Analiza Mărcii Magiun de Topoloveni

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI MANAGEMENT

PROIECT DE DIPLOMĂ

Coordonator științific:

Conf.univ.dr. Diana Tănase

Absolvent:

Florin Ardelean

Reșița

2016

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI MANAGEMENT

INGINERIE ECONOMICĂ ÎN DOMENIUL MECANIC

Semnătura coordonatorului științific

Analiza mărcii Magiun de Topoloveni

Coordonator științific:

Conf.univ.dr. Diana Tănase

Absolvent:

Florin Ardelean

Reșița

2016

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI MANAGEMENT

DEPARTAMENTUL DE MECANICĂ ȘI INGINERIA MATERIALELOR

Declarație de asumare a răspunderii

[anonimizat], absolvent al Facultății de Inginerie și Management din Universitatea “Eftimie Murgu” din Reșița, declar că lucrarea de licență este elaborată exclusiv de mine, pe baza efortului personal de documentare, cercetare, proiectare și redactare. În cadrul lucrării precizez sursa tuturor ideilor, datelor și formulărilor care nu îmi aparțin, conform normelor de citare a surselor.

Declar că toate afirmațiile din lucrare referitoare la datele și informațiile analizate, la metodele prin care acestea au fost obținute și la sursele din care le-am obținut sunt adevărate.

Înțeleg că falsificarea datelor și a informațiilor analizate în lucrare constituie fraudă și este sancționată conform regulamentelor în vigoare. De asemenea, am luat la cunoștință conținutul Art.7 și Art.9 (licență/diplomă)/20(master) din Metodologia de organizare și desfășurare a examenelor de finalizare a studiilor de licență și master la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița promoțiile 2016.

Data: Semnătura:

…………………………… ……………………………..

CUPRINS

La cel de-al treilea capitol ramane de vazut cum se vor numi subpunctele

INTRODUCERE

În contextul globalizării marca joacă un rol important în dezvoltarea economică și socială a tuturor națiunilor. Ea reprezintă elementul cel mai de preț pe care îl poate avea o organizație/corporație producătoare de bunuri, furnizoare de servicii sau non-profit.

Marca reprezintă "semnatura" comercială a firmei.

Termenul „marcă” a pătruns acum în toate aspectele societății și poate fi aplicat cu ușurință de organizațiile de caritate, de echipele de fotbal și chiar de instituțiile guvernamentale. Considerăm că în momentul de față trebuie schimbată concepția, înrădăcinată cu încăpățânare, cum că mărcile prezintă interes numai pentru bunuri și comerț. Această teză este desmințită de faptul că astăzi clienții mărcilor pot fi: un public consumator, un public care poate influența sau un public intern.

Această lucrare prezintă studiul mărcii magiun de Topoloveni, produs al S.C. Sonimpex SRL

Lucrarea este structurată în 3 capitole, astfel: primul capitol abordează istoria conceptului de marcă, definirea noțiunii de marcă, perspectivele teoretice ale acesteiai, diferențiază marca de brand.

Cel de-al doilea capitol abordează problematica referitoare la conținutului și caracteristicilor mărcii precum și tehnicile de construire a imaginii și incearcă să facă o clasificare a mărcilor după criterii diverse.

Al treilea capitol reprezintă partea practică a lucrării, o analiză a mărcii magiun de Topoloveni, pornind de la istoria magiunului, delimitarea geografică a bazinului Topoloveni, prezentarea produsului și a tehnologiei de preparare, aspecte privind promovarea produsului și crearea unei mărci de succes, prin dobândirea statutului de Indicație Geografică Protejată.

CAPITOLUL I

Privire generală asupra conceptului de marcă

1.1 Scurt istoric al mărcilor

Primele atestări de utilizare a unor însemne pentru identificarea produselor au apărut în Grecia și Roma Antică (pe obiectele ceramice) dar și în Orientul Îndepărtat în China și Japonia (pe obiecte de porțelan).

În Evul Mediu încep să se contureze funcțiile mărcilor și regimul lor juridic,datorită dezvoltării meșteșugurilor.

În acestă perioadă, s-au conturat două categorii de mărci:

Marca corporativă (signum collegi);

Marcă individuală (signum privati).

Marca corporativă (colectivă) atesta respectarea regulilor de fabricație pentru întregul corp de meșteșugari care activau într-un anumit domeniu (corporația). Marca individuală era folosită de un anumit meșteșugar din interiorul unei corporații, pentru individualizarea produselor realizate de el.

Atât marca corporativă (colectivă) cât și cea individuală nu îndeplineau o funcție comercială sau de concurență, ca în cazul mărcii moderne ci atesta respectarea prescripțiilor privind modul de fabricare al produselor respective. Tot în Evul Mediu pe lângă mărcile producătorilor și fabricanților, apar și mărcile comercianților și ale distribuitorilor de produse apărând legi consecrate protecției mărcilor.

În epoca modernă, ca efect al Revoluției industriale, dar și al creșterii demografice, marca apare ca un element de publicitate, oferind posibilitatea consumatorilor de a deosebi produsele unui producător, comerciant sau distribuitor, de produsele similare ale concurenților.

Experții în branding consideră că mijlocul anilor 1980 a reprezentat un punct de cotitura, în momentul în care comunitatea financiară a constatat că mărcile au devenit principala valoare a companiilor. Companiile nu mai erau achiziționate pentru capacitatea operațională sau pentru cunoștințe de management, ci pentru că dețineau un portofoliu de mărci puternice. În acest context, marketingul a devenit, treptat, un marketing centrat pe marcă.

Odată cu globalizarea piețelor și creșterea competiției la nivel global, companiile pun tot mai mult accent pe expansiunea geografică a operațiunilor lor, înființănd sau achiziționând companii în alte țări, sau formând alianțe care depășesc granițele naționale. În același timp, odată cu răspândirea mijloacelor de comunicare globale și regionale, dezvoltarea internațională a vânzărilor cu amănuntul și deplasarea persoanelor, bunurilor și organizațiilor dincolo de granițele naționale trec printr-un profund proces de integrare.

Literatura de specialitate delimitează trei perioade în evoluția utilizării mărcilor:

Prima perioadă, este cea a mărcilor patronimice, caracterizată prin atribuirea de către producători a propriilor nume și produselor lor

A doua perioadă, a mărcilor care disting și descriu produsul

A treia perioadă, a mărcilor simbolice care asigură concordanța între așteptările clientului privind un produs sau serviciu și marca utilizată

În prezent se utilizează cu succes mărci din toate cele trei generații considerate de istoria de până acum a domeniului.

Astăzi, fiecare companie trebuie să decidă dacă va crea sau nu o marcă pentru produsul său. Adoptarea unei mărci a devenit atât de importantă în prezent încât aproape nu există un produs fără o marcă pe el.

1.2 Definirea conceptului de marcă

În contextul globalizării marca joacă un rol important în dezvoltarea economică și socială a tuturor națiunilor. Ea reprezintă elementul cel mai de preț pe care îl poate avea o organizație/corporație producătoare de bunuri, furnizoare de servicii sau non-profit.

Marca reprezintă "semnatura" comercială a firmei.

O marcă este un nume, un termen, un semn, un simbol sau un desen, ori o combinație de aceste elemente, destinate să ajute la identificarea bunurilor sau serviciilor unui vânzător sau grup de vânzători și la diferențierea lor de cele ale concurenților”.

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/23 aprilie 1998 menționează: „Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane. Pot constitui mărci, semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului și a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne”.

După AMA (American Markenting Association): „Marca/Brandul este un nume, un termen, un design, un simbol, sau altceva care poate identifica un vânzător de bunuri și servicii de ceilalți vânzători. Termenul legal pentru marcă este marca înregistrată (trademark). O marcă poate identifica un obiect, o familie de obiecte sau toate obiectele acelui vânzător. Dacă este folosită de firmă în general, termenul preferat este marcă înregistrată”.

Se poate constata cu ușurință faptul că deși există mai multe percepții ale mărcii, ea permite diferențierea produselor, serviciilor, activităților unor organizații de acțiunile similare ale concurenților, contribuind la progresul acestora. Ca elemente definitorii ale mărcii se pot enumera: reprezentări grafice – plane sau în relief – combinații ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului, prezentarea sonoră sau alte asemenea

elemente.

Numele (numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial – inclusiv firma) poate constitui o marcă dacă are un aspect caracteristic obținut prin grafică, culori, așezarea literelor care îl compun sau prin combinarea cu anumite elemente figurative – embleme, viniete. De exemplu marca Ford apare sub forma unei embleme, iar marca Gillette sub forma unei semnături

Numele comercial, constituit prin actul de înființare a organizației din propriul nume, un pseudonim sau un prenume, denumiri care sugerează obiectul de activitate, abrevieri sau inițiale ale numelui sau combinații ale acestor elemente, pot fi utilizate ca mărci. De asemenea, indicațiile geografice ale produselor pot reprezenta mărci cu condiția, să poată fi folosite numai de persoanele fizice sau juridice pentru care aceste indicații au fost înregistrate, conform convențiilor internaționale.

