Analizati Comparat Dispozitii din Dreptul Administrativ Francezsi Dispozitii din Dreptul Administrativ al Unei Tari din Ue In Materia Administratiei Locale

=== b0aeab62f40fb9e4978cc1a8fd579f63673ea479_378711_1 ===

ANALIZA COMPARATĂ A DISPOZIȚIILOR DIN DREPTUL ADMINISTRATIV FRANCEZ ȘI DISPOZIȚII DIN DREPTUL ADMINISTRATIV ENGLEZ ÎN MATERIA ADMINISTRAȚIEI LOCALE

Luând în considerare regimul politic al fiecărui stat și forma de guvernământ a statelor, dispozițiile constituționale prevăd anumite principii de bază, în funcție de care se delimitează noțiunile de putere executivă și de administrație publică, de cele de autoritate publică și de serviciu public.

Franța și Anglia s-au confruntat cu numeroase dificultăți în realizarea conceptului de administrație public, eforturile fiind rezultatul faptului că organele administrativeale statelor au fost active în domeniul cvasijuridic și nu au exercitat doar funcții executive.

Sistemul francez este des întâlnit în marea majoritate a statelor din Europa, acesta fiind fundamentat mai ales pe recunoașterea dreptului administrației de stat (dreptul administrativ), a existenței jurisdicțiilor separate de tribunale, în frunte cu instanța administrativă supremă.

În esența sa Franța este stat unitar descentralizat, cu o organizare administrativă bazată pe existența a trei nivele: nivelul regional, nivelul departamental și nivelul comunal, cuprinzând 26 de regiuni, 100 de departamente și peste 36.000 de comune, din care 98% au mai puțin de 10000 de locuitori.

Regiunea, ca structură a fost creată în anul 1972 și a fost modificată ulterior în ideea creșterii autonomiei locale. Conform definiției, regiunea este o structură a administrației publice care face legătura între stat și departamente, dar și între stat și comune.

Departamentul are o istorie mai veche în Franța, acesta apărând în anul 1790, cu numeroase modificări ulterioare asupra structurii și competențelor acestuia. Departamentul reprezintă un eșalon de drept comun, o structură intermediară între comună și regiune, având atribuții în domeniul social, în domeniul protecției împotriva incendiilor și fiind desemnat să conducă politica guvernamentală. În acest sens departamentul intervine în mod indirect în rezolvarea unor anumite probleme de interes comunal prin acordarea de subvenții necesare în vederea realizării tuturor obiectivelor de interes comunal sau intercomunal.

Comuna este al treilea nivel al administrației publice locale din Franța, fiind unitatea principală a organizării administrativ-teritoriale. Conform clasificării în funcție de locație, comuna poate fi comună rurală sau comună urbană. Constituția franceză definește comunele ca fiind colectivități teritoriale administrate liber, prin consilieri aleși. Conform legii, comunele au competență generală, autoritatea administrativă având față de ele putere tutelară și nu de conducere.

În 1982 din Franța a dispărut tutela, aceasta fiind înlocuită de controlul a posteriori. În scopul remedierii fărâmițării comunelor a apărut un concept nou, cel de cooperare intercomunală.

Interventia statului francez în plan local se face prin instituția prefectului. Principala caracteristică a modelului de organizare administrativ teritorială francez constă în identitatea competențelor tuturor structurilor. Acest model de organizare se găsește cu mici modificări și în țări europene cum sunt Spania, Portugalia și Italia.

În anul 1971 în Franța a fost o tentativă timidă de reducere a numărului comunelor, prin fuziune. Această tentativă a eșuat din cauza sentimentului de autonomie, care depășea nevoia de eficiență. Ulteiror, în 1972, regiunile franceze dobândeau statutul de instituții publice, și având competențe reduse în domeniul dezvoltării economice. Se observă că în Franța, organizarea administrației era caracterizată printr-un grad înalt decentralizare, care data din vechiul regim și a devenit pronunțată în timpul domniei lui Napoleon. Cu toate acestea în 1970 a fost demarată o puternică orientare spre descentralizare și de concentrare, care își va regăsi expresia deplină prin intermediul reformelor din 1972, 1982/1983 și 1992 care vor încerca să construiască o Franță descentralizată. Deși, în mod esențial Franța este administrată de la Paris, prin reforma din 1992 s-a demonstrat că unitățile administrativ-teritoriale ocupă un rol esențial în cadrul politicii naționale și comunitare.

