Apararea Dreptului la Marca

=== Apararea dr. la marca_final ===

CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I NOȚIUNEA DE MARCĂ

Reglementarea legală

Istoricul reglementării

Reglementarea europeană

CAPITOLUL II MARCA – OBIECT AL PROTECȚIEI JURIDICE

Semnele susceptibile de a constitui mărci

Principalele tipuri de mărci

Funcțiile mărcii

CAPITOLUL III APĂRAREA DREPTULUI LA MARCĂ

Apărarea dreptului la marcă prin mijloace administrative

3.1.1. Opoziția

3.1.2. Anularea

3.1.3. Contravenții

Apărarea dreptului la marcă prin mijloace de drept penal

3.2.1. Infracțiunea de contrafacere a mărcii

3.2.2. Concurența neloială. Infracțiunea de concurență neloială

Apărarea dreptului la marcă prin mijloace de drept civil

3.3.1. Acțiunea în contrafacere

3.3.2. Acțiunea în concurență neloială

CAPITOLUL VI PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista Română de Drept

ș.a. – și alții

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

În literatura de specialitate proprietatea intelectuală este considerată o componentă a fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate până la activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.

În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat că este posibilă valorificarea eficientă a acestora, o legislație diversificată.

Intereseul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.

La nivel internațional se estimează că o pondere destul de ridicată, de aproximativ
5-7% din comerț îl reprezintă produsele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.

O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În această direcție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificată prin O.G. nr. 59/2002, aprobată prin legea nr. 664/2002.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Totodată s-a stabilit că se încalcă drepturile titularului unei „mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartă o marcă de produs sau de serviciu identică sau care nu poate fi deosebită în aspectele sale esențiale.”

De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.

Noțiunea de proprietate intelectuală reunește atât drepturile privind operele literare, artistice și științifice, cât și drepturile de proprietate industrială privind brevetele de invenții, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau comerț ori de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.

În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrială sunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).

Un element incorporal semnificativ al fondului de comerț îl reprezintă brevetele de invenție, titlul de protecție pentru invenție fiind brevetul de invenție, care oferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecție a acestuia.

Trebuie menționat că un brevet poate fi acordat pentru orice invenție, în toate domeniile tehnologice, având ca obiect un produs sau un procedeu, cu condiția „ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.”

Ca o condiție de formă, noutatea brevetului de invenție trebuie să fie absolută, în sensul că brevetul trebuie să fie original, să prezinte ceva nou, necunoscut și neexploatat până în acel moment. Aprecierea noutății invenției constă în cercetarea diferenței între tehnică și invenția propusă, în sensul că invenția nu trebuie să fi făcut abiect de anterioritate, adică să fi fost depusă, descrisă, expusă ori să fi făcut obiectul ueni alte cereri pentru brevet de invenție.

Brevetul de invenție conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia dreptul de exploatare a obiectului brevetat, ori încredințarea spre exploatare, dreptul de a urmări în instanță pe cel care ar uzurpa drepturile derivând din brevet.

Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile rezultate din brevet pot fi transmise în tot sau în parte; transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exclusivă sau neexclusivă, precum și prin succesiune legală sau testamentară.

Asemeni, brevetului de inveție și desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț care reprezintă creații de formă, creații ce permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. Ca forme de creație intelectuală, desenele și modelele industriale personalizează aspectul unor produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă asigurându-le astfel realizarea unor importante cifre e afaceri și, implicit, dezvoltarea activității comerciale.

Noțiunea de desen industrial presupune aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și materiale sau ornamentația produsului în sine.

Conceptul de modelul industrial este definit ca „aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau ornamentația produsului în sine.”

În măsura în care un desen sau model industrial este nou și are un caracter individual, acesta poate forma obiectul unei cereri de înregistrare. Un desen sau model industrial este socotit nou dacă niciun desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Desenele sau modelele industriale se consideră că sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative.

Astfel, un desen sau model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen sau model industrial făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate.

Desenele sau modelele industriale ale căror destinație și aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri vor fi excluse de protecție.

Prin Legea nr.84/1998 sunt reglementate mărcile și indicațiile geografice. Prin marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Comerciantului îi revine libertatea de a-și aleage marca pe care o consideră corespunzătoare produselor ori serviciilor sale. Mărcile pot fi formate din cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.

Trebuie menționat faptul că mărcile se deosebesc de firma comercială sau indicațiile de proveniență. În timp ce numele comercial individualizează o întreprindere, marca este un nijloc de identificare a produselor, lucrărilor sau serviciilor. O întreprindere are în mod necesar un nume comercial unic, însă ea poate să nu aibă nicio marcă, după cum poate să aibă mai multe mărci. Mărcile îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui commercial și emblemei, cu mențiunea că mărcile individualizează produsele ori serviciile unui comerciant.

Din punct de vedere al clasificării mărcilor, aceasta se poate realiza în funcție de mai multe criterii și anume:

în raport cu destinația lor economică, mărcile sunt de fabrică și de comerț, mărcile de fabrică având rolul de a identifica produsele fabricate de o anumită întreprindere, iar destinația mărcile de comerț este acea de a deosebi produsele puse în circulație de o anumită întreprindere.

după obiectul lor, mărcile se pot clasifica în mărci de produse, din categoria cărora fac parte mărcile de fabrică și de comerț și mărci de serviciu, care servesc la individualizarea și garantarea prestării de servicii, precum și executării de lucrări altele decât fabricarea de produse.

Din punctul de vedere al titularului său, mărcile se clasifică în individuale, care aparțin unui subiect de drept determinat, unei anumite persoane fizice sau juridice și mărci colective, care aparțin în mod exclusiv unor grup de persoane fizice sau juridice, unor organizații profesionale etc.

La nivelul dreptului comparat, sunt cunoscute unele mărci speciale, precum-marcă complexă- formată din mai multe versiuni în diferite limbi sau din cominații fonetice ale aceleiași mărci, marcă notorie-marcă ce înregistrează un nivel de reputație și a cărei folosire este ocrotită de lege, independent de orice formaalitate de înregistrare, marcă defensivă sau de obstrucție, menită să asigure o protecție mai mare mărcii utilizate, marcă de rezervă-al cărei titular nu are intenția de a o folosi pentru anumite produse, lucrări sau servicii decât în viitor, marcă telle quelle-ocrotită și în alte țări membre ale Uniunii Europene, chiar dacă nu ar îndeplini condițiile cerute de legea țării unde se invocă protecția juridică), marcă națională, care este o marcă oficială, a statului, având rolul de a individualiza produsele provenind din acea țară, față de cele de proveniență străină.

Prin drepturile la marcă sunt incluse drepturile titularului de a folosi sau exploata marca și corolarul său, dreptul de a interzice altor persoane fizice sau juridice să o utilizeze, precum și dreptul de prioritate, adică dreptul celui dintâi care a folosit marca sau a efectuat depozitul ei de a fi recunoscut titularul mărcii. Prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, marca conferă titularului un drept privativ, de folosință exclusivă din categoria drepturilor de proprietate industrială.

Conceptul de ocrotire legală a dreptului asupra mărcii poate consta în sancțiuni civile ori sancțiuni penale aplicabile celor care săvârșesc infracțiuni de contrafacere a unei mărci sau de întrebuințare a unei mărci contrafăcute.

Apelațiile de origine reprezintă un drept colectiv, aparținând unei organizații teritoriale și care constă în numele unei localități sau regiuni, identificând produse alimentare și atestând caracteristicile gustative sau alte însușiri calitative ale lor.

Prin indicațiile de proveniență se înțeleg acele semne distinctive ale produselor, lucrărilor și serviciilor, mult mai variate decât apelațiile de origine și destinate îndeosebi să apere piața națională.

CAPITOLUL I
NOȚIUNEA DE MARCĂ

Definiția mărcii

În încercarea de definire a mărcii se pot indentifica mai multe tendințe.

Definițiile clasice oferite în cadrul literaturii de specialitate accentuează caracterul distinctiv al mărcii, iar definițiile moderne evidențiază garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.

Însă, indiferent de forma clasică sau modernă a definiției este important a se ține cont de elementele sale esențiale. Astfel, marca a fost definită ca ca fiind „un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv”.

În cadrul dreptului nostru intern, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998.

Drepturile asupra mărcilor sunt recunoscute și apărate pe teritoriul țării noastre, în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte..

Reglementarea legală

În sistemul de drept al României, regimul juridic al mărcilor este reglementat de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Hotărârea Guvernului nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Legea nr. 84/1998 definește marca anterioară, marca notorie, marca colectivă și marca de certificare, astfel:

marca anterioară este marca înregistrată, precum și marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul național al mărcilor, cu condiția ca, ulterior, să fie înregistrată [lit. b)];

marca notorie este marca larg cunoscută în România la data depunerii cererii de înregistrare sau la data priorității revendicate în cerere. Pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se are în vedere notorietatea mărcii în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fară a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România [lit. d)];

marca colectivă este marca destinată a servi la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor persoane [lit. e)];

marca de certificare este marca ce indică faptul că produsele sau serviciile, pentru care este utilizată, sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici [lit. f)].

Marca, fiind un semn distinctiv pentru deosebirea produselor sau serviciilor, poate fi de „produs” sau de „servicii”. Această diviziune a mărcilor se deduce din definițiile evocate și este prevăzută explicit de art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 344/2005.

În literatura de specialitate, mărcile sunt clasificate după diverse criterii, precum următoarele:

„după obiect”, sunt mărci de „produse” și mărci de „servicii”. La rândul lor, mărcile de produse pot fi „mărci de fabrică” și „mărci de comerț”;

„după destinație”, sunt mărci de fabrică și mărci de comerț. Primele au rolul de a individualiza producătorul, iar ultimele distribuitorul;

„după titularul drepturilor de marcă”, sunt mărci individuale și mărci colective;

„după numărul semnelor folosite”, sunt mărci simple și mărci combinate. Mărcile simple sunt alcătuite dintr-un singur semn, iar mărcile combinate reprezintă compoziții de semne;

„după natura semnelor folosite”, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise (nume, denumiri, sloganuri etc.). Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice (desene, amprente, sigilii, etichete, culori etc.). Mărcile sonore sunt alcătuite din sunete cu efecte caracteristice;

„după efectul urmărit”, sunt mărci auditive, vizuale și intelectuale;

„după cum sunt sau nu impuse”, mărcile sunt obligatorii și facultative;

„după semnificația specială”, sunt mărci notorii, mărci colective și mărci de certificare.

Potrivit doctrinei din domeniu, pentru a-și atinge scopul, marca trebuie să fie atractivă, ușor de memorat, semnificativă sub aspectul mesajului pe care îl transmite, evocatoare de idei agreabile, utilizabilă în țară și străinătate.

În general, doctrina recunoaște mărcii următoarele funcții: de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora; de garanție a calității produselor și serviciilor la care se referă; de organizare a pieței; de monopol; de reclamă; de protecție a consumatorilor.

Istoricul reglementării

Asemenea celorlalte obiecte de proprietate industrială este în patrimoniul unei persoane, un bun mobil, incorporal. În general, dreptul la marca aparține unei persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, ca și în cazul brevetului, marca poate aparține în coproprietate mai multor persoane și poate forma obiectul unui uzufruct.

Adoptarea, la 15 aprilie 1879 a legii mărcilor de fabrică și de comerț în România, țară care abia își proclamase independența și a cărei economie continua să aibă un caracter predominant agrar, în care, în unele ramuri ale economiei nu se produsese încă trecerea la mașinism. Iar dezvoltarea pieței interne era frânată de rămășițele feudale din agricultură, ar rămâne unul din lucrurile cele mai surprinzătoare în evoluția legislației noastre, dacă însăși expunerea de motive a legii nu ne-ar oferi explicația.

Prin Convenția comercială încheiată în 1875 cu Austro-Ungaria, România și-a asumat obligația de a edicta, într-un anumit termen, o lege care să asigure industriașilor și comercianților austro-ungari o protecție eficace a mărcilor lor de fabrică și comerț pe teritoriul țării. Legea din 1879 era edictată în executarea acestei convenții. Apărută în aceste condiții, nu pentru a raspunde nevoilor unei industrii rudimentare, ci pentru a favoriza, și pe această cale, interese economice străine, legea mărcilor de fabrică și de comerț va continua o existență cu totul neobișnuită.

Dezvoltarea capitalismului în țară și-a intensificat ritmul, secolul al XX- lea a marcat începuturile capitalismului în România, iar anul 1920 aderarea la Convenția de Uniune pentru protecția proprietății industriale. Cu toate acestea, nici transformările intervenite în economia țării, nici aderarea la convenție, nu au influențat soarta legii din 1879 1. Ea își va continua existența până în 1967, când va fi în întregime abrogată și înlocuită cu legea actualmente în vigoare.

