Analizați Principiile Descentralizării, Autonomiei Locale și Deconcentrării Serviciilor Publice

=== 4d1dd6ec33cc259a9dd676b9f0c9a2d372067a3c_708822_1 ===

Universitatea Dunărea de Jos

Facultatea de Drept

Specializarea Drept

PRINCIPIILE AUTONOMIEI LOCALE, DESCENTRALIZĂRII

ȘI DECONCENTRĂRII

Profesor coordonator: Negruț Vasilică

Student:

Galați

2018

1. Argument

Dreptul administrativ constituie una din ramurile de drept public, având în vedere faptul că statul apare ca subiect de drept administrativ, reprezentat prin diferite autorități publice sau organe publice. La nevoie, statul poate impune respectarea unor anumite norme de drept administrativ, făcând apel la forța coercitivă. Având în vedere faptul că dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, așadar, statul impune respectarea unei anumite conduite, este deosebit de important studiul acestei materii. În literatura de specialitate recentă, se vorbește tot mai des despre o necesitate a codificării dreptului administrativ. Pentru moment, acest fapt nu a fost posibil, îndeosebi datorită modificărilor frecvente ale legislației care interesează dreptul administrativ. În contextul integrării României în Uniunea Europeană, atât înainte de momentul integrării, cât și după acest moment, au existat anumite schimbări în cadrul dreptului administrativ român, pentru a ne putea alinia cerințelor europene. Poate cea mai importantă și discutată modificare, care urma să aibă repercusiuni importante asupra administrației publice locale și asupra colectivităților locale, a fost aceea a regionalizării României. Astfel, se propunea împărțirea României în anumite regiuni de dezvoltare, iar fiecare regiune urma să aibă o reședință. Deși s-a discutat îndelung cu privire la această temă, pentru moment, ideea nu s-a materializat, însă discuțiile continuă. În cadrul studiului dreptului administrativ, un loc important îl ocupă administrația publică centrală și administrația publică locală. Prin intermediul organelor din administrația publică centrală sau cea locală, statul asigură organizarea și exercitarea puterii de stat. În cadrul administrației publice, indiferent că vorbim despre administrația publică locală sau de cea centrală, funcționează atât organe unipersonale, cât și organe colective. Dintre organele unipersoanle ale administrației publice putem numi președintele statului sau primarul, iar printre organele colective ale administrației publice se numără Guvernul sau consiliul județean. Pentru buna funcționare a autorităților publice, legiuitor a prevăzut anumite reguli de bază, numite principii. Principiile funcționării și organizării administrației publice locale sunt reglementate atât în cadrul Constituției, cât și în cadrul legislației speciale. Având în vedere faptul că și legea fundamentală a țării prevede principiile fundamnetale ale funcționării și organizării administrației publice locale, am considerat că este important să cunoaștem chestiuni de bază cu privire la aceste principii. De aceea am ales să vorbesc despre principiile administrației publice locale. Pe parcursul acestei lucrări voi vorbi despre trei principii care reglementează activitatea administrația publică locală, respecitv: principiul autonomiei locale, principiul descentralizării și principiul deconcentrării. Voi încerca să prezint într-o manieră cât mai clară conținutul acestora și modul în care se aplică acestea în concret. Lucrarea de față nu va trata în mod exhaustiv problematica principiilor funcționării și organizării administrației publice locale, însă îmi propun ca la sfârșitul lucrării, toți cititorii și auditorii să poată înțelege care sunt regulile de bază ale modului de funcționare și organizare din cadrul autorităților publice locale.

2. Aspecte introductive

În cadrul literaturii de specialitate, noțiunea de administrație publică a fost abordată din trei mari sensuri:

din perspectiva acesteia cu activitatea executivă, considerându-se că administrația publică este o parte componentă a puterii executive, nefiind însă singura parte din cadrul acestei puteri;

din punct de vedere funcțional și organic, considerându-se a fi un ansamblu de activități și mijloace prin care anumite persoane urmăresc satisfacerea unor nevoi ce corespund interesului general;

din perspectiva scopurilor, mijloacelor sale și regimului juridic specific, arătându-se că prin intermediul administrației publice se realizează interesul public, prin intermediul sau cu sprijinul puterii publice.

