Analiza Procesului DE Planificare Strategică

UNIVERSITATEA DIN ORADEA, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ȘI SPORT, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, MASTER GESTIUNEA ȘI PLANIFICAREA TERITORIULUI ASISTATĂ DE GIS

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ANALIZA PROCESULUI DE PLANIFICARE STRATEGICĂ A TERITORIULUI.

STUDIU DE CAZ – OLANDA –

Coordonator lucrare:

Lect. Univ. Dr. FILIMON ANIȘOARA-LUMINIȚA

Masterand: PUȘCAȘ GABRIEL SEBASTIAN

Oradea,

2016

CUPRINS

Partea a I-a 4

1. Abstract 4

2. Conceptul de planificare teritorială strategică și importanța sa 4

3. Principalele provocări și obiective ale planificării teritoriale 10

4. Principiile sistemului de planificare teritorială 13

4.1. Principiul democrației 13

4.2. Principiul subsidiarității 13

4.3. Principiul participatiunii 13

4.4. Principiul integrării 14

4.5. Principiul proporționalității 14

4.6. Principiul raționalității 15

5. Actorii instituționali în procesul de planificare strategică 15

5. 1. Structura responsabilității instituțiilor statului în procesul de planificare 19

6. Elementele care formează procesul de planificare teritorială 22

6.1. Instrumente de planificare 22

6.2. Cadrul legal 23

6.3 Procesul decizional 23

6.4. Declarațiile de politică a planificării 24

6. 5. Strategiile teritoriale 25

6. 6. Planul-cadru teritorial 26

6. 7. Reglementarea utilizării terenurilor sau managementul dezvoltării 27

6. 8. Implementarea 28

6. 9. Evaluarea de mediu 29

6. 10. Instrumente economice 30

6. 11. Monitorizarea 30

6. 12. “Prețul” planificării spațiului 32

7. Care sunt beneficiile unei sistem de planificare teritorială eficient 32

8. “Motive” pentru amenajarea teritoriului 33

9. În căutarea unui model; De ce Olanda? 34

Partea a II- a 37

1. Olanda, descriere 37

2. Contextul socio-politic din Olanda 40

2. 1. Contextul politic în Olanda 40

2. 2. Contextul social în Olanda 42

3. Olanda – Evoluția politicii de planificare spațială națională 44

4. Decrierea modelului social olandez 46

5. Sistemul Juridic, Dreptul constituțional și relațiile funciare 47

6. Sistemul administrativ și modul de utilizare al terenului 48

7. Politici de planificare teritorială în Olanda 49

8. Planificarea spațială în Olanda. Instrumente și actori 51

9. Concluzii, reflecții, idei pentru România 53

BIBLIOGRAFIE 57

Partea a I-a

Abstract

Odată cu trecerea în mileniul al III-lea, omenirea a reușit să își identifice cu acuitate științifică problemele structurale care îi pot compromite viitorul (poluarea mediului, limitarea resurselor, problemele sociale), dar și să conștientizeze apariția unei nevoii acute de management public la nivel teritorial, care să ducă la o compatibilizare a vieții cotidiene cu resursele disponibile.

În România mileniului al III-lea aceste probleme sunt resimțite și mai puternic datorită slabei capacități administrative, lipsei de implementare eficientă a planurilor de dezvoltare și nu în ultimul rând lipsei unei legislații adecvate sau nerespectarea rigorilor legii de către indivizi sau societate în ansamblul ei. Așadar avem nevoie de un mod nou de abordare din partea statului, începând de le atitudinea față de lege până la congruența nevoilor umane cu oportunitățile pe care fiecare teritoriu le oferă locuitorilor săi.

Lucrarea de față își propune să expună ce înseamnă noțiunea de planificarea teritorială, ce presupune o abordare strategică a utilizării terenurilor la nivel național, să răspundă întrebării “de ce România are nevoie de un model de planificare spațială?”, iar mai apoi să prezinte într-un mod frugal o comparație între sistemul de planificare teritorială olandez, aclamat la nivel internațional și cel românesc, care încă nu știe să răspundă eficient problemelor mai sus enunțate.

În final vor fi subscrise câteva idei care ar putea să constituie fundamentul unei abordări mai eficiente a problemelor României, și să conducă astfel la implementarea unei metodologii concrete care să miște fiecare colectivitate din România spre un viitor mai bun.

Cuvinte cheie: planificare teritorială, management public, model de planificare, colectivități

2. Conceptul de planificare teritorială strategică și importanța să

Planificarea spațială are semnificații diferite în țări diferite, iar planificatorii de diferite naționalități utilizează adesea un jargon propriu pentru a descrie aceleași lucruri. De exemplu, în unele țări, amenajarea spațială, amenajarea teritoriului și urbanismul înseamnă același lucru, în timp ce în altele au înțelesuri complet diferite. De exemplu, în Franța, aménagement du territoire se concentrează pe planificarea la scară largă la nivel regional și național. În Olanda, termenul “ruimtelijke ordering” se referă la gestionarea resurselor insuficiențe de teren. În SUA, planning este în mare parte asociat cu planificarea spațiului urban, iar territorial development se concentrează pe planificarea pe scară largă (regională, națională). În multe alte țări, spațial planning se referă în primul rând la zonificare.

Potrivit OCDE, planificarea spațială presupune în primul rând coordonarea politicilor. Mai precis „amenajarea teritoriului ia în considerare interacțiunea dintre sectoare diferite în conformitate cu diferitele unități teritoriale naționale, regionale și locale, de-a lungul unei game largi de sectoare care se adresează diverselor tipuri de probleme economice, sociale și de mediu “.

Națiunile Unite consideră că planificarea spațială este mai complexă decât simple reguli de utilizare a terenurilor. În particular, acest organism consideră că rolul cheie al amenajării teritoriului este de a „promova un aranjament mai rațional de activități și de a reconcilia obiective strategice aflate în competiție “.

În România, în conformitate cu Legea 350/2001 (cu modificările ulterioare), planificarea spațială este o activitate obligatorie ce trebuie înfăptuită prin intermediul amenajării teritoriului și urbanismului. Aici trebuiesc făcute unele precizări de ordin terminologic așadar înțelegerea sistemului planificării spațiale din România este mai dificilă din cauza unor confuzii cu privire la terminologie. Astfel, în timp ce amenajarea teritorială ar acoperi, în mod normal, toate nivelurile de amenajare (național, regional și local), în traducerile oficiale, amenajarea teritorială este adesea utilizată pentru a se referi la planificarea spațială a tot ceea ce este deasupra nivelului urban. De aceea, în raport folosim termenul de planificare spațială pentru a cuprinde atât conceptul de amenjarare a teritoriului cât și urbanismul.

Aceste dimensiuni sunt menite a realiza o dezvoltare spațială echilibrată, să protejeze patrimoniul natural și antropic și să îmbunătățească calitatea vieții în zonele urbane și rurale. Principalul scop al amenajării teritoriului este acela de a armoniza politicile naționale, regionale și locale cu privire la dezvoltarea economică, socială, de mediu și culturală, de a asigura o dezvoltare echilibrată a tuturor regiunilor și de a spori coeziunea și relațiile socio-economice între aceste regiuni. În același timp, urbanismul are ca obiectiv principal dezvoltarea durabilă a localităților prin realizarea de strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung.

În acest capitol voi explică rolul planificării teritoriale într-o societate democratică și voi identifica avantajele economice, sociale și environmentale aduse de către un management strategic eficient.

Așadar, ce este planificarea teritorială?

Planificarea spațială se preocupă cu “integrarea sau coordonarea integrării dimensiunii spațiale în politicile sectoriale printr-o strategie teritorială”.

Planificarea spațială este mai complexă decât planificarea utilizării terenurilor, deoarece ea se adresează problemelor apărute în urma contradicțiilor și tensiunilor dintre diferitele politici sectoriale, de exemplu pot apărea conflicte între dezvoltara economică și protecția mediului sau diverse politici de coeziune socială.

Rolul major pe care îl are planificarea spațială este să promoveze un dialog rațional și să orchestreze “simfonia” diverselor politici și obiective concurente.

Obiectivul planificării strategice teritoriale diferă de la o țară la alta, cu toate că majoritatea au în mare aceleași similarități.

În marea majoritate a țărilor, planificarea strategică se preocupă cu identificarea unor obiective și strategii adecvate pentru un spațiu dat pe termen mediu sau lung, având un cuvânt hotărâtor în planurile de utilizare a terenurilor și în dezvoltarea viitoarea a comunităților ca și sector distinct în activitatea guvernamentală și în coordonarea politicilor de transport, agricultură și protecție a mediului (Koresawa and Konvitz, 2001).

Există mai multe definiții ale termului de planificare strategică teritorială. De exemplu în lucrarea “Compediu de planificarea spațială europeană” Planificarea teritorială este definită ca fiind o gamă de metode și mijloace utilizate de către sectorul public pentru a influența viitoarea distribuție a activităților umane pe un spațiu dat (European Commission, 1997).

Tot în aceeași lucrare se stabilește că planificarea strategică teritorială are că obiectiv crearea unei organizării raționale a utilizării terenurilor și a legăturilor dintre ele pentru a balansa cererea de dezvoltare cu nevoia de protecție a mediului pentru a se atinge obiectivele de creștere economică și stabilitate socială propuse.

Planificarea strategică include măsuri de coordonare a implicării diferitelor politici sectoriale pentru obținerea unei distribuții egale a dezvoltării economice dintre regiuni și să reglementeze utilizarea terenului și a proprietății în sine.

În România “Strategia de Dezvoltare Teritorială a României” este documentul care stă la baza întregului sistem de planificare spațială (amenajarea teritoriului și urbanism) la nivel național fundamentând astfel documentele strategice de nivel regional, județean și local (strategii de dezvoltare teritorială, planuri de amenajarea teritoriului, planuri de dezvoltare regională) și documentațiile operaționale (planuri de urbanism), precum și celelalte strategii de dezvoltare de la nivel național cu relevanță și impact teritorial.

Strategia de Dezvoltare Teritorială a României reprezintă instrumentul cheie pentru operaționalizarea acestor scopuri și furnizează un model complet de dezvoltare a teritoriului național, în succesiunea: analiză – diagnostic – viziune – scenarii – obiective – măsuri naționale – acțiuni – proiecte prioritare – măsuri teritoriale integrate, model bazat pe asumarea coeziunii teritoriale.

Așadar să începem cu definirea termenilor cheie pe care se bazează această lucrare. În primul rând să vedem ce înseamnă planificarea strategică, structură logică pe care o vom înțelege mai bine după ce cele două cuvinte care o formează le vom explică separat.

Planificarea stratregică este o activitate orientată spre viitor și reprezintă procesul de stabilire a obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung, precum și a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective. Managerii decid ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut și cine trebuie să o facă. (George A. Steiner).

Strategia de dezvoltare locală constituie cadrul în care se va realiza dezvoltarea integrată și armonioasă a comunității, iar calitatea vieții locuitorilor se va ameliora pe parcursul implementării. Acest cadru servește atât intereselor private, cât și celor publice, datorită menținerii și îmbunătățirii elementelor de ordin economic, social și de mediu de care cetățenii și firmele au nevoie pentru a prospera pe termen lung.

Strategia este un instrument care ghidează și integrează eforturile de dezvoltare locală ale întregii comunități, iar participarea și cooperarea tuturor cetățenilor, sectoarelor public, privat și nonprofit, a actorilor locali și formatorilor de opinie, sunt esențiale pentru o implementare de succes.

Planificarea este un proces de luare a deciziilor prin care analizăm Prezentul (situația actuală), definim Viitorul dorit (unde vrem să ajungem) și găsim Soluțiile pentru a ajunge acolo.

Procesul de planificare este definit prin: perioadele de timp la care se referă; gradul de specificitate, detaliile și claritatea cu care sunt descrise Prezentul, Viitorul și Soluțiile. Planificarea reprezintă procesul de coordonare și direcționare a tuturor resurselor adecvate și disponibile (politice, umane, economice, etc) ale unui grup pentru atingerea obiectivelor sale.

Termenii-cheie ai procedurii de planificare strategică teritorială sunt:

Strategia este o procedură planificată, în mod deliberat, orientată spre scop (are un rezultat identificabil), realizat cu o secvență de pași supuse ulterior monitorizării, evaluării și ajustării.

Tacticile sunt tehnici specifice sau acțiuni concrete aplicate/utilizate pentru a realiza o strategie planificată. Tacticile sunt modul în care strategiile sunt implementate.

Planificarea strategică reprezintă un plan, un model, un set de direcții și abordări pe care managerii le aplică pentru conducerea organizației. Ea reprezintă o modalitate de a construi un consens, bazat pe o viziune comună a întregii comunități, în vederea asigurării prosperității generațiilor viitoare. Planificarea strategică este o modalitate complexă de influențare a viitorului unei comunități, un proces prin intermediul căruia se determină ce anume intenționează organizația (comunitatea) să facă și cum își va atinge scopurile propuse. Complexitatea procesului de planificare strategică derivă din analiza inițială a condițiilor existente la nivel local, a interacțiunilor specifice din cadrul comunității și a factorilor externi care influențează comunitatea. Pe de altă parte, schimbările ce urmează a fi făcute trebuie să influențeze întreaga comunitate. Sunt, astfel, combinate perspectivele pe termen lung cu acțiunile pe termen scurt.

În cursul procesului de definire a planificării strategice, sunt investigate o serie de aspecte esențiale:

1. Care este misiunea comunității?

2. Care este rolul comunității?

3. Ce valori și principii deține comunitatea?

4. Care sunt oportunitățile și amenințările de care trebuie să se țină seamă?

5. Care sunt punctele țări și punctele slabe ale comunității?

6. Care sunt obiectivele comunității?

7. Care sunt așteptările membrilor comunității?

8. Cum își va măsura comunitatea propriile performanțe?

9. Cum va utiliza comunitatea aceste informații pentru a aduce îmbunătățiri situației prezente?

Planificarea strategică integrată reprezintă procesul de dezvoltare durabilă prin valorificarea potențialului economic, natural și uman existent, asigurând echilibrul între sistemele socio-economice și potențialul natural, diversificând, dezvoltând și eficientizând sectoarele economiei, pentru a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor, pentru creșterea implicării cetățenilor în identificarea de direcții de dezvoltare locală clare și posibil de realizat. Planificarea strategică integrată este un exercițiu participativ de planificare, ce asigură participarea tuturor părților interesate. Obiectivul acestui tip de planificare este de a examina toate costurile și beneficiile economice, sociale și de mediu, cu scopul de a identifica cele mai relevante opțiuni pentru dezvoltarea și îmbunătățirea capacităților resurselor umane la nivel de comunitate. Planificarea strategică integrată este centrată în primul rând pe oameni, pe creare de oportunități pentru dezvoltarea lor continuă și armonioasă.

Principii de bază ale planificării strategice integrate:

– Planificarea are loc la toate nivelurile: reflectând nevoile funcționale ale actorilor implicați și reflectând practicile bune de management.

– Planificarea este determinată de informații: procesele de planificare și deciziile se bazează pe informații concrete și identificate în timp util, pe nevoile actuale și cele de viitor (date demografice, scanări de mediu, feedback-ul membrilor comunității, informația de pe piața forței de muncă, etc).

– Planificarea identifică riscuri și provocări: procesele de planificare identifică provocările și riscurile cheie în identificarea priorităților și prezintă opțiuni pentru a atenua problemele critice.

– Planificarea este transparentă, bazată pe valori: planurile sunt comunicate angajaților din cadrul agenției publice responsabile de amenajarea teritoriului, membrilor comunității, precum și tuturor părților interesate.

– Raportarea periodică face parte din procesul de planificare strategică integrată: eforturile de planificare și rezultatele sunt raportate anual de către agenția publică responsabile de amenajarea teritoriului și comunicate deschis prin intermediul mai multor mijloace media (de ex. Comunicat de presă, pagina web a agenției publice responsabile de amenajarea teritoriului, articol în presa locală, adunarea generală a comunității, etc).

– Eforturile de planificare sunt monitorizate, măsurate și evaluate: fiecare biroul local sau regional al agenției publice responsabile de amenajarea teritoriului monitorizează performanța și progresul înregistrat în realizarea obiectivelor din Planul integrat și planifică următoarele acțiuni având la bază rezultatele monitorizării și evaluării.

Beneficiile planificării strategice integrate:

1. Facilitează anticiparea diferitelor schimbări în mediul intern sau în mediul extern, mai curând decât să sprijine organizația în a reacționa la aceste schimbări. Este vorba, astfel, de beneficiile acțiunii în locul reacțiunii.

2. Este sprijinită dezvoltarea pe termen lung, cu utilizarea resurselor materiale, financiare și umane aflate la dispoziția comunității.

3. Utilizarea eficientă a resurselor constituie o prioritate în cadrul planificării strategice.

4. Este asigurată continuitatea în cadrul comunității și concentrarea pe cele mai importante activități pentru această.

Planul strategic se referă la „coordonarea proiectelor și a altor măsuri luate de o multitudine de actori “și de aceea el este o „înregistrare la momentul respectiv a acordurilor încheiate “, formând un „cadru de referință pentru negociere “și fiind astfel orientativ. În comparație cu planurile de proiect, planurile strategice au mai mult de a face cu informarea și cu influențarea alegerilor și a proceselor decizionale, decât cu generarea de efecte materiale. De aceea Faludi explică în continuare că „o declarație de politici sau de planificare își atinge scopul și are performanță, dacă și numai dacă acea declarație joacă un rol tangibil în alegerile actorilor cărora li se adresează “. Trebuie să reținem această referire la actorii cărora li se adresează, deoarece documentația de planificare spațială privește acțiunea mai multor actori implicați în proces.

OCDE evidențiază un set de trei criterii ce definesc planurile de eficiență strategică:

„1. Planul trebuie să menționeze deciziile operaționale al căror cadru se dorește a fi;

2. Planul trebuie să aibă o relevanță continuă pentru acea situație, pe măsură ce această evoluează;

3. Planul trebuie să ajute la definirea situațiilor de decizie operațională.”

Aceste criterii sunt completate de setul lui Faludi de două condiții pentru planurile strategice eficiente:

1. Condiția necesară: planul trebuie să fie cunoscut de decidenți care, la rândul lor, trebuie să facă „parte din aceeași comunitate de discurs “;

2. Condiția suficientă: planul trebuie să fie acceptat de decidenți ca parte a definirii situațiilor de decizie ale acestora. De aceea, trebuie să existe un acord între cel care întocmește planul și cei cărora planul se adresează.

Trebuie în final notat că îndepărtarea de intențiile inițiale ale planului nu conduce automat la ineficiența planului. Faludi susține că planul, chiar și în acest caz, „poate încă reprezenta un cadru de deliberare cu privire la ce trebuie făcut [și] continuă să îndeplinească această funcție atâta timp cât îi informează pe decidenți cu privire la intențiile inițiale și justificarea acestora, cu alte cuvinte atâta timp cât, uitându-se la plan, decidentul poate afla ceva despre situația să “.

3. Principalele provocări și obiective ale planificării teritoriale

În acest capitol doresc să ofer o privire de ansamblu asupra unor tendințe majore care înseamnă în același timp și provocări pentru conceptul de planificare strategică teritorială.

În documentul UNECE S`trategy for Sustainable Quality of Life în Human Settlements în the Twenty-first Century (UNECE, 2000).

Aceste provocări sunt:

> globalizarea,

> dezvoltarea sustenabila,

> integrarea europeană și reformarea economiei de piață

> schimbările demografice.

`Sa începem așadar cu prima dintre ele.

> Globalizarea a reprezentat în ultimii ani o sursă majoră de tendințe în plan politic, economic și al dezvoltării sociale. Printre acestea putem include: creșterea țărilor în care modelul de conducere al statului prin instituții alese în mod democratic a crescut, acest lucru având un efect imediat și profund și asupra modului de planificare strategică teritorială. Un alt efect al globalizării este liberalizarea comerțului, creșterea ca pondere a comerțului online, și creștere mișcării de capital la nivel global, acest lucru ducând și la o crstere semnificativă a numărului de corporații transnaționale. De asemenea se observă o expansiune fără precedent în istorie a inovației tehnologice datorită colaborării specialiștilor din zone diferite ale globului.

