Aplicarea Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Diverse

Aplicarea Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Cap.1 Războiul modern: Continuitate și evoluție

1.1. Provocările mediului strategic contemporan

1.2. Tendințe în configurarea fizionomiei mediului operațional

1.3. Necesitatea adaptării conceptelor fundamentale la noile forme de manifestare a conflictelor

Cap.2 Legile și principiile războiului și luptei armate: Fundamentul doctrinar al armatelor

2.1 Bazele doctrinare ale planificării și desfășurării operațiilor în armata română

2.2 Abordarea progresivă a principiilor războiului de către statele unite ale americii

Cap.3 Analiză asupra modului de aplicare a legilor și principiilor războiului și luptei armate în operația iraqi freedom – Studiu de caz

3.1 Tratarea din perspectivă doctrinară a desfășurării operației

3.2 Reflectarea aplicării principiilor asupra rezultatelor la nivel tactic, operativ și strategic.

Concluzii

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL I – RĂZBOIUL MODERN: CONTINUITATE ȘI EVOLUȚIE

1.1. Provocările mediului strategic contemporan

Transformările profunde la nivel global și regional continuă să determine rearanjarea actorilor pe harta geopolitică a lumii. Progresul societății globale în ansamblul ei, de la finalul configurației bipolare la multipolaritatea din prezent, constituie o mărturie incontestabilă a fenomenului globalizării.

Ultimul concept strategic NATO din anul 2010 prefigurează o serie de potențiale crize și conflicte greu de anticipat și contracarat. Astfel, mediul de securitate actual este caracterizat de dinamism și complexitate, contextul în care forțele armate sunt folosite fiind într-o continuă schimbare. Procesul neîntrerupt al globalizării, subminarea suveranității statelor de către organizații transnaționale, rețele sau corporații multinaționale, adâncirea discrepanțelor în evoluția demografică dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, proliferarea tehnologiilor de ultimă generație care aduce avantaje atât forțelor proprii cât și adversarilor reprezintă factori generatori de schimbări profunde ale mediului de securitate strategic.

Potrivit Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, „pe termen mediu și lung, evoluțiile din mediul de securitate global vor fi dominate de tendințe complexe, a căror cunoaștere este pentru țara noastră de o importanță majoră: reconfigurarea jocurilor geo‐strategice; dezvoltarea rapidă a tehnologiei informației; resurgența naționalismului și a extremismului; fragmentarea etnico‐religioasă și radicalizarea ideologică; adaptarea infrastructurilor critice în raport cu apariția de calamități, crize energetice, atacuri cibernetice, pandemii”.

La momentul întocmirii acestei lucrări, repartiția globală a puterii statelor, actorilor transnaționali și a entităților non-statale suferă o fluctuație accentuată. Războiul, în esența lui, rămâne „un produs al societății omenești, este un fenomen politic și social foarte complex, cu cauze numeroase”. Tendințele fenomenului militar, analizate de teoreticianul militar Carl von Clausewitz, sunt dominate de trăsătura violentă a acestuia care se manifestă fără limite: „folosirea violenței fizice, în întreaga ei amploare (…), trebuie să obțină superioritate, dacă adversarul nu o face. Prin aceasta el impune celuilalt legea sa și astfel amândoi se supralicitează până la extrem, fără să poată exista și alte limitări decât acelea ale contraponderilor inerente”. Globalizarea rămâne, în continuare, principalul factor de influență a mediului de securitate contemporan, marcat de fluiditate și impredictibilitate. Ascensiunea unor noi puteri într-o economie globală interdependentă au accentuat ritmul de creștere al avuției la nivel global. Beneficiile acestor creșteri sunt însă concentrate în proporții inechitabile, probabilitatea izbucnirii de conflicte și crize fiind într-o continuă creștere. Această diviziune a devenit evidentă între țările dezvoltate în emisfera nordică și cele în curs de dezvoltare din sudul acestora și cele din emisfera sudică. Populația din această categorie tinde să devină mult mai vulnerabilă recrutării de către grupări extremiste. Fenomenul globalizării a contribuit la apariția de actori non-statali capabili să rivalizeze sau chiar să întreacă statele din punct de vedere economic, informațional, diplomatic și militar. Există deja state care nu au reușit să țină pasul cu ritmul alert al globalizării. Drept consecință a fenomenului de globalizare, populațiile acestor state vor avea de suferit și vor deveni mai predispuse să accepte ideologii radicale pentru a fi capabile să își exprime frustrările în încercarea de a beneficia de bunăstarea globală.

Deși războiul în fond a rămas același, modul de ducere a acțiunii militare, în special cel al luptei armate, a variat odată cu remodelarea parametrilor mediului de securitate la nivel global, strategiilor, tehnologiilor, noilor doctrine care privesc organizarea, înzestrarea și conducerea forțelor. Caracterul imprevizibil al crizelor interne de sorginte socială, etnică, economică, religioasă a devenit fulminant în multe zone ale lumii, manifestându-se chiar în rivalități interstatale.

Pentru păstrarea unei direcții pragmatice în abordarea războiului modern se va evita aprecierea ca depășită, inactuală a conceptului de război convențional de mare intensitate. Sub acoperirea amenințării teroriste, marile puteri militare ale lumii îşi rezervă dreptul de a interveni militar în orice ţară de pe mapamond, asigurându-şi, printre altele, şi accesul la resursele energetice strategice, motoare a sporirii capacității de impunere a unor noi nuclee de putere globale la început de secol şi mileniu. În acest sens, cel mai recent concept strategic NATO afirmă că „amenințarea convențională nu poate fi ignorată. Multe regiuni și țări din lume s-au lansat în achiziționarea de importante capacități militare moderne, cu consecințe greu de prevăzut pentru stabilitatea internațională și securitatea euro-atlantică”. Chiar în această lume aflată în plin proces de globalizare, ar constitui o neglijare a realității istorice o excludere totală a posibilității izbucnirii confruntărilor militare interstatale, atât în viitorul apropiat, cât şi în cel îndepărtat. Evoluția conflictelor impune o adaptare continuă a modului de utilizare a puterii militare într-un spațiu în care starea de pace și cea de război nu mai pot fi clar delimitate. Evoluția fenomenului războiului va continua să fie imprevizibilă; în cadrul unui singur conflict forțele vor confrunta o varietate de situații și amenințări, atât din partea statelor cât și din partea actorilor non-statali. Adversarul caută neîntrerupt modalități eficiente de contracarare a puterii militare de care forțele NATO dispun. Fiind situat în regiuni afectate de multiple probleme sistematice și persistente, acesta folosește stilul de comandă descentralizat exploatând în același timp zonele dens populate, evitând operarea în câmpul de luptă deschis, unde este vulnerabil atacurilor de precizie. Conflictele tind să se desfășoare tot mai mult în rândurile populațiilor și mai puțin în jurul lor. Inamicul va căuta protectie, refugiu și loc de pregătire al acțiunilor viitoare în cadrul populației civile și o va folosi ca mijloc de detectare a forțelor străine și protecție împotriva atacurilor. Acest fapt modifică fundamental modul în care militarii vor folosi forța pentru a obține succesul într-un conflict.

Războiul modern purtat cu sisteme militare structurate pe intercategorii de forțe – forțe terestre, aeriene, navale, distribuite pe teatre de mii sau zeci de mii de kilometri pătrați, interconectate și coordonate în timp real de rețele de sateliți orbitali nu mai este o noutate. Mutațiile semnificative vor continua să se producă în modul de ducere a războaielor, datorită progresului tehnologic, schimbării naturii conflictelor, apariția de noi puteri militare de nivel regional și global vor cauza schimbări ale fizionomiei conflictelor armate. Abordarea potrivit căreia „victoria se poate obține printr-un număr mic de acțiuni, operații și bătălii strategice, dar decisive” a devenit depășită nu din cauza faptului că succesul strategic nu mai poate fi dobândit în acest mod, ci datorită improbabilității acestuia în prezent. Ultimele conflicte armate din Irak și Afghanistan au demonstrat incertitudinea duratei și a caracterului viitoarelor campanii, în ciuda desfășurării de acțiuni simultane, bazate pe sisteme de foc precise care au reușit neutralizarea sau dispersarea adversarului cu pierderi minime de forțe proprii.

Ritmul fără precedent al revoluției tehnologice a condus la schimbarea metodelor conflictului care în prezent implică în mod evident măsuri politice, informaționale, umanitare, inclusiv folosirea forțelor armate sub acoperire. Evenimentele ultimilor ani au confirmat conceptul care exploatează o varietate de instrumente coercitive din întregul spectru al războiului. Conflictul hibrid redă un concept care surprinde diferite categorii ale conflictelor, în trecut disparate, acum fuzionate și interconectate.

Șeful Statului Major al Forțelor Întrunite americane, Generalul Martin Dempsey, s-a raportat la amenințările hibride ca la un „punct de inflexiune” în războiul modern.

Membrii NATO, în prezent, se consideră potențiale ținte a acestui tip de conflict. NATO, înființată cu cu scopul de a fi o alianță de apărare împotriva amenințărilor teritoriale vădite, nu este structurată în prezent pentru a funcționa într-o stare de competiție prin arsenal neconvențional. Capacitatea de răpuns rapid a organizației rămâne axată pe promptitudinea forțelor convenționale: orice incursiune militară pe teritoriu aliat este întâmpinată de răspuns militar. În perioada Post-Război Rece, alianța indică adversitate în a răspunde la acțiuni din zonele gri ale subversiunii politice, informatice, economice. Principiul de bază al NATO, afirmat prin Articolul 5, asigură toți membrii că un atac împotriva unuia reprezintă un atac împotriva tuturor și întreaga alianță va lua toate măsurile necesare pentru apărarea celui atacat, inclusiv folosirea forțelor armate.

Putem considera faptul că amenințările hibride reprezintă enigma perfectă pentru o posibilă prăbușire a NATO: în acest moment Rusia rămâne în mod premeditat sub pragul limită de activare a Articolului 5 în timp ce continuă urmărirea intențiilor agresive de destabilizare a membrilor alianței. Flexibilitatea instrumentelor inerente conflictelor hibride conduce la crearea unei imagini estompate, a unor evenimente slab conectate: secvențe ininteligibile de improvizații – atacurile cibernetice din Estonia, campaniile masive de dezinformare din mass-media, incursiunile bombardierelor grele în zona Mării Nordului, „operațiile de stabilitate și sprijin” din Transnistria, „convoaiele umanitare” urmate de război convențional în estul Ucrainei. Aceste tactici nu sunt o secvență aleatoare de improvizații, ci surprind scopurile politice primare care dirijează evoluția războiului.

Tipul de societate mondială care se prefigurează la acest început de secol se definește prin apariția a noi riscuri, amenințări, crize şi conflicte militare. Analiştii militari şi politici apreciază că în viitor, din nefericire, războaiele, conflictele militare deschise vor continua să fie prezente în arena mondială. Informatizarea masivă şi lupta angajată în conflictele regionale de forțe coalizate vor fi caracteristici definitorii ale războiului din secolul XXI.

1.2. Tendințe în configurarea fizionomiei mediului operațional

Planificarea și defășurarea conflictelor atât în prezent cât și în viitor vor fi condiționate de informațiile insuficiente cauzate de necesitatea de angajare imediată a forțelor în diferite medii de pe glob și de durata incertă a susținerii operațiilor în condiții austere. Obținerea victoriei bazată pe operații expediționare de tip întrunit orientate pe acțiuni rapide și decisive rămâne un deziderat a cărui împlinire va deveni din ce mai puțin probabil. În majoritatea campaniilor în care obiectivele sunt stabilite în jurul populației sau de dominării de spațiu operațional, angajarea forțelor, în special cele terestre, pe intervale de timp îndelungate devine o necesitate clară de obținere a succesului strategic.

În cadrul acestui spațiu ambiguu, operațiile militare se planifică și desfășoară într-un cadru complex de factori ai mediului înconjurător care le modelează și le afectează finalitatea. Cunoaşterea permanentă a condiţiilor din zona de conflict, analiza multilaterală şi multidimensională a factorilor specifici, precum şi dialogul şi consultarea cu aliaţii sau partenerii aflaţi în teatru conferă posibilitatea unei angajări eficiente a forţelor, încă din stadiile incipiente ale crizei, şi, implicit, generează premise pentru obţinerea efectelor dorite. Provocările complexe din mediul operațional, natura şi caracterul misiunilor ce revin structurilor militare necesită noi moduri de a gândi, planifica şi acţiona astfel încât să înțeleagă pe deplin atât mediile în care acționează, cât și modul prin care complexitatea de factori semnificativi ale acestora influențează desfășurarea și rezultatele operațiilor.

Actualmente, devine tot mai dificilă deosebirea dintre starea de pace și război, dintre o situație conflictuală și una nonconflictuală, între conflictele militare și non-militare din cauza extinderii ariei de manifestare a războiului. Cauza de declanșare a conflictelor, indiferent de categorie, se regăsește în divergența intereselor la nivel politic.

O fixare de nivel conceptual a acestor condiționări, factori definitorii în modelarea consecințelor operațiilor militare este furnizată de doctrina armatei americane care definește mediul operațional ca fiind „o complexitate de condiții, circumstanțe și influențe în măsură să afecteze utilizarea capabilităților și să îngreuneze deciziile luate de comandant”. În compunerea mediului operațional intră totalitatea sistemelor inamice, adversare, aliate și neutre pe întregul spectru al conflictului, dar include și înțelegerea mediului fizic, modalității de guvernământ, tehnologii, resurse și cultura populației locale. Adoptarea acestei viziuni se datorează situării într-o eră a schimbărilor continue la nivel global, regional, local care conduc atât la apariția de oportunități cât și de riscuri. Riscurile datorate acestor schimbări se manifestă în diferite tendințe care tind spre instabilitate și o continuă stare de continuă incertitudine, de conflict persistent. Conceptul de conflict persistent este definit în doctrina forțelor armate americane ca fiind confruntarea prelungită actori statali, non-statali și individuali care sunt din ce în ce mai dispuși să folosească măsuri violente pentru a-și atinge scopurile politice și ideologice.

