Aplicatii ale Ergonomiei In Domeniul Militar

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1. ERGONOMIA – CADRU CENTRAT PE UTILIZATOR

1.1. Repere teoretice in ergonomie

1.1.1. Definire ergonomie

1.1.2. Obiectul de studiu al ergonomiei

1.1.3. Orientari si clasificari in ergonomie

1.1.4. Legile ergonomiei

1.2. Ergonomia in raport cu științele participante la constituirea acesteia

1.2.1. Multidisciplinaritatea ergonomiei

1.2.2. Interdisciplinaritatea ergonomiei

1.3. Ergonomia ca știință a relațiilor om-echipament-mediu, om-mașină, om-calculator

1.3.1. Relația om-mașină

1.3.2. Relația om-echipament-mediu

1.3.3. Relația om-calculator

Capitolul 2. ERGONOMIA MILITARĂ – APLICAȚII ALE ERGONOMIEI ÎN DOMENIUL MILITAR

2.1. Ergonomia militară și capacitatea de luptă a trupelor

2.1.1. Consecințele perfecționării tehnicii asupra solicitării militarilor

2.1.2. Ergonomia și capacitatea de luptă a militarilor

2.1.3. Asigurarea ergonomică a luptei (operație)

2.2. Probleme de ergonomie ale subsistemului uman întâlnite în condițiile utilizării echipamentelor militare

2.2.1. Caracteristicile conducătorilor de autovehicule

2.2.2. Antropometria, parte integrantă a ingineriei umane

2.2.3. influența solicitărilor fizice și psihice asupra capacității de luptă a militarilor

2.3. Ergonomia locului de muncă a echipajului echipamentului militar

2.3.1. Dimensiunile locului de muncă

2.3.2. Influența mediului înconjurător asupra activităților desfășurate în domeniul militar

2.3.3. Influența reliefului

2.3.4. Influența condițiilor climatice

2.4. Consecințele perfecționării echipamentelor asupra solicitării militarilor

Capitolul 3. STUDII ȘI SIMULĂRI PRIVIND ANALIZA ERGONOMICĂ A SISTEMELOR AUTO BLINDATE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

ERGONOMIA – CADRU CENTRAT PE UTILIZATOR

Ergonomia (sau factorii umani) este disciplina științifica, care consta în înțelegerea interacțiunilor între oameni și alte elemente ale unui sistem, și profesia pe care se aplică teorii, principii, date și metode de proiectare, în scopul de a optimiza bunăstarea umană și performanța generală a sistemului.

Practicanții de ergonomie și ergonomiștii care contribuie la proiectarea și evaluarea de sarcini, locuri de muncă, produse, medii si sisteme, în scopul de a le face compatibile cu nevoile, abilitățile și limitările de oameni.

Figura1. Ergonomie, omul centrat în proiectare

Ergonomia ajută armonizarea lucrurilor care interacționează cu oamenii în ceea ce privește nevoile, abilitățile și limitările.

1.1. Repere teoretice in ergonomie

Necesitatea de a putea rezolva problemele generate factorului uman de o dezvoltare industrială aflată într-un continuu progres, ritmul din ce în ce mai alert al vieții, coroborat cu complexitatea activităților profesionale dar și o continuă creștere informațională și mentală, au condus la apariția unei noi științe a muncii, denumită ergonomie, știință care are rolul de a menține echilibrul neuropsihic al omului modern care este solicitat în mod serios.

Ergonomia este o știință de sinteză în cadrul unor cercetări multidisciplinare, toate aceste discipline având metode proprii, de verificare practică individuală. Datele obținute de aceste științe aplicate la sistemul de muncă, trebuie să servească unei concepții ergonomice de organizare la modul științific a muncii, de organizarea raportului om-muncă cu promovarea și păstrarea sănătății, la un randament corespunzător cerințelor muncii. De altfel, în general, progresul realizat de fiecare știință componentă în parte generează progresul ergonomiei. În acest sens putem enunța faptul că ergonomul nu poate fi un specialist independent, capabil să-și rezolve singur problemele, fiindcă niciodată nu va fi posibil ca specialistul în ergonomie să stăpânească întocmai cunoștiințe specifice tuturor domeniilor de activitate.

În consecință, putem spune că ergonomia va trebui să figureze ca atribut al specialiștilor din științele ce contribuie la cercetarea ergonomică și anume: ingineri-ergonomi, economist ergonom, psiholog-ergonom, antropolog-ergonom, fiziolog-ergonom etc. Pentru optimizarea relației dintre om și muncă este imperios necesar ca ergonomia să nu fie substituită sau confundată cu nici una din științele umane, iar prin propria concepție, ergonomia creează premisele valorificării în practică a rezultatelor obținute.

Ținta ergonomiei este aceea de a realiza producții, în cantități cât mai mari și de o calitate foarte bună, dar cu păstrarea integrității umane prin sintetizarea rezultatele științelor umane aplicate în procesul de muncă.

Definirea ergonomiei

Ergonomia este disciplina științifică care studiază interacțiunea dintre

oameni și alte elemente ale unui sistem, precum și profesia care aplică teorii, principii, informații și metode de design pentru optimizarea activității omului și performanțele sistemului din care acesta face parte. (definitia adoptata în august 2000 de către consiliul director al Asociației Internaționale de Ergonomie).

Definiția ergonomiei și circumscrierea obiectului de studiu al acesteia constituie una dintre primele, dacă nu cea mai importantă problemă de a cărei precizare sau clasificare depinde insuși statutul ei ca știință.

De asemenea, cu toate că există o bogată literatură consacrată problemelor teoretice și examinării unor aspccte practice ale ergonomiei, multe dintre problemele legate de definirea, circumscrierea obiectului și relațiile ergonomiei cu celelalte științe ale muncii participante la constituirea acesteia sunt încă insuficient precizate, nerezolvate sau rezolvate nesatisfăcător.

Dincolo de disputa terminologică, explicabilă, in parte, prin faptul că, asemenea altor domenii științifice, nici ergonomia nu se naște dintr-o dată gata și perfect constituită, există, totodată, și unele deosebiri de opinii cu privire la definirea ergonomiei și la circumscrierea obiectului acesteia, situație datorată în principal modalităților diferite de concepere a ergonomiei sau felului diferit de tratare și înțelegere a raportului dintre ergonomie și celelalte științe participante la constituirea acestcia. Prin urmare, în perspectiva acestor considerații, sarcina teoretică principală a ergonomiei constă in elaborarea teoriei generale a activității omul in condițiile producției moderne, iar sarcina practică o constituie realizarea pe baze științifice a proiectării muncii în general și a posturilor in special.

Literatura de specialitate prezinta deja numeroase definitii ale ergonomiei, care, în majoritatea lor, poartă amprenta de bază a autorilor, înclinați, adesea, să folosească metodele, cunoștițele și mijloacele pregatirii lor la studierea și rezolvarea problemelor cu caracter ergonomic, opinie exprimată in unele lucrări de referintă mai recente.(tabel 1.1.1)

Tabelul 1

Tabel cu definiții ale ergonomie date de specialiști in domeniu

Prin urmare, parcurgând și analizând diferitele definiții prezentate și sintetizate în tabelul 1.1.1, se poate constata că acestea nu conțin elemente contradictorii, că se completează reciproc, fiecare contribuind la circumscrierea obiectului de studiu al ergonomiei. De asemenea, se poate desprinde concluzia că ceea ce caracterizează aproape toate definițiile prezentate sintetic în tabelul 1.1.1 este faptul că în centrul problematicii ergonomiei toți autorii așază omul, care s-a bucurat de prea puțină atenție din partea organizatorilor producției și muncii din perioadele anterioare.

Obiectul de studiu al ergonomiei

Ergonomia, fiind o știință, dispune de un obiect de studiu, de metode și de tehnici de cercetare proprii. Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie organizarea activității umane în procesul muncii prin optimizarea relației din sistemul om-mașină-mediu, având drept scop creșterea eficienței tehnico- economice, optimizarea condițiilor satisfacției, motivației și rezultatele muncii, concomitent cu menținerea bunei stări fiziologice și favorizarea dezvoltării personalității.

În privința obiectului ergonomiei există mai multe puncte de vedere, fapt în virtutea căruia se întrebuințează mai mulți termeni pentru denumirea ei.