Asemenea tendințe au un efect profund asupra comunităților, prin cosmopolizarea regiunilor metropolitane din punct de vedere al forței de muncă și al capitalului, al schimbărilor de putere de decizie dinspre sectorul public spre cel privat, prin dezvoltarea unui rol mai important pentru regiuni și în special pentru zonele urbane lucru care să ducă în final la o mai echitabilă împărțire a resurselor și bunăstării și la o reducere a polarizării capitalului.

Globalizarea prin intermediul procesului de integrare europeană a ajuns un obiectiv al țărilor în tranziție, aducând cu sine și competiția dintre țări, regiuni și orașe.

Orașele mari europene atrag forța de muncă fiind obligate astfel la o eficientizare a planificării rezidențiale, a planificării educaționale deoarece dezvoltarea noilor tehnologii în aceste centre urbane puternice aduce cu sine o creștere a calității serviciilor, o mai bună educație, know-how și capital pentru ca ele să devină adevărate porți către piața internațională.

> Cea de două provocare o reprezintă dezvoltarea durabilă. În cadrul conceptului de planificare strategică, creearea și administrarea de noi zone de locuit reprezintă bătălia pentru a ține în echilibru dezvoltarea economică cu sustenabilitate economică. Așadar pentru ca dezvoltarea economică să fie și sustenabila avem nevoie de tehnologii de construcție eficiente și ecologice, promovarea energiilor regenerabile și a conștientizării sociale asupra unui consum de energie responsabil, selectarea și eficientizarea utilizării resurselor prin reciclare, îndrumarea comunităților spre dezvoltarea de planuri urbanistice bazate pe principii ecologice, și în final dar nu în cele din urmă implicarea în procesul de decizie a întregii comunități.

Pentru țări ca România, aflate în tranziție s-a creat așa numita Agenda 21, pentru a oferii soluții la provocările și obiectivele fiecărei țări în parte prin mijloace care să susțină o dezvoltare sustenabila.

Cu toate astea în România în cadrul programelor de dezvoltare și al mijloacelor de implementare sustenabilitatea este “sacrificată” în schimbul altor priorități, ba mai mult apar conflicte între nivelele de decizie datorită unei legislații ambigue și lipsite de instrumentele necesare impunerii deciziilor.

> În 2007, România a devenit membră a U.E., după parcurgerea unui proces denumit integrare europeană. Ce înseamnă integrarea europeană? Înseamnă o întărire a legăturilor economice dintre țările candidate și U.E. prin implementarea unor reforme pe mai multe nivele în scopul de ajunge la un standard de lucru compatibil cu cerințele de aderarea la U.E. În plan strategic, aceste reforme au dus la o masivă mișcare a forței de muncă din sectorele agricol și industrial către sectorul serviciilor și automat și al populației de la rural către urban, al apariției și intensificării fenomenului de “navetă” și la creșterea nevoii de infrastructură utilă și eficientă pentru aceste nevoi apărute.

Însă așa cum se poate observa încă în România, cu toate ca de un număr semnificativ de ani suntem în cea mai de succes organizație la nivel mondial, acest lucru nu a adus încă rezolvare problemelor pe care însăși reformele impuse de procesul de aderarea le-a ridicat.

> Ultima provocare abordată este poate și cea mai delicată și anume demografia. Urbanizarea nu mai este un proces pasiv ci a devenit ceva ireversibil, în țările dezvoltate se preconizează ca până în 2030 78% din populație să fie considerată urbană (United Nations, 2006), iar pentru țările foste comuniste din Europa centrală și de est 68% din populație (raportul O.N.U. 2006). Acest lucru aduce cu sine și efecte paradoxale cum este “creșterea” orașelor și scăderea populației în același timp, dar și îmbătrânirea populației, efecte care pun o greutate în plus strategiilor de dezvoltare sustenabila.

Punctul de pornire pentru această analiză este acela că orașele reprezintă al produs forțelor de piață și al intervențiilor publice, iar acestea din urmă de obicei caută să sporească efectele pozitive de piață (de exemplu, economii de scară și de aglomerare) și să controleze efectele negative de piață (de exemplu: expansiunea urbană exagerată, aglomerarea, poluarea, existența cartierelor de tip mahala).

Astfel, prezentul raport susține că inițiatorii de politici publice în domeniu trebuie să aibă o bună înțelegere a forțelor de piață, să fie conștienți de dinamicile socio-economice și să dețină cunoștințe corespunzătoare referitoare la instrumentele de planificare spațială, care pot fi folosite pentru antrenarea unei dezvoltări durabile.

Un element central al orașelor din România este este trecutul lor care ține de planificarea centralizată. Toate orașele din România, precum celelalte orașe din fostul bloc sovietic, au reprezentat terenul unde ideile comunismului au fost puse în practică, ele reprezentând modul în care comunismul dorea să fie văzut, ca inovator, creeare oumului nou, al orașului nou deasemenea.

Orașele au reprezentat, așa cum vom vedea, pentru planificatorii centrali locul unde au realizat o mulțime de lucruri bune – rețea de transport public, cartiere integrate social, rețele de termoficare în multe zone urbane și acces aproape generalizat la sistemele de alimentare cu apă, însă au eșuat în crearea de locuințe durabile și plăcute, orășeni aveau de toate dar nu erau fericiți, au creat un clișeu. În sprijinul celor enunțate mai sus citez din, Moartea și viața marilor orașe americane, Jane Jacobs scrie: „În mare parte, diversitatea urbană este creată cu aportul unui număr incredibil de oameni și organizații, cu idei și scopuri diferite, care fac planuri și inovează în afara cadrului oficial de acțiune publică.

Ca atare, principala responsabilitate a urbanismului ar trebui să fie dezvoltarea – în măsura în care politicile publice pot face asta – unor orașe care să reprezinte medii propice pentru realizarea acestei game largi de planuri, idei și oportunități. “

Ceea ce este de reținut este ca în cadrul unei societăți democratice un singur om nu poate decide cum să funcționeze orașul ca toți să fie fericiți, ci dimppotriva toți trebuie să decidă asta pentru ca fiecare în parte să fie fericit cu locul sau. Competența planificatorilor este să ușureze munca cetățenilor și a firmelor în ceea ce privește alegerea între alternativele aflate la dispoziție (de exemplu, să se mute într-un alt oraș sau să rămână definitiv acolo unde se află). O bună planificare asigură realizarea unor deziderate sociale și obiective comunitare, și asigură faptul că preocuparea indivizilor pentru bunăstarea personală nu va afecta în mod nejustificat bunăstarea altora.

O bună planificare reprezintă un instrument fundamental al guvernării locale eficiente – o metodă de exprimare și efectuare a alternativelor publice referitoare la modul în care comunitatea va crește și se va dezvolta.

În anii de dinainte de 1989, deciziile se luau la nivel central, iar autoritățile locale nu erau decât instituții prin care aceste decizii erau aplicate. Existau puține posibilități prin care organele administrației publice locale să promoveze acțiuni proprii pentru eficientizarea locuirii în orașe. Organele centrale, unde se desfășura procesul de planificare, nu dezvoltau proiecte corective ci directive în sensul în care nu aveau un contact cu “detaliile” din teren ci mai degrabă cu planurile cincinale.

Astfel dezvoltarea fizică a orașelor nu se baza pe planificare zonală (care ar fi ghidat dezvoltarea și ar fi indicat doar ceea ce nu era acceptabil), ci mai curând pe planuri directoare (care dictau ceea ce era permis). În privința unei piețe a terenurilor această era inexistentă (toate terenurile erau în proprietate publică), piața de locuințe erau slabe și inflexibile, iar în privința închirierilor, acestea erau prezente în principal în „zonele gri “(neoficiale), iar serviciile și infrastructură erau în general subvenționate și coordonate de la centru, în principal pentru a servi proceselor de producție și cetățenilor ca lucrători în cadrul acelui sistem.

După cum se afirma și în filmele despre orașele patriei de dinainte de 1990, până în acel an, aproape 85% din numărul de locuințe existente în România fuseseră construite după anul 1945. Ca atare, planificarea spațială din ziua de azi nu poate fi gândita fără a lua în considerare soluțile de planificare luate în timpul comunismului. În același timp, bunele practici internaționale pot furniza indicii despre cum se pot adapta orașele din România în mod rapid la modelele de creștere organică, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor și dorințelor tuturor cetățenilor, și nu numai nevoilor și dorințelor unui grup restrâns de planificatori.

4. Principiile sistemului de planificare teritorială

În acest capitol vreau să identific principiile fundamentale ale planificării teritoriale strategice. Cu toate ca până acum dintre toate modelele de planificare teritorială din întreaga lume nici unul nu a reușit să fie considerat ideal, totuși din acest proces de creeare a unui model s-au desprins câteva principii generale, care ghidează cadrul legal și politicile spațiale adoptate.

Așadar au fost nominalizate șase principii directoare:

> principiul democrației

> principiul subsidiarității

> principiul consensului

> principiul integrării

> principiul proporționalității

> principiul precauțiunii

4.1. Principiul democrației

Caracterul democratic sau mai bine zis caracteristicile democratice ale planificării teritoriale depind de forma de guvernământ a fiecărui stat în parte. Planificarea teritorială are un rol deosebit de important în cadrul actului de guvernare, chiar un rol central deoarece în funcție de acesta se poate schimba în bine sau în rău viețile comunității.

De aceea este este nevoie ca aceste decizii din cadrul planificării teritoriale să fie luate într-un context democratic prin intermediul unor instituții create în mod democratic și care să reprezinte intradevar puterea poporului. În cele mai multe țări aceste decizii sunt luate în mod formal de către politicieni, pe baza unor recomandări ale unor experți avizați. Deciziile acestora trebuiesc luate pe baza unor proceduri stabilite de lege și să țină cont de echitate și drepturile omului, iar justiția trebuie să vegheze la respectarea legii și a procesului decizional transparent.

4.2. Principiul subsidiarității

Acest principiu afirmă ca în situațiile în care este posibil, procesul deciional de planificare trebuie să urmărească cerințele de la nivel local. Oricum, principiul subsidiarității spune ca sunt situații în care nevoile regiuni sau ale națiuni pot să fie mai imporatnte decât cele de la nivel local, așadar este nevoie ca deciziile să fie planificate și procesate la nivele superioare ale aparatului de stat pentru a putea fi puse în aplicare cu succes și în mod obiectiv, un exemplul în acest sens este extindereea infrastructurii de transport, unde este nevoi de o viziune generală, cea locală nefiind suficientă.

Un alt exemplu în care principiul subsidiarității își arată valoarea este în cazul planurilor naționale de luptă împotriva inundațiilor unde este nevoie de plan general de măsuri și acțiuni, în care fiecare regiune să se completeze cu cealaltă. În aceste două exemple de mai sus vedem cum procesul de luare a deciziilor și mai ales, procesul de planificare este cedat de la nivelul local la un nivel mai înalt pentru a evita neconcordanțe în aplicarea unor măsuri benefice pentru toți.

Aici mai ar fi de subliniat ca acest “transfer” de putere de decizie trebuie să se facă în mod flexibil, adică competența asupra deciziei să se facă prin interconectarea datelor și ideilor de la diferite nivele de guvernare, această repreinta principiul subsidiarității.

4.3. Principiul participatiunii

Planificarea spațială în adevăratul sens al acestei sintagme trebuie să traca dincolo de limitele obișnuite ale procesului democratic. Adică, procesul de planificare să creeze o stare, un sentiment în care fiecare celulă a comunității (cetățeanul) să simtă ca a luat parte la construirea proiectelor locale, acestea prin respectarea dreptului de proprietate privată și printr-o informare corectă și eficientă. Acest lucru are nevoie ca procesul decizional să fie transparent, prin creeare posibilități ca fiecare cetățean în parte să se poate informa asupra propunerilor de dezvoltare locală, asupra planurilor și politicilor locale dar și asupra persoanelor sau comisiilor care realizează efectiv acest lucru.

Principiul participatiunii publice presupune ca fiecare cetățean să poată să aibă dreptul la o opinei, sau chiar la lansarea unei propuneri în privința dezvoltării locului sau de habitatiune, de asemenea el dă dreptul ca în cazul în care aceste decizii sunt considerate cu efect negativ, fiecare cetățean sau grup de cetățeni să poate apela deciziile lualte la nivel local la nivele mai înalte.

4.4. Principiul integrării

Procesul de planificare se aseamănă cu o orchestră, fiecare trebuie să lucreze pe aria să locală, dar împreună să “sune” bine, să atingă același obiectiv. În România după 1990 în contextul privatizărilor și al diferitelor metode de descentralizare s-au creat o serie de dereglări și tensiuni între sectoarele administrației, de exemplu au existat situații în care politicile sau lipsa de politici agricole au dus la o depopulare semnificativă a zonelor rurale nedezvoltate, creând astfel o presiune pe zonele urbane, conducând la apariția unor cartiere sărace, unde o populație dezrădăcinată de mediul sau obișnuit nu a reușit să se integreze vieții urbane ducând la apariția cartierelor cu drumuri de pamant și cu porci plimbându-se pe străzi printre mașini.

Planificarea spațială joacă un rol deosebit de important în facilitarea implementării coerente ale strategiilor teritoriale. Principiul integrării ajută la creerea și susținerea politicilor de dezvoltare complementară între nivelele de jurisdicție ale administrației publice, astfel politicile publice au un suport mai larg și se rduce competiția dintre sectoarele administrației.

4.5. Principiul proporționalității

O problemă spinoasă în cadrul dezvoltării managementului teritorial este menținerea unui echilibru între urmărirea cu tenacitate a atingerii scopului propus și flexibilitatea politicilor administrative. Dedicarea atingerii scopului în cadrul politicilor publice este foarte benefică atunci când se încurajează dezvoltarea prin predictibilitate și prin reducerea riscului investițional, deasemenea este importantă în privința utilizării cu responsabilitate a resurselor finite precum solul de calitate superioară. Pe de altă parte politicile de planificare teritorială au nevoie să fie îndeajuns de flexibile pentru a se adapta tendințelor economice, sociale și tehnologice stimulând astfel inovația și ecologia.

Principiul proporționalității are rolul de a facilita delimitarea situațiilor și recunoașterea contextelor unde diriguirea politicior publice trebuie să se oprească și să se acorde o anumită “discreție” cetățenilor, dezvoltatorilor și oamenilor de decizie locali. Principiul proporționalității presupune folosirea acelor mijloace și tehnici care să conducă spre scopul propus prin convingere și predictibilitate nu prin forță și impunere.

De aceea spunem ca planificarea spațiului geografic trebuie să faciliteze inovația și inițiativa locală mai mult decât o simpla conformare la deciziile luate de la centru. Planificarea spațială trebuie să urmărească o abordare activă dar minimalistă, îndrumând comunitățile locale la acțiune, dar supervizând ca aceste acțiune separate între ele să atingă un scop și un plan care să cuprindă toate comunitățile națiunii. Această înseamnă în unele cazuri cum ar fi protecția siturilor naturale importante să se utilizeze directive și principii non-negociabile, dar în cele mai multe cazuri se ajunge la o abordare mai flexibilă având în vedere și propunerile locale neanticipate în planul inițial, dar care capătă prioritate.

4.6. Principiul raționalității

Există situații unde dezvoltarea unei activități umane poate produce pagube ireversibile mediului natural, de aceea lipsa unei concluzii clare asupra impactului unor activități date să nu se folosească drept motiv pentru decizii neadecvate sau lipsa unor decizii immediate. Ca exemplu a pricipiului raționalității este cazul schimbărilor climatice datorită încălzirii globale, fapt acceptat în mare parte la nivel internațional, totuși oamenii de știință nu pot cădea de acord asupra efectelor acestor schimbări, de aceea nu se pot lua măsurile potrivite de minimizare a acestor efecte la nivel global, datorită incertitudinii ca măsurile sunt potrivite sau suficiente pentru a avea un efect benefic.

5. Actorii instituționali în procesul de planificare strategică

Actorii sunt “jucătorii” (individuali sau grupuri) în cadrul procesului de planificare a spațiului. Ei comunică, negociază și decid asupra organizării spațiale a unui teritoriu. Intențiile actorilor fie ei instituționali sau privați diferă în pricipiu datorită obiectivelor lor spațiale și temporale diferite. Acești actori ai planificării își pun față în față ideile și așteptările intrun cadru numit proces de decizie. Procesul de decizie este caracterizat de o combinație de mai mulți actori, mai multe nivele de decizie, mai multe criterii de atins și toate acestea trebuie să aibă un rezultat care să satisfacă cerințele și nevoile fiecărui actor din proces.

Administrația publică, văzută în linia tradițională a serviciului public, reprezintă un ansamblu de autorități, agenți și organisme, care, sub impulsul puterii politice, are menirea să asigure multiplele intervenții ale statului modern în viața particularilor, prin puterea centrală sau autoritățile locale.

Instituționalismul cuprinde relațiile dintre structură administrativă și procesul decizional și acțiune și implementare. Conceptul de instituionalism oferă o cale mai sofisticată de a explora relațiile dintr-un sistem de planificare spațială, dintre diverși factori instituționali și practicile implementate și să descopere care sunt acei factori instituționali care formează și crează politicile publice.

Definiția “instituției” variază de la un autor la altul, dar m-am oprit la înțelesurile asupra conceptului de instituție pe care i-l oferă Sturzaker, (Sturzaker et al. 2009, 7). Un înțeles asupra instituției se referă la majoritatea normelor și practicilor care încadrează modul în care, să zicem conflictele dintre dintre diverse interese sunt tratate, sau modul în care resursele sunt alocate, deci modul în care se actioneazain domeniul afacerilor publice. Un alt înțeles al termenului de “instituție” se referă la o configurație specifică de agenții și organizații care operează într-un cadru dat în funcție de anumiți parametri.

Relația dintre instituțiile publice (actori instituționali) și actori privați, poate fi privită precum niște etape. Prima etapă este identificarea zonei de acțiune care include un context și părțile participante. Acest lucru ne ajută să analizăm și să explicăm comportamentul și intențiile fiecărui actori în parte fie el public sau privat.

Mai apoi identificăm cărui nivel de competență legală i se adresează respectivul context, în funcție de condițiile de mediu, atributele comunității și legislația locală. Caracteristicile de mediu și materiale determină ce acțiuni sunt posibile. Această implică deasemnea atribuțiile comunității, care se referă la valorile pe care respectiva comunitate le consideră ca fiind structurale (în funcție de specificul zonei, vezi zona urbană/rurală, zona de deltă/zona de munte, etc).

Identificarea acestor trei elemente influențează, planul de acțiune, deoarece ele ne relevă principiile comune tuturor actorilor procesului decizional, ele structurează procesul de planificare însuși prin oferirea a trei posibilități de discernere a acțiunilor și anume: acțiuni necesare, acțiuni interzise și acțiuni permise (Ostrom 2005, 18).

În cadrul acestui capitol voi face o divizare a rolurilor și responsabilităților în ceea ce privește planificarea spațială între nivelul național, regional și cel local.

În ceea ce privește alocarea competențelor, cheia este subsidiaritatea. Acolo unde este posibil competențele de decizie ar trebuii să aparțină nivelului cel mai apropiat de problemă.

În primul rând ne vom uita la nivelul de competența națională, care se afla în mâinile guvernului. Guvernele naționale au rolul de a crea un sistem de planificare aministrativa proactivă și integratoare care să încurajeze investițiile și să faciliteze dezvoltarea (Alterman, 2001; European Commission, 1997). Prin intermediul constituției sau a legilor organice guvernele determină ce competențe revin fiecărei instituții sau agenții ca și actori instituționali implicați în procesul de planificare și management teritorial. Guvernele au rolul de a crea o procedură de lucru dar și rolul de a arbitra diferitele conflicte instituționale care apar în procesul de planificare și de management teritorial.

Rolul pe care guvernele naționale îl are în cadrul politicii de planificare spațiale include:

Promovarea unei viziuni strategice și stabilirea unor obiective prioritare de dezvoltare în termeni clari și neambigui

Dezvoltarea unui cadru juridic care să permită creearea de instrumente și politici de planificare pentru nivele diferite de implementare printr-un proces democratic și prin folosirea unor proceduri participatorii.

