Analiza Raporturilor Dintre Puterea Judecatoreasca Si Consiliul Superior al Magistraturi
=== 29463f35749489e0189939b1a3a15b04db6e1d8c_494588_1 ===
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. /alt grad
NUME:
Prenume :
Student:
NUME
Prenume
Craiova, 2017
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Titlu: Analiza raporturilor dintre puterea judecatorească și Consiliul Superior al Magistraturii
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. /alt grad didactic
NUME:
Prenume :
Student:
NUME
Prenume
Craiova, 2017
Pagina de gardă
CUPRINS
§Cuprins………………………………………………………………………………..4
§Introducere…………………………………………………………………………..5
§CAPITOLUL I. Principiul separării puterilor în stat și condițiile de aplicare ale acesteia în statul de drept………………………………..…………..7
1.1 Analiza conceptului de stat de drept…………………………………………7
1.2 Prezentarea cu caracter istoric și cronologic a principiului separării puterilor in stat……………………………………………………………………………..9
1.3 Premizele echilibrului dintre puterea legislativă, executivă și cea judecatorească………………………………………………………..…………15
§CAPITOLUL II. Conceptul de autoritate autonomă privit în antiteză cu cel de autoritatea dministrativă……………………………………………….21
2.1 Autoritatile administrative. Norme. Clasificare…………………………….21
2.2 Autoritățile autonome administrative – parte componentă a puterii legislative………………………………………………………………………..26
2.3.Delimitarea dintre autoritățile autonome administrative cu statut constituțional și cele cu statut legal……………………………………………30
§CAPITOLUL III. Instituțiile judecătorești și Consiliul Superior al Magistraturii…………………………………………………………………..32
3.1 Analiza instanțelor judecătorești în baza Legii 92/1992……………………32
3.2 Consiliul Superior al Magistraturii – autoritate autonomă administrativă cu statut constituțional ……………………………………………………………..36
3.3 Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii în raport cu activitatea desfasurată de către instanțele judecătorești din România……………….……..39
3.4 Posibilitatile de contestație a măsurilor dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea de verificare a instanțelor și a personalului acestora…………………………………………………………………..……..44
§CAPITOLUL IV. Concluzii și propunerii de lege ferenda….…………….49
§Bibliografie……………………………………………………………………51
Analiza raporturilor dintre puterea judecatorească și Consiliul Superior al Magistraturii
§INTRODUCERE
Consiliul Superior al Magistraturii din România a fost înființat la 1 iunie 1909, în temeiul Legii din 24 martie 1909, care a modificat Legea pentru organizarea judecătorească din 1890. Consiliul era componentă a puterii judecătorești, alături de instanțe și Ministerul Public (format din procurori), al cărui „cap suprem” era ministrul justiției și funcționa pe lângă Ministerul de Justiție.Decretul – lege nr. 356/1938 pentru organizarea judecătorească înființează două Consilii Superioare ale Magistraturii, ambele funcționând pe lângă Ministerul de Justiție. Primul dintre aceste consilii a fost înființat, în principal, „pentru propunerile de numiri în locurile de consilieri și procurori la Înalta Curte de Casație și Justiție” iar al doilea consiliu a fost înființat, în principal, „pentru propunerile de numiri în locurile de consilieri la curțile de apel, de prim – președinți și președinți de tribunale”. În 1948 a intrat în vigoare Legea nr. 341/1947 pentru organizarea judecătorească, prin care, după aproape 10 ani de funcționare a celor două consilii, se revine la formula inițială, cu un singur consiliu.
Acesta funcționa tot pe lângă Ministerul Justiției, sub președinția ministrului justiției, care îl convoca „ori de câte ori era nevoie”În anul 1949, după aproape patru decenii de funcționare (1 iunie 1909 – 8 aprilie 1949), Consiliul Superior al Magistraturii din România a încetat legal să funcționeze. Potrivit Constituției din 1991, Consiliul Superior al Magistraturii face parte din autoritatea judecătorească (alături de instanțele judecătorești și Ministerul Public), fiind alcătuit din magistrați aleși, pentru o durată de 4 ani, de Camera Deputaților și Senat, în ședință comună.Pentru prima dată în îndelungata sa istorie, Consiliul Superior al Magistraturii devenea un organ constituțional. Dispozițiile constituționale au fost detaliate prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. În fapt însă, în noua configurație, Consiliul Superior al Magistraturii a început să funcționeze la data de 12 martie 1993.Prin Legea nr. 142/1997 au sporit formal atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, majoritatea dintre acestea exercitându-se „la recomandarea” sau „la propunerea” ministrului justiției (de exemplu: propunerile de numire în funcții de execuție și de conducere la instanța supremă; propunerile de numire în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția stagiarilor; promovarea, transferarea, suspendarea și încetarea funcției judecătorilor). Revizuirea Constituției în anul adus modificări fundamentale în ceea ce privește rolul, structura și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii din România. Aceste prevederi au fost detaliate prin Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, intrată în vigoare la 1 octombrie 2004, modificată semnificativ în 2005 și 2006. În configurația actuală, Consiliul Superior al Magistraturii a început să funcționeze la data de 11 ianuarie 2005, pentru un mandat de 6 ani.
În cele ce urmează, motivăm tema aleasă prin faptul că puterea judecătorească în România trece printr-un proces de adaptare la noile cerințe ale societății, proces care necesită cercetarea substratului constituțional și a actualei ordini de drept din țara noastră.Studiul este structurat pe trei capitole: Principiul separării puterilor în stat și condițiile de aplicare ale acesteia în statul de drept, conceptul de autoritate autonomă privit în antiteză cu cel de autoritatea dministrativă, instituțiile judecătorești și Consiliul Superior al Magistraturii, care prevăd gradual și tangențial problematica analizei raporturilor dintre puterea judecatorească și Consiliul Superior al Magistraturii. Obiectivul studiului se întemeiază pe formularea unor propuneri de lege ferenda, conceptualizând cadrul teoretic și practica instanțelor românești și europene.
§CAPITOLUL I. PRINCIPIUL SEPARĂRII PUTERILOR ÎN STAT ȘI CONDIȚIILE DE APLICARE ALE ACESTEIA ÎN STATUL DE DREPT
ANALIZA CONCEPTULUI DE STAT DE DREPT
O caracteristică fundamentală a constituționalismului o constituie definirea și asimilarea noțiunii de stat de drept, rod al gândirii juridice germano-franceze, regăsită în concepția anglo-saxonă sub forma lui „rule of law”. Statul de drept reprezintă, pentru toate statele ce au optat pentru un regim democratic și care l-au înscris în legile lor fundamentale, unul dintre obiectivele lor majore. El figurează și în Constituția României, în cuprinsul art. 1 alin. (3).
Conceptul de stat de drept urmărește să înlăture arbitrarul și fărădelegea, însă cu toată puterea sa, dreptul ar rămâne fără eficiență dacă nu ar fi însușit de organizarea societății pe temeiul statului de drept. El semnifică o reconsiderare fundamentală atât a rolului dreptului cât și a statului în societate, căutând să impună siguranța juridicăa cetățeanului, garanția domniei legii, astfel încât fiecare cetățean să fie conștient că demnitatea sa, drepturile și libertățile sale sunt asigurate prin lege, iar în caz de încălcare a acestor atribute de către o autoritate publică, de un funcționar sau de un alt cetățean, justiția va interveni, îl va apăra și repune în drepturi. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forță de influențare a electoratului și de aici (sau prin această cale) determinarea conținutului și trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificații de ordin juridic și statal. De aceea, într-un stat de drept și democratic consacrarea prin constituție a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigență a timpurilor noastre știut fiind că în concepția clasică partidele reprezentau un fenomen exterior constituției. Astăzi însă recunoașterea lor constituțională devine o regulă de bază. Constituția trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care se pot organiza și funcționa.
Trăsăturile statului român rezultă din dispozițiile constituționale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al Constituției României adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 statul român este caracterizat un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, stat de drept, democratic si social.
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie și
realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societății, în principiu atunci
când s-a considerat că și autoritățile publice, guvernanții trebuie să se su-
pună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX s-a formulat și teoretizat ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului și că oamenii care dețin puterea (guvernanții) sunt supuși dreptului și limitați prin drept. Această concepție a fost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii juriștii au început să clasifice statele în statul de drept, în care guvernanții sunt supuși regulilor juridice și statul despotic în care guvernanții nu sunt supuși de a respecta regulile juridice. Ca atare statul de drept are un conținut complex și în acest sens se consideră că suntem în prezența unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conținutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile și libertățile cetățenești; se realizează echilibrul, colaborarea și controlul reciproc al puterilor publice (autorităților publice); se realizează accesul liber la justiție.
într-un stat de drept, democratic și social, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Această realitate este exprimată prin art. 2 din Constituția României, care stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum și că „nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu".
Constituția stabilește trăsăturile de bază ale statului: garantarea libertăților prin recunoașterea inviolabilității demnității umane ca un drept la autodeterminare individuală ce se impune puterilor statului; întreaga putere emană de la popor care o exercită prin autorități reprezentative alese prin vot universal; pregătirea și derularea alegerilor sunt asigurate, în esență, de partidele politice; statul este o democrație parlamentară; statul este un stat de drept, un stat social; suveranitatea emană de la popor, ea se exercită de popor prin alegeri și plebiscite și prin organe speciale învestite cu puteri legislative, executive și judiciare.