Denumirile, cuvinte inventate sau din limbajul curent, utilizate ca atare sau în combinație cu elemente figurative, combinații de cuvinte, pot reprezenta mărci. De exemplu, Panasonic, Kodak, Fanta, Tide, Omo etc.

Tot din categoria denumirilor fac parte și sloganurile. În principiu, sloganurile pot constitui o marcă, ca și denumirile cu condiția de a fi arbitrare sau fanteziste. De exemplu, sloganurile la Zapp – The next generation network, Nokia – Connecting People, Panasonic – ideas for life.

Specialiștii în marketing apreciază că marca este alcătuită din trei categorii de componente: verbale, semifigurative și figurative. Componenta verbală o reprezintă numele de marcă, ca element generic de identificare a unui produs, a unei game de produse sau a unei organizații/corporații, fiind principalul mijloc de comunicare.

Componentele semifigurative și figurative ale mărcilor sunt reprezentate de logotip, emblemă și design.

Logotipul (folosit mai ales cu prescurtarea Logo) are în vedere reprezentarea vizuală a numelui de marcă, astfel încât să-l pună cât mai bine în evidență, utilizând: linii, curbe, sublinieri, culori sau combinații de culori, caractere tipografice deosebite. Există patru categorii de logotipuri: simple, complexe, iconografice, siglotipuri (logo-sigle).

Emblema constă în asocierea unei imagini grafice numelui de marcă și este reprezentată prin figuri geometrice, obiecte, instrumente, personaje reale sau imaginare. De exemplu asocierea rocii din Gibraltar acum foarte stilizată reprezintă simbolul firmei engleze de servicii financiare Prudential.

Termenul „marcă” a pătruns acum în toate aspectele societății și poate fi aplicat cu ușurință de organizațiile de caritate, de echipele de fotbal și chiar de instituțiile guvernamentale. Considerăm că în momentul de față trebuie schimbată concepția, înrădăcinată cu încăpățânare, cum că mărcile prezintă interes numai pentru bunuri și comerț. Această teză este desmințită de faptul că astăzi clienții mărcilor pot fi: un public consumator, un public care poate influența sau un public intern.

Toate aceste categorii de public nu trebuie neglijat de marcă, indiferent dacă este un produs, un serviciu, o companie sau organizație non-profit, întrucât numai astfel o marcă își poate atinge

potențialul la maxim.

Mărcile presupun o combinație specifică de elemente tangibile și intangibile.

Elementele tangibile sunt exprimate de aspectele cuantificabile ale mărcii. Elementele intangibile sunt mai creative, fiind reprezentate de elementele verbale și vizuale. Creativitatea și imaginația au o importanță crucială în succesul unei mărci. După ce au fost alese componentele mărcii (nume, simboluri, slogan), acestea trebuiesc înregistrate pentru a fi protejate.

1.3 Marcă versus brand

Majoritatea autorilor consideră că marca este o creație foarte veche a umanității, fiind folosită de romani sub numele de “sigillium” și care s-a dezvolt ulterior, cu precădere începând cu evul mediu, pe măsura creșterii importanței și activității breslelor meșteșugărești. În conformitate cu definiția dată de Asociația Americană de Marketing „Marca este un nume, un termen, un semn, un simbol sau un desen, ori o combinație a acestor elemente, permițând identificarea bunurilor sau serviciilor unui vânzător, sau grup de vânzători, și diferențierea lor față de concurență (Kotler, 1997 citat de Balaure și Vegheș, 2008).

Anumiți autori consideră însă această definiție incompletă, deoarece nu valorizează elementele spirituale și psihologice care dau valoare mărcii și care permit asocierea ei de către consumator cu o anumită calitate care o “diferențiează față de concurență”. Din acest punct de vedere, ea poate fi considerată ca fiind o “aură a credințelor și așteptărilor cu privire la produs (sau serviciu), în măsură să-i confere relevanță și distincție. Este extrem de puternică, întrucât depășește zona caracteristicilor fizice ale produsului și pătrunde în sfera caracteristicilor psihologice”.

Pe acest tărâm, al psihologiei consumatorului în raport cu marca, se găsește, în accepțiunea majorității autorilor și diferența dintre “marcă” și “marca de succes”.

Chris Fill consideră că “o marcă de succes este aceea care creează și susține o impresie puternică, pozitivă și de durată în mintea cumpărătorului.” Marca de succes este caracterizată de un capital, înțeles ca fiind “un set de active și pasive legate de aceasta, de numele și logoul acesteia, în măsură să adauge ceva la (sau să scadă ceva din) valoarea furnizată de un produs sau serviciu către o firmă și/sau către cumpărătorii acelei firme”.. Printre activele mărcii, putem găsi: loialitatea față de marcă, recunoașterea numelui mărcii, calitatea percepută, atributele asociate mărcii și alte active aflate în proprietatea mărcii (patente, mărci înregistrate etc).

După unii autori există o distincție semnificativă între marcă și brand, care transcede echivalența lingvistică dintre acestea. Astfel, brand-ul reprezintă “modul în care este văzut un produs, un serviciu, o idee, un stat, o persoană sau o companie în ochii celor cu care interacționează, căroră se adresează.”

Altfel spus, brand-ul este proiecția mărcii în mintea și sufletul consumatorului. Brand-ul fiind o proiecție interioară a mărcii, aparține consumatorilor și viețuiește, atâta vreme cât reușește să se mențină în mintea și în sufletul acestora. Acesta este și motivul pentru care majoritatea “strategiilor de menținere” ale brandurilor recurg la tehnici psihologice care se adresează atât minții cât și sufletului. Astfel, cei trei piloni de construire a mesajelor de marketing de succes ar fi Misterul, Senzualitatea și Intimitatea (Kevin Roberts, Director General Executiv (CEO) la firma Saatchi & Saatchi Worlwide citat de Pastia, 2009).

Din această perspectivă, istoria brandurilor românești poate fi considerată, în conexiune cu evoluțiile istorice, ca o istorie a tranziției de la marcă la brand. În condițiile economiei centralizate cea mai proeminentă valoare a mărcii comerciale era aceea de a identifica fizic produsul, la raft. Lipsa mediului concurențial atenua semnificativ nevoia mărcilor comerciale de a-și crea o identitate complexă, bazată pe realizarea unor legături psihologice cu consumatorul. Elementul dominant al utilizării mărcilor comerciale în limbajul uzual era acela de înlocuire ca substantiv comun a numelui produsului la care se făcea referire. Expresii de genul: “Am ieșit la un Cico”, “Mi-am cumpărat un Arctic, o Dacie, un Pegas, o Eugenie etc” subliniau lipsa alternativelor în aprovizionarea cu bunuri sau servicii (astăzi același fenomen este legat de superbranduri, care oferă prestigiu social – “Mi-am luat un BMV, Mercedes sau Audi A6”).

Totuși, anumite mărci românești, considerate “de lux”, erau purtătoarele unor semnificative valori emoționale, având un activ mai bogat decât mărcile comune. În această categorie intrau produsele care se exportau masiv și care se găseau greu pe piața românească, așa cum erau încălțămintea Guban sau Clujeana. Portul unor produse ale acestor mărci erau motive de mândrie, fiind asociat cu eticheta de “ins cu relații”, “descurcăreț”. Paradoxal, aceste tipuri de mărci erau cele mai apropiate de ideea actuală de brand, simplul lor succes pe piețele externe fiind de ajuns pentru a le transforma în vedete ale pieții.

Trecerea la economia de piață a fost o piatră de încercare mult prea grea pentru majoritatea mărcilor comerciale românești. Un studiu Synovate, realizat în 2005, releva că în top 10 al notorietății mărcilor pe piața românească, nu se afla nici o marcă autohtonă. În topul notorietății mărcilor românești, puțin peste 50 % erau mărci create înainte de 1989, precum Dacia, BCR, Arctic sau CEC. Lipsa investițiilor în marketing, dar și concurența mărcilor occidentale, exponentele unor tehnologii moderne orientate către calitate, a făcut ca un mare număr de mărci rămase în topul notorietății să nu mai existe fizic pe piață: sucurile Brifcor și Quick Cola, țigările Carpați, Snagov și Mărășești, tenișii Drăgășani, mașinile Oltcit sau Lăstun. Chiar și mărcile românești care au supraviețuit tranziției dure către economia de astăzi, au rezistat destul de greu, majoritatea relansându-se practic după privatizările de succes din anii 2000: Dacia (achiziționată de Renault), Arctic, (achiziționată de Arcelik), BCR (Erste Bank), Dero (Unilever), Ursus (1996, South African Breweries).

Un studiu realizat de companiile Gemius și Evensys la începutul anului 2011 pe utilizatorii români de internet cu vârste cuprinse între 18 și 45 de ani, concluziona că imaginea brandurilor românești s-a îmbogățit față de reperele de acum câțiva ani.