Utilizarea de recomandări și sancțiuni în vederea asigurării cooperării dintre diferite sectoare ale administrației și impunerea de limitări de competență între nivele sistemul administrativ.

Supervizarea implementării planului de dezvoltare și a procesului de planificare de la nivelele regionale și locale, asigurând respectarea legii și promocand conformitatea politicilor regionale și locale cu planul național.

Monitorizarea tendințelor de dezvoltarea și a impactului acestora asupra planului național și ajustarea acestuia la nevoile comunităților și cetățeanului.

Promovarea creearii unei baze de date care să ajute la stabilirea științifică a unor măsuri de luat și a impactului acestora asupra mediului înconjurător.

Crearea de comisii de lucru cu alte regiuni ale țărilor vecine, care să pună în mișcare capitaluri și competențe în vederea dezvoltării unor regiuni transfrontaliere.

În al doilea rând ne vom uita la nivelul subnational sau nivelul regional.

Regiunile pot varia ca și suprafață, populație și putere economică, de aceea este important ca fiecare regiune să își cunoască punctele țări și cele slabe pentru a putea crește economic, social și să aibă o politică de mediu coerentă.

Principala funcție pe care o are instituțiile de la nivelul regional este să interpreteze și să adapteze planul național de planificare și management teritorial la condițiile date de fiecare regiune în parte. Astfel se asigura un cadru relațional funcțional între planul național și politicile de dezvolatare locale și se creează instrumente de planificare și management la nivel local care să nu între în conflict cu planul național.

Rolul instituțiile de la nivelul regional în cadrul planificării spațiale include:

Pregătirea unor strategii pe termen mediu și lung (15 – 20 de ani) care să proiecteze liniile de dezvoltare ale regiunii în funcție de nevoile de la nivelul local și de cerințele de la nivelul național.

Desemnarea și protejarea unor areale naturale, de o importanță vitală, cum ar fi zonele bogate în biodiversitate, resursele de apă și resursele minerale.

Planificarea și construirea unei infrastructuri care să lege comunitățile locale ale regiuni între ele și regiunea însăși cu sistemul național

Supervizarea planificării de la nivelul local pentru a se asigura ca procedurile din cadrul procesului de decizie ssunt urmate

Asigurarea rolului de arbitru dintre diferitele autorități locale și asigurarea colaborării dintre acestea pentru a se atinge obiectivele regionale

Monitorizarea și furnizarea de informații cu privire la regiune pentru a se folosi în elaborarea de măsuri și proiecte potrivite nevoile comunităților locale și regiunii în special.

Cel din urmă nivel dar nu și cel mai puțin important este nivelul local.

Cele mai multe decizii ar trebui să fie luate la nivel local. Deciziile trebuie să fie luate cu referire la politicile stabilite la nivelul național și egional și implementate în funcție de detaliile fiecărei comunități locale în parte.

Rolul pe care instituțiile locale îl are include:

Stabilirea priorităților de acțiune în ceea ce privește dezvoltarea spațială în parteneriat cu instituțiile regionale și grupurile de inițiativă locală

Stabilirea unor obiective și strategii în colaborare cu alte instituții locale învecinate, creându-se astfel o rețea de proiecte care să ducă la o congruență de obiective

Pregătirea unor instrumente de implementare a planului național și regional pentru nivelul local

Creearea de parteneriate public-privat pentru a asigura aderarea factorilor economici la obiectivele locale, regionale sau naționale

Supervizarea implementării proiectelor într-o manieră în concordanță cu procedurile legale și acționarea cu fermitate acolo unde se dezvoltă acțiuni dăunătoare mediului și în neconcordanță cu directivele în vigoare.

În finalul capitolului, voi spune câteva rânduri și despre agențiile speciale dedicate planificării. În cele mai multe țări s-au creat agenții la nivel regional și național care să se ocupe cu un anume set de probleme cum ar fi agenții care supervizează regenerarea vechilor zone industriale sau agenții care se ocupă de dezvoltarea rezidențială și altele.

Aceste agenții sunt înzestrate cu atribuții și competențe speciale cum ar fi achiziționarea de terenuri, managementul fondurilor de investiții sau puterea de a trece peste deciziile instituțiilor regionale sau locale. Această abordare nu este intodeauna eficientă și nu își atinge scopul, acela de a lega instituțiile de la nivele diferite între ele.

Transferul de competențe de la instituțiile regionale sau locale la aceste agenții de multe ori face ca acestea să se confrunte cu o lipsa de legitimitate publică, deoarece se consideră ca ele eludează structură procesului de decizie. Aceste agenții trebuie să coopereze cu instituțiile regionale sau locale nu să impună sau să dispună anumite proiecte și măsuri care suprascriu proiectele și măsurile luate de instituțiile cele mai apropiate de cetățean.

5. 1. Structură responsabilității instituțiilor statului în procesul de planificare

În legea 350/2001 la capitolul al III-lea din sunt descrise atribuțiile diferitelor niveluri ale administrației publice:

nivelul central,

nivelul județean

nivelul local.

În administrația centrală un rol esențial al acesteia este de coordonare și avizare în raport cu toate proiectele de planificare urbană și amenajare teritorială.

Ministerul de resort, elaborează planurile de amenajare teritorială la nivel național și la nivel regional și avizează documentațiile de planificare urbană și amenajare teritorială pentru nivelurile teritoriale inferioare (și anume județe, orașe-reședință de județ și alte așezări rurale și urbane). Atât ministerul de resort, cât și consiliul județean pot solicita consiliilor locale „să elaboreze sau să modifice o documentație de planificare urbană sau amenajare teritorială, în vederea obținerii unei conformări mai bune cu cerințele, detalierii documentației, aplicării prevederilor din programele strategice sectoriale ale guvernului, precum și respectării intereselor generale ale statului “(Art. 20).

În caz de aprobare, documentele de planificare urbană, împreună cu regulamentele de urbanism, sunt opozabile în justiție oricărui cetățean interesaat (Art. 49, par. 3).

Tot în legea 350/2001 sunt arătate și sancțiunile pentru persoanele abilitate să conducă instituțiile menționate mai sus, însă eficacitatea sancțiunilor depinde de capacitatea de control a instituțiilor abilitate, așa ca întrebarea este dacă aplicare legii este dificilă ca urmare a capacității locale reduse (necesitând mai degrabă măsuri de susținere, decât penalități) sau dacă legea este aplicată cu adevărat în mod incorect și inconsecvent.

Activitatea de planificare urbană și amenajare teritorială la nivel național este coordonată de Guvern, prin intermediul MDRAP în calitatea să de organism central specializat în domeniul planificării urbane și a spațiului. MDRAP deține următoarele responsabilități în domeniu:

Elaborarea strategiei naționale pentru dezvoltare teritorială, precum și a planurilor de amenajare a regiunilor, care fundamentează planurile de dezvoltare regională;

Elaborarea regulamentului general pentru planificarea urbană;

Elaborarea și aprobarea actelor normative referitoare la activitătea de urbanism și amenajare teritorială;

Cooperarea cu ministerele și alte organisme ale administrației centrale pentru fundamentarea programelor sectoriale strategice dintr-o perspectivă teritorială;

Cooperarea cu consiliile locale, județene și pe probleme de dezvoltare și urmărirea implementării programelor și liniilor directoare guvernamentale în domeniul planificării urbane și a spațiului la nivel regional, județean și local;

Aprobarea documentelor de urbanism și amenajare teritorială, conform competențelor stabilite prin lege.

În cadrul MDRAP, Direcția Generală Dezvoltare Regională reprezintă departamentul pentru amenajarea teritoriului. Fiind responsabilă pentru planificarea și dezvoltarea spațiului la nivel național și regional, cooperarea în teritoriu, planificarea urbană și amenajarea teritorială, gestionarea și elaborarea programelor urbane și imobiliare, gestionarea locuințelor.

Miniștrii de resort și alte organisme ale administrației publice centrale transmit către MDRAP, la solicitarea acestuia, toate informațiile necesare pentru desfășurarea activității de urbanism și amenajare teritorială. Ministerul poate solicita administrațiilor publice centrale să elaboreze sau să modifice documente de planificare urbană și regională, în vederea extinderii, detalierii sau aplicării prevederilor incluse în programele sectoriale strategice ale Guvernului, cât și în vederea respectării intereselor generale ale statului.

În esență, înainte ca planurile spațiale să fie integrate în planul de amenajare a teritoriului național, acestea sunt elaborate în primă fază de ministerele de resort. Prin urmare, Ministerul Transportului creează un plan spațial indicând unde vor fi construite noile autostrăzi, unde vor fi reabilitate căile ferate existente sau unde va fi construit un nou pod de importanță națională. În mod similar, Ministerul Mediului creează un plan spațial cu zonele naturale protejate ale țării, centrele poluatoare și zonele unde trebuie întreprinse acțiuni de gestionare a apelor curgătoare. Ministerul Culturii furnizează o listă cu toate clădirile cu valoare istorică, împreună cu localizarea acestora.

Consiliul Județean stabilește orientările generale cu privire la planificarea spațiului și organizarea și dezvoltarea localităților, pe baza planurilor de amenajare teritorială. În acest scop, CJ coordonează activitatea consiliilor locale, cărora le oferă asistență tehnică. Consiliile Județene sunt susținute de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, precum și de alte ministere și organisme ale administrației publice centrale.

Prin imtroducerea articolului 241 s-a introdus o prevedere în Legea 350/2001, care indică faptul că președintele CJ, prin intermediul arhitectului șef, deține următoarele responsabilități în domeniul planificării urbane și a spațiului:

Asigură elaborarea strategiilor de dezvoltare teritorială și le înaintează spre aprobare către CJ;

Asigură elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului;

Propune asocierea, în baza legii, a județelor cu comunele și orașele interesate, coordonând elaborarea planurilor de amenajare zonală;

Recomandă planurile de amenajare și le transmite CJ spre aprobare, pe baza expertizei tehnice a arhitectului șef;

Acționează în sensul aplicării și implementării prevederilor aprobate ale planurilor de amenajare a teritoriului.

În privința implementării Consiliul Județean asigură faptul că prevederile incluse în planurile naționale, regionale și zonale sunt luate în considerare în cadrul planurilor de amenajare a teritoriului județean, precum și în cadrul tuturor documentelor de planificare urbană publice în limitele administrative și jurisdicționale ale județului. De asemenea, acesta asigură elaborarea planului spațial județean, pe care îl aprobă în condițiile legii. Așadar Consiliul Județean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze documentele referitoare la planificarea urbană sau a teritoriului, în vederea implementării prevederilor incluse în programele de dezvoltare ale județului. Solicitare este trimisă către CJ, împreună cu motivarea deciziei CJ și termenele limită pentru elaborarea sau modificarea documentelor. În cadrul sarcinilor de urbanism și amenajare teritorială, CJ trebuie să utilizeze informații centralizate la nivel de județ, informații care provin din toate domeniile.

Responsabilitatea creării unei fundații solide pentru planificare o au ministerele și alte organisme ale administrației publice centrale care trebuie să furnizeze autorităților județene sau locale, în mod gratuit, informații din domeniile lor de activitate, informații care au impact asupra teritoriului județului în cauză, în timp ce consiliile județene vor avea sarcina de a furniza informații care vor fi utilizate pentru dezvoltarea economică, socială și urbană a localităților componente.

Când ne îndreptăm atenția înspre Consiliul Local vedem ca potrivit legii coordonează întreaga activitate de planificare urbană desfășurată în unitatea administrativ-teritorială și asigură respectarea prevederilor incluse în documentele de planificare urbană și amenajare teritorială aprobate. Consiliul Local cooperează și este susținut de Consiliul Județean în activitatea de planificare urbană și amenajare teritorială. Mai precis, articolul 271, introdus prin recente amendamente la Legea 350/2001, stipulează că primarul, prin intermediul arhitectului șef, are următoarele responsabilități în domeniul planificării urbane:

Asigură elaborarea strategiilor de dezvoltare teritorială și urbană și le recomandă spre aprobare Consiliului Local (Consiliului general, în cazul orașului București);

Asigură elaborarea planurilor urbanistice în baza competențelor autorităților publice locale și în condițiile legii;

Recomandă spre aprobare din partea Consiliului Local, respectiv a Consiliului general al Municipiului București, în baza expertizei tehnice a arhitectului șef, documentația de urbanism, indiferent de inițiatorul acesteia; acționează în sensul aplicării și implementării prevederilor documentațiilor de planificare urbană;

În cadrul Consiliului Județean, Consiliului Municipal sau al Consiliului Local, precum și în cadrul Consiliului General al Municipiului București, își desfășoară activitatea unități specializate în domeniul planificării urbane și a teritoriului. Aceste unități sunt conduse de un arhitect șef la nivel de județ, municipiu sau oraș, respectiv de arhitectul șef al Municipiului București.

Postul de arhitect șef este deținut de un ofițer civil, a cărui formație este cea de arhitect sau planificator urban și care a absolvit o instituție de învățământ de nivel înalt, cu studii pe termen lung. Arhitectul șef nu poate, prin lege, să fie subordonat unul alt oficial din unitatea administrativă din care face parte. Această măsură asigură faptul că arhitectul șef își poate exercita rolul de coordonare intersectorial pe care îl implică poziția pe care o ocupă.

Alte niveluri ale administrației publice, care au responsabilități în domeniul planificării spațiale, includ nivelul metropolitan. Asociațiile de dezvoltare intercomunitară create în acest sens au rolul de a facilita elaborarea și implementarea unor planuri de dezvoltare integrată, care acoperă zonele urbane și periurbane ale polului de creștere. Aceste entități sunt relativ noi, ca tip de structură, fiind înființate prin Legea nr. 215/2001 administrației publice locale și Legea nr. 51/2006 referitoare la serviciile comunitare de utilitate publică. Fiind gândită să vină în ajutorul unui prim exercițiu de cooperare și guvernare la nivel metropolitan, alocarea de fonduri pentru polii de creștere în baza Axei 1 a POR indică faptul că 79% din fonduri au fost alocate prin intermediul autorităților locale care guvernează orașele ( POT AM, 2012).

Numai 0,7% din fonduri au fost direcționate prin intermediul asociațiilor pentru dezvoltare intercomunitară, fapt ce sugerează un statut mai degrabă simbolic – explicat și prin statutul juridic și lipsa de competențe în asigurarea unui buget propriu suficient pentru co-finațarea proiectelor sau realizarea cheltuielilor în avans cu proiectele. O analiză mai aprofundată indică faptul că, în realitate, numai două astfel de asociații, cele aferente zonelor metropolitane Constanța și Brașov, au reușit să se implice în implementarea efectivă a proiectelor care au traversat granițele granițele administrative ale acestor municipii.

6. Elementele care formează procesul de planificare teritorială

În acest capitol vreau să subliniez principalele instrumente și pârghii care sunt utilizate în procesul de planificare strategică teritorială aici incluzând legi, politici publice, ghiduri, metodologii, etc. Aici mai adaug și o sumă de instrumente administrative și politice cum sunt politicile de natură economică, bazele de date și altele.

6.1. Instrumente de planificare

Orice țară are nevoie de un set minim de instrumente publice pentru punerea în aplicare a unor politici de dezvoltare, care să fie eficient, echitabil și să se bazeze pe anumite principii unanim agreate.

În multe țări abordările anterioare asupra planificării au fost excesiv de detaliate și descriptive, acest lucru văzându-se într-un control excesiv al spațiului public asupra spațiului privat. În cadrul acestor planuri, rigiditatea lor le-a făcut să fie dificil de creat și menținut cu toate datele la zi. Aceste super-planuri de amenajare teritorială aveau nevoie de un flux de informații dificil de menținut și inhibau răspunsul autorităților subsecvențe la dezvoltarea unor oportunități, sau rezolvarea unor situații care necesitau o viteză de lucru ridicată.

Instrumentele de planificare trebuie să se potrivească scopului pentru care au fost create. Esențial pentru acestea este să fie într-o constantă balanță între determinarea pentru atingerea unui scop și flexibilitatea politicilor propuse, având în vedere o ordine a priorităților în funcitie de nevoile fiecărei comunități în parte.

Aceste instrumente de planificare trebuie să lucreze într-un mod complementar și astfel să creeze un model de lucru consistent, transparent și echitabil pentru toți cetățeni. Este de subliniat faptul ca instrumentele de planificare teritorială sunt considerate documente publice care aparțin tuturor sectoarelor administrației publice, acest lucru semnifică faptul ca ele pot fi pregătite și utilizate de toate nivelele administrației publice.

6.2. Cadrul legal

Multe țări au făcut schimbări fundamentele asupra legislației privitoare la planificarea strategică, pentru a putea să pună în aplicare schimbările necesare. De exemplu Irlanda, Olanda, Slovenia sau Marea Britanie au schimbat legislația și astfel au reușit să implementeze mai eficient măsurile ce se impuneau pentru a atinge obiectivele strategice urmărite.

În multe cazuri nu lipsa legislației este problema ci mai degrabă faptul ca legislația actuală nu mai corespunde realității ci chiar intarziesau chiar împiedică implementarea măsurilor necesare.

Acolo unde sistemul juridic privitor la amenajarea teritoriului și planificarea strategică a fost schimbat s-au observat următoarele efecte:

O mai mare coordonare a acțiunilor dintre diferitele sectoare (sectorul economic, mediul înconjurător, agricultură, sănătate, etc.).

O mai mare flexibilitate în cadrul procesului de planificare, prin simplificarea planurilor care duce la evitarea incertitudinilor de către actorii implicați în procesul de decizie

O mai mare responsabilizare a instituțiilor regionale și locale cu privire la conformitatea acțiunilor lor cu directivele și planurile naționale

O participare mai concentrată a comunităților locale în cadrul procesului de planificare și implementare reușită autorităților în a aloca mai transparent drepturi de a dezvolta investitorilor pentru a aduce beneficii comunităților locale

O mai mare responsabilitate asupra efectelor pe care dezvoltarea le are aspra mediului în așa fel încât efectele negative să fie minimazate sau chiar înlăturate.

6.3 Procesul decizional

Într-o societate care este deschisă, democratică și bazată pe economia de piață guvernul național sau entitățile statale regionale sau locale nu au o autoritate absolută, de aceea politicile și deciziile în privința modului de planificare și dezvoltare se iau într-un mod colaborativ împreună cu actorii locali și investitorii. Desigur există aspecte de mare importanță care trebuie să fie decise într-o manieră de sus în jos, asigurându-se astfel rezultate decisive și lipsite de ambiguitate.

Acest lucru poate fi necesar pentru a aborda o problemă urgentă, o problemă de importanță națională sau chiar internațională sau de a pune capăt unei controverse locale și unui posibil conflict social. Exemplele ar putea include necesitatea de a: a proteja o zonă a capitalului natural critic, pentru a proteja bunurile de patrimoniu de activitățile speculative, sau să faciliteze o decizie privind dezvoltarea infrastructurii energetice majore.

Deciziile de acest fel fie la nivel național, regional sau local trebuie să fie obligatorii pentru toți actorii, și să urmeze un proces care asigură responsabilitatea și transparență. Aceste decizii ar trebui să respecte un acord politic și să fie însoțite de explicații clare. Toate nivelurile de guvernare ar trebui să poată avea oportunitatea de a juca un rol în procesul de luare a deciziilor, de exemplu prin consultarea privind proiectele majore de infrastructură, sau prin posibilitatea de a furniza soluții unor situații care privesc nivelul lor de competență refionala sau locală.

În general, intervenția centrală în deciziile luate în mod normal, la un nivel inferior va fi limitată la chestiuni de importanță națională și internațională sau probleme cu potențial controversat.

6.4. Declarațiile de politică a planificării

Declarațiile lipsite de ambiguitate de politică națională și regională joacă un rol critic în integrarea eficientă a acțiunilor între nivelurile de guvernare și între sectoare. Declarațiile politice ar trebui să includă un set clar de obiective și principii generale pentru amenajarea teritoriului. Cele mai multe țări fac acum declarații foarte ferme la nivel național cu privire la obiectivele generale de dezvoltare spațială, precum și necesitatea de a atinge un grad mai mare de dezvoltare durabilă. Astfel de afirmații sunt legate de obiective și indicatori convenite colectiv.

