Analiza Geopolitica Si Geoeconomica a Conflictului din Siriadocx

=== Analiza geopolitica si geoeconomica a conflictului din Siria ===

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Business și Turism

ANALIZA GEOPOLITICĂ ȘI GEOECONOMICĂ

A CONFLICTULUI DIN SIRIA

Coordonator științific:

Conf. Univ. Dr.

Marius Cristian NEACȘU

Masterand:

VLAICU Dan-Ionuț

BUCUREȘTI

2016

CAPITOLUL 1: Ce reprezinta Geopolica si Geoeconomia

1.1 Conceptul de “Geopolitica”

1.2.Conceptul de „Geoeconomie”

CAPITOLUL 2: Geopolitica Orientului Mijlociu

2.1 Impartirea/prezentarea Orientului ..delimitare ..

2.2 Principalele puteri economice si zona lor de activitate

2.3. Zonele de influenta privind cultul acestora (musulmani suniti / siiti)

2.4. Colaborarea dintre state (care cu cine colaboreaza..)

CAPITOLUL 3: Conflictul d din SIRIA

3.1 Cauzele apariției conflictului și desfășurarea acestuia (Primavara araba)

3.2 Factori declanșatori

3.3 Evoluția conflictului, actorii implicați și interesele acestora.

3.4 Efecte ale razboiului

CAPITOLUL 4: Criza rrefugiatilor in UE si in Europa

4.1. Refugiatii – o noua piatra de incercare pentru UE si Romania

4.2 Identificarea atitudinilor si stereotipurilor romanilor privind refugiatii din Orientul Mijlociu

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

Capitolul 1 – Introducere in Geopolitică

Un profesor universitar contemporan român amintea de întreaga istorie a omenirii ce poate fi rezumată la “lupta pentru a dobândi ceea ce are altă persoană”, care acumulase bunuri în urma trudei sau de ce nu, chiar a acaparării. Pentru a scoate acest lucru în evidență menționase de scrierea lui Tucidide, “Istoria războiului peloponesiac”, de mesajului solului atenian trimis melienilor în urmă cu mai bine de 2000 de ani: “Atât noi, cât și voi, știm că în treburile oamenilor problema dreptății intervine numai dacă presiunea necesității este egală asupra ambelor părți și că cel puternic stoarce ce poate și cel slab dă ceea ce trebuie”. Este de remarcat retorica acestui limbaj, unde se pune un accent mai mare asupra calității în detrimentul conținutului, ce denotă faptul că moralitatea este fictivă, iar cel puternic este înzestrat cu o dominație înăscută asupra celor mai slabi.

Fără prea multe ezitare, observăm cum că în prezent situația nu este cu mult diferită și că au loc numeroase situații similare pe întreg globul, o altă replică remarcabilă din trecut având și regele Francisc I ca reacție a împărțirii lumii noi (Americile) între Spania și Portugalia: “Soarele strălucește pentru mine ca și pentru ceilalți. Să mi se arate clauza din ‘testamentul lui Adam’ care mă exclude de la împărțire lumii. Dumnezeu nu a creat lumea numai pentru spanioli.”. La aceasta se adaugă și mai recenta replică a cencelarului Otto von Bismarck, unificatorul Germaniei, referitor la împărțirea coloniilor în Africa: “Germania a lipsit de la împărțirea cașcavalului”.

Rolul capitolului prezent este acela de a evidenția problema, a explica obiectul de studiu al Geopoliticii și al definirii termenilor pe care va urma să îi tot întâlnim de-a lungul acestei lucrări.

Faimosul geograf francez Yves Lacoste, definea această știință “Geopolitica, are ca obiect descrierea și explicarea rivalităților de putere privind teritoriile, rivalitățile naționale.” Unul din atuurile Geopoliticii, arată geopoliticianul francez François Thual – „tocmai faptul că pune accentul pe formularea întrebărilor corecte în fața unui eveniment (tensiune,criză, conflict, război sau negocieri): Cine și ce vrea? Cu cine? Cum? De ce?”

Pe scurt, Geopolitica poate fi definită ca fiind, influențe ale geografiei asupra politicii: relațiile care există între politica unei țări și geografia, distribuția populației sau influențe pe care geografia și distributia populației le are asupra relațiilor politice dintre țări.

