Analiza Si Evolutia Somajului In Gorj

INTRODUCERE

În fiecare perioadă istorică, omenirea se confruntă cu o serie de fenomene negative, cărora trebuie să le facă față. Ultimele decenii, văzute prin prisma evoluției șomajului, au determinat statele să acorde o importanță deosebită acestui fenomen care devine din ce în ce mai masiv și cronic.

Șomajul reprezintă o latură importantă a echilibrului economic și o provocare foarte mare pentru orice societate care dorește să se mențină pe o scară cu un nivel înalt de evolutie. Persistența unui nivel ridicat al șomajului, precum și a unei durate prelungite a acestuia este o provocare atât pentru economiile în curs de dezvoltare cât și pentru economiile dezvoltate, stârnind preocupări în ceea ce privește consecințele economice, sociale și individuale pe care acest fenomen le determină.

Printre cele mai importante consecințe economice pe care șomajul le induce atât în țările dezvoltate cât și în țările în curs de dezvoltare sunt nefolosirea și irosirea unei părți din oferta de forță de muncă a unei țări pentru care societatea deja a investit în pregătirea educațională și profesională, costuri care rămân nerecuperate. Șomajul duce la creșterea tensiunilor sociale, a deteriorării nivelului de trai și a înrăutățirii calității vieții indivizilor afectați. . Mai mult, șomajul contribuie la creșterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de șomaj.

Șomajul și implicit ocuparea forței de muncă sunt o oglindă pentru funcționalitatea pieței muncii unei societăți, constituind o latură importantă a echilibrului economic și o componentă vitală a politicilor macroeconomice și macrosociale.

Șomajul este un fenomen complex, prin implicațiile sale influențând toate structurile economice, sociale, politice și morale ale unei societăți. Deși fenomenul șomajului a fost prezent de-a lungul secolelor în economiile statelor lumii, definirea acestui fenomen a fost și este o problemă controversată.

Înțelegerea corelațiilor dintre diferiți factori socio-demografici precum vârstă, gen, nivel educațional, experiență, profesie, stare civilă, regiune, background etnic și religios, ajutor de șomaj și durata șomajului și probabilitatea angajării/reangajării joacă un rol determinant în identificarea grupurilor vulnerabile, a persoanelor afectate de excluziune socială și elaborarea unor politici viabile de combatere a șomajului și îmbunătățirea gradului de ocupare a forței de muncă, în crearea unor programe de reconversie profesională și inserție/re-inserție pe piața muncii, adaptate nevoilor persoanelor aflate în șomaj.

În lucrarea de licență realizată am tratat particularitățiile fenomenului șomajului la nivel național, dar și la nivelul județului Gorj. Pentru a mă ocupa de fiecare parte în detaliu am structurat materialul în trei capitole. În primele două am urmărit prezentarea noțiunilor teoretice iar în cel de-al treilea a fost realizat un studiu de caz privind analiza dinamicii șomajului.

În primul capitol am tratat abordăriile teoretico-metodologice privind piața muncii, unde am definit piața forței de muncă, caracteristicile acesteia și cadrul economico-social și politic de evoluție. Concluzia trasă din aceată parte este că, în România, ca și la nivel internațional, forța de muncă a cunoscut schimbări multiple și complexe din punct de vedere calitativ și cantitativ, în funcție de transformările și adaptările permanente ale sistemelor de producție la diferitele contexte economice naționale și în raport cu cele de la nivel mondial.

În continuarea primei părți am scris despre mecanismul de funcționare al pieței muncii, si anume, despre cererea de muncă, oferta de muncă și echilibrul pieței muncii,

Cererea de muncă depinde de ritmul de creștere economică, dar și de alți factori, cum sunt: nivelul și dinamica productivității muncii, structura producției și activităților economico-sociale, formele ocupării și regimul ocupării, volumul investițiilor, amploarea fenomenului de restructurare economică, conjunctura internațională. Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în condiții salariale, într-o perioadă de timp dată. Ea nu cuprinde femeile casnice, elevii și studenții, militarii în termen și alte persoane ce depun activități nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze în activitate deoarece dețin resurse pentru existență.

Capitolul II, Ocuparea și șomajul – noțiuni teoretice ne aduce în prim plan problematica ocupării resurselor de muncă și a șomajului, fenomen istoric ca geneză, dinamică, structură și efect. Subcapitolul Șomajul – dezechilibru al pieței muncii, cuprinde aspecte referitoare la definirea șomajului, caracteristicile și costurile șomajului, tipologii ale șomajului, cauzele și efectele acestui dezechilibru cu care se confruntă tot mai multe state.

Studiu de caz este partea cea mai elaborată dintr-o lucrare științifică. În aceasta parte am analizat dinamica șomajului în România și la nivelul județul Gorj. Prima parte prezintă cauzele și evoluția șomajului la nivel național iar în cea de-a doua parte am prezentat rata șomajului pe sexe, în județul Gorj, pe perioada 2001-2013, dinamica șomerilor înregistrați în Gorj, pe sexe, la sfârșitul fiecărei luni și dinamica numărului de șomeri din județul Gorj în anii 2002-2013. Datele le-am găsit în baza de date Tempo- Online INSSE , le-am așezat în tabele și le-am interpretat.

Într-o altă parte a studiului de caz am prezentat cauzele negative ale șomajului din județ.

Efectele negative ale șomajului din Gorj pot fi privite din două puncte de vedere: efectele resimțite de șomer și de familia sa și efectele resimțite la nivel macroeconomic. Șomajul reprezintă o problemă personală care afectează demnitatea, uneori chiar și echilibrul persoanelor implicate și generează tensiuni în viața lor de familie. În plan subsidiar, dar nu lipsit de importanță, șomajul determină creșterea violențelor, a criminalității, a delicvenței, toate acestea fiind accentuate de standardul scăzut de viață la care sunt supuși șomerii.

Am prezentat și analizat și numărul șomerilor înregistrați în Gorj, în ultimele opt luni ale anului 2014, rata șomajului înregistrat pe sexe, în județul Gorj, în perioada mai 2013- aprilie 2014.

În condițiile creșterii ratei șomajului și încetinirii ritmului creșterii economice din regiunea sud-vest, sistemele de asigurări de șomaj nu au mai rezistat presiunii plății unor alocații generoase și pe termen lung pentru persoanele rămase fără loc de muncă.

În ultima parte a analizei se prezintă protecția socială a șomerilor din Gorj și efectele reformei sistemului asigurărilor de șomaj.

Principala sursă de formare a veniturilor fondului de șomaj în Gorj o constituie contribuțiile agenților economici, care au avut un trend crescător, contrar tendințelor europene, ajungând de la 62,5% în 2003, la 76% în anul 2011 din totalul resurselor de finanțare a prestațiilor de șomaj. Cotizațiile salariaților dețin o pondere de 12-13% în totalul veniturilor la fondul de șomaj.

Indiferent de formele sub care se manifestă, șomajul are consecințe multiple, atât pentru individ, cât și pentru economia și societatea românească în ansamblu. Datorita perioadei de tranziție, piața muncii este în continuare instabilă. Criza economică actuală și-a făcut simțită prezența și în țara noastră, acest lucru fiind ilustrat de creșterea continuă a ratei șomajului.

Literatura de specialitate

De-a lungul timpului, conceptul de șomaj, cauzele și consecințele acestuia, soluțiile necesare pentru combaterea șomajului și îmbunătățirea ocupării forței de muncă au stârnit ample dezbateri teoretice și doctrinare. Astfel, curentul de gândire clasic și principalul său reprezentant Adam Smith considera că jocul liber al pieței, aceea „mână invizibilă”, asigură echilibrul dintre cererea și oferta de forță de muncă. În viziunea economiștilor clasici, maximizarea utilizării capacităților de producție rentabile și flexibilitatea salariilor determină echilibrul pe piața muncii și asigurarea ocupării depline într-o economie. Apariția șomajului era considerată o consecință a nivelului prea ridicat al salariilor lucrătorilor. Școala clasică și ulterior cea neoclasică considera munca drept o marfă aflată sub incidența legilor concurenței. Potrivit lui Walras (1874), deținătorii de capital angajează lucrători până când costul muncii acestora va egaliza productivitatea marginală adusă, iar lucrătorii își oferă forța de muncă atâta timp cât salariul oferit este în concordanță cu aspirațiile proprii. Pentru economiștii clasici și neoclasici exista doar un singur tip de șomaj, cel voluntar, considerat un dezechilibru temporar al cererii și ofertei de forță de muncă. Concepția deterministă moștenită de la Newton și transpusă realităților economie politice a dominat gândirea economiștilor clasici și neoclasici. Principalele probleme economice, inclusiv șomajul, au fost analizate prin prisma existenței unui model cu condiții ideale de echilibru stabil, un sistem ce funcționează de la sine, fiind guvernat de legi naturale. Economiștii clasici și neoclasici au exacerbat principiul „laissez-fair”-ului, considerat ca soluție unică pentru combaterea șomajului, și au condamnat intervențiile „din exterior” asupra pieței muncii (legile salariului minim, taxe, sindicalizarea), precum și alte acțiuni considerate ca descurajatoare in ceea ce privește angajarea de lucrători.

Impactul violent al marii crize economice din anii 1929-1933 și perturbarea echilibrului general al economiei capitaliste din aceea perioadă a spulberat mitul „laissez-fair”-ului, iar nivelul ridicat al șomajului a devenit o realitate ce necesita măsuri imediate. Pe acest fundal turbulent apare și se dezvoltă teoria keynesistă a șomajului. Keynes (1936), în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, combate postulatele clasicilor și neoclasicilor potrivit cărora șomajul este generat de rigiditățile pieței muncii, de rigiditatea salariilor și de activitatea sindicatelor, și afirmă că cea mai mare parte a șomajului este de fapt involuntar și nu voluntar. În încercarea sa de a identifica și analiza cauzele șomajului, Keynes își extinde analiza asupra pieței bunurilor și a pieței monetare. Spre deosebire de economiștii clasici și neoclasici, teoria keynesistă consideră că cererea de forță de muncă nu este funcție de salariu, ci de nivelul producției pe care întreprinderea dorește să-l realizeze, iar acesta depinde de nivelul cererii adresate întreprinderii. În viziunea keynesistă, la baza șomajului nu stă blocajul producției ci cererea efectivă; deficiența cererii determină șomajul, iar acesta poate fi diminuat printr-o politică bugetară adecvată, prin relansarea cererii globale, prin stimularea consumului și a investițiilor. Keynes s-a pronunțat împotriva scăderii salariilor, argumentând că scăderea salariilor va favoriza reducerea volumului cererii globale de bunuri și servicii, ceea ce implicit va determina o scădere a gradului de ocupare și deci dezechilibru pe piața muncii. Soluția oferită de Keynes pentru combaterea șomajului era creșterea cheltuielilor publice, stimularea consumului și a investițiilor, ceea ce prin intermediul efectului de multiplicare ar conduce la creșterea numărului de locuri de muncă. Fără a neglija influența pozitivă a creșterii salariului real și a puterii de cumpărare a banilor, Keynes apreciază însă ca hotărâtoare asupra gradului de ocupare a forței de muncă investiția. Stimularea investițiilor se realizează printr-o politică de credit permisivă, printr-o emisiune suplimentară de bani și prin reducerea ratei dobânzilor.

Postulatele lui Keynes au preluate și extinse ulterior de către reprezentanții școlii de gândire neokeynesistă. Harrod (1939) și Domar (1947) elaborează un model de creștere economică endogen și argumentează că șomajul apare atunci când rata garantată a creșterii economice este mai mică decât rata naturală de creștere economică. Harrod (1967), în lucrarea sa ”Spre o nouă politică economică”, considera că diminuarea șomajului se poate realiza prin intervenția statului în economie printr-o politică de tip „stop and go”. Această strategie presupune folosirea politicii fiscale și monetare pentru a influența comportamentul agenților economici individuali și a echilibra astfel variabilele cu tendințe divergente. Astfel, când economia se află în fază de expansiune cererea, investițiile, prețurile și salariile vor crește, statul trebuind astfel să intervină pentru frânarea acestei expansiuni (stop), prin creșterea impozitelor și a ratei dobânzii, iar când economia se află în faza de recesiune statul trebuie să stimuleze activitatea economică prin reducerea impozitelor, creșterea cantității de bunuri și de bani care circulă pe piață și micșorarea ratei dobânzii (go).

Curentul de gândire keynesist a avut un impact fundamental asupra politicilor economice de după cel de-al doilea război mondial. Aplicarea politicilor keynesiste a avut drept consecință reducerea șomajului, dar a generat creșterea inflației. Phillips (1958) studiază corelația negativă dintre rata șomajului și modificarea procentuală a salariilor în Marea Britanie, în perioada 1861-1957, construind curba consacrată în literatura de specialitate drept „curba lui Phillips”. Aceasta a fost însă interpretată ulterior ca legătură inversă între rata inflației și rata șomajului. Potrivit teoriei lui Phillips, combaterea șomajului într-o economie de piață ar necesita într-o anumită proporție inflație, iar combaterea fenomenului inflaționist ar presupune într-o anumită măsură șomaj, ceea ce ar conduce la diminuarea posibilităților de cumpărare și scăderea consumului. Plecând de la studiile lui Phillips, Samuelson (1960) argumentează că societatea trebuie să opteze pentru o utilizare cât mai aproape de optim a forței de muncă și o creștere a prețurilor, deci implicit inflație, sau o stabilitate a prețurilor și un nivel ridicat al șomajului. Ulterior, Friedman și Phelps (1967, 1968) demonstrează lipsa stabilității curbei lui Phillips, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, arătând că orice punct luat pe curba lui Phillips determină o anumită rată a inflației, dar dacă rata anticipată a inflației se va schimba va determina modificarea curbei lui Phillips. Cei doi economiști introduc conceptul de „rată naturală a șomajului”, (NRU) și NAIRU (Non Acceleration Rate of Unemployment). NAIRU este limita procentuală până la care șomajul poate să scadă fără să determine o creștere a inflației. Friedman și Phelps propun un model matematic riguros al unei Curbe a lui Phillips Expectaționale (Expectations-Augmented Philips Curve), aratând că evoluția inflației curente va influența în viitor legătura între inflație și șomaj. Phelps argumentează că echilibrul pe piața muncii este independent de rata inflației, deși există o legătură pe termen lung între șomaj și inflație. Cercetările lui Phelps contrastează cu vechile postulate ce susțineau că diminuarea șomajului poate fi realizată prin politici ale cererii inflaționiste.

Phelps introduce conceptul de hysteresis în explicarea fenomenului șomajului, afirmând că o durată prelungită a șomajului poate determina o creștere a nivelului de echilibru al acestuia, iar politicile de stimulare a cererii ce vizează reducerea ratei actuale a șomajului vor genera accelerarea inflației. Durata mare de a șomajului în unele țări aparținând Uniunii Europene este explicată parțial de conceptul de hysteresis.

Friedman (1976) argumentează că diminuarea șomajului prin creșterea cererii nominale conduce la o creștere a nivelului salariilor, deoarece firmele vor încerca să atragă mai mulți lucrători. Firmele vor fi gata să plătească salarii mai mari dacă anticipează că prețurile pentru output-uri vor crește, pe fondul expansiunii. Creșterea salariilor va fi percepută inițial de către lucrători ca o creștere a salariului real, răspunzând astfel printr-o creștere a suplimentului de muncă. Implicit, va crește atât numărul salariaților cât și al output-urilor. Ulterior lucrătorii vor realiza creșterea falsă a salariului real, revizuindu-și anticipațiile și ajustându-și comportamentul pe piața muncii, economia revenind astfel la stadiile inițiale ale șomajului.

Teoria așteptărilor de tip adaptativ enunțată de către Friedman a fost înlocuită relativ recent în literatura de specialitate cu teoria așteptărilor raționale, enunțată de către Muth (1961), Lucas (1972), Barro și Sargent (1970). Conform acestei teorii, orice intervenție a statului în economie nu are nici un impact asupra economiei reale, și implicit asupra șomajului, deoarece agenții economici pot anticipa atât evoluția prețurilor și salariilor, cât și viitoarele politici guvernamentale adoptate. Layard, Nichell și Jackman (1991) au realizat o serie de estimări asupra NAIRU și a ratei naturale a șomajului, demonstrând în studiile lor că nivelul șomajului influențează nivelul salariilor reale într-o economie. Akerlof, Dickins și Perry (1996) au pus la îndoială rezultatele lui Lucas și Barro, argumentând că, în ipoteza existenței unui nivel stabil al prețurilor, rezistența angajaților la reducerea salariilor va limita abilitatea salariilor reale să se adapteze. Ei demonstrează de asemenea că, atunci când inflația este scăzută, curba lui Philips tinde să devină orizontală.

În literatura contemporană șomajul este unanim considerat ca o stare negativă a unei părți a populației active disponibile, care nu găsește locuri de muncă datorită neconcordanțelor cantitative, structurale și calitative dintre cererea de forță de muncă și oferta de forță de muncă.

Reyher et all, 1980 subliniază în studiul său că, atât în cazul țărilor dezvoltate cât și în cazul țărilor în curs de dezvoltare, șomajul este o sursă potențială de diminuare a veniturilor bugetare ale unei țări. Nivorozhkin, 2006, pp. 2 arată că, costurile sociale ale șomajului pot fi reflectate în termeni ai bunurilor și serviciilor care nu sunt produse, dar la fel de importante sunt costurile de personal generate de șomaj.

La nivel individual șomajul conduce la pierderea încrederii indivizilor în propriul potențial, deteriorarea simei de sine a acestora și a capacității de a se integra în societate ca persoane active. Stankunas, Kalediene, Starkuviene și Kapustinskiene, 2006, pp.174-180 pun în evidență existența unei frecvențe ridicate a episoadelor depresive majore la persoanele aflate în șomaj de lungă durată comparativ cu subiecții aflați în șomaj de scurtă durată sau care au ieșit din șomaj prin angajare, punând în evidență că asocierea dintre cazurile de suicid și șomaj este mai semnificativă decât asocierea dintre suicid și alte variabile economice. De-a lungul timpului în literatura de specialitate au fost publicate o serie de studii privind factorii ce influențează durata șomajului, probabilitatatea (re)angajării și potențialele destinații de ieșire din șomaj.

Impactul indemnizației de șomaj asupra duratei acestuia, a probabilității de reangajare și a destinațiilor potențiale de ieșire din șomaj este un subiect controversat și intens dezbătut în literatura economică recentă. Teoria căutării unui loc de muncă evidențiază faptul că indivizii preferă să rămână o perioadă mai mare în șomaj dacă primesc indemnizație ( Mortensen, 1977, pp. 505-517). Deci, acordarea indemnizaților de șomaj determină o prelungire a duratei șomajului unui individ.

Pe plan național fenomenul șomajului și impactul factorilor determinanți este un subiect insuficient investigat. Earle și Păuna, 1996, pp. 829 – 837 analizează pentru prima dată impactul câștigurilor salariale, a nivelului educațional, al experienței, a indemnizației de șomaj, a cheltuielilor de training a personalului, a genului, a stării civile și a profilului etnic asupra duratei șomajului pe piața muncii din țara noastră. Analiza empirică a avut la bază un eșantion reprezentativ format din 11571 subiecți, urmăriți în decursul anului 1993. Rezultatele au arătat o probabilitate mai mare de reangajare pentru subiecții bărbați comparativ cu femeile. Pe măsură ce nivelul educațional al unei persoane crește, crește și probabilitatea de a ieși din șomaj a acesteia. Auto-producția în gospodării și munca neplătită sunt de asemenea factori ce reduc probabilitatea de reangajare și cresc durata șomajului. Creșterea variabilei vârstă pentru un individ determină o creștere semnificativă a duratei șomajului și o descreștere a probabilității de reangajare. Experiența anterioară pe piața muncii a subiecților influențează pozitiv probabilitatea de reangajare și reduce durata șomajului acestora.

Într-un studiu recent, Ciuca și Matei, 2010, pp.354-359 analizează impactul acelorași variabile, gen, vârstă și nivel educațional asupra duratei șomajului pentru șaisprezece județe ale României. Eșantionul supus analizei este format din 1059985 indivizi înregistrați ca șomeri la ANOFM București în perioada 2007-2009. Rezultatele obținute arată că subiecții absolvenți de învățământ superior nu sunt avantajați pe piața muncii, având chiar o durată a șomajului mai mare decât subiecții cu un nivel educațional inferior. Diferențele observate între bărbați și femei nu sunt semnificative din punct de vedere statistic. În ceea ce privește variabila vârstă, grupul 36-45 ani au cea mai mare probabilitate de a rămâne în șomaj.

Până la această dată nu există nici un studiu care să estimeze impactul crizei economice asupra duratei șomajului, probabilității de (re)angajare și ai potențialelor destinații de ieșire din șomaj pentru întreaga țară.

Resursele umane constituie elementul creator, activ și coordonator al activității din cadrul oricărei organizații, ele influențând decisiv eficacitatea și eficiența utilizării resurselor materiale, financiare și informaționale.

Dezvoltarea economiei și a tehnicii, transformarea rapidă a mediului social al organizațiilor, creșterea responsabilității sociale și a mobilității resurselor umane, schimbarea psihologiei industriale reprezintă aspecte semnificative care evidențiază importanța resurselor umane pentru o organizație.

CAPITOLUL i

COORDONATELE DEFINITORII ALE PIEȚEI MUNCII DIN ROMÂNIA

Dat fiind faptul că piața muncii asigură tranzacționarea celui mai sensibil factor, respectiv munca, putem aprecia că aceasta reprezintă una din cele mai complexe forme de piață existente în economie. Factorul ”muncă” reflectă ansamblul caracteristicilor biopsihologice, demografice, educativ-profesionale și comportamentale, fapt care conduce la diferențierea netă de orice alt factor ce intră în sfera relațiilor pe celelalte piețe.

Piața muncii reprezintă spațiul de întâlnire și confruntare între purtătorii cererii de muncă și cei ai ofertei de muncă, ofertanții vânzîndu-și serviciile purtătorilor cererii de muncă în cadrul pieței muncii.

Diferențele de opinii survin datorită viziunii cu privire la factorii care influențează cererea de muncă și se explică prin ambivalența noțiunii de salariu. Astfel neoclasicii percep salariul ca un cost de producție (care ar trebui să fie cât mai mic), în timp ce în viziunea keynesiană se consideră salariul un venit (care trebuie să fie cât mai mare).

Entitățile economice publice și private oferă locuri de muncă și solicită în schimb forță de muncă, în timp ce populația activă oferă forță de muncă și cere la rândul ei locuri de muncă. Astfel, se poate aprecia că oferta de muncă este echivalentul cererii de locuri de muncă, iar oferta de locuri de muncă echivalentul cererii de muncă din partea entităților economice.

În ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene s-au făcut eforturi substanțiale pentru elaborarea obiectivelor politice care să faciliteaze adaptarea la schimbare și restructurarea. Cu toate acestea, în pofida eforturilor de apreciat ale partenerilor sociali europeni în acest domeniu ca urmare a consultărilor Comisiei, capacitatea de adaptare a întreprinderilor, lucrătorilor și regiunilor trebuie ameliorată în continuare.