Primul pas ak pregătirii unui astfel de cadru va fi un "raport național de dezvoltare spațială" care rezumă rezultatele monitorizării și cercetării obiective. Cu toate acestea, cadrele politice naționale necesită un grad înalt de capacitate în guvern, o înțelegere în profunzime a tendințelor de dezvoltare spațială și implicațiile acestora, precum și un grad ridicat de consens politic. Eu cred ca un astfel de cadru nu ar trebui să aibă prioritate față de dezvoltarea de strategii regionale. O perspectivă națională poate fi construită în sus, de la nivel regional spre cel național. Toate țările ar trebui să aibă, de asemenea, un cadru național de dezvoltare durabilă.

Politicile detaliate privind chestiunile de dezvoltare spațială pot fi de ajutor pentru a crea un climat pozitiv pentru investiții. Acestea pot acoperi subiecte variate, cum ar fi protecția habitatelor, criteriile de accesibilitate pentru diferite tipuri de standarde de dezvoltare. Declarațiile politice ajută investitorii prin stabilirea unor criterii comune pentru planicare și de luare a deciziilor, încurajând astfel o acțiune mai consistentă. Sectorul privat vrea criterii clare, lipsite de ambiguitate, care se pot aplica peste tot, pentru toate interesele și care indică faptul că au fost luate măsuri pentru a asigura un "climat de concurență echitabilă" pentru toți investitorii la fel. Deciziile politice sunt deosebit de influențe atunci când au fost produse printr-un proces de consultare și dialog, pentru că acest lucru le dă o șansă mai bună de a fi sprijinite pe scară largă de către toți actorii implicați.

Deciziile politice ar trebui să fie, în general, obligatoriii pentru toate nivelurile, dar permit o marjă de modificare în cazul în care există motive întemeiate. Atunci când se iau decizii contradictorii prin decizii politice, acestea ar trebui să fie însoțite de explicații raționale.

Forma de exprimare a obiectivelor și politicilor naționale de dezvoltare spațială necesită o analiză atentă. Este ideal pentru a promova o schimbare pozitivă și o dezvoltare durabilă de o abordare flexibilă și transparentă.

Nu este nevoie de o varietate de forme de aplicare a deciziilor politice la nivel național, regional și local. În cazul în care autoritățile locale și sistemul de planificare nu sunt bine stabilite, este mai bine să avem decizii politice clare și lipsite de ambiguitate, care permit mai puțin loc de modificări. Odată cu stabilizarea administrației publice locale, va deveni posibil să se adopte o abordare mai interactivă pentru dezvoltarea de politici de amenajare a teritoriului.

Declarații politice nu sunt doar directive privind sistemul de amenajare a teritoriului. Ele sunt un mecanism important pentru integrarea acțiunilor disparate ale diferitelor departamente guvernamentale, ale sectorului privat și ale comunităților între ele.

6. 5. Strategiile teritoriale

Scopul unei strategii spațiale este de a oferi o imagine de ansamblu a modelului propus de dezvoltare spațială a teritoriului și de a adăuga valoare prin coordonarea impactului teritorial al politicilor sectoriale. Problema critică pentru strategiile spațiale este modul de a maximiza dezvoltarea durabilă prin încurajarea și ghidarea distribuției spațiale a dezvoltării, reabilitării și a investițiilor; coordonarea infrastructurii, de exemplu transportul, apa, locuințe, sănătate și servicii sociale care sprijină o astfel de dezvoltare; și, de asemenea, menținerea atenției pentru mediu.

Strategiile spațiale facilitează integrarea politică verticală prin interpretarea priorităților spațiale naționale pentru un anumit teritoriu permițând în același timp administrațiilor de la nivele inferioare să coopereze asupra formulării politicilor. Strategii spațiale oferă îndrumări pentru pregătirea cadrului politic la nivel local și pentru investițiile publice și private, atât organismelor guvernamentale, ONG-urilor cât și publicului. Ele vor dă o direcție și vor stabili priorități, dar va lăsa loc pentru deciziile care urmează să fie făcute la nivel local atunci când este cazul.

Strategii spațiale pot fi privite sub două aspecte fie administrative fie funcționale, cum ar fi pentru o zonă metropolitană, navetă spre și de la locul de muncă. Ele sunt de multe ori "îmbrăcate" de strategiile regionale. Este inevitabil ca relațiile funcționale (de exemplu, de acasă la lucru, la magazin, la locul de agrement) vor depăși granițele administrative, atât în interiorul regiunii dar și dincolo de ea. Strategia nu ar trebui să fie constrânsă de granițele administrative istorice care nu ține cont de realitatea contemporană a cerințelor de dezvoltare spațială pentru o anumită regiune.

Formularea de strategii spațiale este, de obicei de competența autorității naționale sau regionale, deși există exemple în care autoritățile locale să coopereze în mod voluntar cu privire la crearea unei strategii spațiale, cum ar fi dezvoltarea unei strategii spațiale pentru o zonă metropolitană.

Participarea colectivă a guvernului, societății civile și din zona de afaceri este extrem de importantă. Strategia spațială poate fi folosit pentru a încuraja alte sectoare pentru a aborda o dimensiune spațială a activităților lor și să înțeleagă modul în care activitățile lor influențează deciziile din alte sectoare.

Interesele sectoriale angajate în procesul de creeare a unui plan strategic este o provocare considerabilă. Pe termen scurt, este important să se identifice și să abordeze prioritățile. Guvernul naționale și autoritățile regionale vor trebui să sprijine deciziile luate. Un stimulent va veni de la caracterul obligatoriu al strategiei la nivel local (de exemplu, creșterea numărului de zone de patrimoniu de protecție specială).

6. 6. Planul-cadru teritorial

Orientările generale cu privire la propunerile de planificare și criteriile politice pe baza căror vor fi luate decizii de reglementare ar trebui să fie stabilite într-un plan cadru teritorial general/național. De exemplu, acestea ar trebui să se asigure că un oraș este implicat cu zona să de vecinătate rurală în același plan, sau că întreaga zonă geografică a unui parc național este considerată în același plan. Astfel de "planuri-cadru" au diferite denumiri, cum ar fi planuri locale cu denumirea orașului, planuri metropolitane, planuri zonale, sau fluviale și de transport, planuri coridor, etc.

Sensul planurilor-cadru spațiale sunt pentru a ghida și a coordona propunerile de dezvoltare și pentru a oferi criterii generale pentru reglementarea utilizării terenurilor. Planul-cadru nu va permite în mod automat dreptul de a dezvolta, dar ar trebui să asiste un dezvoltator prospectiv în scopul evaluării riscului de a obține drepturile de a dezvolta terenul sau zona vizată și constrângerile și condițiile impuse de o astfel de dezvoltare, în special cu privire la infrastructură.

Planul cadru ar trebui să fie rezultatul colaborării autorităților de planificare implicate, în parteneriat cu alte agenții cheie ale statului. Acesta ar trebui să coordoneze aspectele spațiale ale politicilor lor sectoriale în domeniile de dezvoltare economică, de transport, protecția mediului, sănătate, educație sau agricultură. Planul cadru trebuie să fie strâns legat cu programele de investiții publice, ar trebui să evidențieze dimensiunea spațială a politicii sectoriale și ar trebui să dezvăluie problemele unde politică statului este o soluție și în cazul în care această nu este ce ar trebui să se facă.

Desigur această este o sarcină ambițioasă. Deși ar putea fi dificil să se asigure participarea și colaborarea autorităților locale învecinate și a altor agenții între ele în dezvoltarea unui plan cadru spațial, impactul planului nu trebuie să fie subestimat. Dezvoltarea fragmentată care rezultă din concurența dintre autorități și agențiile locale trebuie să fie reduse la minimum sau evitate. Guvernele naționale ar trebui să joace un rol-cheie în încurajarea intereselor administrative sectoriale să coopereze. Principiul nu este de a impune un anumit model pe interese diferite, ci mai degrabă pentru a facilita colaborarea lor, astfel că, planul să fie reciproc avantajos pentru toți.

Guvernele pot, de asemenea, să ofere stimulente sau să aplice sancțiuni, în scopul de a încuraja cooperarea eficientă cu privire la planificarea. Fondurile guvernamentale, subvențiile și sprijinul pentru infrastructură ar trebui să fie legat de crearea unor planuri-cadru comune între comunități apropiate sau cu interese comune.

Planul odată adoptat trebuie să fie obligatoriu pentru regularizarea și dezvoltarea pașilor asumați, dar întinderea și viteza de implementare va depinde de circumstanțele locale. În cazul în care administrația locală nu este puternică sau nu are capacitatea de susține financiar și logistic implementarea, atunci documentul-cadru poate juca un rol primordial în reglarea dezvoltării până în momentul în care planurile de reglementare mai detaliate sunt create. În ambele cazuri, planul-cadru trebuie să adopte o abordare minimalistă concentrându-se pe priorități, provocări-cheie și găsirea acelor locuri în care se anticipează o schimbare. Obiectivul ar trebui să fie de a obține un consens cu privire la acțiunile prioritare. Atunci când acest lucru nu este realizabil, este esențial ca să se asigure ca toți actorii sunt conștienți de consecințele anticipate de o astfel de inacțiune.

Planul cadru va fi o imagine a modului în care politicile publice și investițiile private se potrivesc împreună, dar ar trebui să reflecte dinamica dezvoltării spațială, subliniind tendințele și incertitudinile.

În unele țări, planurile-cadru sunt detaliate cu alocări specifice pentru fiecare parcelă de teren. Acest tip de abordare a fost dovedit, în general, a fi inflexibil și dificil să se țină la zi. Nu tinde să reflecte realitățile și produce incertitudine în dezvoltarea spațială și blochează investițiile publice. Pe de altă parte, politicile bazate pe criterii care stabilesc obiective generale de dezvoltare s-au dovedit a fi un mod foarte eficient de a gestiona schimbarea la acest nivel. Deci planul-cadru va fi un mix de propuneri detaliate și obligatorii cu politicile generale și propuneri. De asemenea, trebuie împletite strâns cu alte metode de modelare a dezvoltării spațiale, cum ar fi stimulentele sau subvențiile.

Planul cadru ar trebui să fie formulat printr-un proces participativ care permite părților interesate să își exprime opiniile cu privire la proiectele de propuneri, să recomande alternative și, acolo unde este necesar, pentru a face obiecții formale la opțiunea preferată de autoritatea de planificare. Ar trebui să existe un sistem independent, de examinare a planului cadru, care să verifice aceste obiecții. Planul ar trebui să demonstreze conformitatea cu politicile naționale și regionale, cu toate că în cele mai multe cazuri, va fi necesar pentru planul cadru, să fie aprobat de o autoritate superioară ierarhic.

6. 7. Reglementarea utilizării terenurilor sau managementul dezvoltării

Cele mai multe decizii privind dezvoltarea ar trebui să fie adoptate la nivel local pe baza unor criterii (reguli de decizie), prevăzute în documentele de planificare (inclusiv planul-cadru), adoptate de autoritatea locală, după consultarea cu nivelurile superioare. Ar trebui să existe o procedură care să îi oblige pe toți cei (inclusiv toate organismele publice) care intenționează să întreprindă o dezvoltare (mai sus de anumiți parametri) să obțină o autorizație de la autoritatea locală.

În mod inevitabil, vor există propuneri care nu sunt identificate în strategiile și planurile locale prestabilite, astfel încât dispozițiile-cadru generale și criteriile de selecție se vor aplica în acest caz.

Toate deciziile asupra managementului dezvoltării ar trebui să răspundă față de un organism ales, la nivelul corespunzător. Procesul de luare a deciziilor ar trebui să fie guvernat de transparență, imparțialitate și corectitudine. De exemplu, autoritatea de planificare ar trebui să ușureze difuzarea informațiilor disponibile pe scară largă și de a face ședințele sale deschise publicului, astfel încât deciziile luate de reprezentanții politici pe baza recomandărilor făcute de către funcționarii publici sau de către profesioniștii administrației publice locale să fie privite ca transparente.

După cum să menționat mai sus, în cazul în care sistemul politic local nu are o susținere puternică, ar putea fi necesar să se desemneze un comitet separat pentru luarea deciziilor alcătuit din reprezentanți ai sectorului de afaceri și din reprezentanții comunității. Din motive de eficiență, multe decizii de rutină să fie adesea delegate consilierilor tehnici ai primăriilor.

Legea planificării va trebui să identifice și să separe tipurile de dezvoltare care vor administrate de guvernul național sau de autoritățile regionale sau cele locale aici făcând referire la principiul subsidiarității. Această înseamnă că cele mai multe decizii ar trebui să fie lăsată la nivel local. Guvernul național ar trebui să asigure îndeplinirea intereselor și priorităților sale prin declarații de politică a planificării și planuri regionale și cele cadru. În cazul în care este nevoie de intervenție de la niveluri mai ridicate, procedurile ar trebui să permită consultarea cu autoritățile locale și alte părți interesate locale cu privire la deciziile luate.

Regulamente detaliate au fost de obicei normate prin legi ale urbanismului în cea mai mare din Europa. Planurile de urbanism alocă astfel în mod eficient drepturile de dezvoltare la momentul în care sunt adoptate de către autoritatea publică locală. Propunerile de dezvoltare avute în vedere sunt verificate conform planului urbanistic local înainte de emiterea autorizației.

Această abordare necesită capacitatea sistemului de planificare de a produce planuri urbanistice. Acestea sunt dificil să fie ținute la zi, în special în cazul în care conceptele urbanistice locale devin parte a legii. Ele sunt rigide și inflexibile, dar există situații în care acest lucru este capătă valoare (de exemplu, pentru a proteja mediul). Inflexibilitate lor a însemnat că, în multe țări aceste planuri devin caduce și sunt ocolite prin înțelegeri informale și dezvoltarea neautorizată crește în afară sistemului.

Această abordare funcționează mai bine atunci când administrația publică este principalul dezvoltator, astfel încât modelele de dezvoltare pot fi prezise cu o anumită certitudine.

Alte instrumente care fac o reglementare mai simplă și eficientă și sunt utilizate pe scară largă, sunt în special adoptarea de coduri naționale de urbanism și planificare care să acopere aspecte cum ar fi cerințele de eficiență energetică și criterii-cheie de proiectare pentru clădirile noi. Acestea vor fi necesare în majoritatea țărilor, dar sunt deosebit de importante în cazul în care administrația locală nu dispune de capacitatea de a se ocupa de aceste probleme.

Codurile de planificare și urbanism ar trebui să fie obligatorii din punct de vedere de a putea oferi un mecanism eficient pentru îmbunătățirea calității proiectelor de dezvoltare din teritoriu.

O cerință minimă este ca diferitele reglementări să lucreze într-un mod complementar și coerent. Interesele de dezvoltare vor avea nevoie de o cale clară, care să arate ce permise și autorizații sunt necesare și la ce etape. Ar trebui să existe o coordonare între autoritățile de reglementare sectoriale, astfel încât acestea toate să tindă spre obiective comune.

Coordonarea organismelor de reglementare poate fi facilitată prin implicarea lor în pregătirea planurilor strategice și a planului cadru local regional sau local și înființarea unei politicii regionale și urbane strâns legate de prevederile planului-cadru național.

6. 8. Implementarea

Sistemul de management al dezvoltării va fi la fel de eficace pe cât va fi și capacitatea să de a pune în aplicare normele convenite. Această este o sancțiune principală în amenajarea teritoriului. Pași mari au fost făcuți prin aducerea activitatiilor neautorizate sub controlul guvernului această fiind în interesul dezvoltării durabile și a unei mai bune calități a vieții, deoarece dezvoltarea neautorizată este încă larg răspândită în mare parte a Europei chiar și în vestul continentului. Inutil să mai spunem ca obiectivul de dezvoltare spațială integrată va fi dificil de realizat până când se vor lua măsurile necesare opririi dezvoltării de proiecte neautorizate.

Dezvoltatorii pot fi pregatititi să “lupte” cu sistemul, dar consecințele pe termen mediu al unor astfelde acțiuni vor submina activitatea investițională din cauza riscului și incertitudinii suplimentare create. Investitorii privați majori vor sprijini activitatea eficientă de aplicare dacă normele sunt aplicate în mod consecvent, pe baza politicilor și proceduri transparente.

Prima sarcină în ceea ce privește punerea în aplicare sau implementarea este de a asigura faptul că strategiile, planurile și reglementările nu sunt prea limitate, că acestea conțin prevederi multisectoriale și că acestea sunt comunicate în mod clar, concis cetățenilor și investitorilor. În al doilea rând, trebuie să se ia măsuri ferme privind oprirea dezvoltării neautorizate. De exemplu, această poate solicita demolarea clădirilor construite fără aprobarea corespunzătoare. Acest tip de acțiune va obliga guvernele naționale și autoritățile regionale să trebuiască să includă măsuri eficiente de salvgardare pentru a se asigura că orice acțiune întreprinsă este atât de legitimă și proporțională.

În al treilea rând, guvernul trebuie să se asigure că proiectele de investiții mari sunt evaluate în detaliu potrivit cu constrângerile sistemului de amenajare a teritoriului. În unele țări, această se numește "re-urbanizare". Este o sarcină de revizuire retroactivă a dezvoltării într-un efort de a integra interesele sectoriale într-un proces coordonat de modernizare și de servicii, astfel încât aceste zone să ajungă la un standard mai ridicat de dezvoltare durabilă.

6. 9. Evaluarea de mediu

Evaluarea de mediu este o abordare sistematică de măsurare a impactului asupra mediului al proiectelor de dezvoltare. Evaluarea strategică de mediu, evaluarea de mediu a planurilor și programelor de dezvoltare măsoară sustenabilitatea proiectelor de dezvoltare. În unele țări, evaluările de mediu lezga implicații economice și sociale ale proiectelor sau planurilor cu efectele fizice pe care proiectul de dezvoltare le-ar putea avea asupra mediului.

Evaluarea de mediu și evaluarea strategică de mediu sunt acum o practică comună pentru proiecte de dezvoltare, planuri și programe în mai multe țări CEE-ONU. O astfel de orientare a fost publicată cu privire la modul de a efectua aceste procese într-un mod care asigură că acestea sunt o parte integrantă a procesului de luare a deciziilor și nu un gând ulterior pentru a satisface cerințele. Unele țări au adoptat tehnici de compensare de mediu care încurajează dezvoltarea să procedeze într-un mod mai durabil. Se asigură astfel că proiectele de dezvoltare îndeplinesc costurile de mediu impuse, compensarea investițiilor de mediu, astfel încât efectul general net este neutru, dacă nu pozitiv.

Procesul de evaluare de mediu pentru necesită expertiza resurselor și datelor. Cu toate acestea, criteriile generale de evaluare a impactului asupra mediului ar putea fi adoptate în forme mai simple, folosind raționamentul profesional. În cazul în care există o incertitudine cu privire la impactul sau în cazul în care există întrebări care necesită evaluare mai detaliată, ar trebui să fie adoptată abordarea precaută. Această presupune ca proiectele de dezvoltare cu consecințe negative asupra mediului, care nu pot fi compensate trebuie evitate sau deturnate. Unele țări au aplicat cu succes o abordare generală de evaluare și se aplică la proiectele mai mici, de rutină, prin liste de verificare simple. Dezvoltatorii pot contribui în mod semnificativ la procesul de evaluare de mediu prin furnizarea de expertiză, informații sau resurse.

6. 10. Instrumente economice

Scopul în amenajarea teritoriului este de a contribui la atingerea scopurilor impuse de societate – dezvoltarea unei economii locale mai robuste, dezvoltarea durabilă și o mai bună calitate a vieții. Planificarea poate ajută la realizarea acestor obiective prin crearea și concentrarea de interese, investiții, prin îmbunătățirea și protejarea valorii terenurilor și a proprietății, reducerea riscurilor pentru investiții prin furnizarea de certitudine.

O metodă primară de punere în aplicare este funcția de reglementare – în cazul în care această contribuie la furnizarea de strategii și legi-cadru în planificare. Pentru a maximiza efectul sarcinilor de execuție, sistemele de amenajare a teritoriului trebuie să îmbrățișeze, de asemenea, mecanisme proactive care ajută și asigură modele de dezvoltare care contribuie la atingerea aceste obiective. Instrumentele de planificare ar trebui să completeze alte instrumente economice care contribuie la dezvoltare.