Legea din 1879 consacrase principiul caracterului facultativ și individual al mărcilor de fabrică și de comerț. Aplicarea pe produse a unei mărci constituia, în sistemul legii, un drept subiectiv care poate sau nu să fie exercitat. Pornind de la ideea că producătorii și comercianții ar fi prejudiciați dacă ar fi obligați să-și aplice marca pe toate produsele pe care vor sa le vândă, legiuitorul de la 1879 le-a recunoscut, cum era și firesc, dreptul de a o aplica numai pe cele care le consideră de natură a le crea o reputație, consacrând, în art. 3, regula potrivit căreia marca de fabrică sau de comerț este facultativă.

În sistemul legii de la 1879, marca este un drept individual, absolut și exclusiv. Această primă lege românească nu cuprindea decât o singură dispoziție de protecție directă a consumatorilor, art. 13, care sancționa înșelăciunea săvârșită în dauna lor, prin folosirea unei mărci contrafăcute sau imitate. Construită pe aceste principii și având drept finalitate apărarea intereselor titularilor dreptului de marcă în lupta de concurență, legea mărcilor de fabrică și comerț din 1879 nu putea să corespundă nevoilor economiei socialiste, cu toate completările ce i-au fost aduse.

Legea din 1879 a fost abrogată prin legea mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu nr. 28 din 29 decembrie 1967, în vigoare și astăzi, cu modificarea ce i s-a adus prin decretul nr. 485 din 27 decembrie 1977. Legea din 1967 extinde sfera noțiunii de marcă și consacră sistemul dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de înregistrare. Progresele realizate în tehnica de înregistrare și reproducere au permis extinderea noțiunii de marcă, de la semnele grafice, singure cunoscute legii din 1879, la semnele sonore. De asemenea, pe lângă mărcile de fabrică și de comerț au fost reglementate și mărcile de servicii.

Concentrarea producției a determinat dezvoltarea, alături de mărcile individuale, a mărcilor colective, a căror utilizare este condiționată de autorizarea unei organizații care coordonează activitatea întreprinderilor interesate, autorizare care se acordă dupa verificarea prealabilă a respectării anumitor condiții de fabricare sau punere în circulație.

Marca dobândită prin prioritate de folosire nu era însă apărută, decât prin acțiunea în concurență neleală, al cărei domeniu de aplicare este restrâns de necesitatea existenței unui prejudiciu, în directă legătură cu actele de folosire a mărcii.

Legea din 1967 a părăsit acest sistem, adoptând pe cel al priorității de înregistrare, în care dreptul la marcă se dobândește prin depozitul mărcii, urmat de un examen al îndeplinirii condițiilor de validitate ale semnului ales ca marcă.

În aplicarea legii mărcilor a fost emisă H.C.M. nr. 77/1968.Pentru a completa enumerarea izvoarelor legale trebuie să menționăm și Instrucțiunile O.S.I.xM. din același an. Legea din 18 mai 1932 pentru reprimarea concurenței neleale a fost abrogată prin decretul nr. 691 din 14 ianuarie 1974. Prin această abrogare, au dispărut, în dreptul nostru, până la adoptarea în 30 ianuarie 1991 a legii privind combaterea concurenței neleale, orice dispoziții privind sancționarea actelor de concurență neleală în materie de mărci, întrucât Codul penal nu cuprinde o asemenea dispoziție decât cu privire la invenții.

România este membră a Convenției de Uniune de la Paris începând de la 6 octombrie 1920 care a pus și bazele protecției internaționale a mărcilor, alături de aceea a celorlalte obiecte de proprietate industrială.

Reglementarea europeană

La nivel european a fost adoptată Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Această Directivă a fost transpusă în dreptul intern al României prin Legea nr. 66/2010 pentru modificarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Convenția de la Paris

Convenția de la Paris care are ca obiect protecția proprietății industriale menționează și mărcile de fabrică sau de comerț și mărcile de servicii.

Beneficiarii Convenției sunt, potrivit art. 2, resortisanții Uniunii, cu alte cuvinte naționalii (persoane fizice sau persoane juridice) diferitelor țări membre ale Uniunii, precum și cei pe care art. 3 îi asimilează resortlsanților, și anume persoanele care își au domiciliul sau care poseda întreprinderi industriale ori comerciale „efective și serioase", pe teritoriul uneia din țările Uniunii.

Dispozițiile din Convenția de la Paris care asigură tuturor resortisanților Uniunii minimum de protecție sunt de două categorii.

Unele sunt aplicabile prin intermediul legislației naționale. Este vorba de reguli cuprinse în Convenția de la Paris care tind să asigure o anumită uniformitate de reglementare pe întregul teritoriu al Uniunii, în anumite probleme importante, dar numai prin includerea lor în legislația națională a țărilor membre. Ele definesc statutul național al mărcii.

Dispozițiile din a doua categorie reprezintă însă un adevărat drept uniform pentru teritoriul Uniunii. Ele definesc statutul unionist al mărcii.

În cadrul primei categorii se înscriu: unele regului privind folosirea mărcii, principiul independenței mărcilor, protecția mărcilor notorii, protecția mărcilor de servicii, interzicerea folosirii ca marcă a anumitor semne, protecția titularului împotriva depozitului fraudulos al reprezentantului său în străinătate.

Aranjamentul de la Madrid

Idee creării unui sistem internațional de înregistrare a mărcilor a fost formulată încă din 1886, cu prilejul Conferinței de la Roma, dar nu a ajuns să se realizeze decât la 14 aprilie 1891. La Conferința care a avut loc la Madrid, a fost adoptat un Aranjament având acest obiect, prin care s-a creat o Uniune restânsă în cadrul Uniunii pentru protecția proprietății industriale.

Aranjamentul de la Madrid a fost supus mai multor revizuiri succesive:

Bruxelles (1900), Washington (1911), Haga (1925), Londra (1934), Nisa (1957), Stockholm (1967 ) și a fost modificat în 1979.

Aranjamentul de la Nisa

La 15 iunie 1951 s-a încheiat la Nisa un Aranjament privind clasificarea internațională a mărcilor prin care s-a creat o Uniune restrânsă având, la 1 ianuarie 1995, 42 state membre.

Aranjamentul de la Nisa a fost revizuit la Stokholm (1967) și Geneva (1977).

Clasificarea, destinată să faciliteze înregistrările, atât naționale, cât și internaționale, cuprinde 34 clase de produse și 10 clase de servicii.

Fiecare membru al Uniunii restrânse are dreptul să adopte această clasificare, fie ca principală, fie ca auxiliară.

Țara noastră, deși nu este membră a Aranjamentului, aplică în practică clasificarea internațională. Așadar, nu toate țările membre ale Uniunii de la Madrid au aderat la Aranjamentul de ia Nisa, după cum există unele țări membre ale acestui din urmă Aranjament care nu fac parte din Uniunea de la Madrid.

Tratatul și Aranjamentul de la Viena

Cu prilejul Conferinței diplomatice care a avut Ioc la Viena în 1973 s-a pus problema găsirii unei soluții mai largi decât aceea pe care o oferea Aranjamentul de la Madrid, pentru înregistrarea internațională a mărcilor'1.

Rezultatul propunerilor a fost Tratatul de la Viena din 12 iunie 1973 (modificat în 1985) privind înregistrarea mărcilor.

Un Aranjament din aceeași dată instituie o clasificare internațională a elementelor figurative ale mărcilor, creând în această privință o Uniune restrânsă.

Tratatul de la Viena este conceput să existe concomitent cu Aranjamentul de la Madrid, un stat putând fi membru al ambelor Uniuni, iar resortisanții unor asemenea state având dreptul să recurgă, în funcție de statele în care vor să-si asigure protecția la oricare din aceste acre.

Cererea de marcă internațională este total independentă de orice înregistrare în țara de origine și se face direct la O.M.P.I. Legile naționale vor putea însă impune obligația unui depozit național prealabil.

Cererea trebuie să indice țările în care se cere protecția, dar rămâne deschisă și posibilitatea unor desemnări ulterioare.

Pentru a satisface țările în care dreptul la marcă se naște din prioritate de folosire, tratatul prevede că un stat nu va putea refuza protecția unei mărci pe motiv că ea n-a fost folosită în interval de 3 ani de la data înregistrării naționale.

CAPITOLUL II

MARCA
OBIECT AL PROTECȚIEI JURIDICE

2.1. Semnele susceptibile de a constitui mărci

Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al Legii nr. 84/1998, acestea referindu-se la „cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne”.

Compartaiv cu regelementarea din 1967, „între semnele susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează și prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influențată de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme și mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile sonore și mărcile olfactive.”

În cuprinsul legii speciale se poate observa o enumerare enunțiativă a semnelor
distinctive care pot fi înregistrate ca mărci. Sistemul enumerării nelimitative rezultă din posibilitatea solicitanților de a utiliza orice combinație a acestor semne

Numele

Așa cum deja am precizat între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele, termenul de cuvinte cuprinzând atât numele, cât și denumirile.

În cadrul doctrinei se subliniază faptul că numele, ca element de identificare a persoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil și imprescriptibil. Protecția numelui propriu-zis se extinde și asupra numelui comercial, precum și a pseudonimului.

Folosirea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv, și asta pentru că numele poate aparține mai multor persoane, dreptul exclusiv nevizând numele în sine, ci numai forma sa specială.

Forma specială oferă numelui un aspect exterior caracteristic., iar forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea cu elemente figurative, prin grafie, culoare sau așezarea literelor.

Se impune a preciza că numele poate fi scris într-o manieră originală, îmbinat cu un cuvânt generic sau însoțit de o emblemă sau indicație a domiciliului, prin protecția dispoziției speciale, aranjamentului, culorii sau formei caracterelor utilizate pentru scrierea numelui, evitându-se riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.

La nivelul Uniunii Europene există state în care numele poate fi folosit ca marcă neinpunându-se o formă specială. .

Marca poate fi formată și din numele unei alte persoane decât a titularului, în acest caz fiind obligatorie consimțământul terțului sau a succesorilor săi.

În susținerea celor precizate este articolul 5 lit. j din Legea nr., 84/1998, republicată exclude de la înregistrare „mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”

La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „numele unui terț, pentru a fi utilizat ca marcă, trebuie combinat cu alte cuvinte, adică transformat într-o denumire de fantezie”. Însă, numele terțului care formează marca nu este necesar să prezinte o formă caracteristică.

Jurisprundeța a ridicat problema utilizării ca marcă numele propriu care a constituit obiectul unei mărci anterioare, adoptate de un terț. În măsura în care omonimia nu are ca scop o fraudă, jurisprudența a admis adoptarea mărcii ulterioare, cu cerința de a se evita, prin intermediul anumitor mențiuni, eventualele confuzii.

Totodat, pentru constituirea unei mărci poate fi utilizat și un nume istoric cu mențiunea că folosirea numelor istorice să nu aducă atingere atingere memoriei personalități respective, în caz contrar, organele competente fiind obligate a refuza înregistrarea mărcii.

Trebuie menționat faptul că marca poate fi formată și dintr-un nume inventat.

Denumirile

Denumirile reprezintă cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, pentru constituirea unei marci, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie.

Astfel, denumirea va fi admisă, dacă nu va ține seama de natura și de genul obiectului, fiind independentă de produs. Este important a preciza că denumirea poate fi alcătuită dintr-un singur cuvânt sau dintr-o combinație de cuvinte.

Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de existența unei anumite forme. în raport cu numele, se are în vedere însăși denumirea și nu forma sa specială. Dacă denumirea prezintă totuși o anumită formă își vor găsi aplicabilutate dispozițiile cu privire la marca figurativă.

S-a subliniat că „denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse, apropiindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.”

Denumirile ce descriu un anumit produs sunt oportune sau discriptive, denumirile disctriptive arătând specia, calitatea/cantitatea etcc sau alte caracteristici ale acestora, astfel cum se regăsesc acestea consacrate în dispozițile art. 5 lit. d din Legea nr. 84/1998, republicată.

De la regula caracterului discriptiv există și câteva derogări, putându-se utiliza ca mărci simbolurile, precum și denumirile care scot în evidență calități ale produsului, fie direct fie indirect.

Astfel, o valoare simbolică au denumirile de țări și orașe care nu mai există. Comparativ, zonele geografice pot fi utilizate ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică.

Calitatea unui produs care se oferă publicului poate fi evocată printr-o marcă în mod indirect. Folosirea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este circumstanțiată de domeniul în care produsul se comercializează.

În ceea ce privește denumirile de produse brevetate, deși sunt posibile mai multe soluții, problema trebuie soluționată în funcție de principiile materiei. La expirarea titlului de protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumirea va continua să formeze obiectul unui drept privativ și după expirarea brevetului.

Denumirea poate cuprinde uneori și numele titularului de brevet. În această situație, numele titularului poate fi utilizat ca marcă numai atunci când denumirea se completează cu o mențiune prin care se evită orice eroare referitoare la originea produsului.

Mărcile formate din denumiri prezintă riscul pierderii caracterului distinctiv.

Cuvintele utilizate ca marcă se pot transpune, în anumite situații, într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii.