Conform acestuia, criteriile care definesc prezența online a unui brand sunt, în ordinea importanței, informațiile despre produsele/serviciile sale și datele de contact disponibile online(42%), imaginea sa online (site-ul web, bannerele, grafica, design-ul) (41%), posibilitatea ca produsele sau serviciile sale să fie cumpărate de pe internet (31%), comunicarea online cu clienții săi prin cât mai multe modalități (blog, newslettere, rețele sociale) (27%), promovarea online intensivă,( 25%), discutarea intensă pe bloguri, rețele sociale, forumuri, (14%). În ochii românilor un brand de succes e definit de produse /serviciide înaltă calitate (66%), faptul că e foarte cunoscut (37%), are produse/servicii care se vând foarte bine (32%), se diferențiază de celelalte branduri (23%), produsele sale sunt inovative (20%), are o mulțime de fani (5%).

În septembrie 2010, Unlock Market Research a publicat studiul intitulat “Top 50 de mărci românești puternice”. Studiul, a avut ca scop măsurarea “puterii” mărcilor românești din perspectiva investiției de încredere și afectivitate care le este acordată de către consumatori. Metodologia studiului a implicat o primă fază în care a avut loc un studiu calitativ, desfasurat prin intermediul a 20 de interviuri în profunzime cu persoane cu varsta cuprinsă între 18 și 45 ani, femei și bărbați, cu studii și venituri cel putin de nivel mediu. Scopul acestei faze a fost acela de a descoperi cum anume definesc românii o marcă locală puternică. Studiul a relevat o serie de caracteristici  generice ale unei mărci românești puternice: mândrie, popularitate/deschidere, succes, ambiție/determinare, încredere, afiliere. A doua fază a presupus un studiu cantitativ, desfășurat prin intermediul unui număr de 1.314 interviuri telefonice. Studiul este reprezentativ urban la nivel de regiune, grad de urbanizare, împărțirea pe sex și vârstă a populației de peste 18 ani.

În urma acestei faze s-a măsurat performanța mărcilor românești, determinată de intensitatea preferinței consumatorilor pentru marca respectivă (alegeri multiple între mărci din aceeași categorie), precum și deimplicarea emoțională, determinată prin măsurarea gradului de asociere cu o serie de atribute derivate din faza calitativă.

În baza acestor indicatori, s-au obținut 5 tipologii: mărci puternice (mărci “model”, performante și iubite în același timp), mărci iubite (mărci de care consumatorii sunt atașați emoțional, dar care nu întregistrează performanțe funcționale semnificative), mărci performante (mărci care oferă produse/servicii de calitate, dar implică mai puțin consumatorii la nivel emoțional. Mărci pe care consumatorii mai degraba le respecta, decât le iubeasc), mărci cu potențial (mărci care încă își consolidează poziția pe piață, cu potențial de a deveni iubite, performante sau puternice) și mărci latente (mărci puternice, dar care se remarcă mai puțin din punctul de vedere al performanței și afectivității).

În categoria mărcilor puternice, studiul a inclus mărci precum: Borsec, Dacia, PRO TV, Dorna, Izvorul minunilor, Poiana, Timișoreana, Cotnari, BCR, Ursus, Murfatlar și Bergenbier.

În categoria mărcilor iubite a fost inclus brandul Bucegi, o bere care nu excelează prin calitate, dar care totuși reușește să se mențină populară, fiind activă pe segmentul economic.

Mărcile cu potențial relevate de studiu au fost: Libertatea, Kiss FM, Banca Transilvania, Antena 1, Cristim, Pate Sibiu, Napolact, Romtelecom și Rom.

Categoria mărcilor cu potențial a fost cea mai numeroasă, incluzând mărci precum: Ciucaș, Ciuc, Pate Bucegi, Farmec, Arctic, Frutti Fresh, CEC, TVR 1, Radio Zu, biborțeni, Zuzu, Mobexpert, Primola etc.

Marca La Dorna a fost singura marcă inclusă în categora mărcilor latente, în timp ce BRD a fost inclusă în categoria mărcilor performante.

Din punct de vedere al evoluției lor în timp, mărcile românești au putut fi grupate în patru categorii:

– mărci reziduale (mărci cu un trecut “glorios”, caracterizate printr-o valoare emoțională mare, dar care în acest moment nu înregistrează performanțe deosebite): Plafar, Doina, Nufărul;

– mărci dominante (confirmate de consumatori prin imagine și valoare): Ursus, Bergenbier, Murfatlar, Cotnari, BCR, BRD, Kiss FM, Borsec, Dacia, PRO TV, Dorna, Izvorul Minunilor, Timișoreana;

– mărci emergente, foste reziduale (mărci cu un trecut “glorios”, revitalizate și adaptate la mediul de marketing actual, dar care au nevoie de timp pentru a confirma faptul că rămân mărci puternice): CEC, Farmec, Ciucaș, Dero, Măgura, Napolact, Pate Sibiu, Romtelecom, Bucegi, Arctic, Petrom, Rom;

– mărci emergente, tinere ( mărci nou apărute): Zuzu, Savana, Radio Zu.

Studiul prezentat mai sus, a relevat faptul că există patru factori diferențiatori de imagine pentru cele mai puternice branduri românești: mândria (PRO TV, Borsec, BRD, Ursus), încrederea (Poiana, Ursus, Cristim, Dorna, Murfatlar, Dacia, Romtelecom), ambiția (PRO TV) și popularitatea (Poiana, Cotnari, Bergenbier, Timișoreana, Izvorul Minunilor, Dacia).

CAPITOLUL II

2.1. Caracteristicile imaginii de marcă

      Imaginea este un atribut al vietii psiho-sociale, bazat pe capacitatea psihicului uman de a-și construi reprezentări mentale care ar putea influența puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivități.

      Imaginea reprezintă activitatea unei întreprinderi, dar și relația dintre întreprindere și piață, consumatori, opinia publică.

      Imaginea se împarte pe două planuri și anume :

      a) imaginea pe plan intern (referitoare la întreprindere), care poate fi diversificată și mai puțin diversificată.                                         

      b) imaginea pe plan extern (referitoare la relația cu piața și cu alte întreprinderi), care diferențiază întreprinderea de alte întreprinderi cu activități similare.

      Din punct de vedere al întreprinderii, imaginea poate fi favorabilă, neutră, nefavorabilă sau insuficient de clară.

      Pentru consolidarea unei imagini favorabile sau ameliorarea unei imagini insuficient de clare sau nefavorabile sunt necesare activități speciale, nu numai pentru ridicarea calității produselor, a nivelului și a gamei de servicii, ci și activități specifice de “Public Relation” sau publicitate.

      Se stie ca este mai greu sa se refacă o imagine compromisă decat să se construiască o imagine de la început a unui produs, serviciu sau intreprindere, ața că pentru o bună alegere a activităților speciale întreprinderea trebuie să cunoască imaginea pe care a  creat-o până atunci în randul consumatorilor.

      Imaginea de marcă este, atât reprezentarea mentală a unui obiect sau a unei atitudini, cât si însumarea unor valori ți convingeri despre un anumit produs sau serviciu.

2.2  Imagine inregistrată, imaginea dorită si imaginea difuzată 

     Ansamblul rezultatelor obținute în urma unei investigații sociologice respectiv efectele mesajelor asupra  indivizilor dă naștere imaginii înregistrate.

     Imaginea înregistrată are un pronunțat caracter dinamic, din acest motiv o întreprindere trebuie să-ți evalueze periodic imaginea, folosind metode de cercetare specifice (cantitative, calitative, motivaționale), pentru a cunoațte în permanență elemente ca : atractivitatea, gradul de încredere, gradul de fidelitate și gradul de satisfacție al publicului față de întreprindere.

     Imaginea înregistrată reprezintă ansamblul opiniilor individuale ale clienților întreprinderii și maniera în care aceasta este percepută în randul publicului.

      Studiul imaginii înregistrate se poate face prin:

      a) cercetarea imaginii în profunzime, pe grupuri mici de consumatori

      b) cercetări efectuate pe eșantioane reprezentative, prin completarea unor chestionare închise sau semi-închise                      

      c) o combinație a primelor două metode, respectiv identificarea principalelor trăsături ale imaginii pe baza unor discuții libere cu un grup restrâns de consumatori, pentru ca pe baza acestor trăsături să se treacă la elaborarea unui chestionar adresat unui eșantion reprezentativ al populației studiate.

Pentru a ține cont de apartenența indivizilor la un anumit grup, se definesc categorii pornind de la variabilele sociologice: vârsta, sex, nivel de educație sau de la variabilele relaționale: clienți, angajați, acționari.

      Imaginea înregistrată corespunde reprezentărilor principale cu privire la un produs, serviciu, o marcă sau o institutie, prezentate la un moment dat în cadrul unei populații. Aceste reprezentări apar ca o modalitate de organizare particulară a cunoștințelor.

      Imaginea inregistrată reprezintă ansamblul rezultatelor obținute atunci când, cu ajutorul sondajelor, se cercetează efectele mesajelor asupra populației. Astfel, se poate da imaginii înregistrate statutul echivalent noțiunii de opinie publică. Aceasta trebuie solicitată, culeasă prin diverse procedee de anchetă și interpretată pentru a-și releva semnificația.

Imaginea inregistrată este o reprezentare socială, a carei funcție este crearea comunicării între indivizi, care diferă sensibil unii de altii.