În acest sens, de cel puțin o generație, specialiști în factorii umani din S.U.A., sunt ocupați de argumentarea celui mai potrivit termen care să desemneze acest domeniu de activitate și de limitele exacte ale semnificației termenilor alternativi propuși, ca de exemplu: inginerie umană; psihologie inginerească; inginerie a factorilor umani; factori umani; biotehnologie; inginerie om – mașină; ergonomie etc., termeni care s-au folosit și în alte țări, dintre care cel mai mult în Japonia.

În prezent, în S.U.A. este acceptat termenul de inginerie a factorilor umani iar mai nou cel de ergonomie, în timp ce în Europa, inclusiv în țara noastră se utilizează termenul de știința muncii și în Bulgaria unde s-a consacrat termenul de antropotehnică.

În încercările de precizare a obiectivului, ca și a locului și a statutului ergonomiei, au fost formulate numeroase opinii și s-au făcut numeroase încercări, fără să se ajungă, până în prezent, la un larg consens al specialiștilor, existând și astăzi puncte în care părerile sunt diferite.

„Obiectivul principal al Ergonomiei este acela de a înțelege interacțiunile dintre oameni și tot cea ce ne înconjoară” Waldeman Karwowski

Cu alte cuvinte, după cum menționeză și alți specialisti ca, de exemplu K. Leonard, J. A. Jacko, și F. Sounfort, ergonomia se ocupă cu înțelegerea factorilor care influențează performanța sistemelor integrate uman, iar cercetările în domeniu încearcă să înțeleagă cum corpul, mintea, mașina și mediul sunt în armonie și cum pot fi îmbunătățite relațiilor sau interacțiunile existente între acestea.

În opinia lui L. J. F. Alvarez, ergonomia se ocupă de examinarea condițiilor de muncă în scopul obținerii unei mai bune armonii între om și mediu în care lucrează, obținând și condiții optime de eficiență și confort.

Figura 2. Triunghiul ergonomiei (după L. J. F. Alvarez)

Orientări și clasificări în ergonomie

Necesitatea specializării în vederea realizării diferitelor studii sau cercetări a condus la clasificarea ergonomie în numeroase domenii care încearcă să delimiteze diverse teme de acțiune.

Una dintre variantele de clasificare a ergonomiei prezentată în literatura de specialitate și acceptată de numeroși autori este aceea care cuprinde următoarele domenii de cercetare:

ergonomia fizică (clasică)

ergonomia ambientală sau ergonomia mediului (ambientului)

ergonomia temporală (ergonomia timpului)

ergonomia organizațională (macroeconomia)

Ergonomia fizică studiază relația dintre operator și condițiile fizice ale spațiului de muncă și se preocupă, în primul rând, de aspectele anatomice, antropometrice, fiziologice și caracteristicile biomecanice ale activității fizice.

Ergonomia ambientală studiază factorii care compun mediul de muncă (ambientul) în cadrul sistemului de muncă. Ergonomia ambientală reprezintă, de asemenea, un aspect important al dezvoltării ergonomiei deoarece se referă la obținerea unor informații privind desfășurarea activităților conform cerințelor variabilelor ambientale.

Ergonomia temporală sau ergonomia timpului studiază relațiile dintre operator și aspectele temporale privind desfășurarea activității ca, de exemplu: orarul de lucru; schimbul de muncă; ritmul de muncă; regimul de muncă și odihnă.

Ergonomia organzațională (macroergonomia) pune accentul pe importanța mediului organizațional în care se desfășoară munca și care afectează, în cele din urmă, corectitudinea deciziilor privind proiectarea managerială în general sau proiectarea muncii în special.

Cu toate că, din punct de vedere practic, clasificarea ergonomiei prezentată anterior este considerată cuprinzătoare, literatura de specialitate oferă și alte clasificări ale ergonomiei mai actuale și mai adecvate fie problemelor globale, fie unor domenii specializate ca, de exemplu:

ergonomia de concepție – ergonomia de corecție;

ergonomia produsului – ergonomia producției;

ergonomia cognitivă;

ergonomia informatică (e care cuprinde următoarele domenii de cercetare:

ergonomia fizică (clasică)

ergonomia ambientală sau ergonomia mediului (ambientului)

ergonomia temporală (ergonomia timpului)

ergonomia organizațională (macroeconomia)

Ergonomia fizică studiază relația dintre operator și condițiile fizice ale spațiului de muncă și se preocupă, în primul rând, de aspectele anatomice, antropometrice, fiziologice și caracteristicile biomecanice ale activității fizice.

Ergonomia ambientală studiază factorii care compun mediul de muncă (ambientul) în cadrul sistemului de muncă. Ergonomia ambientală reprezintă, de asemenea, un aspect important al dezvoltării ergonomiei deoarece se referă la obținerea unor informații privind desfășurarea activităților conform cerințelor variabilelor ambientale.

Ergonomia temporală sau ergonomia timpului studiază relațiile dintre operator și aspectele temporale privind desfășurarea activității ca, de exemplu: orarul de lucru; schimbul de muncă; ritmul de muncă; regimul de muncă și odihnă.

Ergonomia organzațională (macroergonomia) pune accentul pe importanța mediului organizațional în care se desfășoară munca și care afectează, în cele din urmă, corectitudinea deciziilor privind proiectarea managerială în general sau proiectarea muncii în special.

Cu toate că, din punct de vedere practic, clasificarea ergonomiei prezentată anterior este considerată cuprinzătoare, literatura de specialitate oferă și alte clasificări ale ergonomiei mai actuale și mai adecvate fie problemelor globale, fie unor domenii specializate ca, de exemplu:

ergonomia de concepție – ergonomia de corecție;

ergonomia produsului – ergonomia producției;

ergonomia cognitivă;

ergonomia informatică (ergonomia interacțiunii om-calculator);

ergonomia biomecanică;

ergonomia biometrică;

ergoacustica;

neuroergonomia;

nanoergonomia.

In numeroase lucrări de specialitate, chiar dintre cele mai valoroase, se pornește de la delimitarea a două tipuri de ergonomie care corespund în linii mari celor două etape de dezvoltare a cercetărilor în acest domeniu, și anume:

ergonomia de concepție, proiectivă, preventivă;

ergonomia de corecție sau ergonomia corectivă.

Legile ergonomiei

Se poate afirma că legile și principiile de lucru a științelor cooperante sunt și legi ale științei ergonomiei, folosite in mod expres în cercetarea și optimizarea diferitelor aspecte ale sistemului om-mașină-mediu. Pe lângă acestea ergonomia are și legile ei.

Legea fundamentală – condiție a existenței ergonomiei.

Ergonomia este o știința cu profund caracter interdisciplinar. Studiile multidisciplinare asupra sistemului om-mașină-mediu pot duce la negarea sau chiar la desființarea ergonomiei ca știință.

Legea reproducției forței de muncă de la o zi la alta

Capacitatea de muncă a operatorului uman se poate reface de la o zi de muncă la alta în condiții precizate de odihnă și alimentație. Afimația dovedește profundul caracter umanist al științei.

Legea a 2-a este împotriva indiferenței față de om și a exploatării sale până la epuizarea capacității de muncă. Aplicarea acestei legi conduce la realizarea unui echilibru intre solicitări și potențialul organismului uman care are drept consecință ridicarea calității vieții în contextul economiei energetice a organismului uman.

1.2. Ergonomia in raport cu științele participante la constituirea acesteia

După cum s-a mai arătat, ergonomia este o știință interdisciplinară, care sintetizează aportul mai multor științe logice, implicate în realizarea obiectului sau de cercetare, ceea ce presupune, în mod necesar, luarea în considerare a raportului acesteia cu științele participante la constituirea ei.

De asemenea, în actualul stadiu de dezvoltare a ergonomiei, când frontierele acesteia nu sunt încă suficient precizate, delimitate, deosebit de importantă este reevaluarea raporturilor diferitelor științe participante la constituirea ergonomiei și a legăturilor multilaterale dintre acestea. In acest domeniu al determinării conținutului și obiectivelor disciplinelor din sistemul științelor despre activitate de muncă, abundă opinii foarte diverse și uneori contradictorii.

