Aplicarea Conventiei de la Montreaux In Conflictele Navale de a Lungul Istoriei

=== 3a90d82512888e6f8445dd9ee0ca15aa046342a5_461690_1 ===

UNIVERSITATEA OVIDIUS

FACULTATEA DE DREPT

CONSTANȚA

SPECIALIZAREA: DREPT

Materia: Drept Maritim Internațional

LUCRARE DE

DISERTAȚIE

Coordonator științific:Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

Constanța , 2017

UNIVERSITATEA OVIDIUS

FACULTATEA DE DREPT

CONSTANȚA

SPECIALIZAREA: DREPT

Materia: Drept Maritim Internațional

LUCRARE DE

DISERTAȚIE

Aplicarea convenției de la Montreux

(20 iulie 1936)

în conflictele navale de-a lungul istoriei

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

Constanța , 2017

Pagina de gardă (A se șterge indicație și printa liberă)

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………..4

Secțiunea I. Evaluarea profilului actorilor implicați în conflict…………………………………………………………………..7

§1. Introducere………………………………………………………7

Interesele și opiniile marilor puteri de-a lungul istoriei până în prezent asupra zonei Mării Negre……………………………………………………………………..7

1.2.Situatia internațională la momentul semnării convenției…………………………………………………………….11

§2. Indicatori diplomatici…………………………………….14

2.1.Nicolae Titulescu – promotor al politicii de pace în Balcani………………………………………………………………..14

2.2.Discursuri – Nicolae Titulescu…………………………..15

2.3.Aportul delegației României la convenție / contribuția lui Nicolae Titulescu…………………………….17

§3. Indicatori politici…………………………………………..21

3.1.Interesele Turciei urmărite la Marea Neagră………………………………………………………………..21

3.2.Interesele Turciei la Marea Neagră urmărite prin aceasta convenție………………………………………………….23

Secțiunea a II-a Analiza comportamentului actorilor implicați în conflict în termenii regiunii în care acesta se dezvoltă ……………………………………………………….27

§1. Dimensiunea geopolitică și juridică a conflictului……………………………………………………………27

1.1. Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei………..27

1.2. Regimul juridic al Mării Negre…………………………30

1.3.Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră…………………………………………………………………32

Secțiunea a III-a Dezbateri actuale pe baza convenției. Aplicarea acesteia în Razboiul rece. Studiu de caz…34

1.1. Dezbateri actuale pe baza convenției…………………34

1.2.Implicațiile demilitarizării strâmtorilor Bosfor și Dardanele…………………………………………………………….36

1.3. Clauzele convenției și aplicabilitatea lor în conflictele navale contemporane…………………………….41

Secțiunea a IV-a Implicațiile în prezent………………..46

1.1. Dezbateri actuale pe baza convenției……………………..

Concluzii…………………………………………………………….64

Bibliografie…………………………………………………………67

Anexe………………………………………………………………….72

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de publicații și acte normative

Alte abrevieri

Aplicarea conventiei de la Montreux

(20 iulie 1936)

în conflictele navale de-a lungul istoriei

Secțiunea I. EVALUAREA CADRULUI SOCIAL

§1. Introducere

1.1. Interesele și opiniile marilor puteri de-a lungul istoriei până în prezent asupra zonei Mării Negre

Cea mai mare parte a istoriei sale antice și medievale, bazinul Mării Negre a fost locul de întâlnire al unor civilizații înfloritoare, ambiții imperiale, confruntări pentru dominație și

control, sinergii economice și culturale. Orașele-state grecești au fondat colonii comerciale de-a lungul țărmurilor Mării Negre încă din secolul VII î.Hr., Bizanțul a dominat timp de secole printr-o

rețea complicată de alianțe și intervenții militare selective, tătarii și Hoarda de Aur au controlat un segment vital al Drumului Mătăsii din China până în Europa, Veneția și Genova și-au implantat centre comerciale prospere care au supraviețuit până la sfârșitul secolului XV, când au fost covârșite de puterea

în creștere a Imperiului Otoman, care la rândul său s-aconfruntat cu expansiunea imperială a Rusiei, care a ajuns la țărmurile Mării Negre pe la mijlocul secolului XVIII. Rivalitatea dintre cele două imperii s-a soldat adesea cu războaie, știrbind din domeniile fiecăruia pe măsură ce Rusia se înverșuna să obțină controlul asupra întregului spațiu maritim, mai ales asupra strâmtorilor Mării Negre, asumându-și rolul de eliberator al popoarelor creștine.

Etimologia numelui dat Mării Negre este una complexă. Orice demers în acest sens trebuie să aibă în vedere în primul rând denumirea antică , aceea de Pontus Euxinus. Această denumire are drept izvor cuvântul grec „euxeinos”(prietenos cu străinii), deși astfel se cocheta cu un alt termen acela de „axeinos”(neospitalier, fig. loc primitor de morți). „În acele vremuri (homerice), Marea nu era navigabilă și era numită axeinos , din cauza furtunilor sale hibernale și a ferocității triburilor care trăiau în jurul ei , mai ales a sciților care obișnuiau să sacrifice străini(…)”.

Marele istoric Nicolae Iorga afirma: "Când orientul a pornit spre occident, când răsăritul și-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se întâlnească cu sudul, aici s-au întâlnit". Însă, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reusit subordonarea totală a litoralului Mării Negre și transformarea acesteia într-un "lac interior": Imperiul Roman, Imperiul Bizantin și Imperiul Otoman.

Regiunea extinsă a Mării Negre – concept tot mai utilizat în lumea specialiștilor în geopolitică și geostrategie – este caracterizată printr-o mare diversitate de probleme și fenomene specifice tranziției de la guverne autoritare și economie centralizată la democrații pluraliste și economie de piață liberă.

Spre deosebire de alte zone ale spațiului euro-atlantic, în care sunt vizibile dezvoltări specifice perioadei post-Război Rece, în regiunea extinsă a Mării Negre, depășirea problemelor asociate moștenirii sovietice este mult întârziată.

În prezent, zona Mării Negre parcurge o etapă istorică ce poate fi descrisă prin despărțirea unora dintre statele riverane de moștenirea perioadei comuniste, de apartenența la sfera de influență sovietică, prin tranziția de la o societate și economie închise, spre valorile democrației și economiei de piață. Unele state din regiune sunt deja membre NATO și se găsesc în plin proces de aderare la UE (Turcia), sau sunt deja membre ale UE (România, Bulgaria), în timp ce altele sunt angajate pe drumul îndeplinirii condițiilor cerute (Ucraina, Georgia). În schimb, Rusia, păstrând statutul de mare putere, caută să refacă, pe noile coordonate geostrategice, fostul bloc politico-militar și economic, pentru a rămâne un partener credibil al marilor puteri ale lumii și actorul principal al regiunii. Statele regiunii Mării Negre depind, în mare măsură, de asistența economică occidentală, ce se dovedește esențială pentru stimularea proceselor de prefacere a bazei economico-sociale a statelor și accentuarea evoluțiilor democratice. Peste tot, în proporții diferite, se înregistrează probleme ca: mentalități retrograde, tradiții democratice fragile, corupție, activități ale unor organizații criminale internaționale, trafic ilegal de droguri, arme și „carne vie” etc.

1.2.Situatia internațională la momentul semnării convenției

Așa cum sublinia Jean Laloy , Conferința de la Yalta n-a urmărit împărțirea lumii, ci soarta Poloniei . Occidentalii au acceptat în datele lor esențiale, planul lui Stalin. Acesta are două componente: una prevede translatarea Poloniei spre vest cu pierderea tuturor teritoriilor aflate la est de linia Curzon, componenta politică pune Comitetul de la Lublin în postura de bază a guvernului viitor , adăugându-i câțiva reprezentanți ai exilului . E drept că, în același timp, Stalin a acceptat alegeri libere .

La această conferință este adoptată o Declarație generală a țărilor eliberate care prevede că popoarele acestor țări își vor putea alege libere guvernele , dar semnatarii ei nu s-au lăsat deloc înșelați . Cât privește Germania , se cade de acord asupra delimitării a trei zone de ocupație. Franța nu va putea obține o zonă de ocupație decât în măsura în care aceasta va fi tăiată în interiorul zonelor engleză și americană. Se prevede de asemenea, că Germania va putea fi împărțită în mai multe state , Stalin obține principiul unei revizuiri a Statutului Strâmtorilor ( Convenția de la Montreux). El acceptă ca, imediat după sfârșitul războiului împotriva Germaniei , să participe la conflictul cu Japonia. URSS va redobândi în Extremul Orient pozițiile Rusiei dinainte de 1904- sudul insulei Sahalin, arhipeleagul Kurilelor și dreptul de amestec în treburile Coreei.

Compusă din patru Anexe și 29 de Articole, această Convenție se pare că a servit inițial intereselor comuniste. Părțile semnatare, conform art. 27 sunt aceleași ca și cele ale Tratatului de la Lausanne din 1923.

Australia, Bulgaraia, Franța Germania, Grecia, Japonia și România, Uniunea Sovietică, Turcia , Marea Britanie și Iugoslavia au agreat să ducă negocierile la Monteaux în Elveția, negocieri începute la 22 iunie 1936. Două mari puteri nu au fost reprezentate: Italia, care avea tendințe agresive de expansiune neagreate în primul rând, refuzând să participle, și Statele Unite , care a respins până și statutul de observator.

Turcia, Regatul Unit și Uniunea Sovietică au prioritizat fiecare protejarea interesele proprii. Britanicii au favorizat continuitatea unei colaborări restrictive, în timp ce Turcia a căutat un regim mult mai liberal care să le reactiveze controlul propriu asupra strâmtorilor și sovieticii au propus un regim care garanta libertatea absolută a trecerii.