În această împrejurare, titularul inițial al mărcii va beneficia în continuare de dreptul său. O soluție deosebită a fost admisă în practica judiciară a statelor americane. Dacă marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public și devine un semn liber.

Riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode, în practică, distinctivitatea mărcii menținându-se prin folosirea împreună cu termenul generic corespunzător produsului, prin aplicarea pe un produs diferit sau prin adăugarea mențiunii marcă depusă.

Sloganurile și titlurile de publicații

Actuala formă a legii speciale nu face referire la sloganuri și titluri de publicații, însă în forma actuală a legii speciale nu este exclusă posibilitatea de utilizare, ca marcă, a sloganurilor.

În unele sisteme de drept, cum este cel olandez sau ungar, sloganurile nu pot depăși cinci cuvinte, pe când în altele sloganurile sunt complet interzise. Dacă sloganul este original, protecția va fi asigurată în cadrul dreptului de autor.

Titlurile de ziare, reviste și cărți sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului de autor

Titlurile de publicații, fiind mijloace de indentificare a unor servicii prestate de întreprinderile de presă sau obiecte de comerț, pot fi folosite ca mărci. Protecția ca marcă este condiționată de carcaterul dinstinctiv al titlului de publicație.

Desenele

Desenul reprezintă un semn de poate fi folosit ca marcă.

În cazul în care beneficiază de protecția dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.

Literele și cifrele

Este important a menționa că legea specială din 1998 consacră, în mod expres, literele și cifrele. Dacă se dorește a fi folosite ca marcă, literele și cifrele trebuie să îmbrace o formă grafică diferită.

În unele sisteme de drept, literele și cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu caracter de excepție, se admit totuși literele și cifrele care au o formă originală ori sunt notorii.

Astfel, literele folosite ca marcă pot fi inițialele unui nume. Deși constituie o prescurtare, inițialele nu reprezintă numele. În consecință, inițialele nu pot fi asimilate regimului numelui.

Marca va putea fi utilizată și din inițialele unor cuvinte, însă inițialelel trebuie să poată fi utilizate, să fie pronunțate Inițialele trebuie să poată fie pronunțate.

La nivelul legislației anterioare se consacra o ipoteză care nu corespundea realității. Astfel, potrivit acestor reglementări, nu puteau constitui mărci semnele care erau formate exclusiv din inițialele unor cuvinte, fără posibilitate de exprimare fonetică în nici una din limbile cunoscute.

În ipoteza în care mărcile sunt utilizate exclusiv din cifre, acestea nu vor putea fi protejate deoarece cifrele nu sunt elemente distinctive, impunându-se ca marca să reprezinte o formă distinctă.

Elemente figurative

Potrivit actualei legislații, mărcile pot fi constituite și din elemente figurative, plane sau în relief. Elementele figurative cuprind o multitudine de forme, și anume: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, sigilii, amprente, reliefuri, peceți, liziere.

Prin conceptual de emblem se înțelege un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee-cu titlu de exemplu o floare, un clopot, o stea, o ancoră, care poate fi însoțită de o deviză. Principalul rol al emblemei îl rerpezintă individualizarea unei societățiu comercială sau industriale.

Pentru a fi protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va include și denumirea respectivă.

Noțiunea de viinietă presupune un ansamblu de figuri, o dispoziție de linii sau un desen. Constituind o ilustrație de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipește pe produs.

Eticheta este un suport de hârtie sau carton de mărime redusă, care conține unele indicații privind un produs. Regimul etichetei este asemănător cu al vinietei.

În principiu, imaginile pot forma obiectul unei mărci, cum ar fi cazul fotografiei.

În cadrul jurisprudenței, s-a considerat că utilizarea de către o persoană a propriei fotogtrafii, care seaman cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurență neloială.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 lit j din legea specială “nu pot fi înregistrate mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”

În scopul aplicării art. 6 al Convenției de la Paris, se prevede că “nu pot fi protejate, în absența unei autorizații din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproducweri sau imitații de steme, drapele, emblem de stat, însemne, sigilii oficiale, blazoane aparținând statelor Uniunii Europene”.

Forma produsului

Printre semnele care pot alcătui o marcă, legea specială în vigoare se referă expres și la forma produsului. Pentru a fi protejată ca marcă, forma produsului trebuie să nu fie necesară sau de natură să producă un rezultat industrial.

După numeroase controverse, ideea că forma produsului poate constitui o marcă este acceptată și consacrată legislativ. În practică, însă, prin excluderea formelor cu caracter estetic sau tehnic, precum și a formelor care într-un anumit domeniu s-a banalizat, sfera de protecție este redusă.

Legislația noastră internă precizează în art. 5 lit. e) din legea specială că “nu pot fi protejate mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoarea substanțială produsului."

În același timp, criteriile necesare pentru determinarea caracterului descriptiv al mărcii sunt greu de stabilit. De exemplu, forma unui produs prevăzut să fie utilizat ca pahar, în cele mai multe cazuri, nu prezintă caracterul distinctiv al unei mărci.

Sub imperiul legislației anterioare, nu puteau fi utilizate ca mărci semnele constituite din forma spațială a unor produse, dacă acestea reprezintă forma necesară a produselor respective sau dacă forma are exclusiv un caracter de utilitate. Prin caracter de utilitate se înțelege însă caracterul necesar sau natural al formei produsului. Ca atare, cele două aspecte se referă la o singură ipoteză, avându-se în vedere posibilitatea de utilizare a produsului.

Forma ambalajului

Între semnele susceptibile de a constitui o marcă, actuala legislație enumeră și forma ambalajului. Pentru a fi apropriată ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă un caracter distinctiv.

La nivelul anumitor legislații, protejarea formei ambalajului, ca marcă, este strâns legată de însoțirea de alte semne, cum ar fi inscripții, etichete, mențiuni. Această soluție permite să fie înregistrată atât marca, cât și forma ambalajului pe care se aplică.

Culoarea produsului sau a ambalajului

Mărcile pot fi formate și din combinații de culori ale produsului sau ambalajului. Protecția ca marcă a combinațiilor de culori este prevăzută expres de legea română.

Admiterea ca marcă a culorii a determinat multiple discuții. Soluțiile adoptate sunt diferite, după cum marca este constituită dintr-o combinație de culori sau o singură culoare.

Marca nu poate fi constituită doar dintr-o singură culoare. REzervele fașă de utilizarea unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor și de imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanțele. Culorile în sine nu sunt suficient de distinctive. înregistrarea lor ca marcă ar genera un risc de monopolizare.

În sistemul legii anterioare, se admitea, prin coroborarea dispozițiilor, că o singură culoare poate fi înregistrată ca marcă sub condiția caracterului distinctiv.

În contradicție cu această soluție, Instrucțiunile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci pentru aplicarea Legii din 1967 precizau că o singură culoare nu este suficient de distinctivă pentru a constitui o marcă.

De altfel, art. 9 alin.1 lit. h din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 instituie “posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al mărcii, o culoare sau mai multe.”

Prezentarea sonoră

Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semne sonore sau melodii simple. De regulă, prezentarea sonoră se asociază cu un serviciu sau un produs. Este important a preciza că mărcile sonore/auditive trebuie să fie clare, expressive, acestea însoțind comercializarea produsului/serviciului.

La niveul dreptului american a fost admisă valabilitatea mărcilor sonore înregistrarea acestora realizându-se prin depozizul de discuri fonografice.

Trebuie precizat că, marea majoritate a legislațiilor la care și legilația naostră internă s-a aliniat, nu recunosc mărcile sonore. Reținerea față de marca sonoră rezultă din lipsa unei legături directe cu produsul

Comparativ cu vechea reglementare, trebuie menționat faptul că mărcile sonore erau susceptibile de protecție.Potrivit acestei concepții, mărcile sonore sunt formate dintr-o succesiune de sunete, care produc un efect sonor caracteristic. De exemplu, semnalele sau fraza melodică de anunțare a anumitor programe radiodifuzate sau televizate.

Combinațiile sonore

În conformitate cu dispozițiile Legii nr, 84/1998 mărcile pot fi constituite și din unele combinații de semen.

Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularitățile mărcilor combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.

Principalele tipuri de mărci

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că principalele criterii utilizate pentru clasificarea mărcilor sunt următoarele: destinația mărcilor, obiectul mărcilor, titularul dreptului la marcă, natura normelor care reglementează mărcile, numărul semnelor care alcătuiesc mărcile, natura semnelor care formează mărcile, efectul mărcilor asupra cumpărăturilor și semnificația specială a mărcilor.

Mărcile de fabrică și mărcile de comerț

În funcție de destinația lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică și mărci de comerț. Astfel, marca de fabrică se utilizează de fabriacant, atât în domenii artizanale, precum și în domeniiulmindustial și agricol. Practic, marca de fabrică este cea care realitează distincția între produsele unei personae fizice sau juridice de produse asimilare.

În ceea ce privește marca de marca de comerț aceasta se utilizează de comerciant și distribuitor prin aplicarea acestora pe produsul de vânzare.

Se impune a preciza că atât marca de fabrică, cât și marca de comerț beneficiază de aceealși regim juridic.

Mărcile de produse și mărcile de servicii

Raporat la obiect putem distinge mărcile de produse și mărcile de servicii.

Prin intermediul mărcilor de fabrică și a mărcilor de comerț se identifică anumite produse, astfel acestea formând categoria mărcilor de produse.

Mărcile de servicii se utilizează în scopul indentificîrii unei personae fizice sau juridice de alte personae.

Validitatea mărcii de serviciu este prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris. Marca de serviciu a fost recunoscută de Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.

În contextul acestor prevederi, art. 6 stabilește obligația țărilor Uniunii de a proteja mărcile de servicii. Protecția mărcii de serviciu este consacrată și în legislațiile unor state. În celelalte state, semnele care se referă la servicii legate de obiecte materiale pot fi înregistrate ca mărci de produse.

În cadrul practicii se indentifică două feluri de mărci de servicii.

mărci de service ce se regăsesc aplicate pe produse cu scopul indicării autporului serviciului prestart;

mărci de servicii care evidențiază servicii ce nu sunt în strânsă legătură cu anumite produse.

Însă, se impune a preciza că între semnul distinctiv și serviciu este necesară existent unei legături. Raportat la natura serviciului marca se va utiliza în mod direct sau indirect.Exemplificând putem spune că societățile de transport aplică marca chiar pe vehicul, iar restaurantele pe veselă sau tacâmuri. Există situații când marca se regăsesște aplciată pe documentația care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.

Mărcile individuale și mărcile colective

Raporat la titularul dreptului, legea indentifică mărcile individuale și mărcile collective.. Așadar, mărcile individuale aparțin și se folosesc de o anumită persoană fizică sau juridică. Este important a preciza că, prin Convenția de la Paris, în prima sa formă, au fost stipulate numai, mărcile individuale.

Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau originii produsului.

Protecția mărcilor colective a fost recunoscută prin art. 7 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus la Conferința de revizuire de la Washington, din 1911, și completat la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934.

Potrivit art. 7 bis țările Uniunii au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupări colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine,

În ciuda faptului că aceste grupuri colective nu dețin în întrepridnere comercială. În ipoteza în care marca colectivă cotravine interesului public protecția acesteia va putea fi refuzată.

La novel europea, mărcile colective se regăsesc reglementate în Belgia Germani, MArea Britanoie etc.

La nivelul legislației noastre art. 3 lit. e) al Legii nr. 84/1998 condsacră faptul că marca colectivă este “destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor personae”.

Mărcile colective pot fi folosite numai în condițiile stabilite prin regulamentul asociației.

Mărcile facultative și mărcile obligatorii

Ținând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative și mărci obligatorii.

În ceea ce privește marca facultative, utilizarea acesteia se stabilește de către producător, respective comerciant, caracterul facultative fiind dat de funcțiile pe care marca le îndeplinește.

În ceea ce privește marca obligatory este important a menționa că anumite produse trebuie sa fie marcate. De regulă marca se regăsește aplicată pe produsele din metale prețuioase sau pe produse ce constitui monopol de stat, marcarea reprezentând modalitatea de a controla piața.

La nivelul legislației anterioare, se admitea o soluție care îmbina ambele sisteme. În principiu, mărcile de comerț și de servicii erau facultative, iar mărcile de fabrică obligatorii.

Pentru toate produsele destinate consumului intern, întreprinderile producătoare erau obligate să folosească marca de fabrică. Cu caracter derogatoriu, marca de comerț putea fi obligatorie, atunci când unele produse erau prevăzute numai cu acest semn distinctive.

Mărcile simple și mărcile combinate

Din punct de vedere al numărului de seme ce sunt utilizate vom avea mărci simple și mărci combinate.

În ceea ce privesc mărcile simple acestea sunt alcătuite dintr-un singur semn, în timp ce mărcile combinate sunt formate dintr-un număr de semen, diferite între ele.

Mărcile combinate se divind în mărci compuse și mărci complexe.

