Antibiotice ȘI Chimioterapice Antimicrobiene

CUPRINS

Introducere

Antibioticele sunt substanțe naturale produse de diverse microorganisme, cu efect antimicrobian asupra agenților biologici patogeni pentru om și animale. Antibioticele sunt produse de microorganisme în special mucegaiuri de tip penicilium, streptomices sau sunt obținute sintetic după modelul celor naturale.

Chimioterapicele antimicrobiene sunt substanțe semisintetice sau sintetice cu efect selectiv inhibitor asupra agenților patogeni la om și anumale.

Descoperirea antibioticelor este una dintre cele mai mari realizări ale secolului XX.

Antibioticele au intrat în arsenalul terapeutic al practicienilor ca mijloc de luptă împotriva infecțiilor și au salvat multe vieți omenești.

După descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat că unele specii microbiene se apără de alte specii prin elaborarea unor substanțe chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioză, iar substanțele chimice rezultate din metabolismul celular poartă numele de antibiotic. Primul care a semnalat, în 1885, acțiunea inhibantă a substanțelor elaborate de microorganisme a fost savantul român Victor Babeș; tot el a sugerat că aceste substanțe ar putea fi utilizate în scop terapeutic pentru distrugerea agenților patogeni. Aceste fapte constituie o anticipare genială a savantului român care, cu 50 de ani înaintea descoperiri epocale a lui Fleming (obținerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismului microbian.

Succesele excepționale obținute în tratarea maladiilor infecțioase cu ajutorul penicilinei G au declanșat cercetări foarte minuțioase pentru a găsi noi antibiotice de biosinteza. Așa se explică faptul că într-un interval extreme de scurt sunt descoperite și introduse în terapeutică penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, griseofulvina, eritromicina,oleandomicina, iar mai târziu cefalosporinele și rifampicina.

Prima luptă câștigată împotriva infecției, cu ajutorul penicilinei, datează din ziua de 12 ianuarie 1941 și vizează un agent de poliție londonez afectat de o septicemie mixtă cu stafilococ și streptococ.

Deci, putem afirma, fără exagerare, că antibioticele pot fi considerate ca reprezentând vârful de săgeată al terapiei antiinfecțioase. De aceea, cred că antibioticele sunt medicamente foarte importante și foarte bune care au salvat foarte multe vieți omenești.

CAPITOLUL I

INFECȚII

NOȚIUNI GENERALE

1.1. Definiție

Infecția este o stare patologică, caracterizată prin pătrunderea si multiplicarea unui agent infecțios în țesăturile organismului uman sau animal, urmate sau nu de starea de boală infecțioasă. Reiese de aici distincția care trebuie făcută între infecție și boala infecțioasă, manifestare mult mai complexă ce antrenează reacții de răspuns ample din partea organismului; pe de altă parte, infecția trebuie deosebită de contaminare, care presupune doar prezența agenților infecțioși pe suprafața tegumentelor sau pe suprafața unor obiecte, neducînd în mod obligatoriu la infecție. Microorganismele (microbii sau germenii) sunt ființe vii foarte mici, de origine animală sau vegetală, răspândite pretutindeni în natură – în aer, apă, sol – pe tegumente și în cavitățile oamenilor și animalelor.

Procesul infecțios este rezultatul interacțiunii dintre agentul patogen și gazdă, intercațiune aflată sub influența factorilor de mediu.

1.2. Etapele procesului infecțios

Incubația reprezintă perioada de timp scursă de la momentul infectării pâna la apariția manifestărilor clinice.

Debutul reprezintă perioada de început a bolii, în care apar, insidios sau brusc, manifestări nespecifice de tipul: astenie, inapetență, febră, dureri musculare.

Perioada de stare este etapa în care tabloul clinic este complet conturat, durata și intensitatea manifestărilor clinice fiind dependente de virulența agentului patogen implicat și de capacitatea de apărare a gazdei.

Convalescența este etapa în care starea clinică începe să revină la normal.

Vindecarea se poate face cu revenirea la normal a tuturor parametrilor organismului sau poate avea urmări nedorite: sechele. Uneori, bolile se pot croniciza, evoluând pe o perioadă mai lungă.

1.3. Factorii determinanți ai procesului infecțios

Factorii determinanți ai procesului infecțios sunt reprezntați de sursa de infecție, calea de transmitere și starea de receptivitate a organismului.

Sursa (izvorul) de infecție este reprezentată de organisme in care a avut loc invazia și multiplicarea germenilor și care generează și elimină în mediul înconjurător diverși agenți patogeni.

Sursa de infecție este reprezentată de :

om – în stadiul de bolnav sau purtător de gremeni; eliminarea agenților infecțioși se poateface prin sputa, secreții nazofaringiene, sânge, urină, materii fecale, secreții vaginale, lichid seminal;

animale – au rol de sursă în bolile comune omului și animalelor, numite antropozoonoze: rozătoare (rabia, salmoneloza), porc (trichineloza), câinele (rabia), pisica (toxoplasma) etc;

insecte – cu rol de vectori în trasmiterea bolilor infecțioase (de exemplu, țânțarul, musca tse-tse etc.).

Transmiterea agenților infecțioși se realizează pe multiple căi: aeriană, sangvină, contact sexual, transplacentar, apă și alimente contaminate, mâini murdare etc.

Starea de receptivitate reprezintă o capacitate insuficientă de apărare a organismului în fața agresiunii germenilor. Vârsta este un aspect important, extremele de vârstă având o stare ridicată de receptivitate pentru boală, pe de o parte prin imaturitatea sistemului imun la nou-nascuți și premature, pe de altă parte datorită uzurii organismului la persoanele vârstnice. Depresia mijloacelor de apărare a organismului temporară sau definitivă (convalescent, imunosupresoare, bolnavi de cancer, infecția cu HIV/ SIDA) cresțe, de asemenea, receptivitatea.

1.4. Factorii favorizanți ai procesului infecțios

1.4.1 Factorii naturali și de mediu

Procesul infecțios se dezvoltă atunci când mijloacele naturale de apărare ale organismului sunt depășite: fie datorită alterării lor temporare sau definitive, în cadrul terapiei imunosupresoare, la bolnavii imunodeprimați, în perioadele de convalescnță ale unor boli etc., fie datorită virulenței agenților patogeni.

Clima și fenomenele meteorologice, precum și factorii geografici, au o influență deosebită asupra apariției proceselor infecțioase.

Astfel, temperatura scăzută din anotimpul rece favorizează producerea virozelor respiratorii. Ploile torențiale și inundațiile produc împrăștierea pe sol a reziduurilor menajere, contaminarea surselor de apă, inundarea subsolurilor, astfel fiind favorizată apariția a numeroase boli: dizenterie, salmoneloză, hepatită virală de tip A etc.

Factorii geografici influențează apariția bolilor prin latitudine, altitudine, formă de relief, clima specifică. Particularitățile geografice intervin în ciclul biologic al unor vectori, asigurând întreținerea și favorizarea bolilor transmise de aceștia (de exemplu, malaria, des întâlnită în regiunile tropicale și subtropicale).

1.4.2. Factorii economici și sociali

Sunt multipli, cu o mare importanță în epidemiologia bolilor infecțioase:

nivelul de trai – condiționează existența surselor de apă potabilă, existența sistemului de canalizare, condițiile de locuit, obiceiurile alimentare, accesul la educație;

aglomarările umane – datorate războaielor sau producerii unor calamități naturale (inundații, cutremure), favorizează trasmiterea interumană a infecțiilor, la aceasta contribuind și igiena deficitară, alimentația insuficientă, inexistența surselor de apă potabilă și a sistemului de canalizare;

profesia – cei care lucrează în abatoare, industria de prelucrare a cărnii, pielăriei, laboratoare de analiză, unități sanitare etc. au un risc crescut de contactare a unor boli infecțioase;

gradul de cultură sanitară – poate fi crescut informând populația prin mijloace media asupra modalităților de transitere a bolilor infecțioase și a măsurilor de profilaxie, educația sanitară efectuată în unitățile de învățământ, cooptarea diverselor grupuri populaționale în proiecte ecologice etc.

1.5.Căile de transmitere a microorganismelor patogene

Organismele receptive se pot infecta pe cale directă sau indirectă, așa cum reiese din tabelul urmator:

Tabelul 1. Transmiterea agenților infecțioși

1.6. Noțiuni de epidemiologie a bolilor infecțioase

Procesul epidemiologic cuprinde suma factorilor naturali, biologici, economici și sociali implicați în apariția, extensia și evoluția unei boli în cadrul populației.

Morbiditatea reprezintă starea de a fi bolnav. În context epidemiologic, termenul de morbiditate se referă la totalitatea îmbolnavirilor existente în cadrul unei populații.

Forme de manifestare a procesului epidemiologic:

Manifestarea sporadică – reflectă o situație epidemiologică bună și se caracterizează prin apariția unui număr mic de cazuri, fără legătură între ele, raportate la mare distanță, atât spatial, cât si temporal (de exemplu, tetanosul).

Manifestarea (morbiditatea) endemică – se caracterizează printr-un număr variabil de îmbolnăviri, întâlnite în anumite grupuri populaționale și regiuni geografice, sub forma unor cazuri dispersate care uneori pot crește ca frecvență. Endemia se referă la persistența unei boli infecțioase în cadrul unei populații.

Manifestarea (morbiditatea) epidemică – cuprinde un număr relative mare de îmbolnăviri apărute într-un interval scurt de timp, cu legătură între cazul initial și cele apărute ulterior, epidemia putând rămâne localizată sau, dimpotrivă, se poate extinde pe o regiune mai mare (de exemplu, gripa).

Manifestarea (morbiditatea) pandemică – se caracterizează printr-o extensie spațială deosebită a cazurilor de âmbolnavire, la populația unui continent sau chiar la nivel mondial, cu legături evidente între cazuri (de exemplu, holera, gripa, infecția cu HIV/ SIDA).

1.7. Proprietățile macro- și microorganismelor participante la procesul infecțios

Microorganismele implicate în procesul infecțios posedă o serie de caracteristici, care le conferă capacitatea de prodcere a bolilor infecțioase.

Invazitatea este capacitatea microorganismelor de a depăși mijloacele locale de apărare (bariera anatomică a pielii, flora saprofită).

Patogenitatea este proprietatea microorganismului de a determina boala, depășind mijloacele de apărare ale gazdei.

Virulența este proprietatea care îi conferă agentului infecțios posibilitatea producerii unei forme mai grave de boală.