Fenomenele definitorii apărute pe piața muncii pot fi surprinse atât sub aspect microeconomic, punându-se accent pe relația dintre angajator și salariat, cât și sub aspect macroeconomic, referindu-ne aici la fenomene gen șomaj-inflație.

Într-o societate în continuă mișcare, bazată pe cunoaștere și pentru a face față concurenței noilor economii emergente, România va trebui să asigure locuri de muncă sustenabile. În acest sens este necesară reorientarea politicilor de investire în domenii cu un impact direct asupra creșterii capacității profesionale a tinerilor, și nu numai, cum ar fi educația și știința, precum și în politicile referitoare la ocuparea forței de muncă.

Competența în orientarea privind politicile în domeniul ocupării forței de muncă, afacerilor sociale și incluziunii îi revine autorităților publice și vizează:

Figura 1.1.- Posibilități de perfecționare a ocupării forței de muncă

Sursa: elaborată de autor

Deși rezultatele implementării Agendei Lisabona 2010 nu sunt mulțumitoare, noua strategie ”Europa 2020” nu si-a redus ambițiile cu privire la obiectivele/țintele pe care le propune privind dezvoltarea economică și socială a Uniunii Europene, și implicit a statelor membre pentru următorul deceniu.

În acest sens, se poate aprecia că menținerea ”presiunii pozitive” privind viteza si amplitudinea construcției europene (în primul rând, la nivel instituțional si, în al doilea rând, la nivelul economiei reale) este benefică. Este important sa fie evidențiate, încă de la început, o serie de particularități esențiale ale noii Strategii Europa 2020.

Acest nou program de acțiune susținut de Uniunea Europeană propune trei priorități, care se particularizează în ”principii fundamentale” ale construcției europene în următorii ani:

1. ”creștere inteligenta” – bazata o economie a cunoașterii si inovării (economie în care producția, circulația si valorificarea informației de orice fel au caracter democratic, de masa si funcționează într-o rețea cu un grad de automatizare din ce în ce mai mare);

2. ”creștere sustenabilă” – bazata pe o economie competitiva, curata si eficienta (creștere economica de natura sa asigure satisfacerea nevoilor economice ale generației curente fără a afecta în mod negativ șansele generațiilor viitoare de a-si satisface nevoile economice proprii);

3. creștere favorabila incluziunii – bazata pe o economie care sa genereze creșterea ratei ridicate de ocupare si a coeziunii economice, sociale si teritoriale (creștere economica care sa genereze sporirea gradului si calității integrării sociale a tuturor membrilor societății, prin reducerea si, la limita, eliminarea disparităților economice si sociale care nu sunt bazate pe disparități de merit).

Fenomenul creșterii economice presupune implicit și asigurarea resurselor necesare, adică asigurarea factorului de producție – muncă. Creșterea economică poate fi analizată atât sub aspect cantitativ (numărul celor ce ocupă un loc de muncă și volumul de muncă de care poate beneficia societatea) cât și sub aspect calitativ (structura, nivelul și calitatea instruirii) aflându-se într-o continuă interdependență cu mărimea totală a populației dar și cu ponderea celor care sunt apți de muncă.

1.1. Contextul actual al funcționării pieței muncii din România

Piața muncii poate fi definită ca spațiul economic în care se întrepătrund, se confruntă și se negociază în mod liber cererea de muncă (deținătorii de resurse bănești, în calitate de cumpărători) și oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).

Piața muncii poate fi privită ca fiind ansamblul operațiilor ce se derulează la diferite trepte de organizare economico – socială de către diferite entități economice, în legătură cu reglarea cererii și ofertei de muncă, a relațiilor profesionale în general.

Operațiile de reglare a cererii și ofertei de muncă se referă, în principal, la:

estimarea și evidențiere ofertei și a cererii de muncă;

orientarea, recrutarea și ocuparea factorului muncă;

sistemul de instituții publice care operează pe diferite piețe ale muncii;

organizarea muncii și folosirea factorului muncă;

durata muncii și indicarea orarelor de muncă;

orientarea, formarea și reconversia profesională;

diversificarea modelelor și a formelor de ocupare și protecție a muncii;

calitatea muncii (condițiile de muncă și igiena muncii);

formele și sistemele ce salarizare și protecția socială a șomerilor;

În procesul de dezvoltare și funcționare a economiei naționale, piața muncii îndeplinește importante funcții, de ordin economic, social-politic și educativ:

Funcția socială a pieței muncii se referă la contribuția asupra formării și orientării climatului de muncă și la asigurarea unei protecții sociale adecvate, mergând până la diminuarea canalelor de adâncire a sărăciei și polarizare socială.

Prin funcția cultural – educativă piața muncii asigură un spațiu informațional viabil pentru procesul de orientare profesională, recalificarea și reintegrarea forței de muncă și soluționează prin mecanismele sale acest proces.

Piața muncii prezintă o structură complexă evidențiată prin segmentarea pieței. Segmentarea pieței presupune realizarea unor tehnici de fracționare a unei populații date și care doresc constituirea unor grupuri care satisfac o anumită condiție de clasificare în funcție de criteriile considerate. Există două piețe ale muncii: piața primară și piața secundară.

Piața primară se reflectă în angajamentele oferite de firmele mari și/sau sindicate iar trăsăturile definitorii ale acestei piețe sunt: salarii mari, posibilități de promovare, siguranța locului de muncă.

Piața secundară se caracterizează prin locuri de muncă slab plătite, cu o instabilitate frecventă și prin existența unor forme de discriminare.

Segmentele reale ale pieței muncii pot fi analizate prin folosirea mai multor criterii, în practică conturându-se trei sectoare ale economiei care prezintă caracteristici specifice pe piața muncii astfel:

Figura 1.2.- Segmentele reale ale pieței muncii

Sursa: elaborată de autor

Toate aceste trei segmente ale pieței muncii activează în maniere diferite, specifice, evidențiind anumite inegalități ce pot apărea între felurile diferite de utilizare a forței de muncă și accentuează importanța cererii de muncă a agenților economici care ăși desfășoară activitatea în baza unei strategii proprii.

Strategia agentului economic vizează maximizarea profitului și flexibilizarea ofertei și se bazează, în special, pe segmentarea pieței muncii.

Angajații ce au dobândit cea mai înaltă calificare și pentru care firma a investit în cheltuieli de formare profesională vor rămâne în cadrul structurii agentului economic, oricare ar fi conjunctura economică reală. Angajarea și, respectiv, concedierea celorlalți angajați se va realiza în luând în considerare modificarea volumului de activitate.

Există însă, anumite componente ale ofertei globale de muncă care trebuie să se adapteze mai rapid la cerințele pieței în raport cu alte componente ale ofertei de muncă. Această strategie de diferențiere a capacității personalului, de asigurare și mentenanță a segmentului primar, de dezvoltare a unei fluctuații mai ample pentru segmentul secundar se bazează pe condițiile interne ale agentului economic.

Strategiile de ocupare vizează menținerea sau, chiar, dezvoltarea segmentului secundar al pieței forței de muncă. Principalul argument este acelă că prin acestă practică se asigură un nivel sporit al adaptabilității firmei la variațiile fenomenelor economice.

Dezvoltarea segmentului secundar include utilizarea unor mijloace ce vizează modele de salarizare specifice și forme noi de ocupare.

Din punctul nostru de vedere, flexibilizarea ofertei de muncă în conformitate cu cerințele procesului de producție este dependentă de utilizarea unor noi forme de ocupare, practică ce poate fi susținută atât de firmele noi cât și de cele cu o anumită vechime pe piață.

De asemenea, firma dispune și de posibilitatea de a flexibiliza costurile salariale și de a verifica mai eficient mâna de lucru. Noile forme de ocupare conduc la salarii mai mici și, evident, la stabilitatea mai scăzută a locurilor de muncă, ceea ce echivalează cu o creștere a segmentului secundar al pieței muncii.

Operațiunile derulate pe piața muncii privesc un bun deosebit care, prin caracteristicile sale definitorii, se diferențiază de celelalte mărfuri. Prin urmare, piața muncii e caracterizată printr-o serie de particularități, cele mai importante fiind:

1) multidimensionalitatea – se referă la modul de formare, evoluție și ajustare a cererii și ofertei de muncă. Astfel, piața muncii poate fi caracterizată prin 4 dimensiuni, respectiv: dimensiunea demografică, biopsihologică, economică și educațional-formativă.

Dimensiunea demografică vizează rata anuală de creștere a populației și, respectiv, a populației în vârstă, resursele de de muncă disponibile, populația de 60 ani și peste etc.

Prin dimensiunea biopsihologică se caracterizează comportamentele și obiceiurile de muncă, programul de lucru la întreprinderi, parteneriatul social.

Dimensiunea economică face referire la numărul și structura populației ocupate, la repartizarea acesteia pe sectoare de activitate, pe categorii socio – ocupaționale, la costurile sociale ale șomajului, la participarea populației la activitatea economică.

Dimensiunea educațional – formativă se referă la investirea în capital uman și la formarea acestuia și poate fi observată prin prisma următoriilor indicatori: durata medie a școlarizării, absolvenți ai diverselor forme de învățământ, dezvoltarea învățământului, gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară, ponderea populației școlare în populația totală.

2) Piața muncii are un grad ridicat de rigiditate și de sensibilitate, aceasta condiționând și influențând echilibrul economic, social și politic. Rigiditatea și sensibilitatea pieței muncii sunt consecința particularităților ofertei și cererii de muncă și a interdependențelor laturilor economice și sociale.

3) Tranzacțiile realizate pe piața muncii nu sunt numai relații de vânzare-cumpărare, agenții economici nefiind numai vânzători și cumpărători, piața muncii fiind mai complexă, mai organizată și mai reglementată în raport cu celelalte piețe. Piața muncii este un spațiu în care activează și se confruntă o multitudine de agenți economici și parteneri sociali: salariații și întreprinzătorii, organizațiile patronale, sindicatele și statul, fiecare dintre aceștia având roluri și funcții bine determinate.

4) Piața muncii poate fi caracterizată printr-un grad ridicat de imperfecțiune în ceea ce privește concurența în raport cu alte forme de piață. Astfel remunerația salarială, privită ca preț al muncii, libera concurență, productivitatea marginală funcționează într-un cadru bine reglementat, acceptat de toți participanții. Privit inițial ca singura pârghie de reglare a ocupării și utilizării corecte a forței de muncă, cu timpul s-au dezvoltat concepții care pun în evidență faptul că mărimea salariului nu mai este rezultatul doar a acțiunilor specifice mecanismelor pieței, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă.

Piața muncii este o piață cu concurență imperfectă, putând fi considerată fie ca piață de monopol, fie ca piață de oligopol, în funcție de gradul de organizare și de constituire a cererii și ofertei de către patronate și sindicate.

5) Structurarea pieței muncii poate fi analizată în funcție de diferite criterii:

– structurarea pieței muncii în funcție de forma de proprietate, respectiv public, privat și mixt;

– structurarea naturală – influențată în particular de criterii demografice ( sex, vârstă, mediu de reședință etc.);

– structurarea ocupațional – profesională și educațională etc.

Pe lângă aceste criterii de structurare un rol deosebit de important îl au și criteriile economice și sociale.

1.2. Cererea de muncă și oferta de muncă

Cererea de muncă reflectă necesitatea efectivă de muncă salariată care se constituie la un moment dat într-o economie. Cererea de muncă este influențată de o mulitudine de fatori determinați cum ar fi: ritmul de creștere economică, nivelul și dinamica productivității muncii, structura producției și activităților economico-sociale, formele de ocupare și regimul ocupării etc.

Cererea de muncă provine din partea unităților economice care angajează în baza unui contract, persoane apte în diferite domenii de activitate, la un anumit cost al muncii, numit salariu.

Cererea de muncă poate prezenta fluctuații datorită, în special nivelului salariului dar și în funcție de o serie de factori, denumiți generic ”condițiile cererii de muncă”.

Principalii factori care determină creșterea sau reducerea cererii de muncă sunt:

Figura 1.3.- Factorii care influențează creșterea sau diminuarea cererii de muncă

Sursa: elaborată de autor

sa: aborată de autor

La nivelul economiei naționale, cererea de muncă este o cerere agregată, rezultată din însumarea cererilor individuale ale entităților economice producătoare de bunuri și servicii. Acesta este și principalul argument pentru care raționamentul dimensionării cererii de muncă are ca bază comportamentul producătorului individual.

Doar atunci când valoarea costului marginal al muncii CMgL va fi depășită de produsul marginal al muncii PMgL o firmă va angaja forță de muncă suplimentară. Acest cost este dat de salariul real al acestor lucrători, adică de salariul nominal raportat la nivelul prețului.

Figura 1.4.- Ocuparea forței de muncă

Sursa: Macroeconomie – note de curs, Bibliotecă electronică Economie și Modelare Economică

Se poate observa că punctul de echilibru se află în punctul E, acolo unde salariul real (SR0) este egal cu produsul marginal al muncii (PMgL), punct căruia îi corespunde un număr de lucrători L0. Deci, la un salariu real dat SR0, numărul optim de lucrători este L0. Dacă numărul de muncitori crește de la L0 la L1, adică, dacă se va angaja un număr suplimentar de muncitori ∆L1, atunci punctul de echilibru dintre produsul marginal al muncii PMgL și salariul real SR, va coborî în E1, punct căruia îi corespunde un salariu real SR1 mai mic decât salariul real SR0, cu o mărime ∆SR1.

Singura soluție de a realiza un salariu real apropiat de SR0, ar fi reducerea numărului de muncitori cu o mărime ∆L1.Dacă firma reduce numărul de lucrători de la L0 la L2, cu o mărime ∆L2, atunci salariul real ar crește de la SR0 la SR2, cu o mărime ∆SR2 și punctul de echilibru s-ar muta în E2. Deci, singura soluție de a realiza un salariu real apropiat de SR0, ar fi de a spori numărul angajaților cu o mărime ∆L2.

Aria aflată deasupra curbei PMgL, reflectă excesul de salariu real peste nivelul produsului marginal al muncii iar la nivel practic se impune o reducere a nivelului angajărilor, până când acesta atinge nivelul L0.

Suprafața de sub curba PMgL reflectă excesul de produs marginal al muncii peste salariul real, la nivel practic impunându-se o creștere a numărului de angajați, spre nivelul de echilibru L0.

Cererea pentru forță de muncă a firmelor este dată de curba PMgL, în condițiile unui salariu real dat, iar profitul firmelor este maxim pentru un nivel L0 al angajărilor. Acesta reprezintă nivelul optim al angajărilor, adică nivelul la care produsul marginal al muncii este egal cu salariul real.

Populația în vârstă de muncă și aptă de muncă constituie resursele de muncă ale unei țări, care pot fi influențate de o serie de factori cum ar fi natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieții, condiții de trai. Prin urmare, oferta de muncă este asigurată de aceste resurse de muncă existente pe piață și poate fi privită ca fiind munca pe care o pot depune membrii societății.

Resursele de muncă ale unei țări se compun din:

– populația ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;

– persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în școli, în armată etc.

Populația în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.

Populația aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă și care pot să participe la muncă.

Resursele de muncă pot avea un comportament diferit în ceea ce privește numărul orelor de muncă pe care dorește să le presteze, comportamentul fiecărei persoane aflându-se sub incidența efectului de substituire și al celui de venit. Cu alte cuvinte, oferta individuală reflectă numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană dorește să le presteze.

Efectul de substituire se referă la dispoziția resurselor de muncă de a înlocui o parte din timpul lor liber cu timpul de muncă, în funcție de interesul pe care îl manifestă salariatul pentru un venit mai mare.

Efectul de venit apare atunci când salariatul iși va reduce timpul de muncă în favoarea timpului liber datorită creșterii veniturilor.

Aceste două efecte complementare sunt redate sub forma curbei atipice a ofertei de muncă.

Oferta de pe piața muncii poate să se dminueze sau să se amplifice în funcție de modificarea salariului, privit ca o variabilă independentă, constituind un caz particular al legii generale a ofertei.

Condițiile ofertei reprezintă factori importanți în evoluția ofertei de pe piața muncii, acestea putând să imprime o creștere sau o scădere a acesteia, și se referă la:

a) numărul populației;

b) rata participării la activitatea economică;

c) numărul mediu de ore lucrate anual;

d) structura pe sexe și vârste a populației;

e) tradiții, obiceiuri și credințe religioase;

Elasticitatea cererii și ofertei de pe piața muncii reflectă modul în care aceste două elemente răspund la modificările potențiale intervenite în factorii care le determină influența. Ea se măsoară și are aceleași forme ca și elasticitatea cererii și ofertei de pe piața diferitelor bunuri.

Fiind o cerere derivată, toți factorii care influențează elasticitatea cererii de pe piața diferitelor bunuri influențează în aceeași direcție elasticitatea cererii de muncă. Prin urmare, factorii care influențează elasticitatea cererii de muncă sunt:

a) cererea de produs finit. În cazul în care cererea pieței pentru un produs finit este elastică, cererea pentru alți factori va fi elastică (când elasticitatea cererii în funcție de preț pentru un produs este mare, la o creștere a prețului are loc o reducere a producției, ceea ce va conduce la scăderea numărului de angajați);

b) posibilitatea de substituire cu alți factori. În măsura în care salariul crește, entitățile economice vor dori înlocuirea factorului de producție munca cu altul mai ieftin, conducându-se la reducerea numărului de angajați. Prin urmare, posibilitatea substituirii muncii cu alți factori va determina o elasticitate mai mare a cererii de muncă;

c) ponderea muncii în costurile totale ale producției. Cu cât ponderea forței muncii în costurile totale ale producției va fi mai mare, cu atât cererea de muncă va fi mai elastică;

d) timpul. Pe diferite segmente ale pieței muncii, atât cererea cât și oferta sunt mai elastice pe o perioadă mai îndelungată de timp decât pe o perioadă scurtă de timp, deoarece, în cazul cererii, firmele au nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a substitui unele profesii sau de a înlocui munca cu capitalul iar în cazul ofertei, diferențele de salariu între diferitele piețe specifice ale muncii afectează în timp deciziile de alegere a unor ocupații.

Cererea și oferta de muncă sunt două forțe dinamice ce relevă legăturile existente între dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii de muncă, și populație, ca sursă a ofertei de muncă. În acest sens, se impun atenției următoarele caracteristici ale cererii și ofertei de muncă:

a) pe termen scurt cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activități existente și inițierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupune o anumită perioadă de timp;

b) oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul uni timp îndelungat în care crește și se instruiește fiecare generație de oameni până la vârsta la care se poate angaja;

c) posesorii forței de muncă au o mobilitate relativ redusă, oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta și nu-și schimbă cu ușurință munca, ci sunt atașați mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. Oferta de forță de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătății, psihologie, condiții de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;

d) oferta de forță de muncă este perisabilă și are caracter rigid;

e) cererea și oferta de muncă nu sunt omogene, se compun din elemente și grupuri neconcurențiale sau puțin concurențiale, neputându-se substitui reciproc decât în limite reduse sau deloc.

Ca rezultat al raporturilor dintre cerere și ofertă, piața muncii se desfășoară în două etape sau faze. Prima etapă se afirmă pe ansamblul unei economii ori pe elemente majore de cerere si ofertă, influențate de particularități tehnico-economice specifice diverselor activități.

Cea de-a doua fază reflectă efectiv întrepătrunderea cererii cu oferta de muncă, în funcție de condițiile specifice ale entității economice și de calitatea salariaților ei.

Cererea și oferta de muncă sunt dimensionate real ca volum și structură astfel: cererea de muncă se analizează pe baza contractelor sau a altor tipuri de angajamente pe care entitatea economică și le-a asumat, iar oferta de muncă se dimensionează în funcție de orarul de muncă, orele suplimentare pe care salariații acceptă să le efectueze sau nu.

1.3. Piața muncii și criza economico-financiară

Economia românească iese cu dificultate din recesiunea cu care s-a confruntat în ultima perioadă. Recesiunea a cauzat o scădere semnificativă a activității economice, cu mii de locuri de muncă pierdute și costuri umane mari și a determinat o presiune considerabilă asupra finanțelor publice, creând constrângeri fiscale și mai mari pentru țara noastră.

Perspectivele de evoluție a pieței muncii în România s-au deteriorat semnificativ și continuă să difere considerabil de la o regiune de dezvoltare la alta.

În multe economii avansate, prin crearea de locuri de muncă nu s-a reușit până acum să se readucă pe piața muncii lucrătorii care și-au pierdut locul de muncă în timpul crizei, iar consecințele recesiunii provoacă tot mai multe îngrijorări în legătură cu posibilitatea menținerii efectelor negative asupra ratelor de șomaj.

În afara aspectelor ce vizează evoluția PIB-ului, alți factori relevanți, care argumentează diferențele dintre ratele de șomaj în regiunile de dezvoltare ale țării noastre, sunt amploarea ajustării programului de lucru, nevoile de realocare a forței de muncă în alte sectoare, de exemplu a celei din sectorul construcțiilor, sistemele de educație și formare, în special programele de ucenicie, condițiile economice și instituționale de început și reacțiile politice diferite la recesiune.

În pofida unei situații economice și financiare extrem de nefavorabile, întreprinderile și angajații lor s-au implicat activ în procese de restructurare creative care s-au dovedit constructive, eficace și esențiale în limitarea pierderii locurilor de muncă, datorită unor măsuri inovatoare, deseori sprijinite de autoritățile publice.

Pe termen mediu, progresul tehnologic și inovarea scurtează ciclul de viață al produselor și obligă în mod constant firmele și forța de muncă să se adapteze. De asemenea, schimbările în diviziunea internațională a muncii și intrarea pe piață a unor întreprinderi puternice din țări emergente, în special a celor specializate în segmentele superioare ale pieței, măresc presiunea concurențială asupra întreprinderilor europene.

Competitivitatea economiei românești, conservarea activităților ei și a locurilor de muncă, precum și dezvoltarea de noi produse și, prin urmare, apariția unor noi oportunități de muncă vor depinde din ce în ce mai mult de capacitatea întreprinderilor de a-și ameliora baza competitivă prin inovare și adaptare rapidă, dar fără dificultăți la schimbări.

În acest sens, schimbările tehnologice și inovarea pot impune întreprinderilor și forței de muncă strategii de adaptare, dar se pare că inovarea, combinată cu cercetarea și educația, pot constitui, de asemenea, mijloace eficace de a scoate România din criză. Comisia Europeană a lansat inițiativa emblematică a Uniunii în domeniul inovării în 2010 și a prezentat în 2011 un raport privind progresele realizate în domeniul inovării.

Întreprinderile realocă resursele provenite din industrii și sectoare producătoare de bunuri și servicii tradiționale, de obicei caracterizate printr-o elasticitate redusă a cererii în raport cu venitul mondial, către sectoarele și industriile caracterizate printr-un conținut tehnologic și informațional mai mare, de obicei cu o elasticitate ridicată a cererii în raport cu venitul mondial. Competitivitatea României depinde de capacitatea sa de a crea condiții-cadru propice întreprinderilor inovatoare cu ritm rapid de creștere, importante pentru creșterea durabilă și crearea locurilor de muncă. Ea va depinde, de asemenea, de capacitatea de a păstra și de a dezvolta o bază productivă în țara noastră, ceea ce va stimula, în același timp, economia serviciilor.