Coordonarea dintre sectoare este deosebit de importantă. Dezvoltarea economică și agențiile de mediu, în special, vor trebui să colaboreze cu privire la strategiile de amenajare a teritoriului. Experiența sugerează că ar putea există un anumit nivel de conștientizare în privința planificării spațială în sectorul economic, care este în primul rând interesat de aspectele sectoriale, cum ar fi crearea de locuri de muncă sau de formare profesională, precum și eficientizarea și maximizarea în livrarea de bunuri și servicii.

Cu toate acestea, o abordare eficientă în planificarea spațială poate adăuga valoare investițiilor lor, prin combinarea activităților și coordonarea dimensiunii teritoriale a dezvoltării, inclusiv prin utilizarea eficientă a activelor publice, a terenurilor. Sistemul de amenajare a teritoriului trebuie să fie îndreptat pentru a identifica și a coordona diferitelor sectoare din economie în asigurarea infrastructurii.

Atribuirea sau achiziționarea obligatorie a pământului și a proprietății ar trebui strâns legate de strategiile spațiale adoptate și planuri. Cadru convenite la nivel politic.

Amenajarea teritoriului poate afecta, de asemenea valorea monetară a terenurilor și a proprietății prin încurajarea investițiilor, sporind astfel siguranța investitorilor.

6. 11. Monitorizarea

Furnizarea de informații este un element critic pentru gestionarea dezvoltării spațiale, dar apare un pericol în întârzierea aplicării politicilor importante prin concentrarea resurselor pe colectarea date. Este necesar un proces interactiv, care poate implica atât implementarea planurilor și politicilor, în timp ce baza de date se dezvoltă.

În cazul în care este posibil, datele trebuie strânse într-o bază de date comună care să stea la baza unui simplu sistem de informații geografice unitar fie la nivel local, regional sau național. Baza de date ar trebui să faciliteze înregistrarea și cartografierea tuturor schimbărilor în utilizarea terenurilor și a bunurilor, schimbărilor demografice, înregistrării activități sociale și economice, de mediu și asupra calității sau riscului de mediu. Este de o importanță critică să se cunoască schimbările și ce cauze le-au produs (sau cine). Abordarea ar trebui să fie în primul rând orientată spre identificarea problemelor, astfel încât problemele și implementarea proiectelor importante să fie identificate ca puncte de reper în dirijarea sistemului de planificare.

Procesul de planificare spațială ar trebui să poată să se integreze și să utilizeze datele create de alte organizații, atât publice cât și private. O abordare în privința această a fost crearea de “observatoare” regionale de date spațiale care lucrează în numele unor părți interesate “privați” care leagă datele angrenate la toate nivelurile, în scopul de a oferi o analiză regională și locală în același timp. O mare parte a acestor lucrări este în curs de dezvoltare printr-o înțelegere a organizării spațială și a funcționarii piețelor, în special în privința cererii de locuințe și a ocupării forței de muncă, precum și pentru a monitoriza tendințele în transport și accesibilitate.

Obiectivele și indicatorii sunt componente esențiale în procesul de planificare și sunt utilizate pentru a ajută la formularea politicilor, la evaluare și la revizuirea lor. După cum să menționat mai sus, în ceea ce privește monitorizarea la nivel național, indicatorii pot “vorbi” despre rezultatele planificării (în cazul în care acestea sunt de multe ori măsuri surogat) în contextul dezvoltării spațiale (cum ar fi comportamentul cetățenilor în privința călătoriilor), sau procedurile de gestionare și dezvoltare (asigurându-se că deciziile sunt luate în mod eficient și corect).

Acești indicatori vor ajută la “benchmarking”, un proces care implică învățarea de la alții prin schimbul de informații și prin adoptarea celor mai bune practici în monitorizarea și îmbunătățirea performanței organizației. Benchmarking a fost adoptat pe scară largă de către mai multe țări și implică selectarea și definirea criteriilor de referință și a face comparații de performanță, atât în timp cât și între organizații.

Rolul guvernului național în monitorizarea dezvoltării spațiale și planificare este format din trei activități principale:

• Examinarea rezultatelor din sistem, în raport cu obiectivele și indicatorii de baza și a priorităților naționale;

• Monitorizarea contextului național și internațional care stabilește condițiile de dezvoltare spațială;

• Monitorizarea procedurilor pentru a asigura luarea unor deciziilor eficiente și echitabile.

Acesta poate fi realizat prin integrarea tuturor rapoartelor de monitorizare într-un "raport național de dezvoltare spațială". Monitorizarea rezultatelor dezvoltării spațiale și a condițiilor dinteren cel mai probabil sunt concentrate la nivel local. Guvern național are rol în stabilirea de obiective și parametri, precum și în colectarea de informații, cu scopul de a oferi o bază națională.

Exemple de utilizare a studiilor de monitorizare sunt pentru supravegherea conversiei terenurilor extravilane în utilizări urbane sau pentru a oferii soluții la accesibilitatea la servicii urbane. Aceste informații ar trebui să contribuie la procesele naționale de planificare.

6. 12. “Prețul” planificării spațiului

Planificarea spațială este o activitate care aduce beneficii evidente, folosită în mod eficient. Valoarea unor investițiilor responsabile în infrastructură și dezvoltare, este mult mai mare decât costurile unui sistemului de planificare. Amenajarea teritoriului eficientă integrează deciziile și activitățile multor actori, care sunt anticipate de reglementări pentru a adăuga valoare procesului de dezvoltare. Această va ajută pentru în crearea de valoare a terenurilor și a proprietăți și pentru a proteja această valoare și de a ajută pentru a se asigura randamente bune pentru investitori.

Coordonarea investițiilor printr-o strategie bazată pe valorificarea strategică a teritoriului poate direcționa investițiile publice, astfel încât să se evite cheltuielile inutile. Amenajarea teritoriului ar trebui să contribuie la reducerea costurilor de mediu, cum ar fi congestionarea traficului. În unele țări, amenajarea teritoriului este văzută ca o contribuție importantă la sănătatea și bunăstarea cetățenilor, reducând astfel costurile din alte sectoare. Mai presus de toate, pe termen lung, planificarea spațială eficientă va reduce costurile unor modele de dezvoltare necoordonate, dăunătoare mediului și fragmentate, prin adăugarea de valoare prin sinergia investițiilor.

Un sistem eficient de planificare spațială poate ajută la furnizarea infrastructurii necesare, prin taxe de impact și acorduri încheiate cu dezvoltatorii. Această poate ajută, de asemenea, în a oferi facilități suplimentare și alte servicii prin intermediul unor informații care recuperă o parte din valoarea de dezvoltare a terenurilor și a proprietăților. Mai exact, costurile de administrare a planificării spațiale pot fi compensate prin perceperea de taxe pentru emiterea aprobărilor de construcție. Multe țări au deja astfel de sisteme de taxe.

Informațiile colectate în procesul de planificare spațială au o valoare importantă pentru industrie sau sectorul construcțiilor. Unele informații vor fi disponibile prin intermediul planului cadru sau a procesului de reglementare, dar este un lucru obișnuit pentru autoritățile de planificare în a percepe o taxă pentru furnizarea de informații speciale.

De exemplu, această ar putea include evaluări mai detaliate a performanțelor economice a terenurilor și a proprietăților. În unele cazuri, autoritățile de planificare taxează pentru furnizarea de documente de planificare, deși acest lucru este, de obicei doar pentru a acoperi costurile administrative. Informații succinte relevante ar trebui să fie întotdeauna imediat disponibile pentru comunitate sau pentru investitori.

7. Care sunt beneficiile unei sistem de planificare teritorială eficient

Beneficiile amenajării teritoriului sunt de natură economică, socială, de mediu, după cum le voi expune mai departe:

Beneficii economice:

• Furnizarea de mai multă stabilitate și încredere pentru investiții;

• Identificarea în teren a unor locații corespunzătoare pentru a satisface nevoia de dezvoltare economică;

• Asigurarea că terenul pentru dezvoltarea este bine plasată în legătură cu rețeaua de transport și a forței de muncă;

• Promovarea calității mediului, atât în zonele urbane și rurale, care pot crea apoi condiții mai favorabile pentru investiții și dezvoltare;

• Identificarea planurilor de afaceri care satisfac nevoile comunităților locale;

• Promovarea regenerării și reînnoiri urbane;

• Luarea deciziilor într-un mod mai eficient și consecvent.

Beneficiile sociale:

• Integrarea nevoilor comunităților locale în dezvoltarea de politici;

• Îmbunătățirea accesibilității atunci când se analizează locații noi de dezvoltare;

• Sprijinirea furnizării de facilități locale în cazul în care lipsesc;

• Promovarea reutilizării terenurilor vacante și abandonate, în special în cazul în care acestea au un impact negativ asupra calității vieții și a potențialului de dezvoltare economică a zonei.

• Înlesnirea, crearea și menținerea unui mediu plăcut, sănătos și sigur.

.

Beneficii de mediu:

• Promovarea regenerării și utilizării adecvate a terenurilor, clădirilor și a infrastructurii;

• Promovarea utilizării așa-numitelor ("brownfield") terenuri abandonate, părăsite și minimizarea dezvoltării pe "greenfield" terenuri extravilane cu valoare agricolă;

• Conservarea activelor de mediu, a celor istorice și culturale importante;

• Abordarea potențialelor riscuri de mediu (de exemplu, inundații, calitatea aerului);

• Protejarea și consolidarea zonelor pentru recreere și a patrimoniului natural;

• Promovarea accesului la dezvoltare a tuturor modurillor de transport (de exemplu mersul pe jos, cu bicicleta și transportul public), nu doar cu mașina;

• Încurajarea eficienței energetice în structură și proiectarea planurilor de dezvoltare.

8. “Motive” pentru amenajarea teritoriului

1. Pentru a oferi o viziune și o direcție coerente, precum și o evaluare strategică responsabilă și echitabilă

2. Pentru a proteja drepturile cetățenilor. Odată ce oamenii au acces la terenuri, obțin și anumite drepturi și obligații. Este necesar de a gestiona schimbarea în așa fel încât aceste drepturi și obligații să fie respectate.

3. Pentru a proteja sistemele naturale. Sistemele naturale au propriile cerințe operaționale care trebuie respectate în cazul în care dezvoltarea umană pe termen lung să fie durabilă și în care degradarea mediului pe scară largă să fie evitată sau cel puțin minimizată;

4. Pentru a face utilizarea resurselor mai eficientă. Resursele, cum ar fi terenurile, apa, energia, finanțele, materialele de construcții, abilitățile comunităților, etc sunt în cantități limitate. Cele care sunt disponibile trebuie să fie folosite cu înțelepciune pentru a se asigura că se obțin beneficii maxime.

5. Pentru a obține o calitate mai bună a furnizării de servicii de către toate sferele de guvernare.

6. Pentru a coordona acțiunile și investițiile și pentru a asigura un impact maxim pozitiv din învestirea resurselor, este necesar să se coordoneze acțiunile și investițiile în timp și spațiu. Această coordonare este de două feluri: coordonarea diferitelor forme de acțiuni și investiții a autorităților publice, precum și o mai bună coordonare între acțiunile publice și private;

7. Pentru a stabili priorități. Pentru a permite satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale țării într-un mod echitabil, este necesar să se prevadă un plan rațional pentru prioritizarea și gestionarea resurselor direct acolo unde acestea sunt necesare cel mai mult.

8. Pentru a evita suprapunerea eforturilor ale diferitelor departamente și sfere de guvernare.

Așadar din cele prezentate mai înainte pot trage următoarele concluzii:

Instrumentele legale, de politicii și a procedurilor care alcătuiesc sistemul de amenajare a teritoriului au fost revizuite în numeroase țări în ultimii ani. Efectele rezultate au fost în mare parte in scopul de a crește importanța strategiei, pentru a asigura o colaborare mai eficientă între interesele sectoriale și pentru a permite o mai mare flexibilitate în reglementarea dezvoltării. Adoptarea de legi care stabilesc un set simplu de instrumente de planificare spațiala și a unor proceduri transparente pentru crearea lor ar trebui să fie o prioritate.

Sunt necesare strategii spațiale coerente pentru a coordona activitățile sectoarelor economice distincte și munca administrației publice pe teritorii relativ mari. Acestea pot fi completate cu directivele care se ocupă cu problemele cele mai urgente. Declarațiile politice sunt valoroase, la toate nivelurile, pentru a asigura luarea deciziilor în mod consecvent și eficient și pentru a oferi o sursă bogată de informații și de a reasigura investitorii.

Acestea vor include planuri-cadru care stabilesc un minim de declarații de politică și a denumirilor specifice pentru a ghida dezvoltarea, reabilitarea și coordonarea infrastructurii. Aceste mecanisme ar trebui să fie susținute de un sistem pentru evaluarea de mediu a planurilor și proiectelor, precum și pentru aplicarea fermă și consecventă a deciziilor.

9. În căutarea unui model. De ce Olanda?

Primul lucru care l-am învățat citind și documentându-mă despre Olanda este ca nu este corectă folosirea denumirii de Olanda/Holland, pentru olandezi țara lor nu este Olanda/Holland ci Netherlands sau Țările de jos, pentru ei sintagma “Țările de Jos” reprezintă doar Regatul Țărilor de Jos fără Belgia, precizez acest lucru doar ca și o clarificare de ordin nominal, deoarece în continuare am să utilez numele de Olanda pentru a nu crea confuzii.

Sistemul de planificare olandez a fost studiat pe larg și apreciat de către teoreticieni și practicieni deopotrivă pentru ca este un sistem integrat și bine planificat, care are rezultate sociale, de protecție a mediului și economice pozitive. În ciuda faptului ca o țară relativ mică precum Olanda a jucat un rol critic în dezvoltarea idei de planificare la nivel european dar și ca practică de planificare a influențat întreaga Europă, în primul deceniu al secolului 21.

Olanda, la fel ca multe alte țări, să confruntat cu o serie de probleme grave dar specifice după al doilea război mondial. Cu toate acestea, Olanda a fost întotdeauna conștient de probleme de dezvoltare spațială pe care le are (terenul limitat și așezarea în delta Rinului) și s-a dovedit a fi destul de bine organizată și eficientă ca și model de societate. Schema să de planificare spațiala, politicile și instrumentele cu care lucrează au ajuns să fie cunoscute ca "Modelul Olandez " acesta a atras întotdeauna experții, cei mai mulți sunt de acord că planificarea spațială olandeză a produs rezulate de succes.

De atunci, în amenajarea teritoriului, țara a trecut printr-o perioadă de achiziție a “know-how” -ului, pentru a stabili politicile necesare și a echilibra obiectivele. În multe aspecte au dat rezultate foarte bune, dar există de asemenea aspecte unde mai trebuie lucrat. Acesta este motivul pentru care am analizat “modelul olandez” în scopul de a găsi răspunsuri la întrebările de "Cum au făcut?"; "Cum reușit să aibă succes? " și pentru a vedea dacă se poate aplica și la noi, deoarece acum mai mult ca oricând avem nevoie de un model eficient și de încredere pe care să îl aplicăm în România.

Olanda are o reputație excelentă la nivel internațional în ceea ce privește planificarea teritorială și managementul pământului.

Această reputie survine în urmă implementării în Olanda a unui set de noțiuni durabile și sinalagmatice în ceea ce privește strategia de dezvoltare și de utilizare adecvată a pământului, dar și modalităților de implementare corectă și coerentă a unei “doctrine de planificare naționale”. Contextul în care privim planificarea s-a schimbat în ultimii 15 ani, de aceea unii cercetători încep să pună problema dacă sistemul de planificare olandez se mai poate considera unul de referință sau are nevoie de o schimbare fundamentală.

Această lucrare analizează dinamica conceptului de planificare și caută să găsească acele efecte pe care doctrina planificării spațiale le are în practică.

Planificarea spațială în Olanda este elogiată în principal de autori non-olandezi. Această reputație a doctrinei planificării spațiale olandeze este remarcată de Faludi (2005), Needham (2007) și alții. Poveștile de succes pe care sistemul olandez de management și planificare a spațiului geografic național le creează, se bazează pe o evidentă fizică dată de reușita menținerii și îmbunătățirii unui spațiu rural complementar urbanului și nu opus lui, dar și de administrarea la un nivel nemaintalnit a spațiului de uscat și apă pentru obținerea de spațiu util la nivel urban.

Paradoxal, autorii olandezi (cum ar fi Hajer și Zonneveld, 2000 sau Bontje, 2003

) au o tendință criticistă în privința menținerii doctrinei de planificare actuale și asupra evoluției sale viitoare.

România are un teritoriu divers din punct de vedere al formelor de relief, de la mare până la munte, de la păduri alpine, la nisipuri “mișcătoare”, de la orașe istorice la orașe industriale. În ultimi 25 de ani nu a știut să producă oportunități pentru populația tânără prin diversitatea de resurse și posibilități de investiție care se găsesc în România. Cu toate ca România are instrumentele și “know-how – ul” necesar pentru a se dezvolta, încă puterea politică doar votează legi în acest scop, dar nu impulsionează și partea de implementare în teren, în mod efectiv a măsurilor votate în parlament. În acest context de la olandezi putem învăța cum se poate ca de la propunerea de lege, la studiul specialiștilor și până la implementarea în teren să treacă un timp scurt și eficiența măsurilor să fie ridicată.

Așadar, Olanda poate reprezenta pentru România un model de urmat în domeniul planificării strategice teritoriale care să ducă la o dezvoltare în armonie cu mediul, cu nevoile sociale și cu cerințele unui spațiu folosit eficient și durabil.

Partea a II- a

1. Olanda, descriere

Dacă oricare dintre noi, românii, am trăi în Olanda statisticile spun câteva lucruri interesante, pe care am să le înșir în rândurile următoare: în primul rând am cheltuii pentru serviciile de sănătate și cheltuielile de întreținere a sănătății de 13,7 ori mai mult în Olanda decât în România, dar aceleași statistici ne spun ca am și trăi cu 6,43 ani mai mulți decât în România. Speranța de viață în Olanda este de 81,12 ani, iar în România este de 74,69 ani. Mai apoi am consuma de 6 ori mai mult combustibil și de 2.9 ori mai multă electricitate. Am avea cu 63.98 % șanse de supraviețuire mai mari la naștere, decât în România. Așadar prin aceste statistici am făcut o întroducere în studiul de caz pe care încerc să-l prezint în lucrarea de față.

Olanda are așezarea geografică în Europa de Vest, se învecinează cu Marea Nordului; între Belgia și Germania. Coordonate Geografice: 52 30 N, 5 45 E. Regatul Olandei are o suprafață totală de 41.543 km2 locul 134 în lume cu o suprafață de uscat de 33.893 km2 și de apă de 7.650 km2. Olanda are o lungimea a granițelor total de 1027 km, cu Belgia 450 km și cu Germania de 577 km, are o lungimea a coastei de 451 km.

Climatul pe care îl găsim în Olanda este temperat marin cu veri răcoroase și ierni blânde.

Terenul se prezintă în cea mai mare parte câmpie de coastă și teren recuperat (poldere); câteva dealuri în sud-est, cel mai jos punct în Olanda este Zuiplaspolder : -7m, iar cel mai înalt punct al Regatului Olandei este Mt. Scenery: 862m (pe insula Saba din Caraibe, acum considerată parte a Regatului Olandei ca urmare a dizolvării Antilelor Olandeze), cel mai înalt punct din Olanda “continentală” (parte a continentului european) este Vaalserberg: 322m.

Resurse naturale ale Olandei sunt gazele naturale, petrolul, turbă, calcar, sare, nisip și pietriș, pământ arabil. Olanda are următoarea reprezentare statistică a împărțirii terenului:

arabil: 21.96%

culturi permanente: 0.77%

alte folosiri: 77.27% (2005)

suprafața irigată: 5.650 km2 (2003)

resursele de apă: 89,7 km3 (2005)

Hazardele naturale care afectează Olanda sunt inundațiile, Olanda este pe coastele Mării Nordului și este situată la gura de vărsare a 3 râuri europene importante (Rin, Maas sau Meuse și Schelde).

În Olanda în privința mediului sunt următoarele probleme curente: poluarea apelor din cauza metalelor grele, compușilor organici și nutrienților cum ar fi nitrații și fosfații; poluarea aerului din cauza vehiculelor și activităților de rafinare; ploile acide.

