Andrei Pleșu – Stil ȘI Individualitate ÎN Opera Jurnalistică

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentul Teoria și Practica Jurnalismului

ANDREI PLEȘU – STIL ȘI INDIVIDUALITATE ÎN OPERA JURNALISTICĂ

Teză de licență

Elaborat:

Adam Andrian,

Specialitatea Jurnalism

Conducător științific:

Antonina Sârbu, lector superior.

CHIȘINĂU, 2014

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I: ANDREI PLEȘU – SCHIȚA UNUI EDITORIALIST DE EXCEPȚIE

I.1. Scurtă biografie jurnalistică……………………………………………………………………………….. 6

I.2. Stilul publicistic: trend sau identitate…………………………………………………………………….7

I.3. Rolul formatorului de opinie în publicație periodică……………………………………………….. 12

CAPITOLUL II. TEMATICA ȘI STILUL MATERIALELOR – STUDIU DE CAZ

II.1. Analiza articolelor lui Andrei Pleșu din ziarul Adevărul…………………………………………17

II.1. Analiza articolelor lui Andrei Pleșu din publicația Dilema Veche……………………………29

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI………………………………………………………………………………36

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..39

ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………..41

INTRODUCERE

Lucrarea de față se înscrie în tendințele actuale de cercetare lingvistică a stilului și limbajului materialelor excepționalului jurnalist din presa românească, propunînd de asemenea explorarea personalității acestuia.

La baza analizei stau două publicații periodice naționale Dilema Veche și Ziarul de Gardă, care nu sunt asemănătoare, dar în care Andrei Pleșu publică articole similare. Analiza și-a propus o abordare din perioada 2014, a adeitorialelor dintr-o perspectivă stilistică și lingvistică. Pentru fiecare publicație au fost alese cîte zece exemple din presa de peste Prut. De asemenea lucrarea conține date biografice și etape de formare ale ziaristului.

Consider că jurnalist de un asemenea calibru merită să fie tratat într-un studiu deoarece acesta practic „a monopolizat” opinia culturală din România și reprezintă un fenomen național rar întâlnit. Motivele pentru a alege două publicațiii sunt următoarele: deși în ambele Pleșu publică cam aceleași articole din punct de vedere stilistic, totuși aceste două ziare au un public țintă diferit. Dilema Veche este aproape în totalitate o publicație periodică culturală, iar cotidianul Adevărul abordează tematici generaliste. Pentru complexitatea analizei ne-am propus să urmărim exemple din publicațiile menționate. A fost important să observăm cum sunt construite materialele în cele două tipuri de ziare, care sînt tendințele lingvistice, dar și caracteristicile stilului care se regăsesc; și care sunt asemănările și deosebirile între texte în funcție de public..

Actualitatea acestei lucrări constă în faptul că limbajul a ținut mereu pasul evoluției limbii, iar cei care au putut să se exprime clar și coerent au fost întotdeauna oamenii de cultură și ziariștii.

Domeniul de cercetare: Prezenta teză își propune o abordare sociolingvistică a limbajului și stilului din perspectivă sincronică, încadrîndu-se în lingvistica variațională.

Obiectul lucrării: Lucrarea de față se axează pe studiul personalității jurnalistice, a fenomenului de limbaj și stil în două ziare românești, al variabilității limbii, aceasta reprezentînd o calitate intrinsecă a modului de existență și de funcționare a limbii, care se manifestă atît în planul obiectiv al limbii, cît și în cel subiectiv al vorbirii. În lucrare se abordează, în principal, variabilitatea materialelor sub aspectul limbajului și stilului jurnalistului Andrei Pleșu.

Actualitatea temei: Personalitatea și stilul lui Pleșu reprezintă o etapă de dezvoltare a limbii în tot spațiul românesc și poartă amprenta individuală unui om de cultură de excepție. Totodată stilul lui este și barometru a tendințelor în limbă.

Limbajul jurnalistic este descris, în prezent, din perspectiva mai multor direcții de cercetare și a unor modele epistemice diferite: în paradigma comunicațională, pragmatică, textual-discursivă, sociolingvistică, a stilisticii funcționale.

Diferențe destul de mari se pot constata între abordările de tip lingvistic, pentru care textul jurnalistic este plasat într-o tipologie discursivă mai largă, și cele dezvoltate din interiorul profesiei, preponderent aplicative, utilizînd masiv analiza de conținut, descriind practicile discursive și genurile textuale specifice.

Tema cercetată: Rezidă în înțelegerea stilului materialelor și a personalității jurnalistice, pentru că a parcurge un material nu înseamnă doar un lucru mecanic de citire ci și cunoașterea celui care stă în spatele acestuia. Munca jurnalistică este în mod normal obscură pentru cititor care trebuie să cunoască mai bine persoana ce îi oferă informația și punctul său de vedere, pentru a nu rămâne manipulat.

Oportunitatea cercetării a fost determinată de existența unor aspecte teoretice și practice neelucidate, de ritmul accelerat al înnoirii lexicului, în general, de numeroasele inovații lingvistice observate la citirea materialelor culturale de astăzi, în special.

Scopul: Importanța modalităților lingvistice și a personalităților care le influențează pentru scrierea și respectiv citirea materialelor, a rolului comunicativ în limbajul și stilul acestora din spațiul românesc.

Structura lucrării de licență

Partea teoretică a lucrării tratează noțiunile de stil și personalitate cu referire la materialele jurnalistice a lui Pleșu, pornind de la considerații sistemice și sociolingvistice generale ca stil, limbă, normă, comunicare și cultură, spre a ajunge, la noțiuni ca varietate lingvistică, standard, substandard, limbajul materialelor, stilul materialelor care sînt publicate în ziarele naționale.

Capitolul I cuprinde o prezentare a datelor biografice și etapele de formare ale lui Andrei Pleșu vizînd mai ales perioada comunistă. În a doua parte este tratată și tema rolului editorialistului într-o publicație periodică.

Astfel, după o privire de ansamblu asupra culturii jurnalistice, urmează descrierea unor concepte ca: personalitate, stil, limbaj, normă, pentru a se ajunge în final la definirea limbajului materialelor ca o amprentă a unei persoane. .

Capitolul II cuprinde analiza ziarelor și cercetarea lor sub aspect practic. Chiar dacă nu putem vorbi despre un singur stil sau un limbaj comun pentru toate materialele, pentru că ele aparțin unor ziare diferite ca stil și limbaj, unor clase culturale variate și promovează un limbaj diferit de la material la altul, putem totuși stabili unele trăsături lingvistice specifice comune (specifice unui jurnalist concret).

Cea mai importantă parte a cercetării noastre se bazează pe analiza materialelor lui Andrei Pleșu în presa românească (Dilema Veche și Adevarul) din 2014, avînd ca reper principal stilul și limbajul.

CAPITOLUL I: ANDREI PLEȘU – SCHIȚA UNUI EDITORIALIST DE EXCEPȚIE

I.1. Scurtă biografie jurnalistică

Andrei Pleșu este personalitate distinsă din cultura română. Eseist, scriitor, estetician, istoric al artei, un stilist al limbii române și nu în ultimul rând un gazetar înzestrat cu talent. De la căderea regimului comunist a înființat ziarul Dilema (actualmente (Dilema Veche) unde este pilonul principal. Stilul lui Pleșu este caracterizat printr-un limbaj elevat și în același timp de o construcție clară trăsăura care a fost observată de dascălii săi încă când era tânăr.

Debutează în revistele Amfiteatrul, Contemporanul, România Literară, Luceafărul și Secolul 20, scriind pe domeniul picturii și arhitecturii, tânărul cultivat a abordat pe larg artiștii străini în timp ce retorica comunistă critica dur cosmopolitismul și cultura străină. Încă în timpul formării sale ca om de cultură adoptă o atitudine negativă față de regim, din cauza căruia suferă și părinții lui Andrei Pleșu.

Dilema Veche unde jurnalistul este pilonul, este o publicație promotoare a culturii atât românești cât și a celei universale.

Născut în București, la 23 august 1948, Andrei Gabriel Pleșu pășește pentru prima oară într-o școală primară la Sinaia, în anul 1955. Între 1955 și 1957 este elev în satul Pârscov, pe Valea Nehoiului, într-un loc unde, la 1884, vedea lumina zilei poetul Vasile Voiculescu. Petrece mai multe veri ale copilăriei în această zonă muntoasă, pe meleaguri acoperite cândva „de păduri seculare, de pășuni excelente, de livezi și chiar de semănături“.

Andrei Pleșu a debutat spectaculos în republica literelor. A urmat apoi experiența străinătății. În perioada 1975–1977 (și, mai târziu, în perioada 1983–1984), o nesperată ofertă i-a deschis tânărului teoretician al artei — dar și bunului său prieten Gabriel Liiceanu — drumul spre câteva stagii de cercetare la Bonn, Dortmund, Heidelberg și Freiburg.

A înființat după pauză lungă festivalul Geore Enescu, reformează editura de stat în Editura Huanitas. Menirea editorialistului este de a lua o atitudine față de o problemă, de a lămuri citittorul. Nu în ultim, rolul educativ specific presei este, în egală măsură determinat atît de asemănările, cît și de deosebirile amintite.

Recent a fost invinuit de postul de telviziune Antena 3 că a fost colaborator al Securității, că soția lui și ea furniza informații serviciilor secrete.

I.2. Stilul publicistic: trend sau identitate

Noțiuni introductive: limbajul jurnalistic, stilul publicistic

Limbajul jurnalistic reprezintă o modalitate specifică de selecție și asamblare a faptelor de limbă, ca o consecință a rigorilor impuse de o situație de comunicare.

Limbajul se poate defini ca formă de material a limbii. În procesul comunicării, limba se caracterizează în limbaje. Limbajele sînt comunicări cu destinații precise, în condiții speciale, determinînd o anumită utilizare a materialului lingvistic.

Problematica limbajului jurnalistic român a intrat în sfera de interes a cercetării limbii începînd cu anii `80, odată cu promovarea teoriilor legate de stilistică funcțională. Spre deosebire de limbajul administrativ, știintific, beletristic, care au beneficiat de studii sistematice, cercetările privind limbajul jurnalistic ca unitate funcțională a limbii sînt puține și doar parțial rezultatul aplicațiilor.

În sfera stilisticii lingvistice, stilistica este acea sferă a lingvisticii care “studiază faptele de expresie ale limbajului organizat din punct de vedere al conținutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor sensibilității prin limbaj și acțiunea faptelor de limbaj asupra sensibilității” (Bally, apud Emil Ionescu, 1992 p. 216).