Britanicii , sprijiniți de Franța, au dorit să excludă flota Sovietică din Marea Mediterană, unde se putea trata navigarea vitală în comerțul cu India, Egipt și Estul îndepărtat. În sfârșit , britanicii au fost preocupați de cererile lor în timp ce sovieticii au continuat în a- și asigura controlul asupra țărilor de la Marea Neagră , de aici și unele restricții aduse țărilor de la Marea Neagră, inclusiv de ordin militar . Înțelegerea a fost ratificată de către toate țările semnatare , cu excepția Germaniei, care nu a fost semnatară a tratatului de la Lausanne și cu rezervele Japoniei și a intrat în vigoare la 9 noiembrie 1936.

Voința Britaniei de a face concesii a fost atribuită ca o dorință de a evita faptul ca Turcia să se alieze sau să cadă sub influența lui Adolf Hitler sau Benito Mussolini. Aceaștia au fost primele demersuri într-o serie de pași pe care Marea Britanie și Franța i-au făcut pentru a se asigura că Turcia va rămâne neutră și aproape de Aliații vestici în eventualitatea unui viitor conflict cu Axa.

§2. Indicatori diplomatici

2.1.Nicolae Titulescu – promotor al politicii de pace în Balcani

La 21 iulie 1936, la Montreux, Titulescu și Litvinov au parafat Tratatul de asistență mutuală între Romania și Uniunea Sovietică. Cei doi au hotărât ca tratatul să fie semnat cu prilejul începerii lucrărilor Adunării Generale a Societății Națiunilor, în septembrie 1936. Din cauza apropierii de Uniunea Sovietică, Titulescu a fost acuzat ca ar fi comunist. În replică, diplomatul român declara: "Politica noastră față de Uniunea Sovietică derivă din necesitatea de a trăi în buna armonie cu un vecin de 170.000.000 de oameni. Nu sunt comunist, n-am împărtășit niciodată această doctrină. Consider însă ca o apropiere pe tarâmul politicii externe cu U.R.S.S., care este aliată aliaților noștri Franța, Cehoslovacia și Turcia, este cel mai bun mijloc de a permite tratatelor noastre de alianța existente  să-și dea plina lor eficacitate".

Pentru Hitler, recuperarea României a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din punct de vedere militar, cât și psihologic. O dată ce democrațiile au acceptat această manevră ca pe un fait accomplie, baza strategică a opoziției față de Hitler în Europa de Est a dispărut . Dacă pe 7 martie nu v-ați putut apăra pe voi, l-a întrebat ministrul român de externe Nicolae Titulescu pe omologul său francez, cum o să ne apărați pe noi împotriva agresorului ? Răspunsul la întrebare a fost din ce în ce mai greu de dat pe măsură ce Renania s-a fortificat din ce în mai vizibil.

2.2.Discursuri – Nicolae Titulescu

În epoca revoluțiilor burghezo-democratice, aspirațiile românilor care vizau deplina emancipare, făurirea statului național unitar, independent și suveran, primeau o puternică lovitură din partea unui imperiu retrograd. Pământul românesc a sângerat atunci. Europa, prea mulțumită și prea sigură de sine, a fost martoră liniștită la trasarea unor „granițe, care sunt ca niște tăieturi adânci și dureroase în corpul viu al națiunii" române. Ceea ce s-a întâmplat atunci, departe de a înfrânge aspirațiile românilor, de dincolo și de dincoace de Carpați, a marcat intrarea luptei naționale într-o nouă etapă. Născut la 4/16 martie 1882, sub arcul de lumină al independenței câștigate de România pe câmpul de luptă, în cursul și la capătul războaielor din anii 1877–1878 împotriva Imperiului Otoman, Nicolae Titulescu nu s-a mulțumit să tragă un semnal de alarmă în legătură cu perpetuarea acestei anomalii care fractura în continuare cursul firesc al istoriei poporului român, ci, mai mult decât atât, lucru esențial, tânărul tribun a chemat la mobilizarea minților și baionetelor pentru a „spulbera" aceste granițe impuse în mod criminal, a unor granițe care „ne vor încătușa ca zidurile unei temnițe, la umbra cărora viața se ofilește și se stinge". Trecerea de la o propoziție la o altă propoziție, de la un paragraf la alt paragraf, oferă surprize retorice și stilistice din cele mai neașteptate și frumoase. Metaforele din discursurile diplomatului român sunt foarte puternice, de exemplu, privind granițele impuse de ocupant: „tăieturi adânci și dureroase în corpul viu al națiunii"; „zidurile unei temnițe, la umbra cărora viața se ofilește și se stinge".

La fel ca toți marii oratori, Titulescu nu se mulțumește cu simțul realității. Desigur, are părți de polemică, mânuiește ironia și se joacă cu vorbele de duh, strivește cu logica și nu îi este străin niciunul dintre mijloacele pe care arta cuvântului le pune la îndemâna celor aleși. Dar adevăratele momente de elocință și de stăpânire a auditoriului intervin atunci când își ia zborul și înălțându-se foarte sus, foarte sus, deasupra contingentelor terestre, el ne deschide orizonturi noi și ne înalță la măreția sintezei sale.

2.3.Aportul delegației Romaniei la convenție / contribuția lui Nicolae Titulescu

În elaborarea și promovarea acestor soluții, o contribuție deosebită a avut delegația română, condusă de Nicolae Titulescu, care a acționat pentru apărarea intereselor majore ale țării, întărirea securității colective și organizarea păcii, fapt ce a fost posibil prin consolidarea securității Turciei și a securității în Marea Neagră. România a obținut dreptul puterilor riverane de a trece prin strâmtori submarinele construite, cumpărate sau trimise pentru reparații în afara Mării Negre. De asemenea, România a obținut ca remorcajul vaselor comerciale, ca și pilotajul să fie facultative, cu excepția pilotajului în cazul unei primejdii iminente de război pentru Turcia, când poate deveni obligatoriu, dar trebuie să fie gratuit. Totodată, țara noastră a participat activ la pregătirea și definitivarea întregului text, având un rol constructiv în desfășurarea dezbaterilor, finalizarea procesului de negociere și adoptarea unor soluții corespunzătoare.

Convenția de la Montreux – 1936 a conferit Turciei dreptul de a militariza zona strâmtorilor (Bosfor, Dardanele) în situație de conflict armat.

Nicolae Titulescu aprecia, în cadrul conferinței diplomatice de la Montreux „Dacă țara mea a acordat o încredere nelimitată loialității Turciei, ea nu face decât să execute testamentul domnitorului Ștefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea pe patul său de moarte: „Dacă veți fi vreodată nevoiți să cădeți la învoială cu vreunul din dușmanii voștri, alegeți-i pe turci, pentru că ei sunt cei mai cinstiți”. Ne este cu atât mai ușor să cădem de acord astăzi cu Turcia, dat fiind că ea nu este dușmana noastră ci, dimpotrivă, o prietenă pe a cărei fidelitate punem temei”.

Marele diplomat român, în timpul Conferinței de la Montreux, a ridicat chestiunea regimului Comisiei europene a Dunării..

În anul 1936 existau două Comisii ale Dunării: una numită Comisia internațională, creată prin tratatele de pace, în anul 1921, cu sediul la Viena; cealaltă, numită Comisia europeană, creată prin Tratatul de la Paris, în 1856, cu sediul la Galați.

România considera necesară suprimarea celei de-a doua Comisii, căci ea reprezenta o instituție anacronică, care exercita un control teritorial străin de neacceptat, organismul internațional răspunzând cel mai puțin scopurilor pentru care a fost creat.

România nu contesta caracterul internațional al Dunării. În afara atribuțiilor care țin de competența teritorială și care trebuia să treacă asupra statului român se avea în vedere ca această Comisie internațională a Dunării, cu sediul la Viena, să-și extindă competența până la gurile fluviului.

Se punea problema unificării regimului Dunării, căci nici un fluviu internațional din lume nu era supus unui regim de supraveghere exercitat de două comisii . Într-un interviu acordat ziarului „Le temps”, la 10 iulie 1936, Nicolae Titulescu afirma: „Dunărea străbate, printre alte țări, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. România reclamă dreptul de a fi tratați pe picior de egalitate, în ce privește regimul Dunării, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii și iugoslavii. A accepta, ca români, restricții de suveranitate cu privire la aceeași Dunăre doar pentru motivul că în trecut nu îndrăznea nimeni să impună vreo servitudine Austro-Ungariei pentru că era mare putere, pe când noi eram siliți să acceptăm, acum aproape o sută de ani, condițiile impuse de către marile puteri pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat național, este un act potrivnic demnității românești, pe care nimeni, dar nimeni în țara mea, nu ar putea să-l accepte”.

Comisia europeană a Dunării se confrunta cu mari dificultăți financiare. Trebuind multă vreme să facă față unor cheltuieli care nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de navigație, aceste taxe au trebuit, după reînceperea lucrărilor – întrerupte sau neglijate în timpul primului război mondial –, să fie considerabil mărite. Lucrările tehnice, impuse ca o necesitate de înnisiparea continuă, au înghițit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea să le acopere. Împrumuturile din tezaurul public sau de la diferite bănci particulare nu mai puteau fi rambursate.

§3. Indicatori politici

3.1.Interesele Turciei urmărite la Marea Neagră

Petru I moștenise două probleme complexe: cea suedeză și cea turcă, adică ieșirea la Marea Neagră și la Marea Baltică. Ieșirea la Marea Neagră, închisă de turci, și avansul către cursul inferior al Dunării, au devenit obiective primordiale nu numai pentru Rusia, ci și pentru Austria, cea dintâi ținând să-și deschidă drumul către slavii de sud și, apoi, către Constantinopol.