Așadar recapitulând, Olanda ocupă o suprafața de 41 526 km2; 14% din suprafața țării utilizată pentru locuințe, zone de afaceri și a infrastructură, aproximativ 70% sunt terenurile agricole, iar zonele de conservare a naturii ocupă mai mult de 13% din Olanda.

Cunoscut ca un stat unitar descentralizat, format din provincii și municipalități, în Olanda municipalitățile au obligația de a se angaja în activități administrative comune, în care responsabilitatea deciziilor este delegată de către guvernul național. Mai mult, conducătorii de provincii și municipalități sunt numiți personal prin comanda regelui.

Țara este compus din 12 de provincii și 489 de municipalități din care 418 de bază (din 2010). Ca rezultat al fuziunii, numărul de municipalități de baza a scăzut de la 431 în 2009.

Alături de această structură, s-au dezvoltat diverse tipuri de organizații administrative regionale compuse din mai multe municipii (cum ar fi orașe-regiuni), cu toate acestea, guvernul de coaliție stabilit în octombrie 2010, care promovează "guvern mic", a dorit să înlăture aceste orase-regiuni a dus o politică de eliminare a orașelor-regiuni (nu a fost încă pus în aplicare).

Țara este formată din:

1 autoritate națională

12 autoritățile provinciale:

Province Drenthe

Province Flevoland

Provincia Friesland

Province Gelderland

Province Groningen

Provincie Limburg

Provincia Noord-Brabant

Provincia Noord-Holland

Provincia Overijssel

Province o Utrecht

Provincia Zuid-Holland

Province o Zeelanda

489 municipalități: din care patru sunt cele mai mari: Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht.

Autoritatea centrală (Guvernul)

!

!

Provinciile (12)

!

! !

! !

! !

! !

Municipalitățile (408) Autoritățile regionale ale apei (25)

Olanda, cuprinde terenuri sub nivelul mării, multe fiind înconjurate de apă, astfel a pus în aplicare politici spațiale naționale specifice așa cum este exemplificat prin crearea polderelor în urmă inundațiilor din 1916 și a planului de deltă și apoi terenuri cu scop util, după potopul din 1953.

Eforturile privind politică spațială datează de la Legea privind locuințele (Woningwet) din 1901. În timp ce accentul post-al doilea război mondial a fost de reconstrucție și schimbare în politică privind lipsa de locuințe, probleme principale s-au schimbat din 1960 încoace, când guvernul a început să pună în practică politică spațială și a variat de la dezvoltarea de centre de creștere “urban clusters” în afară zonei Metropolitane și până la politicile urbane orientate spre piață (cu scop de dezvoltare economică).

În ceea ce privește politicile regionale, disparitățile regionale au fost foarte scăzute în comparație cu alte țări europene. Deși sprijinul a fost în mod tradițional furnizat în principal spre regiunile de la periferie, țara a decis în 2006 să pună capăt politicilor regionale tradiționale și să pună accentul pe sprijinirea regiunilor care contribuie la dezvoltarea economică națională, în scopul de a spori competitivitatea și promovarea inovației (această poate fi o soluție și pentru România).

2. Contextul socio-politic din Olanda

2. 1. Contextul politic în Olanda

Contextul istoric al sistemului interguvernamental începe cu Constituția Olandeză — care datează din 1814 — și cunoaște cel puțin trei accepțiuni: — Olanda este o monarhie constituțională din 1814. Regatul Olandei este o monarhie care a succedat „Republici a celor șapte provincii olandeze”. În următoarele decenii monarhia constituțională olandeză s-a transformat treptat în democrație parlamentară. — Dimensiunea teritorială a statului olandez a fost proiectată prin amendamentul din 1848 la Constituția olandeză în conformitate cu principiul de bază al „statului unitar descentralizat” (gedecentraliserde eenheidsstaat) conducând la un sistem trietajat: guvernare locală, provincială și națională.

Principiul statului unitar descentralizat continuă să constituie formula de bază a administrației publice olandeze și a sistemului de relații interguvernamentale. Acesta conține cel puțin trei componente: conceptul de stat unitar, conceptul de descentralizare și conceptul de coguvernare și de interguvernare. Unele din responsabilitățile generale ale guvernării sînt delegate autorităților provinciale și municipale, care dețin un anume grad de autonomie și care, în perimetrul propriilor teritorii și în eventuala absență a pretențiilor nivelelor de guvernare mai înalte au libertatea de a reprezenta interesele generale. Guvernarea centrală, provinciile și municipalitățile formează împreună cele trei nivele administrative care protejează bunăstarea publică generală.

Guvernul central stabilește politică națională. Autoritățile provinciale și municipale pot stabili politică de guvernare în cazul în care nu o face guvernul central. Politică externă, apărarea, prețurile, politică beneficiilor și sistemul judiciar rămân în întregime la latitudinea guvernului central. Responsabilitățile și cerințele guvernării sînt prevăzute în numeroase acte legislative și sînt implementate de guvernul central împreună cu municipalitățile și/sau cu provinciile. Acest proces este denumit “medebewind”, fiind o formă de coguvernare.

După al doilea război momndial aplicarea politicilor a avut loc în cadrul unui sistem dublu etajat în care guvernul central crea cadrul financiar și juridic, iar municipalitățile aveau rolul de “cei mai importanți agenți ai implementării”. Provinciilor le rămâneau puține responsabilități și competențe. Pe măsură ce planificarea și coordonarea au devenit premise ale procesului politic locul și rolul provinciilor a câștigat treptat importanță. Ele s-au implicat tot mai mult în sarcinile a căror scară depășea capacitățile unei singure municipalități și care nu necesitau o coordonare de nivel național.

Din 1918 toți cetățenii olandezi adulți au drept de vot. Ei au posibilitatea de a-și alege reprezentanții în guvernarea centrală, provincială și municipală, sau pot fi ei înșiși candidați. Toate aceste organisme sînt alese printr-un sistem de reprezentare proporțională. Parlamentul național este compus dintr-o cameră superioară și una inferioară. Cei 75 de membri ai celei dintâi (Eerste Kamer) sînt aleși de consiliile provinciale. Calitatea de membru al acestei Camere este considerată a fi o a două ocupație. Membrii Camerei superioare nu se socotesc în primul rând reprezentanți regionali. Mult mai importantă este, în loc, culoarea politică. Camera inferioară deține mai multe puteri decât Camera superioară. Un proiect de lege votat de Camera inferioară este înaintat Camerei superioare, care îl poate adopta sau respinge, însă nu îl poate amenda. Respingerile sînt rare (și în general se produc pe motive etice), însă odată ce totuși au loc, ele sînt luate în serios. Existența Camerei superioare este pusă sub semnul întrebării de public. Legitimitatea ei este destul de șubrezită, ea suferind o serie de modificări în ultimele trei decenii. S-a susținut în trecut că, între două alegeri, modificările de opțiune ale electorului erau cel mai bine reprezentate prin alegerile parțiale periodice în Camera superioară. Acest sistem a fost abandonat în urmă cu câțiva ani. În prezent toți membrii Camerei superioare sînt aleși deodată, imediat după alegerile de nivel provincial. În consecință, dezbaterea se concentrează în momentul de față asupra altui aspect: acela că funcția primordială a acestei Camere este aceea de a asigura un standard înalt legilor produse.

În prezent, formarea provinciilor orașelor este subiectul cel mai dezbătut. Țelul este sprijinirea dezvoltării marilor orașe ca pe niște motoare ale dezvoltării economice. Strategia de bază a fost aceea a fuzionării centrului unei aglomerații cu comunitățile suburbane din vecinătate într-un nou corp regional, care să le dea ambelor un mai mare potențial de dezvoltare și o mai mare libertate în soluționarea problemelor și în îmbunătățirea calității sistemului administrației publice. Interesul reînnoit a fost suscitat în parte de descoperirea dimensiunii europene a managementului urban și regional. Aceste planuri implică împărțirea orașelor Rotterdam și Amsterdam în mai multe municipalități (pe baza unităților districtuale locale deja existente) care vor câștiga statutul de municipalități autonome.

Potrivit acestui plan scara orașului central și a orașelor satelit va crește simultan, liniștind astfel tradiționalele temeri ale suburbiilor de a fi dominate de orașul central. Pe de altă parte, numele orașului ar fi adoptat ca nume al noii provincii. Administrația orașului ar obține astfel statutul de administrație provincială sau regională. Responsabilitățile care ar depăși nivelul pur local ar fi transferate noului palier regional de guvernare.

Aceste planuri au fost adaptate problemelor specifice ale marilor aglomerații, dar nu au ținut cont de ceea ce li s-ar putea întâmpla părților rămase din provincii și nici de găsirea unei relații juste între provinciile deja existente și noile autorități regionale. Ca urmare a acestor planuri, provincia Olandei de Sud ar urmă să fie divizată. Nu trebuie uitat că a existat deja o lege care prevedea divizarea acestei provincii în anii ’70, creându-se nouă provincie Rijnmond. În jurul lui 1980, legea a fost blocată, chiar înainte de a se lua decizia finală în Parlament, guvernul olandez hotărând brusc să stopeze toate planurile cu privire la reorganizarea teritorială la nivel regional și provincial.

Încă sînt foarte mulți aceia care se îndoiesc că planurile actuale vor fi implementate. Rezultatul referendumului facultativ din mai 1995 din orașul Amsterdam constituie un semnal elocvent. Un procent de 90% au votat împotriva aprobării deciziei Consiliului Local al Amsterdamului de a împărți orașul în două și de a pregăti instituirea provinciei-oraș. Un rezultat care depășește 40% într-un referendum trebuie considerat ca foarte înalt în comparație cu rezultatele din alte țări. Un referendum similar urmează să aibă loc și la Rotterdam în iunie 1995. Cu toate că competența legală de formare a unor provincii noi în zonele metropolitane o dețin guvernul olandez și parlamentul național (care subliniază și el importanța dimensiunii „unitare” a statului olandez unitar descentralizat), este puțin probabil ca decizia finală să fie luată împotriva unei puternice opoziții a regiunilor înseși.

Este evident că structură viitoare a palierului intermediar de guvernare este deocamdată ambiguă. Au loc o mulțime de dezbateri, există multe planuri, însă nu există o majoritate durabilă în favoarea nici unei opțiuni concepute până în momentul de față. Acest fapt ar putea fi o oportunitate atât pentru municipalități cât și pentru provincii de a-și întări pozițiile în sistemul interguvernamental olandez și de a face astfel statul olandez unitar descentralizat să funcționeze în felul în care se plănuise în urmă cu mai bine de 150 de ani!

2. 2. Contextul social în Olanda

În ceea ce privește aspectul social al societății olandeze, cazul este foarte bine prezentat de către însuși regele Olandei, Willem-Alexander

. Atunci când noul rege și-a făcut prima apariție anuală în fața parlamentului, a făcut unele valuri atunci când s-a adresat cu prezentarea deficiențelor statului social olandez. "Având în vedere evoluțiile sociale, cum ar fi globalizarea și îmbătrânirea populației, piața noastră a muncii și a serviciilor publice nu mai sunt adaptate la cerințele vremii de acum", a spus regele într-un discurs, el a fost completat de prim-ministru liberal Mark Ruttes care a spus: "statul bunăstării clasice evoluează încet, dar sigur într-o" societate de participare ca a noastră", Willem-Alexander a continuat: “prin această însemna că sistemele publice ar trebui să înceapă să încurajeze încrederea în sine a cetățenilor și scăderea dependenei excesive față de guvern.”

Sumarizând ceea ce a spus regele: este util să se reflecteze asupra provocărilor cu care se confruntă sistemul de protecție socială olandez. Într-o economie bazată pe cunoaștere, influențat de concurența globală puternică și de o dinamică a dezvoltării economice ridicată, politicile publice trebuie să încurajeze cumpătarea, educația și acumularea de capital social, iar politică: “taxe mari și beneficii mari” nu este un mod încurajator de a face acest lucru, a mai spus regele. Astfel de politici sunt, prin urmare, susceptibile de a deveni obstacole și mai mari pentru dezvoltarea socială și economică așa cum sunt ele astăzi.

Îngrijorarea față de statul bunăstării sociale nu este un subiect nou în Olanda. La începutul anilor 1980 Olanda era clasată ca un cheltuitor de top în ceea ce privește politică de bunăstare. În timp ce SUA și Marea Britanie alocau aproximativ 22 respectiv 27 la sută, din PIB pentru cheltuielile sociale, Olanda a cheltuit integral 40 la sută. Dar, de atunci tendința a fost de a reduce cheltuielile pentru “bunăstare”.

La începutul anilor 2000 OCDE estima cheltuielile sociale publice în Olanda au ajuns la 21 la sută din PIB – în timp ce în Europa s-a redus cotă la sub 15 la sută.. Conform unui alt studiu, cheltuielile pe beneficii sociale a fost reduse de la 27 la 22 la sută din PIB între 1988 și 2001, în comparație cu media UE de 15 % în aceeași perioadă.

Soluția a fost “privatizarea securității sociale” și o trecere de la bunăstarea “garantată de stat” la workfare adică bunăstarea “garantată de muncă” aceste măsuri au fost cuplate cu introducerea nivelelor elaborate în furnizarea de asistență medicală și protecție socială. România poate învăța multe din politicile olandeze de combinare a unui sistem de asigurări sociale de sănătate universal obligatoriu cu mecanismele de piață competițională și dinamică. Olanda are, în mod similar cu Danemarca, un sistem de "flexicuritate", în cazul în care reglementările de pe piața forței de muncă au fost liberalizate în mod semnificativ în cadrul sistemului social nou. Taxele din țară au ajuns la 46 la sută din PIB la sfârșitul anilor 1980, dar au scăzut de la cca 38-39 la sută în anii 2000. Olanda a realizat că sistemele de protecție socială excesiv de generoase și taxele mari au dus la o creștere economică lentă, dar și la excluderea unor grupuri mari de pe piața forței de muncă, cel puțin dacă ne uităm la dificultatea de a integra indivizii născuți în străinătate și a celor cu competențe reduse (cum sunt românii care lucrează în Olanda). Cu toate acestea, Olanda în general continuă să aibă un rang înalt în ceea ce privește măsurile sociale, cum ar fi condițiile bune școlare, speranța de viață ridicată, participarea civică puternică și studiile care spunca olandezi se bucură mai mult de viața. Reforma statului bunăstării la o dimensiune mai mică și introducerea unui mecanism de piață în cadrul sistemului, au dat rezultate.

În aceste condiții, modificarea strategiei publice în urmă crizei financiare ce a debutat la sfârșitul anului 2008 a schimbat multe certitudini sociale, în timp ce criza economică afectează Olanda structural. În iunie 2011, Piet Hein Donner, ministrul afacerilor interne atrăgea atenția că tăierilor bugetare vor schimba statutul Olandei de societate multiculturală. În acest sens, printre cele mai disputate inițiative legislative de criză se numără noua obligație a imigranților de a-și acoperi individual costurile cursurilor pentru dobândirea cetățeniei, urmând ca cei ce nu pot face acest lucru să își piardă permisul de rezidență.

Olandezii continuă să sprijine acest tip de societate a bunăstării. Acest lucru nu înseamnă, totuși, ca sistemul este unul excesiv de generos "leagăn până în mormânt" după expresia lor și anume ca toată lumea are un nivel de trăi similar, indiferent de realizările lor individuale. Așa cum se arată în cartea " Contested Welfare States: Welfare Attitudes în Europe and Beyond", Olanda se situează pe locul al doilea, urmând îndeaproape după Elveția, în a avea sprijinul cel mai limitat pentru ideea că guvernul ar trebui să fie responsabil pentru perspectivele de viață ale oamenilor. Un motiv probabil este că, în timp ce olandezii sunt în favoarea politicilor de bunăstare, în general, ei cred în promovarea responsabilității individuale în cadrul sistemului. "Societatea de participare", despre care regele olandez a vorbit recent.

Există șanse ca Olanda va continua pe un traseu pe termen lung către o influență a guvernului mai mică și o mai mare prosperitate. Acest lucru nu înseamnă renunțarea la ideea de a oferi bunăstare publică pentru cetățenii săi, dar concentrându-se mai mult pe reforme care să permită oamenilor să aibă grijă de ei înșiși. Experiența pozitivă a schimbărilor din trecut, împreună cu ideea că schimbarea este necesară, poate cataliza însăși aceata reformă această schimbare. În cazul în care schimbarea se întâmplă într-adevăr, probabil, nu va avea loc peste noapte. Pașii mici spre schimbare sunt mult mai siguri.

Poate că există o lecție de învățat despre valoarea reformelor pragmatice și despre echilibrul social pe care și România poate să o învețe acum.

3. Olanda – Evoluția politicii de planificare spațială națională

Relația dintre teritoriu și sistemul de planificare în Olanda este dezbătut utilizând ca și exemplu zona numită “Inima Verde a Olandei” Randstad. Această zonă este relativ deschisă, este o zonă agricolă în inima țării cu cea mai mare densitate din Europa. Păstrarea acestei zone a fost dintodeauna un obiectiv major pentru planificarea strategică a Olande, dar shimbarea este imanentă chiar și pentru Inima verde a Olandei.

Rădăcinile sistemului de planificare olandez pornesc din anii ’20. În decada a două a secolului trecut o nouă generație de cercetători în planificare au călătorit în țări ca Marea Britanie sau Germania și au adunat “idei”. Revenind înapoi în Olanda, au beneficiat de efervescența economică a micilor orașe olandeze și astfel au primit sprijinul autorităților locale și centrale pentru a-și pune planurile în aplicare.

Rezultatul a însemnat un val de planuri și proiecte de dezvoltare regională sau locală.

Ceea ce este interesant la gândirea strategică a acelei periaoade a fost nu doar abundența de idei de dezvoltare ci și “abundența de restricții de a construi în zonele rurale”

Cu toate ca aceste restricții au fost o caracteristică istorică în multe zone din Olanda, care au fost întotdeauna considerate ca fiind ceva intrusiv, venit din provinciile periferice sau din țările vecine, cum ar fi Belgia. Cum se poate proba chiar la sfârșitul anilor 1990, când o propunere de planificare dintr-un într-un raport național a putut fi cu ușurință refuzată pe motiv ca este pe "model belgian". Exagerând puțin putem să spunem că sistemul de planificare olandez își are originea (cel puțin în parte) în dorința de a păstra sistemul de planificare olandez departe de orice dezvoltare spontană și neplanificată.

Primul plan de dezvoltare regională în Olanda a fost conceput pentru Regiunea Eindhoven de către un tânăr planificator numit De Casseres. În zona Eindhoven politică restrictivă în construcții a modelat satele și comunitățile locale, De Casseres a propus o schimbae radicală prin comprimare tuturor viitoarelor extensii urbane în jurul unor căi de acces și căi de transport asfel să transforme aceste sate în comunități nucleare în jurul unui centru puternic.De Casseres a avut succes și asfel a început ca materia și știință planificare urbane și rurale să inseamne foarte mult pentru Olanda.

Olanda este o țară care se întemeiază pe consens.

S-ar putea chiar afirma că Olanda, ca atare, s‐a născut ca urmare a consensului în privința unui efort colaborativ legat de revolta celor șapte provincii unite împotriva Imperiului Spaniol la mijlocul secolului al șaisprezecelea.

Aceste șapte provincii ale Olandei erau încă din acele timpuri auto-guvernate prin numeroase ‘aranjamente multi-parteneriale’ și în absența unei autorități centrale stricte.

Mai recent, caracterizarea de ‘model polder’ a fost introdusă în acest sens, un termen cu origini incerte care este folosit în prezent pentru a descrie aclamata versiune olandeză a elaborării politicilor economice și sociale pe baza consensului.

În anii optzeci și nouăzeci, această modalitate consensuală de a acționa între guvern, sindicate și asociațiile patronale și‐a atras atenția internațională ca un mijloc al ‘politicii căii a treia’ între piața clasică și doctrinele de stat.

“Polderen” acest verb intraductibil ‘polderen’ are acum un înțeles mult mai amplu și denotă toate tipurile de luare consensuală a deciziilor prin recunoașterea pragmatică a diversității care nu este opusă cooperării.