În Franța, organizarea administrației era caracterizată printr-un grad înalt de centralizare, care data din vechiul regim și a devenit pronunțată în timpul domniei lui Napoleon. Deși, în literatura de specialitate, Franța este prezentată, în general, ca o țară mult mai centralizată decât vecinii ei sau decât alte sisteme comparabile, de-a lungul timpului autonomia locală în Franța a cunoscut o dezvoltare accentuată, fiind consacrată ca principiu de bază de Constituția veche, dar și de cea actuală. Reglementarea adinistrației publice a rămas în competența legii. Până mai târziu, în 1982, activitatea colectivităților locale era desfășurată sub controlul statului, control cunoscut și sub denumirea de tutelă administrativă.

Reforma care a condus la actuala configurație a administrației publice locale franceze s-a produs în anul 1982, printr-o lege referitoare la drepturile și libertățile regiunilor, departamentelor și comunelor. Dreptul administrativ francez își are originea în perioada absolutistă și centralizată a statului francez în care regele era în fruntea sistemului executiv pe care îl conducea și îl controla.

În Franța, regionalizarea a fost mai întâi administrativă. Structurat initial pe două paliere (comunal și departamental), sistemul administrativ francez s-a caracterizat, timp de aproape două secole, pe lângă centralizarea excesivă și printr-o mare fragmentare, atât la nivel departamental cât și local.

Acesta este motivul pentru care în anii 50 a fost instituit un nivel administrativ superior, regional. Delimitarea regiunilor a devenit efectivă abia în noiembrie 1956, pe baza agregării unităților administrative de rang inferior (departamente). Astfel, au fost create 21 de circumscripții de acțiune regională pentru a servi planificării economice și amenajării teritoriului. Cele 4 regiuni de peste mare prezintă particularitatea de a fi mono-departamentale. Legea instituia 22 de regiuni dotate fiecare cu un consiliu regional numit și un comitet economic și social. Prefectul regiunii deținea puterea executivă.

Transformarea regiunii în colectivitate teritorială deplină, în 1982 a fost modificarea legislativă cea mai importantă. Legea punea pe același plan comunele, departamentele și regiunile, consacrând, astfel, trei niveluri de colectivitate teritorială. Dispozițiile acestei legi nu vor devein efective decât în 1986, cu ocazia primei alegeri a consilierilor regionali prin sufragiu universal.

Descentralizarea regională înseamnă crearea sau substituirea unei noi colectivități teritoriale la un nivel superior celui al colectivităților locale existente și care este calificată ca regiune. Regiunea capătă, astfel, o expresie instituțională specifică, care se caracterizează prin aplicarea unui regim general al colectivităților teritoriale. Ea formează, deci, o nouă categorie de colectivități teritoriale, ce au aceeași natură juridică cu cea a colectivităților teritoriale existente, dar care se distinge printr-un teritoriu mai larg și incluzându-le pe acestea din urmă și prin competențele lor, care au o vocative esențial economică sau orientate către dezvoltare. Chair dacă ea modifică organizarea teritorială, ea se înscrie în ordinea constituțională a statului unitar.

Revoluția franceză de la 1789 și Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului marchează trecerea de la statul nedemocratic de tip despotic la un stat de tip constituțional, bazat pe reguli de drept care fundamentează, prin intermediul dreptului public (administrativ) și în temeiul principiului separației puterilor în stat, o administrație publică modernă supusă statului de drept.

Aplicarea strictă a acestui principiu a exclus de la bun început intervenția judiciară a puterii judecătorești asupra celei executive, inclusiv a curților administrative, revenind chiar administrației însăși să soluționeze litigiile privitoare la acțiunile executive, iar, ulterior, Consiliul de Stat (creat în 1799), organ consultativ al guvernului, formula opinii obligatorii pentru activitatea executivă, dobândind mai apoi (1872) atribuții jurisdicționale, prin secția sa specială consacrată litigiilor administrative, devenită Curte administrativă independentă.