Întreprinderile trebuie să fie capabile să se adapteze internaționalizării producției mondiale și să reacționeze la provocările în materie de competitivitate. Eventualele obstacole în calea acestor adaptări ar putea dăuna competitivității și ocupării forței de muncă pe termen lung.

Potrivit inițiativei emblematice în domeniul politicii industriale, condițiile-cadru sunt esențiale pentru a permite succesul adaptării economice. Pentru ca măsurile de adaptare să fie aplicate cu succes, este necesară implicarea timpurie a tuturor părților interesate relevante.

Accesul satisfăcător la finanțare este deosebit de important, căci investițiile pot fi întârziate sau oprite din cauza lipsei creditelor sau a accesului limitat la finanțare. Este necesară identificarea și diseminarea bunelor practici în acest domeniu.

Dezvoltarea resurselor umane și îmbunătățirea competențelor au o importanță primordială în acest context. Iată de ce țara noastră trebuie să se folosească de experiența recentă pentru a-și consolida competitivitatea în lume, astfel încât să devină mai puternică și să se transforme într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată printr-un nivel înalt al ocupării forței de muncă, al productivității, al competitivității și al coeziunii sociale.

Rezultatele pozitive ale unor state membre în materie de exporturi indică faptul că succesul pe piețele mondiale se datorează nu numai competitivității prețurilor, ci și altor factori, precum specializarea sectorială a produselor, inovarea și nivelurile de competență. În aceste domenii, punctele slabe care existau înainte de criză devin flagrante.

În ultimele decenii, Uniunea Europeană a construit un sistem puternic de ocupare a forței de muncă și de protecție socială care, combinat cu un nivel relativ înalt al educației, a reprezentat până acum baza prosperității sale economice și sociale. Cu toate acestea, sistemul, care a fost foarte eficient în crearea de noi locuri de muncă și în stimularea creșterii, este pus la încercare de noii actori care intră pe piața economică mondială și de schimbarea rapidă a mediului de afaceri. Este din ce în ce mai evident că, în lipsa unor schimbări, acest sistem nu poate asigura realocarea rapidă și fără dificultăți a resurselor, în special a resurselor umane, dinspre sectoarele în declin spre activitățile emergente.

În contextul recentei crize economice și financiare și al necesității imperative a schimbărilor structurale, soluționarea acestor probleme este mai importantă decât oricând. În conformitate cu conceptul de flexisecuritate și Strategia 2020, Comisia Europeană ține să încurajeze adaptarea permanentă a întreprinderilor la evoluția rapidă a condițiilor economice, menținând totodată un nivel înalt de ocupare a forței de muncă și de protecție socială prin măsuri de sprijin corespunzătoare. Sunt imperios necesare măsuri care susțin realocarea resurselor între firme și sectoare profesionale.

Printre aceste măsuri se numără modificările intervenite în legislația privind protecția locurilor de muncă și în practicile de afaceri legate de restructurarea întreprinderilor, care nu împiedică realocarea resurselor către activități cu valoare adăugată mai mare și caracterizate printr-un ritm de creștere mare, dar și în politicile de formare și de activare adecvate care, împreună cu un regim corespunzător de ajutor de șomaj, îi orientează pe lucrătorii disponibilizați către alte locuri de muncă și profesii.

Criza a lovit sectoare industriale întregi și, prin urmare, regiuni întregi, fără a ține cont de frontierele naționale. Ea agravat inegalitățile geografice persistente, atât între, cât și în cadrul regiunilor, inegalități care aduc prejudicii pieței unice.

Sprijinul adus de autoritățile publice operațiunilor de restructurare și proceselor care permit anticiparea acestora prin facilitarea coordonării între părțile interesate din afară și întreprinderi ar putea încuraja restructurarea activă și dinamică.

Rolul regiunilor, pe lângă cel al țărilor, în promovarea specializării inteligente are o importanță crucială și ar trebui analizate căile de consolidare a acestui rol.

Diferite modalități de adaptare pentru întreprinderi

Adaptarea face parte din procesul competitiv pentru întreprinderi. Ea constituie pentru întreprinderi o modalitate de îmbunătățire a productivității. Necesitatea adaptării constante este legată de schimbările tehnologice, inovare, concurența mai strânsă și apariția unor noi concurenți, evoluția preferințelor consumatorilor, modificările legislației, disponibilitatea și prețul resurselor și al altor factori de producție, accesul pe piață, etc. Necesitatea schimbărilor care ar putea să se facă simțită în perioade normale devine mai puternică în perioadele prelungite de activitate economică scăzută. Întreprinderile care nu reușesc să se adapteze la condițiile în schimbare nu vor ține pasul cu concurenții pe termen lung.

Prin urmare, adaptarea poate fi văzută din perspectiva unui proces de realocare a resurselor, prin care structurile de producție existente sunt examinate și eventual înlocuite cu structuri și întreprinderi noi, mai eficiente și mai competitive. Cu o bază industrială tot mai competentă și bazată tot mai mult pe capital și tehnologie, industria românească se va integra tot mai mult în lanțurile internaționale ale valorilor, având în vedere că aprovizionarea la nivel mondial devine un proces tot mai complex, cu scopul de a răspunde nevoilor piețelor mondiale în creștere.

Această adaptare poate să fie o modificare a activităților întreprinderii, de exemplu un domeniu de activitate mai extins sau mai restrâns, schimbarea poziției acesteia în lanțul valorilor, sciziunile și intraprenoriatul, o nouă utilizare a activelor, consolidarea bilanțurilor contabile, îmbunătățirea competențelor și formarea și/sau schimbările organizaționale în managementul întreprinderii. În mod concret, apar noi modele de afaceri care creează o legătură mai strânsă între producție și servicii. Elaborarea unor soluții inovatoare, cum sunt metodele de producție mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, sau noi tehnologii, precum materialele avansate și nanotehnologiile pot avea implicații asupra deciziilor de externalizare, etc. Acestea sunt unele dintre măsurile pe care orice întreprindere solidă care dorește să rămână competitivă ar trebui să le includă în activitățile sale zilnice.

Condițiile-cadru necesare pentru o adaptare eficientă

În mod normal, întreprinderile și sectoarele știu cel mai bine care sunt nevoile lor în materie de restructurare. Pentru a realiza o adaptare eficientă, întreprinderile trebuie să funcționeze într-un mediu în care există condiții-cadru adecvate care permit această adaptare. Eventualele obstacole în calea adaptării vor dăuna competitivității și ocupării forței de muncă pe termen lung.

Piața românească trebuie să contribuie la crearea condițiilor-cadru si să genereze oportunități în toate regiunile de dezvoltare. Funcționarea pieței muncii și mobilitatea sunt un aspect important. Alte domenii importante pentru întreprinderi și pentru societate în general sunt funcționarea piețelor de capital (accesul la finanțare), nivelul concurenței pe piețele produselor, eficacitatea sistemelor de cercetare și dezvoltare și de inovare, mediul de afaceri, mecanismele pentru transferul cunoștințelor și asimilarea tehnologiilor, un sistem de educație și de formare eficient, precum și alți factori societali mai largi. IMM-urile cu capacitate mare de inovare și clusterele de inovare devin un canal esențial pentru procesul de inovare și de producție. Prin urmare, sunt din ce în ce mai necesare politici privind constituirea clusterelor și specializarea inteligentă, dezvoltarea competențelor, precum și cunoștințe specifice privind piețele viitoare și principalele tehnologii de interes.

Restructurarea

Restructurarea poate să vizeze o singură întreprindere, să fie legată de dezvoltarea activităților sale sau de eșecul unor investiții anterioare. De asemenea, ea poate să cuprindă un sector întreg sau unele segmente ale acestuia. De asemenea, există diferențe clare între sectoare, unele dintre ele fiind mai afectate decât altele de constrângerile menționate mai sus. De exemplu, se poate spune despre industriile precum cea a echipamentelor, a substanțelor chimice, a autovehiculelor sau a aparatelor electrice că au fost foarte afectate de concurența mondială și de dezvoltarea tehnologică. Această situație are consecințe asupra nevoilor lor de restructurare eficientă.

Unele operațiuni de restructurare (de exemplu, desființarea unor părți ale lanțurilor de aprovizionare, disponibilizarea temporară a unor angajați) vor avea consecințe negative asupra economiei locale. Factorii de decizie politică au un rol de jucat în acest sens, dar un răspuns politic eficient nu ar trebui să întârzie sau să blocheze măsurile de restructurare necesare pentru creșterea eficienței. Mai degrabă, ar trebui acordată prioritate măsurilor care facilitează realocarea resurselor către diferite întreprinderi/sectoare.

Accesul la finanțare este deosebit de important pentru activitățile economice în măsura în care adaptările necesare care implică investiții pot fi întârziate sau oprite din cauza accesului limitat la fonduri externe. Accesul la finanțare este influențat nu numai de piețele de capital sau de sprijinul financiar public, ci și de alți factori de reglementare precum fiscalitatea întreprinderilor sau normele privind falimentul. Procedurile de faliment lungi și greoaie îi pot împiedica pe antreprenorii onești care au dat faliment să intre din nou în afaceri salvând și creând astfel noi locuri de muncă, deși există indicii că astfel de întreprinderi cu o „a doua șansă” se dezvoltă mai repede și sunt mai rezistente decât întreprinderile noi tradiționale.

România a reușit să păstreze baza productivă a economiei sale în cei mai dificili ani ai recesiunii economice. Cu toate acestea, în actualele condiții macroeconomice nesigure, capacitatea industriei românești de a rămâne competitivă și de a-și păstra locurile de muncă va depinde din ce în ce mai mult de capacitatea sa de a inova și de a se adapta repede și fără dificultăți la schimbări. Aceste schimbări sunt determinate de progresul tehnologic, de modificarea modelelor de comerț, de evoluția cadrului de reglementare, de modificarea modelelor de activitate și de comportamentul consumatorilor.

România, prin acțiunile sale în diferite domenii de politică, trebuie să sprijine sectorul de afaceri în acest sens. Adaptarea în profunzime, necesară pentru a face față provocărilor ecologice, economice, tehnologice și societale, duce la restructurări economice și schimbări sociale de o amploare uriașă, accelerate de marea recesiune. Din punctul de vedere al ocupării forței de muncă, acest proces va include atât crearea de locuri de muncă, cât și pierderea de locuri de muncă și, mai presus de toate, transformarea locurilor de muncă (sub formă de noi sarcini, noi profiluri de competențe și o nouă organizare a muncii). Deși forța de muncă calificată este unul dintre principalii factori de competitivitate pentru industria europeană, ea nu poate fi considerată un bun dobândit, iar susținerea acestui factor necesită o abordare activă.

Adaptarea fără dificultăți la schimbări necesită în mod evident competențe și o investiție corespunzătoare în capital uman. Pentru a susține creșterea inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, este esențial ca întreprinderile să dispună de forță de muncă cu calificări corespunzătoare pentru a se evita lipsa de competențe și nepotrivirea acestora. Pentru a menține un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, este esențial, de asemenea, să se anticipeze viitoarele cerințe în materie de competențe (de exemplu, competențe „ecologice” sau cele în domenii precum îngrijirea sănătății și asistența socială) și să se adapteze în consecință sistemele de educație și de formare, programele de studii și calificările, în colaborare cu partenerii sociali, să se dezvolte un sistem de ucenicie de calitate și un sistem de reconversie profesională, în cadrul programului de învățare pe tot parcursul vieții, a lucrătorilor deja activi în sector. În cazul lipsei de competențe, întreprinderile trebuie să fie pregătite să caute talente în străinătate. În acest scop, este imperativ să se investească în competențe TIC și în competențe digitale. Se creează locuri de muncă în domeniul noilor semiconductoare cu consum redus de energie, în domeniul furnizării serviciilor de informatică dematerializată (cloud computing), în cel al securității informatice și al virtualizării aplicațiilor. În consecință, va exista o cerere foarte mare de persoane cu competențe în aceste sectoare și ar trebui încurajate inițiativele specifice în materie de competențe digitale.

CAPITOLUL II

OCUPAREA ȘI ȘOMAJUL – NOȚIUNI TEORETICE

2.1. Ocuparea și somajul – delimitări conceptuale

Ocuparea forței de muncă și șomajul sunt două fenomene care produc consecințele cele mai profunde în activitatea economică și socială a unei țări. Respectul față de om, față de valoarea pe care el o produce trebuie să devină o prioritate de prim rang în agenda cotidiană a guvernanților.

Adesea, uităm faptul că resursele care produc în cea mai mare parte profitul mult dorit nu sunt cele financiare sau mașinăriile din curtea întreprinderii, ci oamenii care folosesc aceste resurse și produc cu ajutorul lor valoarea adăugată numită profit.

Omul trebuie situat în centrul oricărei cercetări asupra dezvoltării și evoluției sistemului economic. În acest sens, abordarea problemei ocupării forței de muncă și a șomajului reprezintă o prioritate absolută a cercetării științifice.

Munca este factorul de producție care deține puterea de a pune în mișcare ceilalți factori de producție, ajungându-se astfel la transformarea lor în bunuri economice. Mulți cercetători au adus în discuție importanța acestui factor de producție. Astfel, Keyns definește munca drept “cea care produce totul” . Pentru Adam Smith munca este “sursa unică a avuției națiunilor” , iar pentru Marx munca este ”unica sursă a valorii sau, mai exact însăși substanța acesteia; mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri determinate de timp de muncă solidificat, cristalizări ale muncii. Deci, cantitatea de muncă, mărimea substanței creatoare de valoare este cea care determină și permite măsurarea valorii unei mărfi.”

Munca este aceea care determină volumul, structura și calitatea bunurilor materiale și spirituale a serviciilor de care se dispune în societate.

Conceptul de ocupare este unul extrem de complex, fundamental pentru natura umană, iar analiza politicilor sociale de ocupare nu se poate realiza fără a înțelege foarte bine elementele care îl explică.

În ultimele două secole problematica ocupării depline a suscitat interesul a numeroși economiști, cum ar fi: Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, J.M. Keynes, Lionel Stoleru, F.A. Hayek, etc. Acest concept poate fi definit ca starea de echilibru între cererea și oferta de muncă și care nu exclude existența, între anumite limite, a șomajului.

J.M. Keynes consideră ocuparea deplină ca fiind „o situație în care volumul global al ocupării rămâne inelastic la creșterea cererii efective pentru producția care îi corespunde. În jurul acestei definiții keynesiene a ocupării depline se concentrează și alte definiții ale economiștilor contemporani, dintre care vom menționa doar una: ocuparea deplină este dată de acea rată a șomajului la care ritmul de inflație se stabilizează când rata creșterii masei monetare rămâne constantă.

O abordare din perspectivă sociologică a ocupării a creat conceptul de„sistem al ocupării” și a definit ocuparea, incluzând aici orice tip de activitate: munca răsplătită cu salariu, activitățile antreprenoriale dar și activitățile pe cont propriu, munca în gospodărie, voluntariatul și orice fel de activitate din afară în piața muncii.

Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea unor elemente de natură economică, demografică, educativ-formativă, social- comportamentală și juridic-instituțională. Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească ocuparea sunt:

funcția de finalitate eficientă precisă;

funcția de prevenire a formării unor grupuri de angajați săraci;

funcția educativ-formativă permanentă;

funcția social-politică, de combatere a sărăciei, a inegalităților sociale, a șomajului, de realizare a dreptului de muncă, la obținerea unui venit decent.

Pentru fiecare individ, locul de muncă nu reprezintă doar un ansamblu de atribuții și responsabilități ci și o anumită ocupație, profesie, calificare, un anumit tip de contacte umane, o traiectorie proprie a carierei, o recunoaștere sau nerecunoaștere a performanțelor profesionale de către o piață imperfectă și nu în ultimul rând un venit.

Asemenea ocupării, șomajul este produs al lumii moderne, un efect al industrializării. Conform BIM, șomerii sunt persoanele în vârstă de 15-74 de ani care îndeplinesc trei criterii: 1) nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri; 2) sunt în căutarea unui loc de muncă (în ultimele patru săptămâni s-au înscris la agenții pentru ocuparea forței de muncă sau la agenții particulare de plasare, au desfășurat acțiuni pentru începerea unor activități pe cont propriu, publicarea de anunțuri, apel la prieteni etc.) și 3) sunt disponibile săînceapă lucrul în următoarele două săptămâni, dacă și-ar găsi imediat un loc de muncă.

Definirea șomajului a fost o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate. Există mai multe modalități de definire a șomajului, ținând seama de posibilitățile de măsurare a lui. Existând această diversitate în definirea conceptului de șomaj, se desprind elemente comune care se regăsesc în toate opiniile. Dicționarul de Politici Sociale, șomajul definește situația unei piețe a muncii excedentare, în care oferta depășește cererea de forță de muncă. Aceasta înseamnă că o parte a populației nu găsește un loc de muncă, deși ar vrea să lucreze.

De asemenea, John Maynard Keynes acordă o atenție deosebită și cauzelor șomajului. În opinia acestuia șomajul este cauzat de un fenomen psihologic: înclinația oamenilor spre economii/tendinței consumului de a rămâne în urma producției datorită acestei înclinații sau, într-o formulă oarecum plastică, obișnuinței oamenilor de a strânge bani albi pentru zile negre.

Economistul Dumitru Ciucur definește șomajul ca fiind : o stare negativă a populației active disponibile, care nu găsește locuri de muncă, din cauza dereglării relației dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă și evoluția populației, ca sursă a ofertei de muncă. În condițiile contemporane, șomajul este considerat ca un dezechilibru al pieței muncii naționale, adică dezechilibru între cererea globală de muncă și oferta globală de muncă.

Sub aspect psiho-social, șomajul constituie, în economiile de piață, un risc major, cu efecte multiple și durabile; el reprezintă așadar : factor de extindere și adâncire a sărăciei pentru șomeri și familiile lor; el poate afecta întreprinderi, ramuri economice, zone geografice, meserii sau profesii; factor de „stimulare” și întreținere a stării infracționale; factor de alterare a stării de sănătate; factor de descurajare, marginalizare și excludere a unor persoane cu o calificare redusă sau cu un nivel de școlaritate precar; factor de adâncire a segmentării pieței muncii; factor de instabilitate politică, economică și de conflict social distructiv.

Existența șomajului este nu numai dovada cea mai elocventă a incapacității societății de a utiliza cel mai important factor de producție, dar și dovada trecerii omului pe un plan secundar. Schimbările din decembrie 1989 au dus, pentru unii, la standarde de viață mai ridicate. Dar o substanțială parte a populației a fost exclusă de la tendința crescătoare de prosperitate. Cel mai evident semn de excludere este șomajul.

Șomajul stă în spatele deteriorării multor indicatori socio-economici. El reduce veniturile, crește sărăcia, crește inegalitățile, erodează capitalul uman, crește criminalitatea, anxietatea, crește povara ajutoarelor sociale și taxelor. El reflectă atât ineficiența economică (risipa de resurse) cât și disperarea umană. Reprezintă o sursă majoră de mizerie umană. Persistența șomajului subminează coeziunea socială și încrederea în instituțiile democratice și economia de piață.

Șomajul și implicit ocuparea forței de muncă sunt o oglindă pentru funcționalitatea pieței muncii unei societăți, constituind o latură importantă a echilibrului economic și o componentă vitală a politicilor macroeconomice și macrosociale.

2.2. Ocuparea resurselor de muncă

Politicile de ocupare reprezintă un domeniu distinct în cadrul politicilor sociale, obiectivul lor fiind menținerea și creșterea gradului de ocupare, prin acțiuni directe sau indirecte, menite să asigure locuri de muncă pentru tinerii care intră pe piața muncii, pentru șomeri sau alte persoane care vor să se angajeze ca salariați. Acestea presupun în special acțiuni active care au ca scop crearea de noi locuri de muncă, și în acest fel, creșterea gradului de ocupare.

Trăim într-o societate în formare căreia îi va fi specifică o nouă economie, o economie care este caracterizată prin mutații radicale în natura muncii și a relațiilor de muncă, cu implicații profunde asupra stilurilor de muncă și viață ale oamenilor.

În acest context putem afirma că piața muncii este în continuă schimbare atât sub aspectul cererii cât și al ofertei forței de muncă. De aceea, putem afirma fără echivoc că puține lucruri sunt durabile în materie de ocupare, iar pentru a fi viabilă ocuparea presupune eforturi permanante de anticipare, adaptare, perfecționare și recalificare a forței de muncă. Deci, utilizarea noilor tehnologii impune neîndoielnic o amplificare considerabilă a pretențiilor în dobândirea unui loc de muncă, accentuarea competenței spirituale între indivizi.

Evoluția economiei fiecărei țări și a economiei mondiale a adus în prim plan preocupările teoretice și pragmatice, problema ocupării resurselor de muncă și nonocupării sau șomajului. Aceste probleme au un conținut complex și o arie largă de manifestare, cu importante consecințe economice și social-umane. Un aspect fundamental al utilizării eficiente a resurselor de muncă îl reprezintă ocuparea deplină, optimă a resurselor de muncă, ținându-se seama de relația dintre piața muncii și celelalte piețe specifice din societate.

Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acțiune rațională complexă, specifică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc și se realizează proporții optime privind structura, repartizarea, distribuirea și încadrarea pe diferite locuri de muncă a oamenilor, în funcție de calificare, de cerințele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, ținându-se seama de legile pieței muncii concurențiale, de normele juridice, etnice și cele ale echității statuate pe plan intern și internațional.

Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura și calitatea utilizării resurselor de muncă în mod optim, adică favorizează maximizarea efectului util, concretizat în bunuri economice pentru satisfacerea nevoilor oamenilor și comunităților umane. Astfel, ocuparea deplină implică și ocuparea eficientă a resurselor de muncă, fiind compatibilă cu rata naturală a șomajului, cu șomajul normal. Ocuparea deplină pe piața muncii are loc atunci când cererea este egală cu oferta de muncă. Chiar și în această situație vor exista în societate persoane în stare de șomaj.

În secolul nostru se remarcă o nouă paradigmă a fructificării resurselor de muncă, bazată pe relația creștere economică-competitivitate-ocupare-dezvoltare durabilă-umană. Aceasta sporește complexitatea ocupării în sensul că ea exprimă relații mult mai ample ce tind să depășească locul ei ca rezultantă a funcționării celorlalte piețe specifice din economie, devenind finalitate economico-socială cu influențe puternice la nivel global. Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea pot fi grupate în mai multe categorii, cum ar fi:

cauze privind gestionarea pieței muncii (crearea de noi locuri de muncă, tipologia măsurilor antișomaj);

cauze de natură instituțională (legislația muncii, instituțiile pieței muncii);

cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă; instabilitatea salarială);

cauze privind procesul formativ-educativ (calitatea calificării oamenilor, gradul de adaptare a muncii la noile exigențe ale dezvoltării economico-sociale);

cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea economică).