Figura 3. Științe cooperante ergonomiei

Prin urmare, pentru înțelegerea cât mai exactă a specificului ergonomiei, ca domeniu interdisciplinar de cercetare, fără a intra în detalii, este necesar precizarea raportului acesteia cu fiecare dintre științele participante la constituirea ei.

Raportul ergonomiei cu fiziologia muncii

Deoarece studiază comportamentul și funcționarea organismului uman în procesul de muncă, în scopul optimizării activității, un rol principal în realizarea obiectivelor ergonomiei îl au științele biologice și intre acestea , în primul rând, fiziologia și psihologia.

Astfel, deosebit de importante sunt raporturile ergonomiei cu fiziologia muncii, care are ca obiective de studiu organismul și sistemele sale funcționale în procesul muncii. Ea se bazează pe elemente de antropometrie, biochimie și biofizică, și se continuă cu psihologia, prin fiziologia sistemului nervos și psihofiziologia.

De asemenea, fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea și oboseala omului în procesul muncii și, ca urmare a datelor obținute, elaborează propunerile pentru o asttel de organizare a condițiilor dc muncă, încât omul, prin eforturi minime, să realizeze o eficiență maximă.

Un punct de vedere apropiat de cel al specialiștilor străini este exprimat de unii autori din țara noastră, care subliniază că, prin metodele sale de cercetare fiziologia permite specialistului în studiul muncii să cunoască gradul de adaptare sau de neadaptare a omului la munca efectuată, indicând, totodată, momentul apariției oboselii și intensitatea acesteia.

Urmărind și cercetând în condiții de munca desfășurarea principalelor fenomene sau reacții fiziologice ale organismului, privite ca un tot unitar, vizând în special desfășurarea funcțiilor vegetative și ale coordonării motorii din procesul muncii, fiziologia muncii a reușit să rezolve o serie de probleme practice referitoare la efortul cerut pentru efectuarea difentelor munci sau la raționalizarea regimului de muncă și odihnă.

Raportul ergonomiei cu psihologia muncii

Pentru a-și putea rezolva problemele și obiectivele, ergonomia stabilește raporturi corespunzătoare cu domeniul psihologiei în general și al psihologiei muncii în special, ultima fiind pentru prima o raportare constantă la preocuparea de bază a omului, care este munca.

În acest sens, psihologia studiază, comportamentul și experiența, modul în care ființele umane sunt, gândesc, învață, pentru a se adapta mediului înconjurător.

Psihologia muncii dezvăluie procesele și însușirile psihice ale omului în raport cu totalitatea condițiilor obiective de muncă ale acestuia. Ea studiază mecanizmele psihice ale comportamentelor de muncă în diverse forme concrete de manifestare, precum și impactul diferiților factori asupra acestor mecanisme. Cu alte cuvinte, psihologia muncii nu studiază munca, ci efectele acesteia asupra comportamentelor angajaților.

Sunt necesare, în continuare, o serie de precizări și clarificări privind măsura și condițiile în care psihologia muncii poate contribui la rezolvarea unor probleme ale practicii în domeniul ergonomiei. De asemenea, având în vedere faptul că adaptarea omului la muncă presupune o multitudine de comandamente legate de posibilitățile psihofiziologice capacitatea de recepționare a informațiilor și că acestea au valori particulare pentru indivizi, fiecare reacționând diferit, ergonomia trebuie să ia în considerare, îndeosebi, cunoștințele obținute de psihologia diferențiată, care studiază particularitățile psihologice individuale ale oamenilor.

Prin urmare, se impune studierea în continuare și găsirea căilor și metodelor prin care s-ar putea obține lărgirea cunoașterii psihologice din perspectiva cercetărilor ergonomice. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum menționează unii autori, mai sunt încă numeroase obiecții aduse metodelor utilizate, ceea ce impune trecerea la analiza calitativă a rezultatelor obținute.

Raportul ergonomiei cu sociologia

În ceea ce privește raportul ergonomiei cu sociologia, aderăm la punctul de vedere al acelor specialiști care consideră că între aceste două discipline există numeroase puncte de întâlnire și domenii de colaborare, deoarece omul în situația sa de muncă poate fi conceput numai în ambianța socială de la locul de muncă și din afara acestuia.

Semnificativ în ceea ce privește raportul ergonomiei cu sociologia este faptul că în unele lucrări de specialitate sunt rezervate capitole speciale incidentelor sociologice asupra muncii, menționându-se că, în studiile ergonomice, gradul de instrucție a angajaților, vârsta și vechimea în muncă, viața familială și locuința, transportul și programul de lucru constituie factori sociali indispensabili pentru studierea modului de adaptare a omului la munca sa și a muncii la om.

Prin urmare, ergonomia nu poate face abstracție de problematica sociologică, studiile de ergonomie fiind orientate din ce în ce mai mult spre luarea în considerare a factorilor sociali, necesitate care i-a determinat pe unii specialiști să sublinieze că luarea în considerare a elementelor de ordin sociologic în studiile cu caracter ergonomic constituie direcția modernă de dezvoltare a ergonomiei.

Totodată, rămâne de datoria sociologiei muncii să determine cu mai mare precizie în ce condiții poate crește incidența sa cu problematica ergonomiei.

Raportul ergonomiei cu medicina muncii

Acest raport este marcat, în primul rând, de numeroase cercetări în domeniul medicinei muncii încă cu mulți ani înainte de apariția termenului de ergonomie.

Spre deosebire de medicina muncii, ergonomia nu se ocupă de muncitorii bolnavi (sau cu boli profesionale), ci de posturile de muncă bolnave.

În legătură cu raportul dintre ergonomie și medicina muncii, deosebit de semnificativ este punctul de vedere al lui Maurice de Montmollin, unul dintre reprezentanții de seamă ai ergonomiei franceze, care arată că medicina are de fapt sarcina să vegheze la o bună adaptare a omului la munca sa. Din această cauză, medicul poate deveni un practician de ergonomie, dar cu condiția ca el să studieze într-adevăr munca.

Raportul ergonomiei cu securitatea și sănătatea în muncă

O mențiune cu totul specială se poate face în legătură cu raportul dintre ergonomie și securitatea și sănătatea angajaților deoarece majoritatea problemelor de securitate și sănătate în muncă au un pronunțat caracter ergonomic, mai ales dacă avem în vedere faptul că, studiind factorii de solicitare a omului în procesul muncii, studiem implicit condițiile de muncă și de securitate și sănătate ale acestuia.

În acest sens, activitatea de protecție a muncii în general sau de securitate și sănătate în muncă asigură aplicarea cerințelor sau criteriilor ergonomice pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și reducerea efortului fizic, precum și măsuri adecvate pentru munca femeilor și a tinerilor și pentru cei care lucrează în locuri de muncă cu condiții grele, vătămătoare și periculoase.

De asemenea, în concepția multor specialiști în domeniu, sfera largă a măsurilor de securitate și sănătate în muncă presupune cunoașterea științifică a proceselor de muncă și a condițiilor de mediu, în care acestea se desfășoară, în vederea eliminării diferiților agenți sau diferitelor cauze ce pot determina accidente și îmbolnăviri profesionale.

Complexitatea problemelor de securitate și sănătate în muncă de protecție a muncii și varietatea posibilităților de abordare a acestora fac necesară trecerea de la interpretarea unilaterală, simplistă, la o abordare interdisciplinară a protecției muncii sau a securității sănătății în muncă, ce nu poate fi realizată decât în cadrul ergonomiei.

Raportul ergonomiei cu științele tehnice

Deoarece activitatea omului nu poate fi definită numai prin trăsăturile și particularitățile acestuia, deosebit de important este și raportul ergonomiei cu științele tehnice. Ergonomia rezolvă o serie de probleme ale tehnicii legate de eficiența activității în sistemul om-mașină. În plan practic, raportul dintre ergonomie și tehnică este problema evaluării multilaterale a factorilor ergonomnici în diferite etape de creare a sistemelor om-mașină-mediu, sau a sistemelor tehnice și de exploatare a lor.

Totodată, efectuarea ulterior, în faza de exploatare, a corecțiilor cu caracter tehnic se face cu multe dificultăți, inclusiv de ordin financiar, cu însemnate pierderi de timp sau chieltuieli suplimentare, fără să neglijăm faptul că modificările respective nu pot fi realizate decât în măsură limitată, iar, uneori, se adoptă unele soluții de compromis destul de nesatisfacătoare din punct de vedere ergonomic.