Practica judiciară franceză în materie de contencios și-a adus o contribuție esențială la fundamentarea unor concepte de bază, pornind de la distincția dintre responsabilitatea autorităților publice bazată nu pe principiile Codului Civil, ce vizează relațiile dintre indivizi, ci pe regulile dreptului public cu caracter special ce au în vedere consilierea drepturilor statului cu drepturile private, în contextul, mai general, al promovării interesului public.

În acest sens s-au conturat distincții între „domeniul public" și „domeniul privat", „contract administrativ" și „contract privat", „gestiune publică" și „gestiune privată", „servicii publice" și „servicii private", „agent public" și „salariat privat", „interes public" și „interes privat", etc

Constituția Franței din anul 1958 instituie o formă de guvernământ republicana de tip semiprezidențial în care atribuțiile de vârf ale executivului se împart între președintele țării și guvernul condus de premier.

Parlamentului îi revine competența de a legifera în domenii foarte importante ale vieții sociale, expres și limitativ enunțate, în legea fundamentală (art. 34 și urm.), în vreme ce guvernul poate interveni normativ practic în orice domeniu din proprie inițiativă sau din împuternicirea legislativului chiar și în domenii rezervate acestuia din urmă, emițând ordonanțe.

Legile abordează în mod incidental problematica administrativă având tendința de a codifica acest domeniu, prin sistematizări parțiale ale unor sectoare executive de strictă specialitate (Codul administrației comunale, Codul mediului, Codul urbanismului).

Desigur, cele mai multe norme administrative, se regăsesc în ordonanțele de guvern menite a dezvolta, ulterior, legislația în materie și care, în plus, încorporează obiectivele Comunității Europene, făcându-le accesibile în mod direct în dreptul intern francez.

În privința modului de asigurare a ordinii de drept în activitatea normativă remarcăm faptul că prin intermediul Consiliului Constituțional se exercită verificarea prealabilă a conformității legilor cu legea fundamentală anterior promulgării acestora.

Pe de altă parte, Consiliul de Stat are competența de a verifica legalitatea ordonanțelor guvernamentale emise din inițiativa proprie a executivului, în timp ce tribunalele pot, de regulă, controla legalitatea acțiunilor administrative.

În privința dreptului nescris sau cutumiar, acesta joacă un rol considerabil în sistemul francez al izvoarelor de drept, fiind subordonat legislației existente în materie, deși practica judiciară a fost influențată considerabil de acest gen de drept, Curțile Administrative însușindu-și unele reguli cutumiare, prin hotărârile pronunțate.

În privința practicii judiciare sau a jurisprudenței în materie executivă ea a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea dreptului administrativ, mai ales în domenii lacunare, de goluri legislative, având un rol creativ.

Deși Constituția, nu recunoaște practicii judiciare, în speță, a curților administrative, dreptul de a emite reguli obligatorii și general aplicabile, totuși jurisprudența în materie administrativă, mai ales a Consiliului de Stat, materializată, în deciziile de îndrumare, este recunoscută ca fiind obligatorie de urmat, atât Consiliul de Stat, cât și instanțele administrative neabătându-se de la ea, orice încălcare din partea executivului antrenând nulitatea sau nevalabilitatea actelor sau acțiunilor sale, ori răspunderea autorităților publice.

Această situație recunoscută unanim de doctrina franceză se datorează rolului jucat de jurisprudență în definirea și clasificare unor concepte de bază ale dreptului administrativ francez de genul actului administrativ, contractului administrativ, etc., pe linia demarcației dintre dreptul (public) administrativ și dreptul (privat) civil.

Pe de altă parte, un rol important revine jurisprudenței în formularea principiilor generale de drept aplicabile administrației mai ales în raporturile ei cu cetățenii în materia unor drepturi cetățenești (civile), cele precum libertatea publică, egalitatea, accesul la servicii publice, continuitatea serviciului public (raportată la dreptul la grevă a funcționarilor) ori categoria drepturilor procedurale (procesuale) vizând dreptul la audiere, dreptul la apărare, asistarea, reprezentarea în cazul procedurilor disciplinare sau sacționatorii, etc.