PREZENTAREA CU CARACTER ISTORIC ȘI CRONOLOGIC A PRINCIPIULUI SEPARĂRII PUTERILOR ÎN STAT
Asumându-și prerogativă de constituantă, Adunarea care îi proclamase principe pe Carol a votat și prima Constituție a României Aceasta era inspirată în întregime din constituția belgiană diti 1831, care la rândul ei era concepută în mare parte pe temeiul documentelor fundamentale ale Revoluției franceze, de aceea nu era deloc întâmplătoare prezența în textul ei a unor astfel de principii democratice ca suveranitatea națională, libertatea și egalitatea cetățenilor în fața legii, separarea puterilor în stat, guvern reprezentativ, responsabilitatea ministerială, apărarea proprietății ș.a,
Referitor la putere, Constituția stabilea că, la vârf, aceasta era organizată după principiul monarhiei constituționale ereditare, adică aparținea principelui ales și moștenitorilor săi. Prerogativele acestuia, foarte largi, își găseau deplină expresie atât în sfera legislativă cît și în cea executivă, fapt ce încălca principiul separării puterilor. In sfera legislativă, puterea ci a exercitată în paralel de domnitor și de parlament, care era alcătuit din două camere, Adunarea legislatvă și Senatul Puterea executivă aparținea principelui și miniștrilor, dar întrucît aceștia din urmă erau numiți și revocați de principe, prerogativele reale ale puterii erau deținute, în ultimă instanță, de către acesta. O astfel dc concepere a competențelor făcea ca unele principii de bază enunțate dc Constituție, ca separarea puterilor, reprezentați vi tatea guvernului și responsabilitatea ministerială, să nu poată avea un conținuit real Astfel Constituția lăsa suveranului tentația de a acapara, oricînd ar fi dorit, întreaga putere în stat, ceea ce și se va întîmpla, mult mai târziu. Caracterul limitat al regimului democratic instituit de Consliluție era denunțat de sistemul electoral cenzitar. Alegătorii erau împărțiți în patru colegii electorale după nivelul de instruire și avere, ceea ce făcea ca cetățenii săraci și neștiutori de carte, care alcătuiau peste 80%, sa nu aibă acces direct la viața politică a țârii, situație ce-și găsea expresia adecvată în formula foarte des întâlnită pe atunci „Mulți chemați, puțini aleși”. Asta însemna că alegerea directă a puterii se făcea de către aceeași putere, realitate ce se confirma și prin faptul că alegerile erau organizate de către guvern, adică de cei de la putere pentru ei înșiși, ceea ce, pe deasupra, presupunea și destule fărădelegi.
În rest însă, asemeni cazul programelor revoluției de la 1848., principalul neajuns al acestei Constituții consta nu în prevederile sale, multe din ele destul de bune pentru vermea aceea, fiind copiate de pe una din cele mai înaintate constituții ale secolului al XIX-lea, ci în faptul că, în linii mari, ea nu reprezenta realitățile românești. De exemplu, Constituția înfățișează o societate bazată pe principii liberale, pe când sectorul ei principal, cel agrar, funcționează în temeiul reglementărilor feudale (în baza legilor privind tocmelilor agricole). Tot așa, Constituția, de factură liberală, cum am spus, se afla în flagrantă contradicție cu regimul politic și administrativ românesc, pe care caracterul său tradițional despotic îl îndemna să o ignore cu desăvârșire. Atare nepotriviri dintre realități pe de o parte și lege de altă parte, mai ales dintre legea de bază a țării și regimul politic anchilozat în structurile sale medievale îl vor face pe unul din criticii acesteia, Titu Maiorescu, să observe ironic: „avem chiar și o constituție"'. Controlul reciproc al puterilor într-o țară organizată în mod efectiv și real pe baza sistemului reprezentativ constituie una dintre măsurile cele mai potrivite pentru a preveni crizele politice, loviturile de stat și revoluțiile.
Într-un stat democratic, puterea emană de la popor și aparține acestuia. Exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea, sunt încredințate statului; în planul activității statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separația puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple își are rădăcini în antichitate. încă Aristotel vorbea despre cele trei părți ale guvernământului. J. Locke amintește de puterea legislativă, executivă și confederativă (puterea de a pune în executare legile).
În forma sa cunoscută și azi, teoria separației puterilor a fost fundamentată de către Montesquieu în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”. Potrivit concepției sale, în stat există trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere trebuie să se exercite independent, trebuie să se autohmiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politică nu există decât în statele în care cele trei puteri nu sunt concentrate în mâna aceleiași persoane. „Nu există libertate – notează Montesquieu – dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă puterea asupra vieții și a libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor.
Totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp ar exercita trei puteri: același corp de dregători ar poseda, ca executor, puterea pe care și-a dat-o ca legiuitor. Separația puterilor apare, astfel, ca o condiție indispensabilă realizării unei guvernări moderate. Este interesant de remarcat că o seamă de contrac- tualiști (Hobbes, Rousseau) au susținut unicitatea puterii, privită prin prisma caracterului indivizibil al suveranității poporului.
Separația puterilor a fost inclusă în ideologia revoluțiilor burghezo-democra- țice și a pătruns în practica statală prin îmbrățișarea sa ca o teză constituțională. În acest fel, laturile conținutului statului sunt puterile diferite, funcțiile și activitățile lor. Aici se impune precizarea că separația puterilor nu înseamnă lipsa de corespondență între ele. Puterile statului trebuie să fie distincte, dar fiecare alcătuiește în sine un întreg. Când vorbim despre acțiunea deosebită a puterilor nu trebuie înțeles că fiecare putere ar urma să subziste în chip abstract, pentru sine. Acest principiu, al separației puterilor, nu trebuie să introducă o atare independență absolută care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una față de cealaltă, devine un act ostil, cu destinația să i se împotrivească. In ameliorarea unei asemenea viziuni, un rol important revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcționare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze și raporturile firești de cooperare a puterilor și de integrare a acestora în sistemul social-politic de organizare socială. Statul nefiind unica entitate politică, problema majoră care se ridică în fața bunei funcționări a organismului social este aceea a integrării sale în acest organism și a calificării legăturilor sale cu restul instituțiilor sociale și politice. Dreptul vine să confere stabilitatea și siguranța acestor legături, încadrându-le în limite de ordine.
„Dacă n-ar fi statul – scria Platon în «Republica» – activitatea oamenilor s-ar risipi în activități personale diferite și nu s-ar putea realiza apropierea prin Justiția unică și Binele unic. Unitatea scopului este aceea care impune o unitate de directivă pentru oameni și aceasta nu se poate face decât prin stat”.Instituțiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voința suverană a poporului și de a acționa pentru realizarea și respectarea acesteia. Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau guvernului. Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influența acesteia prin intermediul presei, demonstrațiilor, etc. Instituțiile politice sunt organisme înființate expres prin lege. Atribuțiile și prerogativele – stabilite de forul legislativ. Pentru a fi în prezența unei instituții politice trebuie să fie îndeplinite două condiții de fond:
a) instituția să fie învestită în mod expres prin constituție sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea de stat;
b) instituția politicătrebuie să beneficieze de o deplină libertate de acțiune în exercitarea misiunii sale.
Instituția politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori:
a) instituționalizarea anumitor relații sociale din ansamblul general al relațiilor sociale;
b) specializarea organului prin care se exercită puterea;
c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al instituțiilor politice.
putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere (instituțiile de guvernare), în special de puterea executivă.
Desconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorități publice locale, ai căror titulari sunt numiți de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunțăla repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenților locali (prefecți) repartizați (numiți de guvern în unitățile administrativ-teritoriale).
Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite de la guvern și ia el însuși anumite decizii, și care nu anulează autoritatea puterii centrale. Agenții locali care reprezintă puterea central în unitățile administrative sunt numiți de guvern și plasați sub controlul ierarhic al acestuia. Autoritățile centrale exercităun control ierarhic asupra agenților locali desconcentrați, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucțiuni obligatorii pentru autoritățile ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate și oportunitate. Avantaj: agenții locali desemnați de guvern cunosc mai bine realitățile politice, economice și sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative și eficiente. Control ierarhic – dreptul autorităților superioare de a modifica sau anula actele emise de agentul local care îi e subordonat.
Separația puterilor în stat nu exclude așa după cum am menționat, colaborarea dintre ele în sensul că, deși fiecare are o funcție în principal, participă și la funcția exercitată de celelalte puteri.
a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată și să adopte legi constituționale, organice și ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituțional al României.
b) Puterea executivă, se exercită de către organele administrației de stat care au atribuții de aplicare a legilor și actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza și în executarea legilor. Conducerea generală a activității executive se exercită de către Guvern, ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea legislativă sub forma: inițiativei legislative, a participării la promulgarea legilor și a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanțe etc.
c) Puterea judecătorească, se exercită de către toate instanțele de judecată: judecătorii, tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, care au ca atribuții, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor și dispozițiilor prevăzute în Constituție și în celelalte legi ale țării.
PREMIZELE ECHILIBRULUI DINTRE PUTEREA LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ȘI CEA JUDECATOREASCĂ
Teoriile care conțin un grad mare de universalitate, cu o latură umanistă, spune Patapicviei, sunt elaborate în principal de intelectuali. Cele particulare, care folosesc mai degrabă ca instrumente, sunt elaborate de către oamenii politici. Tehnocrația face parte din categoria a doua. Dacă scopul primei categorii de doctrine era o societate în care individul se poate manifesta liber, scopul celei de-a doua categorii este creșterea economică și creșterea puterii, „ideea de societate liberă a fost idealul politic al ideologiilor universalizante. În schimb, ideologiile parohiale — atât ideologiile naționaliste (cu succes în special în societățile înapoiate economic), cât și ideologiile manageriale, care tind să substituie omului politic reprezentativ tehnocratul, adică administratorul presupus competent (specie de ideologii având curs în special în societățile avansate din punct de vedere economic) – s-au inspirat din idealul politic al afirmării puterii statale, mobilizând ideea politică-cheie a modernității recente, care este idealul creșterii economice nelimitate (un ideal politic deja tehnicizat)”.
