Aplicarea Uniforma Adreptului Uniunii Europene

=== 5e99431e3fa65f98fcb19cc5b569e952ecf780fb_470183_1 ===

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT BUCURESTI

SPECIALIZAREA:

MASTER ACHIZITII PUBLICE, CONCESIUNI, PARTENERIAT PUBLIC PRIVAT

Lucrare de seminar

Îndrumător științific: Student:

Prof. univ. dr.

<Prenume NUME> <Prenume NUME>

București, 2017

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT BUCURESTI

SPECIALIZAREA:

MASTER ACHIZITII PUBLICE, CONCESIUNI, PARTENERIAT PUBLIC PRIVAT

Lucrare de seminar

Titlu:,, Aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene´´

Îndrumător științific: Absolvent:

Prof. univ. dr.

<Prenume NUME> <Prenume NUME>

București , 2017

Pagina de gardă (A se șterge indicația și printa liberă)

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de publicații și acte normative

Alte abrevieri

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………6

§1. NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE.………………………….7
§2. SURSELE DREPTULUI COMUNITAR………………………………………….10
§3. APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE…………………………15

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………17

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..18

APLICAREA UNIFORMĂ A DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

INTRODUCERE

În prezent, suntem martorii unor fascinante provocări în ceea ce privește Uniunea Europeană – se discută despre integrarea într-o ordine juridică supraetatizată, despre racordarea la interese supranaționale, despre reconfigurarea suveranității, despre împletirea valorilor naționale cu cele ale Uniunii Europene și despre armonizarea legislației. Dar, crearea unei Europe Unite ridică o problemă delicată -compatibilitatea dintre valorile naționale și cele ale Uniunii Europene. Din nefericire, cele douăzeci și opt de identități naționale sunt amenințate de acest proces, astfel că ne întrebăm, pe de altă parte,dacă popoarele Europei sunt pregătite să renunțe la elementele lor de specificitate și să îmbrățișeze „unitatea în diversitate”.Poate dreptul Uniunii Europene, care este caracterizat de multilingvism și multijuridism, să fie considerat un nou tip de drept, apărut în panorama sistemelor de drept ale lumii?

Apreciem că, doar în măsura în care Uniunea Europeană se fundamentează pe o voință juridică autonomă și pe principii și valori care se situează în zona eternului juridic, atât pentru rațiunea individului, cât și pentru identitatea națională a Statelor.

§1. NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

Natura juridicã a Uniunii Europene este un subiect care se referã la tipul de organizare: organizaþie internaționalã (existând diferite tipuri de oragizaþii internaþionale), stat federal (sau al regiunilor) etc. Tratatul de la Lisabona nu oferã un rãspuns precis în acest sens. Importanța caracterizãrii U.E. derivã din consecințșele pe care le pot avea interpretãrile pe care instituțiile le pot da pentru realizarea politicilor UE – cu sau fãrã state – în special în interpretãrile teleologice ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.UE – organizație. Cu toate acestea, în anumite materii Uniunea Europeanã are competenþe extinse (concurența și comerț internațional, de exemplu, iar dupã TL și în materia investițiilor strãine directe), în timp ce în alte domenii rolul statelor membre este încã foarte importante (domeniile reglementate de pilonii Uniunii Europene înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) clasificatã drept o organizație internaþionalã cu scopul coordonãrii politicilor naționale în domeniile afacerilor externe, securitãții, afacerilor interne și justiției UE – stat (federație de state). Uniunea Europeanã nu este un stat pentru cã nu pot fi luate mãsuri cu caracter supranațional fãrã ca guvernele statelor membre sã nu le fi aprobat, fie și implicit, prin ratificarea sau aderarea la tratate. Existã similitudini între Comisia Europeanã și organizarea ministerelor dintr-un stat.

Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridicã proprie, integratã în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrãrii în vigoare a tratatului și care este obligatorie pentru instanțele acestora. Prin instituirea unei Comunități cu o duratã nelimitatã, dotatã cu instituțiii proprii, cu personalitate, cu capacitate juridicã, cu capacitate de reprezentare internaționalã și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau

din transferul atribuțiilor statelor cãtre Comunitate, acestea din urmã au limitat, chiar dacã în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanþilor lor și lor însele.