Astfel, marca compusă este alcătuită din semen diferite, dintre care doar o parte au un character distinct. În ipoteza în care semenle nu sunt importante, efectul distinctiv va fi stabilit de caracteristica sa. Conchizând, putem afirma că infracțiunea de contrafacere va fi sancționată doar atunci când se vor reproduce toate elementele mărcii, respective marca în totalitatea ei.

În ceea ce privește marca complexă acesta este formată din semne diferite și distinctive, în această situație contrafacerea putând fi partială, reprroducându-se doar un singur element.

Există situații când marca complexă poate fi constituită dintr-un număr de versiuni în limbi diferite, din transliterațiuni sau transcripțiuni fonetice ale aceluiași semn.

Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore

În funcție de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri.

Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, și mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională.

Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.

Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale

În funcție de efectul produs asupra percepției consumatorilor, mărcile se împart în auditive, vizuale și intelectuale.

Mărcile auditive sunt utilizate în scopul atragerii atenției cu ajutorul unui sunet. De regulă, acest tip de marcă este fie sonoră fie verbal.

Mărcile vizuale au ca principal rațiune evidențierea unui aspect sau a unei imagini.

În ceea ce privesc mărcile intelectuale acestea sugerează o anumită idee fiind formate din semen verbale sau sonore.

Mărcile speciale

Potrivit semnificației special pe care o prezintă, mărcile pot fi supuse unor regimuri juridice distincte. În categoria mărcilor speciale intră marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle, marca națională și marca de certificare.

Marca notorie

Principala trăsătură a mărcii notorii o reprezintă renumele deosebit, cu valoare international, în această categorie intrând, de exemplu mărcile Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Mercedes, Coca-Cola.

CAracetrul notoriu este o problemă de fapt, stabilirea notorietății fiind raportată la vechimea mărcii, intensitatea publicității, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.

De asemenea notorietatea se stabilește raportat la condițiile proprii sau locale. Este important a preciza faptul că mărcile notorii sunt protejate prin art. 6 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost inclus în textul Convenției, în urma Conferinței de revizuire de la Haga, din 1925. Dispozițiile sale au fost completate la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934, și la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.

La nivelul Uniunii Europene, în conformitate cu alin. (1) al art. 6 bis, se obligă, “fie din oficiu dacă legislația țării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută, ca fiind deja marca unei persoane admise, să beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosită pentru produse identice sau similare.”

Se poate remarca faptul că protecția mărcii notorii nu este în strânsă legătură cu
formalitatea unei înregistrări naționale sau international. Însă, se impune a preciza că protecția acordată se regăsește limitată la sfera produselor identice sau similare.

La nivelul legislației noastre interne, protecția mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 3 lit. d, “marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere.”

În vederea stabilirii dacă o marcă este sau nu cunoscută se va tine seama de notorietatea ei la nivelul publicului vizat pentru serviciile pe care respective marcă le ofer, fără a fi oportună înregistrare mărcii în România.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, eșantionul de public se va stabili pe baza anumitro elemente precum;

Potențialii consumatori;

Indentificarea eșantionului de consumatori;

circuitele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.

Dispozițiile Convenției de la Paris stabilesc și cazul când un terț utilizează o marcă notorie pentru diferite produse. La nivel de jurisprudență s-a apreciat că terțul în cauză profită, fără drept, de notorietatea mărcii.

În literatura juridică, prin considerarea soluției adoptate de jurisprudență, mărcile notorii sunt diferite de mărcile de mare de renume.

Ținând cont de funcția de reclamă ce are un rol essential, marca renume are o valoare independentă de calitatea și originea produsului. Ținând cont de celebritatea sa, se impune ca marca de renume să fie protejată îmăpotriva utilizării sale de către un terț.

Marca agentului

Marca agentului este marca utilizată de distribuitorul unor produse importate și expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6 septies din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus în textul Convenției la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.

În vederea unei protecții sporite, agentul local al unei societăți străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, însă numai cu acordul său. Însă, există situații când urmărind prelungirea contrcatului de reprezentare, agentul va înregistra marca fără acordul titularului.

Marca defensivă

Marca defensivă este strâns legată de o altă marcă, diferențindu-se prin ulnele modificări.

Fără a fi utilizată marca defensivă va asigura protecția mărcii principale.

La nivelul legislației nipone mărcile defensive sunt admise, pe când în legislații precum cea elvețiană acestea sunt lovite de nulitate, când titularul nu intenționează să le utilizeze.

În cadrul legislației german, mărcile defensive se iau în considerare până la moemntul în care se va impune marca principală.

Marca de rezervă

Principalul scop al mărcii de rezervă constă în ideea de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Comparativ cu marca defensivă marca de rezervă nu este în strânsă relație cu marca prioncipală. Marca de rezervă este protejată în funcție de existența unei obligații de utilizare, pe o anumită perioadă de timp. În ipoteza în care marca nu este utilizată titularul acesteia este decăzut din dreptul său.

Marca telle quelle

Trăsătura esențială a mărci telle quelle constă în faptul că este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle se regăsește statuată prin Convenția de la Paris. În conformitate cu dispăozițiile Convenției “orice marcă de fabrică sau de comerț, înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Fiind admisă ca atare, marca va fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea străină”.

Înainte de înregistrarea definitivă, se poate cere să fie prezentat certificatul de înregistrare a mărcii în țara de origine, eliberat de autoritatea competentă. Certificatul de înregistrare a mărcii nu este condiționat de o anumită formă de legalizare.

Este important a prefciza că marca telle quellereprezintă o excepție a principiului teritorialității.

Pentru a se aprecia dacă marca este susceptibilă de protecție, se va ține seama de toate circumstanțele de fapt și, mai ales, de durata folosirii mărcii.

Marca națională

Marca națională individualizează produsele dintr-o țară anume și reprezintă o garanție a calității și provenienței.

Marca națională nu este altceva decât marca oficială a statului, fiind reglementată de normele dreptului administrativ.

În dreptul nostru, marca de calitate a fost instituită prin Legea nr. 7 din 1 iulie 1977 privind calitatea produselor și serviciilor. Potrivit art. 50, marca de calitate este un simbol care se aplică pe produse, prin care se atestă de producător că acestea au caracteristici la nivelul celor mai bune performanțe realizate în țară și pe plan mondial. Dreptul de aplicare a mărcii de calitate se stabilește prin certificatul de marcă eliberat de organul competent.

Marca de certificare

În actuala reglementare, respective Legea nr. 84/1998 consacră marca de certificare. Conform art. 3 lit. f), marca de certificare “indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.”

Utilizarea mărcii de certificare este rezervată persoanelor juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin dispozițiile legii nu se prevede altfel.

Funcțiile mărcii

În strategia comercială, marca reprezintă un element esențial. Prin diferențierea obiectivă și subiectivă pe care o realizează în oferta globală a bunurilor și serviciilor, marca se folosește în scopul extinderii pieței.

Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, aceasta fiind singura funcție a mărcii căreia legea îi atribuie o sancțiune juridică.

Funcția de identificare a originii produselor și serviciilor, poate fi calificată ca fiind funcția juridică a mărcii, în vreme ce celelalte funcții ale mărcii sunt de natură economico-sociale.

Diferențiind, la începuturile folosirii sale, subiectele dreptului, marca s-a obiectivat în timp, ajungând să diferențieze obiectele asupra cărora poartă.

Funcția de diferențiere a producătorilor s-a transformat într-o funcție de diferențiere a produselor, de indicare a originii acestora, ceea ce nu este indiferent pentru service-ul după vânzare, aprecierea raportului calitate-preț, încrederea consumatorului într-o întreprindere etc.

Funcția de concurență se bazează pe sistemul de atargere a clientele. În urma dezvoltării producției, creșetera ofertei a determinat sporirea volumului afacerilor și implicit a capaciății productive.

Funcția de organizare a pieței

Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieței. Funcția de organizare a pieței își exercită influența asupra formelor distribuției. Marca asigură realizarea vânzărilor și reducerea cheltuielolor de desfacere.

Funcția de monopol

Diferențierea mărcilor și exlusivitatea distribuției are ca rezultat tranfosformarea concurenței într-un instrument de monopol.. Datorită acestui fenomen, funcția de garanție a calității produsului este înlocuită cu o funcție de protecție a cumpărătorului.

CAPITOLUL III
APĂRAREA DREPTULUI LA MARCĂ

3.1. Apărarea dreptului la marcă prin mijloace administrative

Procedura administrativă de înregistrare a mărcii este reglementată în Capitolul IV (art. 16-29), iar pentru mărcile colective și cele de certificare sunt instituite unele norme speciale în Capitolul IX (art. 50-55), respectiv în Capitolul X (art. 56-63) din Legea nr. 84/1998.

De asemenea, în Capitolul XI (art. 64-65) sunt prevăzute unele reguli particulare pentru înregistrarea internațională a mărcilor.

Ab initio, se impune a fi analizate aspectele legate de cererea de înregistrare a mărcii, prevăzute de art. 8-15 din Legea nr. 84/1998.

Cererea de înregistrare a mărcii

Dreptul la marcă aparține persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.

Cererea de înregistrare a mărcii constituie manifestarea unilaterală de voință a subiectului dreptului la marcă, adresată organelor abilitate ale statului pentru a declanșa și a îndeplini formalitățile legale pentru înregistrarea acesteia și, pe cale de consecință, pentru a beneficia de drepturile conferite de lege din această împrejurare.

Rolul cererii de înregistrare este explicat în art. 9 din Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit acestui text, cererea depusă la OSIM constituie depozitul național reglementar al mărcii și, în temeiul art. 10 din aceeași lege, data depozitului național reglementar este data la care cererea de

înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM, cu condiția să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 84/1998 și art. 10 din Regulament. Cererea trebuie să cuprindă următoarele elemente:

solicitarea expresă de înregistrare a unei mărci;

numele și prenumele sau denumirea și adresa sau sediul solicitantului;

în cazul în care solicitantul este străin, se va indica statul căruia acesta îi aparține, denumirea statului în care solicitantul își are domiciliul sau, după caz, denumirea statului în care solicitantul are o întreprindere în înțelesul art. 3 din Convenția de la Paris;

dacă solicitantul este o persoană juridică, se va preciza forma de constituire a acesteia, precum și denumirea statului a cărui legislație îi guvernează statutul organizatoric;

când solicitantul a depus cererea prin mandatar, se va preciza numele sau denumirea și adresa sau sediul acestuia;

în cazul în care se revendică o prioritate dintr-o cerere anterioară, o declarație de invocare a dreptului de prioritate, cu indicarea statului și a datei primului depozit;

în cazul în care se revendică o prioritate rezultând din prezentarea produselor sau a serviciilor într-o expoziție și solicitantul dorește să beneficieze de o protecție temporară, o declarație de invocare a priorității de expoziție, cu indicarea locului și a denumirii
expoziției, precum și a datei introducerii produselor sau serviciilor în expoziție;

când solicitantul revendică o culoare sau mai multe culori, ca elemente distinctive ale mărcii, o declarație în acest sens, precum și indicarea culorii sau a culorilor revendicate și, pentru fiecare culoare, indicarea părților principale ale mărcii care au această culoare;

când o marcă este grafică deosebită sau este figurativă, descrierea acesteia;

când marca este tridimensională, o declarație în acest sens;

când marca se compune, în tot sau în parte, din alte caractere decât cele latine, o transliterare a acestor caractere;

când marca se compune, în tot sau în parte, din cuvinte dintr-o altă limbă decât limba română, o traducere a acestora;

indicarea denumirii produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea mărcii este cerută, grupate conform „Clasificării de la Nisa”, precedată de numărul clasei căreia denumirea îi aparține;

semnătura solicitantului sau a mandatarului, după caz.

Cererea va fi însoțită de următoarele documente: reproducerea grafică sau fotografică a mărcilor în dimensiuni de maximum 8/8 mm; reproducerea grafică sau fotografică a mărcii în două dimensiuni, dacă marca este tridimensională; documente care să ateste, dacă este cazul, că mărcile au fost aplicate la produsele sau serviciile prezentate în expoziție și care să menționeze data introducerii acestora în expoziție; documente care să certifice, dacă este cazul, prioritatea unei cereri anterioare; procura sub semnătură privată de reprezentare a solicitantului în fața OSIM, întocmită în limba română sau însoțită de traducerea acesteia în limba română; regulamentul de folosire a mărcii colective; regulamentul de folosire a mărcii de certificare; documente din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare sau, după caz, dovada înregistrării de certificare în țara de origine.

Înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun, direct sau prin mandatar cu domiciliul, respectiv, cu sediul în România.

În termen de trei luni de la depunerea cererii la OSIM, solicitantul trebuie să facă dovada plății taxei de înregistrare și de examinare a cererii.

Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii, care se referă la mai multe produse sau servicii, poate solicita OSIM divizarea cererii inițiale în două sau mai multe cereri, reprezentând produsele sau serviciile în cadrul cererilor divizionare. Cererile divizionare păstrează data de depozit a cererii inițiale.