Este important de menționat faptul că întemeietorul acestei științe este Friederich Ratzel (1844-1904) care a folosit termenul în titlul lucrării Geogragia Politică, unde vorba de stat, ca fiind un spațiu vital, unde denota functia politico-ideologica a concepției sale: “Cu cât se întreprind mai multe acțiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricțiunile interne. Spațiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se reîmprospăteazî sentimentul național.”

Cu toate acestea, cel care folosește pentru prima data termenul de Geopolitică este suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922), jurist și om politic fiind, scrie cartea puternic influențată de opera lui Ratzel, “Statul ca formă de viață” în 1917.

După această perioadă, Geopolitica, la nivel de știință a câștigat o apreciere foarte mare în rândul puterilor lumii la acea vreme, apărând adevărate școli franceze, germane și chiar americane în ce emiteau teorii. Printre cele mai cunoscute teorii le voi aminti pe cea a lui Hausofer, ce “era axată pe relația “organică” ce ar exista între teritoriu și populația care îl locuiește.” (acesta este și un criteriu important în definirea termenului de “stat pivot” – vom îmtâmpina pe parcurs și această noțiune). Aceast concept este atât de important întrucât lui Hitler îi va plăcea foarte mult și va justifica expansiunea teritorială sub pretextul “neconcordanței care ar exista între granițele politice ale unui stat și spațiul necesar populației dinăuntrul acestor granițe.”

O alta teorie deosebit de importantă este cea emisă de către un amiral al flotei americane, Alfred Thayer Mahan (1840-1914) în lucrarea sa principală “The interes of America in Sea Power” în care se vorbește despre puterea maritimă. „El susține că va stăpâni lumea statul care va controla și domina marile și oceanele lumii, sugerând și mijloacele care permit atingerea supremației: crearea de puncte e sprijin – porturi, baze militare; poziții solide în strâmtori și pe căile maritime comerciale, să dispuna de o flotă maritimă prezentă peste tot și capabilă transporte rapid mărfuri și oameni în punctele strategice.” Vom observa pe parcursul următoarelor capitole cum popoare ce nu au luat seama de aceste lucruri la momentul oportun și au ajuns să piardă teritorii ce au dus inevitabil la destrămarea imperiilor. În contrast cu această teorie a fost emisă și o alta, de către H. MacKinder, dar de această dată este vorba de teoria puterii terestre, unde cel ce domină inima lumii, domină Euroasia, iar cel ce domină Eurasia, domină Lumea, asta deoarece este protejata de foarte multe obstacole naturale.

După cum putem observa din conținutul acestor teorii, se tot amintește de noțiunea de putere, motiv pentru care am ales să prezit pe scurt în cele ce urmează, defalcat, noțiuni precum putere, mare putere și super putere.

“Puterea este unica modalitate eficace cunoscută de societatea omenească aptă să-i asigure perpetuarea și supraviețuirea. În societatea concurențială din ultimele șase milenii, puterea reprezintă încununarea altor două mari aspirații ale ființei umane: bogăția și prestigiul. Bogăția, prestigiul și puterea străbat timpurile împreună. Unde se află una dintre ele, vor apărea inevitabil și celelalte două.” În lucrări, puterea este tratată ca fenomen social fundamental care consistă în capacitatea de a lua decizii și a asigura îndeplinirea obiectivelor prin utilizare diverselor mijloace, fie ele de persuasiune sau constrangere. În sens schematic, conform definiției lui Robert Dahl: “Puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obține ca B să facă ceva ce n-ar fi făcut fără intervenția lui A.”, de unde deducem că sursa politicii puterii este defapt data de către inegalitatea dintre state.

Statutul de putere s-a raportat la capacitatea popoarelor de a purta războaie. Astfel, puterea este reprezentă de state, țări independente. Mari puteri reprezintă statele mai bogate și mai influente iar statutul de superputere este redat puterilor foarte mari, a cărui importanță politică, militară și economică este preponderentă. De asemenea, o țară poartă denumirea de superputere dacă deține armă nucleară și a trimis obiecte în spatial cosmic.

De remarmarcat și noțiunile de hegemonie, care reprezintă existența unui singur centru de putere, de regula un imperiu, sufficient de puternic pentru a-și expune puterea în vederea persuasiunii. Un exemplu este redat de Imperiul Roman, Imperiul Britanic și în prezent remarcat pe scena internationlă este Statele Unite, dupa implozia URSS. De precizat că acest hegemon va încerca prin diverse mijloace să schimbe sistemul international prin expansiune teritorială, politică sau ecoomică.