Procesul de integrare europeană a traversat, după formarea celor trei Comunități Europene, mai multe etape distincte. Datorită faptului că a îmbinat utilizarea metodei „comunitare” (sau „supranaționale”), caracterizate prin „exercitarea în comun a suveranităților de către state, la un nivel european de guvernare superior celui statal cu metoda interguvemamentală (cooperarea politică în formă multilaterală clasică, între statele membre UF, în pilonii PESC și J AI) nu se poate spune despre acest proces integraționist că este în totalitate unul „comunitar”. Caracterul său „mixt” se datorează și dinamismului său, apariției Uniunii Europene prin tratatul de la Maastricht, când cele trei Comunități Europene au fost încorporate în structura internă a noii entități politice.

Evoluția procesului de integrare europeană nu a rămas fără rezultat nici în ceea ce privește natura juridică a UE și implicit, natura juridică a instituțiilor politice menționate de tratatul de la Maastricht în „cadrul instituțional unic”.

Deși doctrina juridică oscilează în a califica instituțiile politice funcționând în cadrul UE drept „instituții comunitare” sau „instituții ale Uniunii Europene” personal considerăm că, în temeiul admiterii tezei personalității juridice implicite a Uniunii Europene, aceasta nu poate fi considerată o „entitate politică fără nicio existență în plan juridic” (s-ar anula astfel, „efectul util” al tratatului dc la Maastricht) și fără instituții politice proprii, capabile să îndeplinească obiectivele

UE stabilite de state prin tratatul ce a înființat Uniunea și prin tratatele ulterioare, cât și capabile să acționeze în toți cei trei piloni din cadrul sistemului politic unional. Totuși, trebuie aici menționați autori care recunosc Uniunii doar o existență în plan politic, calificând-o drept entitate politică, însă fără ca UE să posede și personalitate juridică datorită faptului că Uniunea nu ar dispune de buget propriu, nu ar avea mijloace financiare proprii și nici nu ar avea capacitatea de a se angaja pe plan juridic internațional.

Uniunea este dotată prin prevederile tratatului de la Maastricht referitoare la „cadrul instituțional unic”, cu instituții politice, cu organe, agenții și oficii proprii (numărul mare al acestora, diversitatea atribuțiilor lor generând practic, un „adevărat sistem instituțional de o mare complexitate”, pentru a folosi expresia unor autori de drept european ceea ce federală” . In plus, trebuie precizat că Uniunea are obiective proprii, în special în domeniul PESC, poate încheia, așa cum a dovedit practica, acorduri internaționale în numele său și nu în numele statelor membre, argumente ce susțin teza personalității sale juridice implicite.

Dacă prin instituirea Comunităților (prin tratatele fondatoare: CECA/semnat la 18 aprilie 1951; EURATOM și CEE/ 25 martie 1957) putem folosi în mod corect sintagma „instituții comunitare” , deoarece, până în 1993 nu putem vorbi decât de existența a trei organizații internaționale de integrare economică.

La începutul procesului de integrare din Vestul Europei, puteam folosi sintagma de „instituții comunitare” (ce nu constituiau încă un „sistem instituțional comunitar”, deoarece fiecare din cele trei tratate constitutive ale Comunităților consacra, sub denumiri diferite, un set de patru instituții politice originare: Consiliul, Adunarea, Comisia, Curtea de Justiție).

Astfel, în ceea ce privește Consiliul de Miniștri, tratatele constitutive l-au consacrat, ca instituție politică distinctă, în cadrul fiecărei Comunități, sub diferite denumiri: „Consiliul Special al Miniștrilor” (tratatul instituind CEC A); sau „Consiliu” (tratatele de la Roma instituind CEE și EURATOM). Abia prin tratatul de la Bruxelles (1965) care instituie un Consiliu unic și o Comisie unică

(în “etapa unificării instituționale” prin care se constituie implicit, un „sistem instituțional comunitar”, principalele instituții politice ale Comunităților devenind

instituții comune pentru toate cele trei organizații de integrare), Consiliul dobândește denumirea de „Consiliu de Miniștri” (o reflectare a componenței sale

interguvemamentale). Această denumire se va păstra până în „etapa Maastricht”, când, prin tratatul ce înființează Uniunea Europeană se va consacra o nouă denumire („Consiliul UE”). In ceea ce privește „etapa post-Nisa” (varianta constituțională europeană), art. 1-19 revine la vechea denumire („Consiliu de Miniștri” sau „Consilii”-referitor la formațiunile sale ministeriale-).