Divizarea cererii inițiale se poate solicita în tot cursul procedurii de examinare și reexaminare a cererii de înregistrare, precum și în cursul procedurii de apel sau de recurs împotriva deciziei de înregistrare a cererii.

Facem precizarea că cererea divizionară este irevocabilă. Pe cale de consecință, o astfel de cerere nu poate fi retrasă după ce a fost introdusă la autoritatea de stat competentă.

Înregistrarea mărcii

Depozitul national reglementar

Data depozitului național reglementar este data depunerii cererii de înregistrare a mărcii la OSIM. Rolul depozitului reglementar este de a facilita stabilirea anteriorității mărcii în raport cu alte mărci identice. Așa cum am menționat anterior, cererea trebuie să se refere la o singură marcă, să fie redactată în limba română și să cuprindă următoarele date: solicitarea expresă de înregistrare a mărcii; indicații referitoare la identitatea solicitantului; o listă cuprinzând produsele și/sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii; o reproducere clară a mărcii a cărei înregistrare este solicitată.

Se impune a menționa că solicitantul poate face dovada unei priorități unioniste în termen de trei luni de la data constituirii depozitului reglementar sau a unei priorități de expoziție.

Prioritatea de expoziție poate fi dovedită, de asemenea, în termen de trei luni de la data constituirii depozitului reglementar.

Examinarea formală sau preliminară a cererii de înregistrare a mărcii

În termen de o lună de la data primirii cererii de înregistrare, OSIM examinează dacă cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. În concret, cererea este verificată sub următoarele aspecte: existența datelor de identitate ale solicitantului; reproducerea clară a mărcii; enumerarea produselor și serviciilor pentru care este cerută înregistrarea mărcii.

Dacă cererea îndeplinește condițiile evocate mai sus, OSIM decide atribuirea datei de depozit și înscrierea datelor conținute în cerere în RNM.

În schimb, dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de actul normativ, OSIM notifică solicitantului lipsurile constatate. În acest caz, solicitantul are la dispoziție un termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii la OSIM, pentru complinirea lipsurilor. Data depozitului reglementar este, în această situație, data la care solicitantul a comunicat la OSIM datele lipsă din cerere. Dacă solicitantul nu completează cererea în termen de trei luni de la înregistrarea acesteia la OSIM, acesta va decide respingerea cererii de înregistrare a mărcii și va restitui taxa de înregistrare și de examinare a mărcii.

Decizia de atribuire a datei depozitului național reglementar sau de respingere a cererii de

înregistrare se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la emiterea acesteia.

În cazul în care taxa de înregistrare și examinare a cererii nu este plătită în termen de trei luni de la data depunerii acesteia, OSIM poate acorda solicitantului, pentru motive întemeiate, încă un termen de două luni. Facem precizarea că acordarea unui nou termen pentru plata taxei de înregistrare și examinare nu este obligatorie pentru OSIM, chiar dacă există motive temeinice pentru care aceasta nu a fost plătită în termenul prevăzut de lege. Pe cale de consecință, OSIM este în drept să dispună respingerea cererii.

În situația neplății taxei în termenul ori neacordării unui nou termen de plată, se consideră că solicitantul a renunțat la înregistrarea mărcii și cererea se respinge.

În opinia unor doctrinari, pentru fluidizarea procedurii de examinare formală a cererii de înregistrare a mărcii, termenul de trei luni ar trebui să curgă de la data la care cererea este considerată completă și este plătită taxa de înregistrare și examinare. Astfel, s-ar evita complicarea procedurii prin notificări ale OSIM către solicitant și, chiar, prin acordarea unui nou termen de două luni pentru plata taxelor. De fapt, după cum se va putea constata în cele ce urmează, termenul de șase luni pentru examinarea de fond a cererii curge de la data plății taxei de înregistrare și examinare. Această situație denotă și lipsa de consecvență a legiuitorului în stabilirea termenelor.

Examinarea de fond a cererii de înregistrare a mărcii

Examinarea de fond a cererii de înregistrare a mărcii este reglementată de art. 22-26 din Legea nr. 84/1998 și art. 20 din Regulament.

Examinarea de fond a cererii de înregistrare a mărcii se realizează în termen de șase luni de la data plății taxei de înregistrare și examinare a cererii.

În cadrul examinării de fond, OSIM verifică cererea sub următoarele aspecte: calitatea solicitantului; îndeplinirea condițiilor privind drepturile de prioritate unioniste sau de expoziție, dacă în legătură cu aceste drepturi, în cerere, se invocă o prioritate întemeiată pe aceste împrejurări; existența vreunui motiv de refuz, prevăzut de art. 5 alin. (1) și art. 6.

Subliniem că art. 5 reglementează motivele absolute de refuz, iar art. 6 din Legea
nr. 84/1998 prevede motivele relative de refuz.

Pentru examinarea motivelor de refuz, OSIM poate cere de la autorități sau instituții publice, precum și de la persoane juridice de drept privat documente în vederea stabilirii notorietății mărcii în România.

Art. 19 din Regulament instituie unele reguli privind determinarea și dovedirea notorietății. Astfel, pentru a aprecia dacă o marcă este notorie este suficient ca aceasta să fie larg cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia se adresează produsele sau serviciile pentru care marca este utilizată. Segmentul de public va fi stabilit pe baza următoarelor elemente: categoria de consumatori vizată pentru produsele sau serviciile la care se referă marca; identificarea categoriei de consumatori se face pe grupe de consumatori ai unor anumite produse sau servicii în legătură cu care marca este utilizată; rețelele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.

Notorietatea unei mărci poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. In susținerea notorietății unei mărci pe teritoriul României pot fi prezentate acte cum ar fi cele privind: comercializarea sau punerea în vânzare a produselor ori prestarea de servicii sub marca notoriu cunoscută; importul sau exportul produselor pe care marca notorie este aplicată; publicitatea sau reclama produselor și serviciilor sub marca notoriu cunoscută în România etc.

Înregistrarea și publicarea mării

Dacă după verificarea cererii se constată că aceasta îndeplinește condițiile de formă și de fond cerute de Legea nr. 64/1991, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în termen de două luni, în BOPI.

În schimb, dacă cererea nu îndeplinește condițiile de înregistrare, OSIM notifică solicitantului această împrejurare și îi acordă un termen de trei luni în care acesta poate să-și prezinte punctul de vedere ori să-și retragă cererea.

Termenul poate fi prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei prevăzute de Legea nr. 64/1991.

La expirarea acestor termene, OSIM decide înregistrarea sau respingerea cererii de înregistrare a mărcii ori ia act de retragerea ei.

Decizia de respingere, ca de altfel și cea de înregistrare a mărcii, poate fi contestată la OSIM, iar contestația este soluționată de o comisie de reexaminare

3.1.1. Opoziția

În cuprinsul Legii nr. 84/1998 se relemEnetează opoziția la înregistrarea mărcii.

Opozițiile la înregistrare pot fi formulate în termen de trei luni de la data publicării mărcii.

Pot formula opoziții următoarele persoane: titularul unei mărci anterioare; titularul unei mărci notorii; titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic; titularul unui drept anterior cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau model protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat; titularul unui drept de autor protejat; orice altă persoană interesată.

Cererea se formulează în scris, motivat și cu plata unei taxe.

Potrivit art. 18 din Regulament, opoziția trebuie să cuprindă următoarele date: indicații privind cererea de înregistrare a mărcii împotriva căreia se formulează opoziția, respectiv numărul cererii de înregistrare a mărcii, numele sau denumirea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii, menționarea produselor sau serviciilor care figurează în cerere: indicații privind marca anterioară, marca notorie sau dreptul anterior dobândit pe care se întemeiază opoziția; o reprezentare și, după caz, o descriere a mărcii anterioare, a mărcii notorii sau a altui drept anterior; produsele și serviciile pentru care marca anterioară a fost înregistrată sau cerută la înregistrare sau pentru care marca anterioară este notorie; mențiuni privind calitatea și interesul persoanei care formulează opoziția; o prezentare detaliată a motivelor evocate în susținerea opoziției; numele sau denumirea și adresa ori sediul mandatarului, dacă este cazul.

După primirea, înregistrarea, verificarea depunerii în termen a opoziției și plata taxei legale, OSIM comunică opoziția solicitantului cererii de înregistrare și îl invită să depună observațiile sale în termen de trei luni de la notificare.

Atât Legea nr. 84/1998, cât și Regulamentul nu prevăd soluția ce se adoptă în situația în care opoziția este introdusă după scurgerea termenului legal. Evident, fiind vorba despre un termen de decădere, care nu este supus întreruperii sau suspendării, depunerea opoziției peste termen este considerată tardivă și, pe cale de consecință, va fi respinsă.

În schimb, dacă opozantul plătește taxa prevăzută de lege, se consideră că opoziția nu a fost făcută. Dacă solicitantul nu prezintă punctul său de vedere, OSIM poate decide asupra opoziției întemeindu-se pe probele de care dispune.

Fără ca Legea nr. 84/1998 să prevadă, Regulamentul, în art. 18 alin. (7), instituie posibilitatea completării actului de opoziție în termen de cel mult două luni, dacă acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute de alin. (2). Această situație reprezintă un caz în care Regulamentul excede dispozițiilor legii.

De asemenea, potrivit art. 18 alin. (8) din Regulament, la cererea solicitantului, titularul mărcii opuse poate fi obligat să prezinte dovezi în legătură cu următoarele aspecte: dacă în cursul unei perioade de 5 ani, care precede publicarea mărcii asupra căreia s-a formulat opoziția, marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată; dacă există motive nejustificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a făcut opoziție.

În lipsa dovezilor de folosire a mărcii opuse, actul de opoziție a mărcii este respins. Dovezile de folosire a mărcii pot fi, spre exemplu, ambalaje, etichete, cataloage, facturi, fotografii, anunțuri în jurnale și declarații scrise.

Dacă opoziția se bazează pe o înregistrare internațională a unei mărci, care face obiectul unui aviz de refuz provizoriu emis de OSIM, procedura de examinare a opoziției poate fi suspendată până când OSIM ia o decizie definitivă cu privire la refuzul emis.

Opoziția este respinsă, fără a fi analizată pe fond, în situația în care aceasta este formulată de mandatarul titularului mărcii în nume propriu și fără consimțământul titularului. Neîndoielnic, în acest caz suntem într-o situație specială de mandat fără reprezentare.

Opoziția se soluționează, potrivit art. 18 alin. (13) din Regulament, de o comisie de examinare formată din trei specialiști desemnați de șeful Serviciului mărci, dintre care unul va fi examinatorul care a întocmit raportul de examinare a mărcii.

În cazul în care opoziția nu este întemeiată, comisia decide respingerea acesteia. Decizia de respingere rămasă definitivă se publică în BOPI.

3.1.2. Anularea

Observații terminologice

În cuprinsul art. 47-49 din Legea nr. 84/1998 se reglementează, cu titlu general, „anularea înregistrării mărcii”. În schimb, art. 54, respectiv art. 60 din aceeași lege instituie, cu titlu
particular, norme derogatorii în cazul „anulării înregistrării mărcii colective”, respectiv „anulării înregistrării mărcii de certificare”.

Dată fiind consecvența cu care Legea nr. 84/1998 se referă la „anularea înregistrării mărcii” și fiindcă este de notorietate și de necontestat faptul că „nulitatea”, ca sancțiune juridică, afectează doar „actele juridice”, ar trebui să admitem că „înregistrarea mărcii” este „act juridic”.

Contrar acestei „exprimări”, potrivit art. 26 alin. (1) teza I din Legea nr. 84/1998, „dacă în urma examinării cererii,…, se constată îndeplinirea condițiilor legale, OSIM decide înregistrarea măr cir (s.n.). De asemenea, în temeiul art. 29 alin. (1) din aceeași lege. „OSIM înscrie, de îndată, în Registrul mărcilor, acele mărci pentru care s-a luat o decizie de înregistrare”.

Evident, în cazul analizat, „decizia OSIM de înregistrare a mărcii”, fiind o „manifestare unilaterală de voință”, îndeplinește condițiile pentru a fi calificată „act juridic”.

În schimb, „înscrierea (înregistrarea) mărcii în Registrul mărcilor” are semnificația „operațiunii” de consemnare a datelor despre marcă și titularul acesteia în acest registru, operațiune care are și rolul de a marca „momentul dobândirii drepturilor conferite de marcă”.

Privite astfel lucrurile, firesc, este supusă nulității „decizia OSIM de înregistrare a mărcii” și, nicidecum operațiunea de înregistrare a mărcii în Registrul mărcilor (înscrierea mărcii).

