Analiza Economico Financiara
UNIVERSITATEA EUROPEANĂ „DRĂGAN” DIN LUGOJ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
DOMENIUL: FINANȚE
PROGRAMUL DE STUDII: FINANȚE ȘI BĂNCI
ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ
TITULAR DE CURS:
LECTOR UNIV. DR. MELANIA ELENA MICULEAC
LUGOJ
2014-2015
CUPRINS:
1. BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ȘI INSTRUMENTELE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE……………………………………………………………3
DEFINIRE, SCOP, OBIECT, FUNCȚII ȘI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ…………………………………………………………………………….3
1.2. TERMINOLOGIA SPECIFICĂ ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ…………..5
1.3. METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ….6
1.4. SURSELE INFORMAȚIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE…15
1.4.1. Conținutul situațiilor financiare anuale……………………………………..…15
1.4.2. Bilanțul financiar sau bilanțul lichiditate – exigibilitate……………………….26
1.4.3. Contul de profit și pierdere…………………………………………………….29
2. ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII…31
2.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANȚULUI…………………….…31
2.1.1. Analiza ratelor de structură ale activului…………………………………..…..31
2.1.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului………………………………………35
2.2. ANALIZA BONITĂȚII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII………………………..37
2.2.1. Analiza lichidității……………………………………………………………..38
2.2.2. Analiza solvabilității……………………………………………………………39
2.3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII……………………41
2.3.1. Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările stabile………………….42
2.3.2. Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările temporare………………46
2.3.3. Analiza corespondenței globale dintre resurse și utilizări………………….…49
2.3.4 Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanțare………………..50
2.4. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR……………………………………………..…53
2.4.1. Analiza ratelor de gestiune a clienților și furnizorilor…………………………57
2.5. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ…….60
2.5.1. Analiza ratei de rentabilitate economică…………………………………..…..60
2.5.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară………………………………………..63
3. ANALIZA CIFREI DE AFACERI ȘI A VALORII ADĂUGATE……………………66
3.1. ANALIZA CIFREI DE AFACERI…………………………………………………..….66
3.1.1. Formele cifrei de afaceri…………………………………………………..…..66
3.1.2. Analiza nivelului și dinamicii cifrei de afaceri…………………………………68
3.1.3. Analiza structurii cifrei de afaceri……………………………………………..70
3.1.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri…………………………………………….71
3.2. ANALIZA VALORII ADĂUGATE…………………………………………….………78
3.2.1. Analiza nivelului și dinamicii valorii adăugate…………………………….…78
3.2.2. Analiza structurii valorii adăugate………………………………………….…81
3.2.3. Analiza factorială a valorii adăugate……………………………………….….82
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….85
CAPITOLUL I
BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ȘI INSTRUMENTELE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE
DEFINIRE, SCOP, OBIECT, FUNCȚII ȘI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici, metode și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, permițând aprecierea situației financiar patrimoniale și a performanțelor economico-financiare ale unei întreprinderi.
Analiza economico – financiară integrează o triplă valență : analiza ca disciplină, analiza ca activitate de cercetare științifică și analiza ca activitate practică. În oricare din aceste valențe analiza financiară este extrem de complexă, deoarece în economie :
același efect poate fi generat de cauze diferite;
efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acțiuni sau forte;
complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului, ci și calitatea lui;
în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care anterior nu le-a avut nici unul din elementele fenomenului;
în realitatea obiectivă, însușirile esențiale se combină cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare;
Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare și modificare a fenomenelor prin descompunerea lor în elemente componente, prin depistarea factorilor de influență de diferite nivele și intensitate, în vederea identificării cauzelor finale generatoare .
Scopul analizei financiare este de a diagnostica situația financiară a unei întreprinderi când sunt identificate punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, pe baza acestui diagnostic elaborându-se strategiile de menținere și dezvoltare în mediul concurențial.
Obiectul analizei economice îl constituie, pe de o parte, studierea proceselor și fenomenelor economice, iar pe de altă parte, cercetarea complexă a proceselor și fenomenelor economice în scopul evidențierii legităților după care funcționează și implicațiilor acestora asupra activității întreprinderii.