Ca o continuitate a gândirii dc dinaintea perioadei comuniste, Liviu Petru Zăpârțan privește democrația ca o doctrină care trebuie dezvoltată în mod propriu de fiecare popor, adică fiecare națiune are dreptul de a-și construi sistemul democratic cere-i exprimă cel mai bine interesele de bază. „Termenul democrație vehiculează un important conținut normativ care trebuie raportat la ansamblul de norme ale unei societăți, în funcție dc care ea se judecă pc sine”, încercarea dc a simplifica democrația, de a o reduce la un set de trăsături generale, aplicate apoi diferitelor tipuri de regimuri poate duce la apariția ideilor diferite și contradictorii.
Controlul puterilor amintit mai sus este valabil nu numai în cazul guvernării directe. Guvernarea prin reprezentanți se supune aceluiași principiu. Dar existența unor mecanisme de control ale puterii nu sunt eficace în lipsa unui alt element, cultura politică. Individul trebuie să se transforme în cetățean adică să fie activ din punct de vedere politic. Guvernarea trebuie responsabilizată în sensul în care trebuie cultivate capacitățile de a judeca și opta pentru cel mai bun curs al vieții, trebuie să existe o cunoaștere a valorilor democratice, a bazelor teoretice și practice ale democrației, a propriului sistem politic și de legi. Individul responsabil se va manifesta prin societatea civilă „care este ansamblul raporturilor individuale, a structurilor familiale, economice, culturale, religioase, care există într-o societate dată, în afara cadrului intervenției statului”. Societatea civilă se naște când se unesc forțe care acționează în vederea interesului comun, devenind baza pluralismului politic. Prin societatea civilă se măsoară capacitatea unui individ de a re raporta la colectivitatea din care face parte. „Societatea civilă nu se poate construi dacă nu se elimină paternalismul puterii, dacă nu se cultivă sentimentul social bazat pe cinste, pe informație corectă, pe respectul demnității fiecărui individ”4. Pentru a fi posibil totalitarismul, trebuie îndeplinite două condiții, în primul rând este nevoie de un stat care, treptat să acapareze toate funcțiile sociale: economice, culturale ctc. acest stat devine mai puternic decât societatea. Apoi, abia când acest tip de stat își găsește legitimarea în opinia publică, adică se acceptă ideea că în numele unui principiu statul are voie să se impună societății, putem vorbi de îndeplinirea celor două condiții ale existenței statului totalitar. Unul din principalele efecte imediate ale instalării unui astfel de regim este proclamarea egalității și libertății absolute ca principii. „Egalitatea absolută este un ideal clar totalitar, tot așa cum libertatea absolută este un ideal anarhic. Adeseori poți judeca mai bine valoarea unor principii după cântărirea viciilor lor constitutive. Viciul constitutiv al egalității este omogenitatea masificată, adică, din punct de vedere politic, temeiul de posibilitate al unei societăți totalitare. Viciul constitutiv al libertății este anarhismul sectar, adică, din punct de vedere politic, temeiul de posibilitate al unei societăți strict compartimentate, fără bine public comun.”
,,Dacă efectele crizei interinstituționale sunt palpabile, lesne de observat, mai puțin sunt clare cauzele acesteia´´, constata colctivul de redactare într-o scrisoare de protest al justiției către guvernare în 2009. Reprezentanții puterii judecătorești, porneau de la premisa că lipsa unei comunicări instituționale adecvate între puterile statului, cea judecătorească cu celelalte două puteri, a dus la excese ale celei dintâi în raport cu puterile executivă și legislativă ca și ale acestora din urma în raport cu puterea judecătorească.De altfel, lipsa de comunicare a făcut ca cel puțin una dintre puteri sa perceapă solicitările puterii judecătorești ca fiind exclusiv de natură salarială, pe când puterea judecătorească a afirmat permanent că problema esențială este legată de independența puterii judecătorești, în limite constituționale, iar solicitările acesteia nu s-au limitat la problema salarială, ci privesc independența puterii judecătorești sub multiplele ei aspecte: bugetul puterii judecătorești, statutul judecătorilor, funcționarea în parametri firești ai instanțelor, principalele revendicări ale puterii judecătorești așa cum au fost ele reflectate de hotărârile adunărilor generale ale judecătorilor prin rezoluția din aprilie 2009 și cele de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 2009. Constituția României prevede principiile statului de drept, printre care se numără chiar în debutul actului fundamental principiul check and balance, și anume la art. 1 paragraf 4: puterile statului se afla în separație și echilibru. Fără îndoială că deciziile fiecărei puteri în parte se bazează pe separație, însă separația nu înseamnă și necolaborare. Dimpotrivă, cel de-al doilea concept constituțional, echilibrul, pe lângă sancțiunile reciproce inerente conceptual și factual ale acestui termen, impune colaborarea în limite constituționale ale puterilor tocmai pentru a fundamenta separația puterilor în stat. Reprezentanții puterii judecătorești sunt îngrijorați fiind de lipsa de deschidere instituțională a uneia din puterile cu care se află în echilibru, dar, în același timp, interesați mai mult decât oricând de inițierea și dezvoltarea unui dialog constructiv și constituțional între puteri.
În ansamblul componentelor instituționale ale statului, instituțiile judiciare alcătuiesc un sistem aparte, care-și găsește consacrarea constituțională în cap. VI — Autoritatea judecătorească (art. 124-134 din Constituția României) și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit legii, organizarea judiciară are ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei, asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, optim și previzibil, precum și garantarea instituțională și procedurală a principiului constituțional privind liberul acces la justiție. Numărul foarte mare de cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești din România (în jur de 2 milioane și jumătate anual) dovedește că administrarea justiției – înțeleasă în sensul său larg – s-a transformat într-un serviciu public de primă importanță pentru cetățeni. Buna funcționare a justiției reprezintă o chestiune aflată pe ordinea de zi permanentă a structurilor autorității judecătorești, dar și o preocupare majoră de stat, care merită cele mai mari eforturi și sincera dorință de consens a forțelor parlamentare. Vasile Sturza, primul președinte al Curții de Casație, 1862, atrăgea atenția că „în vremuri normale, prețuirea justiției, a instanței supreme, ar trebui să fie grija permanentă a autorităților publice. Trebuie vindecat răul cel mare care de un timp îndelungat apasă țara noastră – neîncrederea în dreptate”. Au trecut 146 de ani de la această remarcă, dar ea se potrivește ca o mănușă și astăzi. Justiția se află într-un continuu proces de schimbare și devine din ce în ce mai europeană.
Paradoxal, deși contestă radical principalele premise și teze ale teoriilor consacrate ale relațiilor internaționale, postmodernismul este una din puținele școli de gândire care acordă o atenție explicită domeniului clasic al diplomației. Deja într-un articol din 1987, sugestiv intitulat „Mediating Estrangement: A Theory of Diplomacy” („Medierea înstrăinării: o teorie a diplomației”), Der Derian propune înțelegerea diplomației ca modalitate de a media între persoane, comunități sau state inevitabil supuse proceselor de alienare. Influențat de ideile lui Hegel, Feuerbach, Marx și Sartre, Der Derian pornește de la conceptul fundamental de „alienare” (și cel înrudit, dar nu sinonim, de „înstrăinare”) așa cum a fost teoretizat de acești autori și discută alienarea indivizilor față de ei înșiși prin discursul raționalist-științific al modernității, prin „cedarea” puterii lor către autoritatea centrală a statului suveran sau prin organizarea economică a societăților capitaliste. Așa cum sugerează Der Derian, alienarea este însă un concept esențial și pentru relațiile interstatale, prin oscilațiile puterii, înființarea și desființarea statelor de-a lungul istoriei moderne, fluctuațiile teritoriilor, continua schimbare a frontierelor și prin construcții juridico-politice și economice justificatoare. în consecință, el vede în diplomație un proces deosebit de important prin care comunitățile politice dau răspuns nevoii de a media procese complexe de alienare și înstrăinare (ale teritoriilor, ale puterii politice, ale resurselor economice, ale securității proprii, ale ordinii interstatale existente). Argumentele acestea vor fi mult rafinate și dezvoltate în cartea lui Der Derian din 1991 On Diplomacy: A Genealogy of Modern Estrangement (Despre diplomație: o genealogie a înstrăinării moderne, trad. noastră). Aceeași filieră de teoretizare a fost urmată consecvent și de lucrările lui Costas Constantinou despre diplomație și mediere.Justiția se înfăptuiește prin activitatea judecătorilor. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți [art. 124 alin. (2) din Constituția României.
În cauza Pullar vs. Marea Britanie (1966), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că judecătorii nu trebuie să manifeste preferințe sau prejudecăți personale și că, în același timp, o instanță de judecată trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude, în această privință, orice îndoială legitimă.
În documentele sale programatice, Uniunea Europeană precizează că edificarea ariei europene de justiție, libertate și siguranță nu poate fi realizată decât prin conjugarea eforturilor instanțelor naționale și a celor comunitare. Sistemul european comunitar stabil și puternic nu poate exista în afara unui sistem judiciar de calitate, așezat pe principii clare, un sistem credibil și eficace. Procesul judiciar trebuie să fie drept, judecătorul trebuie să fie imparțial, să cunoască în profunzime ceea ce „spune” părților, pentru ca părțile să fie convinse că hotărârea judecătorului corespunde adevărului faptic. Accelerarea judecăților trebuie să constituie o preocupare a instanțelor, cunoscut fiind că o justiție întârziată este. de fapt, o justiție ratată (,justice delayed is justice denied”).
Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac (apel, recurs), în condițiile legii.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurorii constituiți în parchete.