Mediul operațional actual se configurează sub forma unei scene în care scopurile operaționale ale participanților sunt atinse nu doar prin utilizarea de forță letală, ci și prin rapiditatea prin care forțele sunt capabile să instaureze și să mențină starea de stabilitate. Puterea mărită de distrugere, performanțele armamentului evoluat împreună cu tendința inamicului de a opera printre populația civilă creează pe lângă starea de conflict și crize umanitare profunde. Adversarii atât sub forma celor statali cât și celor non-statali, indiferent de capabilitățile lor militare și tehnologice, folosesc orice mijloace politice, economice, informaționale și militare avute la dispoziție. Mediul operațional tinde să devină extrem de fluid odată cu schimbările continue a coalițiilor, alianțelor, parteneriatelor, în general fiind nevoie de o adaptare continuă la schimbarea continuă a actorilor și a tipurilor de actori ce acționează pe scena internațională. Păstrarea discreției față de opinia publică și de ceilalți actori va fi tot mai grea de realizat considerând dispariția dependenței organizațiilor de presă internaționale de state în obținerea accesului în zonele operative prin deținerea de sateliți proprii și tehnologii de recunoaștere aeriene fără pilot. Evoluţia mijloacelor informatice şi creşterea rolului mass-media vor face ca toate conflictele militare să fie accesibile populației civile. Implicarea tot mai mare a opiniei publice în desfăşurarea evenimentelor va impune liderilor politici şi militari ca, în procesul decizional privind angajarea forţelor proprii în astfel de confruntări, să ia în calcul reacţiile acesteia. Aceste aspecte combinate cu multitudinea de factori culturali, demografici, diferențe etnice, religioase și complexitatea zonelor urbane vor alcătui un mediu operațional interconectat, dinamic și extrem de volatil.

Evoluția mediului operațional este continuă, rezultată din interacțiunea elementului uman capabil să-l înțeleagă și să se adapteze la acesta. Acțiunile omului constituie unul dintre variabile care transformă cadrul operațional. Unele fluctuații care au loc sunt vizibile imediat, altele variază în timp sau rămân dificil de detectat. Astfel, natura complexă și dinamică a unui mediu operațional îngreunează determinarea variabilelor prin analiza cauză-efect. Acest fapt provoacă menținerea și amplificarea incertitudinii în operațiile militare. Comandanții sunt obligați să execute estimarea permanentă a mediului în care acționează pentru a atinge un nivel ridicat de înțelegere a naturii schimbătoare a amenințărilor.

Odată cu primirea ordinului de avertizare sau a misiunii, pe suportul variabilelor operaționale se va dezvolta o bază de date care va cuprinde informații necesare planificării operației privitoare la inamic, teren, condiții climaterice și considerații civile. Arhitectura [METT-TC] este folosită în identificarea certitudinilor și ipotezelor referitoare la adversar pentru a asigura o planificare cât mai eficientă a statului major. Variabilele misiunii [METT-TC] reprezintă acele aspecte ale mediului operațional care sunt capabile să afecteze misiunea în mod direct, repartizate pe categorii astfel încât să poată fi utilizate și actualizate cu ușurință în planificarea și desfășurarea misiunii.

Fiecare mediu operațional e unic și suferă transformării pe măsură ce operația progresează. Variabilele operaționale, atât militare cât și nonmilitare, sunt analizate de către liderii militari în executarea procesului de luare a deciziei. Planificarea operațiilor analizează mediul operațional pe fundamentul a opt componente interdependente: politic, militar, economic, social, informațional, infrastructura, mediul fizic și timpul (PMESII-PT). Din momentul în care comandantul și statul său major își cunosc locația viitoare de dislocare, inițiază analiza variabilelor operaționale asociate cu acel spațiu și mențin actualizarea continuă a acestora pe parcursul desfășurării operației.

Conflictele armate recente indică diminuarea ponderii războaielor convenționale clasice, de înaltă intensitate, exclusiv statale. Noua înfățișare a războiului, dată de estomparea granițelor dintre starea de război și politică, dintre combatanți și civili, este cunoscută sub noțiunea de război de generația a IV-a.

Caracterizat de lipsa unei autorități ierarhice și a unei structuri formale, capacitatea de păstrare a unui profil redus, adversarul aplică tactici insurgente, teroriste, de gherilă pentru a duce un război împotriva statului în ansamblul său. Războiul de generația a IV-a se desfășoară pe toate fronturile posibile: economic, politic, mass-media, militar și civil. Descentralizarea adversarului în noul context, lipsa unui centru de gravitate, împiedică forțele armate convenționale ale statelor sau coalițiilor/ alianțelor să execute lovitura finală care să încheie conflictul.

Tehnologiile informatice din prezent transformă spectrul cibernetic într-un mediu indispensabil pentru desfășurarea operațiilor militare și pentru competiția politică. Acest spațiu devine simultan congestionat și contestat de către toți actorii pe timpul conflictelor. Mijloacele de acțiune și influențare ale războiului informațional eludează granițele geografice ale statelor și sistemele de armament convenționale. Prin intermediul acestora, un actor obține capacitatea de a acționa nemijlocit la nivelul comenzii și controlului, voinței, precum și asupra infrastructurii critice ale adversarului. Revoluțiile tehnologico-științifice ale ultimilor decenii și-au găsit aplicabilitatea în domeniul militar, augmentând puterea și precizia sistemelor de armament. Acestea din urmă au indus transformări în conceptele de planificare și conducere a războaielor, în doctrinele și strategiile fundamentale ale statelor și alianțelor.

Evoluțiile recente demonstrează că războiul tradițional/ convențional rămâne cea mai periculoasă formă de conflict interuman. Modul de ducere a războiului, în același timp, devine un efort de atenuare a discrepanțelor tehnologice și numerice dintre beligeranți. Transformarea cea mai notabilă în fizionomia războiului modern este instituită de natura difuză și mixtă a acțiunilor militare.

Complexitatea este intensificată de convergența dintre componentele fizice și psihologice ale conflictului, de prezența simultană a combatanților și necombatanților în același spațiu operațional, de desfășurarea acțiunilor violente, cinetice prin alternanță cu misiuni de stabilitate și sprijin. Mai mult, multitudinea modalităților de ducere a războiului implică utilizarea concomitentă a tuturor instrumentelor – convenționale, asimetrice, perturbatoare, teroriste atât de către state cât și de actori nestatali, pentru ca în final să destabilizeze statu-quo-ul adversarului.

1.3. Necesitatea adaptării conceptelor fundamentale la noile forme de manifestare a conflictelor

Conducerea cu succes a acțiunilor militare în teatrele de operații prezente și viitoare depășește cerința de cunoaștere a modalităților de exteriorizare a violenței în contextul social contemporan și impune factorului de decizie intransigență și inițiativă. Pentru conceperea și aplicarea soluțiilor la situațiile fluide, dominate de incertitudine, specifice războaielor din prezent care se manifestă în forme noi, imprevizibile, armatele depun eforturi continue pentru menținerea relevanței doctrinare, organizaționale, de înzestrare, de instruire, de personal și infrastructură, precum și a celei de leadership. Între acestea, doctrina reprezintă cea mai utilizată componentă în producerea schimbării și adaptării necesare menținerii relevanței organizației militare în cadrul instrumentelor de apărare și de realizare a intereselor.

Pentru abordarea caracterului dinamic și de hibridizare a războiului, devine imperativă adaptarea artei operative prin revizuirea conceptelor fundamentale, doctrinelor și manualelor de luptă. Întrepătrunderea războiului convențional cu cel neconvențional necesită o generație de lideri cu abilități formate de luare a deciziilor într-o abordare cuprinzătoare, în condiții de incertitudine, capabili să se adapteze mai rapid decât adversarul. Îndeplinirea acestei cerințe critice presupune o extindere multilaterală a orizonturilor intelectuale ale liderilor. Elementele de planificare se vor extinde în demersul de pregătire a operațiilor în primul rând prin lărgirea gamei formelor de consultare: istorică, antropologică, economică, geopolitică, culturală. Includerea mediului academic, a grupurilor de reflecție și a consilierilor de specialitate și înțelegerea holistică a tuturor specialităților militare, vor sprijini liderii în dezvoltarea gândirii critice, creative în adaptarea planificării la contextul strategic.

Planificarea și desfășurarea acțiunii militare, la toate nivelurile acesteia, impun cunoașterea și aplicarea unui întreg ansamblu de principii fundamentale, tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri grafice. Conceptele din urmă se înscriu în cadrul definiției termenului de doctrină, înțeleasă ca – totalitatea pricipiilor, a tezelor fundamentale ale unui domeniu sau – principiile fundamentale prin care forțele militare își ghidează acțiunile în sprijinirea obiectivelor. Doctrina impune ascultare, dar necesită judecată în aplicare.

Direcțiile de cunoaștere doctrinară cuprind: reguli și proceduri privind administrarea internă a organizației militare; doctrine care se adresează conducerii operațiilor; ghiduri de instruire care stabilesc obiectivele și procedurile necesare de pregătire individuală și colectivă; manuale tehnice și instrucțiuni cu privire la cunoașterea și funcționarea echipamentelor din dotare. Apreciind conținutul celor patru direcții, vizibil centrate pe aspectul normativității, efortul de față va fi orientat spre fondul filosofic și cu ridicat potențial creativ.

Potrivit doctrinei armatei americane, ținta principală a îndrumărilor acesteia sunt liderii care își desfășoare forțele în operații. Doctrina are rolul de orientare a acțiunilor și nu este compusă dintr-un set de reguli fixe. Asigură atât modalități de conceptualizare a campaniilor și operațiilor, cât și o înțelegere detaliată a condițiilor, divergențelor și incertitudinilor care îngreunează obținerea rezultatului ideal. Înțelegerea modului de operare al armatei de către parteneri este unul dintre rolurile doctrinei. Mai mult, aceasta stabilește un cadru de referință, o perspectivă culturală comună pentru soluționarea problemelor de ordin militar prin includerea unor intrumente intelectuale utile.

Astfel, putem considera rolul doctrinei ca fiind unul de cunoaștere, necesar formării abilităților de a acționa pe timp de pace, criză sau conflict armat. Selectarea, filtrarea judicioasă a cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului asigură liderilor militari deprinderea din timp a abilităților de luare a deciziilor în momente de tensiune, de război. Doctrina păstrează rolul de îndrumare la ambele ramuri de conducere a operațiilor, strategia și tactica prin modul de acumulare a cunoștințelor de știință și artă militară.

Doctrina poate fi clasificată în două mari categorii: doctrină de nivel înalt (filosofie, principii) și doctrină de bază (tactici, tehnici, proceduri, termini și simboluri). Desigur că subiectul, liderul militar însărcinat cu îndeplinirea unei misiuni, trebuie să dețină capacitatea să opereze cu ambele niveluri doctrinare pentru o comandă executată conform proceselor militare de luare a deciziilor, într-un context strategic, multidisciplinar. Aceasta cuprinde totalitatea analizelor, lecțiilor învățate și a interpretărilor pe care analiștii militari le oferă fenomenului militar. Doctrina militară adoptată de către un stat pe baza cunoștințelor puse la dispoziție de știința militară, elaborează principii, teze, idei care contribuie la dezvoltarea artei militare a statului respectiv, jalonând direcțiile de dezvoltare a acesteia și orientând-o în procesul de elaborare a principiilor, metodelor, formelor și procedeelor de pregătire și ducere a acțiunilor militare în funcție de conflictul armat în care poate fi angajat.

Contribuțiile doctrinei în dezvoltarea proceselor de conceptualizare, analiză și luare a deciziilor ale comandanților sunt remarcate datorită compoziției în cinci categorii de informații: principii, tehnici, tactici, proceduri, termeni și simboluri. Prin acestea se evidențiază aportul doctrinei: furnizarea unei viziuni coerente în conducerea operațiilor; creșterea eficienței operațiilor; asigurarea cadrului comun de referință în rezolvarea problemelor; aplicarea unui limbaj de specialitate, continuarea unificării operațiilor într-un cadru mai larg prin sincronizarea forțelor armate cu agenții guvernamentale, non-guvernamental, interguvernamentale și sectorul privat.

Cu certitudine, azi, mai mult decât ieri, tendința în lupta armată este de a se obține victoria cu forțe relativ puține, cu minimum de pierderi și cu un consum redus de mijloace, împotriva unui inamic puternic. Această cerință, care în condițiile tipologiei actuale a conflictelor devine una dintre cele mai importante, nu poate fi realizată decât în măsura în care se respectă principiile generale ale luptei armate, precum și factorii specifici de succes.

Principiul constituie o judecată de bază, o ipoteză fundamentală care orientează comandanții în selectarea modalității de acțiune, în desfășurarea procesului decizional pentru conducerea operațiilor. Doctrinele diferitelor armate NATO conțin principii cu aplicabilitate universală, de exemplu armata britanică își instruiește liderii după următoarele principii ale războiului: selectarea și menținerea obiectivului; menținerea moralului; acțiunea ofensivă; securitatea; surprinderea; concentrarea forțelor; economia de efort; flexibilitatea; cooperarea; durabilitatea.