Mai mult, chiar Consiliul Constituțional a acordat un statul legal acestor principii jurisprudențiale, înaintea oricăror reglementări administrative autonome care trebuie să fie conforme cu ele și chiar în cazul proiectelor de legi ajunse în fața Consiliului înaintea promulgării lor se poate pune problema conformității respectivelor acte normative cu aceste reguli fundamentale.

În această țară sistemul de drept administrativ puternic centralizat prin competența autorităților guvernamentale și caracterul unitar al statului este marcat de principiul legalității, executivul trebuind să acționeze conform legii sau dreptului, respectiv Constituției, tratatelor, regulamentelor, etc.

Desigur, datorită caracterului semiprezidențial al formei de guvernământ, competențele normative centrale, și implicit, acțiunea principiului legalității se manifestă și, respectiv, se exercită în mod diferit.

Într-adevăr, parlamentul, conform Constituției, are o putere legislative limitată și riguros delimitată față de executiv, acesta din urmă având o largă sferă de atribuții normative, precum șeful statului prin decrete, iar executivul prin regulamente și chiar competențe legislative prin intermediul ordonanțelor guvernamentale.

Totuși puterile discreționare de care dispune executivul sunt implicit limitate de principiile fundamentale de drept reieșite din Constituție și din tratatele internaționale, tratate care au rol prioritar față de legislația națională.

În sfârșit administrația trebuie să respecte dreptul comunitar al Uniunii Europene, cu efectele directe și superioare față de dreptul intern. Asigurarea legalității actelor administrative se realizează procedural prin recursul pentru exces de putere în cadrul căruia cererile, reclamațiile, sesizările, etc., se pot baza pe deficiențele formale sau procedurale, alte încălcări ale legii, abuz de putere discreționară și chiar lipsa de competență.

Sub aspect instituțional, garanția legalității în administrație este asigurată jurisdicțional prin tribunalele administrative în frunte cu Consiliul de Stat, care a avut, de-a lungul timpului, un rol decisiv în limitarea puterilor executivului în raporturile sale cu cetățeanul și în subordonarea sa față de Constituție și legi.

Sistemul anglo-saxon de guvernare nu admite dreptul administrativ ca o ramură distinctă a dreptului comun, prin urmare administrația publică se supune normelor de drept comun (denumite common law). Litigiile de natură administrativă sunt soluționate de instanțele judiciare de drept comun.

In Anglia studierea dreptului administrativ se realizează împreună cu studierea dreptului constituțional, acesta fiind cunoscut sub denumirea de drept relativ la administrația publică.

Anglia este o monarhie constituțională ereditară și nu are o Constituție în formă scrisă. Astfel nu există înregistrarea clară a principiilor dreptului adminsitrativ. Sursele generale și sursele dreptului administrativ sunt constituite din legislație și jurisprudență.

Principala trăsătură a sistemului constituțional englez este dată de absența constituției în sens formal, chiar dacă aceasta nu lipsește în sens material. În sens material la ansamblul de cutume se adaugă și textele juridice adoptate de Parlamentul englez, acestea având importanță deosebită în dezvoltarea instituțiilor, dar și a raporturilor dintre guvernați și guvernanți.

Pe lângă aceste acte se mai aplică și tradiții și cutume cu un rol bine stabilit. De existența și necesitatea respectării acestora este conștient întreag poporul englez, iar acestea sunt respectate cu rigurozitate, fără fi necesară o codificare a lor.

Conform unui vechi principiu, regele domnește fără a guverna. Astfel monarhul are un rol discret în cadrul vieții politice, limitându-se la transmiterea și receptarea de mesaje, însă are un rol deosebit de important în cadrul vieții publice, deoarece simbolizează unitatea statului și națiunii. Avantajul modelului englez de alegere a șefului statului este reprezentat de stabilitatea instituției, aceasta fiind complet depolitizată. În concluzie, succesiunea la tronul Anglei nu este în niciun caz rezultatul veunui joc politic.

Sistemul politico-juridic al Angliei este diferit față de sistemul continental. Caracteristica principală pentru Anglia este dată de faptul că normele ce dirijează colectivitățile locale diferă de la o regiune la alta, iar organizarea administrativ-teritorială prezintă mari diferențe.