În aceste condiții, raportul dintre ergonomie și științele tehnice capătă valențe noi care impun trecerea treptată de la proiectarea tehnică tradițională la proiectarea ergonomică, denumită de unii specialiști din țările est-europene proiectare sistemo-tehnică, în cadrul căreia obiectul proiectării il constituie sistemul tehnic unitar, cu luarea în considerare în mod special a factorului uman.

Prin urmare, proiectarea ergonomică constă în abordarea și rezolvarea interdisciplinară a tuturor problemelor legate de includerea factorului uman în sistemul tehnic proiectat, prin realizarea unei optimizări treptate și continue a sistemului de muncă.

Aceasta înseamnă că raportul dintre ergonomie și științele tehnice se manifestă, pe de o parte, prin utilizarea datelor și cunoștințelor cu caracter ergonomic în proiectarea echipamentului tehnic și tehnologic, iar pe de altă parte, prin stabilirea sau orientarea cercetărilor din domeniul ergonomiei, în funcție de problemele tehnice care trebuie rezolvate.

Raportul ergonomiei cu științele economice

În ceea ce privește raportul ergonomiei cu științele economice, este firesc ca în investigațiile sale să se țină seama și de aspectele economice ale influenței factorilor de solicitare a omului în procesul muncii.

De fapt, cercetarea ergonomică nu numai că influențează știința economică, dar îi pune în față noi probleme ca, de exemplu, cele ridicate de proiectarea muncii și a posturilor în condițiile producției moderne, precum și noi mijloace de cercetare care îi măresc capacitatea de pătrundere în esența fenomenelor analizate, după cum ergonomia beneficiază tot mai mult de optica economică atunci când se abordează problematica specifică domeniului. Aceasta deoarece de modul cum sunt apreciate eficacitatea și eficiența studiilor și cercetărilor ergonomice depinde asimilarea mai rapidă sau mai lentă în practică a cerințelor ergonomice.

Prm urmare, problemele esențiale cărora trebuie să li se dea răspuns constau în crearea unui sistem coerent de indicatori ai eficacității studiilor și cercetărilor cu caracter ergonomic, în elucidarea dependențelor reciproce care se formează între aceștia și în fundamentarea unei metodologii unitare de utilizare complexă a lor în funcție de domeniul de activitate.

Raportul ergonomie cu managementul resurselor umane

„Calitatea provine din două resurse: managementul și ergonomia, iar complementaritatea lor asigură dinamica pe fondul unui dezechilibru controlat.” Francois Hubault (Director al Departamentului de Ergonomie de la Sorbona)

După cum se menționează in literatura de specialitate abordarea relației ergonomiei cu managementul resurselor umane trebuie să aibă în vedere istoria organizațiilor, proiectarea organizațională și, nu în cele din urmă, evoluția managementului organizației în general și a managementului resurselor umane în special.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia specialiștilor în domeniu, generic, managementul resurselor umane este o componentă majoră a managementului, iar ergonomia este o componentă a managementului resurselor umane. Ca atare, legăturile cu ergonomia pot și trebuie să fie abordate atât de pe poziția managementului organizației, cât și cu managementul resurselor umane.

Din această perspectivă, managementul organizației și managementul resurselor umane, inclusiv ergonomia, bine articulate între ele, constituie factorul decisiv care orientează prestația personalului acesteia către performanțe.

Fiind vorba însă de un cadru foarte larg al incursiunii istorice, menționăm numai faptul că multe dintre preocupările și practicile folosite în domeniul managementului resurselor umane au sugerat mai târziu formularea unor cerințe și principii noi, moderne de proiectare atât a organizațiilor, cât și a muncii în general sau a posturilor și produselor în special.

De asemenea, faptul că dezvoltarea managementului resurselor umane este un proces ale cărui caracteristici în timp și spațiu sunt determinate de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi, subliniem că evoluția preocupărilor în acest domeniu a trecut prin mai multe etape relativ distincte, specificul acestora fiind determinat, în primul rând, de modul cum a fost sau este considerat și studiat omul în contextul activității sale.

Relația dintre ergonomie și managementul resurselor umane este importantă nu doar în plan conceptual sau metodologic, ci mai ales din punct de vedere al efectelor directe produse în cadrul organizațiilor economice. Managerii admit, aproape fără rezervă, că afacerile lor prosperă pe termen lung, doar atunci când interesele angajaților sunt integrate in deciziile strategice ale organizațiilor lor.

Egonomia trebuie să-și aducă contribuția și perfecționarea managementului resurselor umane din perspecma analizei realității muncii și a rolului omului în cadrul organizației modeme. De aceea realizarea legăturii dintre ergonomie și managementul resurselor umane trebuie să aibă la bază analiza situației organizaționale din perspectiva domeniilor de cunoaștere, inclusiv a negocierilor sociale, pentru a facilita găsirea unui numitor comun în ceea ce privește interesele.

1.2.1 Multidisciplinaritatea ergonomiei

În domeniul ergonomiei, cercetarea multidisciplinară (figura 4), care apare ca o formă mai puțin dezvoltată a interdisciplinarității, constă în investigarea activității omului în procesul muncii de reprezentanții mai multor domenii științifice, clasic constituite, implicate logic în studiul factorilor de solicitare a omului în procesul de muncă, dar care își fixează fiecare obiectivul de cercetare, menținându-se dominantă tendința de stabilire cantitativă, de juxtapunere și acumulare a datelor necesare, precum și de însumare a rezultatelor științifice obținute de diferitele discipline, fiecare dintr-un punct de vedere științific.

Această viziune metodologică prezintă mari dezavantaje pentru practica proiectării muncii, în general, și a proiectării posturilor, în special, deoarece activitatea reală a omului în procesul muncii nu este o simplă însumare a diferiților factori care o influențează, ci un proces unitar aflat în strânsă intercorelație, interferență cu diversele variabile. Neglijarea acestui fapt diminuează valoarea teoretică și practică a cercetărilor ergonomice, ducând, uneori la concluzii eronate sau la rezultate nesatisftcătoare, deoarece, sub incidența monodisciplinarității, datele, constatările și cunoștințele obținute de diferite științe ale muncii nu capătă, pe deplin, valoare explicativă și practică dacă activitatea omului în procesul muncii nu este integrată in conexiunile obiective care o determină, ceea ce impune cercetări interdisciplinare.

Figura 4. Modelul multidisciplinar al ergonomiei

1.2.2 Interdisciplinaritatea ergonomiei

Idea interdisciplinarității apare în majoritate definițiilor date ergonomiei. Astfel, profesorul francez Iternard Metz definește ergonomia ca „un ansamblu integral de științe susceptibile să ne furnizeze cunoștințe asupra muncii umane, necesare adaptării raționale a omului la mașină și a muncii la om”. Profesorul rus V. Munipov arată că ergonomia este o „disciplină care a luat naștere din științele tehnice, psihologice, fiziologice și igienă. Ea cercetează posibilitățile omului în procesele de muncă, ermărind să creeze condiții optime de muncă”. Instituțiile specializate, prin definițiile pe care le dau ergonomiei, scot în evidență caracterul interdisciplinar al acesteia. Astfel, în documentele Organizației Internaționale a Muncii se arată: „Ergonomia este aplicarea științelor biologice, umane, în corelație cu ștințele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om și munca sa, rezultatele fiind măsurate în indici de eficiență și bună stare de sănătate a omului”.

În cadrul ergonomie, studiul factorilor izolați cedează locul aborării complexe a activității omului in procesul muncii, cea ce implică cercetări interdisciplinare (figura 5).

Constituind o nouă viziune metodologică, o nouă modalitate de actiune precum și o nouă dimensiune a investigației științifice in domeniul proiectăm muncii, cercetările interdisciplinare în ergonomie presupun un demers științific și practic care nu neglijează unitatea procesul de muncă, integritatea sa, ci încearcă să stabilească un dialog larg între reprezentanții diferitelor științe participante la constituirea ergonomiei, pe linia găsirii unor criterii și principii operaționale comune și a unei modalități general acceptabile de convergență și integrare a diferitor direcții de cercetare a activității omului in procesul muncii.