Particularizarea principiilor s-a realizat pentru tipuri de operații (ofensivă, apărare, stabilitate, în sprijinul păcii, contrainsurgență etc.) și pentru specialitățile militare de sprijin. De exemplu, NATO stabilește următoarele principii în operațiile de contrainsurgență: politica primează; acționează în sprijinul populației și nu împotriva ei; asigură legitimitatea operațiilor tale; intelligence-ul conduce acțiunile; asigură unitatea de efort; izolează insurgenții de populația civilă și neutralizează-i acțiunile; pregătește-te de operații pe termen lung; asigură-te că securitatea se realizează prin prisma domniei legii; transferă responsabilitățile de securitate autorităților locale cât se poate de repede, dar nu mai devreme decât este practic posibil; învață și adaptează-te mai repede decât adversarul la situațiile mereu schimbătoare.

Tacticile constituie modul organizat de utilizare a forțelor și mijloacelor disponibile, astfel încât în relație cu spațiul, timpul avut la dispoziție, adversarul, considerentele civile, se vor îndeplini obiectivele stabilite în cadrul intenției comandantului. Tacticile impun permanent judecată în aplicare și în creativitate.

Tacticile sunt descriptive și nu normative. Acestea, alături de tehnicile și procedurile care le sprijină sunt punctul de început pentru orice tactician. Acesta trebuie să înțeleagă diferențele dintre tactici, tehnici și procedure. Tacticile întotdeauna necesită judecată și adaptare la condițiile și circumstanțele unice ale fiecărei situații specifice.

Utilizarea de tactici poate solicita folosirea anumitor proceduri și tehnici. Spre exemplu, comandantul poate angaja în ofensivă un batalion de blindate care va prefera un coridor de mobilitate nerestricționat de obstacole totodată cu prezența unei rețele de drumuri pentru asigurarea sprijinului logistic. Cu toate acestea, adversarul va anticipa acest curs de acțiune și va încerca să producă pierderi cât mai mari. Inserarea unui detașament de parașutiști infiltrați în spatele liniilor inamice ar putea opta însă pentru un teren restricționat, împădurit, muntos, fără căi de comunicație pentru a-și păstra pozițiile ascunse și pentru obținerea surprinderii. Misiunea va fi îndeplinită în ambele cursuri de acțiune, însă pentru eficiență și pierderi minime tacticile vor fi combinate de fiecare dată cu procedurile și tehnicile în mod diferit.

Tehnicile sunt modalități nonprescriptive de îndeplinire a misiunilor, a atribuțiilor funcționale sau a diferitelor sarcini. Tehnicile au o aplicabilitate mai ridicată decât tacticile, dar cu o configurație mai puțin riguroasă decât procedurile. Tehnicile sunt asemănătoare tacticile pentru că sunt descriptive. Totodată, tehnicile pot fi confundate cu procedurile prin faptul că au forma unor algoritmi. Precum în cazul tacticilor, aplicarea unei tehnici necesită o analiză anterioară a mediului operațional. Spre exemplu, dispozitivele de deplasare adoptate de subunitățile de infanterie sau tancuri în diferite medii de acțiune (mediu urban, zonă muntoasă, contact probabil cu inamicul, în condiții de vizibilitate redusă etc.).

Procedurile reprezintă cursuri de acțiune detaliate și standard cu un rol prescriptiv privind modul de îndeplinire a unei sarcini. Scopul acestora este de uniformizare și standardizare a modului de organizare și desfășurare a unei activități. Informațiile sunt organizate cu exactitate, fără loc de interpretări, sub formă de algoritmi indiferent de condițiile mediului operațional. Exemple de proceduri: solicitarea de sprijin genistic la găsirea unui dispozitiv explozibil improvizat, procedură de cerere sprijin aerian apropiat etc.

Termenii și simbolurile cuprind limbajul și elementele grafice de specialitate utilizate în operații. Termenii utilizați în limbajul militar sunt explicați la nivelul Alianței Nord-Atlantice prin Dicționarul de termeni și definiții al NATO, AAP-6 (Allied Administrative Publication – 6) și la nivelul statelor membre prin doctrine proprii, așa cum este cazul Statelor Unite ale Americii prin Dicționarul de termeni și definiții JP 1-02 (Joint Publication 1-02). Simbolurile sunt acele semne grafice și convenționale utilizate de către structurile militare în planificarea și conducerea operațiilor. La nivelul NATO, simbolurile centralizate și explicate în doctrina administrativă APP-6 (Allied Procedural Publication – 6). Uniformizarea limbajului militar sub termeni și simboluri comune, general acceptate la toate eșaloanele și la nivelul alianței, crește viteza de comunicare în cadrul organizației militare. Totodată, facilitează procesul de înțelelegere mutuală dintre subiecții ce acționează în spirit doctrinar. Termenii și simbolurile sunt elemente normative.

Succinta discuție a componentelor doctrinei concluzionează preponderența informațiilor cu caracter descriptiv și argumentează existența celor cu caracter prescriptiv. Informațiile din prima categorie necesită aplicarea în urma unui raționament a conținuturilor doctrinare în relație cu factorii mediului operațional.

Din cele prezentate mai sus, se poate observa faptul că cele mai multe doctrine conțin informații cu caracter descriptiv, în timp ce altele conțin informații cu caracter prescriptiv. Caracterul descriptiv al informațiilor solicită aplicarea cu judecată a conținuturilor doctrinare în funcție de circumstanțele mediului operațional. Totuși, tehnicile și procedurile dețin o caracteristică aparte și distinctă. Dacă tehnicile sunt căi nonprescriptive de îndeplinire a sarcinilor care permit adaptări pentru o aplicare corespunzătoare situației, în funcție de circumstanțele de acțiune existente, procedurile sunt normative și trebuie respectate și urmate întocmai, indiferent de condițiile de mediu.

Existența și aplicarea doctrinelor descriptive sunt justificate tocmai prin faptul că asigură setul de mijloace creative și flexibile pentru îndeplinirea misiunilor, un proces de luare a deciziei în condiții de incertitudine în momentul confruntării cu un adversar inteligent. În același timp, doctrinele prescriptive derivă din nevoia de atingere a unui nivel de interoperabilitate înalt între diferitele structuri, eșaloane militare și între membrii alianței. Nevoia de prescriptivitate este legată de folosirea cu precizie a limbajului profesional militar prin termeni și simboluri, de aderare la măsurile de siguranță necesare coordonării și sincronizării acțiunilor și prevenire a fratricidului, de folosire a sistemelor de transmitere – primirea ordinelor, a mesajelor, a rapoartelor într-un mod facil, precis care să asigure rezolvarea cât mai rapidă a situațiilor prioritare.

Cele cinci categorii de informații constituie mijloace pe care liderul militar le aplică prin exercitarea facultăților logice, intuitive pe care le posedă pentru îndeplinirea misiunilor primite. Tacticianul trebuie să creeze o soluție unică pentru o situație tactică specifică; fiecare decizie reprezintă o alegere dintr-o gamă de opțiuni. Cu toate că pot exista liste de verificare pentru tehnici și proceduri, rezolvarea problemelor tactice impune mai mult de atât: comandantul apelează la experiența și creativitatea proprie pentru a-și devansa inamicul atât în luarea deciziilor cât și în acțiuni.

Mediul operațional contemporan solicită, mai mult decât niciodată, fundamente doctrinare deschise, flexibile pentru încurajarea la maximum a inițiativei și creativității comandanților pentru îndeplinirea misiunilor. Pe de altă parte, este necesară definitivarea ierarhizării și integrării doctrinelor de nivel înalt (filosofie, principii) și de bază (tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri) pentru ca să fie unificat aplicat la nivelul tuturor structurilor de forțe armate ale alianței. În general, există patru categorii principale de doctrine: doctrine multinaționale, doctrinele intercategorii de forțe (joint), doctrine intracategorii de forțe și doctrine de armă.

Doctrinele multinaționale prezintă principii fundamentale asupra cărora două sau mai multe națiuni au căzut de acord în vederea coordonării acțiunilor spre îndeplinirea obiectivelor comune. NATO reprezintă pentru forțele armate române singura organizație care întocmește doctrine multinaționale cu valoare aplicativă atât pe teritoriul național, cât și în teatrele de operații în care România hotărăște să se implice. Principiile doctrine ale NATO sunt prezentate în următoarele publicații: AJP-01, Allied Joint Doctrine (NON-CLASSIFIED publication) – doctrină descriptivă fundamentală care reprezintă orientarea tuturor celorlalte tipuri de doctrine; AJP-2, Allied Joint Intelligence, Counter Intelligence and Security Doctrine (NATO/PfP UNCLASSIFIED) – doctrina pentru informații, contrainformații și securitate (asigură fundamentele doctrinare necesare funcționării structurilor de intelligence); AJP-3, Allied Joint Doctrine for the Conduct of Operations (NON-CLASSIFIED publication) – doctrina conducerii operațiilor (joint); AJP-4, Allied Joint Logistics Doctrine (NATO/EAPC NON-CLASSIFIED publication) – doctrina logisticii (joint); AJP-5, Allied Joint Doctrine for Operational-level Planning – doctrina planificării operațiilor nivel operativ (joint); AJP-6, Allied Joint Doctrine for Communication and Information Systems (CIS) (NON-CLASSIFIED publication) – doctrina pentru comunicații și sisteme informatice (joint).

Doctrinele intercategorii de forțe (joint) conțin principiile fundamentale care orientează în mod coordonat utilizarea forțelor armate ale unui stat în scopul îndeplinirii obiectivelor comune și pot cuprinde tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri. În mod normal, responsabilitatea dezvoltării doctrinare de acest tip revine structurii de comandamentului joint (intercategorii de forțe). Doctrina intercategorii de forțe (joint) descrie și explică principiile de conducere a operațiilor pentru nivelurile strategic și operativ. Doctrina intercategorii de forțe (joint) trebuie să asigure înțelegerea globală privind conducerea operațiilor, indiferent de natura și caracterul acestora, reprezentând totodată izvor de dezvoltări conceptuale pentru doctrinele subsecvente intracategorii de forțe și de armă.

Doctrinele fundamentale ale SUA sunt: Joint Publication 1 – Doctrine for the Armed Forces of the United States – reprezintă doctrina la cel mai înalt nivel a forțelor armate SUA; Joint Publication 1-0 – Joint Personnel Support – reprezintă doctrina pentru sprijinul cu personal; Joint Publication 2-0 – Joint Intelligence – doctrina pentru intelligence; Joint Publication 3-0 – Joint Operations – doctrina pentru operații; Joint Publication 4-0 – Joint Logistics – doctrina pentru logistică; Joint Publication 5-0 – Joint Operation Planning – doctrina pentru planificarea operațiilor; Joint Publication 6-0 – Joint Communications System – doctrina pentru comunicații.

Doctrinele intracategorii de forțe prezintă principiile, tacticile, tehnicile, procedurile și termenii utilizați și aprobați de șefii a două sau mai multe arme în cadrul unei categorii de forțe (terestre, aeriene, navale) în scopul îndeplinirii unei funcțiuni comune potrivit conținuturile doctrinelor intercategorii de forțe (joint) aprobate.

Doctrinele de armă sunt acele publicații aprobate de un singur șef de armă în cadrul unei categorii de forțe (terestre, aeriene, navale). Aceste tipuri de doctrine prezintă principii fundamentale care ghidează întrebuințarea coordonată în acțiune a unei arme (specialități militare) spre îndeplinirea unui obiectiv și poate cuprinde tactici, tehnici, proceduri, termeni și simboluri.

Doctrinele românești sunt elaborate în conformitate atât cu valorile Strategiei Naționale de Apărare a Țării, cât și cu cerințele NATO. Accesul lor este limitat, doar personal autorizat din cadrul MApN poate consulta doctrine, manuale, instrucțiuni și ordine specifice prin intermediul rețelei de tip Intranet.

Stabilirea corectă a naturii, a caracterului și a formei de manifestare a unui conflict armat depinde în mare măsură de înțelegerea dobândită de subiectul de acțiune prin studiu și experimentare îndelungată a principiilor, tacticilor, tehnicilor, procedurilor conținute de doctrinele de nivel înalt și a celor de bază. Doctrina se construiește pe baza experienței câștigată în operațiile anterioare, se prelucrează și se prezintă în formă teoretică. Doctrina asigură accesul la lecțiile învățate și are rol de sprijin în dublă direcție: evitarea acelorași tipuri de greșeli în situații viitoare similare și generarea unor posibilități noi de dezvoltare conceptuală inovatoare.

Doctrina are rol teoretic-explicativ în mare măsură. Rolul normativ este important, însă subiectul de acțiune trebuie să fie în stare să facă distincție între ceea ce trebuie aplicat fără nici un fel de deviațiune și ceea ce trebuie întrebuințat în mod creativ. Cunoscând doctrina, comandantul poate asigura, cu încredere, o viziune coerentă asupra modulului de conducere a operațiilor, poate spori eficiența în operații, poate soluționa mai ușor problemele întâmpinate, poate integra cu ușurință acțiunile civil-militare, precum și desăvârșirea calităților de lider. Prin conținutul ei, doctrina interpretează experiențele trecute în lumina acțiunilor probabile viitoare, oferind sprijin în aflarea posibilelor căi de urmat, dar și exprimând credințe și înțelegeri cu privire la natura, trăsăturile și caracterul războiului viitor.