§2. SURSELE DREPTULUI COMUNITAR

Legislația primară – izvoarele primare sau dreptul originar – reprezintă dreptul suprem al Uniunii Europene, adică prevalează asupra oricărui alt izvor de drept și se situează în vârful ierarhiei ordinii juridice europene.

Legislația primară cuprinde: tratatele fondatoare, de instituire – Tratatul de la Paris, 1951; Tratatele de la Roma, 1957;Tratatul de la Maastrich, 1992; tratatele de modificare – Actul Unic European, 1986; Tratatul de la Amsterdam ,1997; Tratatul de la Nisa, 2001; Tratatul de la Lisabona, 2007; protocoalele anexate la tratatele menționate; tratatele adiționale care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare– Tratatul de la Bruxelles, 1965;Tratatul de la Luxemburg, 1970; Tratatul de la Bruxelles, 1975;Actul privind alegerea reprezentanților Parlamentului prin sufragiu universal direct, 1976; tratatele de aderare a statelor membre – a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei și a Regatului Unit, 1972;

a Greciei, 1979; a Portugaliei și a Spaniei, 1985; a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei și a Suediei, 1994; a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a Republicii Cehe, a Slovaciei, a Sloveniei și a Ungariei, 2003; a Bulgariei și a României, 2005; a Croației, 2013.

Legislația secundară – izvoarele derivate sau secundare – reprezintă actele adoptate în scopul aplicării prevederilor tratatului.Legislația secundară are caracter obligatoriu.

Sursa primară a ordinii juridice vegheată de Comunitatea și Uniunea Europeană o constituie tratatele europene și protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor statele membre.

Fundamentale pentru CECO/CECA, CEE și CEEA sunt deci Tratatul de la Paris Și Tratatele de la Roma prin care se decidea apariția celor trei Comunități. Fundamentale sunt și diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele tratate. O relevanță specială în acest sens o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957, referitor la Cuitea de Justiție. Diversele protocoale și acorduri anexe au deci caracter de surse comune pentru cele trei comunități. Printre documentele ce au contribuit la îmbogățirea dreptului comunitar, altele decât Tratatele Constitutive, aici vom aminti:

Acordul semnat la Roma simultan cu semnarea Tratatelor Constitutive, referitor la unele instituții comune ale Comunităților Europene;

Tratatul de Fuziune al Instituțiilor, semnat la Bruxelles la 8 aprilie 19652;

Tratatul de la Luxembourg. din 22 aprilie 1970. care a modificat procedura și puterea bugetar-financiară a comunităților, substituind contribuția statelor prinir-un sistem de resurse proprii, înțeles ca mijloc de finanțare a bugetului comunitar;

Acordurile din 22 ianuarie 1973 referitoare iu condițiile de aderare și modificările aduse Tratatelor Constitutiva ca urmare a aderării Marii Britanii,

Irlandei și Danemarcăi.

Tratatul din 28 mai 1979 referitor la Incorporarea Greciei în Comunitate;

Tratatul din 12 iunie 1985 referitor la aderarea Spaniei și Poruigaliei

Traiaud de aderare a Finlandei, Austriei și Suediei din anul 1995^;

Tratatul semnat Ia 24 aprilie 2003 privind aderarea Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei,Ungariei, Ciprului și Maltei^;

Tratatele de ederare a României și Bulgariei , semnate la 25 aprilie 2005;

Tratatul de aderare a Croației., semnai ia 9 decern brie 2011.