§CAPITOLUL II. CONCEPTUL DE AUTORITATE AUTONOMĂ PRIVIT ÎN ANTITEZĂ CU CEL DE AUTORITATEA ADMINISTRATIVĂ
2.1 AUTORITATILE ADMINISTRATIVE. NORME. CLASIFICARE
România este proclamată prin art. 1 alin. 3 „stat de drept”, iar prin art. 16 alin. 1 și 2 se instituie principiul „egalității tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, coroborat cu acela că „nimeni nu este mai presus de lege”. În același context, art. 1 alin 5 prevede „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor”, ceea ce se constituie ca o îndatorire fundamentală a oricărui cetățean, respectiv a fiecărui subiect de drept public sau privat. Asupra administrației publice se poate realiza atât un control intern, cu rol autoregulator, cât și un control extern, realizat de structuri exterioare sistemului de administrație publică cu rolul de eficientizare a activității administrative. Activitatea de control a administrației publice are ca obiect verificarea existenței, întrunirii condițiilor de valabilitate referitoare la actele administrative și la legalitatea întregii activități desfășurate. Noțiunea de control, într-o accepțiune largă, semnifică o activitate de verificare a conformității unei anumite activități (în cazul de față, activitatea de administrație publică) cu anumite valori, de regulă cele instituite de normele juridice. Într-un stat de drept pârghiile de control trebuie să reprezinte modalități prin care să se constate modul de executare a unor activități, de transpunere în practică a unor acte normative, rezultatele aplicării actului decizional, pozitive și negative în egală măsură, în acest sens putându-se adopta cele mai bune soluții și măsuri pentru eficientizarea activității administrației publice.
Controlul realizat asupra administrației publice poate fi:necontencios (controlul parlamentar și administrativ);contencios (jurisdicțional și judiciar).
Controlul parlamentar se exercită sub cele două forme ale sale:-un control parlamentar tradițional exercitat de Parlament în mod direct în acord cu prevederile constituționale;-un control parlamentar modern exercitat prin intermediul unor autorități publice care depind de Parlament (Avocatul poporului, Curtea de Conturi). Avocatul poporului trebuie să prezinte Parlamentului rapoarte asupra activității desfășurate. În acest mod Parlamentul exercită un control indirect asupra autorităților publice care fac obiectul raportului.
Controlul administrativ la cerere ( recursul necontencios sau recursul administrativ ) este realizat de administrația publică la cererea persoanelor interesate. Se poate realiza sub două forme: a.recursul grațios, ce constă în sesizarea adresată organului de administrație publică, emitent sau abilitat să emită actul administrativ, în termenul de 30 de zile, de persoana vătămată prin nerecunoașterea unui drept, a unei libertăți sa a unui interes legitim ori neeliberarea, în termenul lega, a actului administrativ solicitat. Art. 7 din legea nr. 554/2004 prevede că recursul grațios constituie o condiție prealabilă obligatoriu a fi îndeplinită pentru exercitarea acțiunii directe în contencios administrativ. Primind reclamația (cererea) emitentul actului administrativ considerat ilegal (sau care a refuzat nejustificat eliberarea unui act) trebuie să o soluționeze într-un termen legal de 30 de zile. Soluționarea poate însemna menținerea, modificarea, revocarea sau emiterea actului, după caz.
Controlul administrativ se caracterizează prin aceea că este realizat de administrația publică în conformitate cu legea asupra propriei activități.
Acest tip de control poate fi clasificat după cum urmează: după locul ocupat de organul de control față de organul controlat distingem: un control administrativ intern, exercitat de agenți din interiorul organului controlat. Controlul administrativ intern se execută, în general, din oficiu, dar și la cerere urmare a exercitării de către cel interesat a recursului grațios, de către funcționarii de specialitate din interiorul organului de administrație publică emitent, în orice fază a procedurii de emitere sau adoptare a actelor administrative. Obiectul acestei forme de control administrativ îl poate constitui verificarea legalității, oportunității și utilității actului emis sau care urmează să fie adoptat/emis. Rezultatele controlului se pot concretiza în menținerea actului când se constată legalitatea și oportunitatea acestuia, modificarea sau revocarea actului atunci când actul este ilegal sau inoportun. – un control administrativ extern, realizat de autorități administrative exterioare organului controlat. Acesta la rândul său poate fi contencios, exercitat de organe administrative cu atribuțiuni jurisdicționale și necontencios, exercitat de organul ierarhic, organe de specialitate ale administrației de stat (Curtea de Conturi, Ministerul public) etc. . Guvernul exercită asupra administrației publice un control de supraveghere generală. De asemenea o altă formă a controlului extern este reprezentată de controlul de tutelă, exercitat de Guvern prin intermediul prefecților asupra legalității actelor administrative adoptate/emise de consiliile județene, primari și consiliile locale (în acord cu prevederile Constituției, art. 123, alin 5, ale Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, art 24 lit. f și ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art.3. În funcție de obiectiv, controlul poate fi un control general care vizează întreaga activitate a organului controlat sau de specialitate, vizând doar un anumit segment de activitate. Controlul contencios al administrației publice , în literatura de specialitate este cunoscut și sub denumirea de control de legalitate, fiind realizat printr-o procedură specială bazată pe contradictorialitate, pe administrarea de probe, posibilitatea reprezentării părților, egalitatea acestora în fața autorităț.i.
Controlul : contencios poate fi realizat fie de anumite organe ale administrației publice, special abilitate de lege, fie de organele puterii judecătorești, respectiv de instanțele de judecată, cele de contencios administrativ.
După modul în care intervine, controlul administrativ poate fi: o la cererea organului controlat; o la sesizarea unui alt subiect de drept; o din oficiu.. Recursul ierarhic constă în sesizarea adesată de orice persoană interesată autorității de administrație publică ierarhic superioară celei care a emis actul sau a refuzat emiterea sa și care a fost prejudiciată. Această modalitate de acțiune este strâns legată de activitatea de control pe care o poate realiza organul ierarhic superior asupra organelor subordonate. Recursul ierarhic se realizează din treaptă în treaptă, până la autoritatea din vârful ierarhiei legal constituite. Primind cererea prin care se exercită recursul ierarhic, autoritatea ierarhic superioară organului emitent are la dispoziție 30 de zile pentru a soluționa cererea. Rezolvarea poate însemna menținerea sau confirmarea actului, modificarea directă sau prin emiterea unui ordin în acest sens către organul subordonat, anularea sau chiar emiterea directă a actului, în locul autorității care ar fi trebuit să emită de drept actul (mai puțin admisă în practică, deoarece normele privitoare la competența organelor sunt imperative).
După intrarea în vigoare a Constituției de la 1991 s-a pus problema dacă se mai poate vorbi de existența jurisdicțiilor administrative. Unii autorizau pretins că asemenea autorități nu ar mai exista și că unica activitate de jurisdicție poate fi realizată doar de Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, în baza art. 126. Prin Constituția revizuită și republicată, jurisdicțiile administrative speciale sunt recunoscute în mod expres. Este necesară delimitarea noțională a termenilor jurisdicție și justiție întrucât între aceste noțiuni nu există identitate. Jurisdicția poate fi definită ca o activitate de soluționare a unor litigii ivite în viața publică sau privată, după o procedură asemănătoare celei judecătorești și în urma căreia se dă o soluție motivată. Pot fi identificate mai multe tipuri de jurisdicții, în funcție de autoritatea publică în a cărei competență intră soluționarea litigiului și jurisdicție constituțională, exercitată prin Curtea Constituțională, singura autoritate specială și specializată de jurisdicție constituțională din România (art. 1 din Legea nr. 47/1992 cu modificările și completările ulterioare); jurisdicție judiciară sau justiție, realizată în conformitate cu art. 126 din Constituție, de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe abilitate prin lege: jurisdicție administrativă realizată prin intermediul unor organe administrative cu atribuții jurisdicționale.
Jurisdicția administrativă reprezintă un tip special de jurisdicție, înfăptuită de organe de natură administrativă, care sunt învestite cu atribuții jurisdicționale. Specificitatea sa este determinată de următoarele:-din punct de vedere al obiectului ea reprezintă „o soluționare a unei căi de atac”;
Din punctul de vedere al procedurii regăsim principii specifice procedurii judiciare: posibilitatea părților de a fi reprezentate în instanță (ambele sau cel puțin una dintre ele), posibilitatea de a fi reprezentate, contradictorialitatea și independența părților din punctul de vedere al rezultatului, specific jurisdicției administrative este faptul că din ea rezultă o hotărâre motivată, ca natură juridică un act administrativ cu caracter jurisdicțional. Din analiza celor de mai sus, definim jurisdicția administrativă ca fiind activitatea de soluționare a unui litigiu administrativ, după norme procedurale specifice procedurii .
2.2 AUTORITĂȚILE AUTONOME ADMINISTRATIVE – PARTE COMPONENTĂ A PUTERII LEGISLATIVE
Legiuitorul a definit funcția publică ca reprezentând „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerorgativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritaților administrative autonome”, iar pentru conceptul de demnitate publică „complexul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative pe care și le asumă o persoană fizică prin învestirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii”. Legea nr.188/1999 prevede doar că persoanele numite sau alese în funcție de demnitate publică nu intră sub incidența dispozițiilor ei, prin urmare, demnitarii publici nu beneficiază de stabilitate în funcție, ei fiind, în principiu revocabili din funcțiile pe care le dețin.
Din punct de vedere istoric, nașterea primelor formațiuni statale apare ca rezultat al trecerii de la societatea gentilică, constituită pe criteriul legăturii de sânge, la societatea politică. Pentru respectarea adevărului istoric, desigur, se impune a aminti faptul că această trecere nu s-a realizat în mod direct, existând etape intermediare de dezvoltare a ceea ce astăzi numim societatea umană. Montesquieu își argumentează demersul prin afirmația „totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari”.Ulterior, doctrina a nuanțat acest principiu considerând că, în fapt, ne aflăm înfața unor funcții ale statului, fiecărei funcții corespunzându-i câte o putere. Spre exemplu, puterea executivă se definește ca o funcție distinctă a statului, alături de cea legislativă și judecătorească, funcție încredințată spre aducere la îndeplinire șefului statului, Guvernului și celorlalte organe componente ale puterii executive.