În opoziție cu hegemonia se află echilibrul de putere care presupune existența mai multor puteri pe scena international ce pun în balans acestei caracteristici. Exemple multiple s-au regăsit de-a lungul timpului, printre care putem remarca situația prezentă în preajma Congresului de la Viena și mai nou, după Primul Război Mondial, SUA și URSS făcând parte din două blocuri diferite.

Unii autori precizează că “în condițiile ăn care puterea și forța continuă să joace un rol central în politica mondială, echilibrul de putere este preferabil hegemoniei întrucât ar prezenta o libertate mai mare de mișcare și de afirmare a țărilor mici.”

În capitolele ce vor urma, pentru a analiza geopolitica Orientului Mijlociu, va fi necesar utilizarea termenului de punct geostrategic sau zonă geostrategică, motiv pentru care aș dori să definesc acest concept încă de la început.

Cel mai adesea punctele geostrategice au fost reprezentate de strâmtori, canale, pasuri, pasaje, anumite zăcăminte de materiale radioactive precum cele de uraniu sau toriu, trecători. Când aceste puncte se întrunesc într-un areal geografic mai restrâns aceasta poartă denumirea de zonă geostrategică.

Printre cele mai importante strâmtori, în ordinea descrescătoare a importanței lor sunt Ormuz, Singapore, Malacca, Bosfor, Dardanele, Gibraltar, strâmtori despre care vom aminti și mai târziu. Cu precădere cele mai importante pentru studiul prezent sunt Ormuz și Malacca, strâmtori ce au fost încă din cele mai vechi timpuri străbătute de comercianți, în prezent având o importanță chiar și mai mare datorită numărului foarte mare de vase dar mai ales al produsului în cauză cu care se face schimbul, în principal petrolul.

Canalele printre cele mai importante sunt Panama și Suez, cel din urmă fiind defapt foarte important pentru acest studio. Importanța canalului Ormuz, este redată de posibilitatea de trecere a vapoarelor din Marea Mediterană către Marea Roșie și în continuare cu oceanele Indian și Pacific. În prezent deține titlul pentru cel mai lung din lume, de aproximativ 161 km și trebuie precizat că actual se lucrează pentru lărgirea și adâncirea acestuia, pentru a permite accesul vaselor mai voluminoase. Dintre coasta atlantică a SUA și Golful Persic, se realizează o reducere cu peste 7000 km a drumului.

O altă problemă cu care ne vom confrunta de-a lungul acestei lucrări va fi religia, iar în acest context, în geopolitică există rumori privind acest subiect. Daca este sau nu religia un factor geopolitic. Ei bine, analizând conflictele de-a lungul timpului putem ușor să constatăm că religia este într-adevăr un factor important de analizat. Iar în ultima parte a secolului al XX-lea, o puternică revenire a fenomenului religios s-a constatat odată cu revoluția islamică prin invadarea Afganistanului de către sovietici, a decăderii regimului communist din Europe de Est și relaxarea altor regimuri totalitare. Grație religiei se datorează crearea statului Pakistan. Dupa mai bine de un secol de dominație britanică, viceregatul Indiei, denumită și “perla Coroanei britanice” este împărțit în 1947 pe criterii confesionale, în doua state distincte ce poartă denumirea în prezent de India (unde majoritatea sunt adepți ai hinduismului) și Pakistan (unde religia este islamică) împărțit la rândul său în doua regiuni: Pakistanul de Vest și de Est, cele doua fiind la 2000 km distanță. Pakistanul de Est, la 24 de ani dupa constituirea statului Pakistan, sprijinit și de India, își proclamă independența, purtând numele de Bangladesh.

În ceea ce privește islamul, trebuie amintit faptul că unitate unor state islamice, nu a fost de ajuns pentru a împiedica doua războaie sângeroase, și anume irakiano-iranian din 1980-1988 și irakiano-kuweitian soldat cu mii de victime, cu atât mai mult cu cât în cazul primului război populațiile statelor sunt în proponderent șiiți, 93% în Iran și 2/3 în Iraq.

Cu ocazia discuției despre religie, trebuie menționat și termenul des întâlnit în studiul geopoliticii și anume panismul religios. Panismul la bază este un concept geopolitic, înființat de către Karl Hausofer, provenind de la conceptul pan-idei. “Pan”din greacă înseamna “întru totul”. Panismele se bazează pe elemente geografice precum limbă, religie și spațiu. Cel mai dinamic este panismul religios care se împarte în panislamism care are ca scop unificarea lumii musulmane (și înglobează totodată panarabismul, ce este fondat pe principiul etnic) și panortodoxism. După cum bine știm, islamul este a doua religie din lume ca număr de adepți din toate țările inclusiv cele nearabe, precum cei din Indonezia, Pakistan, Nigeria, Iran, Turcia, Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt.

De-a lungul mileniilor s-a tot impus în relațiile internaționale, politica forței adică capacitatea puterii militare a statelor. În prezent încă se fac comparări între țările lumii la nivelul capacității de a purta război nu în termeni clasici precum numărul tancurilor, avioanelor și a soldaților, ci în cei moderni precum rachete cu focoase nucleare, rachete de rază medie și lungă. Odată cu accentuarea procesului de globalizare, elementele puterii în relațiile internaționale se mută dinspre latura politico-militară în cea comercial-culturală. Din această perspectivă, noua geopolitică este asociată cu particularitățile noii epoci mondiale, dominată vizibil de problemele geoeconomice, de fluxurile comerciale, informaționale, financiare globale, devenind un fel de “cărți de identitate” a lumii modern. Toate aceastea ne obligă să regândim totul, inclusive suveranitatea statelor, să resemnificăm importanța structurii geografice a planetei.

Cea mai răsunătoare interpretare în această privință este oferită de Edward Luttwak. Referindu-se la conținutul noului termen, geoeconomie, autorul american preciza: “Acest neologism este cel mai bun termen pentru a descrie combinația dintre logica conflictului și metodele comerțului.” Sfârșitul Războiului Rece consacră, subliniază autorul, o covârșitoare izbândă: predominanța vieții economice și a logicii pe care aceasta o impune – logica comerțului. Metodele comerțului înlocuiesc metodele militare, capitalul disponibil – puterea de foc, inovația civilă – avansurile militar-tehnologice, iar forța de penetrare a pieței pe cea a bazelor militare. Ori asupra acestui lucru, geopoliticianul Silviu Neguț adresează o întrebare în cartea sa, „Oare așa de simplă calea de la lumea conflictelor miliare la cea a concurenței economice? Renunță, oare, așa de ușor mari puteri/super puteri precum SUA, Rusia și altele emergente la “dreptul” de a impune reguli pe scena internațională?” Ori, răspunsul acestei întrebări ar fi, dacă această activiate ar fi izbândit cu adevărat, atunci lumea și guvernarea ar fi trebuit să fie dominate de logica comerțului, numai că scena internațională este ocupată în principal de către state și blocuri de state ce reglementează viața economică în teritoriile și regiunile respective. Mircea Malița este de părere că „numai un proiect planetar de pace și armonie, bazat pe hegemonia culturii, ar putea înlătura obstacolele care îi opresc de la o apropiere ce ar trebui tradusă prin solidaritate.”

“Politicul, în această viziune include diplomația clasică, aceasta urmărind convertirea folosirii eventuale a forței militare în surse de putere. Prin urmare, în noul context, exprimarea atitudinilor adversariale ale noțiunilor-stat s-ar face tot mai mult cu ajutorul armei economice”, cum bine remarca profesorul Silviu Neguț.

Acești termeni au fost explicați, tocmai pentru a înțelege cu ușurință subiectul ce îl voi dezbate în capitolele ce urmează.

Capitolul 2 – Geopolitica Orientului Mijlociu

2.1 Definire și delimitare geografică

Orientul Mijlociu este regiunea geografică și culturală situată sud-vestul Asiei și nord-estul Africii. Termenul geopolitic "Orientul Mijlociu" a fost folosit pentru prima dată în 1902 de către ofițerul naval Statele Unite ale Americii Alfred Thayer Mahan, care inițial se referea la regiunea Asiei din sud a Mării Negre, între Marea Mediterană la vest și India la est. Termenul mai vechi pentru acest domeniu a fost "Orientul Apropiat" utilizat de către conducătorii coloniști britanici. În studiile moderne, termenul "Orientul Mijlociu" se va referi la țările din Asia precum Bahrain, Cipru, Iran, Irak, Israel / Palestina, Iordania, Kuweit, Liban, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Siria, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Yemen și țara africană din Egipt. Orientul Mijlociu și Africa de Nord aduce în componență, țările musulmane precum Maroc, Algeria, Tunisia, Libia și Sudan. O definiție și mai largă a termenului ar include Afganistanul și Pakistanul, deoarece acestea sunt zone adiacente, sunt predominant musulmane și împărtășesc multe asemănări culturale și istorice cu restul Orientului Mijlociu. Arabii, alcătuiesc majoritatea covârșitoare a oamenilor din acest spațiu, dar, de asemenea, întâlnim și non-arabi precum iranienii, turci, sau evreii și kurzii din Irak și Turcia.

Harta 1. – Harta politică a Orientului Mijlociu și a Afriii de Nord

Sursa: Articol – Islamic societies of Middle East – Prof. Asma Afsaruddin. University of Notre Dame

Orientul Mijlociu a fost văzut încă din antichitate ca fiind leagănul civilizației, deoarece a întâmpinat o divizare a societății într-un număr mare de clase sociale, a cunoscut o dezvoltare continuă a marilor centre urbane dens populate, a dus la apariția unor instituții politice centralizate ce au dus la formarea statului la care se adaugă comerțul foarte bine dezvoltat în această zonă.

2.2 Istoric

Orientul Mijlociu situându-se la joncțiunea Euroasia, Africa, Marea Mediterană și Oceanul Indian, este locul nașterii și cntrul spiritual al religiilor cum ar fi creștinismul, islamul, iudaismul în fond principal. De-a lungul istoriei, orientul a fost un important centru al afacerilor mondiale, o zonă strategică, economică politică și culturală foarte sensibil din punct religios.

Pe aceste teritorii fertile dintre râurile Eufrat și Tigru foarte multe civilizații și-au construit așezări de-a lungul timpului. Trebuie amintiți sumerienii, akkadienii, bibilonieniii și asirierii. Orientul apropiat a fost mai întâi unificat în mare parte sub imperiul Neoasirian, urmat ulterior de către imperiul macedonean și imperii iraniene. Un real interes au avut și romanii care au lărgit granițele Imperiului Roman și care au dominat zona sute de ani, lasând moștenire Imperiului Bizantin teritoriul Mesopotamiei până în secolul XV. Cu toate acestea, mai târziu se instaurează Califatele arabe din Evul Mediu sau Epoca de aur a islamului ce a început cucerirea arabă a regiunii, creându-se unificarea întregului Orient Mijlociu ca o regiune distinctă unde domină identitatea etnică ce în mare parte persistă și astăzi.

Orientul Mijlociu modern, a luat naștere odată cu încheierea primului război mondial, când Imperiul Otoman, aliat cu puterile centrale, a fost învins de către Imperiul Britanic și aliații lor. Imperiul a fost apoi “sculptat” de către națiunile victorioase, astfel că înainte de terminarea războiului din 1916, diplomații britanici și francezi au semnat un acord secret denumit și „Sykes-Picot” prin care divizau fostul imperiu în zone de control direct, denumite și “sfere de influență”. Acest tratat a creat defapt granițele moderne ale Orientului Mijlociu dupa primul Război Mondial. Aceaste zone au fost mai apoi în unele părți sub sfera de influență, în creștere a Statelor Unite începând cu 1970.

În timpul Războiului Rece, Orientul Mijlociu a fost un teatru de luptă ideologică între cele două superputeri și aliații lor: Statele Unite ale Americii și NATO, pe de o parte și Uniunea Sovietică și Tratatul de la Varșovia pe de altă parte, așa cum au concurat pentru a influența aliați regionali. Bineînțeles că, pe lângă motivele politice a existat, de asemenea, "conflictul ideologic" între cele două sisteme. Mai mult decât atât, printre multe domenii importante de dispută, sau probabil, mai exact de anxietate, au fost dorințele superputerilor pentru a obține un avantaj strategic în regiune și mai presus de atât, faptul că regiunea conține circa două treimi din rezervele mondiale certe de petrol într-un context în care petrolul devenise din ce în ce mai vital pentru economia lumii occidentale. În cadrul acestui cadru contextual, statele Unite au căutat să deturneze lumea arabă de influență sovietică. De-a lungul secolelor XX și XXI, regiunea a cunoscut perioade de pace relativă și de toleranță și perioadele de conflict, cele din urmă fiind mai degrabă pe fond ideologic.

Harta 2. – Împărțirea teritoriilor între britanici și francezi dupa 1916

Sursă: http://users.humboldt.edu/ogayle/hist111/WW

2.3 Principalele puteri în Orientul Mijlociu

1. Turcia

Este singura țară rămasă a vastului Imperiu Otoman, care a condus regiunea timp de șapte sute de ani. În momentul în care imperiul era la apogeu în secolele XVI-XVII, controla parti din Europa, Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Arabia. Situată pe Bosfor – stramtorea ce leagă Marea Neagră cu Marea-Marea Mediterană, fosta capitala a imperiului este acum cel mai mare oraș al țării. Turcia are o mică porțiune din suprafața de teren pe partea de vest a Bosforului, unde se realizează conexiunea către Europa. Cea mai mare parte a țării se întinde pe partea continentului asiatic, deseori fiind menționată și ca Asia Mică. Populația nu este nici arabă, nici persană, ei fiind turci ce vorbesc limba turcă. 90% din populația turcă este musulmană sunită, aspect comun cu multe din țările musulmane.

Turcia este o democrație cu o conducere politică aleasă în mod democratic. Pentru a menține democrația, ea a trebuit să se ocupe de fundamentaliștii islamici, care de multe ori au sprijinit trecerea la un stat religios islamic. Turcia se învecinează la sud cu Siria și Iraq, la est cu Iran, Armenia și în nord cu Georgia și Marea Neagră. O mare parte din populația turcă este reprezentată de minoritatea kurdă, aproximativ 14 milioane, care sunt situați în estul țării și au încercat deseori să obțină independența, dar de fiecare dată mișcările au fost oprimate.

Turcia este membră NATO și aliat al SUA, călora le-a fost de ajutor în primul război din Golful Persic. Totuși, aceștia nu și-au dat consimțământul Statelor Unite privind utilizarea bazelor din Turcia pentru a lansa atacul împotriva Iraqului din 2013, tocmai pentru a menține stabilitatea în zonă. Posedând un mic teren în Europa și fiind membra Nato, Turcia aspiră la a deveni membră a Uniunii Europene, dar până în prezent i s-a refuzat acest statut. Printre motive se enumera probleme cu minoritatea kurdă, conflictul cu Grecia în cazul Ciprului, controverselor drepturilor omului, și indicatori economici scăzuți, chiar dacă prezintă semne de îmbunătățire. De menționat că nici o țară islamică nu face parte din UE. Turcia deține resurse de petrol și minerale.

2. Iran

Iranul reprezintă a doua țară ca mărime în Orientul Mijlociu, interiorul granițelor sale acaparănd ceva mai mult de 1.600.000 km2. Este o țară preponderent muntoasă și deșertică, populația concentrându-se în principal în zona nord-vestică, în apropierea mării Caspice. De asemenea, face legătură și cu Golful Persic la sud. Iran a fost odată numit centrul Imperiului persan, fiind numiă până nu de mult, aproximativ 1935, Persia. În plan politic, poziția externa a indicat o îngrijorare față de țările occidentale. S-a pus problema dezvoltării armelor nucleare, mulți americani fiind de părere că intenția ar fi utilizare acestora împotriva Israelului, stat pe care de altfel nu îl recunoaste. De-a lungul timpului SUA au pus sancțiuni comerciale împotriva Iranului cu privire la orice materiale asociate cu arme nucleare sau rachete. Sancțiunile presupun embargo comercial aproape total.

Proteste deschise ce exprimă nevoia de schimbare au erupt periodic pe străzile din Teheran. Protestatarii caută libertăți personale și o societate mai deschisă. Primăvara araba din 2011, fenomenul ce a acaparat zona Africii de Nord, Peninsula Arabica nu a trecut neaobservat în Iran doar ca s-a manifestat diferit, deoarece iranienii nu sunt arabi, ci persani. Istoria și moștenirea lor creează o entitate distinctă, ce îi separă de restul regiunii.

Iranul se află la o răscruce în conflictul fundamentaliștilor islamici conservatori și reformatori islamici. Guvernul statului este controlat de clerici musulmani care tind să fie mai conservatori în hotărărie lor, dar tinerii reprezintă partea reformiștilor democratici aceștia fiind din ce în ce mai familiarizați în ceea ce privește cultura occidentală. Un caz aparte este cel a sărbătorii Valentine’s Day care era sărbătorită cu mare fast, doar că guvernul iranian a interzis oficial toate simbolurile ce țin de această sărbătoare, întrucât denumirea a fost dată dupa un martir creștin, deci nu a fost de susținere a islamului.

Cu privire la resursele economice, Iranul deține rezerve de petrol și gaze naturale impresionante, abundente, care sunt exploatate pentru a forma bugetul economiei lor. Deține aproximativ 15% din rezervele certe de gaze naturale fiind plasat pe locul 2, după Rusia iar în cazul petrolului se află printre primii 5 exportatori de petrol în lume. Rezerverele de petrol certe la nivel mondial, clasifica Iranul pe locul 2 în lume cu aproximativ 18,9 miliarde tone. Cu toate acestea ONU, clasifica economia Iranului ca fiind semidezvoltată. Marea Caspică deține rezerve de petrol în subsolul marin. Veniturile din petrol și gaze naturale alcătuiesc cea mai mare parte a veniturilor statului. Cu toate acestea, fluctuațiile prețurilor materiilor prime au avut ca rezultat un flux de venituri mai volatile, iar baza de fabricare a Iranului a fost în creștere pentru a sprijini o economie mai diversificată.

3. Irak

Se află în Semiluna Fertilă, între Tigru și Eufrat, în locul în care s-au stabilit civilizatii antice din Mesopotamia. Au fost amplasate aici orașe antice, cum ar fi Ninive și Babilonul. Mai aproape de prezent, Irak și Kuweit au fost stabilite în afara teritoriului aflat sub mandat britanic acumulat în urma înfrângerii Imperiului Otoman. Marea Britanie a stabilit granițe în linie dreaptă, între Irak, Iordania, Siria și Arabia Saudită. Aceste tipuri de granițe sunt numite granițe geometrice, deoarece ele nu urmează nici o caracteristică fizică. În anul 1961, când Marea Britanie s-a retras din regiune, emirul ce controla regiunea de sud ce se invecineză cu Golful Persic a cerut Marii Britanii să separe regatul său bogat în petrol ca țară independentă. Această țară a devenit Kuweit, iar restul regiunii a devenit Irak. După o serie de guverne din Irak, partidul Baath a venit la putere în 1968, deschizând calea pentru Saddam Hussein pentru a câștiga putere în 1979.

Trebuie remarcat faptul că nici în ultimele patru decenii Irak-ul nu a cunoscut o perioadă lungă de pace. Cele mai memorabile războaie au fost cele purtate cu țările vecine, precum cel pe seama dezacordului privind canalul navigabil Shatt al-Arab din Golful Persic. Războiul iraniano-irakian a durat între 1980-1988, 8 ani în care pagubele materiale au fost imense, de aproximativ 100 miliarde de dolari, iar pierderile de vieți omenești au depășit 1 milion de persoane. Un lucru important e reprezentat de faptul că Iranul era acaparat de islamiștii fundamentaliști, iar SUA l-a sprijinit pe Hussein.

Următorul război a fost pornit de către Sadam Hussein în Kuweit în 1990-1991, pe motivul acaparării bogăției de petrol și extinde accesul la Golful Persic, deci prin urmare ar fi câștigat mai mult din veniturile din rezervele de petrol. Motivul inserat a fost acela că micuțul stat forează puțurile de petrol înclinat și ar extrage petrol din rezerva acestora. Acesta era doar un pretext pentru a invada Kuweit și a-l revendica, ceea ce s-a și îmtâmplat. Doar că Organizația Națiunilor Unite (ONU) a organizat o coaliție militară pentru a elimina Hussein din Kuweit. La 16 ianuarie 1991, Operațiunea Desert Storm a început. După patruzeci și cinci de zile de lupte, Irak a fost învins o majoritate covârșitoare și armata a fost înlăturată. Timp în care George W. Bush vorbea deja de Noua Ordine Mondială. Kuweit nu a fost o democrație, ci o monarhie condusă de un emir. În mod evident, războiul nu a fost un război peste democrație; ci mai degrabă a fost un război peste controlul resurselor. Hussein a realizat imediat șansa înfrângerii astfel că a ordonat dinamitarea facilităților de petrol, conducând inevitabil la unul dintre cele mai mari dezastre ecologice.