai calitățile și nici cu aceia care, dimpotrivă, tratează numai viciile, pe motiv că acestea sunt forme accidentale ale posesiei iar calitățile prezintă forma normală.
Am analizat atât calitățile cât și viciile pentru a avea o privire completă a posesie. Aceasta pentru că două dintre calitățile posesiei, neîntreruperea și stăpânirea sub nume de proprietar, atunci când lipsesc , nu corespund unei idei diferite , viciate, ci este vorba de absența posesiei.
Întreruperea posesiei este în realitate consecința întreruperii prescripției, care duce la inexistența posesiei. La fel, atunci când posesia nu se exercită sub nume de proprietar, suntem în prezența detenției sau precarității, aceasta nefiind un viciu al posesiei, ci o absență a acesteia.
În legătură cu viciul discontinuității am făcut o delimitare între acesta și întreruperea posesiei, în timp ce discontinuitatea rezultă din fapta proprie a posesorului și în detrimentul său, folosind lucrul în mod regulat, întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.
Am făcut diferența între dobândirea prin violență a titlului și punerea în posesie în mod pașnic în baza aceluiași titlu, constituind o posesie neviciată și fără nici o legătură cu titlul translativ de proprietate, care este cu totul altceva decât posesia.
După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calitățile posesiei și pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situația echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.
Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea legislație civilă a calității de „neechivocă” printre calitățile posesiei.
Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanței supreme s-a pronunțat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moștenitorilor, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în codevălmășie, unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
O atenție deosebită am acordat diferențierii între detenție și posesie.
Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparține totdeauna proprietarului sau titularului altui drept deal.
Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absența acesteia. Tratând despre precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului și din punctul de vedere al existenței sau inexistenței unui drept real, altul decât dreptul de proprietate constituit asupra bunului.
În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumția de proprietate, care la bunurile imobile este o prezumție simplă, pe când la mobile este o prezumție irefragrabilă.
Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul de bună credință.
În privința controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu se regăsește în C. civ., aplicabil la prescripția instantanee a mobilelor, astfel cum a susținut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.
Posesorul a fost de bună credință și a perceput fructele crezându-se proprietar, restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reține astfel fructele și cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijență, ceea ce înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.
În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiție distinctă de bună credință.
Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcția de just titlu.
În ceea ce privește acțiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o diferențiere între acestea și acțiunile petitorii. Diferența constă în faptul că acțiunile petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acțiunile posesorii pun în cauză numai posesia.
Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acțiuni posesorii ar trebui ca în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acțiunile posesorii.
C. proc. civ. , permite detentorilor precari să introducă acțiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicție cu prevederea C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acțiunea posesorie să aibă o posesie dotată cu calitățile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii precari nu au o posesie utilă.
De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea acțiunilor posesorii în ceea ce privește apărarea servituților discontinue și neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existența unui titlu distruge prezumția că servitutea este o simplă toleranță și îi dă caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acțiuni posesorii.
Bibliografie
Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008
Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2007
Cristina Zamșa, Drept civil. Drepturi civile principale, Ed. C. H. Beck, București, 2009
Dumitru C. Florescu, Dreptul de proprietate, Ed. Universitatea Titu Maiorescu, București, 2002
Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. A IV a, Ed. C. H. Beck, București, 2013
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Flavius Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei – Noul cod civil – comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2012
Florea Bujorel, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București 2011
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil – drepturile reale principale, ed. a II a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București 2013
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2003
Gheorghe Boroi, Liviu Stănciulescu , Curs seleciv pentru licență, ed. a 4-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2009
Ioan Adam, Drept civil. Drepturile reale. Ed. Europa Nova, București, 2002
Ion Dogoaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. All Beck, București, 2003
Ion Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Universul Juridic, București, 2006
Iosif Robi Urs, Drepturile reale, Ed. Universitară, București, 2006
Irina Olivia Cãlinescu, Lupascu Dan, Posesia și efectele sale juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2013
Liviu Pop, Dreptul de Proprietate și Dezmembrămintele sale, Ed. Lumina LEX, București, 2001
Liviu Pop, Teoria generală a drepturilor reale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000
Maria Harbădă, Drept civil, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 2009
Marilena Uliescu, A. Gheorghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Ovidiu Ungureanu, Drepturi reale, Ed. Rossetti, București, 2001
Valeriu Stoica, Drept civil, Drepturi reale principale I, Ed. Humanitas, București, 2004
Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2009
Viorel Terzea, Posesia și actiunile posesorii in noul Cod civil. ed. aII a 2, Ed. C.H. Beck, Bucureși, 2015
www.coe.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apărarea Posesiei Prin Acțiunile Posesoriidocx (ID: 110040)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.