Toxigeneza reflect secreția și excreția de către bacterii a unor substanțe toxice pentru organism, care vor determina simptomatologia specifică a bolii.

Antigenicitatea este data de posibilitatea producerii unui răspuns imunspecific, cu producerea de anticorpi îndreptați împotriva agentului infecțios.

De cealaltă parte, macrooganismul implicat în procesul infecțios posedă o serie de mijloace specific și nespecifice de apărare, așa cum sunt descrise în continuare.

1.8. Relațiile dintre microorganisme

Între indivizii aprținând unor specii diferite, se pot stabili anumite tipuri de relații:

Simbioza – este o relație extreme de strânsă între indivizi, în care niciuna dintre specii nu are de suferit;

Comensualismul – entitatea comensuală trăiește și se hrănește pe seama gazdei, fără a-i adduce prejudicii;

Mutualismul – este o asociație biologică benefică, cele două organisme aducându-și servicii reciproce;

Parazitismul adevărat – este o reactive în care gazda are de suferit în urma acțiunii parazitului.

1.9. Apărarea organismului.Mijloace de apărare specifice și nespecifice

Apărarea infecțioasă a organismului se realizează prin mijloacele nespecifice și specific.

Mijloace nespecifice de apărare

Bariera anatomică a tegumentelor și mucoaselor reprezintă o piedică împotriva pătrunderii germenilor în organism prin anumite particularități:

– integralitatea pielii;

– impermeabilitatea pielii ;

– ph-ul acid al unor mucosae (de exemplu, mucoasa vaginală);

– flora saprofită prezentă pe tegumente și mucoase;

– protejarea mucoaselor prin sbstanțe chimice cu acțiune bactericidă (de exemplu, prezența lizozimului ăn lacrimi, saliva, secreții nazale).

Fagocitoza este o reacție nespecifică de apărare a organismului, în care se produce înglobarea și distrugerea microorganismelor patogene de către anumite celule numite macrofage: monocite, histiocite, celule Kupffer (lumenul sinusoidelor hepatice), macrofagele intra- sau extrasinusoidale din ganglionii limfatici etc., sau microfage, celule fagocitare „profesioniste” din sângele circulant: polimorfonucleare, diferentiate în neotrofile, eozinofile, bazofile.

Factorii care pot contribui la compromiterea fagocitozei sunt: multiplicarea extracelulară a bacteriilor, rezistența bacteriilor la acțiunea celulelor fagocitare, carența de vitamin A și C, consumul de alcool etc.

Mijloace specific de apărare

Apărarea specifică a organismului este asigurată de imunitate.

Imunitatea este data de totalitatea mecanismelor de apărare ale organismului la acțiunea unor elemente străine organismului (virusuri, bacterii, paraziți).

Declanșarea reacțiilor imune are loc în prezența particulelor străine organismului numite non-self. Componentele proprii ale organismului sunt recunoscute ca atare și nu determină reacții imune din partea acestuia.

Imunitatea poate fi : umorală și celulară.

Imunitatea umorală (pe cale sangvină), asigurată de limfocitele B (o subpopulație de globule albe), care se transformă în plasmocite, acestea având capacitatea de a sintetiza anticorpi (sinonim imunoglobuline).

Anticorpii sunt proteine secretate de limfocitele B, ca răspuns la introducerea în organism a unor particule străine, numite antigene. Antigenele sunt reprezentate de bacterii, paraziți, virusuri, venin, vaccine, dar și de celulele alterate ale organismului: celulele tumorale.

Imunoglobulinele pot fi:

IgM reprezintă 5-10% din totalul imunoglobulinelor din serul uman, fiind primii anticorpi care apar după contactul cu antigenul. Sunt prezenți pe suprafața limfocitelor B ca receptori pentru antigene și constituie anticorpii de răspuns primar. Evidențierea lor în ser semnifică o infecție recentă; IgM dispare din ser, fiind înlocuit de IgG;

IgG sunt anticorpi de răspuns secundar, apar după IgM și reprezintă majoritatea imunoglobulinelor serice (peste 70%).

Valorile crescute ale IgG pot persista perioade lungi sau chiar toată viața. Pot traversa placenta, asigurând nou- născutului o imunitate temporară, în primele șase luni de viață;

IgA sunt anticorpi cre se regăsesc în ser (IgA secretorie). Sunt sintetizate de limfocitele B prezente în mucoasa tubului digestive și cea respiratorie. Sunt secretate în cantitate mare în colostru, asigurând protecția antimicrobiană a nou-născutului;

IgD se găsesc în ser în cantitate mica, având o importanță imunologică redusă. Se găsesc pe suprafața limfocitelor B alături de IgM, cu funcție de legare a antigenelor;

IgE se găsesc, de asemenea, în cantitate mica în ser; apar după contactul cu antigene parazitare și au rol important în producerea alergiilor.

Imunitatea celulară este asigurată de limfocitele T, cu acțiune citotoxică, macrofage, histiocite, și este îndreptată împotriva celulelor proprii organismului, infectate sau transformate malign.

Acest tip de imunitate asigură distrugerea celulelor invadate de germeni – bacili Koch, virusuri, intervine în apărarea împotriva micozelor sistemice și în boli provocate de protozoare.

1.10. Metode de laborator utilizate în stabilirea diagnosticului etiologic al bolilor infecțioase

Diagnosticul bolilor infecțioase se realizează prin coroborarea datelor obținute în timpul anamnezei și a examenului clinic general cu rezultatele testelor de laborator.

Rolul asistentului medical în bolile infecțioase este unul extreme de important, deoarece el ia, cel mai adesea, primul contact cu bolnavul. Datorită posibilității de transmitere interumană a acestei categorii de boli, el va nota riguros contacții pacientului și va lua primele măsuri de limitare a transmiterii.

Anamneza oferă date asupra simptomatologiei bolii (febră, cafalee, astenie, inapetență etc.), asupra unor antecedente medicale ale bolnavului (starea de graviditate, anumite afecțiuni sau tratamente care au dus la scăderea imunității organismului), condițiile de viață (traiul în aglomerări umane, sursele de apă potabilă etc.), profesiunea (contactul cu animalele, expunerea profesională la sânge din laboratoarele medicale etc.).

Examenul clinic general se efectuează pe aparate și sisteme, notându-se în fișa pacientului toate modificările observate.

Examenele de laborator permit identificarea agentuluietiologic, prin utilizarea mai multor metode directe și indirecte.

1.10.1. Metode directe

Examen microscopic direct prin colorații specifice – necesită efectuarea unui frotiu prin etalarea în strat subțire a materialului microbian pe o lama de sticlă, care va fi uscată, fixate și colorată, apoi frotiul va fi examinat la microscop. Cea mai utilizată este colorația Gram care clasifică bacteriile în Gram-pozitive și Gram- negative,direcționând diagnosticul.

Depistarea Ag microbiene și a anticorpilor se realizează cu ajutorul mai multor reacții:

reacția de precipitare – presupune punerea în contact a antigenului, care este solubil, cu anticorpul corespunzător, cu formarea complexelor antigen-anticorp;

reacția de aglutinare – antigenele sunt de natură corpusculară ( celulr bacteriene, hematii ); este o reactive în care formarea complexelor immune antigen-anticorp apare pe lama sub formă de grunji, vizibili cu ochiul liber;

reacția de imunofluorescență – are ca principu legarea anticorpilor marcați cu substanțe fluorescente, de antigenele microbiene, rezultând complexe antigen-anticorp care vor putea fi vizualizate la microscopul cu fluorescanță;

reacția ELISA ( Enzyme-Linked Immunosorbent Assay ) – este o metodă care permite atât identificarea antigenelor, cât și a anticorpilor, având același principiu ca și reacția de imunofluorescență, însă anticorpii sunt legați în mod specific de o enzimă ( peroxidaza ).

Izolarea germenului în culture pură. Cultivare agenților patogeni se face pe medii nutritive, care să asigure condiții optime de multiplicare a acestora. Pentru a obține o cultură pură se vor face retreceri din culturile inițiale, polimicrobiene și, în același timp, se vor utiliza medii care să asigure dezvoltarea germenului pe care urmărim să îl izolăm și împedicarea dezvoltării florei de asociație. După obținerea unei culture pure, se trece la aprecierea caracterelor de cultură: mărimea coloniilor formate, aspectul și culoarea etc. și la examinarea microscopică pe frotiu fixat și colorat a germenilor din cultură.

Antibiograma este o metodă care permite stabilirea sensibilității sau rezistenței la antibiotic a germenului identificat în cultura microbiană. Rezultatele obținute vor fi clasificate ca rezistente, intermediare sau sensibile la acțiunea unui anumit antibiotic. Este foarte importantă deoarece permite stabilirea unui tratament țintit.

1.10.2. Metode indirecte

Diagnosticul serologic permite depistarea și dozarea anticorpilor specifici îndreptați împotriva unui agent bacterian sau viral, de tip IgM sau IgG.

Intradermoreacțiile presupun injectarea intradermică a unei cantități mici de substanță, în vederea stabilirii gradului de rezistență a individului, făță de aceea substanță, de exemplu, intradermoreacția la tuberculoză, utilizată pentru testarea sensibilității la bacilul Koch (agentul etiologic al tuberculozei).

1.11. Prevenirea și combaterea bolilor infecțioase

1.11.1. Noțiuni generale

În vederea prevenirii apariției bolilor infecțioase, este necesară intervenția cumulată asupra celor trei factori determinanți ai procesului infecțios: sursa de infecție, transmiterea și starea de receptivitate a individului.

Sursa de infecție. Acțiunea asupra izvorului de infecție presupune depistarea precoce a cazurilor de boli transmisibile, în vederea limitării extinderii lor. Vor fi identificați și contacții cazurile inițiale, care vor fi supravegheați prin examen clinic și teste de laborator repetate.

Transmiterea. Pentru a preveni transmiterea unor boli, populația trebuie informată asupra posibilităților de evitare a contaminării și infecției, prin controale medicale periodice, respectarea normelor de igienă personală și comunitară etc.

În vederea întreruperii căilor de transmitere, se recurge la aplicarea unor metode de distrugere a organismelor patogene: sterilizarea, dezinfecția, dezinsecția, deratizarea.

1.11.2. Sterilizarea

Acțiunea factorilor fizici – temperature, uscăciune – asupra bacteriilor are o importanță crescută în practica medicală, stând la baza tehnicilor de sterilizare.

Sterilizarea este o metodă care permite distrugerea cu eliminarea completă a microorganismelor patogene sau nepatogene – virusuri, bacterii, paraziți, ciuperci, prezenți pe un suport material.