Realizarea unei analize economico – financiare se poate efectua cu finalitatea dorită, parcurgându-se următoarele etape :
a) Delimitarea clară a scopului pentru care se realizează analiza ,acesta fiind diferit în funcție de nevoile beneficiarilor;
b) Formularea obiectivelor pentru realizarea scopului ;
c) Alegerea indicatorilor sau a indicatorului – se selectează cei mai reprezentativi pentru procesul analizat ;
d) Culegerea datelor primare, acestea fiind extrase din documentele contabile de sinteză, dar există situații în care sunt necesare cercetări la fața locului ;
e) Identificarea factorilor care acționează asupra fenomenului sau procesului analizat:
– stabilirea naturii acestor factori și ierarhizarea lor ;
– măsurarea mărimii și sensului influenței factorilor;
– explicarea modului în care acești factori își transmit acțiunea asupra fenomenului analizat ;
– identificarea cauzelor specifice pentru fiecare fenomen sau proces economic analizat;
f)Stabilirea diagnosticului asupra domeniului supus analizei, prin formularea punctelor forte și a celor slabe, pe baza diagnosticului urmând a se formula măsurile de îmbunătățire a nivelului indicatorilor, respectiv atenuarea sau anularea punctelor slabe și consolidarea punctelor forte.
În practică, analiza economico – financiară îndeplinește trei funcții importante :
Funcția de instrument al conducerii adică instrument managerial
Conducerea unei activități economice se exercită prin luarea unor decizii strategice, tactice și curente, calitatea procesului decizional depinzând într-o măsură foarte mare de cantitatea, calitatea și oportunitatea informațiilor de care dispune factorul de decizie .
O pondere foarte mare din informațiile utilizate în procesul decizional sunt oferite de analiza economico-financiară. De calitatea analizei depinde în mod direct calitatea deciziei.
2. Funcția de instrument de mobilizare a resurselor interne
Procesele economice în desfășurarea lor utilizează mai multe resurse materiale și umane. Fiecare resursă atrasă într-un proces economic dispune de un anumit potențial, potențial dat de cantitatea din resursa respectivă aflată la dispoziția agentului economic, structura și calitatea resursei.
Între potențialul resursei și nivelul efectiv de utilizare al acestuia există un decalaj numit rezervă.
REZERVA = POTENȚIALUL RESURSEI – NIVELUL EFECTIV UTILIZAT
Identificarea acestor rezerve revine analizei financiare .Potențialul neutilizat al resurselor aflate la dispoziția întreprinderii reprezintă pentru aceasta varianta cea mai ieftină de asigurare a resursei.
Rezervele identificate în procesul analizei pot fi clasificate astfel:
a) rezerve curente, adică acele rezerve care o dată identificate pot fi imediat atrase în procesul de exploatare ;
b) rezerve de perspectivă, anume rezervele care vor exista și se vor constitui dacă procesul economic va avea o anumita evoluție, această evoluție putând fi prognozată printr-o analiză.
3. Funcția de instrument de diagnosticare a stării agentului economic
Ca instrument de diagnosticare a stării agentului economic, analiza economico-financiară vine să stabilească punctele forte și cele slabe ale activității, să identifice riscurile și oportunitățile cu care se confruntă agentul economic .
Diagnosticarea stării se realizează având în vedere modul de desfășurare a fenomenului într-o perioadă anterioară , care este proiectat în perioadele următoare.
Tipuri de analiză economico-financiară
Cele mai uzuale criterii de clasificare ale analizei economico-financiare sunt:
1. După orizontul de timp pe care se desfășoară distingem:
– analiza pe termen scurt;
– analiza pe termen lung;
2. După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului distingem:
– analiza retrospectivă (post-factum);
– analiza prospectivă (previzională);
3. După modul de urmărire a fenomenului în timp se disting :
– analiza statică;
– analiza dinamică;
4. După modul de analiză a corelațiilor bilanțului distingem:
– analiza verticală;
– analiza orizontală;
– analiza combinată;
5. După utilizatorul informațiilor furnizate analiza financiară poate fi:
– analiza internă;
– analiza externă;
Beneficiarii analizei economico – financiare
Utilizatorii informațiilor furnizate de analiza financiară pot fi:
conducerea întreprinderii, care urmărește ameliorarea performanțelor întreprinderii;
proprietarii întreprinderii (acționarii) care urmăresc evoluția averii lor, respectiv asigurarea câștigurilor așteptate ( dividende);
angajații și organele sindicale ale căror interese principale se referă la securitatea locurilor de muncă și negocierea salariilor;
partenerii de afaceri (clienți, furnizori și societățile de leasing care își modifică opțiunile de politică comercială în funcție de situația financiară a întreprinderii cu care colaborează;
băncile sunt interesate în mod principal de capacitatea de plată și gradul de îndatorare al întreprinderii cu care lucrează.
Beneficiarii analizei economice sunt acționarii, conducătorii și salariații întreprinderii, scopul urmărit fiind de a furniza acestora informațiile necesare pentru adoptarea deciziilor de gestionare a întreprinderii.
