Analiza Efectelor Pozitive a Globalizarii Asupra Companiilor Romanestidoc

=== Analiza efectelor pozitive a globalizarii asupra companiilor romanesti ===

C U P R I N S

CAPITOLUL 1 „Noțiuni generale privind fenomenul globalizării”

Scurt istoric

Conceptul@ de globalizare@ economică@ a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi noțiuni noi, prin@ intermediul cărora să explice cu o exactitate mai mare, ultimele și enormele transformări intervenite în economia@ internațională, transformări care au apărut de-a lungul secolului al XX-lea, denumit și secolul vitezei@.

Operând într-un sistem economic@ în cadrul căruia s-au amplificat enorm relațiile de interdependență și s-au conturat deja ceea ce ne-am obișnuit@ să numim „piața globală”, oamenii de știință și cercetătorii s-au văzut confruntați@ cu noi cerințe privind maniera de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai@ mult de atât, ei au trebuit să-și schimbe radical spectrul sub care sunt privite@ afacerile internaționale, relațiile@ dintre firmele care au atins un nivel înalt de internaționalizare@, până la urmă, întreaga arhitectură a economiei mondiale.

Deși globalizarea economică nu@ reprezintă@ un fenomen absolut nou, primele simptome ale acestuia apărând cu mult timp în urmă, ea poate fi@ considerată ca și concept nou-născut pe fondul evoluției vertiginoase a evenimentelor@ economice abia în prima parte a@ secolului XX.

Una dintre problemele@ larg dezbătute în legătură cu fenomenul globalizării vizează momentul declanșării lui, cu alte cuvinte, a începutului său. Deși@ nu s-a ajuns la nici un punct de vedere comun în ceea ce privește@ această problemă, făcându-se abstracție de o serie de detalii istorice, s-au conturat, în cele din urmă, trei posibilități@ de abordare a acestui aspect, și anume:

unii consideră că despre globalizare@ se poate vorbi chiar de la începuturile istoriei, efectele acestui proces resimțindu-se mai mult sau@ mai puțin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită, ca de exemplu@, în timpul imperiului Roman;

după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan@, caracteristic modernizării și dezvoltării capitalismului@, cu mențiunea că, în ultimele decenii, a fost marcat de o accelerare deosebită;

poate fi întâlnit și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces recent, asociat însă cu alte evenimente economice@ și sociale cunoscute deja sub denumirea de post industrializare@ sau, așa cum menționează unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Dacă tendința de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două lături, derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni@, ele fiind interpretate ca o consecință directă a expansiunii Europei@ și a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afară așa-zisului "perimetru civilizator".

Cum o astfel de situație nu putea interveni pe primele trepte ale evoluției istorice a omenirii, iar abordarea globalizării@ cu mii de ani în urmă nu își găsește nici un suport practic, se explică astfel de ce în unele lucrări mai recente se încearcă o altă ierarhizare@ a fazelor evolutive ale acestui proces. În cadrul acesteia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate în lucrarea „Globalizarea, mit și realitate” astfel:

faza germinală (1400-1750), când apar primele hărți ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, este adoptat calendarul universal, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

faza incipientă (1750-1875), în cadrul căreia apar statele-națiune, începe să se dezvolte diplomația formală dintre ele, apar primele convenții legale internaționale@, precum și primele idei despre internaționalism și universalism@;

faza decolării (1875-1925), când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenței unei singure societăți internaționale și a unei singure umanități@, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dinspre națiuni independente, extinderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

faza disputelor pentru hegemonia mondială@ (1925-1969), declanșată de Primul Război Mondial și apoi cel de-al Doilea Război Mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înființarea Ligii Națiunilor Unite, care a atras atenția asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economică etc.);

ultimele decenii ale secolului XX, când s-au făcut progrese uriașe în explorarea spațiului cosmic și în telecomunicații, a avut loc apariția diferitelor forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaționale a muncii.

Definirea conceptului de globalizare

Fiind un concept relativ nou, globalizarea@ nu a beneficiat de la început de o definiție clară. Primele momente, trepte de formalizare științifică, au fost o încercare de stabilire a unei legături între ceea ce am putea numi transnațional și "conștiința globală" a popoarelor. Ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argumente în semnalarea existenței unui sistem internațional@ de relații menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecției mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei în lume, intensificarea schimburilor de mărfuri și servicii pe baze mai echitabile etc. Nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deși, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.

Globalizarea@ este urmărită pe diferite compartimente: globalizarea activității firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiară@. Ea este privită ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căruia actorul principal îl reprezintă firma, de preferință cea multinațională. Unul dintre recentele dicționare engleze definește globalizarea astfel: „globalizarea@ constă în tendința firmelor de a-și stabili unități de producție în lumea întreagă, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderii multinaționale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca și ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul firmelor”. Globalizare@ este privită ca o tendință de expansiune a întreprinderii pe piața internațională a factorilor de producție.

O altă definiție se întâlnește într-un dicționar apărut recent în Italia: „globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuințelor consumatorilor și standardizării produselor, precum și dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass-media. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și cu un conținut tehnologic înalt, fie în ceea ce privește producția, fie distribuția bunurilor. Între altele, ele sunt nevoite să-și reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piața puternic concurențială”. Rezultă din această definiție că firmele vor trebui să se adapteze modelelor de producție și de schimb impuse de această piață uriașă, deja formată.

Într-un studiu al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică@ (OCDE), în legătură cu caracterizarea noii faze a globalizării, se preciza: „Din punct de vedere istoric, expansiunea internațională s-a făcut prin intermediul schimburilor, iar după anii '80, printr-o dezvoltare considerabilă a investițiilor directe și a colaborării întreprinderilor. Ceea ce este nou în această fază se referă la faptul că întreprinderile au recurs la noi combinații între investiții internaționale, schimburi și cooperare inter firme pentru a-și asigura expansiunea și a-și realiza obiectivele. Strategiile@ internaționale@ ale trecutului se bazează pe exporturi și plasarea producției pe piața internă. De data aceasta, noile strategii combina toată gama de activități transfrontaliere: exporturi și aprovizionarea în/din exterior, investiții străine și alianțe internaționale. Întreprinderile care adoptă aceste strategii pot obține profit de pe urma unui nivel mai înalt de coordonare, diversificării operațiunilor și implantării lor locale”.

Globalizarea s-a desfășurat în etape. Mai@ întâi a cuprins piața bunurilor și serviciilor, pentru ca, mai apoi, în circuit să intre tehnologiile și piața financiară. Pe ultimul loc s-a situat piața muncii, unde, se pare, restanțele sunt cele mai pronunțate. Nici integrarea primelor două piețe nu este perfectă. Pe aceste piețe se mențin elemente de divergență@ notabile. Dar ele sunt mai puțin acute decât în cazul pieței muncii. Prezența @divergentelor, alături de aspecte convergente clare, conduce la concluzia că procesul de globalizare nu este nici pe departe încheiat, el aflându-se în plină desfășurare@. Mărturie stă tot piața muncii, neintegrată deplin, care permite firmelor multinaționale să folosească în favoarea lor diferențele de salarizare existente într-o țară sau alta.

Profesorul N. Dobrotă definește globalizarea ca „modalitate sau sistem de receptare și abordare pe termen lung a marilor probleme@ contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese și fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice”. Definirea globalizării ca modalitate sau sistem de receptare și abordare reprezintă o nouă viziune asupra acestui proces atât de complex. Dar ea deplasează analiza pe terenul unor probleme globale ale omenirii, cunoscute, de altfel, cu mai multe decenii în urmă. Printre primii care le-au semnalat au fost membrii Clubului de la Roma@ (fondat în 1968), concluziile lor fiind expuse în numeroase lucrări de referință.

Globalizarea@ este „un proces în care distanțele geografice au încetat de a mai fi un factor determinant în stabilirea relațiilor economice, politice și social-culturale”. În definiția dată de R. Lubbers și J. Koorevaar@ în lucrarea prezentată la Tilburg@ University, în 1998, sunt reunite atât aspectele obiective, cât și subiective ale globalizării. Pe de o parte, geografia a devenit mai puțin relevantă grație noilor tehnologii ale comunicării și strategiilor actorilor economici. Pe de altă parte, globalizarea a câștigat putere, forță, datorită faptului că oamenii au devenit conștienți de marile posibilități deschise de noile tehnologii și strategii.

Se pune întrebarea: Ce a adus nou acest proces al globalizării economiei@? Astfel, se pune pe primul plan creșterea interdependenței, deoarece evenimentele dintr-o țară au devenit strâns legate de ceea ce se întâmplă în alte state din lume. Dacă, în trecutul nu prea îndepărtat, națiunile se bucurau de o independență relativă, ele au cunoscut o creștere a interdependenței, îndeosebi în ultimele decenii. Omenirea@ nu a progresat prea mult în "agregarea@" piețelor individuale, dar a devenit, în schimb, un sistem al piețelor interdependente.

Reducerea costurilor realizată într-o regiune geografică va avea efecte asupra competitivității produselor tuturor celorlalte țări. Prețul produselor dintr-o țară nu poate crește prea mult peste prețul acelorași produse din alte țări, fără a atrage după sine reacția consumatorilor care pot recurge la importuri. Pe o piață liberă@, deschisă, comercianții cumpăra la cel mai mic preț și încearcă să vândă la cel mai ridicat preț. Succesul unui competitor dintr-o anumită țară va avea un impact direct asupra poziției sale pe piața unei alte țări. Globalizarea@ piețelor se referă la procesul de integrare a acestora. Într-o piață globală, firmele nu pot lua decizii în mod fragmentar, adică țară cu țară, așa cum, în mod tradițional, procedau companiile multinaționale în trecutul nu prea îndepărtat.

Globalizarea@@ economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor spațiului activității economice, proces început însă în perioada preindustrială. Viteza de desfășurare, precum și direcția în care a evoluat au fost condiționate de-a lungul timpului de progresele înregistrate în domeniul transporturilor și al tehnologiilor de comunicație@, iar, în unele împrejurări, chiar de acțiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil afacerilor și oferirea mijloacelor materiale și umane necesare. În ultima parte a acestei lungi perioade istorice, un rol din ce în ce mai important l-au avut comerțul, investițiile străine directe și alianțele strategice între marile companii internaționale.

O definiție dată de cunoscutul om de știință englez John H. Dunning@, care s-a ocupat de fenomenul globalizării și de corporațiile multinaționale, este următoarea: „Globalizarea@ se referă la multiplicarea legăturilor și interconexiunilor dintre statele și societățile care fac parte în prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile și activitățile desfășurate într-o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunități situate la mari distanțe una de alta. Globalizarea@ are două trăsături distincte: sfera de acțiune (întinderea) și intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte, ea definește un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotație spațială. Pe de altă parte, ea presupune intensificarea@ nivelurilor de interacțiune, interconectate sau interdependența între statele și societățile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extinderea legăturilor, are loc și o adâncire a proceselor globale.”

John H. Dunning@ subliniază că avem de a face cu două forme ale globalizării: una superficială și altă profundă. Prima are în vedere angajarea unei țări, ca entitate economică de sine stătătoare, în schimburile comerciale, cu un singur produs, cu o altă țară, privită și ea că o entitate distinctă. Cea de-a doua formă a globalizării vizează tranzacțiile pe care un stat le efectuează cu un mare număr de state, din toată lumea. O firmă globală posedă sau controlează un număr mare de filiale amplasate în diferite puncte ale Terrei@ și este angajată în alianțe sau rețele de afaceri pe aproape toate continentele. Ea își procură factorii de producție de care are nevoie (materii prime, capital, muncă și alte produse intermediare) de oriunde este mai avantajos, vânzându-și, în același timp, produsele și serviciile pe fiecare piață mai importantă a lumii. În mod similar, o țară care este deschisă forțelor globalizării are relații comerciale, financiare și investiționale foarte diversificate din punct de vedere geografic@, iar valoarea adăugată asociată acestor relații reprezintă o parte semnificativă a produsului intern brut (PIB).

Factorii procesului de globalizare

Din punct de vedere economic, pot fi identificate trei tendințe principale drept cauze ale creșterii comerțului internațional și procesului de globalizare., și anume:

Prima dintre acestea, este reprezentată de schimbările tehnologice, cu cele mai profunde implicații.

În al doilea rând, tot mai multe guverne au promovat politici liberale, de deschidere a piețelor și de eliminare a obstacolelor administrative ce împiedică derularea activităților economice.

În al treilea rând, acțiunea conjugată a noilor tehnologii și a existenței unor piețe mai libere a permis întreprinderilor din tot mai multe țări să-și internaționalizeze activitatea, creându-se la nivelul economiei mondiale un ansamblu de activități intercorelate. Aceste tendințe au determinat accentuarea interdependențelor ce unesc economiile naționale, creând oportunități fără precedent, dar și noi provocări economice, politice și sociale.

1.3.1. Inovația tehnologică

Acest prim factor al globalizării cuprinde, mai ales, tehnologia de informare și comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, astfel încât „revoluția tehnologic@ă” implică și o „revoluție socială@” și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) postindustrială a relațiilor economice. Alvin Toffler@ l-a denumit „al treilea val”.

Dar pentru a înțelege mai bine profunzimea restructurărilor economico-sociale actuale, este necesar să trecem în revista principalele etape istorice ale tranziției tehnologice, schematizate de către economiști de la întâia până la cea de-a treia revoluție industrială.

Prima revoluție tehnologică@ (sfârșitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariția mașinii cu aburi, proces derulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile economice și tehnologice fiind cărbunele, fierul și confecțiile. Dominația acestora a durat peste 100 de ani.

Cea de-a doua revoluți@ tehnologică@ (sfârșitul secolului al XIX-lea) a consemnat triumful electricității și al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul electricitate-oțel-mecanică-automobile-aviație-petrol-chimie. Perioada de tinerețe s-a înscris în intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate și extindere s-a întins până prin anii 1950-1960.

Cea de-a treia revoluție@ tehnologică@ a început, practic, în 1950, după ce în 1948 a fost descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor '70 și de introducerea acestuia în prelucrarea informațiilor, telecomunicații și telematică.

În general, sistemele tehnologice atașate celor trei revoluții industriale coexistă, se întrepătrund, dar se și substituie și se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se transferă în domeniile economice, sociale și cultural-educaționale ale fiecărei țări.

1.3.2. Internetul, societatea și globalizarea@

Evoluțiile@ spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii și telecomunicațiilor din ultimul deceniu a contribuit, printr-o adevărată "revoluție a informațiilor" pe care au declanșat-o, într-o măsură covârșitoare, la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Prin însăși natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respectă granițele naționale. În secolul al XX-lea, cel mai mare eveniment tehnologic și social în același timp a fost apariția Internetului. În domeniul științei și tehnologiei, mari evenimente tehnologice cu importante consecințe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat și a calculatorului electronic. Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci și unul social, prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroși, la structura lui actuală.

Ca și internetul, globalizarea@ nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reușită a omenirii. Dacă Internetul nu este ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurându-se, ca și în cazul Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament acceptate de toți, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoașterii și poate a conștiinței.

Creșterea fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilității acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea "vizibilității transfrontaliere" a evenimentelor naționale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o țară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei țări. Evenimente, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țări sau regiuni. Dacă sunt importante, acestea se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii și a telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:

convergență@ a serviciilor@, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin același mijloc de înmagazinare și transmisie;

conectabilitate@ și interoperabilitate@, ceea ce înseamnă că utilizatorii multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra și utiliza resursele prin intermediul rețelelor. Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înaltă definiție și standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept "primele autostrăzi ale lumii".

Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și al globalizării rețelelor de telecomunicații s-a impus tot mai mult, astfel că atenția analiștilor scenei vieții economice internaționale contemporane s-a aplecat atât asupra efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra diferitelor sfere ale vieții economice și care se conturează deja cu pregnanță, fiind astfel relativ ușor comensurabile, cât și, mai ales, asupra implicațiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decât cel mult intuită.

Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera informaticii și a telecomunicațiilor, asociate cu mutațiile petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea afacerilor sub incidența activităților marilor corporații transnaționale, ca și cu tendințele de privatizare și de reglementare a pieței telecomunicațiilor (în mod tradițional, sever reglementată prin politicile guvernamentale), au determinat modificări radicale în configurația telecomunicațiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu – tehnica de calcul, rețele de cabluri din fire optice etc. – a contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilității telecomunicațiilor, concomitent cu expansiunea globală a rețelelor.

1.3.3. Liberalizarea comerțului și investițiilor

Liberalizarea continuă a comerțului internațional și investițiilor în străinătate a determinat apariția unui mediu politic care favorizează relațiile economice internaționale. Liberalizarea a permis exploatarea noilor tehnologii pe piețele mondiale. Numeroase țări au devenit tot mai dependente de piețele internaționale ce oferă condiții favorabile creșterii și dezvoltării.

Liberalizarea@ s-a concentrat pe regimurile aplicate comerțului și investițiilor și pe anumite probleme de reglementare, Acordul General pentru Tarife@ și Comerț (GATT) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC) îndeplinind un rol central în cadrul acestui proces. Sistemul GATT/OMC@ a contribuit semnificativ la reducerea sau eliminarea barierelor comerciale aplicate la frontierele naționale, prin derularea a opt runde de negocieri comerciale multilaterale.

Tarifele vamale ale țărilor industrializate au fost reduse de la nivele ce depășeau cu mult două cifre în perioada imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial la mai puțin de 10% la finele anilor '60 și mai puțin 4% în prezent, după aplicarea prevederilor Rundei Uruguay. În același timp, majoritatea restricțiilor cantitative, cu excepția celor impuse din motive de sănătate, securitate a consumatorilor sau alte motive legate de asigurarea securității publice, au fost eliminate.

În urma Rundei Uruguay, produsele textile, articolele de îmbrăcăminte, produsele agricole au fost incluse în cadrul sistemului comercial multilateral, fiind supuse unei liberalizări progresive. De asemenea, au fost elaborate reglementări referitoare la drepturile de proprietate intelectuală. Reglementările referitoare la comerțul și investițiile din domeniul serviciilor au fost incluse în așa-numitul Acord General@ Privind Comerțul cu Servicii@ (GATS), guvernele angajându-se în liberalizarea acestui comerț. Acordurile recente privind serviciile de telecomunicații de bază și serviciile financiare au accelerat tendința de deschidere a piețelor serviciilor. În ceea ce privește comerțul cu mărfuri, acordurile de eliminare a taxelor vamale pentru o gamă largă de produse ale tehnologiei informației încheiate după încheierea Rundei Uruguay pregătesc economiile naționale pentru oportunitățile și provocările secolului al XXI-lea.

În urma aplicării depline a prevederilor Rundei Uruguay, liberalizarea comerțului va determina creșterea veniturilor mondiale cu 1% anual sau cu 200 – 500 miliarde dolari, comerțul mondial crescând cu 6 – 12%. Mai mult de o treime din aceste evoluții pozitive se așteaptă să fie datorate liberalizării comerțului cu produse textile, articole de îmbrăcăminte, o altă treime fiind pusă pe seama liberalizării comerțului cu alte produse manufacturate, liberalizarea din domeniul produselor agricole contribuind cu 10 – 30%.

Liberalizarea tranzacțiilor contului de capital și a contului curent, dezvoltarea piețelor financiare internaționale și-au adus, de asemenea, contribuția la promovarea procesului de globalizare.

În prezent, peste 140 de țări aplică prevederile Articolului VII@ al statutului FMI@ privind eliminarea restricțiilor la operațiunile de cont curent, ceea ce reprezintă dublarea numărului de țări înregistrat în 1990, cuprinzând mai mult de 75% din membri FMI. Începând cu anii '70, contul de capital și tranzacțiile valutare au fost liberalizate în numeroase țări, astfel încât în prezent cursurile de schimb și ratele dobânzii sunt stabilite mai ales de piață, făcându-și, totodată, apariția noi instrumente financiare. Acești factori au facilitat comerțul internațional printr-un mai mare acces la finanțare.

1.3.4. Internaționalizarea activităților economice

Barierele@ comerciale@ mai reduse, în general liberalizarea, au permis tot mai multor companii să-și globalizeze structurile de producție prin intermediul investițiilor în străinătate, acestea din urmă constituindu-se ele însele într-un factor stimulator al comerțului. Din punct de vedere tehnologic, creșterea fluxurilor de informații și facilitarea tranzacționării mărfurilor și serviciilor au influențat în profunzime deciziile de localizare a unităților productive. Din ce în ce mai mult, întreprinderile au posibilitatea de a-și localiza diferitele faze ale proceselor productive în diverse țări și regiuni, menținându-și însă identitatea.

Datorită faptului că întreprinderile@ apelează la prelucrarea pe bază de contract (subcontractare) pentru anumite părți ale proceselor de producție, intrând astfel în relații cu filialele lor sau alte întreprinderi din străinătate, are loc un transfer la nivel mondial al locurilor de muncă, tehnologiilor, capitalului și practicilor manageriale.

În prezent, din ce în ce mai puține produse pot fi realizate competitiv numai pe baza input-urilor naționale. De exemplu, pentru producția unei anumit automobil fabricat de unul dintre marii producători americani, nu mai puțin de nouă țări sunt implicate în anumite aspecte ale producției, marketingului și vânzării. Circa 30% din valoarea automobilului merge în Coreea pentru asamblare, 17,5% în Japonia pentru componente și tehnologie avansată, 7,5% în Germania pentru design, 4% în Taiwan@ și Singapore@ pentru mici componente, 2,5% în Marea Britanie pentru publicitate și servicii de marketing și 1,5% în Irlanda și Barbados pentru prelucrarea datelor, ceea ce înseamnă că numai 37% din valoarea producției acestei mașini "americane" este însușită de către SUA.

O formă particulară a partajării producției@, anume activitățile de asamblare, este de o importanță crucială pentru multe țări în curs de dezvoltare. Acestea importă părți și componente pe care le reexportă apoi sub formă de produse finite în țările de origine. Asemenea acorduri pot implica existența unor facilități vamale (neplata taxelor vamale) pentru părțile și componentele încorporate în produsele finite.

1.3.5. Sfârșitul Războiului Rece

Sfârșitul Războiului Rece@ a fost, de asemenea, deseori indicat ca fiind una din cauzele globalizării. Dacă în conflictul dintre est și vest lumea era împărțită în două tabere care întrețineau puține relații între ele, această delimitare – „Cortina de Fier@” – a căzut în 1989/1990. Statele care aparțineau „blocului estic@” s-au deschis în direcția pieții mondiale. Tot mai multe state se încred în democrație și economie de piață ca principii de organizare fundamentale.

Importanța procesului de globalizare

Lumea devine în ritm accelerat din ce în ce mai mică, datorită comunicațiilor, transporturilor și fluxurilor financiare din ce în ce mai rapide. Produse concepute într-o țară – produsele McDonald’s@, BMW-urile germane etc. – sunt acceptate cu entuziasm și în alte țări.

Comerțul internațional înflorește. „Din 1969, numărul companiilor multinaționale@ aparținând celor mai bogate 14 țări ale lumii a crescut de peste trei ori. Importurile de bunuri și servicii au o pondere de 24 @% din PIB@ la nivel mondial, adică de două ori mai mare, față de acum 40 de ani. Comerțul internațional are acum o pondere de o pătrime din PIB-ul Statelor Unite. Comerțul mondial reprezintă astăzi 29 % din PIB-ul realizat la nivel mondial.”

Multe firme americane se bucură de succes la capitolul marketingului internațional și încă de multă vreme: Coca-Cola, McDonald’s, Kodak, Gillette@, Colgate, Ford, IBM, Motorola și zeci de alte firme americane și-au ales ca piață întreaga lume. Iar în Statele Unite, nume cum ar fi Sony, Toyota, Nestlé, Nokia, Mercedes, Panasonic au devenit termeni uzuali, prezenți în mai toate gospodăriile. Alte produse și servicii, care par să fie americane, sunt de fapt realizate sau deținute de firme străine, cum este și cazul Studiourilor Universal. „Deja@două treimi din totalul agenților economici fie acționează global, fie sunt pe cale să facă acest lucru", observă un analist. "Michelin, producătorul francez de anvelope, își realizează@ 35 % din cifra de afaceri în Statele Unite, în timp ce Johnson & Johnson își derulează 43 % din afaceri în străinătate … sfera de afaceri a fiecărui manager este mapamondul.”

Dar astăzi concurența globală se intensifică tot mai mult. Firmele străine se extind agresiv pe noi piețe internaționale, iar piețele interne nu mai oferă chiar atâtea ocazii favorabile. Puține ramuri de activitate se mai pot feri astăzi de concurența străină. Deși o serie de firme ar dori să oprească valul de importuri străine prin protecționism, pe termen lung, acest lucru nu va face decât să majoreze costul vieții și să protejeze firmele autohtone ineficiente. O modalitate mai bună de a face concurență este prin a-și îmbunătăți continuu propriile produse pe piețele interne și a se extinde pe piețele externe. Astfel, spre exemplu, firma daneză producătoare de bere Carlsberg a ajuns la concluzia că succesul sau poate fi asigurat de export.

Firmele @care amână luarea de măsuri pentru internaționalizare riscă să se vadă împiedicate să pătrundă pe piețele în creștere din Europa de Vest@, Europa de Est, zona țărilor riverane Pacificului, precum și pe alte piețe. Firmele care rămân interne fiindcă nu vor să riște s-ar putea nu numai să piardă șansa de a intra pe alte piețe, ci și să-și piardă propria piața internă.

În mod ironic, deși imperativul ca firmele să pătrundă pe plan global este mai mare astăzi decât în trecut, și riscurile sunt mai mari. Firmele care pătrund pe plan global se confruntă cu mai multe probleme importante. Ratele înalte ale îndatorării, inflația și șomajul au făcut ca în multe țări guvernarea și moneda națională să fie instabile, ceea ce limitează comerțul și expune firmele naționale unor riscuri numeroase. Guvernele stabilesc un număr mai mare de reglementări pentru firmele străine, cum ar fi condiția de constituire a unor firme mixte cu parteneri interni, obligativitatea angajării de personal autohton și limitarea profiturilor care pot fi repatriate. În plus, guvernele străine impun adesea tarife vamale sau bariere comerciale mai înalte, pentru a-și proteja propriile sectoare de activitate. În sfârșit, corupția devine o problemă din ce în ce mai mare: oficialii dintr-o serie de țări atribuie adesea contractele de aprovizionare sau execuție nu celui care oferă cele mai bune condiții, ci celui care oferă cea mai mare mită.

Pe de altă parte@, firmele cu activitate în sectoarele globale nu au altă opțiune decât să-și internaționalizeze operațiunilor. Un sector@ de activitate global este cel în care pozițiile concurențiale ale firmelor de pe piețele locale sau naționale sunt influențate de pozițiile lor globale. Firma globală este firma care, operând în cel puțin două țări, obține avantaje de marketing, producție, cercetare-dezvoltare și financiare inaccesibile concurenților ce operează numai pe plan intern.

Firma globală@ percepe lumea ca pe o singură piață: minimizează importanța granițelor naționale și obține capital, materii prime și componente, își produce și își vinde bunurile oriunde poate să înregistreze cele mai bune rezultate. Firmele globale obțin astfel avantaje prin planificarea, întreprinderea și coordonarea activităților lor pe o bază globală.

Raportul de intercondiționalitate@ între globalizare și operatorii multinaționali a căpătat noi valențe. „Pe de o parte, globalizarea a fost cea care a deschis drumul dezvoltării corporațiilor în postura de lideri mondiali, pe de altă parte, acestea din urmă au potențat procesul de globalizare a piețelor. Globalizarea este, totodată, și cea care dictează corporațiilor deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaționalizare și până la cele globale.”

Răspunsul corporațiilor multinaționale@ în fața procesului de globalizare a constat în creșterea fluxului de investiții străine directe, prin care acești operatori cu vocație mondială au depășit stadiul incipient al procesului de internaționalizare constând în exporturi și "urmăresc să își însușească proprietatea sau controlul activelor care au aparținut inițial actorilor naționali; este motivul pentru care determinarea naționalității unei astfel de entități economice și-a pierdut din relevanță."

Marketingul@ globa@l practicat de unii operatori din peisajul mondial este considerat de foarte mulți specialiști ca fiind „marketingul de răspuns@” în contextul globalizării. Acesta se axează pe integrarea sau standardizarea activităților de marketing la nivelul anumitor piețe geografice. Aceasta nu înseamnă adaptarea forțată a mix-ului de marketing la condițiile fiecărei țări, ci o ignorare – în măsura posibilităților – a granițelor dintre piețele naționale și o concentrare asupra asemănărilor dintre ele, în vederea obținerii unui avantaj competitiv.

Un exemplu concludent de companie care a căutat să devină o adevărată firmă globală este Ford, al doilea mare producător mondial de automobile. Philip Kotler@ prezintă într-una din lucrările sale experiența acestei companii: „Ea și-a propus să depășească barierele naționale și regionale care stăteau în calea expansiunii sale și să construiască vehicule pentru piața mondială. La nivelul firmei@ s-a derulat un program de reorganizare a activității la scară mondială, cu scopul de a raționaliza procesele care aveau loc, pe reușita restructurării bazându-se ambițiile sale de a deveni o companie globală.”

Ca și alți producători de automobile, Ford a întâmpinat probleme legate în principal de necesitatea de a îmbunătăți eficiența programelor de investiții, în paralel cu diversificarea gamei de produse. În acest scop, au fost reduse cheltuielile cu aprovizionarea, apelând la furnizori globali de piese și echipamente.

Schimbarea produsă prin crearea unei singure unități operative, prin unirea diviziunilor europeană și nord-americană, ca și a grupurilor de aprovizionare cu componentele acestora a dus la înlocuirea vechilor firme regionale independente care se ocupau de construcția automobilelor, cu cinci centre de coordonare a fabricației, patru în SUA și unul în Europa.

Nouă metodă de afaceri i-a dat firmei Ford posibilitatea de a oferi o gamă mai largă de produse și de a reduce cheltuielile operative și i-a asigurat menținerea competitivității în privința calității și a valorii, în lupta sa cu cei mai puternici concurenți la nivel mondial.

Trecerea la procesul de globalizare și-a arătat roadele odată cu succesul înregistrat de primul automobil global fabricat de Ford, și anume modelul Mondeo@. Acesta a făcut obiectul unui program pe durata a șase ani, în valoare de 6 miliarde de dolari, prin care s-a urmărit crearea unei mașini clasice, care să înlocuiască modelele Ford mai vechi.

Pentru producția acestui automobil, după o analiză la scara mondială, au fost aleși furnizorii de componente pentru uzinele de asamblare din Europa și America de Nord@. Lecția învățată în cadrul programului Mondeo este folosită pentru a anticipa direcția pe care trebuie s-o urmeze firma. Crearea produsului în SUA@ și Europa se armonizează total cu cele cinci centre. Acestea au sarcini specifice la scară mondială și fiecare este subordonat unui singur director de creație a produselor. Mai mult chiar, activitățile de aprovizionare, producție, marketing și comercializare sunt reunite într-un singur birou de coordonare a planificării strategice. Se poate spune deci că, odată cu modelul Mondeo@, Ford a învățat să se adapteze la o lume din ce în ce mai mică.

CAPITOLUL 2 „PROCESUL DE GLOBALIZARE AL COMPANIILOR”

2.1. Companiile multinaționale

Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptată pe scară largă este cea dată de Raymond Vernon în 1966, care menționa că o corporație multinațională reprezintă „o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări”. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țări și, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o companie multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țări.

Un concept strâns legat de cel de corporație multinațională este cel de grup-holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea-mamă și filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea-mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaționalizare urmată de companiile multinaționale este strategia tehno-financiară, care este rezultatul deplasării activității din străinătate, de la producția materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know-how-ul și activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.

Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale au schimbat radical datele referitoare la concurență. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țări și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. A devenit celebru dictonul "gândește global, acționează local". Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țării gazdă. De exemplu, activitățile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forță de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universități din țările cu un potențial științific și tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaționalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție. Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utilizării și combinării factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7.500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 1994, aceleași 15 state să aibă aproximativ 25.000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există aproape 50.000 de astfel de firme, cu peste 280.000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporațiilor multinaționale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporații au vânzări anuale ce depășesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor '90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Finlandei și Danemarcei, Ford depășea PIB-ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporații multinaționale activau în industria automobilelor, electronică și de echipamente electrice, petrol, industria chimică și farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaționale aparțineau marii triade alcătuită din SUA, Uniunea Europeană și Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaționalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a adoptat indexul transnaționalității. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, și anume:

active aflate în străinătate / total active;

vânzări în străinătate / total vânzări;

numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate / total angajați.

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaționalității primelor 100 de corporații multinaționale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaționalizării activelor.

În topul primelor 100 corporații multinaționale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state. Primele 50 de corporații multinaționale ce aparțin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic și Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaționale din Europa Centrală și de Est.

Putem spune că astăzi, corporațiile multinaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.