Se pot folosi mai multe metode de sterilizare:

sterilizarea prin căldură umedă, care utilizează:

vapori de apă sub presiune – autoclavul, necesitând un control strict al timpului de încălzire, temperaturii și presiunii; această tehnică este indicate pentru sterilizarea faselor și pansamentelor, instrumentar chirurgical, diverse articole metalice, din cauciuc, sticlă sau porțelan;

pasteurizare – este utlizată în industria alimentară, în special pentru pasteurizarea laptelui, dar și pentru unele medii de cultură; aplicarea acestei metode are ca efect reducerea numărului de germeni, prin distrugerea specilor bacteriene cu poartă de intrare digestivă;

fierbere – este un procedeu utilizat pentru sterilizarea acelor, seringilor și diverselor obiecte metalice, însă nu are o eficiență 100%, deoarece unele virusuri sau unii spori pot fi rezistenți la fierbere;

sterilizarea prin căldură uscată, care utilizează:

etuva cu aer cald- Poupinel – această metodă utilizează etuve electrice, termoreglabile, de formă cubică sau cilindrică, în care aerul circulă pentru a asigura o repartizare uniformă a căldurii; în interior prezintă rafturi metalice pe care vor fi așezate materialele care urmează a fi sterilizare: articole de sticlă, portelan, pulberi, uleiuri etc.; metoda nu este recomandată pentru obiecte de plastic, cauciuc, substanțe inflamabile etc.;

încălzirea la roșu – este o metodă folosită pentru sterilizarea ansei bacteriologice; bucla ansei este încălzită la flacără până când devine roșiatică, astfel microorganismele sunt distruse prin carbonizare.

flambarea – este o metodă folosită pentru sterilizarea lamelor, pipelor, eprubetelor, prin trecerea lor prin flacară, astfel fiind distruse microorganismele de pe suprafața lor;

sterilizarea prin radiații UV

Radiațiile UV sunt emise de lămpi special, folosite pentru reducerea numărului de agenți microbieni din săli de operație, camera, piese de mobilier.

1.11.3. Dezinfecția

Dezinfecția cuprinde totalitatea mijloacelor și metodelor folosite pentru distrugerea virusurilor, bacteriilor, paraziților și ciupercilor, cu scopul de a împiedica apariția sau transmiterea unor boli. Este un procedeu care urmărește distrugerea germenilor patogeni de pe tegument și diverse obiecte: obiecte de mobile, chiuvete, termometre, incubatoare, podele, grupuri sanitare etc.

Pentru dezinfecție se folosesc: apa oxigenată, alcoolul etilic, cloramina, hidroxidul de sodium, varul nestins (oxidul de calciu), acid boric, formol etc.

1.11.4. Dezinsecția

Dezinsecția repezintă ansamblul mijloacelor folosite pentru combaterea și prevenirea înmultirii unor vectori – insecure, păianjeni, care pot asigura transmiterea unor boli infecțioase sau parazitare la om sau pot constitui ele însele izvor de infecție.

Acasta metodă se aplică în spitale, locuințe, unitățile de alimentație publică, școli, farmacii, laboratoare. Se folosesc substanțe insectifuge (de exemplu, naftalina) sau insecticide (organoclorurate – DTT, organofosforice etc.).

1.11.5. Deratizarea

Deratizarea este un complex de măsuri prin care se combat rozătoarele dăunătoare: șoareci, șobolani. Pe lângă pagubele material pe care le pot produce, ei constituie un real pericol pentru sănătate, transmițând boli precum trichineloza, toxiinfecțiile alimentare, leptospirozele etc. Se adoptă măsuri profilactice, care vizează împiedicarea accesului rozătoarelor și măsuri propriu-zise de combatere: folosirea unor substanțe chimice respiratorii sau de ingestie (aplicate pe momeli alimentare) care produc moartea rozătoarelor. Dintre metodele moderne de combatere a rozătoarelor se recomandă utilizarea aparatelor cu ultrasunete. Se pot folosi și mijloace mecanice de combatere, de tipul capcanelor, mai putin eficiente însă.

CAPITOLUL II

ANTIBIOTICE ȘI CHIMIOTERAPICE ANTIMICROBIENE

Antibioticele sunt substanțe naturale produse de diverse microorganisme, cu efect antimicrobian asupra agenților biologici patogeni pentru om și animale. Antibioticele sunt produse de microorganisme în special mucegaiuri de tip penicilium, streptomices sau sunt obținute sintetic după modelul celor naturale.

Chimioterapicele antimicrobiene sunt substanțe semisintetice sau sintetice cu efect selectiv inhibitor asupra agenților patogeni la om și anumale.

Fig 2.1. Antibiotice

Clasificarea antibioticelor

I. După modul de acțiune, antibioticele se grupează în:

antibiotice au acțiune bactericidă, care poate fi de două feluri: acțiune bactericidă absolută (afectează germenii atât în repaus cât și în faza de multiplicare) și acțiune bactericidă relative (acționează numai în faza de multiplicare celulară);

antibiotice cu acțiune bacteriostatică care împiedică multiplicarea germenilor, eliminarea lor fiind realizată prin mijloacele de apărare ale organismului (eritrimocina, tetraciclinele, cloramfenicolul etc.);

antibiotice care modifică permeabilitatea membrane celulare (polimixina B, amfotericina B);

antibiotice care interferează procesele metabolice din celula bacteriană (exemplu: sulfanamidele, izoniazida).

II. După structura chimică, antibioticele se împart în:

Antibiotice β-lactamine (penicilinele, cefalosporinele, carbapenemele, monobactamele). În structura lor conțin un inel β-lactamic.

Aminoglicozidele (streptomicina, gentamicina, amikacina, tobramicina). Conțin molecule de aminozaharide.

Glicopeptidele (vancomicina, teicoplanina) – produse organice compuse din glucide și peptide.

Tetraciclinele (tetraciclina, doxiciclina clorhidrat, oxitetraciclina etc.). Structura de bază o constituie un șir din patru inele condensate a câte șase catene.

Macrolidele (eritromicina, oleandomicina, djozamicina, midecamicina etc.). O parte component a structurii lor o constituie un inel lactonic macrociclic.

Azalidele – azitromicina, spre deosebire de macrolide, conține un inel cu 15 monoame cu heteroatomi de azot și oxygen.

Polimixinele (polimixina B și polimixina M) sunt produse din bacteriile de sol în structura cărora intră reziduuri de polipeptide.

Chinolonele (acidul nalidixic, acidul oxolinic, acidul pipemidinic). Fluorchinolonele (norfloxacina, ofloxacina, ciprofloxacina etc.) prezintă derivați ai chinolonei.

Lincosamidele (lincomicina, clindamicina). Lincomicina este un antibiotic natural produs de Streptomyces lincolniensis, iar clindamicina este un analog semisintetic al lincomicinei.

Derivați ai dioxiaminofenilpropanul (cloramfenicol).

Antibiotice din diverse grupe (fuzidina, rifampicina, fosfomicina) etc.

2.2. β-lactamine

2.2.1. Peniciline

Antibioticele din acest grup se formează în culturile ciupercilor de mucegai Penicillium, sunt naturale sau de semisinteză care au ca nucleu comun acidul 6-amino penicilamic.

Penicilinele au următoarele particularități:

acțiune bactericidă marcată;

toxicitate redusă;

biodisponibilitate înaltă la administrarea pe diferite căi;

latitudine terapeutică largă;

sunt relativ ieftine și accesibile;

alergie încrucișată între peniciline și, partial, cu cefalosporinele.

Clasificarea penicilinelor:

peniciline naturale

injectabile:

cristalizate: benzilpenicilina (Penicilina G)

Este inactivată de sucul gastric acid, fapt ce determină ineficiența administrării sale orale.

Este instabilă în soluție apoasă, ceea ce face ca soluțiile preparate să fie folosite pe o perioadă de cel mult 24 de ore.

Este bacteriostatică (oprește dezvoltarea germenilor) în doze mici și bactericidă în doze mari.

Penicilina G este indicată în infecții locale, regionale sau generale cu germeni sensibili, infecții respiratorii, cutanate, veneriene, biliare și urinare, osteo-articulare, meningite, septicemie, endocardite.

Este contraindicată în infecțiile cu germeni rezistenți și la bolnavi sensibilizați.

Penicilina G este sodică sau potasică, se prezintă în flacoane de 200.000, 400.000, 1.000.000 și 5.000.000 u.i. După dizolvare în ser fiziologic administrarea se poate face i.m. sau i.v.

săruri cu acțiune retard: procainbenzil penicilină, bezatinbenzil penicilină (Moldamin)

Benzatinpenicilina este o penicilină-depozit, cu resorbție lentă și acțiune prelungită. Este întrebuințată în profilaxia reumatismului articular acut, profilaxia și tratamentul luesului. Are indicații asemănătoare Penicilinei G, se administrează în faringita streptococică și în scarlatină. Are indicație majoră în tratamentul sifilisului (2.400.000 u.i. la 4-7 zile). Moldaminul se prezintă sub formă de soluție injectabilă, 600.000-1.200.000 u.i., i.m., profund, lent.

Fig.2.2 Antibiotice – Moldamin

orale: fenoximetilpenicilina (Penicilina V)

Este o penicilină care se administrează oral (pe stomacul gol, cu o oră înainte de masă sau după 2 ore de la masă) și are același spectru de acțiune.

Penicilina V este indicată în infecții ușoare, în faringite, otite, mai ales la copii, în profilaxia și tratamentul de întreținere în reumatismul articular acut. Este contraindicată în infecții severe.

peniciline de semisinteză:

antistafilococice : oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, nafticina.

Oxacilina (oxacillinum) este prinicipala penicilină stafilococică, este eficientă față de tulpinele microorganismelor producătoare de β-lactamaze, acidorezistentă, ceea ce permite administrarea atât pe cale intramusculară, cât si perorală. Se utilizează în infecții provocate de stafilococi rezistenți la penicilină: în pneumonii, afecțiuni ale aparatelor bronhopulmonar, excretor, locomotor. Se administrează cu prudență în bolile hepatice.

Fig.2.3 Antibiotice – Oxacilină 250mg

peniciline cu spectru larg:

active ca atare: ampicilina, amoxicilina, epicilina, ciclacilina;

Ampicilina (apicillinum) este o penicilină semisintetică, cu spectru larg, rezistentă la acizii din sucul gastric,dar inactivă asupra stafilococilor secretori de penicilinază. Se absoarbe bine oral și parenteral, are toleranță bună. Pot apărea tulburări digestive, urinare și frecvent fenomene alergice.