Este pe deplin îndreptățită observația că în războaiele cu Turcia, rușii și-au dezvăluit repede obiectivele reale: Principatele și Marea Neagră erau prima trambulină către Constantinopol; Strâmtorile, a doua – către Marea Mediterană; impulsul prioritar către Principate a fost însă pripit atribuit lui Petru I, care avea în vedere Baltica, trecerea Nistrului fiind prematură, totuși executată în starea de euforie de după victoria de la Poltava (1709). În conflictele cu Turcia, Crimeea a fost cea care, până la anexare, a prelevat în politica externă rusă, față de Principate. În hotărîrile sale din 16 iunie 1735, Consiliul imperial rus a avut în vedere Crimeea și nu Principatele, iar planul lui Münich din aprilie 1736, deși nerealist și neoficial, indică următoarea ordine a operațiunilor militare: în primul rând luarea în stăpânire a Crimeii; în 1738 cucerirea Moldovei și Munteniei, iar în 1739 – a Constantinopolului.

În ceea ce privește obținerea de noi aliați, la începutul secolului XX, legătura cu Turcia este chemată a fi de cea mai mare importanță, știut fiind că, concurența între Berlin, Roma și Moscova s-ar putea concentra asupra Balcanilor, Turcia ca deținătoare a strâmtorilor, este în puterea ei de a hotărâ care vor fi țările răsăritene care pot obține sprijinul anglo-francez și în ce măsură Rusia va putea fi neutralizată. Turcia, servind ca pilot pentru politica Marii Britanii în Balcani , se urmărește aici cu mare interes asociațiile ce se pot grupa în jurul ei. Din cele arătate în izvoare istorice-documente ale vremii, acțiunea Ambasadei Turce la Londrapoare ar fi fost de a ralia pe căt se poate țările balcanice la cauza aliaților fără însă a avea o politică de provocare față de soviete pentru a evita intrarea în joc a unui nou adversar.

În urma Primului Război Mondial, dizolvarea Imperiilor Țarist și Otoman a schimbat din nou raportul de forțe pe plan regional, după cum actorii politici erau împărțiti în susținători sau oponenți ai status quo teritorial constituit. Disputa perenă privind regimul strâmtorilor Mării Negrea fost soluționată până la urmă prin Convenția de la Montreux din anul 1936, care –deși reflecta condițiile politice și tehnice de la acea vreme în ceea ce privește restricțiile de tonaj și durata staționării pentru navele militare ale statelor neriverane –este în vigoare și astăzi.

3.2. Interesele Turciei la Marea Neagră urmărite prin aceasta convenție

Ori de câte ori situația se tensionează în zona Mării Negre, reapare discuția despre Strâmtori, despre reglementarile internaționale privind dreptul de circulație al navelor comerciale și militare, în conditiile în care Turcia este stapâna absolută a Strâmtorilor, scrie jurnalistul Cristian Unteanu pe blogul sau de pe adevarul.ro. Pe timp de pace ; navele comerciale au

libertate completă de trecere, zi și noapte, oricare ar fi pavilionul sub care navighează și tipul lor de încarcatură, clauza care se aplică și navelor militare, dar cu obligația de a naviga doar ziua și fără a le fi îngăduit să acosteze. În cazul statelor non-riverane, nu pot intra în Strâmtori decât nave de linie ușoare, nave mici de luptă și nave auxiliare, ceea ce exclude navigația pentru nave de linie, cele cu un tonaj de peste 10.000 t si a celor care au un cel puțin un tun cu calibrul superior a 203 mm, precum și a port-avioanelor și submarinelor. În cazul statelor riverane, navele lor militare de linie au trecerea autorizată (cu condiția să treacă prin strâmtori doar câte una o dată, escortate de cel mult doua torpiloare, dacă au un tonaj de peste 10.000 t). Este autorizată și navigația pentru submarinele acestor state riverane, construite sau cumparate în afara Mării Negre (un singur drumautorizat, cel spre portul oficial de staționare) sau a celor construite pe șantierele Mării Negre dacă este nevoie să meargă pentru reparații, cu condiția ca Turcia să fie anunțată în timp util și cu obligația absolută să navigheze pe timp de zi și la suprafață. În ce privește prezența în Marea Neagră a navelor militare ale altor state există o limitare foarte importantă: tonajul maxim global admis este de 30.000 t și un maximum individual de 2/3, adică 20.000 t pentru fiecare dintre navele puterilor străine de Marea Neagră cu condiția folosirii în masura în care le permite totalul global de 30.000 t.

Tonajul global maxim al tuturor navelor străine care se pot afla în tranzit prin Strâmtori nu trebuie să depașească 15.000 t și in nici un caz nu trebuie să fie mai mult de 9 nave militare. În plus, navele de război ale statelor non-riverane nu pot staționa mai mult de 21 de zile în Marea Neagră. În cazul unui război, Turcia nefiind parte beligerantă, statutul pentru navele comerciale ramâne același ca pe timp de pace. Este însă interzisă trecerea flotelor militare ale statelor beligerante care nu au voie, în zona strâmtorilor, să execute o captură, să exercite dreptul de vizitare sau să facă vreun gest ostil. Problema apare (în cazul în care admitem că aceasta Convenție, realizată pe timpul Societății Națiunilor, nefiind declarată drept nulă, este recunoscută de facto de ONU și acceptată de Organizația maritimă internațională) se poate aplica de către Turcia prevederea că poate autoriza trecerea unor nave militare în caz de misiune aprobată de forul internațional (posibil de executat de NATO, spre exemplu, sub mandat, n.n.). În cazul unui razboi în care Turcia este parte beligerantă au libertate de trecere navele comerciale ale țărilor cu care Turcia nu este în război, iar în cazul navelor de război, trecerea acestora este la completa latitudine a autorităților turce. În cazul unei situații în care Turcia percepe o amenințare directă de război, prevederile sunt aproximativ asemănatoare, cu câteva prevederi restrictive în favoarea Turciei care ar posibilitatea de a bloca circulația în strâmtori pentru navele aparținând țărilor pe care le socotește la originea amenințării respective. Începând cu aprilie 1982, Convenția a fost din nou adaptată pentru a permite Turciei să poată accesa oricând strâmtorile, pe timp de pace sau de război. Acestea sunt datele Convenției. Dar și, tot de aici, începe o lungă suită de probleme care, s- ar putea să le vedem acutizându-se în perioada următoare, pot genera situații deosebit de grave. Ideea este , cum spun acum experții – că aceasta Convenție a fost gândită pentru contextul tehnologic al anului 1936, iar interdicțiile menționate în text privesc ceea ce există ca armament și tehnologie militară la acea vreme, orice derograre fiind permisă acum deoarece echipamentele respective nu au fost menționate stricto sensu în textul în cauză. În consecință, ceea ce nu este interzis, este permis- discuție infinită și câteodată, extrem de tensionată atunci când este vorba despre navele purtătoare de rachete (sisteme AEGIS dar si rachete de coazieră sau balistice), trecerea acestora fiind de mai multe ori contestată de rusi, dar autorizata de Turcia., problema a cărei rezolvare trenează de foarte mult timp și, oricând, poate genera o situație foarte periculoasă în contextul de acum în care Rusia redeschide dosarul prezenței sale în Mediterană, mult facilitat de acordul cu Cipru care-i permite accesul la porturile de pe insulă și realizează o legatură foarte ușoară cu baza rusă de intreținere și reparatii de pe coasta Siriei. Nu puțini sunt cei care-si amintesc de celebrul episod al strimtorilor generat de prezența permanentă a unei nave de război sovietice în Strâmtori. A condus Turcia la abandonarea neutralității și intrarea în NATO. Legăturile dintre Turcia și Federația Rusă sunt însă acum mult schimbate, mai ales din motive strict economice, căci Federația Rusă a găsit în Turcia platforma de intrare a resurselor sale energetice în spațiul Mării Mediterane și in paralel, zona de trecere pentru rețeaua de conducte înspre Europa.

Secțiunea a II-a

ANALIZA COMPORTAMENTULUI

ACTORILOR IMPLICAȚI ÎN CONFLICT ÎN TERMENII REGIUNII

ÎN CARE ACESTA SE DEZVOLTĂ

§1. Dimensiunea geopolitică și juridică a conflictului

Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei

Remorcajul și pilotajul prin Strâmtori erau facultative, însă navele aveau obligația de a comunica agenților portuari numele, naționalitatea, tonajul, destinația și proveniența. Exista, de asemenea, inserată în sarcina navelor obligația efectuării unui control sanitar. Totodată se proceda la o consolidare și sporire a taxelor de navigație , limitate prin Convenția de la Lausanne. Potrivit acestei noi convenții, taxele puteau fi: taxe de control sanitar, taxe de faruri, geamanduri, taxe de salvare, taxe de pilotaj și/sau remorcaj, taxe portuare. Primele trei categorii erau instituite conform Anexei I la Convenție. Astfel, aceste taxe se aplică îndoitelor treceri dintre Marea Neagră și Egee sau invers , cu aparenta înlesnire de a plăti o singură dată pentru două treceri succesive , în sensuri contrare, realizate în decurs de 6 luni , sau numai jumătate atunci când este vorba despre o singură trecere. Prin consfințirea unui tratament preferențial, era deschis drumul unor practici neortodoxe ce aveau ca finalitate o favorizare excesivă a navelor sub pavilion turcesc. Potrivit unui punct de vedere din literatura de specialitate, „aceste taxe nu corespund principiului egalității de tratament deoarece nu ating și vasele care nu ar face o trecere complectă, cel puțin, dintr-o direcție sau alta „

Favorizând navele turcești ce nu realizează o trecere prin ambele strâmtori , textul convenției , sau mai exact , interpretarea dată acestuia „încalcă principiul general al libertății de trecere și al egalității de tratament pentru toate pavilioanele fără nici o deosebire , când este vorba de navigația internațională prin fluviile , canalurile și strâmtorile de un interes internațional”

În elaborarea și promovarea acestor soluții, o contribuție deosebită a avut delegația română, condusă de Nicolae Titulescu, care a acționat pentru apărarea intereselor majore ale țării, întărirea securității colective și organizarea păcii, fapt ce a fost posibil prin consolidarea securității Turciei și a securității în Marea Neagră. România a obținut dreptul puterilor riverane de a trece prin strâmtori submarinele construite, cumpărate sau trimise pentru reparații în afara Mării Negre. De asemenea, România a obținut ca remorcajul vaselor comerciale, ca și pilotajul să fie facultative, cu excepția pilotajului în cazul unei primejdii iminente de război pentru Turcia, când poate deveni obligatoriu, dar trebuie să fie gratuit. Totodată, țara noastră a participat activ la pregătirea și definitivarea întregului text, având un rol constructiv în desfășurarea dezbaterilor, finalizarea procesului de negociere și adoptarea unor soluții corespunzătoare.