Stricto sensu, dacă ar fi anulată doar „înregistrarea mărcii”, „decizia OSIM”, rămânând în ființă, ar produce efecte juridice în continuare și, pe cale de consecință, ar determina (re)înregistrarea mărcii, conform art. 29 din Legea nr. 84/1998. De fapt, urmare principiului quod nullum est, nullum producit effectum, anularea „deciziei OSIM” antrenează „radierea înscrierii mărcii în Registrul mărcilor” și desființarea „certificatului de înregistrare” eliberat titularului în condițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

De asemenea, sunt texte în Legea nr. 84/1998 și Directiva nr. 2008/95/CE care se referă la „anularea mărcii”. Evident, din punct de vedere logico-juridic, ideea că „marca” poate fi anulată este esențial greșită. Astfel, după cum am evocat deja, este de necontestat faptul că nulitatea privește doar actele juridice, analizate stricto sensu, adică manifestările sau acordurile de voință realizate în scopul producerii de consecințe juridice.

Neîndoielnic, ar fi aberant să se susțină că marca este „act juridic”.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998, poate constitui marcă „orice semn susceptibil de reprezentare grafică…”. În limbajul comun, termenul „semn” are înțelesul de „tot ceea ce arată sau indică ceva”. În schimb, cu titlu particular și de exemplificare, art. 2 din Legea nr. 84/1998 enumeră următoarele semne ce pot fi considerate mărci: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora.

Față de situația normativă semnalată, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile Legii nr. 84/1998, care se referă la „anularea înregistrării mărcii” sau la „anularea mărcii”, astfel încât aceste sintagme să fie înlocuite corespunzător cu expresia „anularea deciziei OSIM de înregistrare a mărcii”.

Pe de altă parte, în materie, nu sunt incidente, cu rol de „drept comun”, și dispozițiile art. 1246-1264 raportate la art. 1325 C. civ., referitoare la „nulitatea actului juridic (civil) unilateral” (p.n.). Nu se poate pune o asemenea problemă, întrucât „hotărârea OSIM de înregistrare a mărcii” îndeplinește toate cerințele legale ale „actului juridic administrativ individual”, iar dispozițiile Codului civil au ca obiect de reglementare raporturi juridice de drept privat izvorâte din acte sau fapte juridice civile. într-adevăr, această decizie are caracter „unilateral”, este adoptată după o procedură administrativă, de către OSIM și în exercitarea atribuțiilor lui de organ de specialitate al administrației publice centrale și „autoritate unică pe teritoriul României în asigurarea protecției proprietății industriale”.

Chiar dacă suntem în prezența unui „act administrativ individual”, regimul juridic a] nulității deciziei OSIM de înregistrare a mărcii, stipulat de Legea nr. 84/1998, nu poate fi întregit cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Într-adevăr, sub acest aspect, art. 5 alin. (2) dir. această lege dispune că „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Practic, sub aspect procedural, dreptul comun este alcătuit din prevederile Codului de procedură civilă.

3.1.3. Contravenții

3.2. Apărarea dreptului la marcă prin mijloace de drept penal

3.2.1. Infracțiunea de contrafacere a mărcii

Contrafacerea mărcilor este prevăzută de art. 90 din Legea nr. 84/1998. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 90 alin. (1), constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, următoarele fapte:

contrafacerea unei mărci;

punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice ori similare;

punerea în circulație a produselor care poartă indicații geografice ce indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine.

Astfel, prin contrafacerea unei mărci sunt sancționate mai multe fapte acestea putând fi grupate în contrafacerea propriu-zisă și fapte asimilate contrafacerii.

La nivelul literaturii de specialitate s-a evidențiat faptul că prin ”contrafacerea
propriu-zisă se referă la contrafacerea în înțeles restrâns sau reproducerea unei mărci aparținând unei alte persoane și la imitarea frauduloasă a mărcii altuia. Faptele asimilate contrafacerii privesc folosirea unei mărci reproduse sau imitate fraudulos și aplicarea frauduloasă a mărcii altuia.”

Pentru existența infracțiunii se impune ca fapta de contrafacerea să fie fară drept, să aducă atingere prerogativelor ce rezultă din înregistrarea unei mărci, existența unui risc de confuzie neimplicând neapărat și producerea unui prejudiciu material. Legea specială, în cuprinsul art. 90 alin. 4, consacră faptul ”actele efectuate înainte de data publicării mărcii nu constituie contrafacere”. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de contrafacere aceasta se săvârșește, indiferent de formă, cu intenție.

Din punct de vedere al procedurii de punere în mișcare a acțiunii în contrafacere aceasta se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, o acțiune în contrafacere putând fi pornită de titularul mărcii numai după data înregistrării mărcii în Registrul Național al Mărcilor. .

Potrivit art. 91 din Legea nr. 84/1998 ”dacă titularul dreptului de proprietate industrială asupra unei mărci ori unei indicații geografice sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimțământul titularului face dovada credibilă că dreptul de proprietate industrială asupra mărcii ori indicației geografice face obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii.

Instanța judecătorească poate să dispună în special:

interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;

luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

Sunt aplicabile prevederile privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin cu modificările și completările ulterioare.”

În ceea ce privește utilizarea mărcii de către dobânditorii și subdobânditorii unor produse marcate, titularul trebuie să respecte principiul neintervenției. Titularul nu poate interzice dobânditorilor produselor sale, de a se folosi sau referi la marca aplicată pe ele, întrucât punerea în circulație a unor asemenea produse implică posibilitatea intermediarilor de a le revinde împreună cu marca.

Pentru explicarea principiului neintervenției s-a apelat la teoria licenței tacite. Potrivit acestei teorii, vânzarea inițială presupune o anumită autorizare tacită de folosire, care nu dezmembrează dreptul la marcă. în anumite limite, cumpărătorul are dreptul să utilizeze marca.

O motivare deosebită există în dreptul german. Principiul neintervenției este argumentat prin teoria epuizării dreptului la marcă. Dreptul titularului de a pune în circulație un produs marcat se epuizează la prima vânzare. în urma tranzacției, dreptul la marcă nu mai împiedică circulația produsului. Deși lipsit de monopolul desfacerii produselor, atunci când activitatea intermediarului este incompatibilă cu funcția mărcii, titularul are un drept de intervenție.

Concurența neloială. Infracțiunea de concurență neloială

În conormitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, constituie infracțiunea de concurență neloială:

„folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului;

folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătura cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi;

divulgarea unor informații prevăzute la lit. c), cu excepția situațiilor în care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informații provin de la autoritățile competente;

divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial;

divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice;

producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special al infracțiunii de concurență neloială îl reprezintă relațiile sociale care apără dreptul comercianților la concurență loială, și presupune “interzicerea folosirii mărcilor de fabrică, de comerț, de servicii, de embleme, firme, denumiri sau alte mențiuni care atestă proveniența unui produs de către un comerciant, în mod fraudulos, fără drept”.

În subsidiar infracțiunea aduce atingere încrederii publicului în originalitatea mărfurilor și produselor de pe piață, precum și intereselor consumatorilor care sunt înșelați,

De regulă, infracțiunea are un obiect material, însă există situații când un asemenea obiect nu există

În cazul existenței obiectului material acesta este reprezentat, de exemplu de un produs care poartă denumiri de origine sau indicații de proveniență false.

Se impune a menționa că produsul care face obiectul material al infracțiunii de concurență neloială poate fi industrial sau agricol.

În sensul art. 5 lit. b) obiectul material este dart de mărfurile contrafăcute sau pirat.

Prin “mărfuri contrafăcute” se înțelege copierea și împachetarea unui produs, astfel încât să semene cu produsul original cu intenția de a induce în eroare, folosind în acest sens semne de marcă și logo-uri contrafăcute.

Prin termenul de “mărfuri pirate” se înțelege reproducerea neautorizată a unor produse originale, în scopul de aobtine câștiguri materiale fără a avea permisiunea titularului de drepturi și care au ca obiect o cheltuială îndoielnică.

Subiectul infracțiunii

De regulă, subiectul activ al infracțiunii este un comerciant.

Ținând cont că prin comerciant se înțelege, atât o persoană juridică cât și o persoană fizică.

În condițiile în care comerciantul este o persoană juridică și săvârșește fapte de concurență neloială, răspunderea penală revine persoanelor fizice care au fost direct sau indirect implicate în săvârșirea faptelor.

Nu are nicio importanță împrejurarea că fapta este săvârșită de un cetățean român, un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie.

Participația este posibilă sub toate formele sale, pentru instigator sau complice neistituindu-se vreo cerință specială.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal este comerciantul, indiferent de forma juridică sub care își desfășoară activitatea și indiferent de natura capitalului, care a fost prejudiciat în interesele sale prin actul sau fapta de concurență neloială.

Conținutul constitutiv

Sub aspectul laturii obiective elementul material se poate realiza sub mai multe modalități astfel:

folosirea unei firme, invenții mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor tipografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Noțiunea de folosire presupune utilizarea în mod fraudulos a unui element de identificare a unui produs ce aparține sau este comercializat de alt comerciant în condițiile legii.

Indiferent de acțiunile alternative care pot alcătui elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 5 lit. a) al Legii nr. 11/1991, pentru a putea vorbi de latura obiectivă a acesteia, se impune a fi îndeplinită cerința menționată în enunț și anume trebuie să fie de natură a produce confuzie cu aceleași acțiuni, dar care sunt legitim folosite de un alt comerciant.

altă modalitate de realizare a elementului material o reprezintă punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului.

Prin “punere în circulație” se înțelege introducerea acestor mărfuri în circuitul comercial în așa fel încât să poată fi achiziționate de eventualii cumpărători.

Pentru a ne afla în prezența acestei modalități de comitere a infracțiunii, fse impune ca fapta să “aducă atingere titularului mărcii și să inducă în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului.”

Folosirea în scop comercial a rezultatelor unui experiment a căror obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informații secrete în legătură cu acestea, transmise autorităților competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși chimici noi.

Se poate remarca cu ușurință că în acestă modalitate acțiunea incriminată este comisă de un subiect calificat, adică de o persoană care face parte dintr-o autoritate competentă să dea autorizație de comercializare a unor produse și constă în utilizarea rezultatelor unor experimente în interes personal sau pentru al comerciant, urmărindu-se și obținerea unor beneficii. Prin rezultatele unor experimentări se înțelege materializarea în scris a unor activități experimentale privind produse farmaceutice sau produse chimice destinate agriculturii care conțin compuși chimici noi. Prin informații secrete trebuie să înțelegem acele amănunte sau detalii care nu sunt destinate publicitatii și de care trebuie să ia cunoștință doar autoritatea competentă și îndrituită de lege să acorde autorizații în acest domeniu.

divulgarea unor informații prevăzute la lit. c), cu excepția situației în care dezvăluirea acestor informații este necesară pentru protecția publicului sau cu excepția cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informațiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerț, dacă aceste informații provin de la autoritățile competente.

Divulgarea presupune aducerea la cunoștință a rezultatelor experimentelor sau a informațiilor secrete privind aceste experimente unui număr nedeterminat de persoane.

divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, fără consimțământul deținătorului său legitim, ca urmare a unei acțiuni de spionaj comercial sau industrial.

Prin divulgare se înțelege aducerea la cunoștință a secretelor comerciale unui număr nedeterminat de persoane.

Termenul de “achiziționare” presupune dobândirea unui drept asupra secretului comercial în deosebi prin vânzare-cumpărare, iar conceptual de “utilizare” presupune fapta comerciantului care, intrând în posesia unui secret comercial prin intermediul unor acțiuni de spionaj comercial sau industrial, îl folosește în procesul de producție.

divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparținând autorităților publice, precum și de către persoane împuternicite de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice.

Când fapta este săvârșită de o persoană aparținând autorităților publice ar putea fi concepută ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producatorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Conceptul „producerea în orice mod” utilizată de art.5 lit.g. din Legea nr. 11/1991 face referire la producția terminată, finită, la producția fizică realizată, înțelegând prin aceste formulări producția al cărei proces de fabricație, potrivit contractului sau legii, a fost încheiat, produsele fiind recepționate ca atare pentru a fi dirijate spre consumator, comercianți en-gros sau en-detail.

Importul semnifică operațiunea comercială de procurare, din străinătate, a unor bunuri și/sau servicii – care implică trecerea de către acestea a frontierei vamale a statului unde se află cumpărătorii. Poate fi vorba, în principal, fie de importul de mărfuri, fie de importul de servicii.

Exportul, în sensul art. 5 lit. g) menționat se referă atât la înțelesul restrâns al  noțiunii, pentru produse care sunt vândute și pentru aceasta trec granița vamală a statului unde marfa a fost produsă, cât și lato sensu, cuprinzând și prestările de servicii care trec frontiera vamală, cum ar fi încasări din turismul internațional, transporturi internaționale de mărfuri, asigurări și reasigurări etc.

În ceea ce privește acțiunile de oferire spre vânzare, ori de vânzare la care se referă art. 5 lit. g) din Legea nr.11/1991, se înțelege fie numai ofertarea, fie efectiv o transmitere a proprietății, dacă ofertantul sau vânzătorul au folosit mențiunile false la care se referă acest text.