Fie că privim administrația în accepțiunea sa materială – activitate de organizare a executării și organizare, fie că o privim în accepțiunea formală – sistem de organe ce aduc la îndeplinire actele puterii legislative, administrația publică este responsabilă de realizarea funcției executive a statului fiind, astfel, cristalizată în interiorul puterii executive, sau, altfel spus, ca o anexă a puterii executive, dezvoltată pe măsura extinderii sarcinilor pe care guvernarea și le-a asumat sau a celor care i-au fost impuse într-un fel sau altul de societate. În cadrul statului de drept a cărui organizare administrativă este realizată ținând cont și de principiul descentralizării trebuie însă subliniat că, deși administrația publică este implicată la toate nivelele în realizarea funcției executive a statului, regăsim în cadrul puterii executive doar autoritățile administrației publice de stat,
excluzându-se autoritățile administrației publice locale, autorități organizate ca urmare a recunoașterii dreptului colectivităților locale de a-și înființa, în cadrul constituțional, propriile autorități administrative pentru soluționarea unei părți importante a treburilor publice de interes local. Prin excepție, autoritățile administrației publice locale își dau concursul la realizarea funcției executive a statului atunci când, în baza unor prevederi exprese ale legii, acționează ca reprezentante ale statului în unitatea administrativ – teritorială în care au fost alese. Ca atare, dacă ne referim la noțiunea de executiv, va trebui să remarcăm că aceasta include două categorii de organe: șeful statului și Guvernul. În opinia noastră, într-un sens mai larg, prin executiv putem înțelege și alți demnitari din aparatul de stat înființat și organizat în subordinea Guvernului, acesta din urmă și Președintele fiind în fapt șefi ai executivului sau ai puterii executive.
Indiferent că privim puterea executivă ca pe o putere primară, rezultată din aplicarea directă a principiului separației puterilor în stat, sau ca pe o putere derivată din puterea de a reglementa, esențial este să constatăm apartenența sa la autoritatea suverană, element constitutiv al statului alături de națiune și teritoriu, definită ca drept al statului de a-și manifesta autoritatea asupra unui teritoriu și populații și care se exprimă, în plan intern, prin supremație și, în plan extern, prin independență.Revendicarea puterii executive în cadrul autorității suverane îi conferă legitimitate de organizare și acțiune, în cadrul statului, precum și prerogativele de putere publică necesare realizării funcțiilor sale.Aceste atribute se răsfrâng direct asupra administrației văzută ca anexă sau ca formă de manifestare a puterii executive, situație în care, administrația publică poate fi la rândul său considerată o putere derivată a statului. Această concluzie este valabilă și în cazul actelor autorităților prin care se realizează fie funcția legislativă, fie funcția executivă. Astfel, în timp ce legea ca act al Parlamentului se întemeiază pe suveranitatea statului, actul administrativ are o suveranitate derivată din lege.
Câteva considerații se impun la acest moment. Guvernul, principală component a executivului, responsabil de conducerea administrației publice, are o origine politică fiind de sorginte parlamentară. Acest aspect, precum și realitatea legislative din România pun în evidență rolul Guvernului de organ prin care se realizează colaborarea dintre executiv și legislativ. Art. 102 al Constituției României republicată, reglementând rolul și structura Guvernului arată că, pe baza Programului de Guvernare acceptat de Parlament, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Acest text constituțional în coroborare cu alte texte constituționale sau legale, legate spre exemplu de numirea sau de răspunderea politică a Guvernului în fața Parlamentului, ne conduc în continuarea demersului nostru spre două ipoteze. În primul rând se poate constata că relația Guvernului cu Parlamentul include o componentă politică importantă, ceea ce îi conferă Guvernului în această relație un pronunțat caracter politic. Pe de altă parte, în relația cu autoritățile administrației publice, Guvernul este interesat de exercitarea conducerii generale a administrației, de organizarea realizării funcției executive a statului, situație care evidențiază componenta sa tehnică.În al doilea rând, plasând exercitarea conducerii administrației publice în sarcina Guvernului, textul constituțional face aplicarea concepției potrivit căreia administrația este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească, nici de cea legislativă în virtutea principiului separației puterilor în stat, dar, trebuie subliniat în același timp, administrația nu este singura sarcină a executivului. Același text constituțional, pune în evidență faptul că, în realitate, nu există un real echilibru al separației puterilor în stat. Spre exemplu, Programul de guvernare, ca program de măsuri și acțiuni al executivului, inclusiv în domeniul administrației publice, este validat de către Parlament ca exponent al puterii legislative. Am fi deci, mai degrabă, în fața partajării și intercondiționării prerogativelor autorității publice suverane, ca formă superioară de organizare socială decât în fața unei separații, în echilibru, a puterilor statului. Această ipoteză este susținută și de concluziile exprimate de G. Burdeau care consideră că, în fapt, are loc partajare a puterii de a reglementa, pe de o parte, într-o putere de a reglementa inițială și relativ necondiționată, în beneficiul legislativului și o putere derivată, secundară, condiționată, în responsabilitatea executivului, cele două puteri astfel rezultate neaflându-se într-o stare de echilibru.
2.3 DELIMITAREA DINTRE AUTORITĂȚILE AUTONOME ADMINISTRATIVE CU STATUT CONSTITUȚIONAL ȘI CELE CU STATUT LEGAL
Noțiunea de administrație publică evocă o activitate prin care se aduc la îndeplinire legile și se prestează servicii publice, în limitele legii, îndeplinită de autorități publice speciale, denumite genericautorități ale administrației publice.Ea reprezintă o dimensiune a executivului, alături de activitatea de guvernare, iar în condițiileactualului sistem, vorbim despre două categorii de organe, care au misiunea de a înfăptui administrație publică:organe ale administrației de stat, care realizează o “administrație de natură statală”; organe ale administrației publice locale, care desfășoară administrație publică în unitățile administrativ-teritoriale, în baza principiilor constituționale ale autonomiei, descentralizării șideconcentrării, și care este reprezentată de organe alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În conformitate cu prevederile Constituției și ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publicălocală, pot fi identificate autoritățile ale administrației publice prezentate mai jos.Nu putem pune semnul egalității între conceptele de administrație publică și administrație de stat .
I. La nivel central :
1) cei doi șefi ai executivului, Președintele și Guvernul;
2) ministerele și alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului(administrațiaministerială în sens larg);
3) autorități centrale nesubordonate Guvernului (autonome);
4) instituții centrale subordonate ministerelor sau autorităților centrale autonome.
II. La nivel județean:. Organe de natură statală, la nivelul județului, sunt:
1. Prefectul, reprezentantul Guvernului în teritoriu;
2) Servicii publice deconcentrate ale ministerelor, ale altor organe centrale în teritoriu. Organe de natură autonomă:Consiliul județean.
III. La nivel local (în accepțiune de comună, oraș, municipiu):
1.Consiliul local, ca autoritate deliberativă și primarul, ca autoritate executivă.
Noțiunea de organ al administrației publice implică în această sintagmă, includem toate autoritățile care sunt învestite cu prerogative de putere publicăși care au misiunea constituțională și legală de a realiza administrație publică, adică de a executa legea și de a presta servicii publice, în limitele legii. Considerăm că organul administrației publice reprezintă acea categorie de organ public sau de organ autorizat de un organ public, prin care se realizează activități din sfera administrației publice, prin executarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii. Am inclus în cadrul organelor administrației publice atât structuri de natură publică, supuse regimului de putere publică, dar și structuri de natură privată, cărora nu le este străin regimul de putere publică, pentru că au fost autorizate de un organ public și pentru că își desfășoară activitatea sub “paza”unui asemenea organ.
§CAPITOLUL III. INSTITUȚIILE JUDECĂTOREȘTI ȘI CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
3.1 ANALIZA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ÎN BAZA LEGII 92/1992
Legea nr. 92/1992 este predecesoarea actualei Legi nr. 304/2004, fiind abrogată, odată cu intrarea în vigoare a acesteia, astfel, vom trata în cele ce urmează legea în vigoare. Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe: a. judecătorii; b.tribunale; c.tribunale specializate; d.curți de apel ; e. Inalta Curte de Casație și Justiție.
a. Judecătoriile: sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București. Numărul și localitățile de reședințăale judecătoriilor sunt prevăzute în anexă la Legea privind organizarea judiciară.Localitățile care fac parte din circumsripțiile judecătoriilor din fiecare județ sestabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizulConsiliului Superior al Magistraturii.
b. Tribunalele:sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelulfiecărui județ și al municipiului București, sediul fiind, de regulă, în municipiulreședință de județ. În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, completespecializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori.
c. Tribunalele specializate
sunt instanțe fără personalitate juridică, carefuncționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, având sediul, deregulă, în municipiul reședință de județ.
d. Curțile de apel
sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripțiacărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate. Numărul curților de apel, reședințele acestora și tribunalele cuprinse în circumscripțiile fiecăreidintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea de organizare judiciară. În prezent,în țară funcționează 15 curți de apel.
Consiliul Superior al magistraturii este un organism cu personalitate juridică, independent, care are rolul de garant al independenței justitiei față de celelalte autorități publice, asigurând funcționarea eficientă a sistemului judiciar și respectarea legii în desfășurarea carierei profesionale a magistratilor.