Figura 5. Modelul interdisciplinar al ergonomiei (E)

Actualitatea problematicii cercetării interdisciplinare în ergonomie rezidă atât din necesitatea reflectării și caracterizării unor tendințe predominante în evoluția științei contemporane, cât și din faptul că promovarea cercetărilor interdisciplinare în domeniul ergonomiei răspunde unor cerințe actuale ale practicii în domeniul proiectării muncii în general și a posturilor în special, care, datorită complexității activității omului în condițiile producției moderne, reclamă investigații cu caracter interdisciplinar.

Ergonomia este un produs al interdisciplinarității și trebuie să fie dezvoltată ca atare, deoarece aceasta a apărut datorită existenței unor componente comune de structură, teoretice și practice, între științele care participă la constituirea ei, încercând distinct să-și elaboreze o bază teoretică și o metodologie proprie, un aparat conceptual specific și tehnici adecvate de cercetare într-un domeniu propriu în care datele, cunoștințele și rezultatele obținute cu privire la activitatea omului în procesul muncii dobândesc o descriere, o semnificație, o interpretare, o explicare și o validare aparte, potrivit scopului urmărit.

1.3. Ergonomia ca știință a relațiilor om-echipament-mediu, om-mașină, om-calculator

1.3.1 Relația om-mașină

Cerința de bază a ergonomiei este de a-l trata pe om ca parte a sistemului de muncă și nu individual, obiectiv izolat de studiu pentru anatomie, filosofie și psihologie. S-au realizat numeroase tentative de a descrie comportamentul uman în cadrul dat de sistemul de muncă.

Modelul prezentat în figura 7 devine sistemul de muncă simplu în nouă elemente de bază, trei corespunzătoare comportamentului uman, trei corespunzătoare comportamentului mașină și alte trei mediului de muncă.

Figura 7. Sistemul de muncă om-mașină (după T. B. Leamon)

În perspectiva cercetării științifice de tip ergonomic, interacțiunea dintre operatorul uman ca purtător al forței de muncă și în calitate de angajat al unui sistem de producție (întreprindere) și mijloacele de muncă este definită prin sistemul om-mașină. Noțiunea de mașină este folosită in sens larg, pornind de la conceptul potrivit căruia ea este mijloc tehnic prin care se trasformă energia in lucru mecanic util, până la cuprinderea acelor mijloace care amplifică forța operatorului uman în procesul de producție.

Viziunea nu mai este una tehnică, economică sau fiziologică, ci o viziune nouă, în care nici utilajul, nici omul și nici munca nu sunt privite ca niște entități izolate, de sine stătătoare, ci alcătuind un sistem.

Această concepție, relativ nouă este rezultatul unei evoluții ce a condus pe cei care au studiat munca de la o perspectivă axată pe mașină la o perspectivă axată pe om, pentru a se ajunge în cadrul ergonomiei la o perspectivă axată pe sistem.

În felul acesta s-a ajuns la o unitate elementară cunoscută sub denumirea de sistem om-mașină care, dupa opinia majorității specialiștilor în domeniu, reprezintă un ansamblu integrat de componente umane și material ce se intercondiționează intre ele, în scopul realizării sarcinii de muncă sau al producerii unui anumit rezultat dorit în cadrul ambianței fizice și sociale.

De aceea unii specialiști in domeniu preferă tratarea și soluționarea problemelor de adaptare reciprocă om-mașină intr-un cadru mai larg, acela al sistemului de muncă, sau al sistemului om-mașină-mediu (om-echipament-mediu).

1.3.2 Relația om-echipament-mediu

În peisajul actual ergonomia, este considerată știința care se ocupă cu relațiile om-echipament-mediu (figura 6), căutând să optimizeze aceste relații astfel încât sănătatea echipajului să fie păstrată, având totodată un randament optim pe timp îndelungat.

Cu toate acestea, această definiție nu corespunde unei concepții vaste despre ergonomie, ea ne ghidează către o interpretare metaforică. Cercetătorii francezi și cel care a lansat conceptul de ergonomie, K.F.H.Murrell, alocă acestei științe o sferă amplă. Confortul omului la locul de muncă trebuie realizat după principii ergonomice, deoarece modul cum el își petrece timpul la serviciu influențează modul de comportare al acestuia în timpul liber.

Sistemul om – echipament – mediu sau sistemul muncii cum mai este denumit reprezintă ansamblul format din componente umane, materiale (mijloace de muncă, obiectele muncii, ambianța fizică a muncii) și spirituale (ambianța psihosocială a muncii) legate între ele printr-o rețea comună de informații, care are ca scop primordial, obținerea de bunuri materiale în condițiile unei productivități și eficiențe maxime.

Figura 6. Ergonomia ca știință a relațiilor om-echipament-mediu

Profesorul Metz de la Universitatea din Strasbourg a formulat o definiție cu semnificație mai amplă, „ergonomia reprezintă ansamblul integrat de știință susceptibilă să ne furnizeze cunoștințe asupra muncii umane, necesare adaptării raționale a omului la muncă și a muncii la om”. Prin această definiție se deschid larg perspectivele înțelegerii faptului că optimizarea relațiilor om-echipament-mediu sunt determinate de adaptarea omului la muncă, ceea ce atrage după sine un întreg șir de procese: selecție, orientare și pregătire profesională pe de o parte, iar pe de altă parte, complexul de activități de proiectare a utilajelor, de organizare a locului de muncă, care trebuie realizată de așa natură, ca adaptarea omului să fie posibilă fără riscul de alterare a sănătății și de uzură a capacității sale de muncă.

Relația dintre om și producție constă în faptul că, în faza de artizanat, producția exercită o influență directă asupra omului, contribuind la dezvoltarea și perfecționarea sa într-o fază mai avansată a tehnicii, realizarea producției în serie mai mare nu mai poate avea o influență favorabilă directă asupra omului, ci din contră procesul de mecanizare sau automatizare nu mai oferă posibilitatea omului de manifestare a puterii sale de creație. În aceste condiții, personalitatea sa este știrbită și deci apare necesară găsirea mijloacelor și modalităților de compensare a omului, prin acțiuni culturale și sociale pe care le elaborează singur sau i le oferă organizarea timpului liber, pentru care societatea rămâne îndatorată.

Ergonomia pune în valoare capacitatea creatoare a omului. O relație care vine să marcheze puternic caracterul uman de necontestat al ergonomiei constă în faptul că omul realizează producția prin intermediul capacității sale de muncă care poate fi de creație, manuală, mecanizată sau automatizată.

Ergonomia apare ca o nouă știință a muncii, din necesitatea de a rezolva problemele factorului uman generate de dezvoltarea industrială aflată într-un continuu progres. Datorită ritmului alert al vieții, precum și complexității activităților profesionale, cu o încărcare crescândă informațională și mentală, echilibrul neuropsihic al omului modern este solicitat în mod serios.

Ergonomia reprezintă o știință de sinteză a unor cercetări multidisciplinare, fiecare dintre aceste discipline având metode proprii de verificare în practică. Datele acestor științe aplicate la muncă trebuie să servească concepția ergonomică de organizare științifică a muncii, de organizarea raportului om-muncă cu păstrarea și promovarea sănătății, la un randament corespunzător cerințelor muncii.

Ergonomia sintetizează rezultatele științelor umane aplicate, ștințele tehnico–economice și cele psiho–sociale pe care le aplică în procesul de muncă, în scopul de a putea realiza producția, în cantități cât mai mari și de bună calitate, cu păstrarea integrității umane.

Un alt fapt deosebit de important care a determinat colaborarea acestor științe a fost convingerea că fiecare dintre ele în parte nu poate rezolva problemele complexe pe care le ridică sistemul de relații om-echipament-mediu.

Structura sistemului om-echipament-mediu

Subsistemul om – reprezintă componenta umană conștientă a sistemului muncii, care are rol activ de punere în mișcare a subsistemului echipament, pentru ca, prin intermediul acestuia să acționeze asupra obiectelor muncii, în sensul transformării lor fizice și/sau chimice, în condiții concrete de mediu, în vederea obținerii de bunuri materiale și servicii.

Subsistemul echipament – sistem cibernetic cu o structură de transformare a intrărilor în ieșiri.