Regimul juridic al Mării Negre

Dintre toate strâmtorile, acelea care au jucat un rol din cele mai active în dreptul internațional, prin istoricul lor atât de bogat în evenimente, lupte și ciocniri de interese au fost strâmtorile Mării Negre. Această așezare specială a strâmtorilor Bosfor și Dardanele explică deosebita lor însemnătate politică, economică și militară pentru dreptul internațional, în general și pentru statele riverane, în special. În perioada modernă Tratatul de la Londra din 1871 a modificat, într-o oarecare măsură, această situație, recunoscând Turciei dreptul de a deschide, în timp de pace, strâmtorile pentru navele militare ale statelor aliate sau prietene Turciei, dacă aceasta va socoti necesar, pentru asigurarea îndeplinirii condițiilor Tratatului de la Paris din 1856. După înfrângerea Turciei în primul război mondial, puterile Antantei au stabilit în strâmtori, pe baza convenției de armistițiu cu Turcia din 1918, un regim de ocupație militară.

Strâmtorile au fost demilitarizate și a fost instituită o comisie internațională fără participarea Turciei, pentru a controla respectarea regimului. A urmat războiul între Turcia și Grecia, Anglia și Franța, în anii 1920-1921, apoi tratatul de la Lausanne din 1923, care menținea libertatea de navigație pentru navele comerciale și militare ale tuturor statelor, în timp de pace și război și demilitarizarea strâmtorilor. Se renunța la comisia internațională. În prezent, regimul navigației maritime prin strâmtorile Mării Negre este stabilit prin Convenția semnată la Montreux la 20 iulie 1936 privind regimul strâmtorilor Mării Negre. Convenția de la Montreux prevede libertatea de survol pentru aeronavele civile, în zbor între Mediterană și Marea Neagră. Această libertate trebuie să fie exercitată în afara zonelor interzise și cu respectarea rutelor aeriene indicate de Turcia. Nici Convenția de la Montreux, nici cea de la Chicago, nu conțin prevederi referitoare la survolul strâmtorilor de către aeronave militare. Se apreciază că survolul aeronavelor militare depinde în întregime de autorizarea

Turciei. În anii 1993 și 1994, Turcia a adoptat reglementări interne privind ordinea traficului în strâmtori și în Marmara. România a obținut dreptul puterilor riverane de a trece prin strâmtori submarinele construite, cumpărate sau trimise pentru reparații în afara Mării Negre. De asemenea, România a obținut ca remorcajul vaselor comerciale, ca și pilotajul să fie facultative, cu excepția pilotajului în cazul unei primejdii iminente de război pentru Turcia, când poate deveni obligatoriu, dar trebuie să fie gratuit. Totodată, țara noastră a participat activ la pregătirea și definitivarea

întregului text, având un rol constructiv în desfășurare

a dezbaterilor, finalizarea procesului de negociere și adoptarea unor soluții corespunzătoare. Canalele de importanță națională sunt cuprinse între frontierele unui stat și nu au prea mare însemnătate pentru navigația internațională. Aceste canale sunt parte componentă a teritoriului statului, care își exercită asupra lor dreptul lui de suveranitate deplină. Din categoria canalelor de importanță națională fac parte: Canalul dintre Marea Albă și Marea Baltică, care aparține Federației Ruse; Canalul Corint, care leagă Golful Corint de Golful Egina și se află pe teritoriul Greciei. În cazul României este vorba despre Canalul Dunăre – Marea Neagră și Canalul Poarta Albă –Midia – Năvodari astfel: Canalul Dunăre-Marea Neagră este situat între portul Constanța Sud -km. 0 al canalului -și confluența cu fluviul Dunărea, în dreptul localității Cernavodă-km. 64 + 410 a l canalului, iar Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari este situat între portul Midia -km. 0 a l canalului -și confluența cu Canalul Dunăre-Marea Neagră – km 29 + 410 al acestuia-, în dreptul localității Poarta Albă. Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari sunt cursuri de apă navigabile situate în întregime pe teritoriul României, deci, aceste canale se află sub suveranitatea și jurisdicția statului român. Dreptul de navigație pentru navele de transport de mărfuri și călători a le tuturor statelor se instituie în condițiile stipulate în legislația României.

1.3. Coridorul de transport euroasiatic prin Marea Neagră

Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărțită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de de curenții transversali prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).

Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme – animale și vegetale – care se fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.

Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic de această mare este orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și ontext Imperiului Bizantin).

Sectiunea a III-a EFECTELE JURIDICE ALE CONVENȚIEI ÎN PREZENT

1.1. Dezbateri actuale pe baza convenției

Potrivit Convenției de la Montreux din 1936, referitoare la strâmtorile Bosfor și Dardanele, navele de luptă ale statelor din afara bazinul mării Negre, cu un deplasament mai mare de 10.000 de tone, nu pot intra . În cazul în care mai multe nave ale aceleiași țări NATO intră în marea Neagră, tonajul lor total nu trebuie sa depăsească 45.000 de tone și submarinele trebuie să navigheze numai la suprafață. Toate aceste nave non-riverane pot staționa maxim 21 de zile în marea Neagră.

Un caz de actualitate din presa românească descrie cum președintele României , Klaus Iohannis , invocînd o posibilă agresiune a Rusiei, a cerut încălcarea Convenției de la Montreux printr-o prezență permanentă în marea Neagră, a unei puternice grupări navale a NATO, compusă din vase de luptă care nu aparțin statelor riverane ( SUA, Italia, Franța, Germania, Anglia, Canada ). O grupare navală expediționară-de lovire a NATO, destinată mării Negre ar fi alcătuită dintr-un portavion ontextu, o navă amfibie de asalt americană (portelicopter), o navă amfibie de transport (LPD), o navă de debarcare (LSD), două crucișetoare americane AEGIS purtătoare de rachete, patru distrugătoare americane AEGIS, patru ontext, trei submarine de atac, patru nave de aprovizionare, ontext care și tancuri de alimentare cu combustibil. Dacă Rusia ar fi răspuns necondiționat acestei propuneri, Turcia se angaja să anuleze prin veto-ul său, încălcarea Convenției de la Montreux, așa cum fusese propusă ea de România. Rusia a rămas fermă pe poziții, răspuzînd că reluarea relațiilor între cele două țări depinde de exprimarea scuzelor publice pentru doborîrea avionului rusesc în Siria și de predarea pentru a fi judecat în Rusia, a cetățeanului turc Alpaslan Celik. Acesta fiind liderul brigazii rebelilor turkmeni care acționează în Siria și care l-a ucis pe unul cei doi piloți rusi, din avionul Su-24, după ce a fost doborât. Alpaslan Celik, fiind în prezent deținut în Turcia pentru trafic de arme. Condițiile Rusiei au fost refuzate de Turcia.

1.2.Implicațiile demilitarizării strâmtorilor Bosfor și Dardanele

Spațiul cuprins între Gibraltar și Dardanele a fost controlat de la Constantinopol vreme îndelungată. Imperiul Otoman a dominat lumea arabă cât și spațiul balcanic mai mult de o jumătate de mileniu. Larga autonomie care au acordat-o statelor din aria sa de influență a făcut ca acceptarea suzeranității de către acestea să explice această îndelungată perioadă. După unii analiști decăderea Imperiului se poate găsi în administrația defectuoasă din ultima sa perioadă și anume faptul că nu a căutat să facă față noilor metode de strategie și tehnică militară. Mai mult, în loc să se axeze pe promovarea unor pârghii care să sporească nivelul economic asupra cetățenilor săi a căutat să se extindă spre occident. Campaniile susținute cu eforturi îndelungi atât economic cât și ca forță militară se pot explica în decăderea treptată a acestui imperiu odată tricontinental. Din punct de vedere geostrategic zona sa de influență interesa totodată atât Imperiul Țarist cât și puterile occidentale ca Marea Britanie și Franța.

Prin Bosfor (cu lungimea de circa 30 km și lățimea de 700 m) și Dardanele (circa 68 km lungime și 1,2 km lățime), în anul semnării Convenției de la Montreux, au trecut 4.400 nave. Azi traficul depășește 51.000 nave, circa 140 vase pe zi (fără traficul local). În decembrie 2013, prin Bosfor, au trecut 4.187 de nave. Numai tranzitul ontex de produse petroliere se ridică la un total de 140 milioane tone de petrol, 4 milioane tone de gaz lichefiat și 3 milioane tone de alte produse chimice. În aprilie 2011 premierul Erdogan a anunțat public detaliile unui nou proiect “Kanal Istanbul” (vezi și P.G.nr.98/05.05.2011), un canal ontextu cu Bosforul, la vest de periferia capitalei, cu o lungime de circa 45-50 km, o lățime a pânzei de apă de serviciu de 150 m și o adâncime de 25 m, care va urma să preia complet traficul de mărfuri din Bosfor (prima fază a construcției a început în aprilie 2013 și se dorește ca inaugurarea să aibă loc în 2023 la cea de-a 100 aniversare a declarării Republicii). Rămâne încă oarecum neclar care va fi regimul juridic ontextualt al “Kanal Istanbul”, ontextual cu prevederile Convenției Montreux, iar acesta nu este unicul punct controversat al proiectului.