Așadar, tratatele europene nu sunt singura sursă primară o ordinii juridice comunitare, deoarece statele membre au la îndemână și alte formule diplomatice, precum acordurile bilaterale, tratatele permi(ând asemenea înțelegeri.

însă cel mai important rămâne faptul că statele membre pot realiza, prin înțelegeri făcute de reprezentanții lor în Consiliu și Consiliul European, acorduri în forme simplificate și nesupuse ratificării. Asemenea măsuri sunt, în principiu, destinate a ajuta statele membre în activitatea lor atunci când se constată existența unor lacune în textul tratatelor și cu condiția ca asemenea inițiative să contribuie la dezvoltarea politicilor comune în sectoare neprevăzute în tratate sau în sectoare existente, dar a căror codificare se constată a fi insuficientă. Este vorba despre procedura permisă de art. 235 al TCE, prin care se extind competențele CE în anumite condiții dificile, desigur, dar preferabile celor tradiționale, care obligă la ratificarea înțelegerilor de către statele membre.

De la început, putem spune că dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului Comunităților și Uniunii Europene prin care;

se definesc Comunitățile și Uniunea Europeană;

se enunță obiectivele acestora;

se descriu instituțiile responsabile de realizarea respectivelor obiective;

se stabilesc competențele materiale și formale^ ale instituțiilor, în scopul realizării obiectivelor comune.

Ierarhia normelor de drept derivat — actele legislative, actele delegate și actele de punere în aplicare — este stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE. Sunt definite ca acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb, actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Competența de a adopta aceste acte îi poate fi delegată Comisiei de către legiuitor (Parlament și Consiliu). Actul legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri de urgență. De altfel, legiuitorul stabilește condițiile în care se face delegarea competenței, care pot include dreptul de revocare a delegării, pe de o parte, și dreptul de a formula obiecțiuni, pe de altă parte.

Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de Comisie, căreia îi este conferită competența de punere în aplicare prin acte obligatorii din punct de vedere juridic care necesită condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de punere în aplicare sunt adoptate de către Consiliu în cazuri specifice, justificate corespunzător, și numai în domeniul politicii externe și de securitate comune. În cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura legislativă ordinară, Parlamentul European sau Consiliul pot aduce oricând la cunoștință Comisiei faptul că apreciază că un proiect de act de punere în aplicare depășește competențele de executare prevăzute de actul de bază. În acest caz, Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.

Regulamentul are un domeniu de aplicare general, este obligatoriu în toate elementele sale, se aplică direct în statele membre și trebuie respectat integral de cei cărora li se

aplică (persoane private, state membre, instituții ale Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate statele membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un act de

transpunere la nivel național. Regulamentul intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în absența unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face inaplicabile normele naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care le conține acesta.

Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere (numit și „măsură națională de punere în aplicare”) în dreptul intern, care adaptează legislația națională conform obiectivelor definite în directivă. În principiu, cetățeanului nu i se conferă drepturi, nici nu i se impun obligații decât după ce a fost adoptat actul de transpunere a directivei. Statele membre dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele, statele membre garantează efectul util al dreptului Uniunii Europene, conform principiului cooperării loiale consacrat de articolul 4 alineatul (3) din TUE.

În principiu, directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât totuși că o dispoziție ar putea, în mod excepțional, să producă efecte directe într-un stat membru, fără ca acesta să fi adoptat, în prealabil, vreun act de

transpunere, dacă se reunesc următoarele condiții: (a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect; (b) dispozițiile directivei sunt necondiționate și suficient de clare și precise și (c) dispozițiile directivei conferă drepturi persoanelor.

§3. APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Cele două izvoare principale ale dreptului UF, sunt: dreptul primar și dreptul secundar.

Dreptul primar este format din tratatele care stabilesc cadrul juridic al Uniunii Europene Dreptul secundar este compus din instrumente juridice bazate pe aceste tratate, cum ar fi regulamente, directive, decizii și acorduri Acestora li se adaugă principiile generale ale dreptului UE, jurispmdența dezvoltată de Curtea Europeană de Justiție și dreptul internațional.