Subsistemul mediu – totalitatea factorilor de ambianță în care se desfășoară activitatea de producție și care influențează starea fizică și psihică a executantului și are două componente: ambianța fizică și ambianța psihosocială.

1.3.3 Relația om-calculator

„Atât puterile umane, cât și slăbiciunile acesteia trebuie avute în vedere la proiectarea interacțiunii om-calculator.”(R. S. Bridger)

După cum s-a mai menționat, automatizarea și inplicit computerizarea, specifice tehnologiilor moderne, reclamă tot mai mult o participare inteligentă și activă a factorului uman, dar, totodată, ridică numeroase probleme de ordin adaptiv, precum și o mulțime de probleme de ergonomie.

Scopul principal al domeniului interacțiunii om-calculator este acela de a proiecta și implementa interfețe utilizabile.

Potrivit literaturii de specialitate, o interfață este utilizabilă dacă utilizarea ei este ușor de învățat și, ulterior, ușor de reamintit, este eficientă în sensul că se pot efectua rapid acțiuni complexe este consistentă și unitară, este flexibilă și, nu în ultimul rând, este confortabilă.

Găsirea și adoptarea celor mai adecvate modalități de a realiza interfețe utilizabile, prietenoase și personalizabile (adaptabile fiecărui utilizator sau fiecărei categorii de utilizatori în parte) fac obiectul ergononiei interfețelor, care, după cum menționează Martin Helender, își propune să analizeze, în detaliu, interfața om-calculator.

Problemele ergonomiei interfețelor devin cu atât mai importante cu cât interacțiunea dintre om și calculator capătă noi valențe odată cu utilizarea interfețelor web, a celor oferite de dispozitivele fără fir sau de mediile virtuale tridimensionale, în care cantitatea, copleșitoare uneori, a informației la care are acces utilizatorul poate conduce la dezorientare și la suprasaturație.

In acest context, problema majoră a ergonomiei interacțiunii om-calculator devine aceea privind realizarea de produse informatice adaptabile posibilităților așa-numiților utilizatori naivi sau începători. Aceasta cu atât mai mult cu cât ergonomia tradițională, preocupată preponderent de structura fizică a mașinii (ergonomia hardware) a devenit tot mai mult limitativă, in timp ce ergonomia software câștigă teren, deoarece aceasta are in vedere, în primul rând, proiectarea interfeței om-calculator.

Din perspectiva interacțiunii om-calculator, activitatea, ca atare, este tratată ca o rezolvare de probleme, ceea ce a determinat unii autori, să distingă două tipuri de probleme pe care un operator este nevoit să le rezolve:

probleme de conținut determinate de obiectivul urmărit de utilizator;

probleme de interacțiune, care presupune operarea cu setul de cunoștințe necesar utilizării softului (software).

De asemenea, în cadrul interacțiunii om-calculator, Zapf și alții identifică trei categorii de interacțiuni inadecvate:

nepotriviri între sarcină și calculator;

interacțiuni inadecvate care au loc în interiorul organizației (între utilizatori, sarcini alocate etc.);

interacțiuni inadecvate între utilizator și calculator.

În opinia multor specialiști în domeniu, interacțiunea dintre utilizator și calculator este astăzi un vast domeniu științific sprijinit de numeroase cercetări în diferite științe ca, de exemplu: ergonomie; psihologie cognitivă; psihologie experimentală; antropologie; factori umani; filosofie; sociologie etc.

Potrivit literaturii de specialitate, ergonomia locurilor de muncă computerizate a făcut obiectul cercetării de peste 30 de ani, iar unele publicații influente au sporit interesul pentru această problematică în Europa.

Multe dintre elementele importante de proiectare a locurilor de muncă computerizate au fost standardizate prin standarde naționale de ergonomie (Human Factors and Ergonomics Society, 2003) ca și prin standarde internaționale (International Standards Organization, 2004), deoarece standardizările respective conduc, în cele din urmă, la;

reducerea timpului de utilizare;

reducerea erorilor;

implementarea mai rapidă a noilor programe.

Deși standardizarea posturilor computerizate prezintă unele avantaje, există și anumite rețineri sau, cel puțin, mai multe implicații controversate. De exemplu, standardizarea poate constrânge imaginația și implementarea sau fundamentarea noilor căi de concepere a lucrului.

Cu toate acestea, in opinia multor autori, domeniul este bine acoperit prin cercetări interdisciplinare, existând, totodată, recomandări clare referitoare la proiectarea posturilor computerizate. Există, de asemenea, o conștientizare crescândă a angajaților, a operatorilor, dar și a managerilor față de avantajele proiectării ergonomice a posturilor computerizate, încât, in prezent, tot mai multe organizații angajează sau solicită consultanți in ergonomie pentru soluționarea unor astfel de probleme.

CAPITOLUL 2

ERGONOMIA MILITARĂ – APLICAȚII ALE ERGONOMIEI ÎN DOMENIUL MILITAR

Una dintre provocările cu care se confruntă comunitatea de apărare internațională este cum să păstreze ergonomia relevantă și actuală. Amploarea activităților de ergonomie în întreaga comunitatea de apărare de astăzi este în creștere mai repede decât oricând și nu mai este limitată la aspecte referitoare la elementele de bază ale echipamentelor , vehiculelor. Ergonomie contribuie în mod regulat la proiectarea, evaluarea și punerea în aplicare a pregătirii profesională și simulării de tehnologii noi, în viitor roboți care dezamorsează bombe și alte sisteme fără pilot, un design inovator armamentului de infanterie, sisteme senzoriale integrate la corp, calculatoare portabile și chiar război cibernetic.

Fără o ergonomie puternică atât în etapele conceptuale de proiectare cât și de-a lungul ciclului de viață al sistemului militar , personalul nostru militar ar fi în imposibilitatea de a face față cu calitățile actuale la un adversar inteligent și extrem de adaptabil – războiul " asimetric " războiul secolul 21.

Într-o formă mai concisă, adaptată sistemului militar, ergonomia militară poate fi denumită ca știința tuturor mijloacelor optime de apărare ce se pot întrebuința pentru îmbunătățirea capacității de luptă.

2.1. Ergonomia militară și capacitatea de luptă a trupelor

Ergonomia studiază omul, mașina, si mediul, în timp ce ofițerii militari desfășoară operațiuni în câmpul de luptă cu arme, care constituie tipic sistemul om-mașină-mediuo. Astfel, ergonomia este aplicată în mod natural în domeniul militar de când sa născut și se dezvoltă odată cu avansarea tehnologică a armelor. În timpul al doilea război mondial, unele țări au dezvoltat noi arme, dar ei au neglijat studiul și formarea de operatori pentru aceste arme avansate, și astfel au apărut probleme. Inginerii au început să acorde o atenție mare la această problemă și astfel s-a nascut ergonomia in domeniul militar.

2.1.1 Consecințele perfecționării tehnicii asupra solicitării militarilor

Evoluția continuă a tehnologiilor folosite în procesul de proiectare și modernizare a echipamentelor militare, a permis perfecționarea într-un ritm accelerat a mijloacelor de luptă tradiționale, concomitent cu crearea de noi tipuri de echipamente cu parametri net superiori. De aceea, necesitatea asigurării funcționării sistemului om-tehnică militară în condițiile actuale, impune pregătirea continuă a militarilor, în sensul cunoașterii echipamentelor moderne și a procedeelor de întrebuințare a acestora, în paralel cu dezvoltarea continuă a aptitudinilor fizice și intelectuale menite să permită folosirea la parametrii maximi a echipamentelor, în situațiile generate de noile tendințe geopolitice pe plan mondial.

Noile tipuri de armament și tehnică modernă de luptă, cer din partea executanților să se încadreze organic în ritmul funcțional al acestora și să acționeze invariabil cu precizie și oportunitate, în noile situații ale câmpului de luptă.

În cadrul procesului de optimizare a cooperării dintre om și echipamentul militar, încă din faza de concepție și proiectare, trebuie să se țină seama nu numai de posibilitățile funcționale ale omului, ci și de natura psiho-sociologică, experiența, antrenamentul etc., însușiri cu ajutorul cărora omul/militarul poate și trebuie să asigure funcționalitatea și continuitatea sistemului.