În momentul în care se vorbește despre activitatea desfășurată de autoritățile locale engleze, termenul folosit este cel de guvernare locală. În fapt guvernarea locală a apărut încă din secolul trecut, suferind unele reorganizări, care au dus la crearea structurii actuale. Deoarece în Anglia nu există o constituție în formă scrisă, rezultă că nu există garanții constituționale pentru a proteja colectivitățile locale. Parlamentul englez poate să modifice în orice moment statutul juridic al lor, singura limită fiind tradiție democratică engleză.

Structurile administrative specifice regimului anglo-saxon sunt comunele, districtele urbane, districtele rurale și burgurile, un statut special având capitala. Caracteristica principal a colectivităților locale engleze este regimul juridic distinct și faptul că enumerarea acestora nu se constituie într-o ierarhie administrativă.

Din punct de vedere teritorial Anglia este împărțită în ținuturi. Astfel fiecare din autoritățile locale este condusă de consiliu. Puterile consiliilor derivă din autoritatea garantată de acte ale Parlamentului, fiind subiect al revizuirii juridice periodice. Departamentele guvernului exercită activitatea de supraveghere administrativă în domeniul managementului financiar.

Per ansamblu, anumite corpuri ce se guvernează singure, au fost desemnate ca având importante puteri administrative, exercitate cu un grad ridicat de autonomie. În acest sens menținerea ordinii este dată în grija acestor corpuri autoguvernatoare și nu în grija agenților guvernului, cum se întâmplă în marea majoritate a statelor.

Jurisprudența a stabilit, încă din secolul XIX, inexistența competenței generale pentru colectivitățile locale, potrivit principiului că orice act de guvernământ (în sensul de act de autoritate) trebuie să se întemeieze pe o abilitare legală, conferită de legea scrisă sau de cutumă. În consecință, colectivitățile teritoriale locale nu pot acționa decât în cadrul competenței atribuite. De asemenea, nici Guvernul nu poate acționa, în raporturile cu administrația locală, decât în limita puterilor ce i-au fost acordate.

Cu toate acestea, faptul că cea mai mare parte a problemelor de interes local sunt rezolvate de autoritățile locale face ca, în concret, competența acestora să fie similară competenței generale recunoscute, ca regulă, colectivităților de pe continent. Sistemul tradițional distinct al autonomiei locale în Anglia, care în secolul XVIII a atins un moment de vârf prin statutul de autoguvernare a ținuturilor, continuă să se aplice și în prezent. În situația în care sistemul britanic este privit superficial, acesta pare a fi unul foarte centralizat, însă la o analiză atentă lucrurile nu stau deloc așa.

Sistemul de drept al statului britanic are ca trăsătură particulară sistemul jurisprudential având la bază precedentul judiciar, conform căruia hotărârea judecătorească reprezintă un izvor important de drept și în materie administrativă.

Actele parlamentului britanic impun supremația legislației, iar legislația delegate aparținând executivului țării este circumscrisă legii, cu excluderea acțiunilor arbitrare care nu beneficiază nicidecum de o ordine legală separată și nici de justiție diferită. Acestea beneficiază doar de jurisdicția tribunalelor ordinare, ca o consecință a principiului egalității oricărui individ în fața legii și a dreptului comun în această materie

Dezvoltarea industrială și gradul de diversificare a serviciilor publice au necesitat intervenții normative numeroase, cărora parlamentul britanic nu le putea face față, astfel că apela la delegarea puterii legislative guvernului. Această practică era foarte des utilizată în secolul XIX, iar efectele ei s-au întins până în secolul XX, delegarea incluzând în prezent ministere și alte corpuri administrative ce pot să emită reglementări.

În Anglia a avut loc un proces îndelungat de transferare a atributelor cvasijudiciare și judiciare spre ministere sau spre tribunalele administrative, structuri special create în scop executiv, reprezentând jurisdicții cu derogare de la sistemul judiciar comun.

Anglia este cea mai veche democrație contemporană, fiind cunoscută pentru absența Constituției în formă scrisă și sistematizată, astfel că în lipsa unei legi fundamentale, reglementările, cutumele și jurisprudența în materie formează un drept constituțional nemaiîntâlnit în alte sisteme de drept european.