Libertatea de trecerea  navelor de război prin strâmtori este reglementată după o ontext care depinde dacă aceasta are loc în timp de pace său război, iar în timp de război se prevăd variantele când Turcia este putere ontext, dacă este beligerant sau perioadele în care Turcia se consideră amenințată, sau in pericol ontextu de război.

Preocuparea deosebită pentru strâmtorile care servesc navigației internaționale, atât în doctrină, cât și în practica de drept internațional, se explică prin importanța excepțională pe care o au pentru dezvoltarea comerțului și, în general, a economiei mondiale, pentru extinderea comunicațiilor internaționale și realizarea unei largi cooperări între națiuni și popoare. Ca țară riverană la Marea Neagră, a cărei singură ieșire la căile maritime intercontinentale sunt Bosforul și Dardanelele, România a fost și a rămas și astăzi vital interesată în elaborarea și menținerea unui statut juridic echitabil strâmtorilor care servesc navigației internaționale

După îndelungi tatonări, la 24 iulie 1923 s-a semnat Convenția Strâmtorilor. Aceasta prevedea:

1. Libertate deplină de navigație pentru toate navele comerciale și de război, sub orice pavilion, cu orice încărcătură, în timp de pace; condițiile rămâneau aceleași în timp de război dacă Turcia rămânea neutră.

2. În timp de război, dacă Turcia era beligerantă, ea nu avea dreptul să oprească trecerea prin Strâmtori a navelor statelor ontex.

3. Navele de război puteau trece liber prin Strâmtori, atât ziua, cât și noaptea, ontextual de pavilion, dar nici o Putere nu avea voie să trimită în Marea Neagră nave de război care să depășească, în ceea ce privește capacitatea, flota celei mai puternice țări ontextu.

4. Submarinele traversau Strâmtorile plutind la suprafață.

5. Navele de război nu aveau dreptul de staționare în Strâmtori.

6. Demilitarizarea Strâmtorilor și constituirea Comisiei Internaționale a Strâmtorilor – formată din reprezentanți ai Franței, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Bulgariei, României, Greciei, Iugoslaviei și Rusiei sovietice – care supraveghea îndeplinirea prevederilor Convenției. Această comisie se afla sub controlul Societății Națiunilor.

Eșecul planurilor de dezarmare în cadrul contextual după primul război mondial, incapacitatea Societății Națiunilor de a opri statele revizioniste să acapareze teritorii, de a organiza un sistem de securitate colectivă, sunt factori care au dus la rediscutarea Conferinței de la Lausanne, deoarece ce se contextual din iulie 1923 nu mai corespundea nici pentru Turcia nici pentru celelalte țări La dezbaterile privind chestiunea Strâmtorilor, au apărut trei puncte de vedere, cel al Turciei, cel al Uniunii Sovietice și cel susținut de Marea Britanie. Turcia dorea militarizarea Strâmtorilor pentru a avea garanția securității proprii, în schimb ce Uniunea Sovietică urmărea să facă din Marea Neagră un lac rusesc prin restrângerea sau anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor. De cealaltă parte, Marea Britanie interesată de protejarea liniilor sale de comunicație a dorit să păstreze o formă oarecare de control prin menținerea Strâmtorilor.

În final s-a adoptat punctul de vedere al Turciei căreia i s-a recunoscut dreptul de a reînarma zonele ce fuseseră demilitarizate la Lausanne.  În fond, era o și un fapt firesc.

1.3. Clauzele convenției și aplicabilitatea lor în conflictele navale contemporane

Un avantaj geopolitic important îl reprezintă dreptul de suveranitate al Turciei asupra strâmtorilor ponto-mediteraneene stabilit prin Convenția de la Montreux (1936), care stipulează principiile de liberă trecere și navigație prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele, atribuind însă Turciei dreptul de a bloca traficul navelor unui stat în cazul în care s-ar simți amenințată de acesta cu vreun conflict armat. Astfel, Turcia controlează accesul ontextu pe ruta dintre bazinul pontic și cel mediteraneean. Mecanismul a fost deja aplicat în 2008 în ontextual crizei georgiene, moment în care SUA și aliații NATO au trimis nave de ajutor umanitar în Marea Neagră13, iar Federația Rusă a acuzat că navele SUA au încălcat Convenția. Turcia de astăzi reprezintă, geopolitic, un stat de interferență, o articulație între Est și Vest din punct de vedere contextual, cultural, politic și ideologic, în care se manifestă crizele sistemice din Siria și Irak.

În 22 mai 2014, delegația opoziției siriene, care a sosit cu întârziere, nu era prezentă în momentul în care Ban Ki-moon a deschis ședința redeschiderii problemei Montreux.

"Lavrov și Kerry au acționat împreună cu mine, dar și cu alți parteneri, pentru a fi prezenți împreună în această zi", a declarat Ban Ki-moon, deschizând ședința, în prezența reprezentanților a aproximativ 40 de țări și organizații.

Secretarul general al ONU a subliniat asupra "drumului extrem de dificil" în vederea organizării acestei reuniuni.

"Voi, delegații Guvernului sirian și ai opoziției aveți o ocazie enormă", le-a spus Ban Ki-moon reprezentanților sirieni.

Discursul secretarului general al ONU este urmat de cele ale ministrului rus de Externe Serghei Lavrov și secretarului de Stat american John Kerry.

Delegațiile președintelui Bashar al-Assad și Coaliției siriene, condusă de către Ahmad Jarba, urmează, de asemenea, să ia cuvântul, înaintea reprezentanților celorlalte 40 de țări și organizații invitate la Montreux.

În opinia participanților este vorba despre căutarea unor soluții pentru un obiectiv clar, și anume încetarea ciclului infernal al violențelor din Siria, unde războiul civil s-a soldat cu peste 130.000 de morți și a determinat milioane de sirieni să își părăsească locuințele sau țara.

Războiul împotriva terorismului și vânătoarea de arme de distrugere în masă sunt doar două dintre subiectele discutate. În 2004.

Hans Blix, fostul șef al misiunii de inspecție a ONU în Irak, a vizitat Montreux pentru a vorbi despre lupta împotriva armelor de distrugere în masă.
Vor fi discutate subiecte precum , securitatea umană în comerțul cu arme mici, prin dezvoltarea durabilă și a dezastrelor naturale.

La invitația ministerelor de externe elvețiene și de apărare, conferința de trei zile face parte din contribuția la Berna în cadrul Parteneriatului pentru Pace al NATO.

„Aceasta este o oportunitate unică pentru diferite părți interesate de a face schimb de opinii, spune Jacques-Henri Addor, Ministerul Federal al Apărării. Ca specialist în promovarea păcii, Elveția joacă rolul său cu această conferință ".O oportunitate unică
Împărtășită de Theodor Vezi Winkler, șef al Centrului de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), responsabil în acest an de către guvern pentru a organiza conferința.
„Într-o lume cu care se confruntă astfel de provocări complexe, este esențial pentru schimbul de informații de toate tipurile pentru a găsi răspunsuri eficiente și practice“, a declarat Theodor Swissinfo Winkler.

„Aici, sefi militari colaborează cu experți umanitare, politicieni și experți , această întâlnire este unic prin faptul că permite o abordare multilaterală.“

Factorii de decizie, cercetători și experți, inclusiv Walter Fust, șef al Agenției Elvețiene pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC), au fost prezenți la negocierile dib 204 de la Montreux.

Una dintre temele principale pentru participanți a fost conflictul irakian. Hans Blix livrat un discurs diplomatul suedez, autorul unui bestseller privind căutarea de arme de distrugere în masă în Irak, foarte critică împotriva intervenției preventive a Statelor Unite împotriva lui Saddam Hussein.

Hans Blix, a cărui misiune în Irak se încheiase în martie 2003, a numit acuzațiile SUA cu privire la prezența armelor de distrugere în masă ca „mare eroare de judecată“.

În discursul său, el va aborda problema modului în care războiul ar fi putut fi evitate și cum să prevină conflictele similare în viitor a Al Qaeda.

Rohan Gunaratna, din Singapore, expert recunoscut pentru terorism, a discuta problema unei posibile creșteri a numărului adepților Al
Qaeda în urma războiului din Irak.
Intervenția sa se va concentra asupra evoluției rețelei, precum și problema dacă acțiunea militară încetinește sau nu violența teroristă.

Forumul de la Montreux a abordat, de asemenea, impactul terorismului în Beslan la Bagdad, și amenințarea armelor biologice.

„Este uimitoare viteza și intensitatea cu care lumea sa schimbat de la crearea forumului în 1994“, a comentat Jacques-Henri Swissinfo Addor, înainte de a încheia: „Și Elveția este mândră să încurajeze dialogul internațional privind securitatea umană ".

Secțiunea a IV-a

DEZBATERI ACTUALE

PE BAZA CONVENȚIEI .

APLICAREA ACESTEIA ÎN RĂZBOIUL RECE.

STUDIU DE CAZ

Se afirmă nevoia de securitate a spațiului maritim al Mării Negre având în vedere idea de factor decisiv al securității maritime. Aceste aspecte sunt reflectate în recentele actualizări ale strategiilor maritime ale principalilor actori cu interese în Marea Neagră.