Literatura de specialitate evidențiază în această direcție unele studii menite să sigure perfecționarea metodelor de pregătire a personalului armatei, în funcție de cerințele războiului modern.

Abordarea sistemică a relației militar-echipament presupune considerarea acesteia ca un tot unitar, elementele sale având proprietăți proprii, ce trebuie luate în considerare în a asigura funcționalitatea deplină.

2.1.2 Ergonomia și capacitatea de luptă a militarilor

Cercetând și studiind activitatea de luptă a personalului, ergonomia militară își propune să elaboreze bazele științifice ale optimizării cooperării dinamice a componentelor sistemelor militare, în scopul creșterii eficacității în luptă a acestora. În acest sens se impune găsirea unor căi și metode prin care luptătorul să poată exploata la maximum posibilitățile tehnice ale armamentului. Aceasta presupune o organizare a activității în cadrul căreia militarul (echipajul) să-și poată îndeplini misiunile cu un consum minim de timp și resurse energetice.

În stadiul de proiectare a tehnicii militare, pe lângă indicii antropometrici, trebuie să se țină seama și de caracteristicile psihologice, psihofiziologice și fiziologice ale militarilor.

Armament, ca "masina" a ergonomie, este fundamentul pentru capacitate de luptă. Introducerea ergonomie în proiectarea de armament va determina în mod direct crearea unor performanțe mai mari în funcționarea armamentului. Astfel, soldaților sunt cerute mai multe sarcini. Cu toate acestea, trebuie să existe limite pentru ca aceștia sunt și ei omeni. Din acest motiv, există un decalaj între sofisticarea și precizia armelor și capabilitățile operatorilor. În cazul în care diferența este neglijată în proiectarea de arme, performanța sa va fi degradată, sau chiar nu o să reușescă să realizeze funcția urmărită. Prin urmare, ergonomie aplicateă în proiectarea de armament este primul pas în creșterea capacității de lupta a militarilor.

2.1.3 Asigurarea ergonomică a luptei (operație)

În ultimul timp, literatura militară de specialitate abordează preocupările și măsurile ergonomiei într-o concepție nouă, a unui nou tip de asigurare a capacității de luptă a trupelor, acordându-i denumirea de asigurare ergonomică. Într-o asemenea viziune ergonomiei îi revine sarcina luării în considerare a factorilor umani în crearea tehnicii militare, selecționarea specialiștilor, formarea echipajelor, pregătirea acestora, antrenarea personalului în vederea ducerii acțiunilor de luptă etc. În final, aceste măsuri și acțiuni trebuie să se concretizeze în creșterea eficacității folosirii posibilităților tehnice ale armamentului.

Potrivit orientării și caracterului problemelor soluționate, se consideră că structura asigurării ergonomice trebuie să cuprindă următoarele capitole: metodologie, tactic-operativ, psihofiziologie, sisteme om-tehnică, conducerea și exploatarea tehnicii, pedagogie și sociologie.

Ținând seama de dezvoltarea fără precedent a forței mijloacelor de nimicire, este greu de conceput întreaga gamă de fenomene ce pot apărea pe câmpul de luptă al secolului 21. Însă se poate deduce cu claritate concluzia că se vor produce perturbații esențiale pentru funcționarea normală a psihicului omului, situații ce impun cercetări multidimensionale asupra comportării ființei umane în condiții extrem de grele.

Natura l-a înzestrat pe om cu o multitudine de mecanisme fiziologice și biologice, coordonate organic între ele, care îi permit să se adapteze la situații extrem de complexe, fără a depăși însă anumite limite, pe care ergonomia trebuie să le cunoască și să ia toate măsurile pentru evitarea devansării lor sau a expunerii la solicitări excesive de durată.

Studierea ergonomiei de către personalul militar, va permite optimizarea funcționării sistemului om-echipament, condiție esențială pentru creșterea capacității de luptă a trupelor.

2.2. Probleme de ergonomie ale subsistemului uman întâlnite în condițiile utilizării echipamentelor militare

Alături de celelalte științe ce studiază omul și comportamentul său, antropologia își propune să dea o imagine cât mai completă a fenomenului uman, abordând cercetări polivalente, pentru a surprinde principalele trăsături ale fiecărui nivel: biologic, social, cultural, psihologic.

2.2.1 Caracteristicile conducătorilor de autovehicule

Nu se poate efectua o analiză completă a ergonomiei subsistemului uman fără a înțelege pe deplin caracteristicile conducătorilor de autovehicule.

Schema de funcționare a creierului în timpul conducerii unui autovehicul- asemănătoare funcționării unui calculator – este redată în figura 7. Liniile care unesc organele de simț cu creierul și creierul cu mușchii corespund căilor nervoase, senzoriale și motorii. Spre deosebire de calculator, creierul nu poate efectua dintr-o dată decât o singură operație.

Figura 7. Schema de funcționare a creierului în timpul conducerii autovehiculului

2.2.2 Antropometria, parte integrantă a ingineriei umane

Printre altele, la proiectarea tehnicii este necesar să se țină seama și de caracteristicile și aptitudinile omului înnăscute deoarece acestea nu se modifică substanțial în timp și spațiu, motiv pentru care în ingineria umană trebuie să pornească de la dimensiunile, posibilitățile și limitele ființei umane.

Din această cauză antropometria ergonomică încearcă să răspundă necesității ca, în principiu, toți oamenii să fie capabili să lucreze la orice autovehicul. Acest scop fundamental este realizabil prin conceperea încă din faza de proiectare a unor dispozitive ajustabile sau a unor posibilități de reglare a dimensiunilor autovehiculului, corespunzătoare cerințelor executanților, adaptabilitatea omului la autovehicul reprezentând cheia optimizării cuplului om-autovehicul. Toate acestea în baza unor date generale cu privire la principalele dimensiuni antropometrice medii ale populației căreia se adresează obiectul. Disconfortul, imposibilitatea acționării corecte, ineficiența, pericolul de accidentare pot fi înlăturate încă din faza de proiectare.

În domeniul concepției de caroserii ergonomia are ca obiectiv principal asigurarea confortului optim pentru conducătorul auto și pasageri.

2.2.3 Influența solicitărilor fizice și psihice asupra capacității de luptă a militarilor

În Armata României factorii celor două clase de variabile trebuie să fie optimizați prin asigurarea condițiilor materiale necesare instruirii și educării trupelor la nivelul cerințelor luptei moderne. Deoarece omul are rolul conducător în cadrul oricărui sistem om-echipament, în armata noastră, la nivelul tuturor eșaloanelor, trebuie să se desfășoare un proces intens și continuu de îmbunătățire a condițiilor de lucru (luptă) și de viață a personalului, de perfecționare a sistemului de instruire și educare a militarilor.

Creșterea eficienței solicită să se acorde atenție organizării raționale a regimului de muncă și a vieții, alternării judicioase a activității de odihnă de așa manieră încât randamentul muncii să nu fie influențat în nici o formă de ritmul acesteia, iar capacitatea de efort să fie conservată pentru îndeplinirea misiunilor viitoare.

O caracteristică esențială a războiului modern o constituie supunerea militarului la solicitări tot mai numeroase și mai intense în primul rând la nivel psihic dar, în continuare și la nivel fizic.

Cercetări efectuate pe militari în condiții de luptă reală au arătat că solicitările de mare intensitate și lungă durată au condus sistematic la scăderea indicilor fiziologici și psihici, iar repetarea lor, într-un interval scurt de timp, au determinat îmbolnăviri, ceea ce, în caz extrem, poate provoca scoaterea din luptă a acestora. De menționat este faptul că solicitările în condițiile luptei armate acționează pe un fond tensional, stresant, cauzat de situațiile de risc și periculozitate și care facilitează supraîncordarea proceselor psihofizice.

În domeniul militar factorii de solicitare pot fi clasificați după natura lor în trei mari categorii:

– factori de solicitare ai mediului fizic;

– factori de solicitare rezultați din însăși activitatea militară;

– factori de solicitare ai mediului social.

2.3. Ergonomia locului de muncă a echipajului echipamentului militar

În domeniul concepției de caroserii și, în special, al habitaclului, ergonomia are ca obiectiv principal asigurarea confortului optim pentru conducătorul auto (mecanic-conductor) și pasageri (echipaj).