Este activă asupra germenilor gram-pozitivi, dar și asupra unor germeni gram-negativi (B. coli, Proteus, Salmonella, Shigella, Klebsiella, Haemophilus, Bordetella pertussis).

Ampicilina este antibioticul de elecție în infecții cu enterococ, cu hemofil și cu bacil tific. Este recomandată în infecțiile pulmonare, urinare, digestive, biliare și generalizate (septicemia, endocardite, meningite).

Este contraindicată la bolnavii sensibilizați, la gravide în primele patru luni de sarcină și în infecțiile cu germeni rezistenți.

Amoxicilina (amoxicillinum) este o penicilină semisintetică, cu spectru antimicrobian asemănător ampicilinei, dar cu potență superioară.

pro-medicamente: pivampicilina, bacampicilina, talampicilina;

peniciline active pe Pseudomonas aeruginosa:

carboxipeniciline: carbenicilina, ticarcilina;

Carbenicilina (carbenicillium) este o penicilină semisintetică care nu prezintă rezistență la acizi și penicilinază. Are spectru larg, fiind activă și asupra unor germeni gram-negativi (B. coli, Klebsiella, B. proteus și B. pyocyanicus).

Este indicată în infecții cu pioceanic sau proteus (septicemie, meningite, infecții urinare). Se prezintă în flacoane de 1 și 5 g, se administrează pe cale i.m. sau i.v.

ureidopeniciline: pipercilina, azlocilina;

Pipercilina aparține grupului de medicamente antibiotice cu spectru larg, care au eficiență asupra germenilor gram-negativi (enterobacter, Bacteroides fragilis, Klebsiella).

peniciline active pe enterobacteriacee: mecilinam, pivmecilină, temacilină.

peniciline în combinații:

Amoxicilina + acid clavulanic

Acidul clavulanic este un inhibitor de betalactamază care în asociere cu amoxicilina determină o lărgire a spectrului acesteia (stafilococ auriu rezistent la penicilină, tulpini bacteriene rezistente la amoxicilină, ca unele specii de bacili gram-negativi, H. influenza, E. coli, Klebsiella, Proteus, Salmonella, Shigella) și pe tulpinile de gonococ rezistente la penicilină.

Ampicilina + sulbactam

Sulbactamul este un inhibitor de betalactamază determinând în asociere cu ampicilina o lărgire a spectrului acesteia.

Sunt indicate în: infecții urinare și urogenitale, respiratorii, ORL, digestive, biliare, avort septic, infecții ginecologice, gastrointestinale, dentare, cutanate, osteoarticulare.

2.2.2. Cefalosporine

Sunt antibiotice cu nucleu 7-aminocefalosporani care acționează prin mecanism bactericid ce constă în împiedicarea formării peretelui bacterian prin fixarea unor proteine specifice peretelui bacterian. Sunt antibiotice de rezervă, utile în cazul în care antibioticele clasice nu sunt eficace terapeutic.

Cefalosporinele se clasifică în patru generații:

Generația I: acestea sunt indicate în infecții ușoare și medii cu bacterii gram-pozitive rezistente la peniciline în sfera ORL, infecții respiratorii, infecții la nivelul pielii și țesuturilor moi.

Din această generație de cefalosporine fac parte:

parenterale: cefazolina, cefalotina, cefopirina, cefatrizina;

orale: cefalexina, cefadroxil, cefrodina.

Cefalexina (cefalexinum) este un antibiotic bactericid, are acțiune pe bacterii gram-pozitive și unii bacili gram-negativi. Este indicată în infecții ORL respiratorii, urinare, cutanate cu germeni sensibili, în special stafilococi.

Fig.2.4 Antibiotice – Cefalexină 500mg

Cefazolina (cefazolinum) este activă pe coci gram-pozitivi, streptococi, pneumococi și pe unii bacilli gram-negativi. Este indicată în infecții respiratorii, genito-urinare, osteo-articulare, ale pielii și țesuturilor moi, cu germeni sensibili.

Are o absorbție digestive slabă, se administrează exclusive parenteral.

Generația a II-a: sunt recomandate în infecții bronhopulmonare și din sfera ORL rezistente la peniciline și cefalosporine de generația I.

Reprezentanți acestei generații sunt:

parenterale: cefamandol, cefuroxim;

orale: cefaclor.

Cefuroxim (cefuroximum) este bactericid, superior cefalosporinelor din generația I. Este activ în infecțiile cu stafilococi, Haemophilus rezistent la ampicilină, pneumonii, infecții urinare, chirurgicale, în asociere cu aminoglicozide în infecții grave cu enterobacteriacee.

Cefaclor (cefaclorum) este bactericid, activ pe stafilococi penicilinazosecretori, cu excepția celor rezistenți la meticilină, streptococci, pneumococci, difetrie, clostridia, E. coli, Shigella.

Generația a III-a: se administrează exclusiv parenteral în tratamentul unor infecții grave: septicemia cu germeni neidentificați, infecții nosocomiale cu bacilli gram-negativi multirezistenți și în meningite cu H.influenzae, pneumococci și meningococi.

Reprezentanți: cefotaxim, ceftriaxona, latamoxef.

Cefotaxim (cefotaxinum) este bactericid, activ pe streptococ, pneumococi, stafilococi, difterie, gonococi, meningococi, E.coli, Klebsiella, Salmonella, Shigella, Bordetella pertussis, Moxarella,etc.

Ceftriaxona (ceftriaxonum) este indicată în infecții grave cu germeni sensibili, meningite, infecții urinare și respiratorii severe.

Generația a IV-a: sunt similare cu cele din generația a III-a dar sunt mai rezistente la hidroliză prin betalactamaze. Foarte active asupra P. aeruginosa, S. aureus, S. pneumoniae, Enterobacter.

Reprezentant: cefepima, se administrează exclusiv în tratamentul infecțiilor nosocomiale, parenteral.

2.2.4. Carbapenemi

Sunt antibiotic β-lactamice cu spectru antibacterian foarte larg cuprinzând bacterii gram-pozitive și negative, aerobe și anaerobe, acționând prin mechanism bactericid de inhibare a sintezei peptidoglicanului ce intră în constitușia peretelui bacterian.

Reprezentanți: meropenem, ertapenem, imipenem.

Imipenem este o carbapenemă care se combină cu Cilastatin, un inhibitor al enzimei renale, în prepararea Tienam-ului. Este indicat în infecțiile cu germeni gram-negativi, Escherichia coli, Proteus, Klebsiella, Salmonella cu localizare în tractul urinar sau în septicemii.

2.2.5. Monobactami

Sunt antibiotice β-lactamice acționând prin mecanism bactericid de împiedicare a sintezei peretelui bacterian. Sunt activi pe bacili gram-negativi aerobi, inclusiv Pseudomonas aeruginosa, fiind indicate în septicemia, infecții urinare, respiratorii și pelvine cu acești germeni.

Reprezentanți: aztreonam.

2.3. Macrolide

Sunt antibiotice bacterostatice la doze mici și bactericide la doze mari, cu spectru de activitate asemănător celui al Penicilinei G, active în special asupra stafilococilor, cocilor și bacililor gram-pozitivi.

Reprezentanți:

naturale: eritromicina, oleandomicina, spiramicina;

semisintetice: roxitromicina, diritromicina, claritromicina, azitromicina.

Eritromicina (erythromycinum) este un antibiotic de înlocuire la bolnavi cu alergie la peniciline. Este indicată în: amigdalite, otite,difterie, sinuzite, bronșite, infecții stafilococice, pneumonii cu microplasme, acnee vulgară și rozacee.

Fig.2.5 Antibiotice – Eritromicina 200mg

Claritromicina (clarithromycinum) are aceleași indicații cu eritromicina plus este utilă în inecțiile cu M. avium intracelulare prezente în stadiile terminale SIDA și în asociere pentru eradicarea infecției cu H. pylori.

2.4. Licosamide

Sunt antibiotice de rezervă datorită toxicității ridicate (colici abdominale, colită, diaree sanguinolentă). La doze mici este bacteriostatic, iar la doze mari bactericid prin blocarea sintezei proteice. Sunt de primă alegere în infecții grave cu anaerobi: pulmonare, pelvine, abdominale, septicemii grave.

Reprezentanți:

clindamicina,

lincomicina.

Clindamicina (clindamycinum) este indicată în infecții osteo-articulare, ORL, dentare, pelvine și genital, cutanate și ale țesuturilor moi, ecefalita toxoplasmică și pneumonie cu Pneumocystis carinii la pacienții cu SIDA.

Fig 2.6 Antibiotice – Clindamycin-MIP 600mg

2.5. Aminoglicozide

Sunt antibiotice cu puternică acțiune bacteriostatică și mai ales bactericidă, mai active la un ph de 7-8 și mai puțin active în mediul acid. Acționează în special asupra germenilor gram-negativi și mai puțin asupra celor gram-pozitivi. Au indice terapeutic mic datorită ototoxicității și nefrotoxicității uneori ireversibile. Pot produce bloc neuromuscular cu relaxarea musculaturii scheletice, uneori până la apnee.

Aminoglicozidele se împart în trei generații:

Generația I: streptomicina, kanamicina, neomicina, spectinomicina.

Streptomicina (streptomycinum) este activă în infecțiile cu bacilul Koch, este indicată în schemele de tratament pentru tuberculoză și pestă.

Kanamicina (kanamycinum) este indicată în infecții generale (septicemii, meningite), infecții respiratorii, genito-urinare, intestinale. Se utilizează și în profilaxia infecțiilor urinare, după cateterisme sau sondaje vezicale.

Generația a II-a: gentamicina, tobramicina, sisomicina.

Gentamicina (gentamicinum) este indicată în infecțiile cu bacili gram-negativi, mai ales urologice. Asociată cu un alt antibiotic, mai ales β-lactamine, poate fi indicată în infecții renale, urologice, genital, septicemia, endocardite, infecții cutanate, articulare, respiratorii.

Tobramicina (tobramycinum) este indicată în tratamentul de durată al infecțiilor pulmonare cornice produse de Pseudomonas aeruginosa în fibroza chistică la pacienți peste 6 ani.

Generația a III-a: amikacina, netilmicina, dibekacina. Au spectru antibacterian larg, rezistența instalându-se mai lent, iar toxicitatea sistemică este redusă.