Într-o definiție, se arată că administrația publică reprezintă, în principal, ansamblul activităților desfășurate de Președintele României, Guvern, autoritățile administrative autonome centrale, autoritățile administrative autonome locale și după caz, structurile subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele stabilite de lege, se îndeplinesc anumite servicii publice. Supraordonarea și subordonarea desemnează raporturile care se stabilesc între două organe, în temeiul cărora, unul dintre acele organe se află pe o poziție de superioritate în cadrul unui sistem, având anumite drepturi ce decurg din pozițiea de superioritate față de organul aflat pe o treaptă inferioară, care are o serie de obligații față de organul superior, datorită poziției în care se află. În cadrul dreptului administrativ, subordonarea, în sens organic, se manifestă prin: dreptul de organizare a activității autorității inferioare, posibilitatea de a îi transmite instrucțiuni care au caracter obligatoriu, dreptul de a supraveghea, la modul general, activitatea organului inferior, dreptul de a desemna conducătorii organului inferior, dreptul de a trage la răspundere și dreptul anumitor acte emise de către aceasta (spre exemplu, în cadrul recursului administrativ ierahic). Într-o definiție, se arată că prin noțiunea de administrație publică locală desemnează toate acele organisme ale statului care sunt chemate să realizeze acele interese care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând, grupările omenești din localitate, și care se caracterizează prin aceea că titularii cărora le sunt încredințate administrarea acestor interese, nu dețin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere. Acești titulari însă, sunt și ei subordonați autorității centrale, reprezentată de către Guvern, care își exercită dreptul său de coordonare și unitate a statului pe calea tutelei și a controlului. Autoritățile administrației publice locale acționează în scopul reprezentării intereselor locale ale persoanelor care le-au ales în respectivele instituții. Aceste autorități ale administrației publice locale sunt alese prin vot direct, universal, egal, secret și liber exprimat care se desfășoară în cadrul unităților administrativ-teritoriale. Autoritățile locale urmează să își exercite atribuțiile doar în cadrul unității administrativ-teritorale unde au fost alese. Administrația publică locală a apărut ca urmare a necesității unor organe care să soluționeze, conducă și organizeze treburile publice locale. Era dificil ca autoritățile centrale să rezolve toate problemele publice din teritoriu, astfel încât acestea le-au fost atribuite organelor administrației publice locale.

