Apararea Dreptului Omului Prin Mijloace de Drept Penal

=== 67f6c68a461ba8bedb576aa9627b4112a18761f2_118722_1 ===

DREPTUL LA LIBERTATE ȘI SIGURANȚĂ CONFORM ARTICOLULUI 5 ALIN. 1 AL C.E.D.O

CUPRINS

Dreptul la libertate și siguranță

Dreptul la libertate și la siguranța persoanei. Definiție și caractere juridice

Noțiunea de „privare de libertate” în sensul art. 1

Consacrarea art. 5 alin.1 din C.E.D.O. în dreptul românesc

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.E.D.O. – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

C.E.D.H. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.pr.pen. – Codul de procedură penală

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

Dreptul la libertate și la siguranță

1.1. Dreptul la libertate și la siguranța persoanei. Definiție și caractere juridice

Definirea dreptului la libertate și la siguranță ce aparține fiecărei persoane reprezintă însăși determinarea domeniului de aplicare a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din interpretarea textului art. 5 din C.E.D.O.se poate remarca că este vorba de două drepturi strâns legate între ele și interdependente.

Astfel, Curtea Europeană a decis că proclamând „dreptul la libertate” alin. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea sa clasică, respectiv libertatea fizică a persoanei.

Această prevedere are ca scop esențial ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

În același timp, fosta Comisie a arătat că expresia „libertatea și siguranța persoanei” din art. 5 parag. 1 trebuie citită ca alcătuind un ansamblu, cuvântul „siguranță” urmând a fi raportat la cuvântul „libertate”.

Altfel spus, orice decizie luată în domeniul acestui text trebuie, pentru a salvgarda dreptul persoanei la „siguranță”, să îndeplinească acele condiții de fond și de formă impuse de legea națională.

Această interpretare este confirmată atât de însuși textul art. 5, cât și de lucrările preparatorii ale Convenției, care demonstrează limpede că una dintre principalele preocupări ale redactorilor ei a fost tocmai protecția împotriva arestărilor și detențiilor arbitrare.

Condițiile de detenție nu sunt cuprinse în domeniul de aplicație a art. 5 din Convenție, după cum incertitudinea legată de statutul de imigrant ce rezultă din restricțiile impuse pentru intrarea într-o anumită țară unor categorii de persoane nu este de natură să aducă atingere dreptului acestor persoane la securitate.

Fosta Comisie a decis că amenințarea cu deținerea, decisă în conformitate cu dispozițiile legii naționale, nu ar putea constitui o încălcare a dispozițiilor art. 5.

Dimpotrivă, amenințarea cu a deținere arbitrară sau nejustificată constituie o atingere gravă a dreptului la securitate a unei persoane.

Caracterul de drept fundamental

Dreptul la libertate și dreptul la siguranță, privite împreună, constituie un drept fundamental care nu cunoaște alternativă; există stare de libertate sau stare de lipsire de libertate, după cum starea de semilibertate, de libertate sub supraveghere sau de liberare condiționată pot fi privite ca lipsiri de libertate. Astfel, fosta Comisie a decis că internarea unei persoane într-un anumit centru special de educare, cu interdicția de a ieși din acel centru constituie o privare de libertate, pe când aplicarea unor pedepse disciplinare unui deținut nu constituie, prin ea însăși, o asemenea măsură, tocmai pentru că art. 5 nu privește condițiile de detenție.

Afirmarea acestui principiu impune unele precizări.

Astfel, se impune a se observat că, în concepția Curții europene, noțiunea de „libertate” este apreciată în contextul concret al unei situații aflate în discuție, potrivit regimului juridic la care este supusă o anumită persoană.