În Anglia nu putem vorbi despre o bază constituțională a dreptului administrativ, ci doar de o legislație și practică judiciară, deoarece dreptul cutumiar nu are relevanță clară în planul dreptului administrative. Doctrina constituie în o sursă secundară de drept. În condițiile date actele parlamentului și legislația reprezintă principalele izvoare (surse) ale dreptului administrativ. Astfel, Anglia nu are un statut general referitor la administrația publică și nici un statut general în ceea ce privește procedura administrativă.

Reglementările vizând administrația publică abordează în mod sectorial problemele procedurii administrative dintr-un anumit domeniu sau dintr-o secțiune specifică. Astfel, rezultă că dreptul administrativ este desprins din jurisprudență, curțile inferioare fiind limitate în soluții.

Creația juridică a magistraților este constituită din interpretările legale, inclusive a principiilor generale de drept administrativ, cu aplicabilitate extinsă și la dreptul administrativ special, deși nu s-a elaborat o teorie sau o doctrină sistematică în acest sens, ceea ce nu împiedică parlamentul să adopte, în virtutea suveranității sale și a supremației legislative, reglementări contrare interpretării jurisprudențiale.

Într-adevăr „domnia legii” nu permite nici unei autorități administrative să-și depășească propriile limite de competență conferite de parlament, ceea ce afectează atât valabilitatea actelor administrative normative, dar și a celor individuale emise în astfel de condiții. În acest sens, acțiunea administrativă este considerată abuzivă, prin depășirea puterilor conferite („ultra vires”) fie când încalcă condițiile procedurale mandatate (cum ar fi, de pildă, neaudierea prealabilă, neaducerea la cunoștință părții interesate a remediilor legale) sau când s-a acționat într-un domeniu de atribuții neconferite autorității (neexistând împuternicirea legală în acest sens) ori când aceste puteri se exercită în scopuri nelegale sau cu rea-credință.

Pe de altă parte, „legea justiției naturale” implică respectarea unui minim de condiții necesare pentru o procedură corectă de către persoane sau structuri judecătorești, ca de exemplu, diversele tribunale administrative, în baza regulilor comune de drept civil, ceea ce impune, printre altele, drepturi și obligații reciproce privind audierea corectă, publicitatea proceselor, incompatibilitatea de a fi judecătorul propriei cauze, etc.

Într-adevăr, dreptul englez este condiționat, sub aspectul realizării sale, în principal, de considerente procedurale care reprezintă cadrul de exercitare și de restabilire a drepturilor de sine stătătoare.

In Anglia distingem următoarele structuri:

consiliile de comitat au atribuții vizând ordinea publică, servicii sociale, educația, drumurile, transporturile, protecția consumatorilor, prevenirea și stingerea incendiilor, prelucrarea și depozitarea deșeurilor;

consiliile de district au atribuții în materia fondului locativ, regimul construcțiilor, protecția sanitară și a mediului, igienă publică și salubritate, colectarea deșeurilor.

Atribuțiile comune celor două categorii vizează urbanismul, gestiunea muzeelor și parcurilor, organizarea activităților recreative, etc.; consiliile de parohii răspund de lotizarea terenurilor, construcții publice, amenajarea și întreținerea parcurilor, zonelor verzi, bazelor sportive, drumurilor, trotoarelor, parcărilor, iluminatului public, cimitirelor, etc.

În Marea Britanie restrângerile legale aduse administrației se bazează pe cele două principii constituționale fundamentale și anume suveranitatea nelimitată a parlamentului precum și puterea legislativă supremă a acestuia împreună cu monarhul care nu cunoaște nici o îngrădire. Pe de altă parte, administrația este supusă dreptului comun în forma sa adoptată de parlament.

Aceeași autoritate sau competență parlamentară este necesară și când guvernul promulgă reguli generale în cadrul legislației delegate încredințată acestuia. Reglementările administrative depind, în acest sens, de conținutul autorizării legislative, parlamentul putând să intervină prin acte proprii în domenii administrative.