CAPITOLUL 2 LEGILE ȘI PRINCIPIILE RĂZBOIULUI ȘI LUPTEI ARMATE: FUNDAMENTUL DOCTRINAR AL ARMATELOR

2.1 Bazele doctrinare ale planificării și desfășurării operațiilor în Armata Română

Legile și principiile războiului

Orice știință are un obiect de studiu care ghidează demersul de cercetare către un desăvârșirea cunoașterii unui anumit domeniu, pornind de la legi și principii care fundamentează existența respectivului fenomen, precum și procedee de aplicare în lumea reală. În lipsa unei normativități, știința și-ar pierde caracterul riguros și ar deveni empirică, iar activitățile din acel sector ar fi caracterizate de subiectivism, ineficiență și fără posibilități de ameliorare în viitor.

Legile și principiile războiului reprezintă indicatori esențiali în investigarea și înțelegerea acestui fenomen. Totodată, sunt elemente ale fundației în alternanța război-pace, în șirul neîntrerupt de acțiuni și reacții ale societății omenești de-a lungul istoriei sale. Dau consistență, continuitate și durată științei militare, întrucât hotărăsc bazele oricărei acțiuni, ajută la planificarea și desfășurarea acțiunilor, la prioritizarea resurselor disponibile într-un mediu operațional incert, cu adversari capabili. Legile războiului și ale luptei armate rămân invariabile, întrucât surprind natura umană, permanent guvernată de confruntare. Dinamica socială este fluidă, iar mișcarea își are cauza și rădăcinile în confruntare. Fluiditatea derivă din confruntare, generează conflict care produce în final progresul.

Principiile războiului și cele ale luptei armate concretizează aceste legi, sunt cursuri de planificare și desfășurare a acțiunii militare, sprijin al gândirii creatoare, ale capacității de organizare de activități viitoare. În ciuda unei stabilități și a unei durate extinse de aplicabilitate, ele nu sunt imuabile. Principiile războiului se încadrează între decizia factorului politic și și strategia militară și se fasonează în relație cu fizionomia societății și a războiului. Legile sunt valabile pentru totdeauna. Principiile sunt flexionare, mereu perfectibile.

Noile tehnologii, noile considerații asupra războiului nu diminuează existența și acțiunea legilor și principiilor războiului și luptei armate, ci, dimpotrivă, impun un interes sporit în abordare . Cunoașterea, aplicarea creatoare a legilor și principiilor, contribuie, precum în trecut, la obținerea succesului în confruntările armate viitoare.

Legile sau legitățile războiului nu reprezintă o prioritate în agenda dezbaterilor de specialitate. Fenomenul își găsește cauza în faptul că războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii și se supune, așadar, legilor societății. În același timp, există legi obiective ale războiului, care conturează acest fenomen, această realitate, care contribuie la dezambiguizarea corelațiilor. Acestea sunt:

1. Legea concordanței dintre scopul politic, forțe, mijloace, resurse și obiective;

2. Legea integralității, adică a unității și complementarității acțiunilor;

3. Legea dependenței războiului de potențial;

4. Legea incompatibilității voințelor, care duce totdeauna la conflict;

5. Legea flexibilității și interdependențelor active.

Dacă primele patru legi sunt explicite prin denumire, legea flexibilității și a interdependențelor active necesită aprofundare. Ea determină și demonstrează, în mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea și intercondiționarea doctrinelor, numeroasele lui sinuozități, fațete și forme de exprimare – de la cele informaționale la cele culturale, de la cele ale amenințării cu forța la mijloacele războiului cibernetic și psihologic, de la demonstrații de forță la agresiune, de la embargo la terorism și, în final, la lupta armată deschisă; tranziția facilă de la o formă la alta, diversitatea opiniilor și atitudinilor, escaladarea abruptă a tensiunilor, frecvența mare a blocajelor strategice, complexitatea teoriei și științei războiului și pluralitatea aplicărilor practice. Principiile sunt modele de referință, sunt repere ale acțiunii, inclusiv ale acțiunii militare, ale pregătirii și desfășurării oricărei operații, în spiritul și în sensul legilor amintite. În același timp, ele sunt structuri de rezistență pentru decidentul politic, limite specifice în cadrul cărora trebuie să se încadreze în procesul de luare a deciziilor. Ignorarea acestora este nepermisă, alternativa la principii este hazardul. Războiul hazardului este războiul iraționalului, cu înfrângerea ca sigură consecință.

Legile sunt inerente lumii materiale și acționează atât în natură ct și în societate, independent de conștiința și de voința oamenilor. Legea are un caracter stabil și relativ – invariabil, conține necesarul și esențialul din procese și fenomene. Hegel sublinia că „Legea nu se află dincolo de fenomen ci este nemijlocit prezentată de el, regnul legilor este imaginea clară a lumii existente sau fenomenale“.

Principiile pe baza cărora se planifică, se duce sau se descurajează războiul, se situează și următoarele:

1. principiul permanenței;

2. principiul capacității;

3. principiul cauzalității;

4. principiul unității;

5. principiul conducerii unitare;

6. principiul integralității;

7. principiul concentrării;

8. principiul flexibilității;

9. principiul adaptabilității;

10. principiul prevenției;

11. principiul descurajării;

12. principiul sustenabilității;

13. principiul moralității;

14. principiul valorii.

Principiul permanenței subliniază faptul că războiul a fost, este și va fi un însoțitor și un rezultat al societății umane. Războiul, indiferent de calapod, a existat dintotdeauna și va exista totdeauna pentru că înainte de finalizarea oricărui război, au apărut germenii următorului. Istoria dovedește că nu războiul este un accident, ci pacea este un moment de liniște, o pauză de respirație, de odihnă și de refacere, între două mari confruntări. Omenirea s-a amăgit în încercările de stopare definitivă a acestui fenomen. Teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat pentru a descoperi moduri de a obține beneficii în urma acestuia.

Principiul capacității surprinde trăsătura de potențialitate. Acesta tratează sistemele de potențial politic, economic, demografic, social, cultural, informațional și militar care să faciliteze o pregătire completă, o desfășurare promptă a tuturor capabilităților și o derulare fluidă a acțiunilor.

Principiul cauzalității este în corelație cu factorul politic. Rațiunile unui război sunt polilaterale în ciuda simplității pretextelor. Cauzalitatea războiului este în legătură directă cu esența acestuia, esență care se află în modul în care interesul politic se exprimă și își impune voința. Așadar, cauzele războaielor se află în disonanțele politice care deseouri au rațiuni economice.

Principiul unității rezidă în capacitatea decidentului politic de a obține o unificare a tuturor factorilor care determină războiul. Potențialul economic, demografic, militar și moral echilibrat al unei națiuni puternice, unite, poate conduce la victorie. Consecința cea mai însemnată a aplicării acestui principiu este cel de asigurare a premiselor necesare realizarea conducerii unitare.

Principiul conducerii unitare este definitoriu pentru exploatarea potențialului de război. Acesta presupune existența unui comandant suprem care direcționează și coordonează acțiunile tuturor forțelor către îndeplinirea unui obiectiv comun. Cooperarea produce coordonare, însă transferul autorității către un singur comandant constituie cea mai eficace cale pentru realizarea unității de efort. Natura întrunită, interguvernamentală, multinațională a operațiilor militare produce situații în care comandantul nu controlează direct toate organizațiile din aria de operații. În absența conducerii unitare, comandanții cooperează, negociază, ajung la consens pentru obținerea unității de efort.

Principiul integralității devine decisiv în societatea modernă. Manifestarea acestuia este indispensabilă nu numai în război, ci în întregul sistem al vieții economico-sociale. El debutează cu trăsătura sistemică informațională și continuă cu cea economică și socială. Noua fizionomie a războiului – adică războiul informațional al întregii societăți – este un unul multilateral. Se manifestă, în primul rând, prin angrenarea întregii societăți, prin participarea acesteia, în totalitate la efortul de război, oricare ar fi expresia sau formele de desfășurare ale acestuia.

Principiul concentrării vizează posibilitatea societății de a masa forțele, mijloacele, informația și resursele la momentul oportun și în spațiul voit, pentru îndeplinirea obiectivelor războiului. Aplicabilitatea principiul de față este condiționată direct de cele ale integralității și flexibilității, aflate în relație de complementaritate.

Principiul flexibilității se determină pe disponibilitatea societății de sesizare și adoptare rapidă a variantei cele mai avantajoase, de a tranziționa cu rapiditate de la o acțiune la alta, de a atinge obiectivele războiului nu prin acțiuni limitate și mecanice, ci prin eforturi plurivalente – politice, diplomatice, economice, informaționale, militare etc.

Principiul adaptabilității este asociat celui al flexibilității. Acestea sunt, pe de o parte, derivate ale integralității militare, economice, informaționale și sociale și, pe de altă parte, indicatori ai mobilității sistemului social, determinat de capacitatea acestuia, de a evolua, într-un sistem dinamic complex. Deși nu sunt noi, cele două principii discutate se reconturează într-un mod inedit, datorită, în primul rând, globalizării informației și economiei. În aceeași măsură, adâncirea decalajelor economice, tehnologice și informaționale, agravarea vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice reprezintă argumente pentru actualitatea acestui principiu.

Principiul prevenției prezintă se materializează prin următoarele opțiuni de ordin militar, politic, economic și social:

apelarea la instrumente non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru aplanarea disensiunilor;

embargo-ul, boicotul și blocada;

îndiguirea (militară, diplomatică, economică și politică);

acțiuni militare demonstrative;

lovituri preventive.

Principiul descurajării constituie un principiu orginiar din Antichitate. Sun Tzî în Arta războiului elaborează soluții care să descurajeze confruntarea deschisă și să asigure atingerea obiectivelor războiului fără luptă armată decisivă. Odată cu apariția armelor de distrugere în masă, filosofia războiului devine dominată de acest principiu. Firește că nu rezultă că factorii de descurajare au devenit primordiali astfel încât izbucnirea războaielor să devină imposibilă. În noua configurație, anumite modalități de ducere ale războiului reculează, în timp cresc în periodicitate și intensitate, precum:, războiul psihologic, mediatic, informațional, terorismul, războiul împotriva terorismului (formă a războiului continuu), războiul de joasă intensitate și războiul bazat pe rețea.

Principiul sustenabilității necesită atenție în vederea ramplasării și reîntregirii efectivelor angajate în luptă și asigurării, în mod prelungi, a resurselor necesare efortului de război. Acesta din urmă în mod indiscutabil presupune consumuri foarte mari pe toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, informatice. Considerând eforturile necesare pentru urmarea acestui principiu, numărul de state capabile să susțină singure un război, înafara unei alianțe sau coaliții, sunt într-o continuă restrângere.

Principiul moralității a fost mereu și va rămâne unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Totodată, moralitatea războiului va fi într-o continuă din punctul de vedere al semnificației, în funcție de beligeranți, perioada istorică etc. În timp ce pentru unii anumite acțiuni reprezintă acte de eroism, alții le consideră crime. Fără aceste ilustrări – care realități categorice, războiul și-ar pierde bazele sale morale și psihologice.

Principiul valorii constituie o contingență pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări confirmate de timp, de acțiuni și de nivelul de civilizație la care se află societatea respectivă. În ciuda faptului că războiul nu își găsește justificarea în valori, pe suportul lor se conturează însă direcția evoluției sociale, se conturează interesele și politicile pe care le exprimă. Valorile reprezintă coordonate războiului, ieșirea din aceste limite poate să rezulte în disfuncționalități severe de tipul celor produse poporului german pe timpul și în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, în lipsa ansamblului german de valori, fără calitățile excepționale ale acestei națiuni, fără un sistem de principii bine conturat și aplicat cu rigoare, mobilizarea forțelor care să permită cucerirea și menținerea inițiativei strategice în primii ani de război ar fi rămas un deziderat politic.

Legile și principiile luptei armate

Ca expresie de confruntare în război, lupta armată poate fi definită ca ansamblul acțiunilor violente „…desfășurate în mod organizat între două grupări de forțe care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului și tehnicii militare“.

Legile luptei armate

Componentă centrală a războiului, lupta armată este guvernată de legi obiective care acționează independent de voința oamenilor, și care exprimă dependențe specifice confruntării, în ansamblul ei sau în domeniile acesteia de manifestare. Aceste legi au un pronunțat caracter imperativ, iar încălcarea lor atrage inevitabil eșecul, înfrngerea. Unii specialiști militari consideră că „legile nu sunt creații ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată independent de voința oamenilor. Cunoașterea și folosirea lor corectă înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism și voluntarism, constituind baza teoretico-metodologică a conducerii științifice a forțelor militare proiectate”.

În general, principiile luptei armate se suprapun, în fond, peste cele ale războiului. Acest fapt se datorează faptului că războiul a fost și este înțeles, în principiu, ca un ansamblu de acțiuni armate violente, menite să degajeze un blocaj strategic și să soluționeze un diferend. Totuși, lupta armată este doar un mod de desfășurare a războiului și nu ar trebui înțeleasă în afara războiului. Lupta armată presupune o cauză, un mobil social, economic, etnic, religios etc. Izbucnește în urma unei decizii care este, în fond, o decizie politică. Mai precis, conflictul armat izbucnește ca urmare a unei decizii militare care este, la rândul ei, un mijloc de aplicare a unei decizii politice. În trecut, războiul, care era, ca și în prezent, un act politic, se consuma într-o singură bătălie decisivă. Lupta armată constituia așadar esența războiului, iar bătălia era metoda de purtare a luptei armate. Ca urmare, pentru simplificarea teoretică, s-a produs confundarea războiului cu lupta armată, adică războiul cu cea mai violentă dimenisune a sa, de unde și suprapunerea principiilor luptei armate cu cele ale războiului. Războiul, un fenomen complex, are principii care se înscriu în această multilateralitate, se definesc pe multitudinea demersurilor majore, interdependente – politice, diplomatice, economice, sociale, culturale și militare – pe care le desfășoară întotdeauna statele sau entitățile beligerante.