Este un organism democratic de larga reprezentativitate, compunerea acestuia reflectând in principal voința magistratilor. E alcătuit din 19 membrii din care: 9 judecatori și 5 procurori aleși în adunarile generale ale magistraților, 2 reprezentanti ai societații civile carese cer a fi specialiști în domeniul dreptului bucurându-se de înalta reputație profesională și morala aleși de Senat, ministrul justiției, presedintele ICCJ, și procurorul general al parchetului de pe lânga ICCJ.
Nu pot fi aleși membri ai CSM: judecătorii și procurorii care au facut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea; cei care au un interes personal care influențează sau ar putea influența indeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege. Validarea listelor cuprinzând magistrații alesi se face de către Senat. Reprezentanții societății civile în CSM sunt aleși de Senat la propunerea Organizatiilor profesionale ale juriștilor, consiliilor profesionale ale facultăților de drept acreditate, asociațiilor și fundaților care au ca obiect unic de activitate apararea drepturilor omului, confederațiilor sindicale și patronale reprezentative la nivel național. Pot fi propuși numai specialisti în domeniul dreptului cu o vechime de cel putin 7ani în activitatea juridică, indeplinesc cerintele cerute magistraților, nu sunt membrii de partid și nu au îndeplinit în ultimii 5 ani funcții de demnitate publică. Hotararile Senatului privind validarea și alegerea membrilor CSM se publică în Monitorul Oficial al Romaniei. Atribuțiile CSM – sunt în general legate de misiunea acestuia de a apara corpul magistraților și membrii acestuia împotriva oricarui act de natură să aducă atingere independenței sau impartialitații magistratului în infăptuirea justiției precum și acela de a apara reputația profesională a magistraților. Atributiile CSM se impart în:
1.Cele ce revin plenului CSM:- privitoare la cariera magistraților sunt cuprinse următoarele:
– propune Presedintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor cu excepția celor stagiari.
-dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor;
-numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari pe baza rezultatelor obtinute la examenul de absolvire al INM.
-eliberează din functie judecătorii stagiari și procurori stagiari;
-propune Președintelui României conferirea de distincții pentru judecatori si procurori în condițiile legii;
-îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.
Are doua secții: Secția pentru judecatori, care este alcatuita din 2 judecatori de la ICCJ, 3 judecatori de laCurtile de Apel, 2 judecatori de la tribunale si 2 judecatori de la judecatorii.
Secția pentru procurori: este alcatuită din: un procuror de la parchetul de pe lângă ICCJ sau de la Departamentul National Anticoruptie, un procuror de la parchetul de pe lânga curțile de apel, 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale, un procuror de la parchetele de pe lângă judecatorie.Membri CSM ce compun secțiile sunt alesi de Adunările Generale ale judecătorilor sau, după caz ale procurorilor prin vot secret, direct și personal după o procedura prevăzută de lege. Membri CSM se aleg din judecatorii și procurori numiți de președintele României.
Cele două secții ale CSM atât cea pentru judecători cat și cea pentru procurori au următoarele atribuții: -Dispun detasarea și delegarea magistraților;
-Numesc magistrații în funcții de conducere;
-Examinează recomandările privind numirea în funcție a judecătorilor în cadrul ICCJ;
-Analizează îndeplinirea condițiilor legale de către magistrații stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alti juriști care au fost dmișila concursul de intrare în magistratură, de către magistrații înscriși laconcursul de promovare în funcții de execuție și de către cei care și-au depus candidatura pentru promovare în funcții de conducere;
– Soluționează contestațiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activitații profesionale a magistraților;
– Iau măsuri pentru soluționarea sesiăarilor primite de la justițiabili sau de laalte persoane privind conduita necorespunzătoare a magistraților;
-Secția pentru judecători este competentă să încuvințeze percheziția,reținerea sau arestarea preventive a judecătorilor și a magistraților asistenți;
-Secția pentru procurori încuvințează percheziția, reținerea, arestarea preventivă a procurorilor;
-Secția pentru judecători numește și promovează magistrații asistenți ai ICCJ;
-Propun Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui, vicepreședintelui și presedinților de secții ai ICCJ.
-Avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare din funcție,a procurorului general a parchetului de pe lângă ICCJ, a procurorului șef al DNA, ai adjuncților acestuia, a procurorilor șefi de secție și aceste parchete, precum și a procurorului sef al DIICOT și a adjuctului acestuia;
-Aprobă transferul judecătorilor și procurorilor;
– Dispune suspendarea din functie a judecatorilor si procurorilor;
-Au rolul de instanța de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor cu mențiunea că secția pentru judecători are rol de instanță disciplinară și pentru magistrații asistenți ai ICC.
3.2 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII – AUTORITATE AUTONOMĂ ADMINISTRATIVĂ CU STATUT CONSTITUȚIONAL
Carl Schmitt- a formulat teoria neutralității statului „și necesitatea de a crea centre de decizie autonome pentru a contrabalansa coalițiile politice care slăbesc puterea etatică intr-un stat pluripartizan. în plus. neutralitatea instrumentală (de care beneficiează anumite organisme calificate drept autorități administrative independente) este o garanție a acestora. Desigur că independența lor nu este decât relativă și nu trebuie să pună in pericol unitatea acțiunii statale, insă rolul esențial pe care trebuie să il îndeplinească este acela de a funcționa in afara turbulențelor și capriciilor politice care se succed.“
Având in vedere importanța și rolul acestor autortitâți in stat. s-a concluzionat in mod justificat că potențialul autorităților administrative autonome in rede se narea relațiilor sau structurii instituționale din România constă în crearea unui compartiment executiv cu caracteristici distincte de cele ale Guvernului: in principal., cu o dependență mai redusă față de imperativele momentului (deci mai puțin înclinate sprea atingerea de obiective pe termen scurt) și față de interesele particulare sau de grup politic .
În actuala Constituție a României, Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenței justiției, conform art. 133 alin. (1), nu are inițiativă legislativă așa cum are Guvernul și Parlamentul, deși este o entitate care identifică fenomenele sociale negative, în urma soluționării litigiilor din societate, aceasta pentru că cei care au gândit actuala formulă a Constituției, aveau sechelele vechiului sistem totalitarist care controla JUSTIȚIA, prin puterea executivă și serviciile de informații, transformând puterea judecătorească într-un serviciu auxiliar, într-o anexă a executivului, fără finanțare proprie, respectiv fără managementul resurselor umane și materiale. Putem spune că în actualul cadru constituțional și legal, în calitatea sa de „guvern al sistemului judiciar”, CSM exercită în principal atribuții administrative. În sfera preocupărilor sale se regăsește însă și o componentă legislativă (ne referim aici la avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești și la elaborarea legislației secundare – regulamente), precum și o componentă judiciară (ne referim aici la soluționarea acțiunilor disciplinare exercitate cu privire la judecători și procurori). În art. 134 din Constituția României sunt enumerate atribuțiile principale ale CSM: propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii; îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică; îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției. CSM e reglementat în secțiunea a 3-a din Cap. VI intitulat „Autoritatea judecătorească” a Titlului III „Autoritățile publice”. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională (CCR) a decis că CSM este o autoritate fundamentală a statului (Deciziile CCR nr. 53/2011 și nr. 54/2011) care însă nu este reprezentantul autorității judecătorești, acest rol revenind Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe judecătorești; de asemenea, CSM nu este exponentul puterii judecătorești, ci un organ de natură administrativă (Dec. CCR nr. 375/2005). Consiliul este un organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor (Dec. CCR nr. 799/2011). Conform dispozițiilor constituționale, CSM face parte din cadrul autorităților judecătorești (Dec. CCR nr. 514/2007). În acest context, autorității judecătorești nu îi poate fi conferit un alt statut față de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat. Potrivit dispozițiilor constituționale și infraconstituționale, calitatea de membru al CSM, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri. Așadar, statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, calitate recunoscută și deputaților, și senatorilor (Dec. CCR nr. 196/2013). Consiliul Superior al Magistraturii are două secții – una pentru judecători și alta pentru procurori. Secția pentru judecători este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii.
– pentru procurori este alcătuită din: un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de la Departamentul Național Anticorupție; un procuror de la parchetele de pe lângă curțile de apel; 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale și un procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii. Consiliului Superior al Magistraturii este un organism cu personalitate juridică, independent al cărui rol este de a garanta independența justiției față de celelalte autorități publice, de a asigura funcționarea eficientă a sistemului judiciar și respectarea legii în desfășurarea carierei profesionale a magistraților. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, după cum urmează: 9 judecători și 5 procurori, aleși în adunările generale ale magistraților; 2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputație profesională și morală, aleși de Senat; ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt membri de drept ai Consiliului.
3.3 ATRIBUȚIILE CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII ÎN RAPORT CU ACTIVITATEA DESFASURATĂ DE CĂTRE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI DIN ROMÂNIA
Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) este organismul central din cadrul sistemului judiciar responsabil de reglementarea profesiei de procuror. Formarea profesională inițială și continuă a judecătorilor și procurorilor este asigurată de Institutul Național al Magistraturii (INM), o instituție publica cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Acestea din urmă funcționează pe lângă toate instanțele, cu excepția tribunalelor specializate în cauzele cu profesioniști.