3. Principiul autonomiei locale

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental ce funcționează în cadrul administrației publice locale și guvernează activitatea organelor administrației publice locale. Potrivit unei definiții, prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul colectivității locale, o parte importantă a treburilor publice. În literatura de specialitate se consideră că acest principiu a apărut în spațiul românesc ca urmare a adoptării Regulamentelor Organice, însă acesta funcționa doar în cadrul administrației publice locale din orașe. Ca urmare a schimbărilor sociale care s-au produs în România, ca urmare a Revoluției din 1989, s-au produs schimbări importante și în ceea ce privește administrația publică locală. Astfel, prin Decretul-lege nr. 8/1990 privind organizarea și funcționarea organelor locale ale administrației publice de stat în județe, municipiul București, municipii, orașe și comune au fost constituite primăriile, ca organe locale ale administrației de stat, ce exercitau conducerea activității administrative în cadrul unităților administrativ-teritoriale care existau la momentul respectiv. În prezent, principiul autonomiei locale este reglementat prin intermediul art. 3 și 4 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Potrivit acestui din urmă articol „ Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege. Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului, după caz”. Însă, principiul autonomiei locale nu este un principiu reglementat prin legea organică a administrației publice. Legiuitor, având în vedere importanța acestui principiu, a ales să îl înscrie chiar în cuprinsul Constituției, în forma revizuită în anul 2003. Fără a dezvolta reglementarea acestui principiu, fapt de care nici nu era nevoie, având în vedere că există o lege organică, Constituția, în art. 120 prevede că administrația publică locală se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. Acest principiu se aplică la nivelul întregii administrații publice locale, fiind de aplicație generală. Uneori, în literatura de specialitate se arată că, privit strict din perspectiva dreptului administrativ, principiul autonomiei locale apare ca fiind o dezvoltare a principiului descentralizării, fiind o formă modernă a principiului descentralizării. Totuși, având în vedere chiar dispozițiile constituționale, considerăm că este vorba despre două principii diferite, existând, bineînțeles, o strânsă legătură între acestea. În esență, principiul autonomiei locale constă în transferarea unora dintre competențele administrative ale autorităților administrative centrale către anumite organe sau autorități ale administrației publice locale, acestea funcționând autonom la nivelul unităților administrativ-teritoriale, acestea fiind alese de către membrii colectivităților locale. Autonomia locală este exercitată prin consiliile locale, prin primari, iar la nivel de județ, prin intermediul consiliilor județene și a președinților consiliilor județene. Toate aceste organe și autorități sunt desemnate prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat de către populația din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să își desfășoare activitatea. Principul autonomiei locale stă la baza raporturilor dintre autoritățile de la nivelul comunelor, orașelor și județelor, desemnate în mod democrratic de către cetățeni, pe de-o parte, și autoritățile statale existente, pe de altă parte. Potrivit unui autor, autonomia locală constă în divizarea puterii de decizie între guvernul central, pe de-o parte, și agenții locali, pe de altă parte, ce se bucură de o anumită independență față de puterea centrală, având dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzurate sau supuse spre aprobare guvernului central. Așa cum reiese din dispozițiile art. 120 alin. (1) din Constituția României revizuită, independența autorităților administrative locale se manifestă îndeosebi la nivel financiar și administrativ. Ca urmare a autonomiei autorităților administrative locale, acestea au dreptul de a se autoreglementa, adică de a-și stabili propria structură organizatorică, are o răspundere proprie și are posibilitatea de a acționa liber în anumite domenii. Deși este reglementat principiul autonomiei locale, aceasta nu înseamnă că Guvernul nu exercită supravegherea asupra autorităților administrației publice locale, prevăzută de Constituție. Însă, Guvernul exercită numai un anumit tip de supraveghere și, de asemenea, nu poate exercita puterii discreționare în unitatea administrativ-teritorială în care funcționează respectiva autoritate administrativă locală. Așadar, între principiul descentralizării și cel al autonomiei locale există o strânsă legătură. Descentralizarea este principiul care stă la baza principiului autonomiei locale. Astfel, descentralizarea constă în delegarea unor atribuții ale autorităților centrale către autoritățile locale, pentru buna administrare a treburilor statului, în timp ce, autonomia locală constă în posibilitatea de a exercita aceste atribuții fără concursul autorităților centrale, beneficiind de un anumit grad de independență. Autonomia locală nu poate aduce caracterului național, unitar și indivizibil al statului român. În practică, principiul autonomiei locale îmbracă două forme: autonomia funcțională și administrația teritorială. Autonomia funcțională constă în recunoașterea posibilității pentru anumite servicii publice locale