Istoria militară subliniază necesitatea cunoașterii profunde a mediului operațional: a posibilităților forțelor proprii și ale inamicului, a misiunii primite, a intenției comandantului, dar mai ales a cerințelor legilor și principiilor luptei armate moderne, ale căror influențe nu pot fi sub nicio formă eludate. Formularea lor a avut în vedere, în funcție de fiecare etapă istorică, cel puțin următoarele elemente:

cantitatea forțelor, mijloacelor militare și rezervelor umane și materiale;

calitatea forțelor participante și nivelul de performanță al mijloacelor întrebuințate;

rezistența psiho-morală a luptătorilor și populației;

condițiile de teren, starea și evoluția vremii;

cunoașterea inamicului și analiza opțiunilor acestuia în timp și spațiu;

arta conceptuală, perseverența, coerența și fermitatea acțională a conducerii;

motivația acțiunii din punctul de vedere al efectelor asupra participanților;

atitudinea față de risc și neprevăzut.

Legile luptei armate, reflectă fizionomia cmpului de luptă, a cerințelor majore ale planificării și ducerii acțiunilor militare. Prin caracterul lor social, legile luptei armate sunt, pe lngă constrângeri obiective de desfășurare a acțiunilor militare, repere orientative ale fenomenului luptei armate.

În regulamentele românești sunt prevăzute următoarele legi ale luptei armate:

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

Legea raportului de forțe;

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

Legea unității acțiunilor;

Legea amplorii crescânde a luptei armate.

Concordanța dintre scopuri, forțe și mijloace impune tacticienilor o analiză riguroasă și multilaterală a situației, a cantității, calității forțelor și mijloacelor precum și a evoluției probabile a acestora în dinamica acțiunilor. Corelația dintre scopuri, forțe și mijloace este determinată de argumentări, judecăți și metode optime de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, în funcție de misiune, intenția comandantului, astfel încât să se asigure îndeplinirea scopurilor urmărite. Deseori au loc diferențieri între necesar și disponibil, disponibilitatea fiind o cerință importantă a adaptării mijloacelor și forțelor la obiectivul propus. După cum aprecia Clausewitz „…forța în punctul hotărâtor depinde de forța absolută a armatei și de abilitatea folosirii ei”. Respectarea permanentă a proporțiilor optime între scopuri, forțe și mijloace este o condiție esențială pentru menținerea superiorității efectelor asupra adversarului și evitarea posibilității pierderii inițiativei pe timpul operațiilor.

Legea raportului de forțe surprinde chintesența relației cantitative și calitative dintre două forțe în confruntare în cadrul luptei armate, condiție primordială pentru obținerea succesului în luptă prin realizarea unei superiorități de capabilități față de adversar, în punctele critice din timp și spațiu. Modurile de dobândire a superiorității s-au orientat, de-a lungul istoriei, pe două direcții majore: realizarea superiorității numerice a luptătorilor și mijloacelor de luptă și realizarea preeminenței calitative a instruirii și conducerii trupelor, a armamentului și tehnicii militare. În privința factorilor care determină obținerea superiorității în luptă, Clausewitz sublinia că: „… superioritatea numerică în luptă este numai unul din factorii care formează izbânda, căci departe de a dobândi prin superioritate numerică totul … poate că n-am obținut prin aceasta decât foarte puțin, după cum celelalte împrejurări o influențează într-un chip sau altul”.

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă subliniază interdependența dintre sarcinile multiple ale operațiilor și baza tehnico-materială unei forțe armate, îndeosebi ca urmare a revoluției tehnico-științifice. Din punct de vedere operațional, conflictele militare viitoare vor conserva tendința actuală de a-l aduce pe adversar în momentele critice care să-l determine să cedeze cât mai repede la luptă, folosindu-se pentru aceasta de o forță dislocabilă, mobilă, cu sistem logistic integrat, capabilă de lovituri de precizie asupra centrelor de greutate ale adversarului. În condițiile accelerării cercetării științifice în domeniul militar, al inovației tehnologice cu scopul de sporire a capabilității forței, momentele decisive vor surveni într-un ritm ridicat ca urmare a adâncirii asimetriei dintre beligeranți.

Unitatea acțiunilor în cadrul luptei armate expune necesitatea obiectivă ca acțiunile „să fie corelate în mod logic, circumscrise unui plan unitar și executate astfel încât cooperarea și sprijinul reciproc să se manifeste prompt, acolo unde, când și în folosul cui nevoia de coeziune și evoluție sistemică o cer”. Legea determină integrarea tuturor acțiunilor pentru evitarea momentelor critice și urmărește unificarea eforturilor tuturor forțelor și mijloacelor participante la operație. Spre exemplu, în conflictele din Iugoslavia și din Golf, la nivel strategic, forțele coaliției occidentale s-au constituit pe cadru multinațional și întrunit prin integrarea în concepție comună a tuturor forțelor și mijloacelor participante. Pentru îndeplinirea acestui deziderat s-au concentrat eforturi apreciabile pentru construcția sistemelor de coordonare și conducere eficiente, prin intermediul noilor tehnologii de comunicații, la toate nivelurile: de la nivelul militarului și grupei, până la nivelul comandamentelor coaliției. Forțele iugoslave adverse au dat un exemplu convingător de unitate de acțiune, prin realizarea cooperării între toate genurile de armă, în urma căreia au reușit menținerea unui înalt grad de operativitate în pofida redutabilelor bombardamente ale NATO.

Legea amplorii crescânde a luptei armate tratează transformările produse în dialectica raporturilor dintre spațiu și timp în sensul expansiunii spațiale a acțiunilor, simultan cu scurtarea duratei de desfășurare. Noua relație determină o altfel de manifestare a raportului dintre spațiu, timp și lupta armată, materializată în arta militară modernă prin conceptul de adâncime. Legea surprinde lupta armată într-o o mare fluiditate și multilateralitate, exprimată prin mobilitate, viteză, manevră, anticipare, efort întrunit a mai multor categorii de forțe, ritm înalt al acțiunilor, proces de luare a deciziilor accelerat.

Principiile luptei armate

Principiile luptei armate reprezintă exprimarea, materializarea și concretizarea legilor: „Pe baza cunoașterii legilor știința militară formulează principiile luptei armate ca o creație conștientă, subiectivă a oamenilor”. Cerințele unei legi particulare a luptei armate necesită aplicarea unuia sau mai multor principii, iar un singur principiu poate să răspundă cerințelor uneia sau mai multor legi.

Mulți gânditori militari s-au pronunțat asupra principiilor aplicabile în domeniul organizării, conducerii și ducerii luptei armate fapt ce duce la o largă diversitate de exprimare:

a) Clausewitz a enunțat următoarele principii: îndrăzneala, perseverența, superioritatea, șiretenia, reunirea forțelor în timp și spațiu și economia forțelor.

b) Foch a formulat următoarele principii ale luptei armate: economia forțelor, libertatea de acțiune, libera dispunere a forțelor, siguranța, surprinderea.

c) F. Maurice recunoaște ca principii ale luptei armate: concentrarea, economia forțelor, surprinderea, mobilitatea, ofensiva, cooperarea, siguranța, iar Liddel Hart: dispersarea adversarului prin angajarea indirectă, surprinderea prin acțiuni neprevăzute, acțiuni împotriva pozițiilor slabe și obținerea deciziei la nevoie pentru teatrele secundare.

d) românii Ioan Sighitiu, Alexandru Ioanițiu considerau ca fiind valide următoarele principii: principiul acțiunii și reacțiunii, economia forțelor, puterea concentrării și cooperării, principiul libertății de acțiune și al siguranței, puterea surprinderii, iar Florea Țenescu: acțiunea și reacțiunea, economia forțelor, libertatea de acțiune.

Utilitatea principiilor se evidențiază atât pe timpul planificării și executării operațiilor, cât și în formarea și educarea comandanților de toate nivelurile. Principiile își depășesc condiția de orientare cursurilor de acțiune în operații, fiind decisive în pregătirea generațiilor de tacticieni, componente decisive ale acțiunilor militare.

Numărul, forma și aplicabillitatea principiilor nu sunt invariabile, ele reprezintă un fond de cunoștințe necesare care se acumulează și evoluează concomitent cu avansarea tehnologiilor aplicate sistemelor de armament, a noilor forme de ducere a acțiunilor militare și, în final, cu dezvoltarea gândirii militare în ansamblul ei. Forțele militare ale statelor și alianțelor execută operații pe baza conceptelor operaționale care derivă din combinații ale principiilor acțiunilor militare. De exemplu: un concept operațional provenit din combinația principiilor, ofensivă, mascarea, surprinderea și manevra poate sugera o forță militară puternică ce utilizează un număr mare de blindate care se deplasează rapid.

Literatura de specialitate din țara noastră recunoaște următoarele principii ale luptei armate:

1. precizarea scopurilor/definirea clară a obiectivelor,

2. unitatea și continuitatea operațiilor,

3. libertatea de acțiune,

4. inițiativa,

5. flexibilitatea,

6. concentrarea efortului ,

7. întrebuințarea economică a forțelor și mijloacelor,

8. realizarea surprinderii,

9. evitarea surprinderii,

10. organizarea și executarea oportună a manevrei,

11. realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace,

12. cooperarea,

13. siguranța și protecția,

14. simplitatea planurilor și a ordinelor,

15. menținerea unui moral ridicat,

16. sprijinul logistic.

Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce trebuie respectate în acțiunile militare și ca adevăruri care nu mai trebuie demonstrate. Definirea principiilor luptei armate scoate în evidență elementele convenționale ale acestora și anume: „caracterul imperativ normativ; caracterul axiomatic; caracterul funcțional al principiilor; caracterul de factori de stabilitate, de continuitate; caracterul istoric, cu multiple determinări”.

Principiul precizării scopurilor / definirii clare a obiectivelor.

Potrivit acestui principiu, noțiunea de obiectiv este identificată cu misiunea și nu cu scopul (cealaltă semnificație a cuvântului), fără a înțelege, însă, că definirea foarte clară a scopului oricărei acțiuni militare își pierde din importanță. Prin urmare, delimitarea precisă a scopului oricărei operații ce reflectă modul de îndeplinire reprezintă un factor major în obținerea succesului.

Principiul precizării scopurilor (definirii clare a obiectivelor) se exprimă prin orientarea fiecărei operații spre o stare finală bine definită, înțeles integral de către toți participanții și realist. Presupune atât acțiunea conjugată a forțelor către centru de greutate al forței adverse cât și aplicarea formelor și procedeelor de luptă pentru a-l pune pe adversar în situații nefavorabile astfel încât să piardă inițiativa, în scopul îndeplinirii obiectivului propus.

Conform prezentului principiul, totalitatea acțiunilor întreprinse trebuie să contribuie în mod decisiv, rapid și economic la îndeplinirea obiectivelor tactice, operative și strategice. Legătura dintre acestea, stabilite la fiecare nivel, are o importanță deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la realizarea obiectivului strategic final.

În funcție de variabilele mediului operațional: misiune, inamic, forțele proprii, teren, condițiile meteo, considerațiile civile și de timpul la dispoziție comandantul stabilește obiectivele operației. Acestea constituie baza tuturor planurilor de operație ale unităților subordonate. Acțiunile care nu contribuie la îndeplinirea lor trebuie evitate.

Analiza cerințelor principiului, evidențiază câteva căi de aplicare, între care menționăm:

aplicarea formelor și procedeelor de luptă după o concepție și un plan unic;

stabilirea concisă a misiunilor trupelor, a intenției comandantului, în cazul acțiunii independente, mai ales când există perspectiva descentralizării conducerii din cauza întreruperii, totale sau parțiale a comunicațiilor;

mobilizarea tuturor capabilităților în cadrul acțiunilor de luptă în vederea îndeplinirii misiunii;

acțiunea integrată și întrunită a categoriilor de forțe.

Principiul unității și continuității operațiilor presupune plasarea tuturor forțelor și mijloacelor sub o comandă unică. Aceasta facilitează concentrarea efectelor puterii de luptă pentru atingerea obiectivului comun.

Valabilitatea acestui principiu este demonstrată de întreaga istorie militară a umanității. De aceea, el este principiu al managementului și totodată principiu al acțiunii militare.

Teoreticienii militari români au acordat o atenție deosebită studierii modului de aplicare a acestui principiu în conducerea comandamentelor. În lucrarea „Tratat sumar de istorie militară” maiorul Renescu referindu-se la războaiele napoleoniene menționează următoarele despre aplicarea acestui principiu „… pe un teatru de operațiuni nu trebuie să avem decât o singură armată, un comandament unic. Acestuia să i se dea un singur obiectiv, adică armata să aibă de îndeplinit o unică misiune. Și totodată, pentru ca această unitate să persiste tot timpul, fie că înaintăm, fie că suntem nevoiți să ne retragem, e nevoie și de un singur mănunchi de linii de operații”. Reflectând la desfășurarea primului război mondial, același autor afirma “Cu marile armate de astăzi, cu întinsele spații ce ocupă fronturile și marea durată de timp a bătăliei nu mai e de ajuns un comandament unic, ci e necesar să existe în armată o unitate de vederi, ce noi numim curent unitate de doctrine”.