Definiții

stilul jurnalistic – a apărut ca o variantă a stilurilor funcționale alături de stilurile: juridico-administrativ, beletristic și științific). Se mai numește și stil publicistic. Stilul publicistic caracterizează modul de exprimare al autorilor din presa scrisă, de la radio și TV, cu mici diferențe care, însă, pe an ce trece, devin tot mai sesizabile. Astfel, se consideră, și pe bună dreptate că stilul materialelor din presa scrisă este expus mai mult rigorilor (exigențelor, cerințelor) impuse de normele limbii literare. Prin contrast, stilul adoptat de reporterii de la radio sau televiziune beneficiază de o libertate mai mare, înțeleasă greșit de unii autori (mai ales tineri) ca o libertate de a nu respecta normele limbii literare. Un exemplu convingător în acest sens, este folosirea greșită a articolului posesiv: adeseori se spune doar a, cînd se cer alte forme de gen și de număr („cărți a tinerilor autori”, în loc de „cărți ale tinerilor autori”).

Stilul este, deopotrivă: efect al structurării mesajelor, expresie a unui mod de gîndire. Sunt cunoscute trei trepte stilistice: stil individual (idiostil),
stil funcțional (limbaj special și specializat), stil general al limbii (stilul limbii comune).

Funcții dominante ale discursului

– domină funcțiile referențială (cognitivă, denotativă, reprezentațională) și expresivă, dar sînt actualizate, în anumite tipuri de texte jurnalistice, și funcțiile: magică (încîntătorie), fatică (de contact) și spectaculară (toate trei orientare către receptor)
– mai apar: – funcția conativă → publicitate,
– funcția metalingvistică → centrată pe cod (se explică ceva) ; în sec. al XIX-lea, cînd limba româna era în formare,
aceasta era funcția dominantă ;
– funcția poetică /estetică – accentul cade pe mesaj.

– în textele informative → sînt accentuate funcția referențială + funcția metalingvistică
– în textele de opinie → demersul este centrat pe funcțiile: referențială + metalingvistică + expresivă
– discursul jurnalistic se structurează conform celor patru reguli de bază ale retoricii vechi – universaliile limbajului (quadripartita ratio): adjectio, detractio, immutatio și transmutatio
– în calitate de creator de discurs jurnalistic, emițătorul trebuie să aibă în vedere următoarele exigențe:
– destinatarii sînt eterogeni sub aspect lingvistic și cultural (E trebuie să folosească termeni populari, familiari, dintr-o zonă de interferență a limbii literare cu limbajul popular)
– presiunea actualității – evenimentele îl determină pe E să recurgă frecvent la neologisme, tehnicisme.

Stilul publicistic intră în relație cu stilurile administrativ, științific, beletristic și influențat de către acestea.

Mărcile stilului publicistic

1. construcțiile nominale (substantive). Ex.: Campionul; Businesmanul; Tragedie la Bălți. Asemenea enunțuri e bine să fie evitate.

2. organizarea eliptică a enunțului (titluri fără predicat).

3. enunțuri interogative

4. structuri de contrast

5. parafrazare (tehnica exprimării indirecte

6. contaminarea tehnicii libere a vorbirii cu discursul repetat (solicitînd funcția fatică) (ex. "ai funcție, ai parte")

Raportul stilului publicistic cu limba literară

prin mobilitate și eterogenitate, vocabularul stilului publicistic are o zonă de suprapunere redusă cu fondul principal al limbii literare;

vocabularul stilului publicistic aparține părții mobile a lexicului limbii literare și vorbirii comune;

mulți termeni pătrund în limba literară prin vocabularul stilului publicistic. [1, p.170-175]

Un jurnalist desăvârșit știe că trebuie stăpânite în același timp regulile de bază ale scrierii eficiente, dar și abilitatea de a redacta într-un stil plăcut, personal. A avea stil este cu atât mai necesar cu cât competiția mediatică acordă un atu presei scrise, deoarece are un lexic bogat, folosește construcții complexe și o diversitate de sonorități, posedând capacitatea nelimitată de a descrie toate nuanțele faptelor, emoției și gândirii.

Talentul de a jongla cu acestea se manifestă la unii, încă din anii liceului, pe când în majoritatea cazurilor este vorba de o exersare îndelungată. Performanța, însă, este gustul celor mai valoroase ingrediente ca motivația, ambiția, cunoștințele și inspirația. Acestea contribuie la o exprimare corectă și la profilarea uni stil. Un stil cu adevărat individual putem observa la jurnalistul Andrei Pleșu care are toate atu-urile necesare pentru a fi un journalist citi și recogniscibil.

Presa de cultură este adepta reportajelor, portretelor, analizelor, cronicilor, genuri în care autorul poate să-și manifeste opinia , preferințele, să ironizeze, să polemizeze, de accea e necesar să aibă un stil propriu.

Scrisul jurnalistic este guvernat de două imperative absolute:

o bună comunicare cu cititorul;

o dimensiune impusă, adesea redusă;

Dar dincolo de aceste considerații și de regulile de bază, în jurnalism nu există un tip de scriere standardizată. Din contra, publicațiile cultivă diversitatea stilurilor personale. Așa cum această diversitate există în scierea romanelor, la fel e și în scrierea materialelor jurnalistice. Andrei Pleșu, de asemnea își diversifică materialele jurnalistice, dar stilul său rămâne a fi unul deja conturat, chiar dacă în permanență îl dezvoltă.

Literatura de specialitate [2, p. 168] evidențiază cinci condiții de bază pentru dezvoltarea stilului individual:

Să citești mult: literatura, ziarele, site-urile sunt niște surse de lectură. Importantă este atenția la modalitățile de scriere și notarea lucrurilor esențiale.

Să îți lucrezi textele: În scriitură niciodată „primul jet” nu e definitiv. Este necesară o permanentă șlefuire prin care se curăță clișeele și construcțiile deficitare.

Să învingi amorul propriu de autor, orgoliul este bun când e vorba de o ambiție sănătoasă. Începătorii ar trebui să-și învingă orgoliul și să accepte criticile, oricât de exigente ar fi ele.

Să dai frâu liber sensibilității. Stilul individual se găsește doar atunci când există loc de uimire, entuziasm, indignare. Tot Agnes spune că „un condei proaspăt se naște dintr-un spirit proaspăt”.

Să îți dezvolți punctele forte. Un jurnalist bun trebuie să fie capabil să redacteze corect un material, indiferent de gen, dar nu e obligat să fie as în toate domeniile. De accea, sunt potrivite specializăriile, profilările și insistența asupra unui gen, domeniu care favorizează succesul jurnalistului.

În timp, stilul personal devine tot mai vizibil, dacă se lucrează permanent asupra dezvoltării personale și asupra valorificării potențialului de care poate da dovadă un om al scrisului.

Articolele de fond ale unui ziar „au un caracter propriu distinct față de știrile pe care le relatează. Ele permit ziarului să stabilească o relație cu comunitatea care i se adresează, uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin poate să spună. Ceea ce face materialul de fond să fie diferit de toate celelalte este opinia” [3, p. 87] Opinia lui Andrei Pleșu este de-a dreptul, individuală ceea ce face și stilul său propriu.

Sorin Preda enumeră următoarele virtuți: claritatea, concizia, credibilitatea, lizibilitatea, coerența, fluența, adecvarea [4, p. 43] (după acestea adaugă și un „etc.”, lăsând, așadar, impresia că lista poate continua), după care trece la discutarea acestora într-o anumită ordine:

lizibilitatea (ușurința cu care înțelegem un text);

claritatea (care seamănă, dar nu se confundă cu lizibilitatea, întrucât aceasta din urmă este o noțiune mult mai largă, obținută printr-un cumul de procedee);

credibilitatea – calitatea textului de a fi veridic (cerând coerență pe toate planurile: semantic, gramatical, logic argumentativ), fiind „un efect, și nu un scop în sine”; concizia – a vorbi mult în cât mai puține cuvinte;

fluența („ruda săracă a virtuților stilistice”, „strâns legată de credibilitate”). Dintre cele inventariate la început, se observă că S. Preda nu se mai referă la adecvare, iar coerența este inclusă în credibilitate. La nevoie, unele virtuți pot fi suprimate: „Dacă ne gândim că textul jurnalistic se adresează unui cititor-țintă obosit și grăbit, devine limpede că scriitura de presă trebuie să fie simplă, clară și incitantă”.

Luminița Roșca precizează: „Se impun principiile limbajului jurnalistic (acuratețea, accesibilitatea, adecvarea stilistică, claritatea, credibilitatea) și se fixează limbajul tehnic al profesiei” [5, p.43] – cu observația că se vorbește despre „limbajul jurnalistic” și nu despre textul jurnalistic. În cazul lui Andrei Pleșu, limbajul jurnalistic conține principiile enumerate mai sus, ceea ce contribuie la dezvoltarea și menținerea stilului său individual.

Un adevărat precursor în această privință (în literatura noastră de specialitate) trebuie socotit marele gazetar interbelic Pamfil Șeicaru, în a cărui carte, Istoria presei (încheiată în 1954 și publicată postum abia în 2007) descoperim interesante observații legate de stilul gazetăresc, care „implică arta de a spune mult în puține cuvinte; un talent sintetic, servit de o cultură enciclopedică de nespecialist, arta de clasificare a faptelor, o vioiciune critică și un sigur instinct de orientare în confuzia actualității” [6, p.138]. Din suita caracterizărilor lui Șeicaru, mai selectăm câteva foarte actuale: „Ușurința concisă a expresiei dă o comunicativitate ideilor, decizia de a lua o atitudine dă accentul convingerii, arta de a epuiza subiectul în minimum de spațiu înlesnește legătura cu cititorul”, lucru pe care îl observăm și la Andrei Pleșu.

Astfel, înțeelegem că stilul în presă nu poate fi doar un trend, ci o identitate. Adevăratele competențe și virtuți pe care trebuie să le aibă un junalist cu indidividualitate se adună și se dezvoltă în timp.

I.3. Rolul formatorului de opinie în publicație periodică

Andrei Pleșu este unul dintre cei mai recounoscuți editorialiști din presa românească. El realizează unele dintre cele mai individuale articole de opinie care sunt citite și căutate de public pentru franchețea, limbajul și stilul lor original.

Un ziar fără articole de opinie ar fi ca un om fără personalitate. O spunea David Randall, fost redactor-șef adjunct la ziarul londonez „The Observer”, în prezent unul dintre cei mai buni instructori de jurnalism ce activează în Europa de Est. Despre editorial ca gen de presă scrisă important în jurnalismul de opinie scrie și Gheorghe Schwartz în cartea sa [7] dedicată studenților de la facultățile de jurnalism și comunicare, dar și ziariștilor care cochetează cu această specie dificilă.

Lecturând această carte am observat că și jurnalistul Andrei Pleșu problematizează evenimentele „la zi” lansează ipoteze, dezvoltă idei, aduce probe, evaluează pentru a impune concluzii, poziții la care de cele mai multe ori poți adera. Editorialistul își construiește textele neignorând două ingrediente de bază: curiozitatea și scepticismul. Editorialele nu sunt construite pe pulsiuni lirice, nu mizează pe jocurile expresive ale limbii, pe retorica discursului. Andrei Pleșu ia poziție și e perseverant. Chiar dacă, nu de puține ori, „alergătorul de cursă lungă, editorialistul, se confruntă cu neliniștile jurnalistului de opinie: „Câteodată, în momentele sale cele mai grele, jurnalistul se întreabă dacă mai are rost să scrie. Dacă efortul său reprezintă mai mult decât un lătrat la lună. Dacă n-ar fi mai bine să se apuce de altceva”, spune Gheorghe Scwartz. Ziaristul, în calitatea de reprezentant al ipoteticei a patra puteri în stat, nu se poate substitui nici parchetului, nici judecătorilor. Misiunea sa e de a semnala adevărul în toate nuanțele sale și de a continua să monitorizeze cele relatate. Dacă o face, înseamnă că și-a îndeplinit menirea. Mai mult nici nu trebuie să spere.

De la începuturile genului și până în prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducătorul ziarului. Datorită complexității genului și datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția îndrumătorului – liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experiență profesională. Experienței profesionale i se adaugă experiența culturală generală și aprofundată în cel puțin un domeniu. Portretul robot al editorialistului cuprinde următoarele trăsături: flexibilitate-receptivitate; spirit de echipă; absența vanității; capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte; răbdare, tenacitate, luciditate, simțul umorului și al ironiei, capacitatea de a scrie repede și expresiv în fiecare zi. Toate aceste calități profesionale-intelectuale nu au însă nici o valoare (pentru public) în afara unei etici clare. Dacă ne uităm la acest portret robot observăm că și Andrei Pleșu are unul asemănător. Multe din aceste calități sunt caracteristice publicistului care a făcut din acest gen de opinie, deja un act de identitate.

Principiile pe care se bazează scriitorii de editoriale sunt [8]:

Este necinstit din partea editorialistului să-și fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conștient, să nu-si înșele cititorul, să nu distorsioneze o situație, și să nu așeze nici o persoană într-o lumină falsă.

Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenței și pe ceea ce este considerat ca fiind binele public.

Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal.

Editorialistul ar trebui să știe că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el. Editorialistul ar trebui să-și revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informații. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie.

Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții. Ar trebui sa nu scrie și să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conștiinței sale.

Editorialistul ar trebui să-și sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputația sa este și a lor, și in vers.

Câteva strategii de scriitură

“Editorialul implică de la bun început o atitudine polemică” [9, p. 166], soppune Sorin Preda în cartea “Jurnalismul cultural și de opinie”. Tot în aceeași carte autorul evidențiază câteva exigențe comune tuturor.

Identificarea temei. Este foarte important să știi despre ce vrei să scrii și să alegi un subiect actual și accesibil. Trebuie să alegi dacă te oprești la un singur fapt sau abordezi, găsindu-le o cheie de lectură comună.

Precizarea atitudinii față de obiect. Simplitatea unor întrebări prealabile poate limpezi în mod fericit ideile. Astfel, e necesar să stabilim înainte de scrierea textului anumite întrebări precum:

Ești pro sau contra?

Ești nesigur? De ce?

Ești de accord cu unele aspect ale problemei și cu altele nu?

Stăpânești domeniul?

Definirea termenilor-cheie ai controversei. Fiecare text jurnalistic are un punct de pornire, o singură idee, un singur mesaj. Se întâmplă adeseori ca la final textul să se îndrepte spre o altă idee, fapt care nu trebuie dramatizat. Schimbările nu sunt de nuanță și, de fapt, contează mai mult coreența argumentativă a textului, credibilitatea și puterea de a convinge. De exemplu, Andrei Pleșu, în unul din articolele sale nu poate vorbi despre europenizare până nu definește acest termen. Capcanele argumentării, adesea sunt greu de sesizat, dar să nu le sporim prin simpla noastră neatenție.

Alegerea unui subiect pe seama căruia poți polemiza. Un subiect bun reprezintă un articol pe jumătate scris. Rareori, subiectul însine, este, însă, provocator. Polemismul vine din alegerea abilă a unghiului de atac, de fixarea unor vecinătăți de fapte care să stimuleze tonul contestatar.O strategie argumentativă poate fi și negația folosită de Andrei Pleșu în articolele sale de opinie. Negația e mult mai convingătoare decât o simplă afirmație.

Documentarea. Clarificarea faptelor și alegerea corectă a surselor ajută foarte mult travaliul jurnalistului. De exemplu, Andrei Pleșu recurge la o sumedenie de surse (cărți, ziare, emisiuni televizate ș.a.) totuși nu trebuie să uităm că în cazul editorialului, excesul de informație nu ajută, ci mai mult complică lucrurile.

Jurnalistul Andrei Pleșu este și el un adept al procedeului unghiului de atac. Deși este simplu, dar și deopotrivă laborious, acest procedeu impune următoarele particularități:

o bază de date organizată pe teme, personalități, domenii de activitate, etc.;

lectura presei într-o anumită perioadă istorică pentru a surprinde situații analoge, care să faciliteze comparația;

consultarea jurnalelor, memoriilor, amintirilor unor personalități istorice și nu doar;

citirea unor statistici, sondaje comparative cu alte țării pe deomenii generale, dar într-o problemă anumită.

acces la documente de prognoză, la rapoarte ale organismelor europene privind țara noastrî sau economia mondială;

Andrei Pleșu ca editorialist utilizează un eficient serviciu de documentare, astfel încât cultura generală și inspirația doar completează munca asiduă de bibliotecă.

Dacă ne referim în continuare la atac, atunci știm că editorii vor tot timpul un lead puternic, chiar șocant dacă este posibil. Asta, însă nu înseamnnă că jurnaliștii nu pot impune alte opțiuni și un alt stil personal. Cel mai recomandabil pentru un atac ar fi paradoxul sau jocul de cuvinte. Nu snt de neglijat nici alte forme de umor. Putem începe cu orice, inclusiv cu o constatare sau cu o concluzie.

Orice tehnică nu ar folosi jurnalistul Andrei Pleșu, ca editorialist stăpânește foarte bine modalitățile de scriere interesantă și originală. „L-am considerat dintotdeauna pe Andrei Pleșu nu doar cel mai seducător stilist al eseului românesc de azi, dar și ființa cea mai încăpătoare din cuprinsul nostru literar” [10, p. 102]. „Încăpător” nu vrea să zică nicidecum acea îngăduință flască, ipocrită, conformistă al omului aspirator de oportunități. Dimpotrivă, Andrei Pleșu este unoral, natură colerică, ins reactiv, gata mereu să scoată sabia din teacă și la bine și la rău. Știe să taie și să frigă pamfletar, să acuze fără clipere, să străpungă fără ezitare.

Articolele sale de opinie sunt de-a dreptul specifice, astfel încât individuslitatea sa nu poate fi contestată. Editorialele junralistului sunt și texte care impun lumii o viziune de ordin explicativ.

„Nu se mulțumește să arate sau să-și imagineze ceea ce a fost, este sau se va produce. El caută să scoată la lumină ceea ce se manifestă latent și constituie motorul evenimențializării lumii. Editorialul problematizează evinementele, lansează ipoteze, dezvoltă teze, aduce probe, impune concluzii. Nu mai povestește lumea ( ca în reportaj), ci o evaluează și o măsoară pentru a o decide în final dacă aderă la ea sau o respinge” [11, p. 190].

Așadar, observăm că editorialistul este o personalitate specifică care trebuie să întrunească un amalgam de calități și competențe pentru a scrie niște editoriale de excepție și pentru a deveni un formator de opinie profesionist.

CAPITOLUL II. TEMATICA ȘI STILUL MATERIALELOR – STUDIU DE CAZ

II.1. Analiza articolelor lui Andrei Pleșu din ziarul Adevărul

Adevărul a fost fondat la București pe data de 15 august 1888 de către Alexandru Beldiman, ziarist român, partizan a lui Alexandru Ioan Cuza. De-a lungul istoriei sale activitatea acestuia a fost întreruptă de mai multe ori, inițial se suspendă la la 21 noiembrie 1916 și după Primul război mondial, de la 3 ianuarie 1919 până la 30 decembrie 1937. Activitatea ziarului se va stopa pe o perioadă lungă din începutul anului 1951. Abia după Revoluția din 1989 periodicul se va renaște și va deveni cel mai influet cotidian din România. În Prezent Adevărul Holding însumează mai multe ziare și reviste. Ziarul propriu-zis este unul generalist, însă în trecut edita și suplimente culturale în care apăreau importanți autori români.

Pentru a observa stilul și indiviualitatea autorului voi analiza mai întâi un set de articole publicate în ziarul Adevărul.

Articolul “Odată pentru totdeauna” (Anexa 1) publicat de Andrei Pleșu este un exemplu de stil și individualitate jurnalistică. Prin acest text el vrea să clarifice anumite momente despre sine și să explice imaginea negativă pe care mulți i-au format-o. Pentru acest lucru autorul își sistematizează gândurile în opt părți intitulate sugestiv, care să ofere claritate și concizie cititorului.

Andrei Pleșu recurge inițial la o ironie ușoară și vizibilă, chiar contradictorie exprimată prin sintagmele „calomniatori harnici” și „dator celor care mă onorează cu emoționanta lor solidaritate”. Totodată, și titlu este unul scurt, clar, în ultimă instanță. „O dată pentru totdeauna” este o expresie semnificativă care captează. Cititorul este interesat de tot felul de can-can-uri, dar și de titluri care reprezintă ultimatumuri. De asemenea, cuvintele antonimice „o dată” și „totdeauna” se potrivesc perfect. Cele opt clarificări sună în felul următor:

„Scrisorile” către Ceaușescu și colaborarea mea cu Securitatea.

Lăcomia mea ministerială.

Piața universității.

Plagiatul după Adorno.

Atitudine critică față de șefii mei.

Se fac uneori aluzii la privilegiile

Fizic vorbind, mă dau bătut.

Soția turnătoare.

Expresiile au o formulă concisă și exprimă momente din viața jurnalistului, atrăgând, astfel, cititorul. El povestește în fiecare moment cu lux de amănunte. Apelează la un limbaj adecvat, inteligibil și nu prea sofisticat, argumentând cu exemple concrete poziția sa asupra faptelor povestite.

Aici sesisăzăm metaforele reprezentative pentru stilul lui Pleșu, dar utilizate în momentul potrivit, la locul potrivit pentru a nu-și pierde textul din valoarea sa jurnalistică. De exemplu „o ficțiune venită de la susținătorii unor personaje” cu referire la o informație falsă din partea unor calomniatori ce susțin unii politicieni sau inamici ai autorului. „Bilanțul ministeriatelor mele n-o fi cine știe ce, dar nu m-am ocupat, totuși, numai de ecleruri și omlete”. Iarăși sesizăm un limbaj metaforic și ironic. Fraza este urmată de realizările sale în timpul când a ocupat funcții înalte, oferind astfel, argumentele așteptate și un plus de credibilitate.

În unele fragmente stilul lui Pleșu este direct și acid, de exemplu „Nu am făcut pe nimeni bou, prost, porc”. Dacă tot e vorba de aciditate și limbaj „picant”, când vine vorba de sine, jurnalistul este foarte autocritic, exagerat, chiar „sunt gras, urât, poate nu prea român, am ochi bulbucați”. Propozițiile scurte și calificativele exacte, fac textul autorului mai interesant și mai ușor de citit.

Invocarea unor personalității notorii precum oamenii de cultură, scriitori, poeți dau originalitate textului. Aici observăm atât ironizarea, cât și metaforizarea limbajului „țară în care Caragiale a fugit exasperat, țară în care Eminescu și-a pierdut mințile (…) țară în carea n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionesco, George Enescu”. Este de remarcat și capacitatea lui Andrei Pleșu de a realiza fraze contradictorii, antonimice, evidențiind o parte negativă, dar și una pozitivă „există și o altă țară, țara unor oameni cuviincioși și cinstiți, țara celor care știu să se respecte între ei și să nu se lase manipulați de cîteva trupe barbare de oameni stricați”.

Acest articol este unul argumentatitv, de o franchețe uluitoare și de un limbaj potrivit care scoate în evidență stilul și personalitatea autorului.

* * *

Într-un alt articol „Oameni de plastilină” (Anexa 2), publicat, de asemenea, în ziarul Adevărul observăm utilizarea mai proieminentă a metaforelor și a ironiei, destul de folosite când e vorba despre politicieni. Titlul „oameni de plastilină” este o sintagmă aproape poetică, care în fond exprimă maleabilitatea și facilitatea de modelare a unor politicieni români.

Chiar de la început se observă utilizarea procedeelor stilistice prin intermediul comparației din primul enunț al articolului „Prin „filtrul“ Antenei 3, viața noastră politică se vede ca un amestec de vodevil, farsă și melodramă. Un carnaval de duzină”. De multe ori emisiunile politice sunt asemuite cu niște show-uri ieftine prin lipsa lor de profesionalism și credibilitate. Comparația este mult mai complexă în cazul lui Pleșu, deoarece el oferă detaliile „vodevil, farsă și melodramă”, iar pe parcursul articolului această comparație este argumentată, fapt care demonstrează că jurnalistul folosește fiecare cuvânt cu o semnificație.

Adejectivele, mai ales cele care au rolul de a descrie unele trăsături ale persoanei sunt foarte întâlnite în articolele jurnalistului. Ele au și un rol ușor ironic prin sinceritatea cu care sunt scrise, de exemplu „domn rumeior, când isteric, când jucăuș”. Critica pe care o realizează jurnalistul postului de televiziune Antena 3 după cum observăm este una dură și în acelaș timp captivantă.

Sintagma „pupat-scuipat-iar-pupat-iar-scuipat”, vine de la expresia populară „a pupa unde ai scuipat”, actuală în diverse circumstanțe, dar specifică și acestui post de televiziune, în opinia lui Andrei Pleșu. Folosirea cu intenție stilistică – umoristică, ironică – a expresiilor populare cere un simț special al adecvării la situație, la obiect, la registrul de comunicare. Altminteri, procedeul riscă să scape de sub control, alunecând în vulgaritate. Sunt destul de riscante imaginile prea concrete. În cazul autorului, această expresie populară îi evidențiază stilul direct.

În articol se folosesc niște metafore foarte pretențioase, dar concrete și chiar, memorabile „Crin Antonescu- vârf de lance” și „cârpa de șters a nărăvașului Gâdea”, observăm iarăși contradicțiile specifice lui Pleșu. Epitetul metaforic „război anti-băsist”, folosit ca sintagmă metaforică cu sensul de luptă politica contra lui Băsescu. De evidențiat în acest articol este și intertextualitatea, un concept al criticii moderne prezent prin expresia „Schimbarea la față”, expresie care provine din Biblie. Ideea, ca atare, de „intertextualitate” a survenit, prin lingvistica modernă, în reconstrucția semiotică. În acest sens, a devenit referențială formularea: „Textul este o productivitate”. Cu alte cuvinte, orice text trimite totdeauna la alte texte către care el este orientat.

Devine destul de dificil să analizezi limbajul jurnalistului, deoarece el stăpânește atât de bine limbajul jurnalistic, regulile stilistice și ortografice, oferindu-i în articolul acesta și sfaturi lui Gâdea: Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaștere a limbii române. (Trebuie să știi, de pildă, că „a ultragia” e un verb tranzitiv, nu reflexiv: nu poți spune „cum să nu mă ultragiez?”, decît dacă vrei să spui că ai făcut ceva ofensator la adresa ta însuți).

Stilul lui Andrei Pleșu este destul de interesant și prin trimiterile la filme care devin niște metafore excepționale „The bad guy e Crin”. Astfel, ne dăm seama că chiar e vorba de un băiat rău. Se spune că „pe femeie trebuie să o atingi doar cu o floare”. În articolul autorului, jurnaliștii postului de televiziune „sunt singurii cetățeni români care pot bălăcări pe oricine, dar care nu suportă să-i atingi nici cu o floare”. Aceste tangențe cu tot felul de espresii, filme și cărți sunt foarte originale și individualizează stilul autorului. Un alt exemplu de acest fel este la finalul articolului cu referire la președinte „L-am auzit, de curînd, declarînd că dacă ar fi fost el căpitanul Titanicului, Titanicul nu s-ar fi scufundat!”, contestabil, dar interesant.

Și după cum deja ne-a obișnuit inegalabilul Andrei Pleșu ne-a argumentat și de această dată cum, într-adevăr unii oameni pot fi „de plastilină”. La final a folosit iarăși o concluzie motivațională. De fapt, finalurile sale optimiste, pozitive, cu speranța în bine sau cu niște constatări ce ne provoacă să medităm sunt niște concluzii educaționale. Iar ceea ce ne face să medităm sunt întrebările retorice.

„Dar avem un electorat pentru acest tip de sinceritate?”. Așa se încheie de această dată articolul. Rămâne ca cititorii să analizeze cele spuse și să vadă dacă pot susține niște „oameni de plastilină”.

* * *

„Jurnal de (in)actualități” (Anexa 3) publicat de Andrei Pleșu în ziarul Adevărul e un alt articol-exemplu de individualitate. În introducere, autorul recurge la fragmente dintr-un articol din ziarul Evenimentul zilei, intitulat „Șpăgi de criză”. Astfel, observăm subiectul de bază al acestui text. Cu toate acestea nu este vorba de niște șpăgi obișnuite, ci dintr-acelea pe bază de produse agricole. Iar când vine vorba de limbajul animalier, Pleșu îl utilizează cu maximum de interes și originalitate.

Aici remarcăm chiar de la început întrebările retorice prin care autorul își exprimă nedumirerea și banalitatea unor lucruri care nu sunt specifice adevăraților politicieni. „Să fie sărăcie lucie și înfometare? Să fie lăcomie hapsînă? Să fie nesimțire crasă, sau de-a dreptul prostie? Cum să-ți riști pielea pentru niscaiva ciuperci și o capră moartă? Ce să faci cu două sute de pulpe de miel? Le vinzi? Dai șpagă și altora? Organizezi mari ospețe electorale?”. Aceste interogații formulate concis și la obiect provoacă cititorul să gândească, să mediteze la oamenii pe care i-a ales și la comportamentul lor plin de ipocrizie.

În articolul jurnalistului sunt și fraze evediențiate care devin niște repere ale textului. Aceasta tehnică este de a atrage, indiscutabil, cititorul la lectură. Frazele evidențiate sunt foarte curioase. Exemplu pot servi și aceste întrebări retorice. Cel care le citește devine apoi interesat și de celălalt conținut ca să vadă cum se leagă lucrurile și care este concluzia.

Andrei Pleșu recurge la expresii cu însemnătate istorică, dar și la personalități istorice care au rolul să sensibilizeze Gloriile străbune, „mîndria de a fi român”, tradiția creștină, Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Brâncoveanu și Eminescu au ajuns pure ornamente de chef sau de miting. Oricât nu ai constata niște fape, ele nu vor avea niciodată un impact puternic, dacă nu vor conține și un aspect care să sensibilizeze. Ca și concluzie, autorul folosește un argument din același articol „Pentru o sticlă de whiskey și o pungă de cafea Lavazza poți căpăta trei ani de închisoare cu executare”. Această sentință ar trebuie să se tripleze în cazul politicienilor. Cam asta ne face să înțelegem Andrei Pleșu.

Articolul respectiv se divizează în două părți: prima în care autorul povestește despre șpăgi, iar a doua despre gazetari. Aici Pleșu nu se zgârcește deloc, având un șir de calificative de-a dreptul pline de repulsie pentru unii gazetari „bandă” (a celor șapte), „jagardele”, „haimanale”, caractere „pestilențiale”, „spume ale neputinței și lipsei de neuroni”, adăpați cu „ciorba de scîrnăvii” de la Cotroceni. Mai mult sau mai puțin împrumutate, calificativele spun totul despre atitudinea jurnalistului.

Reacționez prost cînd văd, „în gura presei”, vorbe de birt, înjurături groase, grimase de circ, mai remarcă autorul și cine nu reacționează așa când pentru umor și satiră nu se mai văd limitele demnității și ale bunului simț. Stilul direct și argumentat al jurnalistul este unul foarte convingător. Mai ales, că toate faptele, autorul le trece prin perspectivă proprie ceea ce face articolele sale mult mai credibile și mai atractive. Este, de asemnea, esențial faptul că pentru a-și fundamenta părerile și convingerile autorul recurge la exemple din mass-media acutală, adică “dl. Banciu, un jurnalist de la fostul OTV”, “cei de la Antene” ș.a.

Nu putem să nu remarcăm și neologismele lui Andrei Pleșu. Nici acest articol nu duce lipsă de ele. Trebuie să recunoaștem că limbajul său presurat cu neologisme contribuie, inevitabil, la stilul și unicitatea sa jurnalistică. Cuvintele „trivialitate”, „incomparabil”, „volubil”, „soporifică”, „perdant” denotă că vocabularul jurnalistului este unul variat și bogat.

Dacă ne referim la titlu, este cazul să amintim că el are o importanță deosebită, deoarece îl conduce pe cititor spre text, adică spre articolul propriu-zis, spre mesajul textului. Titlul conține adeseori informații pe care unii cititori doresc să le găsească în articolul pe care urmează să îl citească în întregime. De regulă, titlul este scris la timpul prezent pentru a exprima caracterul de actualitate. Jocul din titlul acestui articol Jurnal de (in)actualități, este deosebit de original și interpretativ. Întrucât, autorul face jurnalism analitic, aceste tipuri de titluri sunt binevenite. Se exprimă orientarea semnatică spre doi poli: unul al actualității și unul al inactualității faptelor semnalate în text. Acest titlu de asemnea produce și ambiguitate.

Vorbind atât despre politicienii care i-au șpăgi, cât și despre ziariștii care trec de limitele civilizației și de cele ale bunei cuviințe, Andrei Pleșu concluzionează că „trebuie să ne resemnăm a descoperi nuanțele răului și să alegem răul mai puțin rău mirositor. Într-adevăr, nimeni nu e ce trebuie, dar unii prea o fac lată!”

E destul de dificil să surprinzi niște momente, să le argumentezi și să ajungi la o concluzie veridică. Jurnalistul reușește să fac toate astea într-o manieră originală și reușește, astfel, să se apropie tot mai mult de cititor.

* * *

Tuturor ne plac lucrurile originale, dar ce semnifică oare „O lovitură de stat originală” (Anexa 4), un alt articol de-l jurnalistului Andrei Pleșu publicat în Adevărul. Autorul reliefează încă de la începutul textului faptul că poporul are multe defecte, dar și cel puțin o calitate, adică originalitatea. Doar Andrei Pleșu prin unicitatea sa ar fi putut să evidențieze o așa calitate.

Chiar de la început, jurnalistul utilizează iarăși structurile de contrast „Ce mai, avem talentul de a fi simultan imprevizibili și somnolenți, incomparabili și plicticoși, blegi și radicali”. Acestea vin să reflecte atât aspectele pozitive, cât și cele negative, adică să echilibreze textul. Andrei Pleșu invocă două evenimente: referendumul din vara anului 2012 și evenimentele din anul 1989. El vorbește despre aceste lucruri și le argumentează ca fiind niște eșecuri pentru a ajunge să vorbească despre ceva și mai și: lovitura de stat realizată de stat împotriva lui însuși. Lovitura de stat ca ”auto-gol”! Complot guvernamental împotriva guvernului! Felul în care o spune jurnalistul este clar și direct, ca de obicei și deși, e pe alocuri ironic autorul pune accentul pe o problemă într-adevăr gravă.

Când vine vorba despre niște lucruri atât de neobișnuite pentru comportamentul unui stat, atunci se începe show-ul pe care Andrei Pleșu îl descrie cu amănunte, legături dubioase și expresii ironice: „Ponta dă de pămînt cu Antonescu, Antonescu dă de pămînt cu Ponta, Băsescu le rîde în nas amîndurora, ba chiar pledează, pișicher, pentru împăcare”. Formularea atât de ritmică și de fluidă arată dexteritatea cu care își formulează discursul autorul.

În continuare jurnalistul construiește o metaforă telenovelistică pe care mizează, cu siguranță. Pe de-o parte că va descrie relațiile dintre politicieni și turnurile pe care le i-au acestea. Pe de altă parte, că va atrage, astfel, cititorul, pe care televiziunea îl captează și îl sensibilizează cu tot felul de pelicule de dragoste.

„După doi ani de amor sălbatic, în care ”liderii” formațiunilor cîștigătoare dansau în voaluri roz, își zîmbeau galeș și priveau concupiscent spre jugulara lui Traian Băsescu în aplauzele lui Dan Voiculescu și ale pupililor și pupilelor lui, iată, dintr-odată, cum fiecare poftește la sîngele „partenerului”. E ca și cum Făt Frumos și Ileana Cosînzeana ar începe, brusc, să-și dea la glezne, să-și scoată ochii, să se scuipe în față”, scrie în articolul său Andrei Pleșu.

Amorul sălbatic reprezintă relația de colaborare stânsă, voalurile roze semnifică succesele și metafora este atât de complexă, încât această relație este asemuită chiar și cu personajele din poveste Făt Frumos și Ileana Cosînzeana. Cea din urmă fiind o comparație. Fragmentul este un exemplu excepțional de stil și individualitate.

Pentru a întări convingerile sale în legătură cu guvernarea, autorul recurge la un articol de Varujan Vosganian. Rolul presei este și să informeze, iar reperele dn acest articol sunt și informaționale: „șapte miniștri schimbați, în trei ani, la Economie, opt, în patru ani, la Sănătate. Șase, în doi ani, la Educație. Șapte denumiri (și competențe) diferite pentru Ministerul Economiei din 2004 pînă în 2012”. Interogațiile retorice nu lipsesc nici din acest articol. Acesta este, într-adevăr un element nelipsit din textile lui Andrei Pleșu.

Autorul concluzionează că auto-lovitura de stat e ca și reușită, iar ironia de la final: „Tehnica, nou inventată, a auto-subminării, lucrează. Și pariez de pe acum pe spectaculoase surprize…” demonstrează că asemenea fapte nu vor fi de mirare dacă-i vom mai vedea.

* * *

Andrei Pleșu apelează deseori la fragmente din alte ziare sau la emisiuni. Însă, în articolul „A fi european” (Anexa 5) a recurs la o carte întreagă. Este vorba de cartea Excepția europeană scrisă de filozoful belgian Jacques Dewitte. Jurnalistul povestește și despre punctul de pornire care este un tablou, pictat în secolul al 16-lea, de olandezul Jan Mostaert.

Tabloul reprezintă un episod din epopeea cuceririi Americii în care europenii erau defavorizați. Autorul recurge la aceste detalii pentru a reflecta semnificația Europei și a europeanului. De fapt, aceasta este o tehnică de captare a cititorului, dar și o modalitate de a ne apropia de particularul spațial. Autorul scrie un fragment strict informațional pentru a furniza niște note definitorii ale europenității. Fiind un subiect confuz, mai ales când vine vorba de istorie și formare, jurnalistul este responsabil să ofere cititorului și câteva repere înainte de a-l introduce în subiectul europenizării.

Structura constractului este prezentă și aici, devine, astfel un element specific autorului. Contradicția „știm foarte bine cîte grave erori sunt imputabile europenilor. Știm foarte bine cîte catastrofe istorice cad în răspunderea lor. Dar este esențial să observăm că tot conștiința europeană e aceea care a asumat prompt, autocritic, inventarul derapajelor sale”. Includerea aspectelor negative îl evidențiază în acest caz pe cel pozitiv, care demonstrează că se pot produce schimbări.

De la general jurnalistul ajunge și la particular „merită să ne întrebăm în ce măsură noi, românii, suntem europeni”. Însă spre deosebire de alte articole Andrei Pleșu nu utilizează de această dată o întrebare retorică, ba chiar oferă și un răspuns destul de complex: „Răspunsul ar fi că suntem europeni ori de cîte ori, privindu-ne în oglindă, ne recunoaștem limitele, ori de cîte ori suntem nu doar dispuși, ci nerăbdători să învățăm de la alții, ori de cîte ori ne dominăm fudulia, triumfalismul, xenofobia. Suntem europeni cînd păstrăm o cordială curiozitate față de tot ce e altfel” și tot așa mai departe. Argumentele pe care le aduce autorul pro europenismului.

Treptat, jurnalistul ajunge și la ceea ce se întâmplă pe scena politică care nu pare deloc a fi europenitate. Autorul iarăși recurge la metafore, epitete metaforice și ironie pentru a descrie cât mai relevant și mai interesant această situație. „Combustibilul interesului privat” „maniere sub-tribale” sunt doar câteva sintagme care reflectă europenismul de pe scena politică.

Ca de obicei, Andrei Pleșu ajunge la o concluzie relevantă, fără de care articolele sale nu ar fi complete. Comparația „Europa n-ar trebui abordată ca terapie” și metafora „suntem infirmul care azvârle cu cârja după medicul curantă…” exprimă într-un stil interesant abordarea autorului. Acesta accentuează integrarea europeană pe care o are România și încă cât de mult îi mai trebuie pentru a o avea cu adevărat.

Individualitatea jurnalistului o remarcăm și prin faptul că oricât nu s-ar publica despre europenizare, aproape nimic nu este atât de concret, de argumentat și de bine redat. Compilarea informației cu originalitatea și a discursului direct cu cel indirect conturează, încă odată, stilul inconfundabil al autorului.

* * *

Articolul „Neliniști vechi și noi” (Anexa 6), publicat de Andrei Pleșu în ziarul Adevărul relevă, indubitabil, stilul autorului care este unul specific, cu un limbaj adecvat și cu argumente solide care vin să întărească convingerile sale. Textul se bazează pe fragmente din volumul „Bucureștii de altădată” în care se vorbește desprea viața publică a capitalei din secolul trecut. Cu toate acestea, Andrei Pleșu găsește momente de mare actualitatea pe care încearcă să le valorifice și totodată, să înțeleagă de unde această „inerție istorică” până în prezent.

Chiar din titlu, jurnalistul recurge la intertextualitate. Astfel, sintagma „neliniști vechi și noi” ne duce cu gândul la glossa eminesciană „toate îs vechi și noi sunt toate”. Autorul își dozează foarte atent enunțurile directe și cele metaforice. De altfel metafora face parte din individualitatea sa. De exemplu, în acest articol scrie „Nicio vindecare nu este posibilă, fără o bună cunoaștere a istoriei bolii”. El utilizează termeni din registrul „medicului”, cu referire la corupție, incompetența adusă de putere și abuzul de presă. Discursul său este unul fluid și logic. Utilizarea unei surse de bază este un atu pentru acest articol și îi dă jurnalistului un plus de competență în documentare și profesionalism.

Neologismele, de asemenea, conferă textului un plus de individualitate. Prin acestea autorul demonstrează că stăpânește un limbaj modern. Neologismele mai sunt utilizate și pentru a reda noi semnificații. De exemplu, neologismele „ameliorare”, „vizat”, „surveni” reprezintă înțelesuri noi. Andrei Pleșu mai folosește și un limbaj specializat, aproape diplomatic, cu noțiunile de rigoare „injurii, defăimare, calomnii, infalație”, etc.

Spre deosebire de alți jurnaliști care scriu articole despre probleme atât de serioase precum dreptatea și adevărul într-un stat, autorul acestui articol, nu folosește un limbaj prea condimentat și nici satirizat. El preferă se redea problemele printr-o claritate și concizie de excepție, să atingă subiectele dorite prin intermediul unor exemple relevante, astfel încât cititorul tratează textul cu maximă seriozitate, fiind îndemnat la meditații. Aceste meditații parvin în urma interogațiilor retorice: „S-a îndreptat ceva în cei peste 140 de ani care au trecut de la ”Petiția de la Iași”? Și dacă nu, ce ne mai rămîne de sperat? Și pe cine am putea învinovăți de această prelungă inerție istorică?”. Aceste întrebări determină articolul să fie unul meditativ și să dea cititorul de gândit.

Aceasta este și menirea jurnalismului analitic: de a provoca și de a stimula publicul să gândească, să acționeze. Prin articolul respectiv Andrei Pleșu ne demonstrează că stilul și individualitatea sa ajută la comunicarea cu publicul și la personalitatea sa junralistică de excepție.

* * *

„Somnolență, tristețe, frică” (Anexa 7) este un alt articol publicat în Adevărul. Încă din titlu, articolul pare să fie pe o notă negativă. Jurnalistul vorbeșe aici despre Înviere, un subiect delicat și deosebit. Jurnalistul explică această taină prin înlocuirea efortului intelectual cu efortul de a crede.

Chiar și la acest subiect neologismele sunt esențiale. „Omiletica adiacentă”, „necroza”, „puzderia”, „subversive” sunt doar câteva exemple pe care Andrei Pleșu le utilizează cu atâta facilitate, încât a-i impresia că își scrie textele cu dicționarul. Oricum le-ar scri un asemnea limbaj poate fi doar binevenit pentru un jurnalist de opinie. Riscul genului e ca să își piardă din credibilitate, pentru că nu scrie doar informații, ci și anumite puncte de vedere. De aceea diversificarea, bogăția limbajului, exemplele sunt niște atu-uri pentru scriitura sa.

În cazul lui Andrei Pleșu ies în evidență și alte sintagme metaforice, iar simbioza dintre metaforă și ironie este specifică articolelor sale. Decesele conștiinței noastre, substanța Învierii, „1 mai” bisericesc sunt doar câteva exemple produse de această simbioză care accentuează stilul bine conturat al jurnalistului. El alege un mod oarecum acid, alege să fie ironic. Folosind ironia, Pleșu se simte în elementul său. Realitatea este că ironia nu este o haină care se potrivește oricui. Ironia este o armă conversațională pe care jurnalistul știe cum să o utilizeze. În acest articol, Andrei Pleșu, însă își folosește într-un mod echilibrat ironia, având în vedere subiectul la care scrie.

Ulterior, jurnalistul își împarte articolul în trei părți în care vorbește despre trei capcane lumești care ar trebui să ne solicite vigilența pascală. Structurarea, de asemnea este binevenită pentru a conferi textului mai multă precizie și claritate. În prima parte se vorbește despre inerție și somnolență. Limbajul este în aceeași cheie. Figurile de stil persistă. La finalul acestei părți jurnalistul folosete îndemnul „Treziți-vă!”. Acest îndemn implică depărtarea de moare care și așa e instalată în noi, cu păstrarea viului pentru a ne dori să înviem. Îndemnurile în aceste tipuri de articole sunt edificatoare în contextul în care sunt bine argumentate, deoarece reprezintă o adresare directă cititorilior, iar asemnea adresări au sorți de izbândă și au un impact, atât timp cât nu sunt utilizate în van.

În a doua parte, un alt îndemn care provine din Evanghelia după Matei este „Bucurați-vă!”. A reuși să te bucuri în vremurile de azi e ceva cu adevărat deosebit, încearcă să argumneteze Pleșu. Deși preoții și creștinii afișează un portret sumbru este foarte importantă taina bucuriei prin care Dumnezeu ne demonstrează că totul poate fi salvat.

Al doilea cuvînt adresat, după Înviere, femeilor venite la mormînt este, potrivit „Evangheliei după Matei”: „Nu vă temeți!”. Un alt îndemn esențial pentru a fi u bun creștin. Ne e frică de boală, de sărăcie, de „criza mondială”, de șomaj, de „încălzirea globală”, de imperialismul rusesc, de meteoriți rebeli, de sfîrșitul iminent al lumii. Această succesiuni de frici pe care o anunță autorul exprimă o panică care e instalată în noi și de care trebuie să scăpăm pentru a Învia.

De altfel, predominarea îndemnurilor din acest articol este asociată cu motivul pascal, legături ce sunt indispensabile în acest context. Articolul respectiv este unul mai cuminte. Limbajul nu e atât de condimentat. Predomină învățăturile și sfaturile. „Hristos a înviat! Treziți-vă, bucurați-vă, nu vă temeți!”, așa își încheie Andrei Pleșu articolul. Într-adevăr pentru a simți această taină a învierii și pentru a ajunge la concluzia finală jurnalistul trebuia să argumnteze aceste îndemnuri provenite din Evanghelii. Astfel, devine destul de inteligibil, chiar și pentru atei. Astfel, acest articol prin caracteristicile sale devine, totodată și unul educațional.

Aici se remarcă individualitatea jurnalistului prin învățăturile, argumentele oferite, prin limbajul neologic, coerent și structurarea bine închegată, care se completează și care fac produsele lui Andrei Pleșu, de-a dreptul memorabile.

Pot remarca că din toate articolele lui Andrei Pleșu publicate în ziarul Adevărul observăm niște caracteristice comune de bază care conturează stilul și individualitatea jurnalistului:

Organizarea eliptică a enunțurilor. Toate titlurile lui andrei Pleșu sunt fără predicat.

Întrebări retorice. Majoritatea articolelor scrise de jurnalist conțin șiruri întregi de întrebări retorice. O întrebare retorică este cea care nu se așteaptă un raspuns, pe de o parte acesta fiind evident, pe de altă parte răspunsul fiind cuprins în conținutul întrebării sau sugerat în enunțul ei. Andrei Pleșu folosește deseori întrebările pentru a sublinia un punct de vedere, a comunica o idee evidentă, a exprima o stare de spirit sau o atitudine pe care vorbitorul o are în acel moment.

Structurile de contrast sunt foarte evidente. Jurnalistul construiește contradicții diverse și interesante care captivează cititorul, oferindu-i două aspecte ale probelmei sau ale situației.

Neologismele sunt cartea de vizită a lui Andrei Pleșu. Limbajul său neologic conferă articolelor mai mult profesionalism și dexteritate. Neologismele sunt cuvinte sau expresii nou apărute într-o limbă, fie prin împrumut din alte limbi, fie create prin mijloace proprii.

Metafora și alte figuri de stil sunt esențiale pentru Andrei Pleșu. Ele se găsesc în toate articolele din Adevărul și conferă limbajului o alură stilistică deosebită și individuală.

Ironia, o modalitate de a conferi articolelor umor, de a le condimenta, de a prezent faptele într-o modalitate interesantă, pe alocuri, amuzantă care devine specifică pentru stilul autorului.

Intertextualitatea sau includerea unor surse documentare, cinematografice, picturale din diverse domenii fac articolele autorului mult mai complexe și mai interesante.

Argumentele. Utilizare diverselor tipuri de tehnici argumentative care fac aceste articole mai convingătoare.

Acestea sunt principalele caracteristici care demonstrează că Andrei pleșu are un stil propriu captivant și recognoscibil pentru cititori.

II.2. Analiza articolelor lui Andrei Pleșu din publicația Dilema Veche

Revista Dilema Veche (în trecut Dilema) fondată de către Andrei Pleșu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu și Radu Cosașu în ianuarie 1993. Este un periodic care se bazează pe publicarea eseurilor, dezbaterilor de idei și publicistică literară. Este unică publicație de acest gen, cu atât mai mult că revista se distinge în spațiul mediatic prin grafia de tip vechi, neadaptând normele introduse de Academia Română în 1993, până acum păstrează „î” în loc de „â” și „sînt” în loc de „sunt”.

Denumirea precedentă a fost schimbată din cauza unor tensiuni cu Institutul Cultural Român (pe atunci Fundația Culturală Română) la 1 ianuarie 2004. Pe 16 ianuarie în același an a apărut primul număr sub noua denumire, „Dilema Veche”, cu aceeași echipă redacțională doar că de data aceasta este o publicație privată. Toți membrii fostei redacții au demisionat din cauza presiunilor de ordin politic ale Fundației Culturale Române. La moment Dilema Veche face parte din Adevărul Holding și apare o dată pe săptămnă.

„Dilema, spunea Andrei Pleșu, nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocănești sau fanatice), cu mărginrea lui inamovibilă”. [p.15]

Pentru o analiză comparativă și variată voi analiza și un set de articole semnate de Andrei Pleșu în ziarul „Dilema Veche”.

„Turnanta ucraineană” (Anexa 8) este un articol din Dilema veche. Autorul începe și de această dată cu referințe, însă la un editorial al sociologului german Wolf Lepenies despre viitorul Ucrainei. Începând, cu această referință autorul arată că este bine documentat. Mai ales, prin indicarea faptului că teza editorialului valorifică analizele unui tânăr istoric ucrainean cu care a stat de vorbă și autorul la Institutul de Studii Avansate din Berlin. Acest detaliu conferă și mai multă credibilitate jurnalistului.

Andrei Pleșu folosește un limbaj aproape istoric, științific prin care încearcă se redea cât mai exact momente din specificul Ucrainei. El valorifică reperele oferite de Wolf Lepiens. După cum spunea, argumentele nu pot fi niciodată destul de convingătoare, dacă nu sunt susținute de exemple. Jurnalistul recurge și în acest caz la un exemplu relevant care redă situații similare teritoriului ucrainean. „Ea ar trebui să rămînă o ”turnantă”, un interval, un ”spațiu de negociere” (”Trading Zone”) între cele două lumi, o zonă de trecere, de reciprocă acomodare a Occidentului la Rusia și a Rusiei la Occident. Un model echivalent ar fi, în opinia savantului german, Turcia, așezată și ea între Europa și lumea islamică și necesară tocmai pentru că are această poziție specială, de mediator privilegiat”. Cam așa parafrazează Andrei Pleșu spusele sociologului german.

Cu toate acestea opinia sa contravine cu cea a sociologului și nu se sfiește să și-o expună cât mai direct într-o modalitate deja specifică pentru autor. Pentru a-și argumenta opinia el recurge chiar la exemplul României am trăit însă, pe pielea noastră, consecințele acestei non-apartenențe, ale acestei plutiri ”conciliante” în no-man`s land.

Jurnalistul concluzionează faptul că nicio Mare Schimbare nu s-a produs în Ucraina postrevoluționară și că toate așteptările pro-rușilor s-au îndreptat către Rusia. Autorul s-a aventurat într-un subiect destul de controversat și a încercat să expună faptele într-un mod mai serios, aproape științific, fără a recurge la stilul metaforizat și rionic pe care îl abservăm în articolele lui andrei pleșu publicate în Adevărul.

* * *

„Cinci momente din Pateric” (Anexa 9) este un alt articol publicat de Andrei Pleșu în Dilema Veche. Patericul este o culegere de sentințe, trăiri și pilde duhovnicești, care era bine cunoscută printre credincioși. Jurnalistul alege și citează cinci pasaje caracteristice pentru cititorul contemporan. Astfel, aici nu putem observa prea mult stilul și individualitatea autorului.

Cu toate acestea, se remarcă exemplele și sursele la care recurge jurnalistul pentru a-și structura articolele sale. Sursele au, de fapt, o importanță colosală pentru articolele jurnalistice, deoarece acestea dau credibilitate autorului și îi oferă un plus de profesionalism. Andrei Pleșu recurge, de obicei, la cărți de renume și la informații actuale care să capteze cititorul.

Și de această dată, jurnalistul a utilizat momente importante, uneori nesemnificative pentru noi, ca de exemplu „Mulțumește și zilei care nu ți-a dat nimic”. Acestea fac textul mai captivant, și stilul mai recognoscibil.

* * *

„Un mare gazetar: Sandu Tudor” (Anexa 10) publicat în Dilema Veche, este un al articol de-al lui Andrei Pleșu. Se poate spune că este și un portret, deoarece autorul încearcă să contureze o personalitate.

Autorul povestește despre acest gazetar, făcând referire la culegerea de editoriale publicate în ziarul Credința, între 1933 și 1936, sub semnătura lui Sandu Tudor (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). A face portretul unei personalități presupune ca și în cazul picturii, a-i da viață prin cuvinte în fața cititorilor, a-l prezenta așa cum se prezină un eveniment. Descriere și poveste totodată. Înainte de a vorbi despre activitatea sa, autorul descrie clar și cuprinzător cele mai importante trăsături ale lui Sandu Tudor: personaj spectaculos al perioadei interbelice, bărbat frumos, om de lume, gazetar și poet, fost luptător pe frontul Primului Război Mondial, fost ofițer de Marină, fost aviator … fondator al mișcării „Rugul Aprins“, deținut politic în mai multe rînduri, mort în închisoarea de la Aiud în 1962. Aceste trăsături care caracterizează personajul și îi rezumă personalitatea transmit mesajul esențial, de aceea autorul i le-a scos rapid în evidență.

Andrei Pleșu realizează și o scurtă analiză a editorialelor din carte, în particular și a activității ziaristice, în general. Ca și partea cu trăsăturile, această scurtă analiză este și ea bine ritmată, cu informații scurte, dar veridice. Analiză e urmată, iarăși de citarea din operele gazetarului. Este vorba de trei părți: mai întâi, câteva considerații actuale despre politicienii anului 1935 și electoratului românesc al momentului, a doua parte include câteva reflecții tot din 1935 doar că despre naționalism și într-un final, un gând despre politicieni.

Se observă, astfel și în acest articol recurgerea la fragmente din operă. Parcă autorul ar renunța câteva momente la capacitatea sa de parafrazare și oferă niște articole cu fragmente integrale, care nu știrbesc din mesajul și scriitura gazetarului despre care scrie în acest portret Andrei Pleșu.

În acest caz autorul nu face nicio concluzie și bănuiesc că lasă acest lucru, exclusiv pe seama cititorilor.

* * *

Tuturor ne plac persoanele cu inteligență. Andrei Pleșu, însă scrie un articol „Proasta folosire a inteligenței” (Anexa 11) despre poporul român care se consideră inteligent. În acest articol el folosește limbajul său direct, cursiv și ușor ironic. Totodată structurează articolul în trei excese și trei carențe deopotrivă păgubitoare.

Astfel, Andrei Pleșu scrie despre primul exces, care este cel critic. Aici e vorba de încăpățânarea de a fi mereu contra pe care autorul nu o descrie prea frumos, recurgând la un șir de adjective, trăsături esențiale: „Bătăios ca prostul, arțăgos, agitat, insul lovit de această umoare e previzibil (adică plicticos) și, în fond, nefrecventabil”. Un pic acid, un pic ironic, autorul își păstrează specifica franchețe în a vorbi și despre inteligență.

Următorul exces despre care vorbește jurnalistul este excesul tehnic. În acest caz inteligența derapează în terminologie obscură și erudiție de paradă. La acest tip autorul concluzionează că „Nu există nimic atît de subtil încît să nu poată fi oferit – fără concesii – „consumului“ public”. Autorul, fiind ziarist și adresându-se în permanență publicului vorbește, cu siguranță, în cunoștință de cauză. Al treilea tip de exces este cel sofic. Aici e vorba de inteligența care e folosită pentru a falsifica.

Totodată autorul vorbește și despre trei carențe. Prima dintre ele este carența Inteligența fără cultură . Aici Andrei Pleșu folosește o metaforă și spune că „mintea trebuie hrănită și cu altceva decât vitamina sa nativă”. Și în acest caz jurnalistul oferă un exemplu care demonstrează utilitatea culturii chiar și în cazul vedetelor. „Actorii – la fel. Să se uite la Premiile Oscar și să vadă cum vorbesc Peter O’Toole, Sean Connery, Forest Whitaker, Meryl Streep ș.a. Dincolo de voci, decolteuri și ocheade, se simt și oarece deprinderi culturale…”. Includerea unor personalități cunoscute reprezintă o tehnică argumentativă extraordinară pentru formularea unui discurs convingător așa cum este cel al jurnalistului Andrei Pleșu.

A doua carență este inteligența fără morală. Pe aceasta autorul, de asemnea o descrie într-un mod direct și condimentat care să releve semnificația ei. „Lumea e plină de lichele vioaie, de derbedei isteți, de lepre și de șmecheri. Malversațiunile cer întotdeauna o anumită mobilitate mentală. Ipocrizia, populismul, verva electorală – de asemenea”. Tot amalgamul de non-valori se ascund în această inteligență fără morală.

A treia carență este inteligența fără spirit. În acest tip de inteligență se „crede că lumea își e suficientă sieși și că inteligența ta e meritul tău”. Autorul folosește aici un limbaj metaforizat, destul de original, de altfel. „Cerul stelelor fixe”, „inteligența mercuriană” sunt câteva din metaforele celeste pe care autorul le folosește pentru a descrie inteligența fără spirit.

În acest articol concluzia este una aproape firească „Inteligența adevărată îndrăznește și riscă. Fără să alunece în aroganță și temeritate vidă”. Cam în acest fel ne explică proasta folosire a inteligenței. În acest articol este evidentă individualitatea lui Andrei Pleșu, deoarece nu utilizează nicio sursă, nicio carte de bază. Își descrie conceptele prin modalitatea pe care o știe mai bine cu metafore, neologisme, ironie și cursivitate. Acest articol este și unul educațional care provoacă cititorii să înțeleagă tipul de inteligență pe care îl au, fără a aluneca în carențe sau excese.

* * *

„Mândria de a fi român” (Anexa 12) de Andrei Pleșu, un articol publicat în Dilema Veche. Titlul este unul eliptic, fără Predicat, dar de îndată atrage atenția, fiind un text cu tentă patriotică.

Autorul realizează o introducere despre campania electorală în care își spune punctual de vedere direct, după care recurge la un text scris acum vreo zece ani despre „mândria de a fi român”. Textul începe cu o structură de contrast deja specifică autorului „Mândria de a fi român” simetrică, în lipsa ei de sens, cu „rușinea de a fi român“. Această contradicție autorul o argumentează prin faptul că „Nu poți fi mîndru (sau rușinat) de o calitate pe care n-ai obținut-o prin merit, sau prin opțiune”. Aici jurnalistul explică detaliat firescul de a fi roman și utilizează iarăși o serie de contradicții „Te-ai trezit român, așa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund”. Structurile de contrast devin în acest context două posibile variante care, volens nolens, îți sunt caracteristice.

Autorul aduce o serie de varii argumente care să demonstreze că această mândrie nu poate să existe. Discursul său este convingător prin introducerea exemplelor ce devin esențiale în cadrul unui articol de opinie. Atât timp, cât Andrei Pleșu este și el un formator de opinii esete indiscutabilă tentative de a scrie un text cât mai convingător.

„Dacă românii sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu și Brâncuși, mă bucur să fac parte din aceeași comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea și alții ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate”. Eceste enunțuri scrise de jurnalist ne demonstrează iarăși utilizarea personalităților care e o tehnică argumentativă de mare impact. Totodată, aici este present și elementul contradictoriu care domină asupra textului.

Structura de contrast și printer două exemple de dialog relevante în contextul aceste mândrii de a fi român. Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce țară e asta?“ Dar întrebat de un reporter, în fața camerei de luat vederi, el se recompune, își aduce aminte de strămoși și zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!“ Pe alocuri ironic, acest scurt fragment ilustrează perfect măiestria sentimentului și a ipocriziei pe care Andrei Pleșu vrea s-o scoată în prim-plan și să învețe românul să fie sincer cu sine însuși și cu cei din jur pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă un popor de care să fii mândru.

Această sinceritate o folosește autorul și în concluzia care e formulată de la general la particular prin sintagmele: nu meritele alor români, ci meritele personale. Totodată, articolul se încheie printr-o metaforă „în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie”. Deși metaforizare este indirectă, mesajul este unul perceptibil și veridic care spune aproape totul despre „mândria de a fi român”. Astfel, articolul devine și unul educațional, păstrându-se limbajul neologic și elementele specifice jurnalistului care fac articolele sale citite și recunoscute.

* * *

Când e vorba de umor, în literatura română, de obicei cititorii își aduc aminte de Caragiale. Acest autor clasic este foarte îndrăgit de ziariști ai genului analitic pentru scrierile sale care depășesc granițele timpului în care au fost publicate, devenind universale, plus că citând o sursă cu autoritate și notorietate editorialistul capătă plus valoare în ochii publicului cititor. Andrei Pleșu chiar îi dedică lui Caragiale un material de-al său intitulându-l „O pagină din Caragiale” (Anexa 13) în care încearcă să împace două noțiuni aparent contradictorii: credința creștineaască și umorul.

Alături de schița caragiliană „Duminica Tomii” editorialistul republică un fragment critic din anul 1900 publicat în „Universul” cu denumirea „Noi și biserica” scris de același autor. Cu un contrast vădit față de scrierile pline de umor, textul publicistic face o dojană liberilor-cugetători care au uitat de credință și de vizitarea lăcașurilor sfinte. „Vă vine să credeți că aveți dinainte o pagină scrisă de Caragiale?” întreabă retoric Andrei Pleșu, anticipând mirarea publicului care ar descoperi neștiuta față a lui I.L. Cariagiale.

Așa cuvinte ca: eschatologic, hristic, folosiți în Sfânta scriptură sunt prezente în acest text pentru a-i reda o nuanță de povățuire. Se observă o docucementare solidă în domeniul literaturii și a religiei, autorul citează Evanghelia, pe Clement din Alexandria și pe Caragiale, incluzând nu doar opera beletristică dar și opera publicistă a acestuia.

* * *

În articolul ,,Texte (minimal) comentate” (Anexa 14), din Dilema Veche, Andrei Pleșu, în stilul deja consacrat, face exact ceea ce titlul expune: introduce un scurt demers de interpretare (,,minimal”) asupra unor ,,texte contemporane” și colocviale în orice privință. Adverbul ,,minimal” poate avea, astfel, un dublu sens: și acela de adjectiv pentru substantivul ,,texte”, [13] textele minimale sub aspect calitativ necesitând, firește, o analiză minimală. Astfel, putem vorbi încă o dată despre ironie subtilă și inteligență din partea lui A. Pleșu. Textul este constituit în forma deductivă, enunțându-se, în final, scopul acestuia: ,, Dacă v-ați amuzat, voi reveni.”, iar în introducere e prezentat motivul scriiturii: Radu Paraschivescu, un anume scriitor, pe care îl caracterizează drept ,,o resursă de umor involuntar”, de menționat că R. Paraschivescu publică articole în “Dilema Veche” și este autorul editurii “Humanitas” (cum e și A. Pleșu) de aceea editorialistul are un motiv în plus de a simpatiza și promova anume pe această personalitate culturală.

Autorul realizează o radiografie a unei întregi societăți, menționand concret, în urmatoarele paragrafe, exemple de ,,perle”, așa cum le numeste acesta, ori ,,aberații inocente, rezultând din simpla necunoaștere (patriotică, firește) a limbii materne”, care definesc din ce in ce mai pronuntat societatea română (de pildă, ,, „Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulți parteneri de afaceri. Oameni serioși, din lumea interlopă.”, ceea ce a zis Gigi Becali).

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Concluzii

Stilul autorului este destul de conservator, se observă fraze lungi, ortografie veche (nu utilizează â și alte particularități specifice normelor actuale) , nu folosește intertitlurile decât dacă are mai multe idei de respins ale presupușilor adversari.

În general titlurile articolelor nu au predicat, poate fi întâlnit verbul „a fi” cu sens de a exista. A. Pleșu încalcă aproape în totalmente recomandările de structurare ale textului jurnalistic actual, în consecință materialele lui ar trebui să nu aibă atâta popularitate. Însă autorul nu se străduie „să acapareze teritorii noi” adică nu tinde să cuprindă un public cât mai larg. Publicul lui Pleșu nu este unul întâmplător care ocazional răsfoiește materiale din ziar. Consumatorul care preferă să-l citească pe Andrei Pleșu este unul cult și fidel editorialistului.

Autorul citează adesea Biblia, pe Caragiale, pe filozofii universali și diferite fragmente de carte care se potrivesc contextului temei abordate. Stilul autorului nu prea diferă în cele două publicații analizate: Adevărul și Dilema Veche, doar că în ultima sunt certe tendințe de citare a mai multor autori și a recurgerii la intertextualitate.

Andrei Pleșu cu tot conservatorismul său în structura textului nu se ferește să utilizeze, anglicisme, neologisme, structuri de contrast etc. Stilul clar și logic este mereu prezent în textele semnate de jurnalist așa încât chiar și cele mai sofisticate construcții lingvistice par să fie nedesprinse de corpul materialului, fiind relativ ușor înțelese. Cum spuneam anterior publicul lui Andrei Pleșu nu este întâmplător, acesta formând un fel de „ partid”, de aceea uneori este atacat vehement de colegii de breaslă care organizează chiar și campanii întregi de defăimare ale lui Pleșu. Biografia bogată cu posturile înalte pe care le-a ocupat fac din editorialist o țintă care ademenește presa de bulevard ce aleargă după subiecte superficiale, adesea inventând multe detalii și fapte.

Bagajul de cunoștințe a lui Andrei Pleșu este impresionant, erudiția lui îl face un editorialist unic, cu o pană ageră care abordează teme de imediată actualitate. Spre deosebire de un editorialist obișnuit, publicistul abordează un spectru larg de teme, cum ar fi: teologia, istoria artelor, politica și limba română. În aceste domenii el se simte ca peștele în apă, scriind despre temele sacre, cât și despre cele profane cu aceeași dexteritate. Puterea de persuasiunea și multitudinea de argumente contribuie la educarea publicului, nu la manipularea lui.

Spațiul mediatic actual este intoxicat de editorialiști politici care încearcă cu orice preț să atragă pe partea unei puteri sau coaliții citorii săi, uitând adesea că dezbină societatea, Pleșu alege o altă cale, cea de a motiva oamenii să fie mai buni, să-și vadă greșelile, să mai citească literatură bună și să gândească. El nu încearcă să înlocuiască ideile oamenilor cu a lui proprii, ci stimulează să mediteze de sine stătător.

De-a lungul carierei sale a ocupat funcțiile ministeriale și cunoaște cel mai bine situația din țară per ansamblu de aceea poate fi considerat mai obiectiv decât ceilalți jurnaliști de opinie.

Nu este atât de facil să analizezi articolele publicistului Andrei Pleșu, deoarece ele au un limbaj sofisticat și un vocabular complex. De exemplu în ziarul Adevărul materialele de fond sunt mai accesibile ca și construcție lingvistică și semantică. Luând în considerare că cotidianul este un generalist autorul adaptează limbajul pentru publicul cititor al ziarului. Autorul are capacitatea de a capta și competența de a-și argumenta punctele de vedere, articolele sale fiind convingătoare și credibile.

Aș putea însă remarca că materialele din Dilema Veche sunt orietate către un cititor cu o cultura mai vastă decât cea medie implicit sunt și mai dificil de analizat. Autorul citează multe cărți, oferă exemple din viața personalităților culturale de vază și își construește discursul, bazându-se în mare parte pe surse din exterior, cu similitudini din mediu academic.

Întrucât am analizat articolele din ambele publicații aceste diferențe mi s-au părut evidente și au contribuit la varietatea analitică a capitolului 2 în care am analizar articolele respective semnate de publicistul Andrei Pleșu. Consultarea surselor bibliografice a contribuit enorm la cunoașterea personalității jurnalistului, dar și a activității sale multilaterale. Fără aceste instrumente ar fi dificil să explorezi pe deplin personalitatea sofisticată și a stilului său care folosește resursele lingvistice cu o dibăcie de invidiat.

Cu siguranță, nu am valorificat toate aspectele stilului, dar nici nu mi-am propus acest lucru. Dar am avut o adevărată revelație să cunosc opera jurnalistică a autorului. Lucrurile învățate pe parcursul efectuării acestei teze îmi vor fi foarte utilie pentru ulterioara mea carireă jurnalistică și am o mare speranță că în viitorul apropiat o să-l cunosc tete-a-tete.

Este o realizare nemaipomenită că stilul autorului poate fi ușor recunoscut chiar dacă materialul nu poartă semnătura acestuia. Apogeu la care își dorește să ajungă fiecare jurnalist.

Recomandări

Jurnalistul are un stil individual complex și complet încât niște recomandări viabile ar fi de prisos. Totuși aș îndrăzni să scriu câteva recomandări de care ar trebui să țină cont toți jurnaliștii de opinie:

Folosiți persoana a treia. Ea oferă sobrietatea și obiectivitatea necesară unei abordări argumentative. Persoana I este orgolioasă și poate fi prea dependentă de semntar. Persoana a doua este folosită mai mult în presa americană. Adresarea directă, de fapt, mult mai convingătoare. În acest caz însă se impune adecvarea la subiect. Nu orice subiect se pretează la familiaritate, la dialog mimat.

Aduceți faptele în actualitate. Aici este necesară păstrarea legii proximității . Chiar dacă subiectul este luat din politica externă căutați o apropiere de realitatea românească.

Nu neglijați elementele așa-zise literare: portret, narațiune, dialog. Acestea înfrumusețează textul, însă trebuie utilizate cu măsură pentru că rolul unui jurnalist este de a-și păstra stilul publicistic fără a aluneca prea mult în literatură.

Păstrați un bun echilibru între informații, expunere, argumentare. Lăsați cât mai mult faptele să vorbească. Nu interpretați în exces. Evitați totnul savant, atoateștiutor.

Creșteți credibilitatea textului. Recunoașteți ezitările pe care le aveți și nu faceți afimații categorice. Nu folosiți surse îndoielnice.

Incitați mereu la lectură. În această eră grăbită cititorul nu are timp să citească articole lungi. Capacitatea de a capta este crucială.

Folosiți umorul și ironia, dar fără a exagera. Elementele de pamflet pot eroda grav credibilitatea textului transformând totul într-o răfuială personale, fără a mai vorbi despre perspectiva unui proces penal vizând calomnia și atacul la persoană. Normele deontologice și cele legislative trebuie respectate.

Evitați platitudinea, ezitările, plasarea mecanică a argumentelor, dogma șovinismul, imoralitatea și alte particularități care pot dăuna.

Aș putea adăuga că e bine să scriem fraze cât mai scurte, să utilizăm predicatul în titlul pentru a-i conferi dinamicitate, să utilizăm intertitlurile ca cititorul să poată digera mai bine informația. Cu toate acestea nu recomand ca un editorialist să se lase pradă unor clișee și reguli scolastice, ci să formeze un stil propriu, pentru că unicitatea atrage atenția și iesă din tipare.

Bibliografie

Resursele științifice:

Charaudeau, P., Le discours d’information médiatique. La construction du miroir social, Institut national de l’audiovisue , Paris, 1997 [11]

Cătănescu – Cvasnîi, M. Titlul jurnalistic. In: Rad, Ilie (Hrsg.): Stil și limbaj în mass-media din România. Colecția Media. Studii și eseuri, Editura Polirom, Iași, 2007. [13]

Mancol F. Mallette – Manual pentru ziariști din Europa centrală și de Est [3]

Coman, M. Manual de jurnalism.Tehnici fundamentale de redactare. Polirom, Iași 2001. [1]

Neamțu, M., Tătaru-Cazaban, B. (coord.), O fizolofie a intervalului. In honorem Andrei Pleșu, Ed. Humanitas, București, 2009 [10]

Pleșu, A., Chipuri și măști ale tranziției, Ed. Humanitas, București, 1996 [12]

Roșca Luminița, Producția textului jurnalistic, Ed. Polirom. Iași, 2004 [5]

Preda, S., Jurnalism cultural și de opinie, Ed. Polirom, Iași, 2006 [9]

Preda, S., Tehnici de redactaare în presa scrisă, Iași, Polirom, 2006 [4]

Schwartz, G., Editorialul, Ed. „Universității «Aurel Vlaicu»”, Arad, 2009 [7]

Șicaru Panfil, Istoria presei, 2007, Ed. Paralela 45, Pitești [6]

Agnes, Y., Introducere în jurnalism. Capitolul 9: Stilul. Iași, Polirom, 2011 [2]

Literatură în format electronic:

www.sergiubaltatescu.info/cursuri/…/

http://culturasicomunicare.com/pdf/2012/Bogdan-Dascalu%20Doina.pdf

http://www.dilemaveche.ro

http://www.adevarul.ro

http://www.wikipedia.org/ [8]

Lista articolelor analizate:

Adevărul

1. O dată pentru totdeauna

2. Oameni din plastilină

3. Jurnal de (in)actualități

4. O lovitură de stat originală

5. A fi european

6. Neliniști vechi și noi

7. Somnolență, tristețe, frică

Dilema Veche

1. Turnanta ucraineană

2. Cinci momente de Pateric

3. Un mare gazetar: Sandu Tudor

4. Proasta folosire a inteligenței

5. Mândria de a fi român

6. O pagină din Caragiale

7. Texte (minimal) comentate