Analizând Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor se observă capitolul . IV consacrat atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, structurat pe patru secțiuni: dispoziții comune, atribuțiile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, Atribuțiile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților. În ceea ce privește raportul Consiliului Național al Magistraturii cu instanțele judecătorești se remarcă: Art. 1 al Legii nr. 317/2004 stabilește că garantarea „independenței justiției”, deci a judecătorilor, este realizată de către Consiliul Superior al Magistraturii, ai cărui membri răspund în fața judecătorilor și procurorilor pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului.Deși aceste distincții sunt clare, legiuitorul își pierde consecvența prin acordarea, în art. 1 alin. 1 al Legii nr. 317/2004, către Consiliul Superior al Magistraturii a rolului de garant al independenței „justiției”, adică a independenței judecătorilor, deși acest organism colegial este constituit din judecători și procurori. Prin urmare, legiuitorul român a apreciat că independența justiției, adică a judecătorilor, este aceeași cu cea a procurorilor, din moment ce a înțeles să realizeze un organism comun, unit sub egida noțiunii de „magistratură”, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a o apăra. Textele legale menționate vehiculează noțiuni precum: „autoritate judecătorească”, „putere judecătorescă”, „justiție” și „magistratură”.Din analiza coroborată a articolelor, se desprinde concluzia că noțiunile de „putere judecătorească”, respectiv de „justiție” includ numai instanțele, adică pe judecători.Pe de altă parte, noțiunile de „autoritate judecătorească” și de „magistratură” includ atât pe judecători, cât și pe procurori, datorită referirii în mod expres la ambele categorii profesionale.Realizarea unei analize de detaliu asupra poziției procesuale, responsabilității și a rolului decizional avut de judecător, respectiv de procuror, în cadrul procesului penal, în mod preponderent, dar și în cadrul procesului civil, în anumite tipuri de cauze, în scopul identificării unor eventuale interese comune ale celor două categorii profesionale, nu se impune la acest moment, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România, reținând că „în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă (…) independența față de executiv fiind inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de “magistrat” (Hotărârea Pantea împotriva României, paragraful 238, idee exprimată anterior și în Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, care, în paragraful 41, ne amintește că “tribunal”, potrivit art. 6 alin. 1, adică instanță judecătorească în sens generic, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție, răspunzând unei serii de exigențe, precum independența față de executiv, ca și față de părțile în cauză). Rolul adunărilor generale ale judecătorilor și procurorilor, al asociaților profesionale în acest conflict, prin solicitarea de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu este esențial, pentru că nu rezolvă problema pe fondul său, ci pe termen scurt, dar reprezintă o luare de poziție oportună și indispensabilă pentru apărarea independenței justiției chiar de către cei care o înfăptuiesc în mod nemijlocit.Nici demisia de onoare, instituție aclamată, dar neuzitată încă în România, nu rezolvă problema pe fond, dar poate constitui un semnal de alarmă tras din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii asupra modului necorespunzător în care sunt adoptate legile, inclusiv legea fundamentală.Este de prisos să amintesc despre lipsa de reacție a celor abilitați să acționeze la momentul adoptării acestor prevederi legale, de aceea consider oportun să subliniez alte câteva vulnerabilități ale justiției, scoase la iveală în acest conflict, care necesită modificări legislative. Astfel, se impune schimbarea art. 29 alin. 4 al Legii nr. 317/2004, în sensul ca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen și în secții, să nu se mai ia prin vot direct și secret, ci prin vot deschis, atât pentru a se putea urmări modul în care membrii Consiliului Superior al Magistraturii își îndeplinesc mandatul, cât și pentru asigurarea transparenței și creșterea responsabilizării acestora în luarea deciziilor.O astfel de constatare face de prisos orice analiză mai aprofundată, deoarece se afirmă în mod ritos de către instanța europeană că în România procurorul nu este magistrat, deoarece este subordonat executivului, motiv pentru care nu prezintă garanțiile de independență pentru a lua decizii și cu privire la judecători, în cadrul plenului Consiliul Superior al Magistraturii. În pofida acestor statuări ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma revizuirii Constituției din anul 2003, s-a păstrat în art. 132 subordonarea procurorilor față de ministrul justiției, dar și calitatea acestuia de magistrat, deși hotărârile Curții sunt obligatorii pentru România, ca stat contractant, conform art. 46 alin. 1 din Convenție.Prin urmare, legislația națională nu a fost pusă de acord cu jurisprudența CEDO, iar Consiliul Superior al Magistraturii reflectă prin activitatea sa această inadvertență, neputând funcționa coerent și eficient, în absența unei baze legislative care să asigure întreaga gamă de garanții menită să aducă o independență reală pentru procurori, absolut necesară pentru includerea lor în noțiunea de „magistrat”, astfel cum este definită în jurisprudența CEDO. Din cele expuse anterior se poate concluziona că o modificare legislativă, bazată pe cunoașterea aprofundată a principiilor care guvernează puterea judecătorească și raportul său cu celelalte două puteri, legislativă și executivă, este singura soluție pentru construirea unui edificiu trainic pentru autoritatea judecătorească, în care respectul instituțional între judecători, procurori și avocați să fie asigurat, prin reglementarea clară a relațiilor dintre aceștia, reflectată în locul pe care îl ocupă în sala de judecată. Această poziționare trebuie să aibă în vedere realitatea de necontestat că numai unul dintre actorii din proces decide, iar acesta este judecătorul. Nu există o rațiune de autoritate profesională a unei astfel de reglementări, cât timp președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție este ales în această funcție după alte criterii decât cele profesionale. Aceleași argumente există și pentru vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție care are, la rândul său, această atribuție. Măsura nu este oportună nici din punct de vedere al autorității funcției, pentru că în completul de judecată votul membrilor este egal. Este ușor de presupus că multiplele atribuții date de lege în sarcina președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție: de membru al Consiliul Superior al Magistraturii, de judecător în majoritatea cauzelor care se judecă de completul de 5 judecători, de manager al celei mai înalte instanțe din România, prin importanța și complexitatea lor deosebită, pot determina, în mod explicabil, o lipsă de eficiență în activitatea sa ceea ce afectează, implicit, imaginea justiției în ansamblu.Deși ar putea exista o zonă de congruență a intereselor celor două categorii profesionale, rezultând din rolul procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, acest considerent este insuficient pentru a înlătura argumentul lipsei de independență a acestuia față de executiv.Deși lipsit de o independență reală, procurorul este inclus într-un organ colegial, Consiliul Superior al Magistraturii, care are ca principală menire tocmai garantarea independenței justiției, ceea ce este un nonsens.În acest hățiș legislativ, bazat pe neconcordanțe interne și nerespectarea unor principii asumate de România prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorii și procurorii se folosesc de pârghiile existente pentru a-și îmbunătății statutul. Numai că, atunci când instrumentele sunt inadecvate, se produc inevitabil fricțiuni care dovedesc astfel că cele două categorii profesionale nu au întotdeauna scopuri comune.Pentru a înlătura orice eventuală intenție de ingerință asupra independenței justiției, care trebuie garantată de către Consiliul Superior al Magistraturii, este utilă și modificarea prevederilor art. 33 al Legii nr. 304/2004, potrivit cu care președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează completul de 5 judecători al acestei instanțe, având în vedere rezonanța socială a cauzelor care se judecă de acest complet, dar și presiunile nedorite pe care le presupune interesul public arătat acestora. Aceasta transpare, spre exemplu, din faptul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzut de art. 18 alin. 2 al Legii nr. 304/2001, de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, nu este îndeplinit corespunzător nici în prezent, cu toate că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost criticată prin hotărârile CEDO pentru lipsa unui mecanism eficient de asigurare a practicii unitare, ceea ce a „generat o incertitudine juridică generală” (hotărârea din 12 octombrie 2010, Atanasiu împotriva României, paragr. 221). De aceea numai judecătorul este îndreptățit de lege să aibă un loc distinct în sala de judecată, urmând ca părțile și participanții la proces, printre care și procurorul, să ocupe aceleași poziție. Astfel, justițiabilul va putea dobândi încrederea că atât judecătorul, cât și procurorul sunt independenți, slujind numai legii, iar avocatul său îi poate apăra interesele dintr-o poziție procesuală egală cu cea a părții adverse, cât și cu a celorlalți participanți în proces.
3.4 POSIBILITATILE DE CONTESTAȚIE A MĂSURILOR DISPUSE DE CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII ÎN ACTIVITATEA DE VERIFICARE A INSTANȚELOR ȘI A PERSONALULUI ACESTORA
Conform Legii nr. 303/2004, judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri: a) când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță sau rechizitoriu;
b) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și exercite funcția în mod corespunzător.
(2) Suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii.
(3) În perioada suspendării din funcție, judecătorului și procurorului nu i se plătesc drepturile salariale. Această perioadă nu constituie vechime în magistratură.
(4) În perioada suspendării din funcție, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și 8.
Conform art. 99 din Legea nr. 303/2004, constituie abateri disciplinare: a).încălcarea prevederilor legale referitoare la declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii; b).intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror; c).desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu; d).nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter; e).nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor; f).refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces; g).refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; h).exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune; i).efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile; j).absențele nemotivate de la serviciu, în mod repetat; k)atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, avocați, experți, martori sau justițiabili; l).neîndeplinirea obligației privind transferarea normei de bază la instanța sau parchetul la care funcționează; m).nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor; n).participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii. La acestea se adaugă și dispoziția cuprinsă în art. IV alin. 5 din titlul XVII al Legii nr. 247/2005, potrivit căreia constituie abatere disciplinară nerespectarea termenelor și a procedurii pentru organizarea concursurilor sau examenelor privind funcțiile de conducere de la instanțe și parchete. Sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor sunt cele prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă aceasta; d) excluderea din magistratură. Legea instituie dreptul magistratului ca sancțiunea aplicată să fie proporțională cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite.