În literatura militară românească, acest principiu a fost cunoscut până de curând și sub denumirea de principiul unității acțiunilor de luptă. Modificarea operată asupra denumirii principiului este de durată și nu poate fi considerată decât benefică, înlăturând confuziile ce se puteau crea între unitatea acțiunilor ca lege și, în același timp, principiu al luptei armate.

Principiul unității comenzii este impus de cerințele obiective ce derivă din legea unității acțiunilor militare, presupunând, alături de comanda unică a fiecărei structuri militare, o modalitate de exprimare acțională sistemică, în care fiecare componentă a unui dispozitiv va acționa într-un anumit mod, în raporturi de intercondiționare și complementaritate cu celelalte, asigurând împreună funcționalitatea sistemului și reacționând unitar și prompt față de orice presiune sau acțiune dezorganizantă, din mediul extern ori din cel organizațional, pe baza unei singure decizii.

Așadar, unitatea comenzii trebuie să genereze și să întrețină unitatea acțiunii. Rămâne o condiție de succes esențială și constă în stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi unice, care să fie în măsură să decidă și să mențină unitatea acțiunilor de luptă, respectiv unitatea de efort.

Putem aprecia că cerințele esențiale de realizarea a unității și continuității în operație sunt următoarele:

însușirea deplină a concepției eșalonului superior și a intenției comandantului;

asigurarea continuității conducerii forțelor și concentrarea efectelor;

conjugarea efortului ansamblului de forțe, mijloace și capabilități, indiferent de specializare și categoria de forțe, pentru îndeplinirea misiunii de bază;

asigurarea caracterului centralizat al conducerii, iar atunci când nu este posibil (în operații interdepartamentale sau multinaționale), aceasta este compensată prin cooperarea judicioasă pentru realizarea obiectivelor și intereselor comune;

coordonarea și cooperarea continuă între forțele participante la acțiunile militare;

folosirea unor grupări de forțe ușor dislocabile și a unor dispozitive suple și mobile.

3. Principiul libertății de acțiune constă în asigurarea condițiilor de autonomie în decizie, planificare și desfășurare a operațiilor proprii și de limitare, până la anihilare, a posibilităților de opțiune și de acțiune a adversarului. Altfel spus, libertatea de acțiune se realizează, în principal, prin cucerirea, menținerea și exploatarea inițiativei în desfășurarea acțiunilor proprii, simultan cu limitarea posibilităților de opțiune și acțiune ale inamicului.

Principiul libertății de acțiune, așa cum este enuțat în doctrine și în literatura noastră de specialitate, își are corespondența în caracterul ofensiv al acțiunilor ca și modalitatea cea mai eficace pentru obținerea și menținerea inițiativei și asigurarea libertății de acțiune în vederea obținerii unor rezultate decisive la toate nivelurile acționale.

Îndeplinirea condițiilor de aplicare a principiului libertății de acțiune impune o cunoaștere exactă, consistentă și de actualitate a mediului operațional, pe care să se întemeieze prevederea intențiilor adversarului și a modului cum se vor desfășura acțiunile militare, realizarea unei superiorități de efecte față de adversar, în sectoarele și pe direcțiile cele mai importante, managementul riscului factorilor perturbatori (caracterul incert al informațiilor despre inamic, tendința de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării și transmiterii ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuși luptătorii, defecțiuni tehnico-organizatorice, starea vremii etc.).

4. Principiul inițiativei

Aprofundarea studiului asupra conținutului principiului anterior, cel al libertății de acțiune, necesită sesizarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a menține libertatea de acțiune, a opțiunilor pentru amplificarea acesteia, cât și a măsurilor de valorificare în măsura dorită.

Impunerea propriilor cursuri de acțiune și intenții asupra adversarului, cucerirea și menținerea inițiativei, realizarea unei capacități ridicate de a prevedea modul cum se vor desfășura acțiunile militare și intențiile adversarului, manifestarea superiorității calitativ-funcționale, flexibilitate în conducere, asigurarea acțiunilor și protecției trupelor, realizarea surprinderii și prevenirea acesteia din partea adversarului, valorificarea condițiilor geoclimatice, economice, demografice ale zonei de acțiune, sunt câteva metode pentru asigurarea libertății de acțiune, sursa vitală a menținerii capacității combative. Respectarea prezentului principiu constituie una dintre condițiile esențiale de succes și de înlăturare a momentelor critice în acțiune. Totodată, libertatea de acțiune asigură presiunea activă, într-un ritm ridicat și continuu al acțiunilor proprii asupra adversarului, influențându-i starea psihică, moralul, motivația de a lupta și creându-i permanent momente critice care să-l oblige la măsuri și contramăsuri reactive.

5. Principiul flexibilității impune adaptarea permanentă a planurilor și a acțiunilor forțelor la transformările de situație neprevăzute care apar în mediul operațional. Flexibilitatea reprezintă și capacitatea forțelor de a îndeplinire a diverselor misiuni pe plan global, într-un mediu multinațional, întrunit și din tot spectrul de operații.

Cerințele acestui principiu sunt împlinite prin instruire realistă, organizare, capabilități avansate de comunicare, exerciții decizionale de stat major și respectarea criteriilor proceselor militare de luare a deciziilor.

Principiul flexibilității se exprimă pe disponibilitatea de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu ușurință de la o acțiune la altă acțiune, de tranziție rapidă la misiuni din întregul spectru de operații, de a se adapta la condițiile concrete, în deplină securitate, fără a-și reduce din forță, eficiență și suplețe.

Ajustarea organizării forței la specificul spațiului de confruntare și cerințelor misiunii rămâne imperativul flexibilității. Recerințele forțelor proprii sunt următoarele: reorientarea rapidă a efortului, redimensionarea forțelor și tranziția facilă de la un tip de misiune la altul în întreg spectrul de operații.

6. Principiul concentrării efortului

Concentrarea efortului în locurile decisive și în momentele hotărâtoare ale luptei a constituit o preocupare predominantă a teoriei militare, condiție esențială de succes. Necesitatea concentrării eforturilor a fost resimțită de foarte multă vreme, concretizându-se în numeroase enunțări teoretice, care au și consacrat-o ca unul dintre cele mai importante principii ale luptei armate. Apreciind importanța concentrării eforturilor, Napoleon afirma: „când vreți să dați bătălia reuniți toate forțele, nu uitați nici una; câteodată un batalion poate să decidă soarta unei zile”.

Chiar dacă a fost enunțat în mod diferit, principiul concentrării eforturilor a exprimat din totdeauna aceleași cerințe: „concentrarea forțelor în spațiu și timp”, „concentrarea mijloacelor” și „superioritatea calitativ-funcțională”.

Din punctul de vedere a componentei cinetice a luptei armate, principiul concentrării acțiunilor hotărâtoare în locurile și momentele determinate pentru cursul ulterior al luptei, bătăliei și operației nu este legat de masarea forțelor, ci de aplicarea forței în raport cu centru de greutate al adversarului, urmărind aducerea acestuia în momente critice. Astfel, concentrarea efortului în locul decisiv și la momentul potrivit se realizează, în principal, prin masarea efectelor puterii de luptă a forțelor proprii, în scopul obținerii superiorității față de inamic.

Principiul concentrării efortului pe direcțiile și în momentele hotărâtoare intră în relație opoziție cu tedința de dispersare tot mai accentuată a elementelor de dispozitiv, mobilitatea acestora și capacitatea lor de a executa oportun manevra, menținându-și nealterate capabilitățile. Comandantul coordonează și sincronizează toate elementele puterii de luptă în locul și la momentul realizării unui efect decisiv asupra adversarului.

Căile de realizare a cerințelor principiului constau în: concentrarea efortului prin acțiunea focalizată (grupată) a forțelor și mijloacelor pe direcții sau sectoare limitate; utilizarea precisă a focului, manevrei și loviturii, în scopul producerii unor pierderi mari adversarului; alegerea judicioasă a direcțiilor și raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

7. Principiul întrebuințării economice a forțelor și mijloacelor

Necesitatea angajării selective a capabilităților pentru dirijarea acțiunilor principale către centrul de greutate al adversarului și repartizarea unor forțe minime, strict necesare pe direcțiile secundare, a determinat formularea principiului economiei forțelor și mijloacelor. Acest principiu presupune folosirea, în cea mai eficientă modalitate posibilă, a întregii puteri de luptă disponibile.

Principiul vizează obținerea de rezultate maxime, cu minimum de forțe și mijloace, prin stabilirea judicioasă a scopurilor operațiilor și a misiunilor executanților, în deplină concordanță cu posibilitățile reale, precum și realizarea cantităților de forțe, în funcție de importanța fiecărei misiuni.

Economia de forță presupune ca forțelor proprii să considere următoarele cerințe: dimensionarea grupărilor de forțe în raport cu scopul operației; rapiditatea manevrei pentru protejarea centrului de greutate; necesitatea menținerii unei autonomiei manevriere și logistice; asigurarea compatibilității dinamice a grupărilor de forțe și adaptabilitatea la momente critice; compatibilitatea sistemelor de conducere, asigurare și logistică. Având în vedere cele prezentate putem afirma cerința esențială a acestui principiu: „întrebuințarea la maximum a forțelor pentru scopul principal al războiului și minimum strict necesar de forțe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit și în punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puțin o simplă siguranță”.

Aplicarea principiului economiei forțelor și mijloacelor pentru evitarea momentelor critice în acțiunile forțelor proprii presupune prevederea cursurilor de acțiune ale adversarului, stabilirea unor misiuni realiste trupelor proprii, aprecierea justă a consecințelor fiecărei variante de acțiune, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime și eficiență maximă în întrebuințarea mijloacelor.

8. Principiul realizării surprinderii

Surprinderea inamicului, prin care se recomandă ca acesta să fie lovit la momentul, în locul sau prin modalități la care nu se așteaptă, este considerată în teoria și practica luptei armate unul din principiile prin care balanța victoriei în luptă poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea forțelor proprii, deoarece prin realizarea surprinderii ele pot obține rezultate majore prin alocarea unor eforturi reduse.

Principiul surprinderii, care ne permite crearea de momente critice adversarului a căror dezvoltare restrânge considerabil capacitatea sa de reacție, permite obținerea victoriei cu forțe minime asupra unui adversar mai puternic. Efectul moral al surprinderii poate afecta centru de greutate abstract al forței adversare provocând, pentru cel surprins, sentimentul inferiorității și posibilitatea înfrângerii. Efectul moral coroborat cu cel material constituie modalitatea principală prin care surprinderea își manifestă autoritatea asupra câștigării inițiativei și crearea momentelor critice: „principiul surprinderii cere a concepe și a executa acțiuni militare în siguranță, încât inamicul să fie lovit în locul, momentul și cu mijloacele neașteptate, găsindu-l nepregătit sau punându-l în situația de a lua cu greu măsuri de contracarare.”

Aplicarea principiului constă în ritmul ridicat operației, valoarea și structura forțelor și mijloacelor, declanșarea neprevăzută a acțiunii, iar condițiile necesare pentru realizarea surprinderii sunt: viteza; informațiile oportune și exacte; inducerea în eroare; aplicarea în forme neașteptate a elementelor puterii de luptă; măsurile de securitate; schimbarea bruscă a tacticii, procedeelor și metodelor de acțiune; folosirea avantajelor oferite de teren și de condițiile atmosferice; continuarea acțiunilor și atunci când acestea apar dezavantajoase.

9. Principiul evitării surprinderii

Evitarea surprinderii constă în totalitatea măsuri și acțiuni întreprinse atât pe timpul pregătirii, cât și pe timpul desfășurării sau încheierii operațiilor și au drept scop punerea forțelor și mijloacelor proprii în poziții avantajoase față de inamic, asigurarea condițiilor favorabile pentru îndeplinirea misiunilor și evitând astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea. Ea se realizează prin: culegerea, stocarea, procesarea și diseminarea neîntreruptă a informațiilor (intelligence) pentru cunoașterea situației și caracterului acțiunilor adversarului, precum și pentru zădărnicirea acțiunilor de cercetare ale acestuia; mascarea grupărilor de forțe și păstrarea în secret a planurilor acțiunilor de luptă, a lucrărilor genistice și a altor posibile obiective, inducerea în eroare, organizarea și executarea centralizată a acțiunilor informaționale, psihologice și de luptă radioelectronică.

10. Principiul organizării și executării oportune a manevrei

Ponderea deosebită a manevrei asupra desfășurării și deznodământului operațiilor militare a fost conștientizată din cele mai vechi timpuri, fiind considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acțiunilor militare. Practica a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă altor principii de bază, îndeosebi libertatea de acțiune, concentrarea eforturilor în locul decisiv și la momentul potrivit, surprinderea, economia de forță etc.

În doctrinele actuale se consideră că manevra permite punerea inamicului într-o situație dezavantajoasă, prin deplasarea forțelor proprii în vederea obținerii unui avantaj pozițional față de acesta, în scopul aplicării flexibile și al concentrării efectelor puterii de luptă pentru nimicirea forțelor sau respingerea acțiunilor acestuia, cât și pentru scoaterea forțelor proprii de sub loviturile inamicului.

Abordarea manevrieră a operațiilor asigură comandanților exploatarea succesului, menținerea libertății de acțiune, reducerea vulnerabilității forțelor proprii și obținerea victoriei cu forțe puține, în fața unui inamic superior. Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare și acțiune; stabilirea și, dacă e cazul, schimbarea direcției principale de efort; aplicarea echilibrată a principiului concentrării forțelor și mijloacelor.