2.6. Tetracicline

Sunt antibiotice cu spectru larg produse de diferite specii de Streptomyces, în prezent cu utilizare limitată în practica medicală datorită dezvoltării rezistenței germenilor, dar și în cauza profilului toxicologic important. Sunt antibiotice cu acțiune aproape exclusiv bacteriostatică, inhibă sinteza proteinelor bacteriene.

Toate sunt active asupra germenilor gram-pozitivi și gram-negativi (cu excepția proteusului și pioceanicului), asupra germenilor anaerobi, spirochetelor, leptospirelor, rickettsiilor, micoplasmelor. Toate tetraciclinele pot genera reacții adverse (fenomene toxice și alergice).

Tetraciclinele produc următoarele efecte toxicologice:

dismicrobism – inhibă dezvoltarea unor microorgansime care se găsesc în intestine ceea ce duce la exacerbarea virulenței germenilor rezistenți la stafilococ;

la nivelul tegumentelor și mucoaselor poate să dea candidoze mucoase și vaginale;

toxicitate hepatica;

datorită afinității pentru calciu, se acumulează în oase și dinți (dinții se înnegresc), rezultând fenomenul de distrofism la nivelul oaselor și dinților.

Reprezentanți:

substanțe naturale: tetraciclina;

substanțe de sinteză:

administrare orală:

semiretard: metacilina, minocilina;

retard: doxicilina;

administrare parenterală: rolitetraciclina.

Tetraciclina (tetracyclinum) este indicată în infecții produse de microorganisme infrabacteriene de tipul Chlamydia, Brucella, micoplasme, rickettsia, exacerbări ale bronșitelor cornice, acnee, actinomicoză.

Fig.2.7 Antibiotice – Tetraciclina 250mg

Doxiciclina (doxycyclinum) este indicată în infecții bacteriene, pneumonie și alte infecții ale tractului respirator, infecții ORL, acnee, infecții ale pielii, holeră, tifos, febra Q, dizenterie.

2.7. Amfenicoli

Sunt antibiotice cu spectru larg dar cu utilizare limitată din cauza toxicității puternice asupra măduvei hematoformatoare, cu deprimarea ireversibilă a acesteia. Acționează prin mecanism bacteriostatic, fiind indicate în febra tifoidă, meningite cu H. influazae și septicemia de origine abdominală.

Reprezentanți: cloramfenicol, amfenicol.

Cloramfenicol (chloramphenicolum) este un antibiotic de rezervă, indicat în cazuri grave, cu risc vital, în care nu există un alt antibiotic activ. Este activ pe Klebsiella, coli, proteus, enteobacter, hemofili, salmonele, antibiotic de elecție în salmoneloze sistemice, infecții cu anaerobi. Poate fi înlocuit în unele cazuri de antibiotic modern (ampicilina, cefalosporine) mai puțin toxice.

2.8. Antibiotice polipeptidice

În această grupă intră două tipuri de substanțe:

Polimixinele (polimixina B, colistina) sunt antibiotic cu acțiune bacteriacidă absolută, active pe bacili gram-negativi: Klebsiella, Salmonella. Au un important potential nefrotoxic și neurotoxic, cu producerea de tulburări neurologice și paralizia musculaturii striate, de aceea tratamentul nu trebuie să depășească 7-14 zile. Excepțional se administrează pe cale parenterală (infecții generale grave), iar pe cale orală este indicată în infecții intestinale cu germeni sensibili sau în pregătirea preoperatorie în intervenții pe tubul digestive. Au utilizare limitată în terapeutică, doar în cazuri refractare la alte tratamente.

Bacitracina este un antibiotic natural cu acțiune bacteriacidă de tip degenerativ și utilizare exclusiv topică sub formă de unguente, pulberi, soluții sau comprimate pentru supt. Are nefrotoxicitate pronunțată. Spectrul antimicrobian cuprinde coci gram-negativ și gram-pozitiv, bacili gram-pozitivi.

2.9. Chinolone

Reprezentanți acestei grupe sunt:

chinolone „vechi”:

generația I: acidul nalidixic;

generația a II-a: cinoxacin, acidul oxolanic;

chinolone noi (generația a III-a, flourochinolone): ciprofloxacin, norfloxacin, ofloxacin, pefloxacin, levofloxacin.

Acid nalidixic (acidum nalidixicum) este bacteriostatic pe gram-negativi numai la nivelul căilor urinare. Este indicat în infecții urinare mai ales cu Proteus, Klebsiella, E.coli, Shigella și unele tulpini de Pseudomonas.

Fluorochinolonele sunt bactericide și sunt active pe streptococi, pneumococi, enterococi, stafilococi, menigococ, gonococ, shigele, protei, pioceanic, vibrioni, legionele, peptococus, mycoplasma, chlamidii, rickettsia, micobacterii.

Fluorochinolonele sunt indicate în septicemii, endocardite, meningite, infecții la bolnavi cu ganulopenie, tuberculoza, infecții ORL, respiratorii, urogenitale, osteoarticulare, gastrointestinale, piele, țesuturi moi, febră tifoidă.

2.10. Sulfamide antimicrobiene

Sunt antibiotice de sinteză cu spectru antimicrobian larg, acționând bacteriostatic prin interferarea procesului de sinteză a acidului folic. În prezent din cauza toxicității renale (nefrotoxicitate pronunțată cu cristaluri, hematurie și colici renale puternice) și a instalării bacteriene (au rămas sensibili micoplasmele, chlamidiile, toxoplasmele, plasmodiile și microorganismele din genul nocardia) au o utilizare limitată.

Reprezentanți:

salazosulfapiridina: este o sulfamidă intestinală indicată în rectocolită ulcero-hemoragică cronică;

sulfametoxazolul (trimetoprim) indicat în infecții urinare, biliare și respiratorii;

sulfamide cu aplicare topică (sulfacetamida, mafenid) administrate în conjunctivite și infecții ocular superficiale cu germeni sensibili, în profilaxia infectării plăgilor.

Sulfafurazol (sulfafurazolum) este o sulfamidă cu durată de acțiune scurtă, are o utilitate redusă, este depășită de alte chimioterapice. Este indicată în: cistite, pielonefrite, infecții ORL, respiratorii.

Cotrimoxazol este o asociere de sulfametoxazol cu trimethoprim, are acțiune bactericidă în special pe germeni gram-negativi cu precădere enterobacteric. Este indicat în: salmoneloze, febra tifoidă, infecții cu H. influenza, infecții urinare, sinuzite, exacerbarea bronșitelor cornice, gonoree, acnee, alergi la peniciline.

2.11. Chimioterapia activă în lepră

Lepra este o afecțiune produsă de Mycobacterium leprae care atacă pielea și nervii periferici. În tratamentul ei se utilizează: dapsona, clofazimina, rifampicina.

Dapsona (dapsonum) este un medicament indicat în tratamentul leprei, al dermatitelor herpetiforme și malaria (în profilaxie și tratament în asociere).

Rifampicina (rifampicinum) este bactericidă și activă pe M. tuberculosis, M. leprae, M. bovis, micobacterii atipice, coci gram-negativi, coci gram-pozitivi, bacili gram-negativi și gram-pozitivi. Este antituberlucos major, indicat în lepră, bruceloză, infecții grave cu germeni sensibili, profilaxia meningitelor meningococice și purtători de meningococi.

2.12. Chimioterapia activă în tuberculoză

Tuberculoza este o boală infecțioasă care apare pe fondul infecției cu Mycobacterium tuberculosis (bacilul Koch), boală cu contagiozitate mare fiind transmisă prin contact direct pe cale respiratorie.

Antituberculoasele se clasifică în două grupe:

antituberculoase majore:

Izoniazida acționează prin inhibiția sintezei acizilor grași precursori ai acidului micolic, un constituient major al peretelui bacterian. Produce hepatotoxicitatea puternică ce necesită supravegherea funcției hepatice în timpul tratamentului.

Rifampicina acționează prin complexarea ARN-polimerazei, cu scăderea formării ARN-ului și inhibarea sintezei proteice. Este un puternic inductor enzimatic, având totodată și o hepatotoxicitate pronunțată.

Etambutol este un tuberculostatic (bacteriostatic), rezistența se dezvoltă repede în monoterapie.

Pirazinamida este bactericid, activ numai pe M. tuberculosis.

Streptomicina produce tulburări vestibulare și cohleare (prin lezarea perechii a VIII-a de nervi cranieni) și nefrotoxicitate puternică.

antituberculoase minore:

Etionamida acționează prin inhibiția sintezei proteice. Produce o toxicitate puternică la nivel hepatic și neurologic.

Acidul aminosalicilic este un antagonist competitiv al acidului para-aminobenzoic, împiedicând astfel sinteza acidului folic.

Cicloserina inhibă sinteza peretelui bacterin.

Capreomicina este bacteriostatic față de micobacterii. Rezistența se instalează repede la administrarea în monoterapie.

Amikacina

Kanamicina

Ofloxacina

Ciprofloxacina

CAPITOLUL III

REACȚIILE ADVERSE ALE ANTIBIOTICELOR

Fig 3.1 Antibiotice

În limitele dozelor terapeutice, multe medicamente pot produce efecte nedorite. Efectele care se produc în mod normal prin administrarea unei doze terapuetice și care diferă de efectul farmacodinamic principal se numesc efecte secundare. Efectele secundare pot fi benefice sau dezavantajoase și se numesc efecte adverse.

Reacțiile adverse ale medicamentelor pot pune în pericol viața bolnavului. În cursul ultimelor decenii datorită apariției unui număr mare de medicamente pentru uz terapeutic, precum și înregistrarea unui număr dramatic de evenimente date de efectele adverse ale unor medicamentelor, au antrenat dezvoltarea și perfecționarea unor structuri de supraveghere a efectelor nedorite. Momentul în care apare reacția adversă în raport cu administrarea medicamentului variază.

Reacțiile adverse produse de antibiotice si chimioterapicese pot clasifica după mecanismul de producer în reacții adverse toxice, alergice și bacteriologice.

Reacțiile adverse toxice sunt datorate substanței active ca atare sau produșilor rezultați prin biotransformare și apar mai ales în condiții de supradozare absolută sau relative. În această categorie de reacții adverse se încadrează:

efecte ototoxice produse de AB aminoglicozidice și vancomicină;

leziuni renale date de AB aminoglicozidice, vancomină, polimixine;

efecte neurotoxice (cu convulsii) care apar la administrarea unor doze mari de benzilpenicilină;

icter produs de sulfamide, rifampicină, eritromicină estolat;

toxicitatea hepatica data de tetracicline;

toxicitatea sanguină cu anemie aplastică produsă de cloramfenicol și sulfamide.