      Imaginea dorită se referă la modul în care ar dori sa fie perceputa în rândul consumatorilor.

      Imaginea dorită rezultă din identitatea intreprinderii, aceasta fiind definită ca un cumul de simboluri și semnale pe care le transmite mediului extern pentru a arăta stilul și personalitatea sa clienților.

      Imaginea este dată de toate activitățile desfășurate în unitate, de stilul de conducere și de sistemul ei de comunicare.

Imaginea dorită corespunde obiectivelor vizate în legatură cu produsul sau institutia respectivă și cuprinde toate valorile declarate de nucleul strategic tuturor celor care ar putea influența atingerea acestor obiective. Aceasta influență poate proveni de la un număr mare de grupuri sau indivizi: acționari, furnizori, clienți, parteneri, concurenți, sindicate, asociatii sau grupuri de presiune.

      Totalitatea mesajelor întreprinderii pe care aceasta le adresează mediului extern, indiferent de forma de expresie aleasă (spot publicitar, afiș, presă, etc.), reprezintă imaginea difuzată.

      Imaginea difuzată este creată și adaptată segmentului țintă pentu a-i atrage atenția.

      Cel mai important mod de difuzare al imaginii este prin cadrul mass-media care poate fi:

       a) presa, este cel mai important suport asigurând publicarea unor materiale informative (interviuri, reportaje, articole) sau anunțuri publicitare bazate pe o afirmație simplă, un îndemn și pe efectul repetiției asupra cititorului.

       b) radioul, este un mijloc rapid și selectiv de publicitate putând oferi programe diferenâiate în funcție de ora și numărul posturilor de emisie.

       c) televiziunea, asigură prin combinația unică a sunetului, luminii și mișcării avantajul unei impresii de contact cu produsul sau serviciul in cauză, permițând și prezentarea unor explicații si demonstrații convingătoare.

      Toate formele pe care imaginea difuzată le îmbracă trebuie sa aibă menirea de a atrage atenția consumatorului. Consumatorul confruntă părerile pe care le formează în timpul consumului propriu-zis cu imaginea pe care a perceput-o despre produs înaintea consumului pentru a vedea daca produsul corespunde așteptărilor sale.

Imaginea difuzată a unei instituții trebuie să respecte patru principii:

– o imagine difuzata va trebui sa fie justă, pozitivă, durabilă și originală

– instituția trebuie să se facă cunoscută prin ceea ce este și nu prin ceea ce ar trebui să fie, astfel, imaginea difuzată va reflecta întotdeauna adevărul.

– punerea în valoare a firmei constituie scopul principal al promovării unei politici a imaginii, îndeosebi în acele sectoare a căror valoare și importanță este mai puțin cunoscută și apreciată; trebuie evitată elogierea exagerată care nu face decât să atraga atenția asupra insuficiențelor existente

– durabilitatea unei imagini este absolut necesară, ea trebuie astfel constituită încât să reziste de-a lungul anilor.

2.3.  Metode și tehnici de construire a imaginii

Când se dorește construirea unei imagini, indiferent că este a unui produs, marcă sau întreprindere trebuie să se țină seama de faptul că aceasta se realizează în timp fiind nevoie de coerență și de continuitate în actele de comunicație.

Crearea imaginii unui produs, serviciu sau întreprindere este o activitate ce presupune muncă în echipă, din care trebuie să facă parte economiști cu specializare în marketing, reprezentanți ai compartimentului “Relații Publice”, politologi, sociologi, graficieni, designeri, tehnicieni, etc.

Un sistem de comunicație al întreprinderii cu mediul extern, bine pus la punct, are ca rezultat obținerea unei imagini pozitive, bogate și coerente. S-a ajuns la concluzia că în societatea actuală cu cât politica de comunicație a întreprinderii este mai eficace cu atât va fi mai puternică și imaginea sa.

Imaginea unei firme se stabilește și se consolidează în timp, permanenței și coerenței semnelor și mesajelor utilizate.

Dacă o întreprindere conoaște imaginea pe care o are la momentul respectiv în rândul consumatorilor și cauzele unor aprecieri negative din partea acestora știe să-și aleagă din multitudinea instrumentelor de marketing pe cele care să-i optimizeze în viitor procesul de creare al imaginii.

Studiile de imagine reflectă modul de percepere a realității.

Trebuie luate în calcul aspecte cum ar fi adaptarea imaginii la cerințele, preferințele si motivațiile clientelei, precum și faptul că imaginea trebuie să fie ideală.

Studiile de imagine trebuie să urmarească modul în care este apreciată imaginea unei întreprinderi (imagine formată / neformată / insuficient de clară), nivelul ei de evoluție, fază în care se află imaginea (de creștere/de maturitate/de îmbătrânire), cât și faptul cum este imaginea dacă ea este formată (favorabilă/nefavorabilă) și intensitatea ei.

Rezultatele studiilor de imagine pot ajuta conducerea unei întreprinderi în a lua măsuri pentru crearea, îmbunătățirea, modificarea sau menținerea imaginii în rândul diferitelor categorii de public.

Pornind de la cercetare, întreprinderea poate realiza o serie de programe practice pe care le poate înscrie în politica sa generală de marketing cu scopul de a menține, consolida sau îmbunatății imaginea, acționând asupra cauzelor care ar putea duce la deformarea imaginii sale.

Investigarea imaginii pornește de la stabilirea conținutului acesteia, determinandu-se gradul de cunoaștere al produsului, mărcii, întreprinderii și modul de reprezentare a imaginii în mintea consumatorului și continua cu determinarea modului de formare și evoluție a imaginii în rândul clientelei.

Studiul imaginii întreprinderii este o activitate necesară, importantă și permanentă care servește la îmbunătăâirea imaginii prezente, cu efecte pozitive asupra activității întreprinderii și eficienței acesteia.

2.4. Conținutul și caracteristicile mărcilor

Cea mai importantă definitie a mărcii a fost data de Asociatia Americană de Marketing (AMA), astfel: „O marcă este un nume, un termen, un semn, un simbol sau un desen, ori o combinatie de elemente, destinată să ajute la identificarea bunurilor sau serviciilor unui vânzător sau grup de vânzători și la diferențierea lor de cele ale concurenților”.

Din punct de vedere juridic, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unor persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Elementele care contribuie la definirea juridică a mărcii sunt:

–             numele de marcă respectiv expresia verbală a mărcii, ceea ce poate fi pronunțată cu ușurință și care permite numirea unui produs, serviciu sau firmă.

–             emblema, adică elementul de simbolizare al mărcii care asigură recunoașterea acesteia, neputțnd fi pronunțat verbal(un desen,o grafică distinctivă)

–             marca depusă, fiind o marcă sau un element al acesteia care se bucură de protecție datorită proprietății exclusive a întreprinderii asupra ei și care garantează juridic dreptul exclusiv al proprietarului ei de a o utiliza.

–             copyright-ul care corespunde dreptului exclusiv al unui agent economic de a reproduce, publica sau vinde o opera literară, muzicală sau artistică.

De-a lungul timpului utilizarea mărcilor a cunoscut trei perioade și anume:

–             perioda mărcii patronimice ce se caracterizează prin atribuirea de către producatori a propriilor nume pentru produsele si serviciile lor  (Ford, Honda).

–             perioda mărcii care distinge și descrie produsul ( Luxten-lumina de nota 10).

–             perioada mărcii simbolice care asigură o coincidență între numele de marcă și aspirațiile publicului privind un produs sau serviciu  (IMB).

  Semnele distinctive care pot fi utilizate ca mărci sunt:

–             litere și cifre sau combinații ale acestora (ARO24) precum și

asocierea unor inițiale ușor de pronunțat și de reținut(AEG, AMA)

cuvinte sau combinații de cuvinte în care pot intra nume, pronume pseudonime, denumiri fanteziste, denumiri geografice (DACIA), denumiri farmaceutice (cu exceptia celor internaționale, de farmacopee), denumiri de obiecte brevetate, sloganuri

–             desene

–             elemente figurative

–             forme tridimensionale, în special forma produsului și a ambalajului sau

–             combinații de culori

–             orice combinație a celor enumerate mai sus

Conform Legii nr. 84/1998, în Romania nu pot fi inregistrate ca mărci semnele care nu se deosebesc suficient de alte mărci deja înregistrate, care constituie copierea, imitarea sau traducerea unor mărci din alt stat sau care cuprind indicații false sau înselatoare ori sunt contrare legilor în vigoare și ordinii publice.

Din punct de vedere al identității vizuale a unei mărci, se evidențiază o serie întreagă de reprezentări cum ar fi:

–             logotipul – ca reprezentare vizuală a numelui întreprinderii sau instituției (Philips)

–             siglotipul (acronime) – fiind reprezentarea vizuală a inițialelor numelui sau obiectivului social al unei firme (IBM, CNSRL)

–             phytotipul – ca reprezentare vizuală a identității institutionale printr-un desen sau fotografie de plantă

–             zootipul – prin reprezentarea unui animal

–             geotipul – avand ca semn o figură geometrică

–             amfotipul – prin reprezentarea complexă sau combinată a două sau mai multe elemente enumerate mai sus

In afară de aceste forme de exprimare a mărcilor mai există și “mărci semnătura” cu rol de umbrelă pentru firmele si instituțiile aparținând aceluiași grup (GRUP AS, GRUP EXPANSION) precum și sigiliile ca strămos al mărcii și care se folosesc și în prezent pentru a semna sau a marca un produs.