Astfel, Conceptul Strategic NATO 2010 subliniază dependența statelor membre de traficul global de mărfuri și energie, trafic realizat predominant pe mare. Acest concept a fost urmat în 2011 de Strategia Maritimă a Alianței Maritime, care a menționat direct interesele, rolul și prioritățile NATO privind domeniul maritim la nivel global. În contextul unui mediu de securitate maritim schimbător, Marea Britanie și-a reînnoit strategia maritimă în anul 2014, în contextul eforturilor de reasigurare a securității statelor din Europa de Est datorate crizei recente din Ucraina.

Avem nevoie de o politică maritimă coerentă

și realistă care să abordeze problematica promovării

și apărării intereselor maritime naționale independent, dar mai ales în cooperare cu aliații și partenerii noștri și care să asigure fundamentul pentru o strategie mariti

mă puternică și eficientă. De asemenea, avem nevoie și de abordări sectoriale ale unei asemenea strategii de tipul Doctrinei Forțelor Navale –FN-1, deocamdata singurul document care abordează problematica maritimă românească la nivel strategic. Dar

și acest document, elaborat încă din 2010, necesită actualizări în conformitate cu evoluțiile geopolitice ulterioare, dar și cu deciziile aliaților noștri, luate la summit-urile din Țara Galilor din Septembrie 2014 și Polonia din Iunie 2016, de a răspunde la aceste noi circumstanțe.

Convenția de la Montreux, unul dintre cele mai vechi acorduri internaționale aflate în vigoare și în prezent, plasează strâmtoarea Bosfor sub controlul militar al Turciei, în timp ce anterior fusese sub control internațional. Convenția autorizează libera trecere a navelor prin strâmtoare, însă limitează numărul și dimensiunile acestora. Documentul limitează de asemenea, în cazul navelor militare, durata prezenței lor în zonă.

Țările care au ratificat Convenția de la Montreux în 1936 sunt Turcia, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, România, Bulgaria, Grecia, Germania, Japonia și Iugoslavia. Italia a ratificat-o în 1938, iar Japonia s-a retras din ea după al Doilea Război Mondial. Statele Unite nu au ratificat Convenția, dar în general au acceptat să îi respecte dispozițiile.

Transformarile continue din zona Marii Negre a condus in ultimii ani la reaprinderea unei discutii mai vechi referitoare la necesitatea reactualizarii, in noul context geopolitic, a Conventiei de la Montreux, document semnat la 21 iulie 1936 care reglementeza in prezent echilibrului de forte la Marea Neagra. Acest document, ce isi face efectele de mai bine de 75 de ani, limiteaza dreptul vaselor de razboi de a trece prin stramtorile Marii Negre, dar stabileste in acelasi timp si regimul de navigatie a navelor comerciale. Conventia de la Montreux a fost invocata in ultimii ani in special in probleme militare si de securitate iar timpul razboiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008, Moscova a acuzat ca navele SUA care transportau ajutor umanitar pentru georgieni ca ar incalca prevederile Conventiei.

Pe de altă parte, în timpul intervenției americane din Irak, Turcia a refuzat să permită celei mai mari puteri mondiale, aliat al său, să îi tranziteze teritoriul pentru a transporta materiale necesare războiului din Irak.

Convenția de la Montreux privind regimul Strâmtorilor a fost parafată în anul 1936, cu partiiciparea națiunillor : Australia, Bulgaria, Franța, Germania, Grecia, Japonia, Uniunea Sovietică, Turcia, Marea Britanie și Iugoslavia, pentru a determina manipularea turcă a strâmtorlor, atât în ​​mod militare cât și legal Acesta a fost ultimul dintre mai multe negocieri cu privire la cele două căi navigabile, tratatele anterioare și conferințele s- au materializat de-a lungul secolelor desch 19 si 20. Problema a fost reînviată din nou cu creșterea Italiei fasciste și a politicilor sale expansioniste precum și o teamă că Bulgaria va lua pe ea însăși să reînarmeze strâmtorile. La semnarea tratatului, la 20 iulie 1936, Turciei i- a fost permis să se înarmeze și să reglementeze regimul strâmtorilor. De asemenea, tratatul a interzis în mod explicit traversarea strâmtorilor de nave care nu aparțin de statele de la Marea Neagră. De-a lungul anilor 1930 și în 1940, Stalin a provocat în mod repetat acordurile încheiate de Convenția 1936, cerând încă din 1939 pentru un răspuns alternativ. El a propus un control comun turcesc și sovietic Strâmtorilor. La semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă, ministrul de externe sovietic Vyacheslav Molotov a informat colegii săi germani de dorința țării sale de a lua cu forța controlul asupra Strâmtorilor și de a stabili o bază militară în apropiere.

La 7 august 1946, sovieticii au prezentat o notă Ministerului turc de Externe, care și-a exprimat că modul în care Turcia a manipulat strâmtorile nu mai reprezenta interesele de securitate ale sale națiunilor vecine de la Marea Neagră. Acest lucru a atras atenția asupra ocaziilor în care navele de război italiene și germane au trecut prin strâmtorile fără conflicte (echipajul navelor germane a fost arestat de către forțele turcești, odată ce țara a declarat război Germaniei pe 23 februarie 1945). Nota a concluzionat că regimul Strâmtorilor nu mai era de încredere și a cerut ca Tratatul de la Montreux să fie reexaminat și rescris într-o nouă conferință internațională.

La realizarea climatului internațional ce încadrează controlul diplomatic asupra Strâmtorilor precum și a Turcia, Uniunea Sovietică a făcut presiuni către decongestionarea relațiilor cu țara într-un ultim efort de a avea o bucată din Orientul Mijlociu sub aripa sa.. Atunci când Turcia a aderat la NATO de Vest în 1952 , aceste speranțe au fost spulberate. Tratatul de la Montreux din 1936, cu revizuiri, este încă în vigoare în prezent între statele succesoare ale URSS și Turcia.

Figura 1

Strâmtorile , obiect de interes în Convenția de la Montreux

În cazul în care una dintre țările cu un țărm la Marea Neagră intră într-un război, regulile Convenției de la Montreux, care sunt aplicabile în timpul schimbării pe timp de pace sunt aplicabile în mod natural. În cazul în care Turcia este neutră în război, tranzitul navelor de război aparținând țărilor beligerante este interzisă.

Regulile pe timp de pace se aplică pentru navele de război ale altor țări. Singura excepție a acestui fapt este că în cazul în care navele de război aparținând țărilor beligerante, cu sau fără un țărm la Marea Neagră au părăsit deja porturile pe care acestea sunt afiliate înainte de război, ei au dreptul de a de tranzit, pentru a reveni la lor porturi.

În cazul în care Turcia este parte la război, tranzitul navelor de război aparținând țărilor străine prin strâmtori este lăsată în întregime la latitudinea guvernului turc..

În mod similar, în cazul în care Turcia însăși ar fi amenințată cu un pericol iminent de război, tranzitul navelor de război aparținând țărilor străine prin Strâmtori este lăsat la latitudinea guvernului turc.

Prin intermediul acestei autorități, Turcia poate interzice tranzitul navelor de război aparținând țărilor care determina Turcia să ia în considerare în să fie amenințată cu pericol de război, în timp ce acesta poate permite tranzitul navelor de război aparținând țărilor care nu cauzează o astfel de situație.

Cu Convenția de la Montreux, , numărul, tipul și mărimea navelor de război care pot ajunge la Marea Neagră au fost restricționate. Aceste restricții cresc securitatea țărilor cu un țărm la Marea Neagră. Cu toate acestea, aceleași restricții împiedică dorința țărilor cu forțe navale puternice pentru a fi prezente și în croazieră, în toate mările din întreaga lume..
Turcia a încercat să pună în aplicare Convenția de la Montreux cu mare precizie din 1936. De aceea, din când în când Turcia este expus la critici din partea țărilor, atât cu și fără un țărm la Marea Neagră.
Primul mare test al Convenției de la Montreux a fost, fără îndoială, al doilea război mondial.

Turcia a închis Strâmtorile pentru navele de război ale țărilor beligerante în timpul acestui război în care Turcia a rămas neutră. Această situație a servit scopului Uniunii Sovietice, deoarece tranzitul de submarine germane și nave de război prin Strâmtori a fost împiedicată. țările Axei nu a putut aduce noi nave de război în Marea Neagră, cu excepția celor care erau deja în Marea Neagră înainte de război. Submarinele au fost transferate în bucăți pe uscat sau prin fluviul Dunărea, astfel încât acestea puteau fi asamblate în România.

Acumulare de forțe din Europa de Est a NATO și întărirea prezenței Alianței în estul Mediteranei și Marea Neagră ar putea servi ca un stimul periculos pentru agresiunea turcă, potrivit căpitanului în retragere Mikhail Nenashev.

Acesta a avertizat că „dacă vorbim despre regiunea mediteraneană și Marea Neagră, eforturile NATO vor încuraja un comportament mai agresiv a guvernului turc actual Este suficient să ne amintim atacul fostelor autorități georgiene asupra Osetiei , în 2008, care a fost posibil deoarece americanii au lăsat de înțeles , prin prezența lor în Marea Neagră, sprijinirea aceastei acțiuni “ În 2008, acum căzut în dizgrație fostul președinte georgian Mikheil Saakashvili a lansat o invazie a regiunilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia, uciderea pacificatori ruși în proces și a determinat un răspuns al autorităților rus.e .
Soldați estoni iau parte la un exercițiu militar anual, împreună cu mai multe unități din alte state membre NATO.