Reacțiile alergice sunt frecvent produse de peniciline, cefalosporine, clindamicină și sulfamide antibacteriene și sunt favorizate de aplicarea locală pe piele și mucoase și de terenul individual atopic.

Alergia se poate manifesta prin erupții cutanate, inflamații ale mucoaselor, febră, șoc anafilactic.

Reacțiile adverse bacteriologice apar datorită perturbării echilibrului florei bacterine normale de către AB și chimioterapice, constând în:

dismicrobism intestinal care apare după administrarea AB cu spectru larg (tetracicline, cloramfenicol) și constă în distrugerea florei saprofite intestinale și selecționarea de germeni rezistenți; se manifestă prin enterită stafilococică, candidoze;

colita pseudomembranoasă cauzată de colonizarea intestinului cu Clostridium difficile, care apare după tratamentul cu clindamicină, lincomicină, aminopeniciline, cefalosporine; în situațiile acestea apare și hipovitaminoză B și K;

bacterioliza masivă apare în cazul utilizării dozelor mari de AB la începutul unui tratament, poate duce la șoc, colaps. De exemplu, în tratamentul sifilisului cu doze mari de peniciline apare reacția Herxheimer, datorită endotoxinelor eliberate prin liza treponemelor.

3.1. Reacțiile adverse provocate de peniciline

Reacții alergice

Penicilinele au potențial alergizant foarte mare, frecvența reacțiilor alergice fiind de 1-10% din bolnavii tratați cu peniciline.

Cele mai frecvente manifestările alergice sunt urticarial și eritemul cutanat (aproximativ 60% din totalul reacțiilor alergice). La bolnavi cu mononucleoză infecțioasă și mai ales în cazul administrării ampicilinei apar rash cutanat, eritem scarlatiform, morbiliform, maculopapulos.

Reacțiile alergice mai rare sunt: erupțiile purpurice, buloase, sindrom Stevens-Johnson, boala serului, nefrită interstițială, cea mai gravă reacție alergică este șocul anafilactic.

Riscul de aparție a reacțiilor alergice este în următoarele condiții:

administrarea antibioticului la personae cu antecedente alergice;

benzilpenicilina are capacitatea antigenică foarte mare, imprimată de substanța ca atare, sau datorita impurităților conținute;

procainbenzilpenicilina eliberează procaina cu potential alergizant crescut;

ampicilina este puternic sensibilizantă producând frecvent erupții cutanate;

aplicarea locală pe tegumente sau mucoase crește riscul alergiilor;

administrarea parenterală (mai ales intravenoasă) prezintă cel mai mare risc de declanșare a reacțiilor adverse;

terenul alergic și astmul bronșic sunt factori favorizanți.

Reacții adverse toxice:

convulsii la doze mari (40-80 milioane UI/i.v/zi);

hepatită (oxacilina);

nefrită (meticilină);

hemoragii (carbenicilina datorită efectului antiagregant plachetar);

granulocitopenie (meticilină, nafcilină).

Efect iritant local:

la administrarea i.v. poate apare flebita locală;

la administrarea i.m. apar dureri la nivelul injecției.

d) Reacția Herxheimer apare în primele zile de tratament al sifilisului, cu penicilină.

Manifestările sunt:

febră

frison

mialgii

artralgii

reactivarea leziunilor sifilitice.

Evoluția poate fi lentă. Aceste fenomene apar ca urmare a distrugerii unei cantități mari de treponeme și a eliberării unor cantități mari de endotoxine. Pentru evitarea acestei reacții se recomandă începerea tratamentului cu cantități mici de antibiotic.

e) Favorizarea suprainfecțiilor, după administrarea orală a a penicilinelor cu spectru larg, ca urmare a modificării florei intestinale în cazul administrării orale. Se pot dezvolta microorganism rezistente: stafilococi, Candida, Pseudomonas care pot produce enterită.

3.1.1 Reacțiile adverse ale penicilinelor naturale injectabile

Reacțiile adverse produse de benzilpenicilină sunt:

convulsii mai ales la administrarea intrarahidiană;

sensibilizare după administrări repetate, în contact cu tegumente sau mucoase;

reacții alergice: șoc anafilactic, boala serului, astm bronșic,edem angioneurotic, dermite de contact (alergia este încrucișată cu penicilinele de semisinteză și cu cefalosporinele);

reacția Herxheimer, după doze mari de la începutul tratamentului în luesul visceral sau recurent;

anemie hemolitică în cazul folosirii de doze mari, cure prelungite;

nefrită interstițială și necroză tubulară la administrarea în perfuzie i.v., în doze mari;

locale: dureri la locul injectării i.m., infiltrațiii nodulare, abcese, flegmoane (soluțiile nesterile), tromboflebite după perfuzii i.v..

Fig 3.2 Antibiotice – Penicilina G sodică

3.1.2 Reacțiile adverse produse de penicilinele injectabile cu efect retard

Reacțiile adverse produse de benzatinbenzilpenicilina sunt:

sunt mai rare ca ale benzilpenicilinei (frecvent produce boala serului);

datorită persistenței în organism manifestările clinice pot fi grave;

local produce la locul injecției i.m. durere, noduli, indurații (mai ales la copii care au masa musculară redusă și la administrarea în același loc).

3.1.3 Reacțiile adverse produse de penicilinele antistafilococice sunt:

tulburări digestive: greață, vomă, diaree (mai ales pentru preparatele orale), rar enterocolită pseudomembranoasă;

hepatice: creșterea transaminazelor, icter colestatic;

sânge: leucopenie;

renale: nefrită alergică sau toxică;

SNC: convulsii la doze foarte mari și în prezența insuficienței renale;

reacții alergice (riscul de șoc anafilactic este mic).

3.1.4 Reacțiile adverse produse de penicilinele cu spectru larg

Reacțiile adverse produse de ampicilină sunt:

reacții alergice manifestate prin erupții cutanate

aparat digestiv: epigastralgiei, diaree, disbacterioză intestinală și candidoză.

Rar poate apare colită pseudomembranoasă.

Fig 3.3 Antibiotice – Ampicilina 250mg

3.1.5 Reacțiile adverse produse de peniciline cu spectru larg, active pe pseudomonas

Reacțiile adverse produse de carbenicilină sunt:

recțiile alergice, în special erupții cutanate;

accidente hemoragice, la doze mari și la bolnavi cu insuficiență renală, deoarece are acțiune antiagregantă plachetară și prelungește timpul de sângerare;

hepatice: creșterea transaminazelor serice, hepatită;

renale: nefrită interstițială;

convulsii la doze mari;

tulburări electrolitice (apa în cazul unui tratament intensive, cu doze mari).

3.2 Reacțiile adverse provocate de cefalosporine

Reacțiile adverse comune cefalosporinelor sunt:

Reacții de hipersensibilizare manifestate current prin erupții cutanate maculo papulare, febră. Mai rar se înregistrează urticarie, bronhospasm și șoc anafilactic. Reacțiile alergice sunt încrucișate cu penicilinele, de aceea trebuie evitate la bolnavii care au avut în antecedente accidente alergice de tip imediat (șoc anafilactic) sau de tip întârziat (urticarie) la peniciline.

Reacții hematologice: neutropenie și trombocitopenie. Rar pot produce hemoliză. Produc sângerări prin tulburări de coagulare, cu scăderea concentrației de protrombină, ca urmare a reducerii sintezei de vitamină K. acest efect apare la compuși cu catenă metiltiotetrazolică: latamoxef, cefoperazonă, cefotetan, cefamandol care inhibă carboxilaza dependent de vitamin K. Latamoxef are și acțiune antiagregantă plachetară ceea ce crește riscul hemoragiilor severe. Pentru cefalosporinele din generația III, efectul este datorat perturbări echilibrului florei intestinale normale.

Nefrotoxicitatea este mai intensă la cefaloridină (de aceea s-a retras din uz) și este potentate pentru toate cefalosporinele de asocierea cu aminoglicozidele.

Hepatotoxicitatea se manifestă prin creșterea transaminazelor serice, a fosfatazei alcaline. Produc litiază biliară reversibilă la întreruperea tratamentului.

Convulsiile apar în cazul folosirii unor doze mari, mai ales la sugari și copiii mici.

Reacțiile adverse gastrointestinale: grețuri, vărsături; în mod exceptional poate apărea colită pseudomembranoasă cu Clostridium difficile, cu Candida sau cu stafilococi meticilinorezistenți.

Reacții adverse locale: flebită și durere la locul administrării intramusculare.

Alte reacții adverse: intoleranță la alcool, cu apariția efectului de tip disulfiram, mai ales pentru cefalosporine cu radical metiltiotetrazolic: latamoxef, cefoperazonă, cefamandol, cefazolina.

3.2.1 Reacțiile adverse produse de cefalosporinele parenterale din generația I

Reacțiile adverse produse de cefalotina sunt comune cefalosporinelor.

La doze mari de 6 g/zi, administrate mai mult de 3 zile poate produce deprimare medulară sau nefrită intersitițială (risc mare la bolnavi cu insuficiență renală).

La administrarea i.v. poate produce tromboflebită locală (pentru evitarea fenomenului se diluează 1g de substanță în 20-30 ml soluție ser fiziologic sau apă distilată, iar administrarea se face lent în 20-30 minute).

3.2.2 Reacțiile adverse produse de cefalosporinele din generația a II-a

Reacțiile adverse din această generație sunt comune cefalosporinelor. Se evită consumul de alcool deoarece apar efectele de tip disulfiram.

Reactiile adverse la cefuroxima axetil sunt în general moderate și tranzitorii. Ca și în cazul altor cefalosporine, s-au semnalat raportări rare de eritem polimorf; sindrom Steven-Johnson; necroliză toxică a epidermului și reacții de hipersensibilitate incluzând erupții cutanate, urticarie, prurit, febră medicamentoasă, boala serului și foarte rar reacții anafilactice. O proporție mică dintre pacienții tratați cu cefuroximă axetil au prezentat tulburări digestive incluzând diaree, greața și vărsături, colită pseudomembranoasă. De asemenea, s-a raportat și cefalee. Rar au fost raportate trombocitopenie și leucopenie (uneori severa). Ca și în cazul altor cefalosporine, s-au semnalat foarte rar icter.