Constituția din anul 1814 a pus bazele organizării administrative-teritoriale ale căror limite sunt în continuare, cele mai multe dintre fostele "Provincii Unite" formate în anul 1795.

Organizarea administrativ-teritorială este consacrată în articolele 123 – 126 din Constituție.

Istoria sistemului e planificare spațială din Olanda începe odată cu adoptarea în 1901 a “legii locuinței”.În 1931 s-a realizat o revizuire a acestei legi prin care se introducea nivelul regional între nivelul local și cel național. Acest lucru a dus la adoptarea primei “Legi a planificării spațiale” în 1960.

În perioada dintre 1960 și 2010 relația dintre planificarea spațială și protecția mediului a fost mai mult la nivel dialectic prin abordarea unor atitudini diferite și prin încercări de a uni concepte privind diferite aspecte ale planificării..

Primul “val” al “trezirii” cu privire la importanța planificării și a protecției mediului a fost în anii ’60, ani care au repreentat atât o perioada de înflorire cât și o periada turbulentă din punct de vedere al reușitei sistemului de planificare olandez.

În 1966 Cel de-al doilea document de planificare spațială a fost publicat. Conținutul sau a fost unul inovativ, în parte deoarece s-a concentrat pe problemele de protecție a mediului înconjurător mai mult decât pe depășirea deficiențelor economice și a scos în evidență legătura dintre producția și procesele industriale și problemele mediului înconjurător.

Politicile strategice în Olanda în special cele care promovează dezvoltarea urbană au o reputație remarcabilă în Europa. Încă de la sfârșitul anilor ’60 autoritățile olandeze au urmărit să ducă o politică de urbanizare compactă sub diferite forme (Dieleman et al. 1999). În anii ’70 principalul scop a fost să controleze dezvoltarea necontrolată și să mențină “curate” zonele rurale și astfel să prezerveze mediul înconjurător cât mai mult.În anii ’80 și ’90 planificarea spațială și de transport din Olanda s-a concentrat pe restricționarea folosirii mașinilor personale prin oferirea unei alte alternative durabile – bicicleta- și prin creearea unui sistem de căi de transport care să fie eficient și durabil.

De-a lungul ultimilor 30 de ani în Olanda s-a ajuns la “A cincea lege a planificării teritoriale “adoptată în 2001 și revizuită în 2010 prin Nota Ruimte. Acest al cincilea document de organizare a planificării teritoriale din Olanda are ca motto: “Crează spațiu, împarte spațiu”.

4. Decrierea modelului social olandez

Modelul de societate poate fi înțeles ca tipul de regim sau statutul bunăstării, care reprezintă"valorile și practicile diverse în relațiile dintre stat, piața și cetățeni, pe un teritoriu stabilit " (Nadin și Stead 2008a, 35). În tradiția europeană sunt cunoscute trei tipuri ideale de regimuri de stat privind bunăstarea propuse de Esping-Andersen (1990),

Modelul social olandez sau statutul bunăstării olandez este adesea clasificat ca fiind de tip conservator, fie, social-democrat, sau chiar ca un tip hibrid în între aceste două (van Oorschot 2006; Vis et al 2008). Unii secialisti susțin ca în perioada de după război, sistemul de protecție socială olandez s-a extins rapid, cu un puternic caracter paternalist. Dreptul la protecție socială a fost considerat ca fiind universal și necondiționat (van Oorschot 2006). Sistemul de protecție socială olandez a fost de asemenea recunoscut ca un verzorgingsstaat adică de “stat de îngrijire”, care întruchipează un concept care spune ca " un stat puternic ar trebui să aibă grijă de cei slabi ", și de dragul beneficiilor armoniei sociale ar trebui să fie și generos " (Vis et al 2008 43).

Cu toate acestea, după criza financiară de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, în Olanda sistemul de bunăstare socială a început să aibă probleme financiare, ceea ce a dus treptat la dezvoltarea de un nou concept de protecție socială. Noul concept pune accentul mai mult pe persoane, pe responsabilitate și a condus la diverse măsuri de politică liberală, cum ar fi privatizarea, descentralizare și așa mai departe. Presiunea tot mai mare din partea concurenței și efectele globale ale europenizării au consolidat și mai mult procesul de reorganizare, dar unele caracteristici paternaliste precum și elementele social-democrate rămân în sistem. Cu alte cuvinte, noul sistem de bunăstare olandez cuprinde "atât o acceptarea pe piață – în cadrul societatii- ca este nevoie de un mecanism superior pentru a ajunge la anumite rezultate și un rol crucial pentru intervenția statului puternic. "

Reorientarea modelului social olandez a modificat, de asemenea, rolul pe care îl au sectoarele public și privat în planificarea și punerea în aplicare a teritoriului. De exemplu, Stellingnamebrief Nationaal Ruimtelijk Beleid (Declarația Națională privind Politică spațială) din 2002 a propus o cooperare strânsă a guvernelor, asociațiilor cetățenești și a altor organizații ale societății și participanții de pe piață, pentru dezvoltarea spațială a unei zone stabilite în comun și a obiectivelor de calitate formulate în comun, urmat de acorduri elementare între părți.

5. Sistemul Juridic, Dreptul constituțional și relațiile funciare

Sistemul juridic olandez este situat în grupa codurilor juridice napoleoniene. Ideologia care stă la baza acestui stil juridic este de a face planuri, de a reglementa lucrurile în avans și astfel să se elaboreze norme abstracte și sistematizate. Constituția olandeză definește dreptul tuturor cetățenilor de a avea un trăi decent și implica autoritățile locale în asigurarea unor condiții bune de viață, această responsabilitate vine combinată cu o legitimitate care este dată la fiecare nivel de guvernare. Pentru a menține calitatea și cantitatea de locuințe suficientă pentru toată lumea (să nu uităm densitatea populației în Olanda) printr-o planificare spațială riguroasă s-a creat un așa numit drept la un domiciliu decent și este una dintre preocupările cele mai importante ale sistemului de planificare olandez.

Realizarea politicii și planurilor spațiale se bazează pe anumite competențe de planificare, cum ar fi utilizarea terenurilor potrivit unor regulamente, emiterea de autorizații de construire în scopul de a gestiona locația unor afaceri și găsirea formelor de dezvoltare spațială potrivite, care pot limita modul în care proprietarii de terenuri folosesc proprietatea lor. Când se are în vedere protejarea drepturilor de proprietate și competențele de planificare ale autorităților olandeze, Burgerlijk Wetboek (Codul civil olandez) declară că:

“Dreptul de proprietate este dreptul cel mai cuprinzător pe care o persoană – proprietar- îl poate avea asupra unui lucru. Proprietarul este liber să utilizeze lucrul cu excluderea a oricine altcineva, cu condiția ca acesta să respecte drepturile altora asupra lucrului și restricțiile bazate pe normele de drept scrise și nescrise. Proprietarul lucrului devine proprietarul fructelor sale separate și a beneficiilor aduse de lucrul deținut, cu excepția cazului în o altă persoană îndrituită de a le avea”.

Cu alte cuvinte, deși legea olandeză protejează dreptul de proprietate asupra terenurilor, inclusiv capacitatea de ocupare a terenurilor, statul olandez are puterea de a restricționa capacitatea de a-și exercita drepturile în teren, în conformitate cu interesele publice. Cu toate acestea, două condiții trebuie să fie în conformitate cu legislația olandeză. În primul rând, restricțiile asupra unui teren trebuie să fie conforme cu principiul legalității, care deține două valori fundamentale: egalitatea universal în fața legii și securitatea actului juridic. Asta intrun mod informal spune ca "guvernul este autorizat să intervină doar pentru a determina limitări privind libertatea asupra proprietății cetățenilor săi în baza unei acțiuni legale. " (Hobma și Schutte-Postma 2011 11) În al doilea rând, în conformitate cu legislația olandeză de amenajarea a teritoriului, proprietarul unui drept de proprietate în țara poate pretinde despăgubiri pentru pierdere druptului sau de proprietate, atunci când rezultatele restricțiilor guvernamentale duc la pierderea dreptului proprietarului asupra terenului, cum ar fi o modificare în planul de utilizare a terenurilor (Needham 2006; Hobma și Schutte-Postma 2011).

Această logică juridică urmează principiile din dreptul napoleonian care consideră ca dreptul de proprietate asupra terenurilor includ și beneficii dar și obligații, restricții sau chiar obligația de a ceda acest drept pentru un interes mai mare (exproprierea de interes public) (Booth 2007; Needham 2007).

Principiul juridic expus mai sus conferă de asemenea, proprietarului terenului deținut puterea de a crește valoarea terenului, chiar dacă este cazul în care creșterea este cauzată de lucrări publice sau de decizii de planificare (Needham 2007 29, 153-155). Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noului “ruimtelijke Wet ordening” (Act de amenajare a teritoriului olandez), în 2008, în cazul în care un bestemmingsplan (planul de utilizare al terenului municipalității) conține o exploitatieplan (clauză specifică de utilizare a terenului), este posibil să se impună anumite condițiile financiare privind acordarea unei astefel de autorizații de construcție, ca o contribuție la costurile de infrastructură și alte lucrări publice în zona planului, precum și la costurile de planificare.

6. Sistemul administrativ și modul de utilizare al terenului

Există trei niveluri de guvernare în sistemul de administrare olandez, inclusand guvernul național, autoritățile provinciilor și municipalităților) Gemeenten. În ciuda deplasării rolului decizional dinpre sectorul public spre cel privat, sistemul administrației publice olandez susține caracteristică unui stat unitar descentralizat (Faludi și van der Valk 1994; Hajer și Zonneveld 2000; Lagendijk și Boekema 2009; Needham 2007). Mai degrabă decât un sistem de sus în jos de comandă și control, astfel politicile publice sunt adoptate prin intermediul "unui subtil amestec de stimulare și dialog bazat în primul rând pe practici discursive, alături de un sistem sofisticat de sprijin financiar și de control. " (Lagendijk și Boekema 2009 129) Pe de o parte, veniturile provinciilor și municipalități depind încă în mare masaura de guvernul național. Provinciile și municipalitățile realizează venituri de doar 24 la sută respectiv 19 la sută din veniturile lor totale, iar restul vine ca un grant de la guvernul național (Needham 2007; RFV 2010). Acest lucru întărește puterea guvernului național, iar pe de altă parte, sistemul obligă diferitele nivele de guvernare să caute un consens.

În privința elaborării politicilor spațiale (Faludi și van der Valk 1994 Hajer și Zonneveld 2000; Lagendijk și Boekema 2009). Două forme de mecanisme de coordonare sunt stabilite prin lege și în practică și anume coordonarea verticală și orizontală. Competențele de supraveghere ale statului sunt folosite pentru a facilita coordonarea de jos în sus, pentru a genera un consens și să se facă astfel schimb de experiență. Logică care stă la baza acordului instituțional olandez se bazează pe o teorie potrivit căreia unitatea statului nu poate fi impusă de sus ", ci mai degrabă vine de la" o multitudine de forțe care se “luptă” cu diferențele lor într-un cadru convenit. " (Faludi și van der Valk 1994, 33) Acest lucru contribuie la stabilitatea politică.

7. Politici de planificare teritorială în Olanda

Pământul este o valoare deoarece pământul este rar, pământul este fragil.

Aceste trei afirmații reflectă relațiile de bază ale omenirii cu terenul, acestea sunt relații sociale, economice și de mediu. Asociere umanității cu pământul vine de la natura durabilă a terenurilor: pământul este baza de producere a produselor alimentare, pământul este adăpost și mijloc de trăi. Cel mai important lucru este înțelegere faptului că omenirea trebuie să decidă cum să negocieze principiile de organizare ale legăturii dintre societate și pământ. Modurile în care societatea umană se adaptează la constrângerile date de natură și modul în care oamenii acționează asupra mediului înconjurător în eforturile lor de a face față pre-condițiilor de mediu sunt esențiale pentru prezent, dar mai ales pentru viitor. Aceste interacțiuni din păcate de cele mai multe ori nu se întâmplă să fie gestionate înțelept astfel că sustenabilitatea cantitativă și calitativă a societății în sine poate fi subminată.

Încă de la sfârșitul anilor 1960 autoritățile naționale olandeze au urmat o politică de urbanizare compactă sub diferite forme, deși de mlte ori cu obiective politice diferite, care nu au fost bine înțelese.

O analiză bazată pe metodologii de evaluare și pe un cadru de analiză a eficienței politicilor naționale de amenajare a teritoriului descrie ceea ce ar fi fost cu Olanda dacă intervențiile masive din mediul urban din 1970 cu scopul dezvoltării nu ar fi fost puse în aplicare, sau în cazul în care rețeaua de autostrăzi extinsă anticipat la sfârșitul anilor 1960 nu ar fi fost realizate. Impactul scenariilor au fost calculate și evaluate cu un model de interacțiune GIS bazat pe criterii privind utilizarea terenurilor, utilizând o gamă de criterii privind moduri de utilizarea terenurilor, de transport, accesibilitate, indicatori ecologici și sociali. Analiza a arătat că politicile de infrastructură, de utilizare a terenurilor au avut succes în privința extinderii urbane deasemenea și partea care este dedicată conservării zonelor naturale.

Direcțiile generale în politicile de planificare teritorială din Olanda au urmat două direcții evidente: politici urbane și politici rurale.

Planificarea urbană în Olanda este un proces complex, care va fi rezumat aici în linii mari.

Procesul de planificare urbană are temeiul juridic în Legea amenajării spațiului, în limba olandeză “de Op de Wet Ruimtelijke Ordening” (WRO) elaborată de Ministrul Locuințelor, al Amenajării Teritoriului și Mediului care răspunde politic.

Olanda are o infrastructură modernă care permite utilizarea ei eficientă și intensă, dar națiunea a reușit să limiteze să limiteze zonele cu “densitate” de dezvoltare scăzută, care este atât de tipică în multe țări după al doilea război mondial. Olanda este una dintre cele zece țări cu densitate mare din lume, dar și ei încă au mare zone de teren neamenajat. Guvernul central a jucat un rol important, deoarece după al doilea război mondial și-a însușit rolul atât de dezvoltator cât și de preservationist.

Până de curând guvernul a controlat politică spațiala, dar a început procesul de descentralizare în scopul de a permite provinciilor să se dezvolte în funcție de nevoile fiecărei comunități în parte. Această flexibilitate dobândită permite pentru provincii mai multe posibilități de dezvoltare. Opțiunile variază din cauza situațiilor unice ale fiecăreia dintre provincii. Această nouă flexibilitate este dobândită în contextul spațial al politici spațiale din trecut care încă influențează metodele și instrumente din prezent (Schiess,

2007).

În Olanda, politică de dezvoltare rurală intră în sfera de responsabilitate a Ministerului Agriculturii, Naturii și Calității Alimentelor. Dezvoltarea rurală este importantă, dat fiind că are un rol esențial în dezvoltarea tuturor aspectelor legate de peisajul rural, gospodărirea apelor și activitățile recreative în aer liber din Olanda. Programul de Dezvoltare Rurală (PDR) al țării reprezintă o transpunere practică a Strategiei de Dezvoltare Rurală a Olandei (SDRO), fundamentată pe orientările Europene pentru dezvoltare rurală și reflectă deciziile strategice ale Olandei în acest domeniu.

Programul de Dezvoltare Rurală al Olandei include următoarele obiective generale:

Consolidarea spiritului antreprenorial și a capacității de inovare în acest sector;

îmbunătățirea răspunsului la solicitările venite din partea societății referitoare la calitatea mediului, gospodărirea apei, calitatea alimentelor, sănătatea și bunăstarea animalelor;

îmbunătățirea condițiilor materiale în domeniul agroindustrial;

îmbunătățirea calității produselor și a procesului de producție prin consolidarea lanțului agroalimentar;

gestionarea durabilă a zonelor Natura 2000 și întărirea sprijinului pentru amplificarea biodiversității, în special în cadrul întreprinderilor agricole;

conservarea și ameliorarea peisajelor antropice specifice („Peisaje Naționale”) aparținând patrimoniului cultural olandez;

creșterea gradului de împădurire a terenurilor agricole, exploatarea multifuncțională și gestiunea durabilă a pădurilor (cu rol de producție);

refacerea sistemelor hidrologice printr-o gospodărire durabilă (economică și ecologică) a apei, îmbunătățirea calității apelor de suprafață și subterane, prevenirea deficitului de apă pe terenurile agricole și zonele naturale;

diversificarea activităților agricole;

promovarea microîntreprinderilor în zonele rurale;

creșterea accesibilității zonelor rurale și promovarea turismului rural;

îmbunătățirea calității guvernanței rurale și mobilizarea capacității de dezvoltare

.

În România în ultimii ani asistăm la un proces de transformare internă a localităților de dimensiuni mai mari și la un proces de extindere a majorității localităților, proces însoțit de următoarele fenomene

• reașezarea în teritoriu a populației, emigrarea sau plecarea temporară în alte țări a unei părți din adulții apți de muncă,

• Transformări funcționale în interiorul localităților, determinate de necesitatea implantării construcțiilor comerciale, birourilor și locuințelor colective, reconversia zonelor industriale sau a unităților industriale izolate, reconversia unităților militare și a unităților industriale mici și mijlocii private.

• Ocuparea și desființarea parcurilor și pepinierelor – asistăm la o avalanșă de situații litigiose și care impun o dezvoltare contrară principiilor de dezvoltare urbană durabilă

• dezvoltarea sistemului de legături în teritoriu și în localități (necesitatea de autostrăzi, drumuri rapide, șosele, căi ferate și modernizarea clădirilor stațiilor C.F.R, apariția porturilor de agrement, extinderea aeroporturilor existente, înființarea unor aeroporturi noi, organizarea circulațiilor în localități, amenajarea spațiilor pietonale ș.a.).

Extindere urbană necontrolată care este sursa multor consecințe negative

– Degradarea mediului natural

– Consumul ireversibil de teren

– Distanța care duce la dependinta de mașini, generând fluxuri importante de mașini, blocaje de trafic, poluare.

Promovarea dezvoltării urbane înseamnă a acționa în sensul creșterii diferitelor tipuri de potențial- economic, social, de mediu și cultural ale orașelor și zonelor urbane. Această implică o gamă largă de politici publice urbane bazate pe cunoștințe multidisciplinare. Implicarea societății civile prin acțiuni bazate pe participare reprezintă de asemenea un aspect esențial pentru rezolvarea problemelor complexe ale dezvoltării urbane. În ultimii ani, obiectivele de durabilitate și promovare a coeziunii au devenit prioritare în cadrul strategiilor de dezvoltare urbană.

Planificarea integrată (în opoziție cu planificarea sectorială) este un proces, care implică gruparea eforturilor de planificare specifică de nivel și sectorială, ce permite un proces decizional strategic. În contextul planificării integrate factorii economici, sociali, ecologici și culturali sunt utilizați în comun și îmbinați pentru a dirija deciziile de folosință a terenurilor și a obiectivelor în vederea unei dezvoltări urbane durabile.

Instrumente pentru o planificare și dezvoltare urbană durabilă în România:

– Planuri și proiecte urbane integrate

• regenerarea urbană vizează zonele urbane în dificultate, situate într un cadru urban predefinit care necesită relansarea economică, reinserție socială și economică a locuitorilor, ameliorarea calității vieții

• Programele de regenerare urbană urmăresc

– Consolidarea prosperității economice și a locurilor de muncă în orașe

– Promovarea egalității, inserția socială și îmbunătățirea cadrului de viață

– Protejarea și ameliorarea mediului urban pentru obținerea unei dezvoltări urbane durabile locale și globale

– Contribuția la o bună guvernare urbană și la consolidarea capacității instituționale.

8. Planificarea spațială în Olanda. Instrumente și actori

Referindu-mă la Olanda ca la un stat descentralizat, provinciile și municipalitățile olandez au obligația de a se implica în “munca” administrativă, care este delegată de către guvernul național în scopul de a duce la îndeplinire proiecte și sarcini administrative ca și corpuri administrative autonome.

Olanda cuprinde un teritoriu în mare parte sub nivelul mării și înconjurat de apă, așa ca fiind în mod constant afectată de inundații fie de pe Rin fie dinspre Marea Nordului, Olanda a creat un sistem de poldere, care să o protejeze și chiar să câștige și teren în detrimementul mării. Eforturile mari în câștigarea aceste bătălii cu apa a dus politicile de planificare olandeze să fie printre cele mai restrictive din Europa.