De fiecare dată Pentagonul are nevoie de mai mulți bani pentru un „Bad Guy“ Expertul naval a reamintit că Washingtonul a avut de lucru pentru a escalada situația nu numai împotriva Rusiei, ci în Pacific, de asemenea, în confruntarea cu China asupra insulelor disputate. Nenashev a sugerat că aceste eforturi sunt o încercare a SUA și aliații săi pentru a arăta ei înșiși și restul lumii „că acestea sunt încă capabile de a face ceva serios la scară globală.“ De fapt, expertul a spus, „toate aceste declarații nu sunt făcute dintr-un sentiment de putere, ci dintr-un sentiment de slăbiciune. – din înțelegerea faptului că în Rusia și China, nimeni nu se teme această încercare de a insufla isterie“
„Din păcate“, a adăugat el, „Washington și sateliții săi din NATO sunt angajate în inventarea amenințări imaginare, în loc să ajute Rusia să distrugă principala amenințare. – extinderea terorismului islamist“
Acest lucru, avertizează Nenashev, este „comparabil cu situația înainte de al doilea război mondial, când era evident că amenințarea reală a venit din Germaniei naziste, dar țările occidentale, inclusiv SUA, a încercat să prezinte țara noastră ca principala amenințare pentru pacea mondială."

Analistul naval a subliniat faptul că o extindere a prezenței NATO în Marea Neagră ar contrazice spirtul Convenției de la Montreux, chiar dacă scopul alianței ar fi păstrarea în mod oficial, în limitele prevăzute de acord, prin creșterea forțelor sale în regiune..

În același timp, el a spus, „în ceea ce privește furnizarea de nave suplimentare ale țărilor NATO Mării Negre (Bulgaria, România, Turcia) pentru a ocoli prevederile Montreux, acest lucru este puțin probabil, deoarece țările balcanice nu au suficienți specialiști maritimi în navele de servicii cu sisteme anti-rachete sofisticate, și relația Ankarei cu Alianța este prea instabilă, variind de la prietenie la dușmănie.“

Spre deosebire de Transnistria și Macedonia, Crimeea și Sevastopol fac parte din teritoriul Rusiei sub suzeranitatea și jurisdicția directă, dar la fel ca și cele două domenii menționate mai sus, sunt în pericol de destabilizare indirectă, deși mai mult pe termen lung. România și Bulgaria, ca state riverane Mării Negre, nu sunt supuse restricțiilor Convenției de la Montreaux, acel mandat preciza o prezență navală temporară și limitată pentru navele din statele non-regionale (cum ar fi cele din SUA) .Ceea ce are importanță deosebită aici este faptul că SUA poate construi aceste două forțe navale de stat, în scopul de a crea o flota care nu va concura vreodată în mod realist cu omologii săi din Rusia, dar ar putea dovedi a fi destul de incomodă pentru ei, dacă nu sunt controlate și lăsate să crească, mai ales dacă acestea stabilesc linii maritime regulate de comunicare cu Georgia (de exemplu, între Constanța și / sau Varna și Batumi).

Cealaltă amenințare indirectă la cele mai noi unități federale ale Rusiei vine de la cooperarea în domeniul apărării antirachetă a României cu SUA. Intr-o încercare singulară, o singură unitate în țară nu constituie o amenințare sau un factor de descurajare nucleară a Rusiei, dar cu situația din Polonia, Moscova este preocupată de faptul că s-ar putea să crească într-o rețea de baze și / sau să devină un front pentru arme ofensive îndreptate împotriva ei . Combinând amenințarea anterioară, infrastructura de apărare antirachetă ar putea fi, de asemenea, integrată în unități navale, ceea ce ar oferi sistemului o platformă mobilă și crește evaluarea amenințării vis a vis de Rusia.

În ambele cazuri, forțele Rusiei în Crimeea ar fi sub o amenințare strategică, în timp ce SUA a neutralizat o parte din capacitățile lor și, prin urmare, ajustarea balanței puterii militare (în cazul în care chiar și în mare măsură favoarea Rusiei, deplasarea relativă este împotriva ei). Perioada de timp prognozat în care componentele navale și de apărare împotriva rachetelor din blocul Mării Negre începe să amenințe de fapt, sau să poată aduce concurență Rusiei este de cel puțin câteva decenii distanță, totuși, aceste dificultăți strategice emergente trebuie să fie recunoscute în prealabil, pentru a le împiedica să ajungă la eficiența lor de vârf în viitor, pe termen mediu.

. Este un fapt general valabil faptul că strâmtorile turcești sunt una dintre căile cele mai periculoase, aglomerate, dificile și potențial periculoase din lume pentru pușcașii marini. Toate pericolele și obstacolele caracteristice ale căilor navigabile înguste sunt prezente și acute în această mare cu trasee critice. Nord-vestul Turciei este traversat de o cale navigabilă complexă, care leagă Marea Neagră de Marea Marmara și Marea Egee. Forma foarte îngustă și de închiderea strâmtorilor este mai asemănătoare cu cel al unui râu. Strâmtorile turcești sunt una dintre căile cele mai periculoase, aglomerate, dificile și potențial periculoase, în lume pentru marinari.

Convenția de la Montreux garantează trecerea liberă a navelor comerciale civile, fără nici o restricție, prin Dardanele, Marea Marmara și Bosforului, în timp de pace. Prin urmare, adoptarea traficului maritim , sistem de servicii strâmtorile turcești, care a fost pus în practică de către Turcia, în cazul în care numărul și tonajele navelor care trec prin strâmtorile a crescut dramatic, a devenit posibilă după negocieri diplomatice serioase între semnatarii Convenției de la Montreux.

Șase din 29 de articole ale Convenției de la Montreux au fost legate de navele comerciale civile în timp ce 16 dintre ei au fost legate de navele de război și avioane. Dispozițiile privind trecerea navelor de război prin strâmtorile variază în funcție de faptul dacă aceste nave aparțin unei țări, cu sau fără un țărm la Marea Neagră. De asemenea, aceste dispoziții variază în funcție de faptul dacă Turcia este beligerantă sau se vede pe sine sub o amenințare de război aproapiată..

Țările cu un țărm la Marea Neagră au dreptul de a asigura tranzitul navelor de tranzit proprii de război și submarinelor prin strâmtorile, fără nici o restricție de tonaj, cu condiția ca Turcia să fie notificată cu opt ​​zile înainte de trecere, pe cale diplomatică.

Navele care au un tonaj mai mare de 15.000 de tone pot trece prin Strâmtori unul câte unul fiind escortate de nu mai mult de două distrugătoare. Submarinele sunt obligate să navigheze la suprafață și individual atunci când trec prin Strâmtori.

Definiția „tonă“, în Convenția de la Montreux, dacă nu se specifică altfel, se referă la tonă lungă, care este egală cu 1016 kg (2240 ​​livre) în loc de tone metrice, care este echivalentul a 1000 kg. Mai mult decât atât, calculul cantitativ al unei nave de război se face ținând seama de cât de bine sunt construite și gata pentru a naviga împreună cu combustibilul navei, toate masinile , arme și muniții, echipamentele sale, toți membrii echipajului și dispozițiile lor și de apă dulce, precum toate instrumentele și echipamentele care vor fi transportate în timpul unui război.

Există unele restricții la intrarea în Marea Neagă în ceea ce privește tipul, numărul și tonajul pentru tranzitul prin strâmtori a navelor de război care aparțin țărilor fără un țărm la Marea Neagră. Aceste țări sunt obligate să notifice Turcia cu minim opt zile, dar, de preferință 15 zile, înainte de tranzitul pe cale diplomatică.

Țările fără un țărm la Marea Neagră au dreptul de a tranzita o forță navală, care nu este interzisă de convenție și al căror tonaj totală nu depășește 15.000 de tone, de la Strâmtoarea la Marea Neagră. Chiar dacă tonajul total nu depășește 15.000 de tone, numărul de nave nu pot fi mai mult de nouă.

Țările fără un țărm la Marea Neagră nu poate ține navele de război mai mult de 21 de zile în Marea Neagră. Tonajul total al navelor de război care aparțin unei țări fără un țărm la Marea Neagră nu poate depăși 30.000 de tone, în timp ce tonajul navelor de război, care pot fi păstrate de către toate țările, fără un țărm la Marea Neagră, în același timp, nu poate depăși 45,000 tone.

Din pricina datei semnării, Convenția de la Montreux nu are o declarație clară în ceea ce privește navele cu propulsie nucleară. De fapt, în convenție nu există o declarație în ceea ce privește tipurile de motoare ale navelor care vor trece prin Strâmtori. În teorie, tranzitul unei nave cu motor nuclear prin strâmtorile nu este restricționat.

Cu toate acestea, astăzi navele de război alimentate pe cale -nucleară sunt fie submarine sau portavioanele cu tonaj imens. Tranzitul unui submarin sau a unui portavion aparținând unei țări fără un țărm la Marea Neagră nu este posibilă. Prin urmare, o navă de război alimentată nuclear-nu a trecut prin strâmtori oficial până în prezent.

Convenția de la Montreux a devenit o problemă curentă după războiul ruso-georgian din 2008. Turcia nu a permis tranzitul navei spital 69.552 tone pe nume USNS Comfort cu numărul de arcul T-AH-20, care a fost dorit să fie trimis Georgia, ca urmare a articolului din Convenția de la Montreux, care citește ca: „În cazul în care una sau mai multe țări, fără un țărm pe dorința Mării Negre de a trimite forțe navale în Marea Neagră, pentru un scop umanitar, forțele menționate nu pot depăși 8,000 tone.“

Guvernul S.U.A nu a permis această evoluție, care a fost neo-conservatoare în acea perioadă. Multe nave de război americane care au fost transportat ajutoare pentru Georgia a trebuit să navigheze înainte și înapoi între Marea Neagră și Marea Mediterană ca urmare a restricțiilor impuse de Convenția de la Montreux.