de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar autonomia teritorială estea acea formă a autonomiei prin care se recunoaste unităților administrativ-teritoriale dreptul, în condițiile prevăzute de legel, de a se autoadministra. Autonomia locală se referă la un anumit teritoriu, iar nu la anumite sectoare etnice ale populației din acel teritoriu. Astfel, autonomia locală funcționează pentru organele administrative din cadrul unei unități administrativ-teritoriale, urmând să funcționeze pentru toate persoanele care alcătuiesc respectiva unitate, iar nu doar pentru persoanele care aparțin unei anumite minorități. Aceasta întrucât, potrivit Constituției, fiecare persoană este egală în fața legii, în caz contrar creându-se o stare de discriminare. Această subliniere este importantă, în contextul în care în România, în ultima perioadă, se vorbește tot mai mult despre o autonomie a populației de etnie maghiară din țara noastră. Principiul autonomiei locale funcționează pentru toate unitățile administrativ-teritorială din cadrul statului, iar nu doar pentru unele dintre acestea. Autonomia uneia dintre unitățile administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei celorlalte, fiecare beneficiind de o anumit independență. Aceasta întrucât, în caz contrar, s-ar crea o discriminare între cetățeni, în funcție de locul în care conviețuiesc, ceea ce este de neacceptat, având în vedere atât reglementările naționale, cât și cele existente la nivel internațional. Acest principiu funcționează în cadrul administrației publice din România, atât în ceea ce privește raporturile dintre organele centrale și cele locale, dar și între raporturile existente între autoritățile administrative din cadrul comunelor, orașelor sau județelor, precum și în relațiile existente cu organele administrației publice deconcentrate. În literatura de specialitate a dreptului constituțional se arată că există și anumite neajunsuri ale acestui principiu, ce apar datorită încercării de absolutizare și exagerare a ideii de autonomie locale. Probleme legate de principiul autonomiei locale apar îndeosebi în statele în care există anumite conflicte interetnice. Pentru a estompa aceste neajunsuri, în majoritatea statelor contemporane, se combină o serie de principii fundamentale ale administrației publice, precum principiul descentralizării, cel al deconcentrării și cel al autonomiei locale. Astfel, se acordă anumite prerogative autorităților administrative locale, ce beneficiază de o anumită autonomie administrativă și financiară, cu condiția însă, ca această autonomie să nu afecteze caracterul unitar al statului, întrucât o asemenea atingere ar fi neconstituțională. La nivelul întregii administrații publice locale, fie că este vorba despre administrația județeneană, orășenească sau comunală există o colaborare, între acestea neexistând raporturi de subordonare ierarhică. Legiuitorul constituant face o delimitare între noțiunea de administrație publică locală și cea de autoritate a administrației publice locale. În acest sens, în cadrul art. 121 și 122 din Constituția revizuită se arată care sunt autoritățile administrației publice locale, respectiv: consiliile locale, primarii și consiliile județene, care sunt conduse de președintele consiliului județean. La o primă privire, am putea spune că autonomia locală s-ar aplica numai cu privire la autoritățile administrative ce funcționează la nivelul autorităților comunelor și orașelor, iar nu și la nivelul celor existente la nivelul județului. Aceasta dacă e să avem în vedere dispozițiile art. 121 alin. (1) Constituție, care vorbește doar despre autoritățile prin care se realiează autonomia locală la nivelul comunelor și orașelor. Însă, nu trebuie să uităm faptul că, potrivit art. 120 din Constituția revizuită, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază, printre altele, pe principiul autonomiei locale. Așadar, autonomia locală se referă la autoritățile administrative existente atât la nivelul comunelor și orașelor, dar și la nivelul județului. În doctrina se arată faptul că, autonomia locală nu reprezintă doar un principiu constituțional, ci și un mod de organizare a administrației publibice locale, ce se bucură de o aplicare generală, fiind valabilă la nivelul întregului sistem de autorități ale administrației publice locale. Ca urmare a aplicării principiului autonomiei locale, autoritățile administrativ-teritoriale, acestea nu dobândesc dreptul de a soluționa toate problemele care apar la nivel local. Acest fapt rezultă și din prevederile art. 123 alin. (2) din Constituție care spune că prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel local și totodată, conducătorul serviciilor deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. De asemenea, în alin. (5) al aceluiași articol se prevede că prefectul poate ataca actele emise de către consiliul județean, cel local sau de către primar în fața instanțelor de contencios administrativ, în cazul în care că respectivul act este ilegal. Așadar, la nivel local, există și anumite servicii deconcentrate ale organelor centrale care se ocupă de rezolvarea anumitor probleme ce se ivesc la nivelul comunităților locale, în soluționarea cărora, autoritățile locale nu se pot implica. Trebuie subliniat faptul că, atribuțiile autorităților administrative locale există doar în limitele teritoriale ale unității administrativ-teritoriale în care funcționează. Așadar, autoritățile locale nu își pot extinde competențele dincolo de