Numele de marcă atribuite produselor sau serviciilor pot avea următoarele forme:

–             nume de marcă individuală, în care fiecare produs poartă un nume distinct.

–             un singur nume de marcă pentru toate produsele aparținând unei organizații (firmă, companie, concern) (GENERAL ELECTRIC).

–             nume de marcă pe familie de produse ca un exemplu pentru unelte, instalații sanitare, aparate electrocasnice.

–             numele firmei, combinat cu numele produselor respective (biscuiti Kellog’s )

Semnele utilizate ca mărci trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond, printre care:

–             distinctivitate (identitate proprie care să le deosebească de alte semne)

–             caracter nedeceptiv ( să nu conțină elemente care ar induce în eroare pe beneficiarii produselor sau serviciilor pentru care sunt utilizate)

–             caracter licit si moral ( să nu fie contrar legilor în vigoare sau ordinii publice)

Totodată semnele trebuie să îndeplinească și o serie de condiții de formă:

–             sa fie vizibile

–             sa fie simple

–             sa fie atractive

–             sa fie ușor de memorat

–             sa fie ieftine

–             să poata fi aplicate în locurile cele mai potrivite și în mod trainic pe produse.

Pentru a deveni competitive, mărcile trebuie să raspundă și exigențelor impuse de comerțul modern: să fie simple și clare; să fie semnificative pentru produsele, serviciile sau firmele pe care le reprezintă; să aiba caracter distinctiv în raport cu alte mărci; sa fie eufonice (să dea o impresie auditivă placută prin succesiunea vocalelor și consoanelor); să se memoreze ușor; să fie atrăgătoare din punct de vedere estetic.

Philip Kotler afirma că “marca este o promisiune a vânzătorului de a oferi în permanență cumpărătorilor anumite produse, avantaje și servicii.Cele mai multe garantează calitatea bunurilor și serviciilor”.

În economia modernă, rolul mărcii a crescut considerabil, devenind un instrument util în orientarea publicului pentru identificarea celor mai convenabile produse și servicii.

Din acest motiv funcțiile mărcilor s-au modificat cu timpul, cele mai importante fiind:

–             funcția de protecție a bunurilor oferite sub o anumita marcă – prin utilizarea exclusivă a simbolului ca semn de proprietate apărat de lege.

–   functia de diferențiere a produselor – prin facilitatea identificării acestora din masa ofertei, arătând consumatorilor un element reper care poate simplifica și scurta procesul de alegere și achiziție a unui produs.

–             funcția de garantare a calității produselor – prin promovarea unor caracteristici de calitate, constante în timp

–             functia de individualizare a producatorilor în procesul de concurență – permițand orientarea cumpărătorilor către firme care și-au câștigat o bună reputație

–             funcția de reglare a mecanismelor pieței prin corelarea interacțiunilor dintre producători și populație și dintre cerere și ofertă.

–             funcția de monopol – prin care se întelege ca unele mărci, aparținând unor întreprinderi puternice reușesc să se impună în raport cu altele, dominându-le sau chiar eliminindu-le pe aceastea din urmă.

–             functia de reclamă – prin intermediul căreia marca se constituie pentru consumator ca un simbol, direct legat de reputația unui produs astfel încât cumpărătorul nu se mai interesează de proveniența sau calitatea acestuia ci doar de numele mărcii.

– functia de protecție a consumatorilor – care derivă din funcția de garantare a calitatii produsului, astfel ca aceștia dispun de un mijloc eficace de a-și stabili alegerea, avand certitudinea provenienței și calității bunului respectiv.

2.5 Tipologia mărcilor

Întreprinderile formulează și aplică numeroase politici de promovare prin marcă punând în aplicare strategii de acțiuni specifice prin utilizarea unei multitudini de tipuri și categorii de mărci.

Din punct de vedere al deținătorului mărcii, mărcile pot fi:

–             marca de fabrică – fiind un semn distinctiv adoptat de producatori pentru a deosebi produsele lor de alte produse similare prezentate de concurență.

–             marca de comerț – este simbolul folosit de o întreprindere comercială pentru a evidenția că anumite produse, fabricate de o alta firmă, sunt vândute în unitățile lor comerciale.

–             marca de serviciu – utilizată pentru a evidenția anumite servicii, executate în condiții de calitate bine determinate de către anumite firme

Dupa forma lor structurala, marcile sunt:

–             mărci figurale – fiind compuse din semne, desene, embleme plane sau în relief, figuri portrete, monumente, fotografii, o literă, o monogramă cu litera specială, toate executate într-una sau mai multe culori.

–             vigneta – este un mic desen, cu sau fără desen subiect determinant, în formă de etichetă care se aplică pe diferite obiecte.

–             mărci complexe – care sunt realizate prin reuniunea mai multor semne indicate de beneficiar la depunerea mărcii la Oficiul pentru protecția mărcilor

–             mărci combinate – sunt semne care cuprind combinații de cuvinte cu reprezentări grafice plane sau în relief, combinații de litere sau cifre, etc., indiferent dacă elementul figurativ este un chenar, un desen de fond, o inițială sau o grafică specială.

–             mărci verbale – reprezentând denumiri adoptate de o firmă pentru a desemna produsele sau activitățile sale.

–             mărci sonore sau auditive – sunt în general mărci de serviciu, utilizate frecvent pe posturile de radio și televiziune constând din semnale sonore sau melodii simple, compuse numai din câteva note ori sunete repetate, caracteristice și ușor de reținut.

Metro Goldwin Mayer “Răgetul unui leu”

Windows McDonnald’s: „…. I’m lov-in’ it”!

–             mărci spațiale – fiind reprezentări tridimensionale ce includ forma produsului și forma ambalajului dacă acestea se disting de orice alte forme de produse sau ambalaje destinate unei utilizări identice sau similare.

Mărci fluide – al căror aspect se modifică în funcție de eveniment

Din punct de vedere al obiectivelor reprezentate se disting următoarele forme:

–             marca de produs – constând în atribuirea exclusivă a unui nume sau/și simbol pentru un singur produs. Din reuniunea mai multor mărci de produse la nivelul unei întreprinderi se alcătuiește un portofoliu de mărci.

–             marca de linie – este numele de marcă dat unei linii de produse

–             marca gamă – este denumirea dată unui ansamblu de produse din aceeași gamă sortimetală în care produsele își păstrează numele lor curent

Dupa rolul marcilor în protejarea produselor există:

–             marca umbrelă – prin care aceeași marcă susține mai multe produse pe diferite piețe (CANON pentru aparate foto, copiatoare, imprimante)

–             marca sursă – având acelasi rol de protecție a mai multor produse, cu mențiunea că acestea primesc și un prenume (biscuiți Kellog’s, napolitane Kellog’s)

–             marca garanție (cauțiune) – prin care se atribuie un certificat de garanție produselor unei anumite companii sau trust (GENERAL MOTORS)

 Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În mod corespunzător, regimul juridic al unei mărci este configurat de încadrarea ei într-o anumită categorie.

1. Mărcile de fabrică și mărcile de comerț

            În funcție de destinația lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică și mărci de comerț. Mărcile de fabrică și mărcile de comerț au același regim juridic.

Marca de fabrică se folosește de producător sau fabricant, în domeniul activității industriale, agricole, meșteșugărești și artizanale. Marca de fabrică diferențiază produsele unei persoane fizice sau juridice de alte produse similare.

            Marca de comerț este utilizată de comerciant sau distribuitor, prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerț arată că distribuirea produselor se face de o societate comercială.

2. Mărcile de produse și mărcile de servicii

            Din punctul de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse și mărcile de servicii. Mărcile de fabrică și mărcile de comerț se aplică și identifică anumite produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele formează categoria mărcilor de produse.

Mărcile de serviciu se întrebuințează pentru a deosebi serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte persoane. În conformitate cu serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de servicii sunt de două feluri:

–          mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt atașate produselor pentru a indica pe autorul serviciului prestat;

–          mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de anumite produse.

Între semnul distinctiv și serviciu trebuie să existe o legătură nemijlocită. În funcție de natura serviciului, marca se folosește în mod direct sau indirect. Astfel, societățile de transport aplică marca pe vehicule, iar restaurantele aplică marca pe veselă și tacâmuri. Alteori, marca poate fi aplicată pe documentația care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.

3. Mărcile individuale și mărcile colective

            Având în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi individuale și mărci colective. Mărcile individuale, private sau ordinare, aparțin și se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa inițială, Convenția de la Paris a reglementat numai mărcile individuale.

Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile  colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau originii produsului. Potrivit art. 7bis, țările Uniunii au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupuri colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine, chiar dacă aceste grupuri colective nu posedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecția va putea fi refuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.

            Mărcile colective sunt reglementate și în unele legislații naționale. De exemplu, legislațiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Spania și Statele Unite ale Americii.