Fig 3.4. Antibiotice – Zinnat 250mg

3.2.3 Reacțiile adverse produse de cefalosporinele din generația a III-a

Reacțiile adverse produse de cefotaximă sunt comune cefalosporinelor, dar cu frecvență mai mare a sângerărilor prin hipovitaminază K, suprainfecții cu bacterii rezistente sau Candida, colită pseudomembranoasă.

Reacțiile adverse la cefoperazonă sunt comune cefalosporinelor și în plus produc:

hemoragii (se controlează timpul Quick, se administrează vitamina K);

frecvent produce diaree;

la asocierea cu alcool în timpul tratamentului și timp de 5 zile după oprirea lui apare reactive de tip disulfiram.

Fig 3.5 Antibiotice – Cefoperazonă

3.2.4 Reacțiile adverse produse de cefalosporinele de generația a IV-a

Sunt comune cefalosporinelor, iar cele mai frecvente sunt: cefalee, grețuri, erupții cutanate, diaree. Este contraindicate asocierea cefepimei cu imipenem sau polimixina B datorită efectului antagonist.

3.3 Reacțiile adverse provocate de carbapenemi

Reacțiile adverse la imipenem sunt:

digestive: greață, vomă, diaree;

hepatice: creșterea enzimelor heptice;

erupții cutanate (alergia este încrucișată cu penicilinele);

la doze mari (peste 4g/zi) și în prezența insuficienței renale pot apărea convulsii.

3.4 Reacțiile adverse produse de monobactami

Reacțiile adverse la aztreonam sunt:

digestive: greață, vomă, diaree;

hepatice: creșterea transaminazelor;

erupții cutanate: theoretic reacțiile adverse alergice sunt încrucușate cu alți β-lactami, dar incidența acestui tip de reacții adverse este redusă (sub 1%); frecvența este mai mare la personae cu alergie la peniciline sau cefalosporine;

dureri la locul injecției i.m.; flebită la locul injcției i.v.

Fig.3.6 Antibiotice – Cayston

3.5 Reacțiile adverse produse de macrolide, azalide, sinergistine

Reacțiile adverse produse de eritromicină sunt:

digestive: greață, vomă, diaree, anorexie;

rar fenomene alergice: erupții cutanate, febră, eozinofilie;

rar aritmii cardiac, prelungirea intervalului QT cu tahicardie ventriculară (mai ales la cardiac și în asociere cu terfenadina);

foarte rar produce hepatită colestatică;

la doze mari poate apare hipoacuzie tranzitorie.

Reacțiile adverse la azitromicină sunt:

tulburări gastrointestinale minore;

ocazional creșterea transaminazelor, icter colestatic, erupții cutanate, cefalee, amețeli.

Fig 3.7 Antibiotice – Azitromicina 500mg

3.6 Reacțiile adverse produse de lincosamide

Reacțiile adverse la clindamicină sunt:

colită pseudomembranoasă;

scaune diareeice cu mucus și sânge, colici abdominale și febră (frecvență de apariție: 0,1-10%);

diaree banală (10-20%);

erupții cutanate (10%)

rar reacții adverse hematologice (leucopenie, trombopenie), afectare hepatica, glosită, stomatită, vaginită.

3.7 Reactiile adverse produse de aminoglicozide

Principalele reacții adverse sunt oto- și nefrotoxicitatea.

Ototoxicitatea se manifestă prin leziuni cohleare și vestibulare. Aminoglicozidele realizează concentrații mari în perilimfa din urechea internă (T1/2 lung, 10-18ore), producând distrugerea celulelor senzoriale și degenerescența retrograde a nervului acustic. Efectul este diferențiat, astfel că amikacina și kanamicina produc mai ales tulburări cohleare, iar streptomicina și gentamicina produc mai ales tulburări vestibulare. Tobramicina produce atât tulburări cohleare cât și vestibulare.

Netilmicina are cel mai redus efect ototoxic.

Ototoxicitatea este favorizată de folosirea unor doze mari, vârstă înaintată, tratament îndelungat, scăderea volumului intravascular: șoc, febră prelungită, deshidratare, tratament cu diuretice.

Leziunile cohleare se manifestă prin senzație de înfundare a urechilor, tinnitus, urmate de surditate.

Leziunile vestibulare se manifestă prin: greață, vomă, tulburări de echilibru, nistagmus, urmate după 1-2 săptămâni de ataxie. Fenomenele pot fi reversibile.

Nefrotoxicitatea apare datorită acumulării aminogligozidelor în parencjimul renal și depinde de concentrație. Este favorizată de prezența leziunilor renale, scăderea volumului intravascular, vârsta înaintată, asociere cu alte medicamente nefrotoxice: cefalotină, vancomicină, amfotericina B, cisplatină și ciclosporină. Amikacina și netilmicina au cea mai mica nefrotoxicitate.

Scad filtrarea glomerurală prin inhibiția unei fosfolipide implicate în sinteza prostaglandinelor vasodilatatoare. Astfel se intalează un deficit de prostaglandine, creșterea angiotensinei II, care produce scăderea filtrării glomerurale și vasoconstricție.

Produc bloc neuromuscular cu relaxarea musculaturii scheletice prin inhibarea eliberării acetilcolinei din terminațiile presinaptice. Efectul este potențat de hipocalcemia marcată, asocierea cu curarizante în prezența miasteniei gravis.

Reacțiile alergice se produc cu frecvență redusă și se manifestă prin eozinofilie, febră și erupții cutanate.

3.7.1 Reațiile adverse ale aminogligozidelor din generația I

Reacțiile adverse produse de streptomicină sunt:

SNC: lezarea perechi a 8-a de nervi cranieni cu tulburări vestibulare: tulburări de echilibru, amețeli, frecvente la vârstnici și renali, tulburări auditive;

rinichi: nefrotoxicitate redusă;

reacții alergice: prurit, eozinofilie, erupții cutanate însoțite uneori de febră;

ochi: scotoame prin afectarea nervului optic.

Reacțiile adverse produse de kanamicină sunt:

ototoxicitate până la surditate ireversibilă, tulburări de echilibru;

nefrotoxicitatea se manifestă cu tulburări tubulare și gomerulare;

acțiune curarizantă;

poate produce: grețuri, colită, sindrom de malabsorbție după administrarea orală.

3.7.2 Reacțiile adverse ale aminogligozidelor din generația a II-a

Reacțiile adverse ale gentamicinei sunt:

este ototoxică și nefrotoxică; pentru evitarea acestor fenomene este recomanda să nu se depășească concentrațiile maxime de 10-12mcg/ml, iar cele minime de 2 mcg/ml;

Fig3.8 Antibiotice – Gentamicin 80mg/2ml

3.7.3 Reacțiile adverse produse de aminogligozidele din generația a III-a

Reacțiile adverse produse la amikacină sunt:

ototoxicitate mare producând leziuni cohleare

nefrotoxicitatea este redusă.

3.8 Reacțiile adverse la glicopeptide

Reacțiile adverse provocate de vancomicină sunt:

efect ototoxic ireversibil numai la doze mari;

nefrotoxicitate la doze mari. Se recomandă controlul funcției renale la bolnavi cu insuficiență renală și la vârstnici.

poate produce reacție anafilactoidă trecătoare caracteristică „sindrom om roșu” la administrarea injectabilă rapidă;

soluțiile insuficient diluate pot produce flebită locală;

nu se administrează i.m. datorită acțiunii iritante;

alte reacții adverse: anemie, trombocitopenie, neutropenie reversibile; febră medicamentoasă, erupții cutanate, stop cardiac, reacții anafilactice.

Fig 3.9 Antibiotice – Vanbiotic 500mg

3.9 Reacțiile adverse ale antibioticelor cu spectru larg (tetracicline) sunt:

la nivelul aparatului digestiv:

iritația gastrică și intestinală, vomă, greață, pirozis, dureri epigastrice (frecvent pentru oxiteraciclină și doxicilină);

mai rar ulcere esofagiene; pentru evitarea acestui fenomen se administrează cu multă apă și se evită administrarea înainte de culcare;

disbacterioză intestinală prin favorizarea dezvoltării infecțiilor enterice cu Candida, pentru tetraciclinele din prima generație este un fenomen frecvent;

rectită, stomatită, hipovitaminoză și iritație perianală complicate cu suprainfecții;

la nivel hepatic: pot produce infiltrarea grasă a ficatului (la doze mari administrate mai ales parenteral); efectul toxic hepatic este favorizat de insuficiența renală, malnutriție, sarcină, coexistența altor boli hepatice;

la nivel renal:

afectarea toxică a rinichiului cu degenerescența grasă a celulelor tubulare;

diabet insipid nefrogen rezistent la vasopresină;

preparatele cu termen de valabilitate depășit produc o tubulopatie proximală de tip sindrom Fanconi, manifestat prin polidipsie, poliurie, proteinuria, glicozurie, aminoaciduria, acidoză, grețuri, vărsături;

fotosensibilizare;

la nivelul oaselor și dinților: se produce colorarea în galben a dinților cu hipoplazia smalțului dentar. Acest fenomen afectează dentiția de lapte dacă se administrează tetracicline în a doua jumătate a sarcinii și dentiția definitivă dacă se administrează la copii până la 8 ani. Prin depunerea în oase pot produce înhibarea creșterii copiilor, fenomen ireversibil în condițiile administrării de doze mari, timp îndelungat;

la nivel SNC: minociclina poate produce frecvent reacții toxice vestibulare manifestate prin greață și vertij;

flebită locală la administrarea i.v. (mai ales tetraciclinele din prim generație).

3.9.1 Reacțiile adverse poduse de doxiciclină

Sunt cele comune tetraciclinelor, cu deosebire:

disbacterioza și suprainfecțiile intestinale sunt rare;

reacțiile fototoxice sunt reduse comparative cu demeclociclina. Nu se acumulează în insuficiența renală.

Fig 3.10 Antibiotice – Doxiciclina Sandoz 100mg

3.10 Reacțiile adverse produse de amfenicoli

Reacțiile adverse la cloramfenicol sunt:

reacții adverse hematologice:

deprimarea hematopoiezei: anemie aplastică, agranulocitoză, leucopenie, trombocitopenie; manifestările clinice constau în hemoragii și infecții.

anemie (benignă), însoțită de leucopenie și trombocitopenie; naormalizarea tabloului clinic sanguine se face la 1-3 săptămâni după oprirea tratamentului;

reacții adverse la nivelul aparatului digestiv:

diaree, vărsături, dureri la defecație;

hemoragii intestinale (la doze mari în tratamentul de atac al febrei tifoide);

enterita stafilococică severă manifestată prin diaree, hipotensiune cu tendință de colaps, șoc (apare după 3-5 zile de administrare);

pe mucoase produce: glosite, stomatite, anorectite, limbă neagră; pot să apară și după oprirea tratamentului și sunt frecvente la subnutriți, anemic, copii și femei.

tulburări neuropsihice de ordin toxic:

nefrită optică, confuzie mentală, delir.