Urmarea imediată constă în confuzia care se creează cu privire la provniența produsului și tulburarea încrederii în cinstea și corectitudinea comercianților.

Concurența neloială produce daune materiale și morale agentului economic al cărui produs s-a încercat să se imite prin utilizarea mijloacelor specificate în cuprinsul art. 5 din Legea nr.11/1991.

Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată rezultă din materialitatea fapte

Latura subiectivă

Sub aspectul laturii subiective în doctrină s-a subliniat opinia potrivit coăreia oncurența neloială se săvârșește cu intenție directă calificată prin scop, scopul fiind inducerea în eroare a celorlalți comercianți și a beneficiarilor.

Însă, există și opnia potrivit căreia intenția poate fi indirectă. Indiferent dacă intenția este directă sau indirectă, este necesar să se facă dovada relei-credințe a comerciantului pârât.

Forme. Modalități. Sancțiuni

Infracțiunea de concurența neloială poate fi prezentă în faza actelor pregătitoare, dar și în forma tentativei până a se ajunge la consumare.

Însă, legiuitorul nostrum incriminează numai forma consumată.

Actele pregătitoare și tentativa pot atrage răspunderea penală pentru complicitate dacă sunt comise de o altă persoană decât autorul.

Pedeapsa principală, în cazul săvârșirii intracșiunii, este închisoarea de la o lună la
2 ani sau amenda.

Punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează la plângerea prealabilă a părții vătămate ori la sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Ministerul Finanțelor Publice.

În absența oricărei precizări limitative a legii, putem înțelege prin „parte vătămată” nu numai comerciantul direct lezat prin săvârșirea infracțiunii, dar și asociațiile chemate să apere interesele consumatorilor, precum și consumatorii individuali – persoane fizice sau juridice.

3.3 Apărarea dreptului la marcă prin mijloace de drept civil

Nu am identificat rațiunea sau rațiunile pentru care legiuitorul român a evitat ca în materia drepturilor de autor să vorbească despre acțiunea în contrafacere ca mijloc procedural (adecvat) prin care se apără toate drepturile de autor și toate drepturilor conexe.

Directivele adoptate pentru uniformizarea protecției creațiilor intelectuale ; a produselor culturale prin drept de autor, atunci când enunță scopurile acestora : actele care trebuie reprimate, vorbesc despre contrafacere, produse contrafăcute : piraterie cu produse piratate (este adevărat, Directiva 2004/48/CE nu are în vedere numai dreptul de autor și drepturile conexe, ci și drepturile de proprietate industrii ca modalități de încălcare a drepturilor. Astfel, reglementarea acestei acțiuni în legislația internă nu ar fi făcut decât să armonizeze legislația noastră cu aceea a dreptului european.

Doctrina noastră mai veche, cu referire, evident, la actele normative aplicabile anterior aderării României la UE, considera că erau mijloace de protecție juridică a mărcilor:

acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C.civ. din 1864 (art. 1349 și urm. C.civ.) și ale Legii special și acțiunea în concurență neloială, considerată o specie a acțiunii în răspundere civilă delictuală. având particularități în materia drepturilor de autor;

acțiunea în răspundere civilă contractuală,

acțiuni întemeiate pe dispozițiile Decretului nr. 31/1954 în ceea ce privesc drepturile morale de autor (act normativ abrogat prin noul Cod civil).

acțiunea în îmbogățire fară justă cauză (art. 992 C.civ. din 1864 și art. 1345-1348;

acțiunea în contrafacere.

La nivelul literaturii de specialitate acțiunea în contrafacere este o acțiune particulară prin care pot fi apărate drepturile de proprietate intelectuală (nu doar cele de proprietate industrială), cu regulile specifice aplicabile fiecărei categorii de drepturi, fie că acestea fac parte din categoria drepturilor morale, fie că fac parte din categoria drepturilor patrimoniale, fie categoriei drepturilor conexe ori drepturilor sui-generis a producătorilor de baze de date.

3.3.1. Acțiunea în contrafacere

Încălcările dreptului de marcă sunt sancționate prin acțiunea în contrafacere. Limitele contrafacerii sunt determinate de concurență, dat fiindcă „nu există încălcare a dreptului decât dacă încălcarea emană de la un concurent al titularului mărcii, întrucât marca nu este protejată decât pentru produse identice și similare".

Cu alte cuvinte, în raporturile între titularul mărcii si concurenții săi, protecția titularului este asigurată prin acțiunea în contrafacere. În materie de mărci se pot distinge două categorii diferite de fapte sancționate prin acțiunea în contrafacere: contrafacerea propriu-zisă și fapte asimilate contrafacerii.

La rândul său, contrafacerea propriu-zisă poate îmbrăca două forme: contrafacerea în înțeles restrâns sau reproducerea servilă ori brutală a unei mărci aparținând unei alte persoane și imitarea frauduloasă (reproducerea mai mult sau mai puțin exactă) a mărcii altuia.

Faptele asimilate contrafacerii sunt și ele de două feluri: folosirea unei mărci reproduse sau imitate fraudulos aplicarea frauduloasă a mărcii altuia.

Contrafacerea există prin simplul fapt al reproducerii sau imitării unei mărci străine, independent de orice act de folosire a mărcii reproduse sau imitate. Este, de pildă, suficient să se dovedească fabricarea obiectului cu ajutorul căruia se realizează marca (sigiliul, eticheta, flaconul etc). O singură condiție se cere, și anume ca marca reprodusă sau imitată să fie destinată a fi aplicată pe produse identice sau similare, pentru că numai în acest caz destinația este ilicită, fiind de natură a crea o confuzie.

Acțiunea în contrafacere este deschisă și în cazul întrebuințării mărcii reproduse sau imitate fraudulos. În categoria faptelor asimilate contrafacerii figurează, în majoritatea legislațiilor, și punerea în vânzare de produse purtând o marcă contrafăcută.

3.3.2. Acțiunea în concureță neloială

În cadrul literaturii de specialitate ideea de concurență apare ori de câte ori mai multe persoane urmăresc un scop identic, în activitatea economică.

Desfășurarea acestei „competiții” trebuie să se realizeze într-un cadru organizat, comercianții fiind obligați să-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale

Așadar, se poate afirma că noțiunea de concurență neloială este acea “competiție economică purtată între comercianți sau/și orice alte persoane care desfășoară activități cu caracter economic, în care sunt utilizate mijloace neoneste”.

Deoarece această problemă este una sensibilă pentru existența piețelor concurențiale, ea a avut rezonanță în plan internațional încă din momentele de început ale cristalizării legislației concurenței, iar cu ocazia revizuirii de la Washington, a fost introdus în textul Convenției de la Paris art. 10 bis, modificat ulterior la Lisabona, prin care țările membre ale Uniunii se obligă să asigure resortisanților acesteia „o protecție efectivă împotriva concurenței neleale”.

În conformitate cu dispozițiile alineatului (2) al art. 10 bis, actul de concurență neloială este definit ca fiind „orice act de concurență contrar uzurilor cinstite în materie industrială și comercială”.

Însă, în accepțiunea legiuitorului nostru, „constituie concurență neloială orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii”.

Astfel, se poate observa că textul românesc se abate de la conținutul art. 10 bis al Convenției de la Paris din 1883, fapt care marchează abandonarea tezei clasice și recunoașterea implicită a faptului că loialitatea trebuie să guverneze activitatea comercială și industrială, chiar în absența unui raport de concurență între competitori.

Pentru evitarea anumitor discuții legate de înțelesul expresiei „uzațe cinstite”, la art. 1 lit. a) din Legea nr. 11/1991 se arată că “este considerată fiind contrară uzanțelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict și achiziționării de secrete comerciale de către terții care cunoșteau că respectiva achiziție împiedica astfel de practici, de natură să afecteze poziția comercianților pe piață”.

Articolele 4 și 5 din Legea nr. 11/1991 definesc principalele acte de concurență neloială-fie că ele sunt sancționate contravențional sau penal-însă această listă nu este una exhaustivă în privința practici neloiale.

Potrivit observațiilor experților Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, există întotdeauna acte noi de concurență neloială, de vreme ce în aparență, nu exista niciun fel de limite ale inventivității în domeniul concurentei.

La ora actuală, dispozițiile referitoare la concurența neloială au dobândit o semnificație mai largă, urmărind o dublă protecție: nu numai pe cea a întreprinderilor care desfășoară o activitate economică, dar și protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de acestea, atât în exercitarea activității profesionale, cât și a utilizării mijloacelor publicitare.

Comparând acțiunea în contrafacere cu acțiunea în concurență neloială se ajunge la cocluzia că, în timp ce fundamentul acțiunii de contrafacere îl constituie încălcarea unui drept al reclamantului, fundamentul acțiunii în concurență neleală îl formează conduita criticabilă a pârâtului, încălcarea unei obligații.

Deosebirea de finalitate între cele două acțiuni este, în mare măsură, consecința deosebirii lor de natură. Acțiunea în contrafacere urmărește aplicarea unor sancțiuni grave și este în principal o acțiune penală , pe când acțiunea în concurență neloială este în principiu e acțiune civilă.

În practică, acțiunea în concurență neloială se înfățișează adesea ca un mijloc de protecție complementară, în căzul când nu poate fi utilizată acțiunea în contrafacere sau în completarea unei asemenea acțiuni.

Potrivit majorității jurisprudenței, ea presupune îndeplinirea condițiilor obișnuite pentru o asemenea acțiune, și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a culpei imputabile pârâtului, și o legătură de la cauză la efect între fapta ilicită și prejudiciu.

Problemele concurenței, inclusiv ale concurenței ncieale, au format, așa cum era si firesc, una din prioritățile legiuitorului după revoluția din 1989.

În ordine cronologică trebuie semnalate art. 30-40 din legea un 15 din 8 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome fi societăți comerciale.

La 30 ianuarie 1991 este publicată în Monitorul Oficial și intră în vigoare legea nr. 11 privind combaterea concurenței neloiale.

Articolul 1 al legii consacră obligația comercianților de a-și executa obligațiile cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite, iar art. 2 definește actul de concurență neleală ca fiind orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite, în activitatea comercială sau industrială.

Potrivit art. 3 răspunderea pentru încălcarea obligației va fi, după caz, civilă, contravențională sau penală.

Actele de concurență neloială constituind contravenții sunt limitativ enumerate în art. 4, iar cele care constituie fapte penale, în art. 5. Aceleași texte precizează și sancțiunile contravenționale și penale aplicabile.

Obligația de a înceta actele de concurență neloială și de a repara daunele cauzate este prevăzută în art. 6. De altfel inutil, în măsura în care ea rezultă din dreptul comun, iar art. 7 prevede expres recurgerea la acțiunea în responsabilitate civilă delictuală, ori de câte ori actele prevăzute de art. 4 și 5 sunt cauzatoare de daune patrimoniale sau morale.

Prescripția acțiunii în concurență neloială este stabilită la un an de la data când cel păgubit a cunoscut sau putea să cunoască dauna cauzată, fără însă a se putea depăși 3 ani de la săvârșirea faptei.

CAPITOLUL IV

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Infracțiuni privind mărcile. Infracțiunea de concurentă neloială în materia mărcilor.

Fapta de punere în circulație a mărfurilor contrafăcute constituie infracțiunea prev. de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 11/1991 numai dacă comercializarea unor astfel de mărfuri întrunește cumulativ două condiții și anume: atingerea titularului mărcii și inducerea în eroare a consumatorilor asupra produsului sau serviciului. Fapta inculpaților care au oferit spre vânzare mărfuri contrafăcute, purtând mărci identice cu mărci înregistrate, întrunește doar prima condiție prevăzută de textul incriminator, în sensul că aduce atingere titularilor mărcilor; nu este întrunită însă cea de-a doua condiție, privind inducerea în eroare a consumatorilor asupra produselor, atât timp cât din probele administrate nu rezultă că inculpații ar fi prezentat bunurile în discuție ca fiind originale.

Curtea de Apel Galați,
secția penală, Decizia nr. 25/A din 07.02. 2008

Prin sentința penală nr. 464 din 5.11.2007 a Tribunalului Vrancea s-a dispus condamnarea inculpaților N.V. și P.D. la câte o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 83 lit. b din Legea nr. 84/1998 și la câte o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991. în temeiul art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 6 luni închisoare pentru fiecare inculpat.

În baza art. 118 lit. f Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpați a următoarelor bunuri: 84 bucăți treninguri marca Nike, 21 bucăți treninguri marca Puma, 8 bucăți hanorace marca Nike, 2 treninguri Adidas, 1 bluzon Puma, 1 parfum LaCoste, 2 parfumuri Carolina Herrera, 1 parfum Dolce&Gabana și 1 parfum Hugo.

În fapt, s-a reținut că inculpații au cumpărat din complexul comercial „Europa” din apropierea municipiului București mai multe produse inscripționate cu denumirea unor firme de prestigiu, bunuri pe care la data de 01.03.2007 le-au expus spre vânzare în fața societății comerciale pe care o administrau, ocazie cu care au fost depistați de organele de poliție.