            În dreptul român, art. 3, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 prevede că marca colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale dacă, prin dispozițiile legii, nu se prevede altfel.

4. Mărcile facultative și mărcile obligatorii

            Ținând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative și mărci obligatorii. În sistemul mărcii facultative, utilizarea mărcii, precum și produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăște de producător sau comerciant. Caracterul facultativ este configurat de funcțiile îndeplinite de marcă. Garanția unor produse de calitate implică funcțiile de organizare a vieții economice și de reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate. De obicei, marcarea se aplică produselor executate din metale prețioase și produselor a căror fabricare constituie monopol de stat. Marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.

5. Mărcile simple și mărcile combinate 

Sub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple și mărci combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. De exemplu, un nume, o denumire, o literă.

Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne diferite, verbale sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esențial, ele pot fi înregistrate împreună cu marca. Mărcile combinate se împart în mărci compuse și mărci complexe. Marca compusă este constituită din semne diferite, dintre care numai unele au caracter distinctiv. Dacă semnele nu sunt esențiale, efectul distinctiv al mărcii va fi determinat de dispoziția lor caracteristică. În consecință, contrafacerea va fi sancționată numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii. Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi și parțială, prin reproducerea unui singur element.

6. Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore

            În funcție de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri. Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, și mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.

7. Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale

            După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor, mărcile se divid în auditive, vizuale și intelectuale. Mărcile auditive sunt destinate să atragă atenția prin intermediul unui sunet. Mărcile auditive sunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale urmăresc să scoată în evidență un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile figurative. Mărcile intelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semne verbale, figurative sau sonore. Conținutul intelectual al mărcii presupune detașarea semnului distinctiv de ideea preconizată.

.8. Mărcile speciale

            Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle și marca națională.

            Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având o valoare internațională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este o problemă de fapt. Determinarea notorietății ține seama de vechimea mărcii, intensitatea publicității, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate. Notorietatea se apreciază în funcție de condițiile proprii sau locale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenția de la Paris.

Așadar, protecția acordată mărcilor notorii nu este condiționată de formalitatea unei înregistrări naționale sau internaționale, ori de folosire. Protecția acordată este însă limitată la sfera produselor identice sau similare.

            În dreptul român, protecția mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84 din 1998. Potrivit art. 3, lit. c, marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi refuzată, conform art. 6, lit. d, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare.

Prevederile Convenției de la Paris nu se ocupă și de situația când un terț folosește o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor la această problemă, în practică, s-a apreciat că terțul profită pe nedrept de prestigiul mărcii, care se degradează.

            În literatura juridică, prin consolidarea soluției adoptate de jurisprudență, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume sau celebre.

            Funcția de reclamă fiind primordială, marca de mare renume are o valoare independentă de calitatea și originea produsului. Datorită celebrității sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată și împotriva folosirii ei de către un terț, pentru produse diferite. În consecință, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existența unei reproduceri servile sau apropiate de original.

            În dreptul nostru, dispozițiile Legii nr. 84 din 1998 se referă expres la o asemenea situație. Prin art. 6, lit. e, se stabilește că o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută și dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuși efectuată cu consimțământul expres al titularului mărcii notorii.

            Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse importate și expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6septies din Convenția de la Paris.

            În conformitate cu dispozițiile art. 6septies, dacă agentul sau reprezentantul celui care este titularul unei mărci într-una dintre țările Uniunii va cere, fără autorizația acestui titular, înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective în una sau mai multe țări, titularul va avea dreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei, sau dacă legea țării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării în favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii va avea dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul sau reprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire.

            Pentru a beneficia de o protecție sporită, agentul local al unei întreprinderi străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, cu acordul acestuia. În alte cazuri însă, urmărind prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate înregistra marca, fără autorizarea titularului.

            Marca agentului reprezintă o derogare de la principiul teritorialității. Datorită anteriorității lor în străinătate, unele drepturi vor fi recunoscute titularului mărcii, în detrimentul uzurpatorului local.

            Marca defensivă sau de obstrucție este dependentă de o altă marcă, față de care se deosebește prin unele schimbări de amănunt. Fără a fi folosită, marca defensivă asigură protecția mărcii principale, împiedicând înregistrarea de către terți a unor mărci asemănătoare. Mărcile defensive sunt admise în legislația japoneză și lovite de nulitate în dreptul elvețian, când titularul nu intenționează să le utilizeze.

            Marca de rezervă se depune cu intenția de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existența mărcii de rezervă nu este condiționată de o marcă principală.

            Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle este consacrată de Convenția de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă de fabrică sau de comerț, înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Marca telle quelle constituie o excepție de la principiul teritorialității. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate în conformitate cu dispozițiile legii de origine și nu ale legii de importațiune.

            Protecția mărcii depuse reglementar în țara de origine va putea fi refuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere anumitor drepturi câștigate de terți în țara în care se cere protecția; marca este lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv din semne sau indicații putând să servească, în comerț, pentru a indica felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, locul de origine al produselor sau data producției, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau practica comercială cinstită și constantă din țara în care se cere protecția; marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înșele publicul.

            Marca națională individualizează produsele care provin dintr-o anumită țară, constituind o garanție de calitate și proveniență. Marca națională este o marcă oficială a statului. Aplicându-se produselor care se exportă, marca națională este reglementată de normele dreptului administrativ.

Dintre mărcile recunoscute la nivel european, din țara noastra se enumeră:

Magiunul de Topoloveni unul dintre produsele de mare succes pe plan național și internațional despre care avem mai multe informații în demersul nostru.

Cârnatii de Pleșcoi se produc în zona Pleșcoi-Berca care cuprinde următoarele localități rurale si urbane: Pleșcoi, Valea Nucului, Berca, Sătuc, Joseni, Ratești, Pleșești, Pâcle, Mănăstirea Rătești, Cojanu, Titirligu, Viforata, Băceni, Sapoca, Matești, Buzău.

Recunoașterea lor nu este doar pe plan național, cât și internațional, aceștia devenind marcă înregistrată protejată în Uniunea Europeană. 

Telemeaua de Ibănești

Situată pe valea Gurghiului din județul Mureș, comuna Ibănești, alături de alte localități, a fost atestată documentar din secolul XV, iar ocupațiile locuitorilor din zonă au fost mereu cele legate de lemn și de creșterea animalelor. Era firesc, astfel, ca produsul care să ducă numele Ibăneștiului mai departe să fie o brânză locală.

”Telemeaua de Ibănești, conține doar lapte provenind de la fermele din zonă. 70% din acest lapte este cumpărat de la crescători mici de lapte, fermieri care au cel mult trei vaci. Saramura este și ea specială: este o saramură naturală, din fântâna cu apă sărată de la Orșova, județul Mureș

Telemeaua de Ibănești este al doilea produs românesc care a obținut denumire de origine protejată

Salamul de Sibiu

Istoria salamului de Sibiu începe în 1910, cand un italian pe ume Filippo Dozzi, a inceput sa producă, la Sinaia, acest salam crud uscat, cu termen de maturare foarte lung și garanție de câteva luni.

Producatorii vindeau la început acest produs, sub denumirea "salam de iarnă". Iar pe ștampila de export era inscriptionată "vama sibiu" întrucat acesta era punctul de iesire spre imperiul Austro-Ungar. În Ungaria exista un salam asemanator cu cel produs în Romania. Astfel, în comenzile venite din strainătate, produsul a devenit mai intai "salam din vama Sibiu", pentru ca abia apoi sa fie numite "Salam de Sibiu".

A fost recunoscut ca produs tradițional ceea ce dă dreptul fabricanților din Romania să primească 2 milioane de euro de la UE pentru promovarea produselor în afara granițelor țării.

Capitolul III

Analiza mărcii Magiun de Topoloveni

3.1. Prezentarea firmei

Cultura pomilor fructiferi ocupă un loc important în viața locuitorilor, încă din sec XVI, datorită configurației reliefului (dealurile reprezentând mai bine de jumatate din suprafața localității )și condițiilor pedoclimatice, cea mai mare extindere cunoscând – o prunul. Un rol important în această direcție jucându-l pepiniera din Goleștii – Badii ( localitate din vecinătatea Topoloveni ).

Livezile de pruni au existat pe pământurile din Topoloveni din timpuri străvechi

Încă de acum șase sute de ani pe meleaguri Topolovene au existat livezi cu pruni iar locuitorii se ocupau cu prelucrarea acestora sub formă de magiun, țuică, prune uscate etc (găsim lămuriri în hrisovul lui Ștefan Cantacuzino din 1 aprilie anul 7222 (1714) unde se amintește de „Dealul Topolovenilor” ).

Prunele uscate și magiunul, menționate în documentele vremii, constituiau un aliment important pentru marea majoritate a locuitorilor nevoiași, cât și produse comercializate în târgurile locale, fiind și una din sursele de venit din zonă .

Târgul Topolovenilor, principala piață de schimb comercial zonal, prin produsele comercializate (printre care și prunele și produsele din prune) a câștigat reputație în toată regiunea subcarpaților meridionali .