De exemplu, noțiunea de „libertate” pentru un militar poate să apară ca diferită față de cea care privește o persoană civilă. În acest context Curtea europeană a decis că, în privința organizării disciplinei militare, statele dispun de o anumită marjă de apreciere în organizarea acesteia; așa fiind „limitele impuse de art. 5 noțiuni: de «libertate», care nu pot fi depășite, nu sunt identice, pe de o parte, pentru militari, și, pe de alta, pentru civili. O sancțiune sau o măsură disciplinară care ar apărea incontestabil ca o privare de libertate pentru o persoană civilă, poate să nu aibă acest caracter când este aplicată unui militar. Desigur, o asemenea sancțiune nu va ieși din domeniul de aplicare a art. 5, adică ea rămâne supusă exigențelor acestui text dacă se concretizează în restricții ce se îndepărtează în mod evident de condițiile normale de viață în rândul forțelor armate ale statelor contractante. Pentru a vedea dacă este așa, trebuie să se țină seama le ansamblul elementelor situației date, cum ar fi natura, durata, efectele și modalitățile de executare a sancțiunii sau măsurii în discuție”.

Caracterul inalienabil

Dreptul la libertate și la siguranță are un caracter inalienabil.

Din moment ce art. 5 îl proclamă pentru „orice persoană”, aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi exclus de la recunoașterea lui; el aparține fiecărui individ dotat cu capacitate juridică, persoană majoră sau minoră, incapabil sau interzis pe cale judecătorească.

Din caracterul inalienabil al acestui drept rezultă o consecință juridică deosebit de importantă: și anume faptul că nimeni nu poate renunța la exercitarea lui.

1.2. Noțiunea de „privare de libertate” în sensul art. 5

Articolul 5 parag. 1 dispune că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute de lit. a)-f).

Așadar, se impune a determina noțiunea de „privare de libertate”, în sensul acestei dispoziții.

În pofida aparentei precizii a dispoziției cuprinse în textul amintit, determinarea limitelor privării de libertate, mai precis, în ce constă o privare de libertate, nu este o operațiune lesnicioasă. Desigur nu se are în vedere formele de „arestare” sau de „deținere” în sensul. „clasic” al acestor termeni, care intră oricum în această noțiune.

Menționez că termenii „arestare” și „deținere” sunt utilizați cu același înțeles în art. 5 și cuprind orice măsură, oricare i-ar fi denumirea în dreptul intern, ce are ca efect privarea unei persoane de libertate. Există însă și „situații intermediare” sau „marginale”, astfel cum acestea rezultă din jurisprudența organelor Convenției.

Instanța europeană de contencios al drepturilor omului a statuat în sensul că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că „între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate, și nu de natură sau de esență”. Clasarea unei situații concrete într-una sau alta dintre aceste categorii apare adeseori dificilă, în multe cazuri fiind vorba despre o problemă de pură apreciere, însă Curtea nu s-ar putea degaja niciodată de responsabilitatea ce-i revine pe terenul determinării aplicabilității sau inaplicabilității dispozițiilor art. 5 din Convenție.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că această apreciere pare a fi făcută în cadrul a două coordonate esențiale.

În primul rând, „privarea de libertate” a unei persoane, „arestarea” sau „deținerea” sa sunt concepte autonome ale Convenției, care primesc un înțeles compatibil cu scopurile acesteia mai degrabă, decât cu semnificația lor în dreptul intern al statelor contractante.

Desigur, punctul de plecare în examinarea făcută de Curte cu privire la sensul acestor noțiuni și domeniul lor de aplicație este dat de calificarea lor în sistemul național de drept în discuție; iar o asemenea calificare nu „leagă” instanța europeană; ea trebuie să aibă în vedere obiectivul esențial stabilit de art. 5: lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

Privitor la „regularitatea” detenției unei persoane, inclusiv în privința respectării „condițiilor legale” în materie, Curtea a decis în mod constant că, chiar dacă dispozițiile art. 5 §1 din Convenție fac trimitere la legislația națională și consacră obligația respectării normelor de procedură și de fond pe care aceasta le prevede, respectarea normelor naționale nu este suficientă; textul în discuție impune, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul său: protecția individului împotriva arbitrariului.