În funcție scopul urmărit, de amploarea, natura forțelor și mijloacelor participante și mediul de desfășurare, precum și forma de acțiune în cadrul căreia se execută, în teoria și practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) de manevră de forțe și mijloace sau de foc: terestră, aeriană, navală și combinată (aeroterestră, aeronavală, de desant aerian sau desant maritim ș.a), iar după criteriul amplorii acțiunii, manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.

Scopul manevrei diferă de la o formă a acțiunilor militare la alta. Astfel, în apărare, manevra de foc, forțe și mijloace se execută pentru lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării, mutarea efortului de pe o direcție pe alta, executarea ripostelor ofensive, precum și pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din poziție centrală), iar în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forțe ale inamicului aflate în apărare lovituri pe linii interioare (din poziție centrală), pe linii exterioare, lovituri în adâncime și lovituri frontale, cât și pentru învăluirea și întoarcerea forțelor acestuia.

11. Realizarea și menținerea rezervei de forțe și mijloace constau în stabilirea și menținerea în permanență a unor forțe și mijloace la dispoziția comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcții sau pentru sporirea puterii loviturilor în momentele decisive ale operațiilor și pentru a interveni în situațiile neprevăzute.

În orice situație, comandantul trebuie să aibă o rezervă neangajată, gata de acțiune. Odată ce rezerva desemnată inițial a fost angajată, trebuie constituită alta, chiar dacă aceasta presupune o schimbare a repartiției forțelor și mijloacelor.

Rezerva este destinată rezolvării unor situații critice neprevăzute, care pot apărea pe timpul desfășurării operației și se compune din unități ale forțelor luptătoare, de regulă, fără întăriri.

Rezerva de forțe și mijloace se realizează și prin: reducerea la minim a pierderilor; asigurarea sprijinului logistic și a timpului de odihnă; aprovizionarea și completarea oportună a consumurilor și a pierderilor; înlocuirea unităților pentru completare și refacere.

În ofensivă, întrebuințarea rezervei (unitar sau pe grupări), în special atunci când forțele în sprijinul nemijlocit al efortului principal nu se constituie sau valoarea acestora este redusă, trebuie să realizeze capacitatea de a răspunde în mod adecvat unor evenimente neprevăzute care apar pe timpul luptei:

oprirea (respingerea) unui contraatac dintr-o direcție sau într-un moment neașteptat și (sau) căruia forțele destinate prin concepția operației nu-i pot face față;

atacul unor obiective vitale sau nou apărute și pentru care forțele de angajare imediată și forțele de angajare ulterioară nu sunt suficiente;

nimicirea desantului inamicului utilizat prin surprindere;

alte situații neprevăzute.

În ofensivă, rezerva se dispune de regulă, în raioane de dispunere (concentrare), ier misiunile generale ale rezervei pot fi:

oprirea (participarea la oprirea) unor forțe ale inamicului pătrunse în mod neașteptat – sub aspectul momentului și locului pătrunderii, al valorii forțelor pătrunse și al vitezei de înaintare a acestora în dispozitivul de apărare;

nimicirea inamicului pătruns în interiorul apărării prin participarea la contraatacul executat cu forțele de angajare ulterioară sau executarea unor contraatacuri în situații și condiții neprevăzute;

nimicirea forțelor inamicului infiltrate prin surprindere pe la flancuri și prin intervale sau lansate în mod neașteptat în spatele dispozitivului forțelor proprii;

înlocuirea unor forțe de la contact.

Angajarea rezervei trebuie realizată în urma analizei temeinice a situației și a timpului necesar deplasării, desfășurării și intrării în acțiune a forțelor din cadrul acesteia.

12. Principiul cooperării impune integrarea acțiunilor unităților, genurilor de armă, categoriilor de forțe, instituțiilor guvernamentale și organizațiilor civile. În îndeplinirea misiunilor încredințate, în operațiile specifice luptei armate, dar și în celelalte tipuri de operații, de o mare importanță este cooperarea între arme și specialități dar mai ales între categoriile de forțe, între Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale.

Procedeele de cooperare sunt determinate de timp, spațiu și de misiunile sau obiectivele pentru care se impune coordonarea eforturilor. Cooperarea în timp presupune executarea operațiilor simultan sau succesiv, de către participanți, în vederea îndeplinirii obiectivului. Procedeul de cooperare în care spațiul constituie obiectivul de analiză, presupune desfășurarea operațiilor fie în zone comune, fie în zone adiacente care facilitează realizarea scopurilor comune. Cooperarea pe obiective (misiuni) se exprimă prin caracterul comun sau complementar al acestora. Alegerea unei forme sau a unui procedeu se face în conformitate cu determinările obiective ale momentului în care se organizează și (sau) se detaliază cooperarea.

13. Principiul siguranței și protecției

Noțiunea de securitate este sinonimă cu cea de siguranță, ambele semnificând „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță, de liniște, izvorât din absența oricărui pericol”.

Securitatea acțiunilor și a forțelor reprezintă o condiție esențială pentru protejarea obiectivelor importante și centrului de greutate al forței precum și pentru evitarea momentelor critice care ar duce la pierderea sau reducerea puterii de luptă și neîndeplinirea misiunii. „Protejarea forței sporește puterea de luptă proprie dar, totuși, comandanții nu trebuie să fie excesiv de precauți, deoarece pentru a reuși ei trebuie să-și asume un risc necesar și calculat, inevitabil în război.”[15] Aplicarea acestui principiu presupune unele măsuri de siguranță informațională, acțională, morală, pentru prevenirea surprinderii și reducerea vulnerabilității forțelor proprii ca o necesitate vitală și o condiție primordială a succesului.

Siguranța și protecția constau dintr-un ansamblu de măsuri și acțiuni desfășurate continuu pentru asigurarea condițiilor de siguranță acțională, morală și materială necesare planificării și desfășurării operațiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii și obținerii unui avantaj neașteptat de către inamic, precum și reducerii vulnerabilității forțelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spațiul și capabilitățile de luptă.

Noul cuncept de protecție multidimensională are drept obiectiv controlul spațiului de luptă, în măsură să asigure protecția forțelor proprii față de întreaga gamă de amenințări, exercitate din orice dimensiune spațială (terestră, aeriană, cosmică ori informațională), astfel încât să se mențină libertatea de acțiune pe timpul deplasării, manevrelor și angajării, reducând în același timp capacitatea adversarului de a interfera în acțiunile trupelor proprii. Protecția multidimensională este caracterizată de capacitatea de a: identifica și urmări vulnerabilitatea forțelor proprii ce constituie obiective potențiale pentru adversar; deosebii în mod clar, precis și fără echivoc forțele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile și eșaloanele, prevenind astfel acțiunile și focul fratricid; reduce riscul și limita pierderile, altele decât cele produse prin luptă, printr-o gamă largă de misiuni specifice (exemplu măsuri de siguranță și medicale).

14. Principiul simplității planurilor și a ordinelor

Necesitatea ca planurile și ordinele să fie cât mai simple și clare a fost conștientizată de gânditorii militari, încă din Antichitate. În acest sens, Sun Tzî susținea că „un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puține cuvinte și la momentul potrivit”.

Acest principiu are în vedere, în principal, exercitarea a două funcții și atribute ale conducerii: planificarea și comanda.

Dacă ne referim la componentele care privesc planificarea acțiunilor și darea misiunilor, în prezent, planificarea acțiunilor se bazează pe criterii științifice, pe analize și calcule precise, prin care ne asigurăm că toate forțele vor primi misiuni în raport cu posibilitățile lor, iar eforturile vor fi îndreptate spre același scop: obținerea succesului cu pierderi și consumuri minime.

Planurile simple, funcționale, cuprinzând măsuri, activități și acțiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situației, misiunii, posibilităților reale și deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, ușurând materializarea lor de către executanți și acțiunea unitară. Se poate aprecia că o planificare judicioasă, care poate fi aplicată cu ușurință, în timpul cel mai scurt, este de preferat uneia în detaliu, dar realizată cu întârziere, aceasta întrucât tergiversarea acesteia este în detrimentul eșaloanelor subordonate cărora, mai ales la nivel tactic, trebuie să li se acorde cel mai mult timp pentru pregătirea acțiunilor.

15. Principiul menținerii unui moral ridicat. Moralul se reflectă în voința de a lupta și a obține victoria, fiind adesea decisiv pentru rezultatul operațiilor. Moralul ridicat se realizează prin instruire realistă, solicitantă și creativă și se menține prin exemplul personal al comandanților, asigurarea necesităților de bază și formarea spiritului de corp.

Presupune luarea măsurilor pentru realizarea coeziunii și spiritului de echipă în cadrul unității, precum și măsuri pentru asigurarea continuă a asistenței medicale adecvate, revenirea rapidă în cadrul unităților a luptătorilor cu răni ușoare și pentru utilizarea eficientă a sistemelor de evacuare, reparare și înlocuire a materialelor necesare condițiilor optime de trai și a sănătății militarilor.

Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, liderul îi motivează în momentele de mare dificultate și pericol și îi le imprimă aspirația de îndeplinire a misiunii.

16. Sprijinul logistic rămâne o condiție vitală pentru succesul oricărei operații și are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii misiunilor. Acesta trebuie să fie flexibil și în deplină concordanță cu intenția comandantului și concepția operației.

Forțele logistice încorporează o varietate de specialități tehnice (unități de aprovizionare și transport; de mentenanță; medicale; sanitar veterinare; de comenduire și îndrumare a circulației; bancare de campanie) și activități funcționale incluzând sprijinul și susținerea logistică, precum și folosirea infrastructurii disponibile din zona de responsabilitate.

Prin sprijinul logistic, forțele sunt asigurate din punct de vedere material și al asistenței, urmând fluxul surse de aprovizionare – militarii aflați în operație, în vederea desfășurării cu succes a misiunii.

Impementarea tehnologiilor informaționale a determinat apariția conceptului de logistică în rețea care ar permite un răspuns rapid în caz de criză, a urmări și putea schimba rapid destinația cantităților de materiale și mijloace necesare, chiar și pe timpul transportului acestora și a livra beneficiarilor cantități și categorii de materiale adaptate situației concrete și a asigura susținerea direct la nivel strategic, ca și la nivel operativ și/sau tactic a acțiunilor militare. Sistemele informaționale avansate și alte modernizări tehnologice acreditează noi concepte, precum modularitatea, managementul rapid, distribuția pe câmpul de luptă ce contribuie la configurarea conceptului de concentrare logistică.

2.2. Abordarea progresivă a principiilor războiului de către Statele Unite ale Americii

Conform manualului pentru operații ale armatei americane din 2001, instrumentul de bază pentru orientarea planificării și execuției invaziei Irakului din 2003, doctrina pentru întregul spectru de operații depinde de o serie de fundamente conceptuale atât pentru execuția în teren cât și pentru formarea liderilor. Aceste fundamente asigură generarea, dislocarea și susținerea forțelor Armatei. În final, cunoașterea și modul de aplicare a acestora permit forțelor armatei să fie decisive în toată gama de operații.

Manualul pentru operații împarte aceste fundamente, baza operațiilor în spectru complet, în:

Elementele puterii de luptă – prin combinarea și aplicarea cărora se creează baza generării puterii de luptă superioare;

Principiile războiului – ghidează și instruiesc comandanții pe măsură ce aplică elementele puterii de luptă;

Tezele operațiilor – caracterizează atât substanța cât și forma operațiilor în spectru complet. Acestea sunt impregnate în doctrina armatei;

Cadrul operațional – relaționează activitățile armatei în timp, spațiu și scop. Combinate cu cerințele operațiilor, cadrul furnizează comandanților o baza conceptuală pentru aplicarea puterii de luptă.

Comandanții combină și utilizează capabilitățile forțelor întrunite în moduri complementare și asimetrice aplicând puterea de luptă pentru obținerea rezultatelor decisive în întreaga gamă de operații.

Elementele puterii de luptă

Capacitatea armatei de a lupta și a învinge reprezintă baza succesului în toate operațiile, indiferent dacă forța letală e utilizată sau nu. Această capacitate reprezintă puterea de luptă, totalitatea mijloacelor distructive și de coerciție pe care o forță militară le poate aplica asupra adversarului la un anumit moment. Comandanții aplică elementele puterii de luptă – manevra, puterea de foc, leadership-ul, protecția și informația – pentru a îndeplinirea cerințelor pentru înfrângerea inamicului. Înfrângerea acestuia necesită adâncirea disproporționalității dintre puterea de luptă a forțelor proprii față de cea a adversarului. Comandanții reușesc acest lucru prin sincronizarea elementelor puterii de luptă proprii pentru crearea efectelor la punctele decisive din timp și spațiu. Puterea de luptă concentrată asigură succesul și anulează orice șansă a inamicului de a menține o rezistență coerentă. Efectele cumulate create de sincronizarea elementelor puterii de luptă reprezintă mijlocul cel mai sigur de limitare a pierderilor proprii și de încheiere rapidă a campaniei sau operației.

Fundamentele operațiilor

Principiile războiului și a cerințele operațiilor constituie fundația doctrinei operațiilor a armatei americane, acestea rămânând cerința succesului în planificarea și desfășurarea operațiilor.

Principiile războiului

Cele nouă principii ale războiului prezente în doctrina americană asigură orientarea generală pentru conducerea războiului și a operațiilor militare altele decât războiul la nivel strategic, operațional și tactic. Principiile au fost publicate pentru prima dată de armata americană la sfârșitul Primului Război Mondial, trecând testele analizei, experimentărilor și a practicii fără a suferi mari modificări.