În primul rând, ocuparea constituie un mijloc, forța de muncă reprezentând un factor fundamental pentru orice fel de dezvoltare. Pentru aceasta însă este nevoie de investiții în resursa umană, de adaptarea permanentă a ofertei de forță de muncă, la cerere – ca volum, structură și calitate – în principal, prin sporirea nivelului de educație și formare profesională a capitalului uman.

În al doilea rând, o dezvoltare durabilă nu se poate face prin risipă. Dacă din punct de vedere al capitalului natural, sustenabilitatea implică folosirea acestuia cât mai economicos și prezervarea sa pentru generațiile viitoare, în ce privește utilizarea capitalului uman, principiul minimizării eforturilor are o natură diferită. Este vorba, în acest caz, de minimizarea consumului de muncă pe unitatea de rezultat, în paralel cu maximizarea gradului de participare a populației la activitatea economică. Capitalul uman nu poate fi conservat pentru generațiile de mâine. El este eminamente perisabil. Pentru ca urmașii noștri să primească o moștenire sporită este rațional să folosim astăzi cât mai mult din potențialul de muncă de care dispunem.

În al treilea rând, dezvoltarea umană este nemijlocit legată de mărimea venitului. Pentru majoritatea oamenilor, salariul reprezintă principala sursă de venit. În aceste condiții, ocuparea, în variate formule se impune ca un obiectiv peren al dezvoltării durabile, asigurând satisfacerea obiectivelor sociale, fără a apela la costisitoare procese de repartiție secundară a veniturilor.

Începând din 1997, pe baza Tratatului de la Amsterdam, s-a trecut la aplicarea „Strategiei Europene pentru Ocupare” (SEO), care a adoptat ocuparea deplină ca obiectiv major al politicii sociale și al politicii de ocupare în Uniunea Europeană. SEO este un program multianual, fundamentat pe patru elemente esențiale: sporirea capacității de angajare și de inserție profesională; dezvoltarea spiritului antreprenorial și stimularea flexibilității întreprinderilor și angajaților lor, în raport cu exigențele evoluției economico-sociale; întărirea politicilor de egalitate a șanselor pentru bărbați și femei; reconcilierea vieții profesionale cu cea familială și facilitarea reintegrării pe piața muncii.

Obiectivul final al strategiilor de ocupare naționale și internaționale este edificarea unei economii bazate pe cunoașterea științifică, în care ocuparea resurselor de muncă să fie deplină și eficientă pentru individ și comunitatea socială.

Koistinen spunea că ocuparea a fost determinată de mai mulți factori : instituționali, structurali și comportamentali. Plecând de la această teorie și analizând în special cazul României, A.M. Preoteasa a elaborat un model teoretic expilcativ al ocupării forței de muncă. S-au păstrat cele trei tipuri de factori și a fost adăugat în cadrul factorilor structurali economia informală, element care a determinat multă vreme piața muncii de la noi, dar și tranziția la economia de piață.

Factori structurali:

Structurile demografice

Structurile de producție

Condițiile naționale (economice, geografice)

Economia informală

Tranziția la economia de piață

Factori instituționali:

Sistemul de protecție și securitate națională

Sistemele de educație și formare continuă Ocuparea

Legislația cu privire la relațiile industriale și de mobilitate

a forței de muncă

Politica Uniunii Europene

Factori culturali și comportamentali

Valori individuale și de grup

Așteptări de la statul bunăstării

Idei culturale vizavi rolurile de gen în familie și societate

Modul în care oamenii apreciază importanța participării la muncă

Figura 2.1.- Factorii care influențează ocuparea forței de muncă

Sursa: Preoteasa, A.M., Fenomenul ocupării în România și dezvoltarea durabilă, Revista Calitatea Vieții, Nr. 3/2008, pag. 3

Impactul crizei actuale asupra pieței forței de muncă a variat considerabil în rândul țărilor. Structura economiei și expunerea la anumite sectoare vulnerabile a amplificat pierderile de locuri de muncă în anumite cazuri.

Eichhorst, Escudero, Marx și Tobin susțin că țările care s-au putut baza pe o flexibilitate internă puternică au putut controla mai bine pierderile de locuri de muncă și creșterea șomajului. Mai mult, ei susțin că acest lucru a fost posibil datorită protecției nucleului pieței muncii prin reguli stricte cu privire la ocupare și prin ajustările orelor de lucru și a salariilor, și nu prin concedieri masive.

Politica ocupării are ca obiectiv menținerea și creșterea gradului de ocupare a populației active prin acțiuni directe sau indirecte menite să asigure locurile de muncă pentru noile generații ce devin active, șomeri sau alte persoane care vor să se angajeze ca salariați.

Problema ocupării forței de muncă este destul de importantă pentru că, vizează fiecare locuitor în parte al acestei planete. Pregătirea indivizilor pentru a intra pe piața forței de muncă este un proces foarte lung și costisitor, atât pentru societate, cât și pentru individ și familia acestuia. Astfel, pregătirea într-un anumit domeniu începe cu identificarea și dezvoltarea aptitudinilor copiilor, continuă cu orientarea școlară, formarea profesională inițială, integrarea socio- profesională la locul de muncă, reciclarea permanentă a cunoștințelor, recalificarea, policalificarea și specializarea fiecăruia, corespunzător cerințelor locurilor de muncă în plin proces de transformare.

Coordonatele fundamentale ale teoriei generale a ocupării și șomajului sunt valabile și în România. Ele se pot utiliza cu succes ținându-se seama de condițiile concret-istorice, de tradițiile și mentalitățile din acest spațiu economic și geopolitic, corelându-se într-o strategie coerentă pe termen lung laturile cantitative, structurale și calitative.

Ocuparea sub aspect cantitativ vizează încadrarea rațională în muncă a unui număr sporit de oameni și ameliorarea modalităților pentru stimularea celor deja ocupați să lucreze mai multe zile sau ore în anul economico-financiar, inclusiv în perioadele cu activități sezoniere. Acest aspect este important, deoarece în țara noastră numărul de ore lucrate în medie anuală pe un salariat este mai redus în comparație cu țările dezvoltate, unde productivitatea muncii este de 4-5 ori mai mare.

Ocuparea sub aspect structural are în vedere, mai întâi, dinamica încadrării în muncă pe ramuri și sectoare (industrie-agricultură-servicii-informații, ș.a). Dar structura ocupării are un accentuat caracter atipic, atât ca ponderi, cât și ca sensuri ale fluxurilor ocupării. În ultimul deceniu, de pildă, a crescut ponderea populației ocupate în agricultură, în timp ce în țările dezvoltate s-a diminuat.

De asemenea, ocuparea la nivelul țării are o arie de cuprindere mai mare decât ocuparea înfăptuită pe temeiul și în acord cu cerințele pieței muncii, înregistrând o tendință evidentă de accentuare a acestui decalaj, prin sporirea muncii ilegale, prin încălcarea normelor legale de angajare în muncă ș.a.

Modelul ocupării bazat pe corelația între salariul de echilibru în termeni reali și cererea și oferta de muncă are o valoare relativă, doar de cunoaștere științifică de metodologie, și mai puțin se dovedește eficient, în noile condiții economico-sociale, pentru ameliorarea ocupării structurale a resurselor de muncă.

În literatura de specialitate am găsit un raport de cercetare privind oportunitățile de muncă în rândul tinerilor, aici fiind prezentați factorii care influențează probabilitatea de a avea un loc de muncă:

Figura 2.2 – Factori detereminanți în explicarea probabilității de a avea un loc de muncă

Sursa: Raport de cercetare Săracia, excluziunea socială și oportunitățile de muncă în rândul tinerilor din

mediul rural, București, 2013, pag. 113

corelația pozitivă este indicată prin semnul +, iar cea negativă prin semnul -; numărul de semne ilustrează intensitatea relației conform nivelului de semnificație statistică (+ p < 0,1; ++ p < 0,05; +++ p < 0,01; ++++ p < 0,001); modelul explicativ construit pe baza unei regresii logistice explică 25% din variația statului ocupațional (ocupat, non-ocupat, persoană inactivă care nu face parte din forța de muncă)

În esență, politica ocupării reprezintă un ansamblu de intervenții publice pe piața muncii, pentru stimularea creării de noi locuri de muncă, pentru ameliorarea adecvării resurselor de muncă la nevoile economiei, pentru asigurarea unei fluidități și flexibilități pe piața muncii.

2.3 Șomajul – dezechilibru al pieței muncii

În fiecare perioadă istorică, omenirea se confruntă cu o serie de fenomene negative, cărora trebuie să le facă față. Ultimele decenii văzute prin prisma evoluției șomajului, au determinat statele să acorde o importanță deosebită acestui fenomen care devine din ce în ce mai masiv și cronic.

Șomajul poate fi caracterizat prin analizarea mai multor dimensiuni ale sale: nivelul șomajului, care se determină în funcție de doi indicatori, și anume: masa șomajului (numărul șomerilor) și rata șomajului , intensitatea acestuia în funcție de care se pot distinge trei categorii de șomaj: șomajul total, șomajul parțial, șomajul deghizat, durata șomajului sau perioada de șomaj și structura acestuia.

Șomajul este considerat un factor negativ pentru că impune costuri societății. Costul național al șomajului poate fi clasificat în trei categorii: costul social, costul financiar, costul economic.

Marele demograf A. Sauvy are în acest sens câteva cuvinte semnificative: unele maladii ale omului sunt rebele la orice terapeutică este, desigur, chinuitor dar scuzabil, deoarece nu omul este cel ce a fabricat corpul său și inamicii acestuia. Dar când un rău social, deci defecțiunea unui organism creat de noi înșine, rezisă celor mai diverse politici, sprijinite pe doctrine mai mult sau mai puțin asemănătoare și chiar net diferite, atunci el este o sursă de umilință, iar speranțele trebui să se sprijine neaparat pe schimbări și rețele radicale.

Atât la nivel individual cât și la nivel macrosocial „cadrul fundamental” va privi identificarea problemelor structurale și a relațiilor dintre acestea. La nivel individual „cadrul fundamental” poate fi considerat ca reunind etapele pe care le parcurge fiecare persoană în viața sa și deci poate fi denumit drept Ciclul Vital. „Ciclul vital” ca și cum viața ar fi repetabilă? La nivel macrosocial „cadrul fundamental” poate fi apreciat ca reunind etapele formării și redistribuirii „produsului național brut” și deci poate fi denumit drept Ciclul Produsului Național.

Șomajul este o situație traumatică, pierderea locului de muncă fiind trăită și elaborată personal de individ, în ciuda originii ei sociale și a răspunderii relative. Modul în care cei afectați trăiesc pe termen scurt sau lung șomajul este determinat de experiențele lor de viață și de tendințele conflictuale specifice personalității lor. Măsurile pasive de ajutorare, date cu bune intenții, nu fac altceva decât să susțină din punct de vedere psihologic la cei asistați, pasivitate – o atitudine de neajutorare învățată și nu produc ajutorare în scopul neajutorării. Iată un paradox, statul în încercarea de a-i ajuta pe șomeri de fapt le creează multora dintre ei o stare de disconfort psihic majoră.

Reducerea șomajului a devenit una din cele mai acute probleme pentru guvernele și forțele sociale din fiecare țară. O importanță deosebită în cadrul acestor preocupări o deține orizontul de timp avut în vedere atunci când sunt promovate diferite măsuri de ameliorare a ocupării; nu de puține ori măsurile pe termen scurt au provocat dezechilibre pe termen lung. Fie pe termen scurt sau lung aceste măsuri sunt interdependente și vizează societatea, agenții economici și șomerii. Contextul istoric în care se încadrează demersurile României vizând integrarea în structurile comunitare se plasează sub semnul schimbărilor profunde care au intervenit în societatea românescă după 1989.

Pe piața muncii se pot întâlni: o situație de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forței de muncă și o situație de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forței de muncă. Măsurarea șomajului este o problemă de estimare a proporțiilor, structurii, intensității și duratei lui. În toate țările cu economie cu piață concurențială funcționează instituții specializate și sunt aplicate modalități specifice de înregistrare a șomajului, sub multiplele sale caracteristici.

Măsurarea șomajului trebuie să țină seama și de faptul că problematica forței de muncă este atât de natură economică, cât și socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximație fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de decizie social- politică manifestă uneori o tendință sau alta.

Subevaluarea șomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizație de șomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un ciclu de învățământ și nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoane aflate în șomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane s.a.

Supraevaluarea șomajului presupune înregistrarea ca șomeri și a altor categorii neîndreptățite ca: persoane care, deși încasează ajutor de șomaj, totuși au intenția de a se încadra în muncă, așa cum ar fi, de exemplu, p ersoanele care îngrijesc copii; persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt șomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificați; persoane care nu doresc să lucreze din motive strict personale s.a.

Principalele forme ale șomajului sunt: șomajul conjunctural, șomajul structural, șomajul tehnologic. Asemenea forme au caracter general, așa cum am arătat anterior, dar se particularizează la noi în funcție de condițiile concrete.

Șomajul conjunctural este acela care se formează din pricina diminuării activității economice în condițiile recesiunii specifice tranziției la economia cu piață concurențială, în țara noastră. El are un caracter involuntar, fiind determinat de insuficiența cererii agregate, implicit, a cererii de muncă. Șomajul conjunctural se autoîntreține, deoarece sporirea salariilor sub presiunea inflației, fără acoperire în creșterea productivității, duce la scăderea volumului vânzărilor. Astfel, firmele care nu pot face față salariilor își diminuează activitatea și încep să disponibilizeze personalul.

Șomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura activităților economico-sociale. El se corelează cu interacțiunea dintre schimbarea consumului și noile tehnologii, astfel că apare ca șomaj involuntar. O asemenea interacțiune provoacă o diminuare puternică a gradului de ocupare în anumite ramuri sau sectoare și o lipsă de forță de muncă în alte câteva domenii. Șomajul structural demonstrează existența unei evidente neconcordanțe între structura cererii și ofertei de forță de muncă, sub aspect demografic, educațional-profesional și ocupațional. Acest șomaj se particularizează prin faptul că este efectul, îndeosebi, al restructurării economiei, în primul rând a industriei, prin deplasarea de la industria energointensivă, la industria producătoare de bunuri materiale și servicii de consum.

Șomajul tehnologic este șomajul determinat de înlocuirea tehnologiilor vechi și reorganizarea întreprinderilor. Întrucât în România procesele de retehnologizare și restructurare înregistrează un ritm lent, șomajul tehnologic are proporții mai reduse. Dar întârzierea acestor procese are efect pe termen lung, deoarece amână momentul reducerii locurilor de muncă slab eficiente și cel al sporirii puterii de concurență a unităților economice.

În afara acestor forme principale de șomaj, mai există în țara noastră și alte forme mai puțin cuprinzătoare, cum ar fi: șomajul sezonier sau șomajul deghizat. Indiferent de formele sub care se manifestă, șomajul are consecințe multiple, atât pentru individ, cât și pentru economia și societatea românească în ansamblu.

Consecințele economico-sociale multiple se îmbină cu costul social al șomajului și afectează puternic esența, proporțiile, ritmul și eficiența dezvoltării economiei românești pe termen lung.

Treptat, mulți specialiști au ajuns să susțină teza potrivit căreia șomajul existent în ultimele decenii din țările dezvoltate este mai ales șomajul voluntar, negând astfel șomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.

Ocuparea și șomajul reprezintă două componente importante ale pieței muncii care a polarizat și polarizează mari dispute, atât pe plan național, cât și la scară internațională, deoarece în ciuda preocupărilor majore asupra acestora, sunt departe de a înregistra evoluții mai bune, calitative. Atât în domeniul ocupării, cât și în cel al șomajului se observă evoluții, procese și tendințe care pot fi considerate erozive, amenințătoare pentru pacea socială, pentru aspirațiile legitime de construire a unei societăți sănătoase, durabile, întemeiată pe drepturile fundamentale ale omului la un trai decent și prosper.

CAPITOLUL III

ANALIZA DINAMICII ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA. STUDIU DE CAZ LA NIVELUL JUDEȚULUI GORJ

Având în vedere obiectivul UE 2020 privind o ocupare a forței de muncă de 70% a tuturor persoanelor cu vârsta 20 – 64 de ani, România este încă departe de atingerea acestui obiectiv, având o rată de ocupare de doar 62,8% în 2011. Rata de ocupare a forței de muncă din România s-a îndreptat spre obiectivul național EU2020 (70%) numai între anii 2005 și 2006, pe urmă discrepanța mărindu-se.

Tendința temporală este oarecum aliniată cu ceea ce s-a întâmplat cu media UE27, cu excepția anilor 2006 – 2008 când UE27 se îndrepta spre obiectiv, în timp ce România se îndepărta de acesta. Ca urmare, în 2011 discrepanța a fost mai mare în România (7,2 puncte procentuale) decât în UE27 (6,4), inversând situația din 2005 când discrepanța UE27 față de obiectiv a fost mai mare decât cea a României (7,0 versus 6,4 puncte procentuale, respectiv). Luând în considerare tendința de scădere a ratei de ocupare a forței de muncă începând cu 2006, este destul de probabil ca obiectivul EU2020 să nu fie atins în următorii ani dacă performanțele economice nu se ameliorează considerabil.

Tabelul 3.1.- Indicatori privind piața de muncă din România, evoluție 2007 – 2012

Sursa: Institutul Național de Statistică al României – Ancheta forței de muncă în gospodării (AMIGO)

În anul 2011, numai 62,8% din populația României cu vârsta 20-64 de ani era activă pe piața muncii. Gradul de participare era puțin inferior mediei UE, care atingea în același an o rată de ocupare a forței de muncă de 68,6%. În același timp, diferențe semnificative se înregistrează când se analizează rata de ocupare a forței de muncă în funcție de sex, cu o rată de ocupare mai mare pentru bărbați, atât în România, cât și în UE.

Romania va trebui să crească rata de ocupare, în contextul în care numărul locurilor noi de muncă este direct proporțional cu dezvoltarea economiei și aceasta în situația in care economia României a înregistrat în perioada 2000 – 2010 o scădere absolută de 3,7% a ratei de creștere anuală a PIB-ului real, deși în intervalul 2002 – 2008 s-a înregistrat o rată medie de creștere de 6,3%, ce a depășit rata medie de creștere a PIB-ului potențial. Dar in termeni reali, importanța economiei românești în ansamblul economiei Uniunii Europene, exprimată ca pondere in valoarea adăugată brută pe total economie, pentru România în total acesta a crescut de la 0,4% în 2000 la 1% în 2010.

Tabelul 3.2 – Ratele de ocupare a fortei de munca pentru populația cu vârsta 20-64 de ani – medii anuale în % 2007-2012

Sursa: Institutul Național de Statistică al României – Ancheta forței de muncă în gospodării (AMIGO)

Rata de ocupare a forței de muncă este calculată prin împărțirea numărului de persoane cu vârsta 20 – 64 de ani angajate la numărul total de populație din aceeași categorie de vârstă. Indicatorul se bazează pe Raportul UE privind Forța de muncă. Acest raport acoperă toată populația care trăiește în gospodării private și exclude persoanele din gospodării colective precum internate, cămine și spitale. Populația angajată constă în acele persoane care, în timpul săptămânii de referință, au efectuat orice fel de muncă plătită sau pentru profit timp de cel puțin o oră, sau care nu lucrau dar aveau locuri de muncă de la care erau temporar absenți.

Din populația totală a țării, 85,0% erau persoane de 15 ani și peste; 55,5% dintre acestea trăiau în mediul urban. Structura pe sexe a acestei categorii de populație se caracterizează printr-o ușoară preponderență feminină (1075 femei la 1000 bărbați).

Repartiția populației ocupate pe activități ale economiei naționale arată că 29,0% din totalul persoanelor ocupate erau concentrate în sectorul agricol, 28,6% în industrie și construcții, iar 42,4% în servicii. În activitățile neagricole erau ocupate 6.580 mii persoane, ponderi semnificative în rândul acestora fiind deținute de cele care își desfășurau activitatea în industria prelucrătoare (25,6%), comerț (18,3%) și construcții (10,6%).

În Figura 3.1. este prezentată structura pe grupe de vârstă în anul 2012 a populației de 15 ani și peste, pentru principalele categorii de populație: persoane ocupate, șomeri și persoane inactive din punct de vedere economic.

MASCULIN FEMININ

Figura 3.1 – Distribuția populației de 15 ani si peste după participarea la activitatea economică, pe sexe si grupe de vârstă, în anul 2012

Sursa: Raport Forța de muncă în România. Ocupare si somaj, pag. 25

Discrepanțe se pot vedea și între zone rurale și urbane: Conform datelor INS din 2011, s-au înregistrat diferențe mari pentru persoanele cu vârsta 15 – 24 de ani, pentru care se înregistra o rată de ocupare de 17,8% în mediul urban și 30,5% în mediul rural. O situație similară s-a putut constata în ceea ce privește rata de ocupare a persoanelor cu vârsta 55 – 64 de ani (31,2% în mediul rural și 52,62% în mediul urban). Discrepanțe regionale și la nivel urban-rural similare se pot găsi pentru toți indicatorii relevanți ai performanțelor economice, educaționale și ale pieței muncii, care sunt de asemenea supuse unei evoluții negative în contextul crizei economice.

Datele referitoare la populația ocupată în vârstă de muncă (15 – 64 ani) pe regiuni scot în evidență faptul că doar regiunea București-Ilfov înregistrează o evoluție pozitivă (creștere de 105 mii de persoane ocupate) în perioada 2000 – 2011, celelalte regiuni înregistrează evoluții negative. Anul 2012 prezintă un trend descrescator pentru toate regiunile țării. Regiunile cu cele mai negative evoluții din această perspectivă fiind Sud – Muntenia cu o scădere de peste 204 mii de persoane și Sud – Vest Oltenia cu o scădere de peste 150 mii de persoane.

Tabelul 3.3. – Ratele de ocupare a forței de muncă pentru populația cu vârsta 20 – 64 de ani din regiunile României – medii anuale în % din 2007până în 2012

Sursa: Institutul Național de Statistică al României – Ancheta forței de muncă în gospodării (AMIGO)

În ciuda eforturilor depuse până acum, România încă se află în urma celorlalte țări UE, atât în ceea ce privește dezvoltarea socio-economică, cât și productivitatea muncii. Una din principalele cauze o reprezintă discrepanțele semnificative din punct de vedere structural, privind distribuția forței de muncă între principalele sectoare ale economiei.

În cele ce urmează voi prezenta evoluția ratei de ocupare a populației pe categorii de vârstă în perioada 2005-2013.

Tabelul 3.4 – Rata de ocupare a populației pe grupe de vârstă

Sursa: Institutul Național de Statistică al României – Ancheta forței de muncă în gospodării (AMIGO)

Din datele prezentate se poate observa că în perioada analizată cea mai mare rată de ocupare s-a înregistrat în anul 2012 de către persoanele cu vârsta cuprinsă între 25-54 ani, cu un procent de 74,7%. Cel mai mic procent în ceea ce privește rata de ocupare s-a înregistrat în anul 2013 la categoria persoanelor de peste 65 de ani. În ceea ce privește anul 2013 se poate observa că rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 23,5%, iar rata de ocupare a persoanelor vârstnice (55-64 ani) a fost de 41,5%.

Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (81,7%). Pe măsură ce scade nivelul de educație, scade și gradul de ocupare. Astfel, erau ocupate 62,9% dintre persoanele cu nivel mediu de educație și numai 42,1% dintre cele cu nivel scăzut de educație.

Dacă ar fi să facem o comparație între anul 2005 și anul 2013 putem observa că nu au fost diferențe semnificative.

Figura 3.2. – Evoluția ratei de ocupare a populației pe grupe de vârstă

Sursa: Institutul Național de Statistică al României

Ponderea populației în vârstă de muncă în total populație, a înregistrat o tendință evidentă de creștere, pe fondul scăderii populației tinere. Astfel, ponderea populației în vârstă de muncă (15 – 64 de ani) în total populație, a crescut pentru România, de la 68,2% în anul 2000 la 70% în anul 2012, iar pentru media UE 27 a scăzut de la 67,2% în anul 2000 la 66,9% în anul 2011.

Scăderea ponderii populației tinere în total populație va avea consecințe viitoare atât pentru creșterea ocupării, cât și pentru politicile de asigurări și asistență socială.

Evoluția demografică negativă este unul din factorii de risc. În perioada 2000-2012 România a pierdut 5,7 puncte procentuale din rata totală de ocupare a populației active (20 – 64 de ani), 8,7 puncte procentuale din rata de ocupare a forței de muncă vârstnice 55 – 64 de ani și 6,9 puncte procentuale din rata de ocupare feminină de 20-64 ani.

Migratia masivă este un alt motiv al evoluției negative demografice. Estimările efectuate la nivel european arată că un număr de aproximativ 2,1 milioane de români lucrează în alte state membre ale Uniunii Europene (principalele state de destinație fiind Italia – 890.000 persoane, Spania – 825.000 persoane și Germania – 110.000 persoane).

Pe lângă acest factor de risc se observă si alții la fel de dificil de combătut: o rată de ocupare a femeilor redusă; o participare scăzută a lucrătorilor vârstnici pe piața muncii; un nivel ridicat al șomajului în rândul tinerilor; o durată redusă a vieții profesionale; nivelul scăzut al cheltuielilor cu politicile active pe piața muncii de furnizare, motiv pentru care focalizarea și personalizarea este insuficientă a măsurilor de ocupare; funcționarea deficitară a serviciilor de ocupare; acoperirea și nivelul inadecvat al beneficiilor de șomaj; riscul de sărăcie a persoanelor active, capcana salariilor mici; furnizarea insuficientă a facilităților de îngrijire de calitate a copiilor și/sau a persoanelor dependente; neconcordanța dintre calificări și cerințele pieței muncii; un sistem de previzionare insuficientă a competențelor; o rată de absolvire a educației terțiare redusă; incidență ridicată a părăsirii timpurii a școlii; furnizarea insuficientă a oportunităților de educație de înaltă calitate; nivel ridicat de studenți cu un nivel scăzut de competențe de bază.

3.3 Dinamica incidenței și duratei șomajului în funcție de variabila vârstă

Indiferent de formele sub care se manifestă, șomajul are consecințe multiple, atât pentru individ, cât și pentru economia și societatea românească în ansamblu.

Uniunea Europeană include tinerii și vârstnicii între grupurile vulnerabile în ceea ce privește ocuparea forței de muncă. Rata ocupării tinerilor în România (15-24 de ani) are o valoare de 29%, în timp ce media aceluiași indicator în Uniunea Europeană este de 37%. Țările din Europa de Est au, de asemenea, un grad scăzut de ocupare a tinerilor (21-26%).

Proporția vârstnicilor ocupați este de 37%, situându-se în apropiere mediei Uniunii Europene (40%). Alte țări esteuropene au o implicare mai activă a vârstnicilor pe piața forței de munca (Ungaria, 57% și Estonia, 52%).

Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) de 59,7% a crescut față de anul anterior cu 0,2 puncte procentuale. Acest indicator avea, ca și în anii anteriori, valori mai ridicate pentru bărbați (66,8%, față de 52,6% pentru femei) și pentru persoanele din mediul rural (60,7%, față de 58,9% în mediul urban.

Rata șomajului a fost de 7,3%, în creștere față de anul precedent (7,0%). Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,3 puncte procentuale (7,9% pentru bărbați față de 6,6% pentru femei), iar pe medii rezidențiale de 3,6 puncte procentuale (8,9% pentru urban față de 5,3% pentru rural). Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (23,6%) în rândul tinerilor (15-24 ani).

Figura 3.3. – Rata șomajului pe gupe de vârstă, sexe si medii

15-24 ani 25-34 ani 35-44 ani 45-54 ani 55 ani + ani ani ani ani

■ Masculin □ Feminin ■ Urban □ Rural

Sursa:Insitutul National de Statistica, Comunicat de presa nr.95 din 17.04.2014

În general, șomajul printre tineri este ceva firesc pentru toate economiile de piață existente. Problema ar consta mai curând în eficiența intervenției statului în scopul menținerii șomajului tineretului la un nivel acceptabil. În condițiile tarii noastre, în special în mediul rural, cele mai oportune direcții de intervenție a statului pentru soluționarea problemei șomajului tineretului, ar fi:

Creșterea calității resurselor umane

Perfecționarea și reconversiunea profesională

Facilitarea procesului de creare a unor noi locuri de muncă durabile și integrare a tinerilor pe piața muncii

Facilitarea lansării în afaceri

Facilitarea accesului la credite preferențiale și alte pârghii de susținere a angajării și auto-angajării

Situația dată poate fi explicată, după cum am menționat mai sus, că femeile se angajează în câmpul muncii mai ușor decât bărbații dat fiind faptul, că ele pot accepta și un loc de muncă mai puțin atractiv din punct de vedere al remunerării. În virtutea rolului social de cap și susținător al familiei atribuit bărbaților, aceștia se consideră mai responsabili pentru asigurarea familiei, deseori ignorând eforturile de investire în capitalul lor uman, pe când femeile, mai degrabă, tind să se realizeze profesional și personal. Aceste comportamente sunt determinate și de conjunctura existentă a pieței muncii din republică, inclusiv și din mediul rural, în care locurile de muncă necalificate care necesită un efort fizic impunător, dar și un nivel de instruire mai modest, sunt mai bine remunerate decât locurile de muncă care necesită aptitudini intelectuale.

Șomajul a afectat în măsură mai mare absolvenții învățământului mediu și scăzut, pentru care rata șomajului a fost de 7,9%, respectiv 6,9%, mai mare comparativ cu rata înregistrată pentru șomerii cu studii superioare (5,8%). Rata șomajului de lungă durată (în șomaj de un an și peste) a fost de 3,4%. Incidența șomajului de lungă durată (ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri) a fost de 46,4%. Șomajul pe termen lung s-a manifestat mai pregnant în cazul femeilor (48,0% față de 45,3% în cazul bărbaților) și în mediul urban (49,1% față de 40,8% în mediul rural). Pentru tineri (15-24 ani), rata șomajului de lungă durată (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 14,2%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului de 59,9%.

Lipsa locurilor de muncă pentru tineri este una dintre cele mai mari și grave probleme pentru Europa, potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

În cadrul reuniunii anuale a Forumului Economic Mondial de la Davos, Angel Gurria, secretarul general al OCDE a declarat că șomajul în rândul tinerilor este una dintre cele mai grave probleme ale Europei la ora actuală. Deși zona euro a ieșit din recesiune și indicii încrederii în economie au înregistrat creșteri, nu s-au generat noi locuri de muncă, iar șomajul se menține în continuare la cote alarmante.

Potrivit OCDE, organizație din care fac parte 34 de țări, mai bine de 48 de milioane de persoane se află în șomaj, cu 16 milioane mai multe decât la începutul crizei, în anul 2008. Șomajul, mai ales în rândul tinerilor, reprezintă cea mai mare piedică pentru recuperarea economică a Europei, potrivit experților și economiștilor întruniți la Davos. Kenneth Rogoff, economist de la Universitatea Harvard, spunea că una dintre cele mai grave consecințe a acestei situații este faptul că se va pierde o generație întreagă de tineri, care, din păcate, nu au nici prezent, nici viitor.

Deși rata șomajului printre tineri în Romania este comparabilă cu media din țările Uniunii Europene, tinerii din Romaina suportă în mod evident consecințele unor dezavantaje pe piața forței de muncă. Există o corelație negativă între vârstă și riscul de a fi șomer, astfel încât persoanele din grupul de vârstă între 15 și 24 de ani se confruntă cu un risc de două ori mai mare de a fi șomeri decât segmentul următor de vârstă (25-34 de ani). Performanțele mai bune ale României cu privire la șomajul general se datorează integral ratei mai scăzute a șomajului înregistrată în cazul bătrânilor.

Figura 3.4. – Evoluția ratei șomajului în rândul tinerilor din România

comparativ cu Uniunea Europeană

Sursa: Eurostat (lfsajurgan)

Rata șomajului pentru tineri a fost mai mare în România decât în UE27 de-a lungul întregii perioade analizate și a înregistrat o creștere semnificativă (5,1%) începând cu 2008, atingând 23,7% în 2011. În ceea ce privește anul 2012 se poate observa că rata șomajului în cazul tinerilor din România a scăzut la 22,7%, fiind sub nivelul celei europene cu 22,8%. Rata șomajului pentru categoria persoanelor cu vârsta cuprinsă între 50-64 de ani înregistrează o ușoară creștere atât pe plan național cât și European.

Datele asupra șomajului la tineri la nivel regional sunt și mai îngrijorătoare, cu 36,3% ca maxim regional înregistrat în regiunea Centru in anul 2011, Sud-Muntenia cu 32,9% și regiunea Sud-Est cu 31,3% in anul 2012 – regiuni cu șomaj în rândul tinerilor peste medie. La celălalt capăt avem regiunea Nord-Est cu o rată de 11,9%, discrepanțele regionale fiind pe o tendință de creștere. În comparație, rata șomajului pentru grupa de vârstă 15-24 de ani este de 5,5 ori mai mare decât aceea a persoanelor trecute de 25 de ani în Regiunea de Nord-Vest, de 5,3 ori mai mare în București-Ilfov și de 3 ori mai mare în regiunea de Nord-Est.

Tabelul 3.5 – Rata șomajului la tinerii de 15-24 de ani din regiunile României în

perioada 2007-2013 (%)

Sursa:Institutul Național de Statistică al României

În anul 2012, rata șomajului de lungă durată (în șomaj de un an și peste) a fost de 3,2% sub media europeană de 4,6%. Incidența șomajului de lungă durată (ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri) a fost de 45,3%, cu mult sub nivelul înregistrat în anul 2000 de 51,4% și sub maximul perioadei 61,9% înregistrat în 2003. De asemenea, incidența șomajului de lungă durată în România se afla sub media europeană de 44,4%.

Pentru tineri (15 – 24 ani), rata șomajului de lungă durată (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 13,9%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului este de 61,1%.

În ceea ce privește populația vârstnică aceasta ocupă un procent semnificativ este din totalul populației care au un loc de muncă. Îmbătrânim și asta va fi prima mare grija a finanțiștilor de mâine. Nu doar în România, ci în întreaga Europă asistăm la acest proces. Primul semnal de alarmă este deja tras: primul val al generaței "baby boom" a ajuns în pragul pensionării. În următorii ani, indicele de dependență (raportul dintre numarul populației potențial active și numarul copiilor și vârstnicilor) va crește. Dacă adăugăm rata scăzută a natalității și numărul scăzut al persoanelor active din rândul populației, întrebarea : cine ne va plăti maine pensia?, capătă accente îngrijoratoare.

Efectele pe care procesul de îmbătrânire le are asupra desfășurării vieții economice și sociale, cât și asupra perspectivelor evoluției demografice sunt evidențiate și de rapoartele de dependență. La începutul anului 2012, la 1000 persoane adulte reveneau 430 persoane tinere și vârstnice (din care populația vârstnică reprezenta 50%), față de 515 persoane tinere și vârstnice în 1990 (când ponderea populației vârstnice era de 30%). Aceasta reducere s-a realizat în primul rând pe seama scăderii populației tinere (0-14 ani). Numărul persoanelor vârstnice de 65 ani și peste care revin la 1000 persoane adulte a crescut de la 156 (în 1990), la 215 (în 2012), generând în timp o sarcina socială sporită pentru adulți.

3.4.Analiza relației vârstă – șomaj

S-a demostrat atât pe plan internațional cât și național că există o asociere negativă între vârstă și durata șomajului pe piața muncii. Așadar, Kupets , într- un studiu realizat pentru Ucraina arată că vârsta are un impact negativ asupra probabilității de angajare a persoanelor înregistrate ca șomer. Kooreman și Ridder au demonstrat în studiul lor o asociere negativă între vârstă și durata șomajului pe piața muncii din Olanda.

De asemenea, Kavkler și Borsic demonstrează că modificarea cu un an în sensul creșterii a variabilei vârstă determină o scădere cu 2.4 % a ratei hazardului de a ieși din șomaj pentru persoanele înregistrate ca șomer.

În contrast, Boehm arată că femeile au o probabilitate mai bună de a ieși din șomaj pe piața muncii din Austria.

În ceea ce privește țara noastră, Dănăcică și Babucea au analizat efectul variabilelor vârstă și gen asupra duratei șomajului și a probabilității de angajare pentru persoanele înregistrate ca șomere. Pentru o analiză empirică Danacică și Babucea au folosit analiza datelor de supraviețuire, respectiv metoda Kaplan Meier, iar rezultatele sunt prezentate în Figura 3.5.

Figura 3.5 – Curbe de supraviețuire pentru grupele de vârstă 21-24 ani, 25-34

ani, 35-44, 45-54, 55-64 ani

Funcțiile de supraviețuire

O 200 400 600 800 10OO

zile

Sursa: Dănăcică, D.,Babucea A.G., Impactul genului și a vârstei asupra duratei șomajului persoanelor ISCED 5, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 1/2011, pag.124

Din Figura 3.5. observăm că pe măsură ce vârsta unei persoane aparținând grupului ISCED 5 (învățământ terțiar, primul ciclul,) crește, va crește și probabilitatea de a rămâne în șomaj a acestuia. Astfel, cel mai avantajat grup pe piața muncii este grupa 15-24 ani, iar cea mai dezavantajată este grupa 55-64 ani.

Incidența șomajului este mai ridicată pentru grupa de vârsta tânăra, dar această grupă are cea mai scăzută durată de supraviețuire pînă la producerea evenimentului, angajarea. Prin contrast, grupele de vârstă 45-54 ani și 55-65 ani au cea mai scăzută incidență a șomajului, dar cea mai mare durată de supraviețuire până la producerea evenimentului, angajarea.În cele din urmă, durata vieții profesionale este mai redusă în România decât în UE27, iar discrepanța s-a mărit puțin față de 2005 (Figura 3.6).

Figura 3.6. – Durata vieții profesionale în funcție de variabila vârstă

EU27

KO

Sursa: Eurostat

Pentru a răspunde acestei situații, în contextul unei încă scăzute rate de ocupare și al unui șomaj semnificativ (deși mai scăzut decât media UE), există nevoia de a atrage și menține cât mai multe persoane în câmpul muncii, prin reducerea costurilor non-salariale și creșterea flexibilității, precum și prin crearea de oportunități reale de creare și dezvoltare a afacerilor. În acest demers, o atenție specială trebuie acordată populației din zonele rurale. Totodată, dezvoltarea sistemului educațional de-a lungul întregului ciclu de învățare pentru a asigura o potrivire mai bună între cerere și ofertă și sporirea capacității serviciilor pieței de muncă reprezintă condiții importante în atingerea obiectivelor stabilite.

În perioada 2000 – 2012, rata șomajului BIM în România a oscilat între un minim de 5,8% (în anul 2008) și un maxim de 8,4% în anul 2002. Creșterea accentuată din perioada 2008 – 2010 când rata șomajului s-a majorat cu 1,5 puncte procentuale evidențiază impactul destul de puternic al crizei asupra pieței muncii românești.

În ceea ce privește șomajul în rândul tinerilor (15- 24 ani) 24, dacă în anul 2000 acesta era de 18,4% și se afla sub media UE 27 (18,3%) în anul 2010 nivelul șomajului în rândul tinerilor din România (22,1%) depășea media europeană (20,9%)

Majoritatea populației care îmbătrânește înregistrează rate de activitate în scădere. In 2011, rata de ocupare pentru persoanele din categoria de vârstă 55-64 era de numai 40,0% în comparație cu media națională de circa 62,8%.

În ceea ce privește anul 2013, rata de ocupare pentru persoanele cu vârsta cuprinsa între 55-64 de ani era de 41,5%, iar pentru categoria persoanelor cu vârsta cuprinsă între 15-64 de ani era de 59.7%.

Tabelul 3.6. – Ratele de ocupare a populației cu vârsta 55-64 de ani în comparație cu populația cu vârsta 15 – 64 de ani – medii anuale în % 2005 – 2013

Sursa: Institutul Național de Statistică al României

Mai mult, există discrepanțe semnificative privind ratele de ocupare a populației cu vârsta 55-64 de ani între regiunile României, cu 23,8 puncte procentuale diferență între regiunile Centru și București – Ilfov (34,5% în 2011) și regiunea de Nord-Est (cu o rată maximă de ocupare de 56,0%).

În ceea ce privește vârsta medie a populației României aceasta crește de la an la an. In anul 2000 vârsta medie era de 36,4 ani, doi ani mai târziu aceasta a crescut la 36,8, iar în anul 2010 vârsta medie era de aproape 40 de ani. În anul 2012 vârsta medie a depășit pragul de 40 de ani, iar specialiștii susțin faptul că în anul 2015, vârsta medie a populației României, va depăși și pragul de 41 de ani.

Figura 3.7. – Vârsta medie a populației în perioada 2000-2012

Sursa: Institutul Național de Statistică al României

Specialiștii apreciază totuși că procesul de îmbătrânire demografică a populației, care a fost în ultimele decenii destul de alert, va încetini în următoarele două decenii și că în mai puțin de două decenii, fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”.

Este adevarat și faptul că în funcție de profesia pe care ți-ai ales-o șomajul poate să apară la o vârstă mai înaintată sau, deopotrivă, la începutul carierei. Cel puțin așa spun datele statistice. Conform unui studiu găsit în literatura de specialitate, în luna mai 2012, pe baza datelor furnizate de ANOFM erau înregistrați ca șomeri persoane care au următoarele profesii:

Directori – între 40 și 50 de ani (902 șomeri);

Economiști – sub 25 de ani (657 șomeri);

Profesori – între 30 și 40 de ani (737 șomeri);

Ingineri mecanici – peste 55 de ani (407 șomeri);

Contabili – între 40 și 50 de ani (1.051 șomeri);

Tehnicienii mecanici – sub 25 de ani (325);

Instalatori – între 40 și 50 de ani (966 șomeri);

Electricieni – între 40 și 50 de ani (559 șomeri);

Mecanici auto – între 40 și 50 de ani (895 șomeri);

Șoferi – între 40 și 50 de ani (92);

3.5.Analiza relației educație- șomaj

Ocupația si educația sunt doi indicatori ai modului în care este structurată o societate. De asemenea, sunt doi factori care contribuie la dezvoltarea sustenabilă a unei țări. Rolul educației în a oferi acces la piața muncii (ocupare) se reflectă prin oportunitățile crescute de angajare pentru populația educată. Oamenii cu niveluri ridicate ale educației au șanse mai bune pe piața muncii, concretizate în rate mai ridicate de ocupare.

Piața forței de muncă e definită de Abraham Frois ca “ansamblul relațiilor economice cu privire la angajarea și utilizarea forței de muncă, precum și cu privire la asigurarea protecției sociale a deținătorilor acestei mărfi speciale.”

În țara noastră cererea de forță de muncă a cunoscut o creștere continuă pe măsura industrializării țării, intensitatea acestei creșteri cunoscând variații sensibile de la o perioadă la alta. În perioada de tranziție la economia de piață cererea de forță de muncă s-a redus.

Corelația dintre educație și forța de muncă nu este nici independentă de condițiile de pe piața muncii, nici limitată numai la nivelul de educație al persoanelor. Diferențele apar din aspectele muncii omului. Indivizii decid cât de mult și de intens să lucreze. Mediul afectează comportamentul lor, inclusiv stimulentele cu care ei se confruntă . Pentru mulți dintre noi șomajul poate fi o situație traumatică. Pierderea locului de muncă poate însemna schimbarea destinului unei familii, și în special a viitorului copiilor care au nevoie de sprijin financiar din partea părinților pentru a termina o facultate.

Educația are un rol deosebit de important în reducerea șomajului de lungă durată atât prin formarea inițială, înzestrând forța de muncă cu aptitudinea de a face față schimbărilor, recalificărilor, cât și prin învățarea pe tot parcursul vieții.

De asemenea, putem spune că rata șomajului atât în ceea ce privește dimensiunea și dinamica acesteia este invers proporțională cu nivelul de educație: scade pe măsură ce nivelul de educație crește și invers. O țară care reușește să reducă la minim șomajul dă dovadă de o politică macroeconomică eficientă și că a utilizat mijloacele optime pentru absorbția forței de muncă rămase fără lucru. O societate cu cât avansează mai rapid cu atât șansele ca gradul de acoperire al numărului de persoane neangajate este mai scăzut.

În ceea ce privește numărul șomerilor în România acesta a crescut conform datelor obținute de pe site-ul Agenției Naționale pentru Ocuparea Fortei de Munca. Mai jos sunt prezentate pe regiuni rata somajului precum și numarul șomerilor existenți la data de 30 iunie 2012.

Tabelul 3.7. – Numărul șomerilor și rata șomajului, pe regiuni în România

la 30 iunie 2012

Regiunea Sud-Muntenia înregistrează cel mai mare numar de șomeri din țară, aceștia fiind în numar de 70.195 de persoane. Pe locul 2 se afla Regiunea Nord-Est cu un numar de 65.725 șomeri și este urmată de Regiunea Sud-Vest Oltenia cu un numar de 60.090 șomeri. Pe ultimul loc în clasament se găsește Regiunea București-Ilfov unde numarul șomerilor depășește 20 de mii.

În ceea ce privește ponderea femeilor în rândul șomerilor acestea sunt în numar de 135.740 persoane în întreaga țara. Rata șomajului feminin atinge cotele cele mai mari în Regiunea Sud-Vest Oltenia ajungând la aproape 6%, și este urmată de Regiunea Sud-Muntenia cu un procent de 5,19%.

Rata ridicată a șomajului în rândul tinerilor, comparativ cu alte categorii de vârstă, precum și faptul că perioada necesară găsirii unui loc de muncă este cu atât mai redusă cu cât nivelul de instruire este mai ridicat, conferă o mai mare importanță diplomei la începutul carierei decât pe parcursul acesteia. Dar, deținerea unei diplome de absolvire a unei forme de învățământ, fie aceasta chiar și superioară, nu garantează ocuparea unui loc de muncă, ci doar mărește șansele de ocupare a unuia.