Libertatea de acțiune a executivului este limitată, nu numai de legea scrisă, dar și de principiile „Justiției naturale” și ale dreptului cutumiar, mai ales sub aspect procedural, în baza unor reguli cum sunt cele referitoare la faptul că nimeni nu poate fi judecător în propria cauză sau că persoană are dreptul la audiere judiciară într-o cauză care îl vizează, reguli care, inițial se aplicau procedurilor judiciare, iar ulterior și celor administrative, cu ocazia adoptării deciziilor executive.

În mod similar, cu alte state și sisteme de drept european, orice act al puterii guvernamentale care afectează drepturi, libertăți, inviolabilități și îndatoriri fundamentale trebuie să aibă o bază strict legală.

Orice persoană afectată se va putea adresa curții de justiție, iar dacă nu se va putea stabili temeiul legal al actului administrativ acesta va fi invalidat judiciar și ignorat de persoana în cauză.

Supremația legii presupune și egalitatea tuturor în fața ei: fără nici o discriminare, inclusiv egalitatea în fața tribunalelor ordinare. În acest sens, doctrina juridică engleză nu a recunoscut supremația nici unui alt tip de drept, în afara legii, cum ar fi dreptul administrativ, și nici o altă jurisdicție, de genul tribunalelor administrative franceze, în afara jurisdicției tribunalelor ordinare, de drept comun.

Treptat s-a format un drept administrativ britanic ca și tribunalele administrative special create pentru a soluționa conflicte purtate cu executivul. Legalitatea conduitei administrative mai este garantată parțial și prin mijloacele doctrinare cum ar fi teoria depășirii competenței sau atribuțiilor legale („ultra vires") de către executiv ceea ce antrenează caracterul ilegal al acțiunii administrative.

În ambele țări întâlnim sisteme administrative centralizate, iar structura administrativă își pune amprenta pe modul de structurare a administrației. În acest mod colectivitățile teritoriale aparținând statelor unitare au doar competențe administrative, care nu afectează în nici un fel structura unitară a statului.

Colectivitățile locale din ambele țări beneficiază de sprijinul financiar al țării, fiind totodată contribuabili, în funcție de nivelul venitului mediu pe cap de locuitor. Șeful Guvernelor este Primul Ministru. În Franța acesta răspunde în fața Adunării Naționale, în vreme ce în Marea Britanie guvernul comunică regulat cu membrii Camerei Comunelor în ceea ce privește activitatea guvernului.

Atât în Anglia, cât și în Franța autoritatea legislativă este exercitată de Parlament. Fiind state membre ale Uniunii Europene, în Parlamentul European ambele țări au câte 81 de reprezentanți. În ceea ce privește autoritatea executivă, aceatsa este reprezentată în ambele țări de către Guvern. În Anglia Guvernul dispune de libertate de decizie, în vreme ce în Franța executivul are libertatea de apreciere. În acest sens reforma administrației publice a Angliei a dus la exercitarea eficientă a tuturor funcțiilor managementului, la control mai riguros al rezultatelor obținute, la transparență și la asumarea răspunderii în cadrul prestării serviciilor.

În Franța sistemul administrativ a fost marcat de o tendință de centralizare, Franța fiind nevoită să-și reconsidere structurile organizatorice, deoarece centralizarea și autonomia duc la lipsa comunicării în structurile de decizie. În ceea ce privește structurile organizatorice ale Angliei un lucru este cert: acestea sunt dificil de coordonat de la centru, fiind imposibilă stabilirea de politici unitare.

Deoarece controlul de tutelă se referă doar la legalitatea actelor administrative putem vorbi despre un grad mare de descentralizare. Aceasta poate fi apreciată ca fiind îngradită însă, dacă se ține cont de faptul că de la controlul prefectului sunt exceptate doar unele acte de gestiune curentă. Dreptul prefectului de a propune dizolvarea consiliilor locale sau județene, precum și demiterea sau suspendarea consilierilor și a primarilor duce la aceeași concluzie.

Un alt element ce evidențiază gradul ridicat de descentralizare este legat de numărul serviciilor publice aflate în competența autorităților descentralizate. Acestea stabilesc atribuțiile consiliilor județene, locale și a primarilor și au competența de a rezolva problemele de interes local sau probleme de interes județean, evidențiind gradul ridicat de descentralizare administrativă.