Soluția ideală pentru asigurarea respectării de către produsul final a cerințelor ergonomice este conducerea etapei tradiționale de proiectare a interiorului automobilului utilizând grafica asistată de calculator. O cerință prealabilă a acestei posibilități este aceea de a modela utilizatorul final la un nivel satisfăcător de precizie.

În faza de concept echipa de design va avea nevoie în special de informații dimensionale ce descriu nevoile viitorului utilizator, bazate pe variația mărimii corpului și a pozițiilor care se vor adopta pentru a satisface cerințele avute în vedere și pentru a maximiza confortul. Nu trebuie scăpate din vedere caracteristicile medii ale clasei de utilizatori ce vor folosi utilajul, dat fiind variațiile rezultate din diferențele de gabarit în funcție de rase, vârste, sex etc.

2.3.1 Dimensiunile locului de muncă

Pentru desfășurarea activității conducătorului autovehiculului în condiții bune de confort, cu un randament maxim și implicit consum minim de energie, trebuie armonizate din punct de vedere ergonomic elementele locului de muncă (dimensiunea, forma și dispunerea comenzilor, a aparatelor de măsură, a scaunului, forța de acționare a acestora, vizibilitatea).

Dimensiunile optime indicate de literatura de specialitate pentru scaunul conducătorului auto sunt prezentate în figurile 8 și 9. De asemenea, sunt prezentate și dimensiunile optime de poziționare a scaunului față de comenzi și anumite dimensiuni interne ale autoturismului.

2.3.2 Influența mediului înconjurător asupra activităților desfășurate în domeniul militar

Tendința actuală în domeniul construcției de autovehicule relevă înclinația din ce în ce mai pregnantă a marelui public, a consumatorului de produse de serie, către produsele cu o gamă de utilizare mai largă care implică accesul în zone diversificate din punct de vedere al reliefului și climei. Cu toate că nu se urmărește neapărat o aplicabilitate practică, se pare că impactul psihologic, prin spectacole sportive, reportaje ale televiziunilor de profil sau demonstrații, al vehiculelor de mare putere și cu o mare capacitate de trecere produce o creștere a interesului către turismele tip 4 x 4.

Figura 8. Scaun pentru conducătorul auto, principalele dimensiuni ( după Gh.Rangu )

Figura 9. Principalele dimensiuni ale scaunului conducătorului auto și poziționarea lui față de comenzi (după W. E. Woodson)

2.3.3. Influența reliefului

Construcția autovehiculelor trebuie astfel realizată încât gradul de accidentare a terenului și volumul acoperirilor din teren să aibă o influență cât mai mică asupra deplasării. De asemenea, altitudinea, prin rarefierea aerului și creșterea umidității, influențează negativ performanțele realizate de grupul motopropulsor, înrăutățind astfel accesibilitatea în teren.

Viteza de deplasare variază în funcție de înclinarea pantei remarcându-se șenilatele, care prin creșterea aderenței și posibilitatea coborârii centrului de greutate au un important avantaj. Se remarcă faptul că, scăderea vitezei la mărirea pantei, are loc într-o proporție mult mai mică la acestea. De asemenea, din proiectare, autoturismele, chiar cele de teren, și autocamioanele sunt construite astfel încât pantele maxime pe care le pot învinge să aibă valori mai mici decât în cazul șenilatelor.

Tabelul 2. Influența volumului acoperirilor din teren

Tabelul 3. Viteza aproximativă de deplasare în funcție de înclinarea pantei

Tabelul 4. Accesibilitatea aproximativă a pantelor

Urcușurile scurte de 5-10 m, când au panta până la 400, sunt accesibile pentru anumite șenilate (ex.: tancurile).

Garda la sol, unghiul de atac, unghiul de degajare, precum și modul în care sunt protejate componentele sensibile la șocuri sau apă (instalația electrică și subansambluri ale transmisiei) creează o diferențiere clară între autovehiculele de serie și cele speciale, remarcându-se în acest sens cele cu destinație militară care în general sunt de tip 4×4, 6×6 sau 8×8 și în plus sunt blindate și au dispozitive speciale de ușurare a răcirii motoarelor la pătrunderea în medii ostile de rulare (râpe, șanțuri, rupturi de teren, mlaștini, vaduri ale unui curs de apă) (tabel 5; tabel 6).

Tabelul 5. Accesibilitatea unor râpe, șanțuri, rupturi de teren

Tabel 6.Posibilitatea de trecere prin vad a unui curs de apă

2.3.4 Influența condițiilor climatice

Condițiile meteorologice de moment, dar și cele climatice în general, au o puternică influență asupra accesibilității tehnicii în teren prin interacțiunea permanentă care există între autovehicul și sol, cu influență asupra sistemului de rulare, dar și ținând cont de componenta amestecului proaspăt care pătrunde în motor, care depinde de presiunea atmosferică și umiditatea aerului.

Se observă pornirea greoaie a motoarelor pe timp rece, funcționarea îngreunată și încălzirea rapidă la temperaturi mari exterioare, precum și “înviorarea” acestora pe timp ploios. De asemenea, zone de teren în care se putea pătrunde fără probleme în mod normal, devin inaccesibile în urma unei ploi ca să nu mai vorbim de o ninsoare (vezi tabel 3). Se ridică astfel problema aderenței. Maniabilitatea și stabilitatea autovehiculului au de suferit, în astfel de situații apărând fenomene ca patinarea și deraparea.

2.4. Consecințele perfecționării echipamentelor asupra solicitării militarilor

Datorită aplicării tehnologiilor de ultimă oră în procesul proiectării și modernizării echipamentelor militare a fost posibilă perfecționarea într-un ritm accelerat a mijloacelor de luptă tradiționale, concomitent cu formarea de tehnică nouă cu parametri superiori. Asigurarea funcționalității sistemului om-tehnică militară impune cerințe suplimentare necesare pregătirii militarilor, în sensul cunoașterii caracteristicilor tehnico-tactice ale autovehiculelor moderne și a procedeelor de întrebuințare ale acestora, în paralel cu dezvoltarea permanentă a aptitudinilor fizice și intelectuale menite să permită folosirea cât mai eficientă a tehnicii, în situațiile cele mai complexe.

Dotarea trupelor cu echipamente militare noi și performante determină importante modificări în procesul de pregătire și, de asemenea, impune elaborarea de noi procedee de pregătire și ducere a acțiunilor de luptă, toate acestea sub aspectul creșterii semnificative a răspunderii militarilor.

Conflictele recente de tipul clasic sau asimetric au probat necesitatea creșterii considerabile a rolului omului în conducerea și exploatarea echipamentelor militare de luptă sau pentru asigurarea logistică, de cele mai multe ori omul fiind nevoit să acționeze la limita superioară a posibilităților sale psihofiziologice.

Abordarea sistemică a relației militar-echipament, presupune considerarea acesteia ca un tot unitar, elementele sale componente acționând într-o cooperare dinamică, fiecare având proprietăți sintetice proprii ce trebuie luate în considerare în interdependența lor cu ansamblul sistemului, spre a-i asigura funcționalitatea acțională deplină.

Având ca scop creșterea eficacității în luptă a militarilor, ergonomia militară î-și propune să elaboreze bazele științifice ale optimizării cooperării dinamice a componentelor sistemelor militare, de asemenea se impune găsirea unor metode prin care luptătorul să poate exploata la maximum posibilitățile tehnice ale vehiculului, fără a suprasolicita organismul. Acest lucru presupune o organizare la nivel superior a activității, organizare în cadrul căreia militarul (echipajele) să-și poată îndeplini misiunile cu un consum minim de timp și resurse energetice.

În acest scop, studiile ergonomice trebuie axate pe tipul și exigențele misiunilor care revin personalului, pe aprecierea exactă a condițiilor în care se desfășoară acțiunile și pe cunoașterea precisă a posibilităților și capacităților omului și a grupului, în situații normale și critice.

După analiza pe cât posibil exhaustivă a naturii misiunilor și a condițiilor de realizare a acestora, se stabilesc aptitudinile pe care trebuie să le posede personalul pentru conducerea eficace a tehnicii în vederea îndeplinirii misiunii (proprietăți psihofiziologice, nivel de instruire și antrenament, siguranță funcțională a psihicului, stabilitate emoțională, etc.).