Creșterea alarmantă a nivelului șomajului, asociată cu o diminuare a ocupării forței de muncă vor constitui probleme de interes deosebit care au nevoie de rezolvare.

3.6. Cauzele și evoluția șomajului în Gorj

Județul Gorj este unul dintre cele 41 de județe ale României. Reședința lui este municipiul Târgu Jiu. Are o populație de 387.308 de locuitori și suprafață de 5.602 km². Se împarte în nouă orașe ( incluzând două municipii ) și 61 de comune. Face parte din regiunea istorică Oltenia. Variat, în trei trepte distincte: în N și NV sunt M-ții Parâng, Vâlcan și Godeanu, cu altitudini ce depășesc frecvent 2.000m ( altitudine maximă: 2.519, vârful Parângul Mare ) și cu urme ale glaciației cuaternare ( circuri, custuri, lacuri glaciare, morene ). În partea centrală se desfășoară zona subcarpatică, constituită din mai multe aliniamente de dealuri ( mai importante: Săcelu, Mogoș, Stroiești, Bran ) și depresiuni ( Polovragi, Novaci, Târgu Jiu, Câmpu Mare ), iar în S, se află o porțiune a Piemontului Getic.

Piața muncii din județul Gorj s-a format și evoluează ca o piață a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă este superioară cererii sistemului economico-social. Dezechilibrele pieței muncii din județ sunt determinate, în principal, de factori economici care au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic și prelungit al economiei, al incoerențelor și inconsecvențelor în planul reformei economice. Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor ocupațional-profesionale, educațional-formative, comportamentale, dezechilibrele sunt influențate și de factori care țin de oferta de muncă. De asemenea, aceste dezechilibre sunt generate și de segmentarea pieței muncii, de rigiditățile specifice acesteia, de slaba eficiență a mecanismelor de ajustare a cererii și ofertei de muncă.

După anul 1991 – an în care în România a fost promulgată Legea numărul 1 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, – șomajul a devenit principala formă de dezechilibru și pe piața muncii din Gorj.( Marina Sârbovan, 1997, p. 88)

Șomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporții diferite, toate țările. Datele statistice arată că în unele țări (SUA, Japonia, Suedia) evoluția șomajului nu este de necontrolat și nu are un sens permanent de creștere dacă se aplică politici guvernamentale adecvate.

3.6.1. Cauzele șomajului în Gorj

Șomajul apare ca un dezechilibru al pieței muncii la nivelul regiunii analizate, ca punct de întâlnire între cererea și oferta de muncă. Piața muncii se caracterizează prin faptul că cererea de muncă nu se modifică în aceeași măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, și nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preț și cost.

Piața muncii din Gorj se caracterizează printr-un număr mic de meserii, care se caută și sunt bine plătite, și un număr mare de meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puțin atrăgătoare pentru angajatori și care nu oferă satisfacții nici pentru angajați.

În analiza cauzelor șomajului din Gorj am avut în vedere următoarele caracteristici:

-sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populației în vârstă de muncă;

– femeile casnice care doresc și presează să intre pe piața muncii;

– disponibilizarea unei părți a populației ocupate, datorită dispariției unor locuri de muncă și a reclasării altora;

– dezvoltarea lentă a sectorului privat;

– viața economică ce se confruntă cu dificultăți generate de lipsa piețelor de desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii prime, materiale, energie, capital etc.

– specializarea și segmentarea unor grupuri și categorii socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii, specializări, calificări și a numeroaselor diferențieri dintre salariați din punct de vedere al experienței și abilității lor;

– consolidarea pieței de cvasimonopol a unor agenți economici, având drept consecință rigidizarea pieței muncii;

– amplificarea elementelor de intervenționism pe piața muncii din partea puterii publice sau a unor agenți instituționalizați cu atribuții în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.

Șomajul, la nivelul județului Gorj, este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, industrială și postindustrială. La noi în țară, șomajul a existat și în prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă, industria nefolosind decât o pondere redusă a populației active, din cadrul celei urbane.

Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul șomerilor în România a crescut în prima parte a secolului, ajungând în 1928 la 32.727 persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în anul 1937 la 10.851 persoane, la o populație de 17 milioane, respectiv 18.426.159 și 19.535.398 locuitori. Acest șomaj, corespunzător unei creșteri economice industriale incipiente, se încadrează perfect în modelul șomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii agregate, o criză a anilor „30“.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza economică a căpătat forme acute și în Gorj, care au dictat în plan politic și juridic desființarea forțată a șomajului. Inexistența șomajului în perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice.

După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea șomajului are explicații speciale, legate de creșterea economică industrială într-un ritm accelerat, de urbanizarea masivă, prin aglomerarea populației în orașe și, desigur, de construirea unor mari obiective economice de interes național și lucrări publice, integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor

În Gorj, șomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm neașteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest șomaj însă este un șomaj al unei societăți postindustriale sau, după cum scrie metaforic John Naisbitt în “Megatendințe", referindu-se la scăderea ponderii industriei în ansamblul economiei, al unei societăți care se dezindustrializează. Dezindustrializarea este un termen sugestiv în special pentru diminuarea ocupării industriale: industria nu mai crește din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund, trecând spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce cuprinde în proporții diferite toate ramurile economiei și cele trei sectoare.

În Gorj, în perioada 2000-2010, s-a manifestat o tendință de creștere a volumului și ponderii resurselor de muncă ocupate în industrie.

Industrializarea s-a întemeiat și pe creșterea ponderii factorului muncă utilizat în industrie, de la 12,0% în 2000 la 38,1% în 2010, atât prin atragerea unei părți crescânde din populația devenită disponibilă în agricultură, cât și prin integrarea noilor generații cu precădere în activitățile industriale.

Deși a fost forțată într-o anumită măsură, tendința menționată a influențat favorabil asupra utilizării resurselor de muncă ale județului, deoarece nivelul productivității în industrie era cu mult mai mare decât în agricultură.

În ceea ce privește agricultura, în Gorj, procesul de modernizare a acesteia a fost însoțit de reducerea ponderii populației ocupate de la 74,1% în 2003 la 27,5% în 2012, ceea ce a generat efecte favorabile asupra utilizării factorului muncă în ansamblul economiei naționale.

După decembrie 1989, ca urmare a desființării cooperativelor agricole de producție și a aplicării Legii fondului funciar, ocuparea factorului muncă în agricultură a înregistrat o evoluție anacronică. Contrar tendinței manifestate pe plan mondial, în Gorj, populația ocupată în agricultură a sporit substanțial. În 2012, ea era mai mare cu 6,2% față de 2013.

Această tendință a fost determinată, pe de o parte, de disponibilizarea unui număr crescând de lucrători din construcții și industrie, ceea ce i-a constrâns să revină în agricultură, iar, pe de altă parte, de trecerea de la marea producție agricolă modernă la mica producție agricolă tradițională (ceea ce impune folosirea unui volum sporit de muncă). Această tendință influențează negativ productivitatea în agricultură, costurile și prețurile produselor agricole, capacitatea de concurență a agriculturii românești. Cei eliminați din industrie și care s-au întors la țară au folosit avantajul de a avea asigurată o locuință și o gospodărie proprie, devenind astfel, din lucrători industriali, lucrători agricoli. În urma acestui acord, antiistoric și antieconomic, populația ocupată în agricultură a sporit la 37,5 la sută, în 1999. Este semnul tendinței de agrarizare a economiei și populației țării în perioada de tranziție. ( Gabriel Pricină, Adrian Otovescu, 2010, p. 87).

Asistăm, totodată, în 2015, la o terțializare a economiei din regiunea analizată, desfășurată pe fondul privatizării și descentralizării activităților economice, care a cuprins nu atât sfera serviciilor producției industriale, cât îndeosebi comerțul, transporturile, comunicațiile și informatizarea activităților, în general.

În aceste condiții, cauza principală a șomajului din Gorj este o criză a ofertei agregate. Scăderea acesteia este, în principal, rezultatul creșterii costurilor și scăderii productivității (muncii și capitalului).

Cererea de muncă în industrie a scăzut într-un ritm mai mic decât cel al ofertei. În termeni reali, scăderea ocupării în industrie înseamnă o restrângere a producției realizate în această ramură, dublată de dificultăți majore de desfacere pe piața internă sau externă a acestor bunuri. Pe lângă cauzele naționale, specifice fiecărei țări, șomajul mai are și cauze externe, dintre care cea mai importantă este internaționalizarea pieței muncii, puternic marcată de migrația internațională. Cauzele externe nu sunt numai în domeniul economicului, dar și de natură demografică, politică și socială, influența lor putând fi limitată printr-o legislație protecționistă, corespunzătoare intereselor naționale. Pe parcursul celor 16 ani ai tranziției, dimensiunile, dinamica, formele și caracteristicile șomajului , în Gorj, au evoluat , s-au nuanțat.

3.6.2. Evoluția șomajului în județul Gorj

Măsurarea șomajului se realizează utilizând doi indicatori: șomajul înregistrat și șomajul în sens BIM (Biroul Internațional al Muncii). Între estimările obținute utilizând cei doi indicatori există diferențe datorate metodologiei de calcul. Astfel, nu toți șomerii înregistrați la Agențiile de Ocupare și Formare Profesională îndeplinesc condițiile incluse de BIM și nici toți șomerii în sens BIM nu îndeplinesc condițiile impuse de lege, de înscriere la agențiile de ocupare.

Șomerii BIM sunt persoanele de 15 ani și peste, care îndeplinesc simultan următoarele condiții:

– nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;

– sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând diferite metode pentru a-l găsi; înscrierea la Agențiile de Ocupare și Formare Profesională sau la agențiile particulare de plasare, publicarea de anunțuri, apel la prieteni etc.

Șomerii înregistrați reprezintă persoanele în vârstă de 18 ani și peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile (Legea nr. 1/1991 republicată în anul 1994 și completată de Ordonanța Guvernului nr. 47/1997) și care s-au înscris la agențiile de ocupare și formare profesională.( Idem p. 93)

Evoluția șomajului în perioada 2001-2010 reflectă evoluția economiei naționale din această perioadă: declinul puternic al economiei a determinat creșterea puternică a șomajului; o ușoară revenire a creșterii economice în perioada 2000 – 2003 a fost urmată de descreșterea curbei șomajului; descreșterea puternică a producției naționale a fost însoțită de o creștere corespunzătoare a șomajului în perioada 2003 – 2007.

Prin urmare, în această perioadă dinamica producției naționale și dinamica șomajului a existat un raport negativ: când producția s-a diminuat, șomajul s-a extins. Procentual, creșterea șomajului este mult superioară diminuării producției.

3.6.3. Rata șomajului pe sexe, în județul Gorj, pentru perioada 2001-2012

În tabelul 3.8 este prezentată rata șomajului pe sexe, în județul Gorj pentru perioada 2001 – 2012 ( anul 2012 este cel mai recent an pentru care dispunem de statistici oficiale ).

Tabelul 3. 8: Rata șomajului înregistrat pe sexe, în județul Gorj, pentru perioada 2001-2012

*Sursa datelor: Baza de date Tempo – Online INSSE

În perioada 2000 – 2010, rata șomajului din Gorj s-a înscris pe aceeași curbă cu dinamica acestuia. Pornită inițial, în 2000, cu 3% din populația activă, această rată a urcat în numai trei ani, până în 2003, la 10,9% . Două momente esențiale evidențiază relevant corelația dintre dinamica economiei și cea a șomajului.

Un prim moment este perioada 2001-2004; în acești ani, producția națională și-a sporit volumul numai cu 16,6%, în timp ce șomajul s-a redus cu 46,3 la sută, respectiv cu 566.420 persoane; în aceeași perioadă, numărul de salariați s-a redus cu 9,8 la sută.

Un al doilea moment îl reprezintă perioada 2004-2006, când producția națională s-a redus cu 26.2 la sută, în timp ce șomajul și-a sporit efectivul cu 71,9 la sută, respectiv cu 472.700 persoane ( conform statisticilor INSSE ).

Principalele surse ale șomajului din Gorj sunt:

– populația ocupată, persoanele care au lucrat, sunt calificate și au experiență în muncă; la sfârșitul anului 2010 aproape 74% din șomeri făceau parte din această categorie;

– tinerii absolvenți de învățământ secundar și superior, a căror pondere variază între numărul total de șomeri, cu tendințe de sporire în perioadele de terminare a studiilor;

– o parte a populației inactive (femei casnice) care intră pe piața muncii datorită scăderii veniturilor familiale și, deci, al reducerii nivelului de trai;

– scăderea cererii pe piața bunurilor și serviciilor datorită, pe de o parte, reducerii puterii de cumpărare a populației, iar, pe de altă parte, dificultăților generate de lipsa piețelor de desfacere;

– extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, ce limitează mobilitatea factorului muncă pe plan intern și internațional.

Mișcările care au loc pe planul ocupării factorului muncă, fluxurile dintre populația ocupată, fluxurile dintre populația ocupată spre șomaj, asociate cu mari dificultăți de integrare a tinerilor care termină diferite forme de pregătire afectează și vor afecta în special anumite sectoare de activitate (industria minieră, metalurgia, petrochimia, zootehnia etc.), segmente ocupațional-profesionale (muncitori, personal cu pregătire medie), profesii (meserii) și zone geografice. În numeroase situații aceste zone sunt și în prezent confruntate cu efectele subocupării și șomajului.

În lipsa unor politici active consecvente, există riscul depopulării unor zone din județul Gorj, ca urmare a migrației de întoarcere – cu statut de șomer – a calamitării sub aspect economico-social al acestora și al accentuării tensiunilor pieței muncii.

3.6.4. Dinamica șomerilor înregistrați în Gorj, pe sexe, la sfârșitul fiecărei luni a anilor 2013 -2014 ( singurii ani pentru care am avut la dispoziție date statistice oferite de către INSSE )

În tabelul 3.9. este prezentată dinamica șomerilor înregistrați, pe sexe, la sfârșitul fiecărei luni a anilor 2013- 2014.

Tabelul 3.9.- Dinamica șomerilor înregistrați în județul Gorj, pe sexe, la sfârșitul fiecărei luni a anilor 2013 -2014

* Sursa datelor: Baza de date Tempo-Online INSSE

În tabelul 3. 10 este prezentată rata șomajului înregistrat pe sexe, în județul Gorj în perioada mai 2013- aprilie 2014.

Tabelul 3.10-: Rata șomajului înregistrat pe sexe, în județul Gorj, în perioada mai 2013- martie 2014

* Sursa datelor: Baza de date Tempo- Online INSSE

Șomajul atacă în mod diferit diversele categorii ale populației apte de muncă din Gorj. În primul rând, categoria cea mai afectată de șomaj, din punct de vedere al structurii pe sexe, este populația feminină.

Rata superioară a șomajului la populația feminină, se explică prin caracteristicile acestei categorii a factorului muncă, deși nivelul de instruire școlară și profesională al femeilor este apropiat de cel al bărbaților. Ca principale cauze ale ocupării acestei situații menționăm restructurarea unor ramuri în care populația feminină era predominantă, precum și comportamentul discriminatoriu manifestat de unii patroni la angajarea persoanelor de sex feminin.

Șomajul afectează în mai mare măsură persoanele de sex feminin din grupa de vârstă de 50 de ani și peste (din cauza procesului mai lent de recalificare și reintegrare profesională a populației vârstnice în general și a celei feminine în special) și în oarecare măsură pe cele din grupa de vârstă 15-25 de ani (din cauza dificultăților în angajarea tinerelor absolvente).

Focalizarea șomajului la populația feminină din regiunea de sud-vest a țării are numeroase incidente asupra vieții de familie, dar și asupra societății: diminuarea venitului și a vigorii familiei, reducerea numărului copiilor și deteriorarea educației lor și a potențialului viitor de muncă al țării.

Pentru realizarea unui echilibru al cererii cu oferta de muncă feminină, obiectivul principal al politicii de ocupare a populației feminine în condițiile actuale îl poate constitui, pe de o parte, promovarea unei politici adecvate de ocupare și integrare în activitățile economico– sociale ale femeilor, realizarea unei protecții sociale reale a acestora în condiții de egalitate a șanselor, iar pe de altă parte, crearea condițiilor favorabile realizării funcțiilor complexe pe care femeia le îndeplinește în familie și în societate.

Începând cu anul 2007 se constată o inversare a raportului. Creșterea gradului de ocupare a populației feminine este rezultatul dezvoltării sectorului serviciilor.

În acest scop, un rol important îl poate avea existența unor mecanisme care să favorizeze flexibilitatea pieței muncii feminine din Gorj, ținând seama și de experiența unor țări dezvoltate cu economie de piață, respectiv:

– programe privind relansarea și diversificarea activității din unele ramuri și domenii economico – sociale în care populația ocupată este cu deosebire de sex feminin, cum ar fi: industria de confecții și textile, industria de pielărie și încălțăminte, industria electronică, optică și mecanică fină, învățământ și îngrijire a copiilor în creșe și grădinițe, asistență sanitară și socială, comerț și prestări de servicii, precum și programe de modernizare a unităților de dimensiuni mici și mijlocii, iar în unele cazuri chiar la nivel familial (ca în cazul turismului rural);

– programe vizând pregătirea și reconversia profesională a persoanelor de sex feminin în concordanță cu modificările structurale din economie, asociate cu programe destinate reintegrării femeii în societate;

– inițierea de programe de muncă flexibile, prin diversificarea locurilor de muncă cu timp parțial (de exemplu: orare de muncă decalate pentru femei care au în îngrijire copii, pentru femeile care au statut de pensionare, etc.);

– extinderea muncii la domiciliu a femeilor, cuprinzând pe lângă activități din domeniul industriei ușoare, alimentare, cooperației meșteșugărești și activități de: tehnoredactare, contabilitate, informatică, etc.;

– extinderea muncii temporare, cu contracte pe timp determinat, a activităților sezoniere pentru ocuparea persoanelor active feminine disponibilizate ca urmare a restructurării unor ramuri. Aceste activități ar putea fi avute în vedere mai ales în domeniul serviciilor (turism, comerț, sănătate și asistență socială, învățământ). ( Idem, pp.94-96)

În al doilea rând, din punct de vedere al structurii șomajului pe grupe de vârste situația cea mai dificilă se întâlnește la tineri. Șomajul tânăr, în măsura în care are dimensiuni reduse este considerat cel mai important rezultat al politicii oricărei țări, indiferent de nivelul dezvoltării economice. Șomerul tânăr este considerat persoana care îndeplinește condițiile general-cunoscute de a fi șomer și care este în vârstă de 15-24 ani. Orice persoană în vârstă de peste 25 de ani este considerată șomer adult. Unii specialiști sunt de părere că șomajul tânăr poate fi măsurat cu ajutorul a patru indicatori și anume:

– rata șomajului tânăr, ca procent din forța de muncă tânără; calculat ca raport între șomajul tânăr și forța de muncă tânără, indicatorul are o mare importanță pentru a evidenția densitatea

șomajului în această categorie de populație aflată la început de viață activă. În anul 1998, la o rată globală a șomajului de 10,4%, șomajul tânăr reprezintă 13,5%;

– rația ratei șomajului, ca procent față de rata șomajului adult;

– ponderea șomajului tânăr în șomajul total – în Gorj acest indicator la sfârșitul anului 2010 este de 31,2%;

– ponderea șomajului tânăr în populația tânără – la acest indicator, regiunea de sud-vest a țării se situează pe o poziție mai moderată dar totuși înaltă (9,4%) în comparație cu alte regiuni ale țări.

Prin urmare, dimensiunile șomajului tânăr sunt mari; ponderea mare a șomajului tânăr în șomajul adult rezultă și din practica diminuării acestuia din urmă prin pensionarea sau trecerea timpurie pe un sistem de asistență socială. Dimensiunile acestuia reprezintă un puternic avertisment pentru majoritatea țărilor.

Cauzele principale ale acestui fenomen se situează în domeniul investițiilor, al creării de noi locuri de muncă, al necorelării corespunzătoare a pregătirii profesionale efectuate în școli profesionale și universități și cerințele efective ale locurilor de muncă create de diferiți agenți economici.

Cantonarea tineretului, îndeosebi, la această categorie de populație cu nivel de pregătire școlară și profesională mai ridicat, generează mari pierderi de potențial creativ de muncă, indispensabil pentru restructurarea și relansarea dezvoltării economiei, cu efecte grave asupra comportamentului și integrării tineretului în societate.

Dacă tinerii ajung șomeri, aceasta este o carență a mecanismului social, educațional, imobilizare a sistemului de alocare a mijloacelor de educare, de informare și utilizare a informațiilor privitoare la cererea și oferta de muncă. Este necesar ca pe piața contemporană a muncii echilibrarea cererii cu oferta să se facă instituționalizat, pe fondul unui cadru legislativ cât mai cuprinzător și elastic.

3.6.5. Dinamica numărului de șomeri din județul Gorj în anii 2002-2013

Un aspect care constituie un element important în analiza dinamicii șomajului din Gorj îl constituie durata sau perioada de șomaj de la momentul pierderii locului de muncă, respectiv terminarea studiilor, și până la reluarea activității, sau până la obținerea primului loc de muncă, pentru cei care nu au mai lucrat. Acesta este și un criteriu de clasificare al șomajului, în șomaj de scurtă durată și de lungă durată.

Studiile internaționale atestă șomajul de lungă durată ca fiind un șomaj continuu, mai mult de 12 luni. În tabelul 3.10 este prezentată dinamica numarului de șomeri din județul Gorj pentru perioada 2002-2013.

Tabelul 3.10: Dinamica numărului de șomeri (persoane) înregistrați în județul Gorj în anii 2002-2013

* Sursa datelor: Baza de date Tempo – Online INSSE

În prezent, în județul Gorj și în România, ajutorul de șomaj se acordă, în condițiile legii, pe o perioadă de 270 de zile, iar în continuarea lor, dacă nu s-a reușit reintegrarea în muncă, se acordă alocații de sprijin.

Șomajul de scurtă durată este în general considerat ca fiind un șomaj al tinerilor care întâmpină dificultăți în adaptarea la condițiile de muncă din lipsă de experiență sau din motive subiective, sau chiar din lipsa unei calificări satisfăcătoare.

Șomajul este considerat cu atât mai cronic, mai sever, cu cât este mai lung. Prin șomaj de lungă durată se înțelege orice situație în care perioada de șomaj a depășit un an, un an și jumătate.

Șomajul de lungă durată este cel care cuprinde în special persoane mai în vârstă, care de regulă au pierdut un loc de muncă și care se recalifică, adaptându-se dificil la un loc de muncă.

Se consideră că șomajul de lungă durată are două măsuri speciale și anume:

– rata șomajului de peste 1-1,5 ani, ca procent din forța de muncă;

– șomajul de peste 1-1,5 ani, ca procent din șomajul total (pondere).