Prima “fabrică de magiun” a luat ființă în Topoloveni în 1914, care s-a numit apoi ,,fabrica de marmeladă” , închiriată ulterior Cooperativei din Topoloveni . În 1941 a fost preluată de Ministerul Agriculturii, perioada care a urmat a dus la diversificarea și mărirea producției (se fabrică magiun și marmeladă din prune, mere, dovleac ).

În anul 1972 ia ființă, pe actualul amplasament, secția de sucuri, magiun, fructe și legume deshidratate făcând parte din Intreprinderea de legume și fructe Pitești, ca apoi să fie transferată în 1981 la Intreprinderea de prelucrarea și industrializarea legumelor și fructelor Topoloveni .

În anul 2001 Sectia de magiun a fost cumparată de S.C. SONIMPEX SERV COM SRL care produce si astăzi ,,MAGIUN DE PRUNE TOPOLOVENI”, în localitatea Topoloveni.

Reputația Magiunului de prune Topoloveni este legată de o îndelungată tradiție de producere a magiunului în Topoloveni. Conform arhivelor locale, tradiția fabricării magiunului în această zonă datează din anii 1914, când a fost înființată prima fabrică de magiun a unei familii locale ( familia Maximilian Popovici).

4.2. Produsele firmei

Magiun de prune Topoloveni

* Dulcețuri Topoloveana din fructe, legume și petale de flori fără zahăr adăugat, fără E-uri și fără conservanți

* Zacuscă de legume Topoloveana fără E-uri și fără conservanți

* Pastă de roșii Topoloveana fără E-uri și fără conservanți

MAGIUNUL DE PRUNE TOPOLOVENI

Clasa 1.6. Fructe, legume si cereale în aceeasi stare sau transformate

Indicația geografică: localitatea Topoloveni, județul Argeș, țara România

Slogan: 100% natural

Logo:

Culorile: alb si maro cu elemente grafice tradiționale și cu o panglica tricoloră care identifică produsul ca fiind românesc și tradițional.

Mesaje care individualizează marca: 100% natural, fără zahăr adăugat

Magiunul de prune este un produs alimentar obținut prin fierberea prunelor în cazane duplicate deschise, fără adaos de zahăr sau alte ingrediente. Materia primă pentru magiun o reprezintă exclusiv prunele. Originar din Siria prunul s-a răspândit în Europa în perioada romanilor.

La noi în țară, de când se cunosc, prunele se consumă în alimentația omului atât în stare proaspată cât și prelucrate sub formă de compot , marmeladă , dulceață , magiun sau conservate prin uscare , afumare sau ca umpluturi în diverse sortimente de patiserie .

Proprietățile remarcabile ale acestui fruct consumat proaspăt sau preparat conduc la fortifierea sistemului nervos, combaterea stărilor de oboseală, stimularea tranzitului intestinal, normalizarea volumului ficatului (reduce hepatomegalia).

Încă din cele mai vechi timpuri, în zona Topoloveni – Argeș, în fiecare gospodărie se făcea prin această metodă tradițională magiun din prune ,respectiv fierberea pulpei de prune în vase deschise sub agitare continuă cu palete din lemn.

După fierbere magiunul se descarcă în vase mici, de obicei în vase de lut ars sau în borcane care, după răcire, sunt căpăcite și păstrate în cămară sau în beci.

Priceperea localnicilor de selectare a prunelor și urmărirea procesului de fierbere și de maturare, respectiv verificarea organoleptică a produsului au contribuit la păstrarea și dezvoltarea metodei de obținere a magiunului în zona geografică.

Îndemânarea și experiența localnicilor este diferită de metodele utilizate în alte părți ale României și în regiuni învecinate, deoarece procesul de fierbere și concentrare se realizează în cazane duplicate deschise nicidecum în vacuum.

De-a lungul timpului metoda locală de preparare a magiunului s-a transmis din generație în generație, menținându-și reputația atât în aria geografică delimitată cât și în întreaga țară.

Magiunul menționat în documentele etnografice, constituia un produs important pentru marea majoritate a locuitorilor zonei Topoloveni, fiind una din sursele de venit din zonă. Târgul Topolovenilor, principala piață de schimb comercial zonal, a câștigat reputație în toată regiunea subcarpaților meridionali datorită comercializării produsele din prune, în mod deosebit magiunul.

Datorită procesului de eliminare a apei din prune prin fierberea, concentrarea prunelor la temperatura controlată și omogenizarea prin agitatoarele de lemn cu o funcționare permanentă garantează obținerea calității, caracteristicilor specifice Magiunului de prune Topoloveni. Aceste faze tehnologice (etape) nu se întalnesc în alte regiuni.

Ca produs tradițional românesc magiunul a reprezentat un sortiment cu pondere în rândul produselor alimentare conservate, consumat de populația de toate vârstele în perioada de toamnă – iarnă – primavară , atât ca mic dejun cât și ca desert. Livezile de pruni au existat pe pamânturile din Topoloveni din timpuri stravechi ( se găsesc dovezi în hrisovul lui Ștefan Cantacuzino din 1 aprilie anul 7222, respectiv 1714, unde se amintește de „Dealul Topolovenilor”.

Limitele orașului se extind pâna la următoarele localități: Călinești la vest, Priboieni la nord, nord vest, Bogați la est, Leordeni est, sud est , Cațeasca la sud, toate din județul Argeș (anexa 3 ).

Satele Topoloveni, Dealul Viilor, Goleștii Badii, Vițichesti, Inul, Țigănești, Botârcani, Gorănești , Crintești compuneau comuna Topoloveni în 1950 , astăzi orașul Topoloveni, situat în Podișul Getic , subunitate colinară cu dealurile și localitățile aferente: Chiciura, Inuri, Țintăreanu, Vițichești, Samaila, Frumușelu, Via Popii, Hunii, Sparta, Greci, Glodul , Rancaciov,Glambocel, Suseni, Bojoi, Scoicești. ( anexa 3 bis )

4.3 Produsul alimentar

Magiunul este un produs alimentar natural, obținut din prune, prin fierbere in recipiente deschise, fara adaos de zahăr sau alte ingrediente.

Autenticitatea Magiunului de prune Topoloveni este continuată și prin păstrarea metodei de promovare prin vânzarea în târguri asemănătoare târgului Topolovenilor.

La fabricarea Magiunului de prune Topoloveni se folosesc prunele aflate la maturitatea coacerii provenite din cultivarea de prune brumării (Prunus domestica L. ssp domestica) și din derivatele acestora: Stanley, Pitestean, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Grasa ameliorata, Grasa Romanesca, Bistriteana, Vinata Romaneasca, Brumarii, Valcean, Centenar, Pescarus, Dimbovita, Tomnatici de Caransebes, Silvia, Boambe de Leordeni.

Fructele din aceste soiuri prezintă calitățile necesare pentru obținerea magiunului datorită conținutului mare de glucide (zahăr natural) și vitamina C obținute prin deplina maturitate a coacerii prunelor într-o perioadă lungă de timp, la o temperatură moderată (blândă).

Numai fructele bine coapte și atent selecționate sunt folosite în procesul de producție a Magiunului de prune Topoloveni. Fructele trebuie să fie sănătoase, din livezi unde nu se folosesc în mod excesiv îngrasaminte chimice, fără semne de putregai, de stricăciuni mecanice sau de stricăciuni vizibile produse de insecte, acarieni sau alți dăunători.

Magiunul de prune Topoloveni este un produs consistent, obținut din prune recoltate la deplina maturitate, atent selecționate și apoi fierte în cazane speciale (cu pereți dubli) fără foc direct, prin amestecare continuă cu agitatoarele de lemn. Ca urmare a faptului că se îndepărtează apa, Magiunul de prune Topoloveni este bogat în fibre alimentare (34,2%) solubile și insolubile, nu conține zaharuri adaugate sau orice alt tip de îndulcitori și are aroma, gustul și savoarea prunelor.

Legătura Magiunul de prune Topoloveni cu regiunea de producție se bazează în special pe reputația bazată pe o îndelungată tradiție specifică de producție și pe caracteristicile de calitate excepționale sanogene care se datorează priceperii localnicilor prin utilizarea metodei locale.

Metoda de producție dezvoltată local constă în prelucrarea unor soiuri de prune, prin fierberea în cazane cu pereți dubli, deschise, cu agitare permanentă a marcului până la obținerea magiunului, timp îndelungat, fără adaos de zahăr sau alți conservanți.

Magiunul de prune Topoloveni este o pastă omogenă, vâscoasă ușor tartinabilă, produs ce se folosește în alimentația persoanelor de toate vârstele , atât ca mic dejun cât și ca desert , ca atare sau ca umplutură în diverse produse de patiserie.

Ca produs tradițional, în bucătăria românească, magiunul a reprezentat un aliment cu pondere în rândul produselor conservate, consumat de populație din toamnă până în primăvară, mai ales în gospodăriile nevoiașe.

Etapele privind prepararea produsului

Ambalarea Magiunului de prune Topoloveni se realizează în vrac și borcane. Ambalarea în vrac se face în butoaie în care se introduce o folie alimentară (sac PVC).