granițele unității administrativ-teritoriale în care funcționează. Din acest motiv, aceste autorități nu au putere de decizie generală, deciziile luate de către o autoritate administrativ locală având forță obligatorie doar pentru persoanele care formează colectivitatea locală respectivă. Totodată, orice autoritate locală este supusă supravegherii autorităților centrale. Din aceste motive, în literatura de specialitate se atrage atenția asupra faptului că, principiul autonomiei locale nu semnifică faptul că autoritățile administrației teritoriale ar fi independente, ci faptul că acestea coexistă alături de autoritățile centrale, exercitând anumite competențe, fiind supravegheate de autoritățile centrale, în cadrul statului unitar și indivizibil. În acest sens, legiuitorul român a ales să sublinieze, în cadul Legii nr. 215/2001 a administrației publice, faptul că aplicarea principiilor enunțate de această lege nu aduc atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României. Nici nu era posibil altfel, întrucât o lege care ar fi fost contrară dispozițiilor constituțională ar fi fost declarată ca fiind neconstituțională de către Curtea Constituțională a României. Așadar, statul român recunoaște și asigură funcționarea unor autorități administrative locale, care au anumite competențe specifice, dar acestea au o competență limitată și continuă să se afle sub supravegherea sub supravegherea autorităților centrale. Persoanele din cadrul colectivităților locale urmează să își demeneze o serie de aleși care să le reprezinte interesele în cadrul autorităților locale. Principiul autonomiei locale nu este un simplu principiu teoretica, ce are un conținut abstract, ci este un principiu care se aplică practic. Acest fapt reiese din faptul că, autoritățile administrative locale se bucură de o anumită independență la nivel administrativ și financiar, independență ce se manifestă prin adoptarea unor acte (spre exemplu, emiterea unor decizii de impunere pentru plata unor taxe sau impozite locale sau a unor autorizații de contrucție) sau prin întreprinderea unor acțiuni concrete. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, ce se bucură de capacitate juridică deplină, au un patrimoniu propriu, precum și buget propriu. Acestea hotărăsc cu privire la administrarea intereselor locale, exercitând competențele stabilite prin lege, în limitele teritoriale ale unității administrativ-teritoriale. Având patrimoniu propriu, autoritățile administrației publice locale se folosesc de acesta pentru soluționarea treburilor de interes public local. În acest scop, art. 27 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale prevede faptul că impozitele și taxele locale sunt aprobate de consiliile locale și de consiliile județene, în limitele și condițiile legii. De asemenea, prin lege se prevede care din aceste taxe și impozite se varsă în bugetele locale. Așa cum reiese din dispozițiile constituționale [spre exemplu, art. 139 alin. (2) din Constituție dispune că taxele și impozitele locale sunt stabilite de consiliile locale sau județene], dar și din dispozițiile legii organice [spre exemplu, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 comunele, orașele, municipiile și județele au dreptul la resurse financiare proprii, pe care autoritățile administrației publice locale le stabilesc, le administrează și le utilizează în scopul îndeplinirii competențelor și atribuțiilor ce le revin], autoritățile administrației publice locale se bucură de resurse proprii, de care pot dispune liber, în vederea realizării competențelor ce le sunt atribuite prin lege. Resursele bugetare ale autorităților locale sunt proporționale cu atribuțiile ce revin respectivelor autorități. Autorităritățile administrației publice locale se bucură de drept de inițiativă în toate domeniile, cu excepția celor ce sunt date, prin lege, în compența altor autorități ale administrației publice. De asemenea, sunt important de subliniat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora, autoritățile administrației publice centrale sunt obligate ca, înainte de a adopta orice decizie, să consulte autoritățile administrației publice locale, în toate problemele ce le privesc în mod direct. Așadar, atunci când o autoritate centrală urmează să adopte o decizie care va avea repercusiuni asupra colectivităților locale, acestea au obligația de a consulta autoritățile locale, ce cunosc mai bine problemele de la nivel local și care pot da sfaturi în așa fel încât deciziile respective să fie în acord cu nevoile locale. Principiul autonomiei locale conferă autorităților locale, îndeosebi celor deliberative, dreptul de a adera la asociații naționale și internaționale, de a încheia acorduri, inclusiv prin alocare de fonduri, la inițierea și realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condițiile legii. Având în vedere faptul că, așa cum am arătat, consiliile locale și cele județene se bucură de personalitate juridică, acestea pot să decidă să participe la constituirea unor societăți comerciale ori la înființarea unor servicii publice de interes local sau județean. O altă aplicație practică a principiului autonomiei locale este înscrisă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală. Astfel, autonomia locală se manifestă și în ceea ce privește organizarea și funcționarea administrației publice locale. Detalii cu privire la modul de organizare se regăsesc în cuprinsul legii organice. Autonomia locală privește două aspecte:

organizarea și funcționarea administrației publice locale;

gestionarea sub responsabilitate proprie a resurselor ce aparțin unităților administrativ-teritoriale.

Cu privire la primul aspect, acesta se manifestă prin:

aprobarea statutului comunei sau orașului;

aprobarea regulamentului de funcționare a consiliului local sau a celui județean;

înființarea de instituții și agenți economici;

organizarea de servicii publice locale;

Sub al doilea aspect, autonomia locală se exprimă prin:

elaborarea și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli;

dreptul de a institui și percepe taxe și impozite locale;

administrarea domeniului public și a celui privat ce aparține comunei, orașului sau județului.

În concluzie, principiul autonomiei locale este un principiu fundamental al administrației publice locale, ce este înscris atât în Constituția României, cât și în legea organică a administrației publice locale. Tocmai datorită importanței sale deosebite, legiuitorul constituant din anul 1991 a ales să înscrie acest principiu în legea fundamentală a țării. Potrivit acestui principiu, autoritățile administrației publice locale au dreptul de a soluționa singure problemele colectivităților locale. Totuși, autoritățile locale nu au competența de a soluționa toate problemele de interes local, unele din acestea fiind soluționate de către autoritățile centrale. Totuși, trebuie subliniat faptul că autoritățile administraive locale nu beneficiază de o independență absolută, ele fiind supuse controlului de tutelă exercitat de către autoritățile centrale sau de către serviciile deconcentrate.

4. Principiul descentralizării

Principiul descentralizării serviciilor publice este înscris în cadrul art. 120 alin. (1) din Constituția revizuită a României. Acest principiu a fost dezvoltat ca urmare a adoptării unor legi-cadrul ale descentralizării. În prezent, este în vigoare Legea-cadru nr. 195/2006 privind descentralizarea. Potrivit art. 2 din Legea nr. 195/2006 privind descentralizarea, descentralizarea constă în transferul de competență administrativă și financiară de nivelul administrației publice către administrația publică locală sau către sectorul privat. Așa cum se poate observa, între principiul descentralizării și cel al autonomiei locale există o strânsă legătură. Principiul descentralizării serviciilor publice se aplica la nivelul întregii administrații publice din România. După cum se subliniează în literatura de specialitate, prin descentralizare sunt scoase din competența puterii și autorității centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitatea și sunt transferate către anumite autorități ale administrației publice locale. În fapt, descentralizarea constă în recunoașterea unei autonomii și acordarea personalității juridice unor instituții ale administrației publice locale. Descentralizarea se bazează pe faptul că, autoritățile locale cunosc mai bine interesele colectivităților locale decât autoritățile administrației centrale și, de asemenea, pot gestiona cu mai multă ușurință problemele de interes local. Autoritățile administrației publice locale se bucură de un patrimoniu și de buget propriu, pe care le utilizează pentru a soluționa problemele care se ivesc la nivelul colectiviăților locale, care le și desemnează. Serviciile publice sunt definite ca reprezentând ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate și de interes public național sau local, ce se desfășoară sub conducerea autorităților administrației publice, și care au drept scop furnizarea unor servicii de utilitate publică. Așadar, urmează să se distingă între serviciile publice de interes local și cele de interes național, în funcție de importanța cerinței pe care o satisfac. Astfel, serviciile publice de interes național satisfac cerințe generale ale societății (spre exemplu, transportul feroviar sau serviciul poștal), în timp ce serviciile publice de interes local sunt cele care satisfac cerințe ale colectivităților locale (spre exemplu, transportul local în comun). Principiul descentralizării serviciilor publice se impune a fi privit ca un transfer treptat de atribuții, dinspre autoritățile centrale spre autoritățile locale, dar și ca un mod de scoatere a unor servicii din ierarhia serviciilor statale, și transformarea acestora în servicii locale, ce urmează să fie coordonate de autoritățile locale, ce se bucură de personalitate juridică. În literatura de specialitate se arată că doar serviciile publice locale pot fi descentralizate, în timp ce serviciile publice naționale pot fi deconcentrate. Aceasta deoarece, serviciile descentralizate se referă la servicii exterioare celor ce se află sub coordonarea organelor centrale de specialitate, ce sunt organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale. În schimb, serviciile deconcentrate fac parte din serviciile centrale, însă funcționează la nivel local, aflându-se sub conducerea organelor centrale. Așadar, putem vorbi despre descentralizarea serviciilor locale și despre deconcentrarea serviciilor naționale. Principiul descentralizării are drept efect crearea unor servicii publice locale în cadrul unităților administrativ-teritoriale, ce se află sub autoritatea consiliilor locale și a consiliilor județene. Potrivit art. 36 și 91 din Legea nr. 215/2001, consiliile locale și cele județene au atribuții în ceea ce privește înființarea de institutiții de interes local, a unor regii autonome sau servicii publice de specialitate, ce se află sub conducerea acestora. De asemenea, autoritățile locale au competența de a sprijini și de a asigura funcționarea în condiții optime ale serviciilor publice deconcentrate, precum cele din: învățământ, domeniul sănătății, cele din domeniul culturii etc. Potrivit art. 2 din Legea nr. 195/2006 a descentralizării, există trei tipuri de competențe:

competențele exclusive- sunt acele competențe ce sunt atribuite prin lege unor anumite autorități ale administrației publice, care răspund de de modul în care sunt realizate aceste competențe;

competențele partajate- sunt acele competențe care sunt exercitate de autoritățile administrației publice locale, împreună cu alte organe ale administrației publice (de la nivel județean sau central), existând o separare clară între competențele ce revin fiecărei autorități din cadrul administrației publice;

competențele delegate- aceste competențe sunt atribuite prin lege de către autoritățile publice centrale către autorităților publice locale, împreună cu resursele financiare necesare îndeplinirii lor, pentru a fi exercitate în numele și în limitele ce sunt stabilite de către autoritățile centrale.

5. Principiul deconcentrării

Acest principiu fundamental al administrației publice nu apărea înscris expres în Constituție, anterior revizuirii din anul 2003. Legiuitorul constituan, în anul 2003, când a fost revizuită Constituția României, a prevăzut expres principiul deconcentrării, între principiile constituționale ce se aplică în cadrul administrației publice. Spre deosebire de concentrarea puterii, care semnifică concentrarea puterii în cadrul organelor de la nivel central, deconcentrarea se caracterizează prin crea unor organe ale puterii centrale la nivel local. Așadar, principiul deconcentrării constă în diminuarea puterii organelor administrației centrale, ca urmare a acordării unei părți din această putere către anumite autorități publice care funcționează la nivel locale, dar care, spre deosebire de autoritățile publice locale descentralizate, nu sunt alese de către colectivitățile locale, ci sunt numite de puterea centrală. Potrivit unei definiții legale, ce este înscrisă în cadrul art. 2 din Legea nr. 195/2006, deconcentrarea reprezintă redistribuirea de competențe de natură administrativă și financiară dinspre ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate care există la nivel local. Prin intermediul deconcentrării, organele centrale renunță la o parte din puterea lor în favoarea unor alte organe, ce se distribuie către anumite autorități locale. O astfel de autoritate deconcentrată este instituția prefectului, care este reprezentantul Guvernului în teritoriu. Prefecții trebuie să ia toate măsurile pentru aplicarea hotărârilor Guvernului, iar în anumite cazuri, sunt competenți să decidă, în calitatea lor de reprezentanți teritoriali ai Guvernului. Ca urmare a principiului deconcentrării, o serie de probleme de interes local sunt transmise spre soluționare către autoritățile locale ce au fost create de autoritățile centrale special în acest scop. Nu trebuie înțeles faptul că, urmare a deconcentrării, autoritățile centrale își pierd autoritatea, întrucât serviciile deconcentrate sunt sub controlul ierarhic al autorităților centrale, iar reprezentanții acestora sunt numiți tot de către autoritățile centrale. Un serviciu public local este creat atunci când nevoile unei colectivități locale cere acest lucru. În acest caz, autoritățile publice creează un astel de serviciu public, ce urmează să răspundă interesului general. Autoritatea ce creează respectivul serviciu urmează să stabilească și modul de organizare, precum și competențele respectivului serviciu. Ca urmare a înscrierii acestui principiu în Constituție, legiuitorul constituant a încercat să urmeze modelul european, promovat prin Carta Europeană a Autonomiei Locale, document care prevede principiul deconcentrării. De asemenea, s-a pus capăt, în mod definitiv, centralismului excesiv creat și consolidat în perioada comunistă. Acest principiu este doar enunțat în cadrul Constituției, fiind dezvoltat prin alte legi organice, precum Legea administrației publice locale. Autoritățile centrale exercită un control ierarhic asupra organelor deconcentrate, având competența de a aproba, modica, anula sau suspenda actele emise de către acestea. De asemenea, au competența de a emite ordine și instrucțiuni ce sunt obligatorii de urmat de către autoritățile deconcentrate. Acest control se exercită atât din motive de legalitate, cât și din motive de oportunitate. Cel mai important avantaj al deconcentrării constă în aceea că agenții locali cunosc mai bine realitățile și probleme care există la nivel local, astfel încât pot soluționa mai ușor aceste probleme și pot lua decizii mai eficiente decât autoritățile centrale. Așa cum se poate observa, între autoritățile deconcentrate și cele descentralizate există anumite asemănări. Spre exemplu, ambele funcționează la nivel local, încercând să se ocupe de interesele comunităților locale. De asemenea, ca urmare a existenței unor astfel de autorități, se transmite o parte din atribuțiile autorităților centrale către acestea. Însă, între organele deconcentrate și cele descentralizate există și deosebiri semnificative. Astfel, organele deconcentrate se află sub coordonarea și sunt supuse controlului ierarhic al autorităților care au creat respectivul organ, în timp ce, organele descentralizate se bucură de o autonomie mai ridicată. De asemenea, reprezentanții autorităților descentralizate sunt desemnați în mod democratic, de către membrii colectivităților locale, în timp ce reprezentanții organelor deconcentrate sunt numiți direct de către autoritățile. Astfel, considerăm că este de salutat inițiativa legiuitorului constituant, care a ales să prevadă expres, în cadrul Constituției revizuite principiul deconcentrării. Anterior, se făceau confuzii între noțiunea de descentralizare și cea de deconcentrare.