Potrivit FM 3-0 Operații din Iunie 2001, principiile războiului sunt următoarele:

Obiectivul;

Ofensiva;

Masarea efectelor;

Economia de forțe;

Unitatea comenzii;

Securitatea;

Surpriza;

Simplitatea.

Manualul subliniază faptul că aceste principii nu sunt o listă de criterii care trebuie îndeplinite, neaplicându-se la fel în fiecare situație. În schimb, acestea rezumă caracteristicile operațiilor încheiate cu succes. Valoarea reală constă în educarea liderilor militari prin analiza aplicării principiilor asupra studiului campaniilor trecute, a operațiilor majore și a bătăliilor.

Obiectivul – direcționarea fiecărei operații militare spre un obiectiv clar definit, decisiv și accesibil.

La nivelurile operativ și tactic, toate acțiunile contribuie la îndeplinirea obiectivelor eșaloanelor superioare. Acest principiu conduce întreaga activitate militară, orice comandant care are o misiune de îndeplinit este nevoit să înțeleagă clar finalitatea dorită. La nivelul strategic, este necesară o viziune clară asupra stării finale a teatrului, care include în mod normal aspecte ale dimensiunii politice. Comandanții trebuie, astfel, să înțeleagă modul în care condițiile militare îndeplinite contribuie la atingerea scopurilor politice.

În stabilirea obiectivului, liderii militari sunt nevoiți să considere și constrângerile și legitimitatea, mai ales în cadrul operațiilor de stabilitate și sprijin. Mărimea forței folosite în atingerea obiectivului trebuie calculată și ajustată în conformitate cu scopul strategic. Obiectivul militar stabilit trebuie să fie acceptat și susținut de grupul, agenția, guvernul constituite legal de către populația din aria de operații, altfel sprijinul pentru acțiunea militară se reduce iar obiectivul devine imposibil de îndeplinit.

Perseverența constituie un atribut esențial al comandanților, întrucât în cadrul operațiilor ofensive și defensive succesul de scurtă durată poate surveni rapid, însă posibila necesitate a executării operațiilor de stabilitate și sprijin prelungite necesită cimentarea unor obiective strategică de durată.

Ofensiva – câștigă, menține și exploatează inițiativa.

Acțiunea ofensivă constituie esența operațiilor de succes, este cheia rezultatelor decisive. Acțiunile ofensive directează natura, scopul și tempoul operației pentru a forța inamicul să reacționeze. Operațiile ofensive sunt esențiale pentru păstrarea libertății de acțiune necesară, exploatarea vulnerabilităților, impunerea voinței proprii asupra inamicului sau a situației și capacitatea de reacție la fluiditatea factorilor ce influențează câmpul de luptă.

Masarea efectelor – concentrarea efectelor puterii de luptă la momentul și locul decisive.

Comandanții concentrează efectele puterii de luptă pentru copleșirea inamicului sau pentru câștigarea controlului asupra situației. Masarea în timp aplică elementele puterii de luptă simultan împotriva țintelor multiple, cea în spațiu concentrează efectele asupra unei singure ținte. Situația va fi dominată de alegerea oricărei opțiuni, comandanții decid metoda care se potrivește cel mai bine împrejurărilor. Armata americană aplică amândouă opțiunile simultan din ce în ce mai mult, masând efectele depline ale puterii de luptă în operațiile întrunite, reușind să copleșească întregul sistem de apărare a inamicului înainte ca acesta să mai poată avea o reacție semnificativă.

Masarea efectelor fără concentrarea fizică a forțelor se poate executa la un nivel superior față de trecut, sprijinul prin foc complentează manevra rapidă și fluidă. Asupra elementelor critice ale forțelor inamice se aplică întregul efect al puterii de luptă pentru anularea coerenței defensivei. Acesta poate fi aplicat simultan în timp și spațiu într-un punct din aria de operații, doar în timp pe timpul operațiilor simultane nelineare. Comandanții combină operațiile simultane și secvențiale pentru masarea efectelor în timp și spațiu.

Economia de forțe – alocarea minimului de putere de luptă esențială eforturilor secundare.

Acest principiu este reciproc celui al masării efectelor. Implică acceptarea riscului prudent în zonele selectate pentru obținerea superiorității – al efectului copleșitor – în operația decisivă. Economia de forțe impune discriminarea întrebuințării și distribuției de forțe astfel încât nici un element subordonat nu rămâne fără sarcină atribuită.

Manevra – plasarea inamicului în poziție dezavantajoasă prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.

Atât ca element al puterii de luptă cât și ca principiu al războiului, manevra concentrează și dispersează puterea de luptă în spațiu și menține inamicul în dezavantaj. Manevra eficace menține adversarul într-un continuu dezechilibru prin obligarea de a confrunta noi probleme și pericole într-un ritm mai mare decât este în măsură să reacționeze. Armata americană câștigă și păstrează libertatea de acțiune, reduce vulnerabilitățile proprii și exploatează succesul prin manevră.

Trebuie reținut faptul că manevra implică mai mult decât deplasarea și sprijinul prin foc, presupunând și aplicarea dinamică și flexibilă a leadership-ului, puterii de foc, informației și protecției forțelor. Principiul solicită comandanților flexibilitatea în gândire, planificare și combinarea iscusită a masării efectelor, surprizei și economiei de forțe.

Unitatea de comandă – asigurarea unității de efort pentru fiecare obiectiv sub responsabilitatea unui singur comandant.

Dezvoltarea puterii de luptă depline a unei forțe necesită, fără îndoială, unitatea de comandă. Aceasta presupune direcționarea și coordonarea tuturor forțelor pentru îndeplinirea obiectivului de către un singur comandant. Cooperarea conduce la coordonare, însă unificarea acțiunilor impune acordarea autorității necesare unui singur comandant.

Natura multinațională, întrunită, interagenții a acțiunilor unificate creează situații în care comandantul militar nu controlează în mod direct totalitatea elementelor din aria operațională. În absența acestei autorități unice, comandanții cooperează, negociază, astfel construindu-se consensul necesar obținerii unității de efort.

Securitatea – interzicerea inamicului de a obține un avantaj neașteptat.

Securitatea protejează și conservă puterea de luptă. Nu presupune însă o precauție excesivă, riscul calculat este inerent în confilict. Starea de securitate rezultă din măsurile luate de măsurile de elementul de comandă pentru a se proteja de acțiuni surpriză, interferențe, sabotaj, inducerea în eroare a adversarului având o contribuție majoră pentru întărirea securității. Pericolul rezultat din acțiunile asimetrice intensifică nevoia de eforturi în această direcție, chiar și în medii cu amenințare scăzută.

Suprinderea – lovirea adversarului într-un moment, spațiu sau manieră pentru care este nepregătit.

Principiul de față este reciproc celui al securității. Obținerea suprinderii rezidă din executarea acțiunilor pentru care un inamic sau adversar este nepregătit, fiind un multiplicator de luptă important dar temporar. Suprinderea totală a inamicului nu este necesară, fiind nevoie de conștientizarea suficient de târzie a intențiilor forțelor proprii pentru a nu mai putea reacționa eficient. Factorii care contribuie la obținerea suprinderii includ viteza, superioritatea informațională și asimetria.

Simplitatea – pregătirea simplă, clară a planurilor și a ordinele concise pentru asigurarea înțelegerii depline a misiunii.

Elaborarea planurilor și transmiterii ordinelor într-o manieră simplă și directă reduc confuzia și interpretările greșite. Factorii METT-TC determină nivelul de simplitate cerut. Planurile simple executate la timp rămân superioare celor detaliate tardiv. Comandanții de la toate nivelurile confruntă beneficiile aparente ale unui concept al operațiilor complex cu riscul în care subordonații nu vor fi capabili să-l înțeleagă sau să-l aplice.

Operațiile multinaționale valorifică la maximum principiul de față. Diferențele multiple în materie de limba vorbită, doctrină și cultură complică și conduc la accentuarea confuziei inerente în operațiile multinaționale.

Tezele operațiilor

Conform manualului pentru operații ale armatei americane din 2001, FM 3-0 Operations, succesul armatei în operații depinde de abilitatea acesteia de a opera în concordanță cu un set de cinci teze fundamentale: inițiativa, agilitatea, sincronizarea și versatilitatea. Sunt considerate adevăruri obiective, independente de subiectul cunoscător, care sunt esențiale în obținerea victoriei.

Inițiativa

Prezenta teză conține componente operaționale și individuale și reprezintă setarea sau dictarea termenilor de ducere a acțiunilor pe parcursul unei lupte sau operații. Implică spirit ofensiv în toate operațiile, comandanții urmăresc conformarea adversarului propriilor obiective operaționale. Liderii anticipează evenimentele în spațiul de luptă iar prin comandă și control forțele proprii acționează mai rapid decât adversarul, păstrându-și libertatea de acțiune.

Din perspectivă individuală, inițiativa reprezintă abilitatea de a demara automat, de a acționa când nu există instrucțiuni clare sau în momentul schimbării situației. Liderul cu inițiativă caută să decidă și să inițieze acțiuni independente când conceptul operației pierde din aplicabilitate sau când apare o oportunitate neanticipată pe care, dacă o exploatează, va conduce la îndeplinirea obiectivului misiunii. În pofida progreselor tehnologice care au rol important în ameliorarea actului de comandă și control, inițiativa individuală rămâne cerință necesară succesului operațiilor. Exercitarea acestui element necesită disciplinare, lideri competenți și pregătiți care își înscriu acțiunile în cadrul intenției comandantului.

Inițiativa presupune delegarea autorității decizionale către cel mai jos nivel posibil, comandanții urmăresc remiterea către subordordonați a unui grad cât mai mare de libertate de acțiune. Modalitatea de realizare a acestui deziderat constă în încurajarea acțiunilor agresive prin darea de ordine orientate pe misiune. Acestea desemnează sarcini fără specificarea manierei de executare pentru a da comandanților posibilitatea de a se concentra pe aspectele critice ale misiunii. Desigur, ordinele orientate pe misiune comportă exercitarea inițiativei de către subalterni instruiți, motivați și disciplinați.

Această teză fundamentală pretinde diferite forme de aplicare în funcție de misiune. În operația ofensivă, exercitarea inițiativei implică dezechilibrarea adversarului prin lovituri puternice și neașteptate. Pentru a reuși acest lucru, comandanții nu vor permite redresarea inamicului după șocul inițial al atacului. Păstrarea inițiativei presupune planificare anticipativă, dincolo de misiunea inițială. În spiritul acestui principiu, comandanții sunt într-o cercetare continuă a vulnerabilităților adversarului, masează efectele puterii de luptă în regim agresiv pentru a exploata oportunitățile apărute.

În operația de apărare, comandanții urmăresc suprimarea avantajelor inițiale ale atacatorului și obținerea libertății de acțiune. Astfel, repurtarea inițiavei decurge din determinarea adversarului de a reacționa la cursul de acțiune al forțelor proprii. Odată ce acest lucru este realizat, forțele din apărare vor examina oportunitățile ofensive, vor utiliza manevra și puterea de foc pentru a-și impune ritmul propriu al operației.

Câștigarea și menținerea inițiativei în operațiile de stabilitate și sprijin reclamă o înțelegere pătrunzătoare a situației facțiunilor beligerante. Prin anticiparea necesarului de resurse și a modului de utilizare a acestora, comandanții vor fi capabili să aplaneze crizele înainte ca acestea să degenereze în conflicte deschise, să minimizeze suferința umană și să asigure serviciile esențiale populației.

Agilitatea

Potrivit concepției armatei S.U.A., această teză de bază a operațiilor reiese din capabilitatea de a disloca și întrebuința forțele și mijloacele în întregul spectru al operațiilor. Comandanții permută operațiile ofensive, de apărare, de stabilitate și sprijin în funcție de modificarea variabilelor mediului operațional. Agiliatea presupune mai mult decât rapiditate fizică; impune flexibilitate intelectuală și capacitate înaltă de conceptualizare. Trebuie să fie o trăsătură a liderilor de la toate nivelurile: comandanții agili se adaptează imediat situațiilor nefamiliare, aplică la nivel de artă doctrina asimilată și iau decizii prompte. Trebuie evidențiată interdependența acestei teze cu celei a inițiativei: cucerirea, menținerea și exploatarea inițiativei nu este posibilă fără abilitatea de mișcare și adaptare rapidă. La fel, în ipoteza unor forțe mobile dar care reacționează la acțiunile inamicului, fără a-și asigura libertatea de mișcare și inițiativa, această teză își pierde din semnificație.

CAPITOLUL 3. ANALIZĂ ASUPRA MODULUI DE APLICARE A LEGILOR ȘI PRINCIPIILOR RĂZBOIULUI ȘI LUPTEI ARMATE ÎN OPERAȚIA IRAQI FREEDOM – STUDIU DE CAZ

3.1. Tratarea din perspectivă doctrinară a desfășurării operației

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Aplicarea Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom (ID: 109904)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Aplicarea Legilor Si Principiilor Razboiului Si Luptei Armate In Operatia Iraqi Freedom

Copyright Notice

Dezvoltarea Unui Stil DE Viață Sănătos LA Prescolari Si Scolarii Mici

Cauzele Stresului Profesional

Motivatia Si Satisfactia Angajatilor la Locul de Munca

Evaziunea Fiscala. Studiu de Caz

Analiza Politicii Regionale a Uniunii Europene

Opera de Arta Tablou,piesa de Teatru, Specol de Dans Comentariu; Conflict Autor Regizor

Copyright Notice

Similar Posts