Butoaiele cu magiun se răcesc, se curăță marginile sacilor PVC (folie alimentară), se pliază, se adaugă un alt disc PVC (folie alimentară) după care se închid etanș cu capacele butoaielor.

Ambalarea în vrac este necesară deoarece se utilizează ca materie primă, numai prunele în stare proaspată, care se achiziționează într-o perioadă scurtă de timp, de până la 60 de zile pe an (15 august – maximum 15 octombrie).

Ambalarea în vrac nu este supusă procesului de pasteurizare. Pentru ambalarea în borcane de sticlă, șarja de Magiun de prune Topoloveni se dozează automat (pe o linie de ambalare) în acestea, se capsează și apoi se direcționeaza către pasteurizare astfel: — pentru borcanele de 350 g se respectă următoarea formulă: ridicarea temperaturii la 100 °C în 15 min., menținerea acesteia 25 min. și revenirea în 15 min.; — pentru borcanele de 800 g se respectă următoarea formulă: ridicarea temperaturii la 105 °C în 15 min., menținerea acesteia 45 min. și revenirea în 15 min.

Borcanele cu Magiun de prune Tolopoveni se scot din autoclavă, se așază în containere și se depozitează în spațiul special amenajat, respectiv depozite curate, răcoroase (max. 20 °C), bine aerisite, ferite de îngheț, fără mirosuri străine.

Opărirea prunelor, concentrarea marcului de prune și ultima fază a procesului de obținere a Magiunului de prune Topoloveni, respectiv ambalarea în vrac (butoaie), presupun perioade lungi de timp caracteristice Magiunului de prune Topoloveni.

Aspecte privind promovarea produsului

Produsul a fost promovat în numeroase rânduri prin articole de presă care fac referire directă la faptul că acesta este recunoscut internațional.

Se bucură de aprecierea a numeroși consumatori, fiind promovat ca furnizor al Casei Regale.

Magiunul de Topoloveni este promovat pe site-ul propriu și în reclame ca fiind întruchiparea calității și a bio-ecologicului, iar acest produs este apreciat peste tot în lume, de la Casa Regală din România și până la devoratorii de junk-food din New York.

În 2013 Comisia Europeana a aprobat României un program de promovare a produselor agricole în Elveția, Norvegia și Federația Rusă. Programul este derulat de producatorul magiunului de Topoloveni – SC Sonimpex Topoloveni SRL, în comun cu un consorțiu de producători din Grecia.

Producția de Magiun de prune Topoloveni se situează în prezent la circa 200 tone pe an. Reputația de care se bucură Magiunul de prune Topoloveni, este dovedită de articole de presă și publicații (lucrări de specialitate) editate frecvent în presa locală și națională (Jurnalul Național, Adevarul, Monez Chanel, Gandul, Capital) și de premiile primite încă din anul 2002 prin participarea la diverse manifestări:

Salonul Național de conserve, organizat de Uniunea Generală a Industriașilor din România ( Premiul de Excelență Marca de Aur – Magiun).

premiat în anul 2010 de către ITQI ( Internațional Taste & Quality Institute).

În perioada 2008-2010 au fost realizate emisiuni în mass-media locală și națională cu tematici distincte pentru promovarea calităților specifice ale Magiunului de prune Topoloveni.

Specificul alimentar autohton privind consumul tradițional de magiun s-a accentuat și prin prezentarea (degustarea) produsului la targuri și expoziții nationale și international:

Saptamana Verde-Berlin,

Fruit Logistica- Berlin,

Alimentaria- Barcelona.

Participare la Târgul Gulfood, Duba

Indicație geografică protejată – recunoașterea internațională a produsului

Magiunul de prune Topoloveni se încadrează foarte bine într-un sistem care protejează denumirea produsului, respectiv Indicație geografică protejată specifică a

produsului, de conservabilitate datorită metodei specifice de obținere și reputației sale legată de această zonă geografică.

Avantajele dobandirii unei indicatii geografice constau in crearea unei valori adaugate pentru afacere. Un produs care are o indicatie geografica este diferit fata de alte produse, din aceeasi categorie, datorită faptului ca indicatia geografica este o garantie a calitatilor deosebite ale produsului, datorate provenientei sale.

Indicatiile geografice au ajutat producatorii să obtina preturi mai mari in schimbul unei garantii oferite consumatorilor privind metodele de producere si calitatea pe care o au produsele respective.

Magiunul de Topoloveni, care a obtinut certificarea indicatiei geografice la nivel european in anul .

Faptul că produsul alimentar este originar din aria geografică delimitată este dovedita prin existenta unui sistem de trasabilitate pus in practica de la intrarea materiei prime in fabrica pana la produsul finit (se intocmesc fișe de urmărire a trasabilitatii, fisa utilajului, fisa de monitorizare concentrare magiun),cat si prin concordanta dintre cantitatea de produse comercializate sub denumirea « Magiun de prune Topoloveni » si cantitatea de materie prima transformata. ( anexa 4 , 4 bis )

Sunt produse anual 210 tone de magiun de Topoloveni (800.000 borcane), iar o data cu obtinerea indicatiei geografice, valoarea produsului s-a triplat – pretul unui borcan de magiun de Topoloveni ajungand astazi la 25 de lei. Promovarea Magiunului de prune Topoloveni, produs 100% romanesc, s-a realizat și la nivel international, la diverse târguri precum Winter Fancy Food Show San Francisco, cea mai mare expozitie de produse alimentare de pe coasta de vest a Americii.

Sonimpex Topoloveni a reușit să facă promovarea accesând fonduri europene.Promovarea s-a realizat și in Rusia, Dubai, Coreea de Sud.

Recunoașterea internațională a Magiunului din prune Topoloveni a obținut-o prin cele Două stele de aur Michelin, din maximum Trei, la International Taste and Quality Institute din Bruxelles, premierea cu medalia Great Taste în Marea Britanie și calitatea de Furnizor al Casei Regale a României. 

Calitățile excepționale ale Magiunului de prune Topoloveni i-au adus numeroase alte recunoașteri—certificat Kasrut, certificat Halal, dar și o recomandare din partea Institutului Național de Diabet N.C Paulescu prin care se arată că 'magiunul de prune Topoloveni poate fi consumat de bolnavii de diabet, respectând indicațiile medicului.

Bibliografie

Aaker, D. 1996, Building Strong Brands, New Zork: the Free Press

Aaker D. A. 2005  Managementul capitalului unui brand, Editura Brandbuilders Grup.

Anton, V., Demetrescu, M.C., 2001, Baze ale cunoasterii in marketing”, Ed. Imprimeria de Vest, Oradea

Balaure V., Vegheș, C., 2008  Nation Brands And Tourist Destinations – An Exploratory Analysis Of Romania In The Context Of Central And Eastern Europe Markets, Annales Universitatis Apulensis Series Oeconomica, Nr.10, Vol. 2, 

Brandley, F., 2001, Marketing internațional, Teora, București

Curry, J. E., 2001 Elemente de marketing internațional, Teora, București

Danciu, V., 2005, Marketing internațional, Ed. Economică, București

Fill C., 2002 Marketing Communications: contexts, strategies and applications, Third edition, Pearson Education Limited, .

Lewis Mary 1998, Understanding Brands, Kogan Page London

Kapfener, J.N., 2004, The new strategic brand management, Kogan Page

 Mihai, I., Ce branduri românești au rezistat celor 15 ani de capitalism?, Business Magazin, 06 februarie 2006, http://www.businessmagazin.ro/actualitate/ce-branduri-romanesti-au-rezistat celor-15-ani-de-capitalism-978470 Care sunt brandurile românești de succes în mediul online, http://www.realitatea.net/care-sunt-brandurile-romanesti-de-succes-in mediul-online_806541.html, 22 februarie 2011Ce definește un brand românesc puternic?,http://www.revistabiz.ro/ce-define45ste-un-brand-romanesc-puternic 60.html, 06 februarie 2011

Kotler, Ph., 1997 Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucuresti

Kotler, Ph., Armstrong, G.,s.a., 1998 Principiile marketingului, Ed. Teora, București

Pastia M., 2009, Între marcă și brand, Jurnalul Cercetării Doctorale în Științe Economice, Vol. I, nr. 4. 

Pride, W.M., Ferrell, O.C. 1991-“Marketing”, Boston: Ed.Houghton Mifflin Company

Pop, N. Al., 2002, Marketing internațional, Ed. Economică, București.

Pop, N., Al., Dumitru, I., 2001, Marketing internațional, Ed. Uranus, București

Pruteanu, St., Anastasiei, B., Jijie,T., 2001- “Cercetarea de marketing”, Iasi: Ed. Polirom

Rust, R.T. , Zeithaml V. A., Lemon, K..N., 2004, Customer-Centeres Brand Management. Harvard Business Rewiew 82 (9).

Șerbulescu, L., Bondrea A. A., Gârdan, D. A., Geangu I. P. 2007, Managementul mărcii și al imaginii de marcă, București: Editura Fundației „România de Mâine”

The Economics, 1997, Marketing”, Bucuresti: Ed. Nemira