S-a reținut că inculpații au recunoscut că produsele respective erau contrafăcute, știind acest lucru din momentul cumpărării lor, datorită diferențelor mari de preț față de produsele originale.

Prin decizia penală nr. 25/A din 07.02.2008 Curtea de Apel Galați a admis apelurile declarate de inculpați și în baza art. 83 lit. b din Legea nr. 84/1998 cu aplicarea art. 74 lit. a și c, art. 76 lit. e Cod penal și art. 63 alin. 3 Cod penal, a condamnat pe fiecare dintre inculpați la câte o amendă în cuantum de 600 lei.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală a achitat inculpații pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991. La adoptarea acestei soluții, instanța a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea
nr. 11/1991 s-a constatat că fapta de punere în circulație a mărfurilor contrafăcute constituie infracțiune numai dacă comercializarea unor astfel de mărfuri întrunește cumulativ două condiții, și anume: atingerea titularului mărcii și inducerea în eroare a consumatorului asupra produsului sau serviciului.

În speță, inculpații au oferit spre vânzare mărfuri contrafăcute purtând mărci identice cu cele înregistrate pentru produsele Puma, Nike și LaCoste, instanța considerând astfel că fapta acestora întrunește doar prima condiție prevăzută de textul incriminator, aducând atingere titularilor mărcilor.

S-a apreciat că nu este însă întrunită cea de-a doua condiție, privind inducerea în eroare a consumatorilor asupra produselor, având în vedere că din probele administrate nu rezultă că inculpații arfi prezentat bunurileîn discuție ca fiind originale.

Dimpotrivă, prețurile la care sperau să își comercializeze marfa în mediul rural sau târguri erau net inferioare celor la care se vând produsele originale, marfa fiind destinată unui segment al populației cu venituri reduse, neinteresat de originea ori proveniența produselor, ci de prețul scăzut, accesibil al acestora.

Așadar, nefăcându-se dovada că inculpații au urmărit să ascundă cumpărătorilor faptul că produsele sunt contrafăcute și nici că ar fi întreprins vreo manoperă pentru inducerea în eroare a acestora, Curtea de Apel a considerat că fapta inculpaților nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 11/1991, dispunând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală.

În baza art. 84 alin. 1 din Legea nr. 84/1996 a dispus confiscarea în vederea distrugerii a 20 treninguri și a unui bluzon, inscripționate cu marca Puma și a unui flacon de parfum purtând însemnul LaCoste.

A dispus confiscarea în folosul statului a 84 bucăți treninguri și 8 bucăți hanorace inscripționate cu marca Nike, 2 bucăți treninguri inscripționate cu marca Adidas, 2 flacoane parfum purtând inscripția Carolina Herrera, 1 flacon parfum purtând inscripția Dolce&Gabana și 1 flacon de parfum purtând inscripția Hugo.

A respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.

În apelul formulat de procuror s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 11/1991 în infracțiunea prevăzută de art. 86 din Legea nr. 84/1998, susținându-se că Legea nr. 84/1998 este ulterioară și are caracter special în raport cu norma generală la care se referă Legea nr. 11/1991, astfel încât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 86 din Legea nr. 84/1998.

Curtea de Apel Galați a apreciat că schimbarea încadrării juridice nu se impune având în vedere că dispozițiile art. 86 din Legea nr. 84/1998 incriminează acte de concurență neloială diferite de cele reținute în sarcina inculpaților.

În ceea ce privește confiscarea mărfurilor contrafăcute, Curtea de Apel a reținut că această măsură este reglementată în legea specială (Legea nr. 84/1998), în art. 84, potrivit căruia titularii mărcii pot solicita instanței judecătorești să dispună măsura confiscării și, după caz, a distrugerii produselor care poartă mărci sau indicații geografice prevăzute la
art. 83; în consecință, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, invocând dispozițiile art. 118 lit. f din Codul penal.

Prin decizia nr. 2236 din 20.06.2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

În recurs, parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 11/1991 în infracțiunea prevăzută de art. 5 lit. g din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001. înalta Curte de Casație și Justiție a respins această solicitare cu motivarea că s-ar încălca prevederile art. 6 din Convenția Drepturilor Omului, dacă s-ar admite ca de abia în faza recursului să se rețină încadrarea juridică corectă, întrucât în acest mod inculpații s-ar afla în situația de a nu fi fost corect informați asupra procedurilor formulate împotriva lor și de a fi lipsiți de calea de atac împotriva acestei decizii.

Instanța supremă apreciază că în mod corect instanța de apel a analizat infracțiunea prevăzută de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 298/2001 care incriminează punerea în circulație de produse contrafăcute și a pronunțat, corect, o soluție de achitare, reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cauză nu s-a solicitat și nu s-a procedat la extinderea procesului penal și cu privire la infracțiunea reglementată de art. 5 lit. g din Legea nr. 11/1991 în condițiile art. 336 Cod procedură penală, astfel că nu se poate ajunge la o condamnare a inculpaților direct în recurs pentru o infracțiune ce nu a constituit obiectul actului de acuzare.

Revenind la încadrarea juridică a faptelor, reținută în cauză de instanțele de judecată, decizia înaltei Curți de Casație și Justiție a analizat hotărârile atacate sub aspectul motivelor de recurs invocate, arătând că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia și expunând totodată motivele pentru care în recurs nu se poate dispune condamnarea pentru infracțiunea prev. de art. 5 lit. g din Legea nr. 11/1991 sau cea prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, care nu au constituit obiectul actului de acuzare.

Deciziile redate mai sus readuc în discuție problema delimitării corecte în drept a infracțiunii de concurență neloială, așa cum este reglementată în Legea nr. 11/1991, de aceeași infracțiune incriminată în art. 86 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991 modificată prin OUG nr. 121/2003, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei punerea în circulație de mărfuri contrafăcute și/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii și induce în eroare consumatorul asupra calității produsului/serviciului.

Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. g din Legea nr. 11/1991 modificată prin OUG
nr. 121/2003, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, indicațiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Art. 5 alin. 2 prevede că prin mențiuni false asupra originii mărfurilor se înțeleg orice indicații de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat.

Art. 86 alin. 1 din Legea nr. 84/1998 stipulează că orice utilizare a mărcilor sau indicațiilor geografice, contrară practicilor loialeîn activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurență neloială și se pedepsește cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă de 15 milioane.

În speța analizată, așa cum s-a precizat anterior, inculpații au cumpărat din complexul comercial Europa mai multe produse inscripționate cu denumirea unor firme de prestigiu, bunuri pe care le-au expus spre vânzare în cadrul firmei pe care o dețineau.

Analizând această faptă din punctul de vedere al elementelor constitutive ale fiecăreia din cele trei infracțiuni de mai sus, se constată următoarele: art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991 sancționează punerea în circulație de mărfuri contrafăcute, care aduce atingere titularului mărcii, săvârșită în scopul inducerii în eroare a consumatorilor asupra calității produselor.

Ceea ce caracterizează această infracțiune este deci o calificare a intenției făptuitorului prin scopul expres urmărit, acela al inducerii în eroare a consumatorilor în ceea ce privește calitatea produselor.

Din situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de judecată, nu rezultă însă că inculpații ar fi întreprins vreo acțiune de natură să indice urmărirea unui asemenea scop, expunerea spre vânzare a mărfurilor purtând mărci identice cu mărci înregistrate, nefiind însoțită de nicio mențiune privind calitatea acestora.

Consider că faptele comise de inculpați nu se circumscriu nici elementului material al infracțiunii prev. de art. 5 lit. g din Legea nr. 11/1991, esențial pentru existența acesteia fiind ca mărfurile să poarte mențiuni false privind mărcile, originea și caracteristicile acestora etc., cerințe care nu se regăsesc în activitatea infracțională desfășurată de aceștia.

Apreciem că fapta descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998. Sub aspectul elementului material, infracțiunea se poate realiza prin acțiunea de utilizare a mărcilor contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială. În doctrină, prin „practici loiale” se înțelege respectarea întrutotul a practicilor, obiceiurilor bazate pe încredere din activitatea industrială sau comercială, fără a încălca drepturile comercianților sau ale consumatorilor.

Consider că punerea în vânzare a unor produse ce poartă fără drept însemnele unei mărci înregistrate reprezintă o astfel de utilizare a unei mărci contrară practicilor loiale.

Pentru realizarea elementului material al infracțiunii este necesar ca făptuitorul să urmărească inducerea în eroare a consumatorilor, legiuitorul nespecificând de această dată aspectul asupra căruia trebuie să poarte eroarea, ca în situația art. 5 lit. b din Legea
nr. 11/1991.

În consecință, apreciem că inculpații, prin expunerea de produse care purtau în mod neautorizat însemnele unor mărci înregistrate, despre care știau că nu sunt originale, au urmărit să creeze confuzie în rândul consumatorilor cu privire la originalitatea acestora.

Pe de altă parte, art. 86 din Legea nr. 84/1998 reprezintă o reglementare specială, pentru că prevede o formă de concurență neloială comisă prin utilizarea unei mărci sau indicații geografice, în raport cu art, 5 din Legea nr. 11/1991, care constituie reglementarea de bază a infracțiunii de concurență neloială și se referă la toate obiectele proprietății industriale, motiv pentru care considerăm că în cazul concurenței neloiale în materie de mărci se va aplica norma specială din art. 86 al Legii nr. 84/1998.

Revenind la încadrarea juridică a faptelor, reținută în cauză de instanțele de judecată, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a analizat hotărârile atacate sub aspectul motivelor de recurs invocate, arătând că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 5 lit. b din Legea nr. 11/1991, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia și expunând totodată motivele pentru care în recurs nu se poate dispune condamnarea pentru infracțiunea prev. de art. 5 lit. g din Legea
nr. 11/1991 sau cea prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, care nu au constituit obiectul actului de acuzare.

CONCLUZII

Din punct de vedere istoric, marca este cel dintâi dintre obiectele dreptului de proprietate industrială care a dobândit un statut juridic, în prezent fiind cel mai important dintre aceste obiecte în patrimoniul unei întreprinderi. Ea și-a câștigat acest loc datorită dezvoltării producției de serie, dar mai ales datorită dezvoltării și perfecționării mijloacelor de informare și comunicare de masă, prin intermediul cărora publicitatea a devenit o forță capabilă să dirijeze cererea consumatorilor, obișnuiți să cumpere majoritatea produselor, chiar curente, orientându-și alegerea in funcție de marca care le indentifică.

În evul mediu, mărcile corporative, atât colective, cât și individuale, au avut în principal, un rol de poliție economică. Mărcile colective serveau pentru a controla măsura în care diferitele corporații n-au incălcat drepturile altora, iar mărcile individuale, pentru a controla calitatea lucrului membrilor unei anumite corporații. Aceasta functie, ca și caracterul obligatoriu al marcilor corporative se regăsesc în marca de calitate sau colectivă de astăzi.

La începutul secolului al XX-lea, marca începe sa reprezinte, în unele cazuri, cel mai important element al valorii unei întreprinderi. Se transformă astfel, din element de evaluare a puterii industriale, în mijloc de presiune, de dominare a pieței.

Se poate afirma că, în zilele noastre, marca a devenit într-adevăr un puternic mijloc de presiune asupra pieței, un fenomen invadator, că este, grație unei publicități excesive, omniprezentă și chiar obsedantă. În asemenea măsură, încât se citează o experiență făcută în școlile elementare din Franța, când un mare procent de copii, sub influența publicității care se face mărcii ”Pinguin”, au menționat pinguinul printre animalele care au lână.

Această evoluție nu a rămas fără a influența funcțiile mărcii, alterându-se uneori in asemenea măsură încât, de la diferențierea produselor cu ajutorul mărcii, s-a ajuns la diferențierea mărcilor pentru același produs, al aceleiași întreprinderi, pe modele sau culori, ceea ce înseamnă, în ultimă analiză, dispariția funcției inițiale fundamentale a mărcii.

Se citează ca exemple semnificative multiplicarea modelelor aceleiași fabrici în industria automobilelor sau nenumăratele mărci de detergenți ale aceleiași firme.

Așa se explică de ce marca a început să aibă o valoare de sine stătătoare, să devină independentă de produs și să se vândă singură.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

T. Bodoașcă, L.I. Tarnu, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București;

Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, vol. I, Editura Academiei RSR, București 1982;

B. Florea, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Unviersul Juridic, București 2011;

Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;

Tiberiu, Medeanu Dreptul penal al afacerilor, Editura Lumina Lex, București 2006;

Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București 2016;

Legislație

*** Constiruția României

*** Legea nr. 84/1998, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 337 din 8 mai 2014

Articole din reviste de specialitate

Dorin Ciuncan, Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedură penală, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997;

V. Ștefănescu, P. Teodorescu, Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora, Invenții și Inovații nr. 2/1970