Fenomenele toxice acute de tip „sindrom cenușiu” apar la concentrații plasmatice 40-200mcg/ml. Riscul este mare la nou-născuți și se manifestă prin anorexie, distenie abdominală, vomă, diaree cu scaune verzi, cianoză, tahipnee, colorarea cenușie a pielii, letargie. Moartea survine după 3 zile după debutul simptomelor. Fenomenul este datorat deficitului de epurare hepatică prin glucuronoconjugare și renală.

Fig 3.11 Antibiotice – Cloramfenicol 125mg

3.11 Reacțiile adverse produse de antibioticele polipeptidice

Reacțiile adverse ale polimixinelor B sunt:

se folosește foarte rar sistemic deoarece produce reacții toxice;

are potential nefrotoxic mare;

administrate i.m. la doze mari produce proteinuria, cilindrurie, hematuria, scade filtrarea glomerurală și crește azotemia;

produce necroză tubulară acută; fenomenele sunt reversibile la oprirea tratamentului;

toxicitatea renală crește la asocierea cu alte antibiotic nefrotoxice (aminoglicozidice);

poate produce tulburări electrolitice: hiponatremie, hipocloremie, hipopotasemie;

efect neurotoxic manifestat prin: tulburări de vedere, vertij, parestezii periorale;

produce paralizia musculaturii striate cu oprirea respirației (din aceasta cauză nu se asiciază cu medicamente curarizante, aminoglicozide, care prezintă de asemenea efect paralizant neuromuscular și nu se administrează la bolnavi cu miastenia gravis);

efect iritant local cu apariția de dureri la locul injecției i.m. La aplicare topică poate produce senzația de arsură, edem local, înțepătură.

3.12 Reacțiile adverse ale chinolonelor antibacteriene

Reacțiile adverse produse de acidul nalidixic sunt:

aparat digestiv: grețuri, vărsături, diaree, dureri abdominale;

SNC: cefale, tulburări vizuale, amețeli, diplopie, diminuarea acuității, discromatopsie. Uneori poate să apară manifestări psihotice, convulsii la bolnavi predispuși (epileptic, perkinsonieni, ateroscleroză cerebrală), hipertensiune intracraniană;

aparat respirator: deprimarea respirației;

reacții alergice: fotosensibilizare, erupții cutanate, eozinofilie;

la bolnavi cu deficit în glucozo-6-PD produce anemie hemolitică.

Reacțiile adverse produse de fluorochinolone sunt rare deoarece sunt bine suportate:

aparat digestiv: greață, vomă, diaree; rar colită cu Clostridium difficile;

SNC: convulsii, delir, halucinații;

reacții alergice: erupții cutanate pruriginoase, fotosensibilizare, urticarie, edem angioneurotic, reacții anafilactice, vasculită;

sânge: leucopenie, eozinofilie;

alte reacții adverse (rare): cristalurie, hematuria, nefrită interstițială, insuficiență renală acută;

eroziuni și leziuni la nivelul cartilajelor de creștere, evidențiate la animale de laborator.

3.13 Reacțiile adverse ale sulfamidelor

Reacțiile adverse produse de sulfamide sunt relative frecvente (în jur de 5%) și sunt favorizate de folosirea dozelor mari îm administrarea prelungită:

SNC: cefalee, astenie, nevrite;

apartul digestiv: greață, vomă;

aparat excretor: sulfamidele cu durată de acțiune scurtă, puțin solubile în apă produc cristalurie, hematuria, colici și obstrucție renală. Aceste fenomene pot fi evitate prin ingerarea unor cantități mari de apă (volumul de urină trebuie menținut la 1,2 l în 24 ore) și prin alcalinizarea urinii. Mai rar pot produce necroză tubulară și angeită necrozantă (prin mecanism alergic sau toxic). Sulfamidele cu durată lungă nu prezintă acest tip de efect advers.

sânge: cianoză prin met- și sulfhemoglobinemie și tulburări de coagulare ptin hipovitaminoză K. La bolnavi cu deficit în glucozo-6-fosfatdehidrogenază produc anemie hemolitică. Anemia hemolitică poate fi de natură imună sau idiosincrazică.

Alte reacții adverse sunt: trombocitopenie, agranulocitoza, anemie aplastică.

Reacții adverse alergice manifestate prin: febră, erupții cutanate și mai rar edem angioneurotic, fotosensibilizare, vasculite alergice asemănătoare cu eritemul nodos. Rar mai pot produce sindrom Strevens Johnson. La nou-născuți pot crește nivelul bilirubinei cu apariția icterului nuclear.

Fig. 3.12 Antibotice – Sumetrolim

3.14 Reacțiile adverse produse în chimioterapia antimicrobiană în lepră și tuberculoză

3.14.1 Reacțiile adverse ale chimioterapicelor active în lepră

Reacțiile adverse ale dapsonei sunt:

sanguine: hemoliză, la doze mari methemoglobinemie;

tulburări nervoase: insomnie, tulburări psihotice, nervozitate;

tulburări digestive: greață, vărsături, anorexie;

dermatită alergică.

3.14.2 Reacțiile adverse ale chimioterapicelor active în tuberculoză

Reacțiile adverse produse de izoniazidă sunt:

afectare toxică hepatică cu apariția hepatitei după 1-2 luni de tratament; în timpul tratamentului se impune supravegherea funcției hepatice;

Efecte datorate deficitului de piridoxină și/sau inhibitori MAO:

nevrită periferică apare datorită analogiei structural a izoniazidei cu piridoxină. Pentru evitarea acestui lucru se asociază cu piridoxină 10mg zilnic.

nevrită optică, dermatică, anemie;

tulburări SNC: ataxie, amețeli, convulsii, euforie, insomnia, agitație, scăderea capacității de memorizare, tulburări psihice;

tulburări digestive: uscăciunea gurii, constipație, retenție urinară (fenomene datorate inhibiției MAO);

reacții alergice: febră, erupții cutanate, vasculită, sindrom lupic, sindrom rheumatoid, anemie.

Reacțiile adverse ale rifampicinei sunt:

efecte toxice hepatice: la tratament cronic apare creșterea transaminazelor hepatice, hepatită cu icter. Efectul este mai intens în cazul afecțiunilor hepatice în antecedente, la alcoolici, vârstnici, la asocierea cu alte medicamente hepatotoxice. În insuficiență hepatică se reduce doza până la 5mg/kg/zi.

aparat digestiv: greață, vomă, dureri abdominale;

reacții alergice: prurit, erupții cutanate, febră;

SNC: oboseală, somnolență, cefalee, ataxie, confuzie;

Sindrom imunoalergic cu febră, frison, mialgii (în sânge sunt prezenți anticorpi antirifampicină). Fenomenul apare mai ales în cazul utilizării intermitente a rifampicinei.

alte reacții imunoalergice: nefrită interstițială, trombocitopenie, anemie hemolitică, șoc;

efect imunodepresiv moderat, în special pentru imunitatea mediate cellular (nu întârzie vindecarea tuberculozei);

colorează urina în roșu.

Reacțiile adverse produse de streptomicină sunt:

SNC: lezarea perechii a 8-a de nervi cranieni cu tulburări vestibulare: amețeli, tulburări de echilibru, frecvent la vârstnici și renali, tulburări auditive;

rinichi: nefrotoxicitate redusă;

reacții alergice: erupții cutanate însoțite uneori de febră, prurit, eozinofilie;

ochi: scotoame prin afectarea nervului optic.

Reacțiile adverse produse de etionamidă sunt:

hepatice: afectare toxică a ficatului cu creșterea transaminazelor serice și icter;

tulburări neurologice și psihice: polinevrite, convulsii, depresie;

reacții alergice manifestate prin erupții cutanate;

tulburări endocrine: ginecomastie;

hipotensiune ortostatică.

Reacțiile adverse produse de capreomicină sunt:

afectare toxică renală;

tulburări vestibulare;

pierdere de electroliți: calciu și potasiu.

CONCLUZII

Totalitatea microorganismelor sensibile la un antibiotic sau chimioterapic reprezintă spectrul antimicrobian al acestuia. Din punct de vedere al spectrului antimicrobian, antibioticele și chimioterapicele antimicrobiene pot fi clasificate în:

AB și CT cu spectru îngust de tip benzilpenicilină, active pe coci gram-pozitiv, coci

gram-negativ, bacilii gram-pozitiv;

În această grupă se încadrează și penicilinele antistafilococice; penicilinele antipseudomonas; macrolidele de tip eritromicină; lincosamide: vancomicina, clindamicina.

AB și CT cu spectru îngust de tip streptomicină (streptomicina, gentamicina, amikacina, polimixinele,etc.), active pe coci gram pozitiv, coci gram negativ, bacili gram negativ;

AB și CT cu spectru larg, de tip tetraciclină (tetracicline, cloramfenicol); aminopeniciline; cefalosporine. Spectrul antimicrobian cuprinde: coci și bacili gram pozitiv și gram negativ, spirochete, micoplasme, rickettsia, chlamidii.

Spectrul antimicrobian inițial al antibioticelor și chimioterapicelor s-a îngustat în timp prin dezvoltarea rezistenței diferitelor bacterii. Astfel, în prezent 80% din tulpinile de stafilococ auriu sunt rezistente la benzilpenicilină, majoritatea tulpinilor de bacili gram negativ și unele tulpini de bacil tuberculos sunt rezistenți la streptomicină.

BIBLIOGRAFIE

1. AURELIA NICOLETA CRISTEA – Tratat de farmacologie, Ed. Medicală ediția I , București 2008

2. CORNELIU BORONDEL – Medicină internă pentru cadre medicale, Ed. All 2009, 2010, 2011

3. MONICA MOLDOVEANU – Virusologie, bacteriologie, parazitologie pentru asistenți medicali, Ed. All 2011, 2012

4. CRIN MARCEAN, VLADIMIR – MANTA MIHĂILESCU – Ghid de farmacologie pentru asistenți medicali și asistente de farmacie, Ed. ALL 2013

5. https://ro.scribd.com/doc/116041696/CLASIFICAREA-ANTIBIOTICELOR

6. ovidiusmd.net/wp-content/uploads/2011/10/LP-Antibiotice.pdf