Cu privire la autoritățile implicate în sistemul de planificare,

Spațiale autoritățile de planificare Legea de planificare de Amenajare a Teritoriului (Wet op de Ruimtelijke Ordening, WRO), care reglementează amenajarea teritoriului și urbanismul separat de” Legea locuinței”, a fost legiferată în 1965.

Guvernul național este cel care ia decizii cheie de planificare, provinciile au obligația de a elabora planuri regionale chiar și de provincie care acoperă regiuni largi, municipalitățile au fost obligate să elaboreze planuri structurale, iar instituțiile administrative de nivel inferior au fost împuternicite să se ocupede planificare și de planurile regionale provinciale.

Municipalitățile elaborează planuri de urbanism sau de utilizare a terenurilor, care au necesitat aprobarea în prealabil a autorității provincială.

Spre deosebire de orientările naționale tradiționale de politică spațială, regulamentele date de către guvern stabilesc ca o perspectivă pe termen lung scopul de a "competitiv, accesibil, locuibil în condiții de siguranță în Olanda".

Obiectivele pe termen mediu spre 2028 sunt:

I) îmbunătățirea competitivitatatii prin consolidarea structurii economice spațiale,

Îi) modernizarea și asigurarea unui spațiu accesibil cu prioritate a utilizatorilor

Iii) asigurarea unui mediu durabil și sigur care conservă natura bogată și valoare istorică și culturală ridicată.

Lucrul interesant la sistemul olandez de planificare spațială este că nu există o ierarhie oficială între planurile de amenajare teritorială. La nivel național există decizii esențiale specifice (care sunt plasate undeva între o declarație politică și o lege), ale căror elemente principale trebuie luate în considerare la nivel provincial și municipal.

Asemenea decizii esențiale la nivel național, referitoare la amenajarea teritorială, pot include, spre exemplu, desemnarea unei anumite zone ca rezervație naturală. Guvernele provinciale elaborează planuri regionale, care au în mod principal caracter consultativ (de exemplu, propuneri pentru dezvoltări urbane, industriale sau de agrement), deși pot conține elemente ce obligă din punct de vedere legal, de c are municipalitățile trebuie să țină cont. Din cele trei niveluri la care se desfășoară amenajarea teritorială, cel municipal este considerat a fi cel mai important. Din nou, ca și în cazul Spaniei, planificarea spațială este considerată a avea cel mai trategic rol la nivel urban. În consecință, MDRAP ar trebui să ia serios în considerare elaborarea unei strategii de dezvoltare urbană în tandem cu strategia de dezvoltare teritorială propusă.

Două tipuri de planuri sunt elaborate la nivel municipal: planul structural și cel al utilizării terenului. Planul structural conține o analiză socio- economică și o declarație de politică referitoare la viitoarele proiecte ale municipalității. Acest plan trebuie aprobat de Consiliul municipal. Interesat este faptul că planul de utilizare a terenului este obligatoriu doar pentru terenurile aflate în afară intravilanului, nu și pentru cele din intravilan. Planul este elaborat cu o valabilitate de 10 ani și are putere de lege.

Cetățenii au dreptul și adesea îl folosesc, să se opună propunerilor de planuri. Adesea, în aceste cazuri, primesc aprobarea judiciară. De fapt, acest lucru este considerat a fi punctul cel mai slab al sistemului de amenajare teritorială olandez.

Posibilitățile complexe de a face apel pot întârzia elaborarea planurilor timp de mulți ani și pot diminua eficiența documentelor de planificare spațială. Adesea, până să fie aprobate, planurile de amenajare teritorială sunt deja învechite. Această este o problemă de care se lovesc și planificatorii spațiali români care au de-a face cu interese private (apărarea drepturilor la proprietate privată în instanță), care adesea subminează instrumentele de planificare spațială.

Într-o tentativă de a reforma un sistem funcțional, noua Lege a planificării spațiale a fost dată în 2008. Legea include un număr de reguli noi pentru planificare spațială, cu atenție sporită acordată dereglementării, descentralizării și dezvoltării. Utilizarea instrumentelor de planificare spațiale a fost reformată pentru trei niveluri administrative (stat, provincii și municipalități). De aceea, cadrul planificării spațiale folosește acum trei instrumente: planul structural, cel al utilizării terenului și decizia de proiect.

Planurile structurale sunt concepute ca documente de politică, fără aplicare legală și care au rolul de a înlocui fostele planuri oficiale (planul național, planul regional și planul local). Politicile expuse în planurile structurale sunt implementate cu ajutorul planurilor de utilizare a terenurilor. O procedură pentru decizia de proiect presupune o revizuire a planurilor existente cu privire la utilizarea terenurilor.

Olandezii au creat o Strategie națională de amenajare teritorială în anul 2005. O parte dintre elementele de bază ale acestei strategii sunt:

promovarea orașelor puternice și dinamice,

un cadru rural dinamic și

asigurarea siguranței publice.

Strategia națională de amenajare teritorială include procedurile de amenajare teritorială pentru guvernele locale și regionale, deși administrația centrală nu este responsabilă pentru punerea în aplicare a standardelor de calitate.

9. Concluzii, reflecții, idei pentru România

Poate România învăța de la Olanda în domeniul managementului teritorial?

Eu sppun ca dă, România poate învăța foarte mult de la Olanda în domeniul planificării teritoriale. Acest lucru poate sună ieftin. Poate părea irelevant pentru a învăța de la o astfel de țară mică. Cu toate acestea, Olanda cu atât de mulți locuitori, pe atât de puțin spațiu, a trebuit să fie inteligentă, nu?

Olanda a ținut pasul cu explozia numărului de proprietari de mașini de la începutul anilor ‘60 la peste 8 milioane raportată la o populație de peste 18 milioane de oameni într-o zonă mai mică decât Banatul și Crisana luate la un loc, iar acestea două au doar 3 miliane de locuitori. În Olanda găsim cel mai mare grad de utilizare a bicicletei la nivel mondial.

În orașe precum Amsterdam, Utrecht, Groningen și Zwolle cotă de utilizare a bicicletelor este de peste 50%. În combinație cu cotă de transport în comun, cifrele ajung chiar la 70% din călătoriile urbane așadar strategia privind transportul este durabilă. Acest lucru contribuie în mod semnificativ la o calitate mai bună a vieții. În Olanda, sunt mai multe biciclete decât oameni.

Olanda are cel mai sigur sistem de mobilitate din lume, deoarece Olanda are cel mai mic grad de decese în trafic. În ciuda traficului lor dality vulnerabilityin, Olanda are de departe cea mai scăzută rată de mortalitate în întreaga lume cu bicicleta! 🙂 Acest lucru este legat de modul integrat de planificare a diferitelor rețele de transport, toate tipurile de intervenții comportamentale și acțiunile de punere în aplicare axate pe locațiile cu grad ridicat de risc și/sau un volum mare de trafic.

Încă sdin secolul al 16-lea s-au dat legi care protejează pământul, iar scoatere pământului din apele mării a fost scopul principal al olandezilor. Acum, crearea de orașe atractive și vitale este principalul obiectiv al Olandei. Planificarea mobilității urbane este utilizată pentru a crea condiții pentru condiții de trăi sustenabile și vitalitate economică. Orașele Olandei sunt înfloritoare, deoarece le-au planificat să fie așa. Ele sunt încă în creștere, în timp ce natura este încă doar la mică distanță (Randstad – inima verde a Olandei).

În Olanda nu au spațiu pentru adăugarea de drumuri sau de benzi suplimentare. Au învățat că nu au nevoie de ele. Sistemele de control al traficului inteligente cresc capacitatea rutieră.

În România avem nevoie de o simplificare a sistemului de planificare care înseamnă reducerea redundanței și suprapunerii între planuri și documente strategice, diminuarea complexității documentelor de planificare și stabilirea soluțiilor potrivite ținând cont de numărul și conținutul documentelor necesare, bazate pe nevoile teritoriilor luate în considerare.

Conducerea, strategia și coordonarea resurselor sunt fundamentele esențiale ale punerii în aplicare a planului de dezvoltare a României.

Acest lucru ar trebui efectuat atât pentru planuri și strategii teritoriale de nivel național, cât și pentru elementele de nivel inferior.

La nivel județean, planurile de amenajare a teritoriului ar trebui bazate pe strategii existente și ar trebuie să se evite dublarea muncii deja realizate. Un plan-cadru simplu, care să ofere certitudine și oferă posibilități de flexibilitate în zonele

Care sunt supuse unor modificări majore.

Acțiunile specifice necesare reduceri suprapunerilor și redundanțelor includ:

– Administrația centrală ar trebui să emită un set de linii directoare pentru elaborarea documentelor județene strategice. Acesta ar trebui să includă mențiuni specifice asupra rolurilor și tipului de conținut recomandat pentru fiecare dintre cele două și modul în care cele două ar trebui să se coordoneze reciproc. Un astfel de ghid ar trebui să includă sfaturi pentru aspectele ce necesită abordare, tipurile de analiză și indicatorii de performanță, precum și aspecte pentru monitorizare și implementare. Planurile de nivel superior ar trebui păstrate simple și clare. Planul de amenajare a teritoriului național este un exemplu bun în acest sens.

Acțiunile specifice necesare reducerii suprapunerilor și redundanțelor includ:

– Proiectarea și implementarea programelor necesare instruirii funcționarilor publici locali în lucrul cu documente de planificare strategică, cu scopul de a comunică bunele practici referitoare la planificarea spațială.

– Interacțiunea continuă cu autoritățile publice însărcinate cu funcții de planificare spațială, identificarea celor mai importante probleme din domeniu și identificarea bunelor practici care pot fi reproduse pe întreg teritoriul țării și care pot duce la schimbări de politică și reglementare în domeniu. Documentele de planificare trebuie să acopere criterii diferite, în funcție de contextul și complexitatea teritoriului studiat. Ghidurile pentru elaborarea PUG ar trebui să facă deosebirea între diferitele tipuri de așezări. Un oraș mare, dinamic, va necesita probabil un set de instrumente de planificare mai diversificat decât un sat mic unde nu se petrec foarte multe schimbări.

Implicarea părților interesate devreme în procesul de comunicare și a continuat și a dialogului. Implicarea tututor actorilor relevanți în procesul de planificare este esențială pentru a permite unui plan de amenajare a teritoriului să devină strategic. Mai mult decât a juca un rol de coordonare, planificarea spațială ar trebui folosită ca instrument strategic. La nivel național, miniștri de resort care desfășoară proiecte de dezvoltare (Transporturi, Mediu, Agricultură) trebuie să aibă o echipă de planificare spațială, care să asigure contribuția planificiării spațiale la alegerea strategiei.

Direcția Generală de Dezvoltare Regională ar trebui să se asigure că toate planurile de amenajare a teritoriului ajung la Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Această este agenția care administrează baza de date a terenurilor din România și este unul din punctele de referință pentru inițiativele de dezvoltare. Mai mult, toate datele și planurile organizate și administrate de DGDR ar trebui făcute publice.

Planurile trebuie elaborate într-o ierarhie clară. În principiu, planurile de nivel superior ar trebui plasate înaintea celor de nivel inferior.

Planurile de amenajare a teritoriului ar trebui să fie flexibile, un proces flexibil pentru a aborda consecințele neprevăzute și de proiectare a unor soluții durabile luând în considerare condițiile locale.

Dacă înființarea agențiilor de planificare se dovedește a fi greu de realizat, se poate încerca externalizarea acestor funcții când lipsește capacitatea. Este importantă eficientizarea procedurilor de achiziție publică, pentru a se permite angajarea de companii nu doar pe baza celui mai mic preț (cum se procedează adesea în momentul de față), dar și pe baza calității propunerii prezentate și probabilității efectuări unei lucrări de calitate.

Dezvoltarea unei baze de planificare spațială care să adune informațiile necesare pentru a oferi o bază solidă pentru dezvolatarea de politici eficiente și echitabile și dezvoltarea procedurilor coerente care să garanteze că persoanele afectate au acces la procesul de luare a deciziilor.

Strategiile integrate urbane și rurale, pentru a se asigura că interesele sectoriale funcționează în mod concertat.

În paralel, autoritățile publice ar trebui să depună eforturi pentru îmbunătățirea capacităților, prin atragerea și reținerea oamenilor calificați care pot susține agenda locală a amenajării teritoriale.

Aplicarea tehnicilor de evaluare și de fezabilitate pentru a evalua impactul potențial al politicilor de planificare strategică urbană. Proiectele finanțate de UE sunt o bună oportunitate pentru a crește rolul planificării spațiale. Planificarea spațială se îmbină cu dezvoltarea, iar fondurile UE au declanșat un val mare de proiecte de dezvoltare, răspândite pe teritoriul țării.

O altă problemă a cadrului legal este reprezentată de diferitele instrumente de planificare care nu au autoritatea de a asigura punerea în aplicare a prevederilor lor.

Planificarea spațială poate contribui la obținerea unor beneficii economice, sociale și de mediu pentru România. Sistemul de planificare strategică a teritoriului dacă este în mod corect administrat, acesta este un instrument important pentru promovarea investițiilor, a dezvoltării, a protecției mediului și a îmbunătățiri calității vieții.

BIBLIOGRAFIE

OCDE. 2001. Către un nou rol al amenajării teritoriului. Editura OCDE, Sursa: http://cse.uaic.ro/_fișiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Planificare_și_amenajare.pdf

Raport Organizația Națiunilor Unite. 2008. Amenajarea teritoriului: Instrumentul cheie pentru dezvoltare și guvernare eficientă cu referire specială la țările în tranziție. New York și Geneva, sursa :

http://cor.europa.eu/en/activities/governance/Documents/CoR's%20White%20Paper%20on%20Multilevel%20Governance/RO.pdf

Legea nr. 350/2001, sursa http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28561

Programul de formare continuă “PLANIFICARE STRATEGICĂ INTEGRATĂ LA NIVEL LOCAL ȘI REGIONAL” modulul de “Planificare strategică”, elaborat în cadrul Proiectului DFID Suport pentru Implementarea Strategiilor Naționale de Dezvoltare (2010).

Faludi, Andreas. 2001. „Performanța amenajării teritoriului”. În OECD, Către un nou rol al amenajării teritoriului. Sursa: http://homepage.univie.ac.at/andreas.faludi/

Spațial Planning – Key Instrument for Development and Effective Governance, The European Council of Town Planners (2003), sursa: http://www.europeanhabitat.com/wp-content/uploads/2016/03/207-17.-3.-2016-CREATING-OUR-FUTURES-ECTP-CEU.pdf

A. de Laubadere, Manuel de Droit Administratif – dixième édition, 1976, L.G.A.J., p. 7. Citat din Dragoș Valentin DINCĂ, Sistemul administrativ românesc – inspirație franceză și adaptare autohtonă, Editura Economică, București, 2012,

Dumitrică, C., Analiza actorilor implicați în procesul dezvoltării regionale în volumul „Relația inovativitate-investiții străine directe – provocări și oportunități europene”, Institutul de Economie Națională, Editura Universitară, București, 2008

Raportul a fost elaborat pentru ministerul dezvoltării de către o echipă formată din Marcel Ionescu-Heroiu, Marina Neagu, Nicolae Țarălungă, Pedro Ortiz, Norbert Petrovici, Ciprian Moldovan și Eugen Pănescu. Raportul a beneficiat de comentarii din partea colegilor Guido Licciardi, Toshiaki Keicho și Liviu Ianăși, care au revizuit acest material, sursa 1: http://www.poat.ro/proiecte_si_beneficiari_43814.html?Consolidarea-capacitatii-de-planificare-spatiala,-preconditie-pentru-dezvoltarea-urbana, sursa 2: http://www.sdtr.ro/upload/banca-mondiala/docs/Brosura%20-%20Consolidarea%20capacitatii%20de%20planificare%20spatiala.pdf

Spațial Planning în the Network Society-Rethinking the Principles of Planning în the Netherlands, European Planning Studies Volume 8, Issue 3, 2000, sursa :

http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/713666411

https://www.ifitweremyhome.com/compare/RO/NL

www.limburg.nl.

A. Lijphart, The Politics of Accomodation, New Haven, 1975 (ediția a II-a, revizuită).: Sursa : http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=6115604,

RALF KLEINFIELD – THEO A.J. TOONEN, Aspecte politice, instituționale și juridice ale regiunilor Olandei, traducere de Doina Bac studiu publicat în volumul The Regions — Factors of Integration or Disintegration în Europe?, Editura Nomos, Baden-Baden, 1996, sutrsa: http://www.abebooks.com/book-search/isbn/3789043826/

Th.A.J. Toonen, The unitary state as a system of cogovernance, the case of Netherlands, în Public Administration, Autumn 1990, pp. 281-296; R. Kleinfeld, Die Modernisierung des niederländischen Staates: Entwicklungen und Reformprozesse auf der mittleren Verwaltungsebene, Studie im Aufrage des IAT-Gelsenkirchen, Haga, sursa:

https://www.researchgate.net/publication/229930818_The_Unitary_State_as_a_System_of_Co-governance_The_Case_of_the_Netherlands

http://stirileprotv.ro/știri/internațional/marti-live-protv-news-olanda-sarbatoreste-in-strada-primul-barbat-care-urca-pe-tron-in-123-de-ani.html

http://www.newgeography.com/content/004028-the-dutch-rethink-welfare-state

https://www.government.nl/topics/social-policy/contents/the-development-of-the-social-policy-of-the-netherlands

Dana Dolghin, Contributors.ro, Olanda: modelul polder și criza financiară, sursa: http://www.contributors.ro/cultura/olanda-modelul-polder-%C8%99i-criza-financiara/

http://www.innovationseeds.eu/Policy-Library/Core-Articles/Cradle-To-Cradle-C2C–The-Dutch-Region-Of-Venlo-Towards-A-Circular-Economy.kl

Autor Ștefan Svallfors, editura PUBLICATION STANFORD, CALIFORNIA: STANFORD UNIVERSITY PRESS, [2012] SERIESS tudies în social inequality, pag. 245, ISBNS 9780804782524

http://www.academia.edu/8280082/Planning_system_and_landscape_a_Dutch_example

http://www.legislationline.org/documents/section/constitutions/country/12

Goedman, J., Zonneveld, W. (2007) In search for the sustainable urban region, Paper presented European Network of Housing Research (ENHR) Conference, Rotterdam, 2007, sursa : http://www.isocarp.net/data/case_studies/1252.pdf

“DUTCH SPAȚIAL PLANNING MODEL” FOR SUSTAINABLE URBAN DEVELOPMENT, Pelin ALPKOKIN, Yoshitsugu HAYASHI, Kazuyuki KURIYAM, sursa:

http://www.isocarp.net/data/case_studies/1252.pdf

http://www.dutchcivillaw.com/civilcodebook055.htm

Rule and Order Dutch Planning Doctrine în the Twentieth Century, Autori: Faludi, A., van der Valk, A.J. Ed. GeoJournal, Amsterdam, 1994, ISBN 978-94-017-2927-7

https://enrd.ec.europa.eu/ro/country/thenetherlands

http://www.bbc.com/news/magazine-23587916

http://delta.tudelft.nl/article/-more-bikes-than-people-in-holland/23907

Carlton Reid (8 December 2012). "Why is cycling popular în the Netherlands: infrastructure or 100+ years of history?". Roads Were Not Built For Cars website. Sursa: http://www.roadswerenotbuiltforcars.com/netherlands/

Jay Walljasper. "How to Make Biking Mainstream: Lessons from the Dutch". Yes! Magazine. Sursa: http://www.yesmagazine.org/planet/how-to-make-biking-mainstream-lessons-from-the-dutch

http://www.goudappel.eu/examples/

http://www.unece.org/fileadmin/DAM/hlm/documents/Publications/spatial_planning.e.pdf

http://www.beg.utexas.edu/energyecon/Uganda/Strategic-Planning-Process.pdf

https://www.unece.org/fileadmin/DAM/hlm/sessions/docs2013/draft.strategy.post.pdf

http://www.agenda21.org.ro/

http://www.un.org/en/development/desa/population/