6. Concluzii

Administrația publică locală este parte a administrației publice de stat. Administrația publică locală a luat naștere ca urmare a necesității unor organe administrative care să aibă sediul în unitățile administrativ-teritoriale, care să fie mai apropiate de cetățeni decât autoritățile centrale. Rolul acestora este acela de a se ocupa de soluționarea problemelor colectivităților locale. Așadar, autoritățile administrației publice locale se vor ocupa de soluționarea problemelor de interes local. În acest scop, autoritățile centrale și-au delegat o parte din competențe către cele locale. În acest fel, autoritățile locale, având în vedere faptul că sunt mai apropiate de cetățenii din cadrul colectivităților locale, cunosc mai bine probleme cu care se confruntă aceștia. În același timp, autoritățile centrale se vor concentra pentru a soluționa acele probleme cu adevărat importante, fără a mai fi aglomerate și cu problemele de interes local. Poate cel mai important principiu principiu care vizează administrația publică locală este acela al autonomiei locale. Potrivit acestui principiu, autoritățile administrative locale au posibilitatea de a se organiza, funcționa și de a-și exercita competențele și atribuțiile singure, fără ca autoritățile centrale să poată interveni. Așadar, într-o oarecare măsură, autoritățile locale se bucură de o anumită indepență, fără ca aceasta să fie absolută. Autonomia locală presupune o autonomie la nivel administrativ și la nivel financiar. Astfel, organele administrative locale pot adopta hotărâri cu caracter administrativ, fără ca autoritățile centrale să poată interveni. De asemenea, își pot stabili, singure, modul de organizare și de funcționare. Totodată, autoritățile locale au un buget propriu. Având în vedere importanța sa, principiul autonomiei locale este un principiu cu forță constituțională, el fiind reglementat expre în cadrul art. 121 din Constituție. De asemenea, el este prevăzut și în cadrul Legii administrației publice locale. Principiul descentralizării rezultă, fără dubiu, din principiul autonomiei locale, fiind o aplicație a acestuia. În temeiul acestui principiu, o serie de atribuții sunt delegate dinspre autoritățile centrale, către autoritățile locale. Având în vedere faptul că autoritățile administrative locale se bucură de personalitate juridică, acestea vor putea exercita toate atribuțiile care le sunt atribuite.

Bibliografie

1. Apostol-Tofan Dana, Drept administrativ, vol. I, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

2. Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. ALL Beck, București, 2004.

3. Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Constituția României- Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004.

4. Iftimoaie Cristian, Vedinaș Verginia, Sandu Teodora-Georgiana, Urziceanu Carmen, Administrația publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura Economică, București, 2003.

5. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 1997.

6. Ioniță Ioan, Administrația publică locală din România, în Revista “Economie și Administrație locală” nr. 1/2014.

7. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005.

8. Manda Corneliu, Cezar C. Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Universul Juridic, București, 2008.

9. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina (coordonatori), Apostol-Tofan Dana, Baias Flavius, Ciobanu Viorel Mihai, Cioclei Valerian, Condor Ioan, Crișu Anastasiu, Deaconu Ștefan, Popescu Andrei, Popescu Sorin, Selejan-Guțan Bianca, Tomescu Milena, Vedinaș Verginia, Vida Ioan, Zamșa Cristina, Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008.

10. Trăilescu Anton, Drept administrativ, ed. a 3-a, Ed. CH Beck, București, 2008.

11. Vida Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 1994.