În al doilea rând, așa cum noțiunea de „libertate” este privită în contextul unei situații date, instanța europeană a decis că acest lucru este perfect valabil și pentru „privarea de libertate”..

După cum a statuat Curtea, pentru a determina dacă un individ se găsește „privat de libertatea sa” în sensul art. 5, trebuie pornit de la situația concretă a persoanei în cauză, prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor ce au fost aplicate, precum natura, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în discuție.

Raportarea la cele două coordonate evocate în jurisprudența organelor Convenției s-a impus și se impune în prezent pentru Curte, cu atât mai mult cu cât uneori jurisdicția europeană a fost chemată să se pronunțe asupra unor „pedepse” singulare în unele sisteme naționale de drept, cum ar fi punerea unei persoane ce execută o pedeapsă privativă de libertate „la dispoziția guvernului” pentru a efectua o muncă socialmente utilă, aplicabilă în dreptul belgian și olandez sau pedeapsa cu închisoarea pe viață „nedeterminată”, adică fără posibilitatea eliberării condiționate, cunoscută, la epoca faptelor, în sistemul de drept englez.

Ca principiu general, este esențial ca o privare de libertate să apară drept rezultatul direct al activității unei autorități statale, nu al unei persoane private.

Există situații în care este posibil ca privarea de libertate să fie atât rezultat al activității acestor autorități, cât și a unor persoane particulare.

Într-o asemenea împrejurare urmează a fi examinată întinderea „participării”
autorităților statale la privarea de libertate discutată, spre a se trage concluziile ce se impun cu privire la o eventuală responsabilitate a statului pe terenul art. 5 din CEDO.

Astfel, într-o cauză, reclamanții, membri ai unei secte, au fost arestați de organele de poliție la cererea unei asociații de luptă împotriva sectelor și prezentați unui magistrat, care a decis eliberarea lor, dar a ordonat verbal poliției să-i remită familiilor lor și să sugereze acestora că ar fi util să-i interneze, ca persoane majore, într-un centru psihiatric, pentru „redobândirea echilibrului psihic”.

Din ordinul directorului general al securității civile, reclamanții au fost conduși de membri ai poliției, în mașini oficiale, într-un hotel, unde au fost încredințați familiilor lor. Odată ajunși la hotel, ei au fost instalați în camere individuale, sub supravegherea unor persoane angajate de familii special în acest scop, dintre care una stătea în permanență în fiecare cameră; ei nu au fost autorizați să iasă din camere în primele trei zile, iar ferestrele camerelor au fost barate ermetic cu scânduri. Pe timpul sejurului în hotel ei au fost supuși unui așa-numit proces de „deprogramare” de către un psiholog și un psihiatru; la cererea asociației care a sesizat organele statale după o săptămână de la internare în condițiile evocate, reclamanții au fost interogați, în prezența unui avocat, de un înalt funcționar al direcției securității civile, apoi au fost eliberați.

În fața Curții, ei au susținut că transferul lor la un hotel de către funcționari de poliție și remiterea pentru „deprogramarea” de la apartenența la o „sectă” din care ar fi făcut parte, chiar la cererea familiilor lor, reprezintă o privare de libertate, fără nicio bază legală în dreptul intern și internațional.

Analizând circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că transferul și menținerea reclamanților în hotel sunt privite, datorită restricțiilor ce le-au fost impuse, ca o privare de libertate în sensul Convenției. Problema era de a se ști în ce măsură se putea reține responsabilitatea autorităților statale, în privința reținerii lor forțate în hotel, datorită faptului că aceasta a fost realizată la cererea și cu participarea familiilor reclamanților.

Or, din acest punct de vedere, instanța europeană a reținut că, pe toată durata desfășurării faptelor în discuție, autoritățile „au consimțit la privarea lor de libertate”.