Practica de scoatere din șomaj, prin prepensionare, prin descurajarea căutării de locuri de muncă, de trecere prin asistență socială, diminuează proporțiile și deci dimensiunile absolute și relative ale șomajului de lungă durată (atât rata cât și ponderea șomajului de lungă durată).

Un alt criteriu al analizei dinamicii șomajului la nivelul județului Gorj îl reprezintă diferențierea șomerilor după statutul educațional. Reține atenția faptul că, în Gorj, ponderea cea mai mare o au muncitorii (aproximativ 75%), urmați de cei cu studii medii – aproximativ 22% din totalul șomerilor, iar sub 3% sunt cu studii superioare.

Structura socio-profesională a șomajului dă indicii asupra scăderii producției industriale în anumite subramuri, asupra ramurilor celor mai sensibile la criza economică și energetică în special, ceea ce are ca efect restrângerea sau chiar oprirea activităților în aceste domenii.

Pentru țara noastră, există o tendință de a fi mai vulnerabile la șomaj categoriile profesionale cu nivel mai scăzut de pregătire; cei cu studii superioare sunt cei mai puțin afectați cu riscul ca aceștia să lucreze în alte domenii decât cele pentru care au fost specializați. Aici intervine desigur și ușurința celor cu studii superioare de a se policalifica.

Corelația strânsă dintre nivelul șomajului și nivelul de educare și formare profesională este o caracteristică generală a șomajului actual din Gorj, care se regăsește în toate țările. În SUA, o țară în care rata șomajului a fost ținută sub control întregul secol XXI, educația este un factor determinant al ocupării: diplomații universitari, bărbați, femei, albi, negri și hispanici – au cea mai înaltă rețea de angajare.

În analiza realizată, importantă este și urmărirea șomajului în profil teritorial. Involuțiile inegale din economia țării s-au reflectat și în comportamentul teritorial al șomajului din Gorj. Distribuția lui inegală pe teritoriul județului face din neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai tensionate social. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de numărul și rata înaltă a șomajului, iar pe de altă parte, de efortul material necesar asigurării protecției sociale a șomerilor.

Privite în timp, evoluțiile teritoriale ale șomajului România cunosc o agravare continuă. În decembrie 2000, șomajul cunoștea o rată de peste 10 la sută numai în 5 județe; în decembrie 2001, această rată a fost prezentă în 30 de județe (din cele 42 existente). Între primele 10 județe cu gradul cel mai mare de concentrare a șomajului, unele se mențin în mod permanent în acest top (Neamț, Hunedoara, Botoșani, Galați, Vaslui, Bistrița-Năsăud), altele însă, ameliorându-și situația ocupării factorului muncă, ies din pluton (Suceava, Vâlcea, Iași), locul lor fiind luat de noi județe (Buzău, Sălaj, Gorj, Prahova).

Analiza dinamicii șomajului de la nivelul județului Gorj ne dă posibilitatea să tragem următoarele concluzii:

-involuțiile economice la nivelul județului se reflectă și în nivelul ocupării factorului muncă, printr-un spor anual crescut al șomajului;

-decalajele economice dintre localități, moștenite din trecut, își adaugă, un nou element, mărimea șomajului, cu tendință de cronicizare și acțiune mai îndelungată în timp;

– mărimea absolută și relativă a șomajului trebuie luate în considerare printre factorii de primă importanță în stabilirea zonelor defavorizate din Gorj.

3.7. Efectele negative ale șomajului la nivelul județului Gorj

Șomajul este considerat un fenomen natural, un mecanism de realocare a resurselor de muncă în funcție de volumul și structura cererii sistemului productiv, care însoțește permanent procesul de dezvoltare economică și socială a fiecărei țări.

În limitele normale de circa 3-4% și durată relativ scurtă, șomajul, corespunzător părerii unor specialiști, poate juca un rol pozitiv atât la nivelul global, cât și individual, în sensul stimulării flexibilității factorului muncă, sporirii productivității muncii, formării unui comportament adecvat creșterii calității muncii, stimulării educației și îmbunătățirii disciplinei muncii.

În schimb, proporțiile mari și ratele ridicate ale șomajului provoacă uriașe pierderi de potențial economic și este un permanent pericol social. În acest ultim caz, șomajul conduce la mari pierderi de producție și de venituri ale societății, la degradarea calificării, îndemânării individuale, la pierderi de venit și statut social, la descurajare și de motivare, la sărăcirea familiei etc.

Șomajul este, în fapt, o formă de inutilizare a factorului muncă, de aici decurgând risipă și pierderi, mai ales din punct de vedere social.

Când se analizează urmările șomajului se au în vedere, preponderent, consecințele negative, dar și cele pozitive.

Efectele negative ale șomajului din Gorj pot fi privite din două puncte de vedere: efectele resimțite de șomer și de familia sa și efectele resimțite la nivel macroeconomic. Șomajul reprezintă o problemă personală care afectează demnitatea, uneori chiar și echilibrul persoanelor implicate și generează tensiuni în viața lor de familie. În plan subsidiar, dar nu lipsit de importanță, șomajul determină creșterea violențelor, a criminalității, a delicvenței, toate acestea fiind accentuate de standardul scăzut de viață la care sunt supuși șomerii.

La nivel macroeconomic județului analizat, șomajul conduce la pierderea unei părți importante din resursele de muncă, scăderea intensității dezvoltării economice, precum și creșterea costurilor pe care economia trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de șomaj. Aceste ajutoare reprezintă în fapt cheltuieli bugetare suportate până la urmă de cei care lucrează în regim salarial și numai în mică măsură de patroni.

Costul real al șomajului include nu numai sumele destinate pentru plata ajutoarelor de șomaj, ci și valoarea producției și a serviciilor care nu se realizează ca urmare a trecerii în șomaj a unor categorii de salariați, valoarea investițiilor făcute de societate pentru pregătirea profesională a acestora, pentru calificarea și recalificarea lor și, nu în ultimul rând, cheltuieli sociale necesare refacerii sănătății șomerilor afectați din punct de vedere biologic și psihic, datorită riscului crescut de îmbolnăvire, incapacitate sau deces existent la această categorie de populație vulnerabilă sau defavorizată, precum și datorită asigurării unei protecții sociale inadecvate.

Pentru județul Gorj, securitatea instituționalizată a șomerilor sau prestațiile regulate pentru șomaj nu îndeplinesc decât un rol limitat în cadrul măsurilor de protecție a acestei categorii de populație. Explicația constă, printre altele, în aceea că realizarea unei protecții efective a șomerilor este mai greu de susținut, mai costisitoare, mai scumpă pe termen scurt, în țările cu economie mai puțin dezvoltată din punct de vedere economic. Această situație reprezintă, de altfel, una dintre problemele majore cu care se confruntă și țara noastră în prezent și de care trebuie să se țină seama în adoptarea măsurilor politice de asigurare a protecției sociale a șomerilor în cadrul reformei, care se află într-un amplu și inedit proces de desfășurare.

În practica multor țări cu tradiție și experiențe bogate în această privință, care se confruntă cu fenomenul șomajului, sunt utilizate simultan, pentru combaterea acestuia, două tipuri de politici, și anume: politici sociale active și politici sociale pasive.

Transpunerea în practică a acestor politici a necesitat și crearea unor fonduri speciale, destinate protecției sociale a șomerilor între care cele mai importante sunt: ajutorul de șomaj, alocațiile de sprijin, ajutorul de integrare profesională, plata alocațiilor, plățile compensatorii, alte cheltuieli. Fiecare din aceste fonduri are o anumită destinație, satisfăcând o anumită categorie de nevoi. În ansamblul lor, aceste cheltuieli formează bugetul pieței muncii. Utilizarea eficientă a resurselor bugetului muncii este condiționată în special de buna alcătuire a acestuia, de asigurarea structurilor și proporțiilor lui în concordanță strânsă cu cerințele unei cât mai bune funcționări a pieței muncii.

O pondere prea mare a componentei pasive a bugetului pieței muncii din Gorj afectează grav eficiența economică, după cum supradimensionarea componentei active a pieței muncii – oricât de importantă este – nu se poate să nu afecteze cel puțin o latură sau alta a eficienței sociale, particularitățile factorului muncă.

3.8. Protecția socială a șomerilor din Gorj

Mutațiile produse în viața economică, socială și politică a județului Gorj au deschis calea unor transformări în domeniul protecției sociale, proces care a acutizat și amplificat sarcinile sociale ale statului.

Organizarea și finanțarea protecției sociale în condițiile tranziției la economia de piață urmărește să răspundă celor mai stringente probleme impuse de restructurarea economică și de necesitățile diverselor categorii sociale.

Sunt de reliefat aici formele tradiționale de ocrotire prin sistemul asigurărilor sociale și celelalte modalități de protecție a unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme, derivate din procesul de restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează nivelul de trai al indivizilor sau familiilor acestora și care dau dreptul la diverse plăți din partea organismelor de protecție socială.

Necesitatea organizării ocrotirii cetățenilor, sub diverse forme a apărut odată cu dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor de producție, îndeosebi instituirea și dezvoltarea protecției și asigurărilor sociale, a fost determinată de crearea și dezvoltarea industriei.

În general, protecția socială în Gorj este reprezentată de ansamblul de măsuri economice și non-economice, prin care puterea publică realizează o utilizare normativă a resurselor sale și o distribuire a veniturilor în scopul înfăptuirii dreptății sociale. Protecția socială se concretizează prin programe sociale care cuprind măsurile și instrumentele menite să asigure creșterea standardului de viață și îmbunătățirea calității vieții, precum și protecția

populației de efectele negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele condiții economice și sociale.

Programele de protecție socială a șomerilor reflectă atât starea generală a economiei, cât și preocuparea pentru atenuarea efectelor negative ale șomajului asupra nivelului de trai al persoanelor direct afectate, precum și evitarea unor implicații sociale în plan mai larg.

Indemnizația de șomaj se acordă șomerilor pe perioade stabilite diferențiat, în funcție de stagiul de cotizare, după cum urmează:

– 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puțin de 1 an;

– 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 și 10 ani;

– 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.

Cuantumul indemnizației de șomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

În condițiile creșterii ratei șomajului și încetinirii ritmului creșterii economice din regiunea sud-vest, sistemele de asigurări de șomaj nu au mai rezistat presiunii plății unor alocații generoase și pe termen lung pentru persoanele rămase fără loc de muncă. În consecință, în ultimii ani, a avut loc o schimbare de orientare, trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru asigurarea unor condiții de trai decente pentru șomeri și punându-se mai mult accentul pe stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia profesională, reintegrarea lor cât mai rapidă într-o activitate și reducerea dependenței sociale.

Programele sociale pentru șomeri reflectă tot mai pregnant relația de condiționare dintre activitatea salarială, generatoare de surse de finanțare, și nivelul și durata prestațiilor acordate.

Acestea tind din ce în ce mai mult către întărirea rolului de prevenire a riscurilor sociale și diminuarea celui reparatoriu sau compensatoriu.

Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale în planul forței de muncă, în majoritatea țărilor lumii și în România, s-a adoptat un sistem legal de protecție socială care vizează drepturile bănești și perioada de ajutor de care beneficiază un șomer, precum și sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Indemnizația de șomaj se acordă șomerilor absolvenți pe o perioadă de 6 luni și este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezintă 50% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare la data stabilirii acesteia. Aceasta se acordă șomerilor o singură dată, pentru fiecare formă de învățământ absolvită.

Persoanele care beneficiază de indemnizație de șomaj au următoarele obligații:

– să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenția pentru ocuparea forței de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

– să comunice în termen de 3 zile agenției pentru ocuparea forței de muncă la care sunt înregistrate orice modificare a condițiilor care au condus la acordarea drepturilor;

– să participe la serviciile pentru stimularea ocupării și de formare profesională oferite de agenția pentru ocuparea forței de muncă la care sunt înregistrate;

– să caute activ un loc de muncă.

Beneficiarii de indemnizație de șomaj sunt asigurați în sistemul asigurărilor sociale de stat și în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru asigurații acestor sisteme.

În România, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă definește șomerul ca „persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condiții”:

– este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani și până la îndeplinirea condițiilor de pensionare;

– starea de sănătate și capacitățile fizice și psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;

– nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activitățile autorizate potrivit

legii venituri mai mici decât indemnizația de șomaj ce i s-ar cuveni potrivit prezentei legi;

este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi un loc de muncă;

-este înregistrată la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcționează în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit aceleiași legi, șomeri sunt persoanele care se pot găsi în una dintre următoarele situații:

– le-a încetat contractul individual de muncă din motive neimputabile lor;

– le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;

– le-a încetat mandatul pentru care au fost numiți s-au aleși, dacă anterior nu au fost încadrați în muncă sau dacă reluarea activității nu mai este posibilă din cauza încetării definitive a activității angajatorului;

– militari angajați pe bază de contract cărora li s-a desfăcut contractul înaintea expirării duratei pentru care a fost încheiat;

– le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din motive neimputabile lor;

– au încheiat contract de asigurare pentru șomaj și nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizația de șomaj ce li s-ar fi cuvenit potrivit legii;

– au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate și care, în cazul recuperării capacității de muncă, nu mai pot fi reîncadrate în muncă din cauza încetării definitive a activității angajatorului sau din lipsa unui post vacant de natura celui ocupat anterior;

– la încetarea concediului plătit pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, în condițiile legii, nu a mai fost posibilă reluarea activității din cauza încetării definitive a activității angajatorului;

– nu s-au putut reîncadra în muncă după efectuarea stagiului militar din cauza încetării definitive a activității angajatorului;

– reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă la unitățile la care au fost încadrate în muncă anterior, din cauza încetării definitive a activității;

– le-a încetat activitatea desfășurată exclusiv pe baza convenției civile.

– sunt absolvenți ai instituțiilor de învățământ, în vârstă de minimum 18 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reușit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;

– sunt absolvenți ai școlilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt absolvenți ai instituțiilor de învățământ, în vârstă de 16 ani, în cazuri justificate, sunt lipsite de susținători

legali sau ai căror susținători legali dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligația legală de întreținere datorată minorilor;

– sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă și care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă.

Șomerii din județul Gorj beneficiază de indemnizații de șomaj dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii; nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizația de șomaj; nu îndeplinesc condițiile de pensionare, conform legii; sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a căror rază teritorială își au domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate; sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a căror rază teritorială își au domiciliul; nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizația de șomaj.

În Gorj, contribuția pentru asigurările sociale de stat și contribuția pentru asigurările sociale de sănătate se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și se virează caselor de asigurări respective de către agențiile pentru ocuparea forței de muncă.

Drepturile de asigurări sociale de stat ale persoanelor beneficiare de indemnizație de șomaj se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la programe de formare profesională care se desfășoară și în Gorj, în municipiul Tg-Jiu, care să le asigure creșterea și diversificarea competențelor profesionale în scopul asigurării mobilității și reintegrării pe piața muncii. Programele de formare profesională asigură, conform legii, inițierea, calificarea, recalificarea, perfecționarea și specializarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă. Formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se face ținându-se seama de cerințele de moment și de perspectivă ale pieței muncii și în concordanță cu opțiunile și aptitudinile individuale ale persoanelor respective. Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă sunt: cursuri, stagii de practică și specializare, precum și alte forme, în condițiile legii. Accesul la programele de formare profesională se face în urma activității de informare și consiliere profesională sau de mediere. Programele de formare profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se organizează în mod distinct pe niveluri de pregătire și specializări, precum și pe categorii și grupuri de persoane.

3.9. Efecte ale reformei sistemului asigurărilor de șomaj din Gorj

Măsurile adoptate în țara noastră prin noua Lege a asigurărilor de șomaj (Legea nr. 76/2002) au avut în vedere diminuarea nivelului alocațiilor bănești directe, limitarea perioadei de acordare a acestora, înăsprirea condițiilor de acces la prestațiile bănești, promovarea măsurilor active de combatere a șomajului.

Obiectivele finale urmărite prin aceste schimbări vizează stimularea reintegrării cât mai repede a șomerilor în muncă, modificarea comportamentului acestora în sensul sporirii responsabilității individuale față de riscurile sociale, realizarea în cea mai mare parte a autoprotecției individului de muncă și reducerea marginalizării sociale.

Efectul imediat al apariției acestei legi s-a concretizat în creșterea rapidă a ratei șomajului și în dublarea numărului șomerilor neindemnizați prin sistemul asigurărilor de șomaj. Aceasta este și o consecință a faptului că toți cei care fără loc de muncă au fost și sunt interesați să figureze în evidențele oficiilor de muncă pentru a putea beneficia de venitul minim garantat.

Totodată, în acest fel, înregistrările statistice s-au apropiat mai mult de realitate, reflectând mult mai fidel adevărul nivel al ratei șomajului și, mai ales, al celui de lungă durată.

Necesitatea reevaluării raportului dintre nivelul prestațiilor bănești de șomaj și cel al salariilor, a realizării unei mai bune corelații între acestea și veniturile din activitate a apărut în condițiile în care ajutorul mediu de șomaj a depășit nivelul salariului minim net per economie, ceea ce a determinat chiar scăderea interesului pentru păstrarea unui loc de muncă bine plătit. Această situație anormală a făcut ca pe parcursul întregii perioade de tranziție să se perpetueze paradoxul existenței locurilor de muncă neocupate, concomitent cu menținerea ratei șomajului și acordarea de ajutoare sociale.

Introducerea indemnizației unice de șomaj, în cuantum fix, reprezentând 75% din salariul minim net pe economie, indiferent de nivelul și durata contribuției beneficiarului la fondul de șomaj, a imprimat sistemului de asigurări de șomaj caracterul de asistență socială, dar numai pe segmentul de distribuire a prestației, ceea ce îl face inechitabil din punctul de vedere al contribuabililor.

Principala sursă de formare a veniturilor fondului de șomaj în Gorj o constituie contribuțiile agenților economici, care au avut un trend crescător, contrar tendințelor europene, ajungând de la 62,5% în 2003, la 76% în anul 2011 din totalul resurselor de finanțare a prestațiilor de șomaj. Cotizațiile salariaților dețin o pondere de 12-13% în totalul veniturilor la fondul de șomaj.

Fondul asigurărilor de șomaj din Gorj a înregistrat în mod constant (din cauza volumului mare al plăților compensatorii) un excedent mai mare sau mai mic al veniturilor realizate față de cheltuielile efectuate. Acest surplus anual este rezultatul promovării unor politici nejustificate de creștere a veniturilor la fondul de șomaj, în special pe seama contribuției plătite de angajatori, în condițiile menținerii sau chiar reducerii numărului șomerilor aflați în plată, ale desfășurării într-un ritm lent a procesului de restructurare economică. Insuficienta promovare a programelor active de combatere a șomajului a contribuit și ea la neutralizarea completă a resurselor disponibile.

Evoluția mai lentă a cheltuielilor ar putea fi considerată un aspect pozitiv, o expresie a unei mai bune gestionări a resurselor. Posibilitatea unei asemenea concluzii este infirmată însă de rezultatele obținute atât pe plan economic, cât și social. Dacă an de an o bună parte din resursele fondului de șomaj nu au fost cheltuite înseamnă că acestea fie sunt disproporționate în raport cu necesitățile, imobilizând astfel în sectorul financiar-bancar sume însemnate care și-ar fi putut găsi o utilizare mai eficientă în alte domenii, fie nu există pricepere sau reocupare pentru folosirea acestora ori sunt orientate către alte destinații.

Un ritm înalt de formare a veniturilor din Gorj (modificarea contribuției agenților economici de la 4% la 5% din fondul de salarii în 2011) s-ar fi justificat în condițiile realizării unui ritm înalt al reformelor economice și ale unei creșteri spectaculoase a ratei șomajului.

Cum acest fapt nu s-a petrecut, ritmul accelerat al formării veniturilor la fondul de șomaj a avut efecte negative atât asupra agenților economici, cât și asupra economiei naționale, prin influențele exercitate asupra costurilor de producție, asupra inflației și chiar asupra ocupării forței de muncă, ajungându-se la un efect opus scopului pentru care a fost creat.

Durata medie a șomajului în Gorj continuă să fie mai mare decât durata în timp a ajutorului bănesc.

Din acest motiv, se pune problema stabilirii unui nou raport între măsurile pasive de protecție socială a șomerilor și cele active, de stimulare a ocupării acestora. Interacțiunea puternică existentă între acestea face dificilă evaluarea separată a rezultatelor programelor active și ale celor pasive, evaluare care ar fi de mare utilitate în stabilirea modului de repartizare a fondurilor între cele două tipuri de măsuri. Rămâne de văzut, în următorii ani, dacă reducerea nivelului indemnizației de șomaj va determina o participare crescândă a șomerilor la progresele active și dacă aceasta se va reflecta într-o scădere a duratei și a ratei șomajului.

Și în 2014, în Gorj, prestațiile bănești directe – de natură pasivă – dețin ponderea covârșitoare în totalul cheltuielilor de șomaj.

O contribuție importantă la menținerea acestei situații a avut-o acordarea plăților compensatorii care, în plus, nici nu au avut efectele spontane, nefiind utilizate pentru deschiderea de mici afaceri care să absoarbă o parte din disponibilizați. În schimb, măsurilor afective le-a revenit o parte nesemnificativă din fonduri, iar rezultatele au fost pe măsură: mai puțin de 50% din șomeri au urmat anual cursuri de reconversie, iar dintre cei care au absolvit o formă de pregătire, doar 10-15% au reușit să se angajeze.

Cu toate acestea, interesul șomerilor pentru astfel de cursuri nu a fost foarte ridicat și chiar a scăzut în anii 2012-2014. O explicație posibilă ar fi faptul că numai o proporție cuprinsă între 20% și 30% dintre participanți au urmat cursuri organizate la cererea agenților economici (care ar putea constitui de fapt cererea reală pentru astfel de programe), dacă nu ar fi contrazisă de ponderea redusă și cu tendință continuă de scădere a absolvenților din această categorie care au reușit să se angajeze (8,6% în anul 2012). Cei mai mulți (peste 50%) au preferat cursurile care considerau ei că le oferă calificarea cu cele mai mari perspective de a-și găsi cât mai repede un loc de muncă, dar proporția absolvenților angajați este la fel de slabă ca și în cazul precedent. ( Marian Poenaru, 2004, p. 32).

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Deși prevenirea șomajului implică costuri economice și sociale mai scăzute în comparație cu reducerea șomajului, aceasta continuă să rămână mai mult o sintagmă teoretică decât o realitate practică. Ca urmare, problema ocupării forței de muncă și șomajului trebuie să fie concepute și abordate ca obiective strategice. Prevenirea șomajului ridică o altă problemă strategică, cea a priorității care trebuie acordată științei și învățământului, ca investiții în capitalul uman.