Dreptul UE se caracterizează prin faptul că este direct aplicabil în toate statele membre ale UE („efect direct”) și că legile statelor membre ale UE pot fi declarate inaplicabile în cazul în care intră în conflict cu dreptul UE („supremația" acestuia din urmă).

In Uniunea Europeană, dreptul primar poate fi considerat principalul izvor de drept.

Acesta se află în vârful piramidei ordinii juridice europene și este format. în principal, din următoarele tratate (http: /eur-lex europa eu/ro treaties/index htm):

tratatele „fondatoare”: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind funcționarea UE și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice;

protocoalele și anexele la tratate, tratatele de aderare ale statelor membre la Uniunea Europeană și alte tratate împreună, aceste tratate stabilesc repartizarea competențelor între Uniune și statele membre, definesc procesul de luare a deciziilor, atribuțiile instituțiilor UF și sfera acestora de acțiune în fiecare domeniu de politică. Ultima revizuirea dreptului primar al UE a avut loc odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, care a intrat în vigoare în decembrie 2009 (tratatele menționate mai sus includ modificările introduse de Tratatul de la Lisabona).

În principal, actele unilaterale sunt cele enumerate la articolul 288 din Tratatul privind funcționarea UE; regulamente, directive, decizii, avize și recomandări. în plus, există acte specifice bazate pe tratatele menționate anterior; de exemplu, în domeniul penal continuă se aplice ,,deci zii-cadru” (acestea au fost adoptate înainte de intrarea în vigoare a I ratatului de la Lisabona, când cooperarea judiciara și polițienească în materie penală avea un stalul specific – puteți găsi mai multe informații cu privire la aceasta accesând următorul link; sinteze – domeniul penal până în noiembrie 2009). Actele obligatorii din punct de vedere juridic adoptate prin procedură legislativă (cum ar fi regulamente, directive și deci zii-cadru) se numesc acte legislative sau „legislație”.

De asemenea, Organizația Națiunilor Unite a creat Comisia pentru drept internațional. Sarcina acesteia este de a promova dezvoltarea treptată a dreptului internațional și a codificării acestuia în acest scop, Comisia pentru drept internațional publică studii și anchete, colectează precedente și elaborează propuneri pentru noi tratate. Datorită activității acestei comisii s-au încheiat mai multe tratate importante și s-au înregistrat progrese în materie de drept internațional.

CONCLUZII

Dreptul comunitar reprezintă setul de norme adoptate de Comunitatea Europeană. Dreptul comunitar constă în principal din tratate și din instrumentele adoptate de către instituții în conformitate cu tratatele, precum regulamente și directive. Jurisprudența Curții de Justiție reprezintă, de asemenea, unul din izvoarele dreptului comunitar. Dreptul comunitar se deosebește de dreptul internațional public prin câteva aspecte.

Începând cu 1999 Tratatul de la Amsterdam din 1996 a permis stabilirea unei legături între cooperarea juridică în probleme civile și dreptul la liberă circulație al oamenilor. Posibilitatea de a se baza pe o Legislație comunitară nu este o problemă nesemnificativă pentru cetățeanul european, care poate astfel invoca o Reglementare comunitară în sprijinul acțiunilor sale în instanță.

Recunoașterea reciprocă a deciziilor judecătorești este temelia întregului sistem. Consiliul și Comisia Europeană au adoptat un program de recunoaștere reciprocă menit să stabilească măsurile principale ce trebuiesc luate în această privință.

BIBLIOGRAFIE

Laura Negură, Dreptul Uniunii Europene –o nouă tipologie juridical, teză de doctorat, coordonator Nicolae Popa, 2014.

Daniel Mihai Șandru, Dreptul Uniunii Europene, jurisprudență și legislație, Editura Universitară, București, 2012.

Vasile Cucerescu, Drept Instituțional european, Comisia Europeană, București, 2013.

Mădălina Antonescu, Instituțiile Uniunii Europene în perioada post- Nisa, Ed. Lumen, București, 2009.

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Noua Europă, Polirom, București, 2015.

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.2.1.html

Octavian Ulici, Vademcum Juridic, e-book, Cluj, 2014.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_comunitar.