Curtea a apreciat că, dacă este adevărat că familiile și asociația denunțătoare poartă răspunderea directă și imediată a supravegherii și lipsirii de libertate, este tot atât de adevărat că, fără colaborarea activă a forțelor de poliție și a altor funcționari ai statului, privarea lor de libertate nu ar mai fi avut loc; de aceea, autoritățile statale au fost declarate responsabile pentru încălcarea art. 5 din Convenție.

Dimpotrivă, într-o altă cauză în care reclamantul, un copil de 12 ani fugit de acasă și readus de poliție la domiciliu, internat 5 luni și jumătate într-un spital de psihiatrie infantilă, a invocat faptul că această internare ar constitui o privare de libertate în sensul aceluiași text, Curtea a constatat că internarea s-a făcut la cererea mamei, posibilitate ce-i era conferită de legea națională, în calitatea ei de titulară a exercițiului drepturilor părintești.

Curtea a fost convinsă că, prin decizia luată, cu consultarea medicului de familie și a altor specialiști, mama a voit să protejeze sănătatea fiului ei, chiar dacă a admis că internarea a durat o perioadă lungă dar cu restricții care au fost din ce în ce mai puțin riguroase în timp.

De asemenea, Curtea a considerat că intervenția poliției a fost justificată pentru a remite un copil ce părăsise domiciliul mamei, care exercita drepturile părintești asupra lui.

În aceste împrejurări, instanța europeană a ajuns la concluzia că, în speță, nu s-a produs o privare de libertate, în sensul art. 5 al Convenției.

Consacrarea art. 5 alin. 1 din CEDo în dreptul românesc

Constituția României prevede în art. 23 alin. (1) că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.

În doctrină s-a arătat că: „cele două noțiuni nu formează o categorie juridică unică. Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi (…) reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi (…). Siguranța persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a legilor iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Siguranța persoanei poate fi văzută și ca o garanție a libertății individuale, ce privește legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de autoritățile publice, în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.

În cadrul procesului penal, aplicația practică a garanțiilor constituționale vizează numai libertatea individuală a persoanei, habeas corpus, neexistând vreun caz de speță în care instanțele să fi constatat încălcarea dreptului la siguranța persoanei ca urmare a unei măsuri dispuse de instanță, de procuror sau de organele de cercetare penală.

Codul de procedură penală garantează în art. 5 numai dreptul la libertate al persoanei, întrucât în această materie garanția constituțională a dreptului la siguranța persoanei nu este de natură să aducă o protecție suplimentară, fiind astfel inutilă.

În cadrul procesului penal poate exista o privare de libertate prin dispunerea măsurii reținerii, conducerii administrative la sediul poliției, arestării preventive, arestării provizorii în vederea extrădării sau a emiterii mandatului european de arestare, a dispunerii măsurii de siguranță a internării. Tot astfel, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive există o privare de libertate în cazul executării pedepsei principale a închisorii sau a detențiunii pe viață ori a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical-educativ.

În privința prevenției, instanța nu trebuie să se raporteze numai la prevederile Codului de procedură penală, ci și la prevederile art. 5 parag. 1 din Convenția europeană și la jurisprudența Curții Europene în această materie.

Astfel, instanța supremă trebuia să constate că prin hotărârea instanței italiene a fost înlocuită o măsură privativă de libertate cu o altă măsură privativă de libertate, iar nu o măsură privativă de libertate cu o restricție a libertății de circulație și, prin urmare, să dispună deducerea perioadei arestului la domiciliu – care constituie o privare de libertate – din pedeapsa închisorii.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bîrsan, C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2010

Chiriță, R. Convenția europeană a drepturilor omului, comentarii și explicații,vol. I, Editura C.H. Beck, București 2007

M. Constantinescu, M., A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Editura All Beck, București 2004

Predescu, O. M. Udroiu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2007

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu București 2007,