O altă garanție importantă în favoarea judecătorului și procurorului o constituie faptul că hotărârea CSM poate fi atacată, cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios fiscal și administrativ, recursul fiind suspensiv de executare. Competența soluționării recursului aparține Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii și judecătorul sancționat disciplinar. Drepturile magistratului în cursul judecării recursului sunt cele prevăzute de dreptul comun, adică Codul de procedură civilă. Hotărârea pronunțată în această materie este irevocabilă.Numai statul poate formula acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului pentru recuperarea despăgubirilor plătite persoanei vătămate prin săvârșirea erorii judiciare.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC presupune că un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat in temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. în cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existentei sau inexistentei infracțiunii invocate. în acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii’). De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parțială, Noul Cod de procedură civilă adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiție de admisibilitate („când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză") care, la nivel strict normativ, lipsea anterior, dar care, altfel, era socotită în doctrină și jurisprudență ca subînțeleasă, fiind cerută de logica internă a motivului de revizuire; al doilea (care, și el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din reglementarea imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art 322 pct. 4 teza I CPC 1865) vizează teza finală a pct 3 al art. 509 NCPC : „în cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistentei infracțiunii invocate. în acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii".
Repararea daunelor a fost acordată de stat în temeiul unei hotărâri definitive. Acest aspect exclude posibilitatea ca în timpul judecării cauzei statul acționat în judecată să cheme în garanție judecătorul sau procurorul care au pronunțat soluția ce a dus la eroarea judiciară. Pentru ca statul să poată formula acțiunea în regres, trebuie ca hotărârea pronunțată împotriva sa să fie irevocabilă și să se fi executat. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune, pentru stat ca să formuleze acțiune în regres, este de 1 an.
Persoana împotriva căreia se îndreaptă statul, inclusiv judecătorul sau procurorul, să fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Art. 507 din Codul de procedură penală se referă la orice persoană care cu rea-credință sau neglijență a provocat o situație generatoare de daune, ceea ce include pe judecători și procurori. Reaua-credință și grava neglijență trebuie demonstrate în cursul acțiunii în regres intentate de stat împotriva judecătorului sau procurorului.
Potrivit art. 12 din O.G. nr. 94/1999 statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăție, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curții sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă. Potrivit aliniatului 3 din același articol răspunderea civilă a magistraților se stabilește în condițiile care vor fi reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească. În consecință, răspunderea judecătorilor și procurorilor operează în condițiile deja expuse.
§CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERII DE LEGE FERENDA
Modificarea pachetului de legi privind justiția, deși asumată de actualul Consiliu, nu s-a realizat nici până în prezent, deși realitatea obiectivă o impune.Dincolo de propunerile transmise de către Consiliul Superior al Magistraturii Ministerului Justiției, sunt necesare și alte modificări legislative, menite să sporească legitimitatea și rolul Consiliului în organizarea și funcționarea sistemului judiciar. Sub acest aspect, susținem abrogarea dispozițiilor art. 14 alin. 5 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, neexistând nicio rațiune pentru care judecătorii și procurorii detașați la alte instituții decât instanțele și parchetele nu pot participa la alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. În condițiile în care durata detașării este limitată în timp, iar în perioada detașării judecătorii și procurorii își păstrează această calitate, Consiliul Superior al Magistraturii rămânând în continuare decident în privința carierei lor, este firesc ca și judecătorii detașați la Institutul Național al Magistraturii, la Școala Națională de Grefieri, la Inspecția Judiciară, la Consiliul Superior al Magistraturii ori la Ministerul Justiției să își exercite dreptul de vot.În al doilea rând, este necesar ca avizul pe care Plenul îl emite asupra proiectelor de acte normative care privesc activitatea autorității judecătorești, asupra proiectelor de regulamente și ordine care se aprobă de ministrul justiției să fie un aviz conform în considerarea tocmai a rolului și atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Dificultatea cu care sunt materializate propunerile Consiliului Superior al Magistraturii de inițiere ori modificare a unor acte normative în domeniul justiției aduc în discuție necesitatea ca într-o viitoare reglementare constituțională Consiliul să aibă inițiativă legislativă. Consiliul trebuie să aibă o legătură mai strânsă, la nivel tehnic, cu cele două Camere ale Parlamentului pentru cunoașterea activă a construcției procesului legislativ și pentru a asigura o interfață eficiență în planul inițiativelor ori îmbunătățirilor legislative. Din același punct de vedere, este necesară o bună relație cu Guvernul pentru a fi informat în timp util asupra demersurilor normative care pot influența activitatea autorității judecătorești.Se impune de asemenea o restructurare a atribuțiilor care revin Plenului și, respectiv, secțiilor Consiliului, prin degrevarea Plenului de atribuții care îi vizează exclusiv pe judecători sau pe procurori. Relativ la regulamentele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii, în aplicarea legilor de bază ale sistemului judiciar, este necesară revizuirea și adaptarea lor modificărilor legislative intervenite ulterior adoptării, precum și simplificarea procedurilor de desfășurare a diverselor examene și concursuri, mai ales în cazul reglementărilor care vizează personalul auxiliar de specialitate și conex.
Deși reglementarea actuală asigură o serie de garanții procedurale în ceea ce privește răspunderea materială a judecătorului și procurorului, rămâne deschisă întrebarea dacă este necesară o nouă reglementare pentru a defini eroarea judiciara, in materie civila și de a defini conceptele de rea-credință și gravă neglijență. Apreciem că instituția răspunderii judecătorilor și procurorilor, așa cum este reglementată de lege lata asigură o transpunere adecvată a dispozițiilor art. 52 din Constituția României, în cuprinsul legilor organice și stabilește garanțiile procedurale necesare pentru a evita folosirea acesteia ca un mijloc de presiune.
§BIBLIOGRAFIE
F L .B. Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, Ed. Națională, București, 1998.
Marian Bratiș, Introducere în drept- curs universitar, e-book.
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, 2001.
Ștefan Deaconu-coord., Codex Constituțional-constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol.1, Monitorul Oficial, București, 2015.
Ion Țurcanu, Istoria românilor cu o privire mai largă asupra culturii române, Ed Istoros, Brăila, 2007.
Valerică Dabu, Polițiști, procurori și judecatori între lege și fărădelege, Monitorul Oficial, București, 1997.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.Beck, 2008.
Cristian Ionescu, Drept public, curs universitar, 2005.
Charles Montesquieu, Spiritul legilor, vol.I..
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie și practică parlamentară.
Lucreția Dogaru, Teoria generală a dreptului, curs universitar, e-book.
Daniel Sidor, Cum percepem puterea politică, Editura Virtuală, București, 2013.
Adrian Neacșu, Cristi Danileț, Horațius Dumbravă, Protestul justiției române , documente programatice ale mișcării revendicative a instanțelor judecătorești din aprilie-octombrie 2009, București, 2010
Daniel Biro, coord., Relațiile internaționale contemporane, teme centrale în politica contemporană, Polirom, Iași, 2013.
Dacian Cosmin Dragoș, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații , Editura All Beck, București, 2005,
Verginia Vedinaș, Drept administrativ , ediția a IIIa revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2007,
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ , Editura Accent, Cluj Napoca, 2004,
Charles Debash, Institution et droit administratifs, Tome 2, PUF Paris, 1999,
Rodica Narcisa Petrescu , Drept administrativ , Editura Coral Lex, Cluj Napoca, 2001,
Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ. Partea generală , Ediția a II-a revazută si adaugită, Editura All, București, 1996,
Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Constantin Tufan, Mărioara Tichindelean, Ovidiu Tinca, Dreptul muncii , Editura Rosetti, București, 2004,
Rodica Narcisa Petrescu , Drept administrativ , Editura Coral Lex, Cluj Napoca, 2001,
Vasile Pătulea, Reflecții în legătură cu căile procedurale de rezolvare a contestațiilor împotriva măsurilor dispuse de organele de contol financiar de stat , în Revista Dreptul , nr. 7/1992,
Ana Maria Bercu, Drept administrativ, ebook, Iași, 2010.
Burdeau, Georges, Droit constituionnel, 21e éd., Ed. L.G.D.J., Paris, 1988,
Codrin Dumitru Munteanu, Administrația ca putere publică, Transylvanian Review of Administrative Sciences,20/2007,
Vedel, Georges; Delvolvé, Pierre, Droit Administratif, 10e édition,
P.U.F., Paris, 1988,
Dragoș, D.C, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, București: Editura All Beck, 2005
Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților, republicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.826/13.09.2005.
Traian Briciu , ebook, Organizarea judecătorească, a parchetelor, avocaturii și activității notariale.
https://www.juridice.ro/cum-se-reflecta-autoritatea-judecatoreasca-in-lumina-constitutiei-actuale.html
Cristi Danileț, CSM-Reglementari constitutionale si jurisprudența CCR
, 8 mai 2013, https://cristidanilet.wordpress.com/2013/05/08/csm-reglementari-constitutionale-si-jurisprudenta/
https://e-justice.europa.eu/content_legal_professions-29-ro-ro.do?member=1
Alina Sorinela Macavei, O scurtă analiză juridică asupra actualei crize din justiție, Publicat Luni, în Cotidianul judiciar, nr. 4 ianuarie 2013.
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.II, Ed. Național, București, 1997.
Nicoleta Margareta Țânț, Pentru mai multă implicare, pentru echilibru, responsabilitate, bună-credință și onestitate în sistemul judiciar, septembrie 2016 în Juridice, https://www.juridice.ro/pentru-mai-multa-implicare-pentru-echilibru-responsabilitate-buna-credinta-si-onestitate-in-sistemul-judiciar.html
http://lege5.ro/Gratuit/gizdcnbx/ordonanta-nr-94-1999-privind-participarea-romaniei-la-procedurile-in-fata-curtii-europene-a-drepturilor-omului-si-a-comitetului-ministrilor-ale-consiliului-europei-si-exercitarea-dreptului-de-regres-a
Laura Ivanovici, Cristi Danileț, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, Ed . C.H.Beck, București, 2016.
Gabriel Boroi și colectivul, Conferințele -Noul Cod de Procedură civilă, Ed. Patru Ace, București, 2015.
www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Raporturilor Dintre Puterea Judecatoreasca Si Consiliul Superior al Magistraturi (ID: 109512)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.