O altă criză a izbucnit în timpul programului de scut antirachetă, care a fost stabilit de NATO pentru a proteja Europa împotriva rachetelor balistice care provin din Orientul Mijlociu. Unele dintre navele de clasa Ticon Burke și clasa Arleigh din Marina US derogă de la prevederi , fiind echipate cu capacitatea de prevenire a rachetelor balistice.

Marea Neagră oferă cea mai convenabilă locație pentru aceste nave pentru atacarea inamicului cu rachete balistice în afara atmosferei.

Dorința Washingtonului de a implementa aceste nave, care au reprezentat echipa plutitoare a programului său scut antirachetă în Marea Neagră, a adus dispute aprinse.

Cu toate acestea, articolele Convenției de la Montreux care restricționează tonajul și durata navelor care trec prin strâmtorile a făcut imposibilă pentru navele de război americane care urmează să fie desfășurate în Marea Neagră, în cadrul programului de scutul antirachetă al NATO.

În 2014, în Crimeea prezența navelor de război străine care trec prin strâmtorile în timpul evenimentelor din Crimeea adusc Convenția de la Montreux în atenția publicului încă o dată.

La vremea care Convenția de la Montreux a fost semnată, durata acesteia a fost determinată ca 20 de ani. Cu toate acestea, libertatea de a trece prin strâmtori este restricționată nelimitat, pentru cayurile de excepție . Încetarea convenției poate fi introdusă numai pe ordinea de zi de către una dintre țările semnatare.

SUA, va fi în măsură să aducă navele sale de război, pentru o perioadă de timp, în funcție de propria voință, doar cu abrogarea Convenției de la Montreux . Aceasta nu poate solicita în mod direct încetarea convenției, deoarece nu este parte la convenție.

Țările cu un țărm la Marea Neagră, care au dobândit drepturi prin semnarea Convenției preferă continuitatea convenției în considerarea securității lor naționale.

Faptul că convenția nu a fost încheiată așa cum este descris la sfârșitul perioadei de 20 de ani, această situație nefiind ridicată până în prezent arată că, Convenția de la Montreux are încă un rol important pentru țările semnatare.

Concluzii

Din redactarea textelor Convenției de la Montreux rezulta că interesele României, mai ales acelea care decurgeau din tratatele de asistență, erau respectate, că identitatea scopurilor urmărite de acțiunile politice în interesul păcii facilita respectarea intereselor românești prin încheierea de acorduri de securitate suplimentare.

O partea interesantă este că propunerea președintelui României, de anulare ad-hoc a Convenției de la Montreux, a căzut din cauza Bulgariei, țară NATO și riverană mării Negre. Președintele, premierul și clasa politică bulgară dovedind mai multă responsabilitate decît conducerea României, întrucît flota NATO din marea Neagră are un singur scop : declanșarea unui război cu Rusia. Ceea ce confirmă faptul că SUA este cea care urmărește cu orice preț invazia Rusiei și că isteria generată de Washington legată de o iminentă agresiune a Rusiei asupra statelor NATO, este o dezinformare.

Conform Convenției de la Montreux, Turcia nu poate bloca accesul nici unei nave – civile sau militare –aparținand riveranilor Mării Negre. Nu discutam aici de condiții de război pentru că deocamdata nu este cazul…

Desi de-a lungul timpului Turcia a încercat să modifice într-un fel sau altul termenii Convenției ( in 1982, 1994) lucrurile nu s-au schimbat.

Sumarizand, Turcia nu poate închide stramtorile pentru navele rusesti ci doar să încerce sa incomodeze Moscova, întrebarea fiind cum poți ameninta pe cineva cu ceva ce nu poti face? Pentru că legal vorbind rusii vor intra prin stramtori, eventual fără permisiune, și atunci ramane doar întrebarea dacă Erdogan o să incerce din nou cu armele, doar ca de aceasta data nu vorbim de un de avion cu doi piloti in el ci poate de o intreaga escadră civila escortată de câteva nave militare.

Va merge Erdogan atat de de departe să arunce Turcia într-un razboi cu Rusia (acolo unde NATO nu ar putea să faca nimic pentru Ankara) doar de dragul unui orgoliu personal? Facem cuvenita precizare că daca amara Suhoi 24M nu a putut riposta și nu a avut practic nici o șansă in fata F-urilor turcești, o navă de război, chiar condamnată la moarte în apele strâmte ale Bosforului, va riposta, măcar pentru o perioadă scurtă de timp.

Bibliografie

Nicolae Iorga Dardanele, Amintiri istorice, București, 1915;

Duiliu Zamfirescu, Bosforul și Dardanelele față de interesele românești, București, 1915;

N. Dașcovici, Le question du Bosphore et des Dardanelles, Geneve, 1919;

N.Dașcovici, Marea noastră sau regimul strâmtorilor, Iași, 1937;

Paul Gogeanu, Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei, Editura Politică, București, 1966.

Dumitru Mazilu, Dreptul Mării, Ed.Lumina Lex, București, 2006.

Convenția de la Montreux din 1936

Brătianu ,Gheorghe , Marea Neagră, Ed.Polirom, Iași 1999

I.Seftiuc, I.Cârțână, România și problema strâmtorilor, Editura Științifică, București.

Conventia de la Montreux (20 IULIE 1936) si aplicarea în criza ucrineană , Publicat: Duminică, 02 Martie 2014 18:57

http://www.euronaval.ro/noutati/79-conventia-de-la-montreux-20-iulie-1936-si-aplicarea-in-criza-ucrineana.

Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaționale,Secolul al XVIII-lea, Junimea,

Marusia Cârstea, Din istoria relațiilor anglo-române, 1936-1939, Ed. Mica Valahie, Craiova, 2011.

Serge Gorianow, Le Bosphore et les Dardanelles: etude historique sur la question de Detroits, Plon-Nourrit et Cie, Paris, 1910.

Iulian Grosu, Miza Mării Negre și a Strâmtorilor: fabuloasa Convenție de la Montreux și rolul Turciei în păstrarea echilibrului geopolitic sub presiunile Rusiei , 7 mar 2015 în Antidotul.

I.Seftiuc, I.Cârțână, România și problema strâmtorilor, Editura Științifică, București,

Ștefan Țarcă, Drept Internațional Public, curs universitar, e-book, București, 2014,

Tratatul de la Montreux – Planul eșuat de invadare a Marii Negre, de către NATO , Bogdan Cuhnea on iulie 7, 2016,Rusia Today Valentin Vasilescu.

Strâmtorile dispută geostrategică în echilibrul Marilor Puteri

Corneliu Pivariu , Editorial la Pulsul Geostrategic 164 – Convenția de la Montreux și importanța strategică a strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Nicolae Iorga Dardanele. Amintiri istorice, București, 1915; Duiliu Zamfirescu, Bosforul și Dardanelele față de interesele românești, București, 1915; N. Dașcovici, Le question du Bosphore et des Dardanelles, Geneve, 1919; N.Dașcovici, Marea noastră sau regimul strâmtorilor, Iași, 1937; Paul Gogeanu, Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei, Editura Politică, București, 1966.

Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003, citat de către I. Cojocaru, Strâmtorile, articol citat.

Zachary Karabell, Encyclopedia of the Modern Middle East and North Africa, The Gale Group Inc., 2004, disponibil online la:http://www.encyclopedia.com/topic/Montreux_Convention.aspx (apud: Montreaux Convention, 1936).

Mirela Atanasiu, Evoluție în agenda de securitate a Turciei, Revista Impact Strategic, Nr. 4/2015.

Nicolae Titulescu, Documente confidențiale, București, Editura Academiei Române,1992.

Ion Condur- teză de doctorat, Marea Neagră- o nouă direcție strategică a securtății maritime globale.

http://www.euronaval.ro/noutati/79-conventia-de-la-montreux-20-iulie-1936-si-aplicarea-in-criza-ucrineana-

Christos L. Rozakis, Petros N. Stagos, The Turkish Straits. Martinus Nijhoff Publishers, 1987.

Deborah Welch Larson, Origins of Containment: A Psychological Explanation,. Princeton University Press, 1989.

Soviet Plans Related to the Straits and their Failure". CA&CC Press AB. Retrieved 26 May 2013.

https://sputniknews.com/military/201602121034634268-nato-east-europe-expansion-turkey/

http://www.globalresearch.ca/natos-black-sea-bloc-spreading-the-new-cold-war-into-new-theaters/5453654 NATO’s Black Sea Bloc: Spreading the “New Cold War” into New Theaters, Andrew Korybko

Global Research, June 05, 2015

https://turkishnavy.net/tag/montreux/, The Montreux Convention Regarding The Regime Of The Straits: A Turkish Perspective.

http://www.swissinfo.ch/fre/l-irak-et-le-terrorisme-en-question-%C3%A0-montreux/4125626

http://www.arduph.ro/domenii/jurisdictie-penala-internationala/efectele-juridice-ale-conventiei-de-la-montreux-20-iulie-1936/

https://dreptatea.ro/tratatul-de-la-montreux-planul-esuat-de-invadare-a-marii-negre-de-catre-nato-4443

ANEXA NR.1 la lucrarea: Aplicarea convenției de la Montreux în conflictele navale de-a lungul istoriei

http://www.academia.edu/8138553/Cartography_of_the_Black_Sea_and_the_Sea_of_Azov_Retrospective._Up_to_1700 Cartography of the Black Sea and the Sea of Azov: Retrospective. Up to 1700 | Anton Gordeev –

ANEXA NR.2 LA la lucrarea: Aplicarea convenției de la Montreux în conflictele navale de-a lungul istoriei

: