Analiză Comparativă Între Principalele Forme de Guvernământ (monarhie Vs Republică) ale Țării Noastre de a Lungul Timpului

=== bbbcee271d157a97ae1b2acd21ab07fac751cca3_709645_1 ===

Analiza comparativă a principalelor forme de guvernământ în țara noastră

Conform dreptului constituțional forma de guvernământ se referă la modul de constituire și funcționare al organelor supreme ale unui stat, cele mai des întâlnite forme de guvernământ fiind monarhia și republica. Evoluția formelor de guvernământ în țara noastră a fost strâns legată de istoria poporului român, începând cu momentul unirii Moldovei cu Țara Românească în anul 1859 și până în prezent.

În Constituția din 1866 se reglementează monarhia ca formă de guvernământ a țării noastre, fiind menținută și de Constituția din anul 1923 și de cea din anul 1938. Forma monarhică de guvernământ a fost înlocuită ulterior cu forma republicană, prin Legea nr. 363 din anul 1947. Ulterior, republica a fost consacrată prin Constituția din anul 1948, Constituția din anul 1952 și cea din anul 1965.

Ulterior revoluției din anul 1989 s‑a reafirmat republica, ca formă de guvernământ, instituindu-se totodată și funcția de Președinte al României. Conform Constituției actuale, forma de guvernământ a statului român este republica, iar Președintele României este ales la fiecare 5 ani, prin votul universal, direct și liber exprimat al cetățenilor. Conform prevederilor Constituției României, Președintele nu se subordonează Parlamentului, fiind șef al executivului, împreună cu Primul‑Ministru.

Analiza din punct de vedere istoric a formelor de guvernământ din țara noastră, precum și implicațiile sociale și politice pe care acestea le comportă au ca repere istorice Constituția din anul 1866 și Constituția din anul 1923, Legea nr. 363 din anul 1947, precum și alte tipuri de acte având valoare constituțională, incluzând și legile fundamentale care ulterior anului 1947 au consfințit, ca formă de guvernământ a României, republica.

Analiza pe criterii juridice, istorice, sociale și politice permite explicarea și fundamentarea detaliată a principalelor caracteristici referitoare la forma actuală de guvernământ, oferind o justificare succintă referitoare la rolul pe care ar trebui să îl aibă șeful statului în societățile democratice contemporană, având la bază separația puterilor și echilibrul acestora, precum și consacrarea și garantarea drepturilor omului.

Nu există o corespondență exactă între forma de guvernământ și regimul politic, putând exista regimuri politice democratice sau totalitare în cadrul tuturor formelor de guvernământ. Regimurile politice totalitare sunt specifice monarhiei absolute, iar în cazul republicilor prezidențiale apare adesea tendința de a evolua spre regimuri politice totalitare.

Important pentru tipul de regim politic existent într‑un anumit stat este rolul și atribuțiile pe care șeful de stat le are, indiferent dacă acesta are titlul de monarh sau de președinte. În situația unui regim politic totalitar sau absolutist, șeful de stat deține putere discreționară, iar principiile constituționale, dacă acestea există, sunt nerespectate sau pur formale.

Constituția din anul 1866 a dus la modificarea formei de guvernământ în țara noastră, în sensul că România devenea o monarhie ereditară, o repunere în drepturi a doleanțelor Adunărilor ad‑hoc din anul 1857, însă ignorarea Convenției de la Paris din anul 1858. Această nouă formă de guvernământ avea la bază principiul conform căruia puterile statului emană de la națiune, care le poate exercita doar prin ”delegațiune”, conform regulilor Constituției.

Într‑o societate în care sistemul partidelor politice era la început, iar din punct de vedere formal cele două partide (Partidul Liberal și Partidul Conservator) nefiind încă constituite, monarhul avea o poziție însemnată în ceea ce privește temperarea disputelor politice. În mod evident, atât liberalii, cât și conservatorii, în lupta lor pentru putere, au urmărit să atragă monarhul de partea lor.

Deoarece preconizau o monarhie cu puteri oarecum limitate, liberalii au încercat să voteze Constituția înainte de venirea pe tron a lui Carol I, în speranța limitării puterii acestuia. Proiectul de Constituție prevedea ca monarhul să aibă drept de veto suspensiv în materie legislativă, pe când Constituția de la acea perioadă prevedea dreptul de veto absolut. Pentru înscrierea în proiectul de Constituție a acestei atribuții a monarhului, Carol I a intervenit personal, fiind sprijinit de conservatori.

Prin mijloacele oferite de Constituție, monarhul era elementul moderator și controlator al celor trei puteri în stat, având un rol important în asigurarea stabilității sistemului constituțional. Pentru poporul român, tradiția a conferit legitimitate monarhului, bazându‑se pe o relație în cadrul căreia ascultarea față de rege era datoria principală a indivizilor, iar monarhul la rândul său le datora acestora sprijin și protecție.

Constituția din anul 1823 a fost aplicată pe întreg teritoriul României Mari și consacra principiul separației puterilor în stat, ca un mijloc eficient de asigurare a legalități. Se recunoștea astfel existența celor trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească) și se cristalizau modalitățile de exercitare independentă a prerogativelor acestor puteri. Cu toate acestea, sub imperiul Constituției din anul 1923 nu exista un echilibru perfect între cele trei puteri, deoarece Regele reprezenta principiul colaborării puterilor, exercitând totodată un control asupra lor.

Păstrând prevederile din Constituția din anul 1866 în ceea ce privește monarhul, Legea fundamentală din anul 1923 extindea atribuțiile regelui în ceea ce privește sancționarea și promulgarea legilor, numirea și revocarea miniștrilor, precum și convocarea, prorogarea și dizolvarea Parlamentului. Conform noilor reglementări, regele nu putea exercita alte atribuții decât cele conferite lui prin Constituție. Funcționarea mecanismului democratic stabilit prin intermediul Constituției din anul 1923 s‑a dovedit a fi destul de complicată și dificilă de înfăptuit în practică. Chiar dacă Constituția avea la bază principiul englez, conform căruia regele domnește, fără a guverna, practica vieții politice de la acea vreme a infirmat acest principiu în perioada de domnie a regelui Carol al II‑lea, care a încercat atât să domnească, cât și să guverneze.

Abolirea monarhiei în anul 1947 a fost consacrată prin Legea nr. 363, care reglementa noua formă de guvernământ. S-a desființat astfel forma monarhică de guvernământ, instituindu‑se ca nouă formă de stat Republica Populară. Monarhia constituțională ca formă de guvernământ se identifică în România cu existența unui regim politic democratic. Ulterior, istoria a demonstrat că abolirea monarhiei în anul 1947 a fost un act de forță majoră, care nu a avut nimic în comun cu un raționament juridic constituțional.

Conform Constituției din anul 1923, actului abdicării chiar forțate a regelui Mihai, ar fi trebuit să fie urmat de declanșarea procedurii referitoare la vacantarea tronului, însă pentru a se evita această posibilitate, Legea nr. 363/1947 a abrogat Constituția din anul 1923. Republica, deși impusă cu forța, a intrat rapid în conștiința mai multor generații, în condițiile în care Republica Populară și apoi Republica Socialistă au fost asociate cu un regim politic opresiv și apoi cu unul parțial democratic.

Bibliografie

Drăganu T. (2000), Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Lumina Lex.

Hossu-Longin V. (1994), Monarhia românească, București, Editura Litera.

Radu A. (2011), Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare in 29 de state, București, Editura C.H. Beck.