Excluziunea socială este generată în mod direct de lipsa posibilităților de angajare în muncă, de veniturile mici obținute din angajare, care la rândul lor conduc la starea de sărăcie urmată de toate consecințele negative ale fenomenului. În corespondență cu unul din obiectivele de bază ale Strategiei de la Lisabona, nivelul de ocupare a Forței de Muncă către anul 2010 trebuia să atingă 70%. Aceasta implică nu numai promovarea ocupării Forței de Muncă prin crearea locurilor noi de muncă în general, dar și îmbunătățirea calității ocupării, asigurarea securității sociale, integrarea în muncă a persoanelor care, din diverse motive, nu au un loc de muncă, dezvoltarea resurselor umane în scopul asigurării unui nivel corespunzător și durabil al ocupării Forței de Muncă, acestea toate conducând la combaterea marginalizării și excluziunii sociale.

Problemele sărăciei și excluziunii sociale continuă să afecteze societatea romanească, indiferent de eforturile întreprinse de comunitatea națională și cea internațională pentru diminuarea acestora. Cercetările realizate pe parcursul ultimului deceniu arată de fiecare dată că sărăcia și excluziunea socială sunt fenomene complexe și multidimensionale, iar combaterea acestora solicită o abordare integrată prin consolidarea eforturilor diferitor actori la diferite niveluri.

Fiind un fenomen care afectează în diferite proporții, toate țările, prin nivelul, structură, durată și consecințele sale, șomajul s-a impus atenției guvernelor și forțelor sociale, devenid o preocupare generală. Pe termen scurt, obiectivul major al tuturor acestora îl formează atenuarea exacerbării consecințelor sale, iar pe termen mediu și lung obiectivul constă în diminuarea sau chiar reabsorbirea resurselor de muncă aflate în stare de șomaj. Numeroasele aspecte interdependente, prin natura lor, vizează atât firmele cât și societatea, atât pe cei care lucrează, ca și pe șomeri. Toate acestea formează obiectul unor reglementări sau orientări care, în totalitatea lor, sunt cunoscute ca politici sau măsuri pentru combaterea șomajului.

Specialiștii vorbesc de existența a două categorii de măsuri: masuri active și masuri pasive. Măsurile pasive sunt cele care constau în acordarea unor indemnizații de somaj sau alocații pentru șomeri, acestea dețin locul prioritar în fondurile alocate pentru combaterea șomajului și sunt practicate în majoritatea țărilor care se confruntă cu acest fenomen.

Măsurile active sunt cele care conduc la crearea de noi locuri de muncă, la reconversie profesională sau cele prin care se oferă facilitați pentru cei care angajează șomeri. În mod corect se consideră că pentru reducerea șomajului este nevoie de creșterea masurilor active: orice mărire a nivelului ajutorului de șomaj va conduce, pe termen lung, la creșterea ratei șomajului, pe când crearea de noi locuri de munca și recalificarea șomerilor vor conduce la absorbirea lor, la scăderea ratei șomajului.

Creșterea șanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă se realizează, în principal prin:

a) Informarea și consilierea profesională. Constituie un ansamblu de servicii acordate în mod gratuit persoanelor în căutarea unui loc de muncă care au ca scop: furnizarea de informații privind piața muncii și evoluția ocupațiilor; evaluarea și autoevaluarea personalității în vederea orientării profesionale; dezvoltarea abilității și încrederii în sine a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, în vederea luării de către acestea a deciziei privind propria carieră; instruirea în metode și tehnici de căutare a unui loc de muncă

Informarea și consilierea profesională se realizează de centre specializate,organizate în cadrul agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, precum și de alte centre și furnizori de servicii din sectorul public său privat, acreditați , care încheie cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă contracte, în condițiile legii. .

b) Medierea muncii – este activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu.

c) Formarea profesionala – prin formare profesională nu se creează locuri de muncă suplimentare (cu excepția celor ce lucrează în sectorul formării). Angajatorii nu vor angaja mai multe persoane doar pentru faptul că mai mulți lucrători calificați își doresc un loc de muncă. Ei vor angaja doar dacă bunurile sau serviciile produse de acești lucrători vor putea aduce un profit la „vânzare”. Angajatorii sunt interesați să angajeze mai mult personal calificat.

Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la programe de formare profesionale care să le asigure creșterea și diversificarea competentelor profesionale în scopul asigurării mobilității și reintegrării pe piața muncii .

d) Consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente sau pentru inițierea unei afaceri se acordă, la cerere, persoanelor în căutarea unui loc de muncă sub formă de servicii juridice, de marketing, financiare, metode și tehnici eficiente de management și alte servicii de consultanță. Aceste servicii se acordă gratuit o singură dată, pentru fiecare perioadă în care persoanele beneficiază de indemnizații de șomaj.și sunt realizate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă sau, alți agenți cu care agențiile încheie contracte.

Ca și măsuri de combatere a șomajului putem aminti:

a) stimularea agenților economici să angajeze tineri absolvenți ai instituțiilor de învățământ;

b) acordarea de facilități fiscale angajatorilor prin reducerea contribuției datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj, dacă încadrează cu contract individual de muncă persoane din rândul șomerilor pe care le mențin în activitate cel puțin 6 luni;

c) stimularea creării de noi locuri de muncă prin acordarea de credite din bugetul asigurărilor pentru șomaj, în condiții avantajoase;

d) stimularea persoanelor aflate în șomaj să se angajeze înaintea expirării perioadei de indemnizație de șomaj;

e) furnizarea de cursuri de calificare/recalificare;

f) stimularea mobilității forței de muncă;

g) angajatorii care încadrează tineri absolvenți pe durată nedeterminată, primesc pentru o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată, o sumă lunară reprezentând un salariu minim brut pe țară; angajatorii care încadrează absolvenți din rândul persoanelor cu handicap primesc, pe o perioada de 18 luni, pentru fiecare absolvent angajat, o sumă lunară reprezentând 1,5 salarii minime brute pe țară.

Din datele prezentate în lucrare s-a putut observa că cei mai afectați de acest fenomen sunt tinerii și sunt urmați de persoanele care au depășit vârsta de 50 de ani. Problemele tinerilor au urmat un curs ascendent în topul îngrijorării populației din România. Aflată într-un proces de restructurare, economia românească pare a nu acorda prea multe șanse tinerilor. Lipsa de experiență, restrângerile de activitate la nivelul întregii economii au constituit greutăți destul de greu de surmontat pentru tineri. O piață mult prea ocupată de propriile probleme, structurale, pentru a privi la viitor, la tineri. Strategiile vin să prevină un astfel de pericol. Guvernul promovează permanent programe care au în vedere acest segment, destul de îndreptățit pentru a fi luat în considerare pe piața muncii – tinerii.

Categorie de persoane considerată „defavorizată” este si cea a persoanelor care au depășit o oarecare vârstă. Deși au acumulat o experiență bogată în decursul anilor, de multe ori aceasta nu este suficientă spre a-i face „atractivi” pentru agenții economici, care doresc să angajeze personal mai tânăr.

Acesta este motivul pentru care legislația asigurărilor pentru șomaj a asigurat un cadru favorabil pentru că tot mai multe persoane care au depășit vârsta tinereții sau care au probleme familiale să poată fi încadrate în muncă.

În conformitate cu dispozițiile art. 85 din Legea nr. 76/2002 , angajatorii care încadrează în muncă pe perioadă nedeterminată șomeri în vârstă de peste 45 de ani sau șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale sunt scutiți, pe o perioadă de 12 luni, de plată contribuției datorată la bugetul asigurărilor pentru șomaj, aferentă persoanelor încadrate din aceste categorii și primesc lunar, pe această perioadă, pentru fiecare persoană angajat, din aceste categorii, o sumă egală cu valoarea indicatorului social de referință în vigoare, cu obligatia mentinerii raporturilor de munca sau de serviciu pe cel putin 2 ani .

Conform Raportului de Cercetare Sărăcia, excluziunea socială si oportunitățile de muncă în rândul tinerilor, un procent de 22% dintre tineri au afirmat că veniturile gospodăriei nu ajung nici pentru strictul necesar, iar 38% că ajung doar pentru strictul necesar. În același timp, două treimi dintre tineri se declară mulțumiți de viața lor. În privința stării de sănătate, un element de îngrijorare pentru viitor este ponderea ridicată, de circa o treime, a fumătorilor

În funcție de nivelul de educație, genul, vârsta și etnia, se constată existența următoarelor categorii de tineri vulnerabili pe piața forței de muncă:

• tinerii fără calificare, care nu au absolvit o instituție de învățământ secundar superior (liceu, școală profesională sau de ucenici), abandonând școala la un moment dat;

• tinerii între 19-25 de ani, cel mai adesea proaspăt absolvenți, fără experiență profesională, nou intrați pe piața forței de muncă; după 25 de ani,

probabilitatea de a avea un loc de muncă se mărește substanțial;

• tinerele, mai ales cele la vârsta primului sau celui de-al doilea copil (23¬28 ani); femeile reprezintă marea majoritate (peste 72%) dintre tinerii inactivi, iar aproape în întregime se declară casnice;

• tinerii de etnie romă: mai puțin de 38% dintre romii de 19 ani și peste, sunt ocupați, față de 60% în cazul maghiarilor și circa 50% din români.

Importanța stimulării cererii de forță de muncă drept modalitate specifică de creștere a ocupării, a reieșit atât din analiza factorilor determinanți în obținerea unui loc de muncă de către tinerii din mediul rural, cât și din soluțiile indicate de factorii locali de decizie, pentru creșterea ocupării pe următoarele domenii de intervenție: agricultură; industrie; lucrări publice, facilități pentru angajarea tinerilor / antreprenoriat.

În agricultură, obstacolul principal în calea sprijinirii producătorilor agricoli mici și mijlocii este fărâmițarea proprietății, însoțită de gradul redus de asociere. Deoarece prea puține gospodării dețin teren agricol de o suprafață minim necesară pentru o exploatare în condiții de rentabilitate economică, este necesară cooperarea acestor producători în forme asociative. Este recomandabilă extinderea și facilitarea accesului tinerilor din mediul rural la măsurile de sprijin cuprinse în Programul Național de Dezvoltare Rurală și Programul Național de Mediu, co-finanțate prin fonduri europene, precum și o mai bună informare asupra lor, în special pe următoarele dimensiuni: extinderea și înnoirea parcului de tractoare și mașini agricole, construcția de spații de depozitare pentru produsele agricole, informarea privind beneficiile asigurării recoltelor, extinderea sistemului de irigații și accesul la serviciile oferite de Fondul Național de Garantare a Creditului Rural și Fondul de Garantare a Creditelor pentru IMM.

Șomajul ca ofertă excedentară de forță de muncă este dezechilibrul macroeconomic cu cele mai nocive efecte asupra individului (deteriorarea condiției lui materiale, familiale, psihice, deziluzia neputinței încadrării într-o activitate utilă care înseamnă o gravă deteriorare a înseși condiției lui umane) dar și asupra întregii economii (pierderea de bunuri și servicii care ar fi putut fi produse dar sunt pierdute pentru totdeauna).

Din datele prezentate în lucrare s-a putut observa că cei mai afectați de acest fenomen sunt tinerii și sunt urmați de persoanele care au depășit vârsta de 50 de ani. Tranziția tinerilor de la educație la ocupare a devenit mai lungă și mai complexă deoarece șomajul în rândul tinerilor este mult mai ridicat decât în rândul forței de muncă, pe ansamblu. Locurile de muncă ocupate de tineri sunt locuri de muncă temporare, de o calitate scăzută și slab remunerate. Șomajul tinerilor este determinat adesea de lipsa de experiență sau de inadecvarea competențelor lor la cererea de pe piața muncii.

Referitor la persoanele care au depășit vârsta de 50 de ani s-a văzut că aceștia nu mai sunt atractivi pentru angajatori. Un motiv poate fi acela că o persoană cu o experiență vastă, conștientizându-și potențialul, necesită un salariu mai mare implicând astfel costuri pentru angajator, sau un alt motiv poate viza greutățile de adaptare (în special în ceea ce privește partea de noi tehnologii).

Creșterea speranței de viață și în consecință a vârstei medii a populației sunt rezultate ale creșterii economice accelerate în perioada modernă. Dezvoltarea științei și tehnologiei din ultima vreme, a contribuției progresului tehnic, a educației și a sistemului de sănătate a condus la creșterea venitului pe locuitor în ritmuri nemaiîntâlnite în istorie. Una dintre consecințele inevitabile a

fost creșterea ponderii persoanelor în vârstă în totalul populației, cu ale cuvinte fenomenul îmbătrânirii populației

România se confruntă aproximativ cu aceeași problematică demografică specifică țărilor membre ale Uniunii Europene (declinul populației totale, creșterea ponderii populației vârstnice și a duratei medii a vieții, „îmbătrânirea demografică a bătrânilor”, feminizarea îmbătrânirii), însă nivelul mai scăzut al performanțelor economiei românești face ca resursele să fie mai reduse și impactul social estimat, mai ales în perspectiva următorilor ani, să fie mai puternic pentru țara noastră. Se subliniază necesitatea ajustării soluțiilor la contextul specific și la potențialul de resurse de care dispunem.

Structura pe grupe de vârstă reflectă un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, determinat în principal de scăderea natalității, care a dus la reducerea absolută și relativă a populației tinere (0-14 ani) și creșterea ponderii populației vârstnice de 65 ani și peste. Astfel, grupele extreme de vârstă au avut evoluții în sensuri contrare: populația de vârstă tânără (0-14 ani) s-a diminuat cu 3,4% în medie de la un an la altul, în timp ce populația de vârstă înaintată (peste 65 ani) a crescut în medie pe an cu 1,5% (respectiv cu 1,5% în medie pe an). În acest context, apreciem că se continuă și se accentuează tendința de îmbătrânire a populației, prefigurându-se o subțiere a resurselor viitoare de forță de muncă ale țării noastre. În schimb, pe fondul acestor evoluții ale vârstelor extreme, populația în vârstă de muncă a României (cu vârsta între 15¬64 ani) a înregistrat o dinamică aproximativ constantă, cu o ușoară tendință de scădere (cu 0,2 puncte procentuale, în medie pe an).

Toate prognozele demografice privitoare la România arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă și masivă a populației vârstnice. Populația de 60 de ani și peste va crește de la 4,2 (2005) la 6,5 milioane (2050) (de la 19,3% la 33,3%, ca pondere în totalul populației).

Tranziția spre economia de piață a impus restructurarea economiei reale, proces care a determinat ample mutații asupra ocupării forței de muncă, afectând volumul pieței muncii, structura, eficiența, atitudinea față de muncă, instituțiile și politicile ei. În cursul înfăptuirii reformei economice, în România, datorită lipsei unei politici economice adecvate, a unei strategii de dezvoltare industrială coerentă, prin care să se asigure relansarea și competitivitatea producției, au apărut o serie de dificultăți de natură obiectivă dar și subiectivă ce au determinat o scădere în termeni reali a nivelului de ocupare, o sporire a șomajului și, implicit, o reducere a nivelului de trai.

În câțiva ani, economia României s-a transformat dintr-o economie preponderent industrială într-o economie de consum, diferite ramuri industriale (industria grea, industria ușoară, construcții de mașini și utilaje, mobilă, textile, transport rutier și prin conducte etc.) și-au închis porțile disponibilizând un număr foarte mare de muncitori, care au îngroșat numărul șomerilor.

Din 1990, o dată cu trecerea la economia de piață, gradul de ocupare al populației sub aspectul volumului, structurii, dar și calității s-a schimbat esențial și a determinat adaptarea politicilor pieței muncii, în paralel cu procesul de reformă instituțională. Astfel, în condițiile accelerării restructurării și privatizării, ocuparea forței de muncă a devenit una din zonele cele mai tensionate ale tranziției, determinând masive disponibilizări și apariția fenomenului de șomaj.

În condițiile accelerării restructurării și sporirii insecurității locului de muncă, pe piața muncii s-au acumulat un mare număr de probleme sociale.

România și, implicit, județul nostru se confruntă cu o criză a ocupării forței de muncă în condițiile declinului economic instalat în ultimul deceniu. Privatizarea și restructurarea economiei românești au influențat semnificativ piața muncii, determinând masive disponibilizări și apariția fenomenului de șomaj. Involuțiile din economie au restrâns posibilitățile de ocupare a forței de muncă; numărul populației active și ocupate, respectiv rata de activitate și de ocupare s-au redus, iar șomajul s-a cronicizat.

Bibliografie

Arpinte, D., Baboi, A., Cace, S., Tomescu, C., Politici de incluziune socială, Calitatea Vieții XIX, nr. 3-4, 2008

Arsene M., Capitalul uman si dezvoltarea economica, Editura Demiurg, București, 2010

Atchely, R., The life course, age grading, and age-linked demans for decision making, în L. Datan, L. Ginsberg, Lifespan developmental psychology: normative life crises, Academic Press, Inc. New York, 1975

Balaceanu C., Macroeconomie , Editura CH Beck, București 2009

Boehm, B., Effects of the Education Level on the Duration of Unemployment in Austria, SOR’07 Proceedings, pp. 261-266, 2009

Borsic D., Kavkler A., Modeling Unemployment Duration in Slovenia using Cox Regression Models, Transition Studies Review, Volume 16, Number 1 / May, 2009

Chipea, F., 2010, Dezvoltare socială teritorială. Premise teoretice și date empirice, Editura Universității din Oradea, 2010

Christiansen, J., Koistinen, P., Kovalainen, A., Working Europe: reshaping European Employment systems, Aldershot Hants, England, Ashgate, 1999

Ciucur D., Gavrilă I., Economie, Ediția a-II-a, Editura Economică, București 2001

Cochinescu, C., Șomajul. Anxietatea și frustrația la persoanele șomere, Editura Lumen, Iași, 2005

Cornescu V., Bucur I, Cretoiu Gh., Economie. Editia a III-a, Editura CH Beck, București 2011

D’Agostino, A., and F. Mealli, Modelling Short Unemployment in Europe. Institute for Social & Economic Research Working Paper 06, 2000

Danacica., E.D., Incidența și durata șomajului în Regiunea Oltenia, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2011

Dănăcică, D., and A. Babucea, Impactul genului și a vârstei asupra duratei șomajului persoanelor ISCED 5, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 1/2011

Didea I., Piața muncii în actualitate. Editura Paralela 45, Pitești, 2002

Dobrotă N., (coordonator), Dicționar de economie, București, Editura Economică, 1999,

Dobrotă, N., Aceleanu, M.,I., 2007, Ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Economică;

Eichhorst, W., Escudero, V., Marx, P., Tobin, S., The impact of the crisis on employment and the role of labour market institutions, The Institute for the Study of Labor (IZA), Discussion Paper, No. 5320, 2010

Frois, A., Economie politică, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994

Giarini, O., Liedtke, P., M., Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, Editura All Beck, București, 2000

Giddens, A, 2007, Europa în epoca globală, Editura Ziua, București;

Gilbert, F., Economie politică, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998

Grama, G.B, Teza de doctorat – Ocuparea și somajul – o relație dinamică, 2007

Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom, Iași, 2002

Hatos, A., Săveanu, S.,(coord.), 2009, Educația și excluziunea socială a adolescenților din România, Editura Universității din Oradea

Hordau A. M., Teză de doctorat – Piața forței de muncă în România după 1990, Cluj Napoca, 2012

http://www.ilo.org/public/english/revue/download/pdf/stiglitz.pdf, [accesat 3 august 2013]

Junc D., Teză de doctorat – Politici sociale în domeniul ocupării și șomajului, București 2010

Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică, 1970

Koistinen P., A future european employment model?, 2001, disponibil online la http://www.uta.fi/isss/monnetcentre/wordit/Future11.rtf

Kooreman P., Ridder G. (1983), The Effects of Age and Unemployment Percentage on the Duration of Unemployment, European Economic Review, Vol. 20 (1983)

Kupets, O. (2006), Determinants of Unemployment Duration in Ukraine. Journal of Comparative Economics 34 (2)

Manolescu Ghe., Politici economice, București, Editura Economică, 1997

Mărginean I., Semnificația cercetărilor de calitatea vieții, în Calitatea Vieții în România (coord.: Mărginean, I., Bălașa, A.), București, Editura Expert, 2002

Nica, E., Strategii și politici de ocupare a forței de muncă în România, Editura Economică, București, 2004

Olah, Gh., Florea, A., Macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003

Panaite M., Managementul performantelor resurselor umane, Editura Sedcom Libris, Iași, 2011

Perț, S., și colab. – Piața muncii în România. Centrul de informare și documentare economică, Academia Română, INCE/IEN, București, 1994

Poenaru M., ( coordonator), Direcții de acțiune, măsuri și instrumente de îmbunătățire a funcționalității și eficienței sistemelor de protecție socială în România. CIDE, București, 2004

Pop, L., M.(coord.), Dicționar de Politici Sociale, Editura Expert, București, 2002

Popescu, D., Terra lumini și umbre, Editura Sport Turism, București, 1988

Preda, D., Ocuparea forței de muncă și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 2002

Preoteasa, A.M., Fenomenul ocupării în România si dezvoltarea durabilă, Revista Calitatea Vieții, Nr. 3/2008, pag. 3, http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2- 2008/03.pdf

Raport Sărăcia, excluziunea socială și oportunitățile de muncă în rândul tinerilor, București 2012

Răboacă Ghe., Piața muncii și dezvoltarea durabilă, București, Editura Tribuna Economică, 2003

Serban, Claudia, Implicații ale nivelului de educație asupra pieței muncii, Economie teoretică și aplicată Volumul XIX (2012), No. 3(568)

Smith, A., Avuția națiunilor, Editura Academiei R.S.R., 1962

Stiglitz, J.,Employment, Social justice andsocietal well-being, International Labour Review, Vol. 141, No. 1-2, 2002,

Tunali, I. and R. Asaad (1992), Market Structure and Spells of Employment and Unemployment: Evidence from the Construction Sector in Egypt, Journal of Applied Econometrics,

Zamfir, C., Stoica, L., 2006, O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Editura Polirom, Iași,

***Inițiativa emblematică din cadrul Strategiei Europa 2020 în domeniul inovării, Comunicarea Comisiei SEC(2010) 1161 și raportul privind situația Uniunii inovării în 2011 (2011)

***Noua strategie europeana pentru creștere economica si ocuparea forței de munca (Europa 2020): obiective, instrumente de monitorizare a implementarii, resurse institutionale, recomandari de implementare, Ene DINGA (coordonator) Camelia BALTARETU, Gabriela PRELIPCEAN, Institutul European din România, Bucuresti, 2011

*** Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.

Webografie

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2012/somaj%20trim_I%202012.pdf,

http://www.utgjiu.ro/revista

http://www.gorj.anofm.ro/,

www.studiulpieteimuncii.ro

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

http://stat257.central.ucv.ro/proiecte/Phare4028/Doc/Studiul%20Pietei%20Muncii.pdf,

http://www.emplonet.ro/wp-content/uploads/2012/03/Balanta-fortei-de-munca.pdf,

http://www.undp.ro/publications/human-development-report/2010/ro/

http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=FOM101A,

http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/munca/c-o-r

http://www.libertatea.ro/stire/criza-economica-actuala-cacealmaua-lacomiei-220147.html

http://www.ghiseulbancar.ro/articole/47/9111/Cum_este_afectata_Romania_de_criza_economica.htm

http://www.capital.ro/articole/criza-economica-scenarii-si-consecinte/106857.