1.2. TERMINOLOGIA SPECIFICĂ ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ
Desfășurarea procesului de analiză presupune utilizarea unei terminologii specifice, dintre care cele mai importante noțiuni sunt: element, fenomene, factor, cauze, legături factorial-cauzale, efecte.
Elementele reprezintă părți componente ale fenomenului analizat.
Fenomenele sunt forme exterioare ale realității economice ,respectiv aspecte, raporturi, corelații, laturi și legături dintre actele economice care apar ,se manifestă și pot fi cunoscute în mod direct.
Factorii de influență sunt cei ce provoacă fenomenele economice ,dar și cei care explică modul de desfășurare al acestora. Factorii se clasifică după mai multe criterii, cele mai utilizate fiind:
a) După locul de manifestare a acțiunilor distingem:
– factori interni;
– factori externi;
b) După momentul acțiunii avem:
– factori cu acțiune curentă;
– factori cu acțiune în perspectivă;
c) După natura lor se disting:
– factori naturali;
– factori tehnici;
– factori economici;
– factori demografici;
– factori biologici;
– factori social politici;
d) După caracterul lor în sistemul legăturilor factorial-cauzale se disting:
– factori cantitativi;
– factori de structură;
– factori calitativi;
e) După posibilitățile de măsurare a mărimii influentei acestora avem:
– factori determinabili;
– factori aproximabili;
f) După dependența fată de variația fenomenului analizat distingem:
– factori variabili;
– factori constanți.
Cauzele sunt reprezentate de acele fenomene care explică direct evoluția unui fenomen.
Legăturile factorial-cauzale sunt formele conexiunii, a dependenței, prin care interacțiunea unor fenomene ,sau a elementelor componente ale lor, generează transformarea fenomenului.
Efectele sunt consecințele directe pe care le are modificarea unui factor sau fenomen asupra altui fenomen.
1.3. METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepție privind modul de studiere a unui obiectiv în vederea obținerii de cunoștințe asupra formei sau alcătuirii acestuia .
Cercetarea fenomenelor economice implică operarea cu o serie de metode și instrumente fie împrumutate din alte științe sau specifice.
Principalele metode și tehnici folosite în analiza economico-financiară sunt :
A) Comparația;
B) Diviziunea;
C) Modelarea fenomenului economic;
D) Măsurarea relațiilor factorial-cauzale;
E) Metoda grilelor de evaluare;
F) Metoda calculului marginal;
G) Metoda fluxurilor.
A) Comparația. Orice rezultat al activității întreprinderii se analizează și apreciază nu numai ca o mărime în sine, ci și în raport cu un criteriu, cu o bază de comparație.
Baza de comparație: poate fi selecționată dintr-o multitudine de criterii ca:
– rezultatele perioadei (perioadelor) precedente;
– nivelul programat sau planificat al unor indicatori;
– rezultatele altor întreprinderi din același domeniu de activitate;
– rezultatele medii pe ramură;
– rezultatele unor întreprinderi similare din alte țări;
– nivelul optim al indicatorului;
– normative, standarde, rezultate de laborator; etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puțin următoarele condiții:
să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparației (indicatorii comparați să aibă același conținut economic și aceeași metodologie de determinare);
analiza să se refere la aceeași perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună, etc.).
După criteriul care stă la bază, se disting mai multe categorii de comparații:
– comparații în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale evoluției;
– comparații în spațiu, când se compară rezultatele obținute de întreprinderea analizată cu rezultatele altei întreprinderi din aceeași ramură sau rezultatele obținute de două secții ale aceleași întreprinderi;
– comparații mixte, adică acele comparații care se bazează pe ambele criterii (timp și spațiu);
– comparații în funcție de un criteriu prestabilit, când se compară rezultatele obținute cu programe, norme, normative, standarde, clauze contractuale;
– comparații cu un caracter special, care au loc în determinarea eficienței unor măsuri sau soluții tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime).
Rezultatul comparației se exprimă în valori care arată gradul în care fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca bază de comparație și poate lua forma de:
– abatere absolută,
– abatere relativă;
– indice al variației relative.
a) Abaterea absolută (F) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv și cel al bazei de comparație a aceluiași fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a indicatorului dat și se determină cu ajutorul următoarei relații de calcul:
F=F1-FO
unde:
Fl – reprezintă nivelul efectiv al fenomenului;
FO – reprezintă nivelul de comparație al fenomenului.
b) Abaterea relativă (rF) reprezintă diferența dintre nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat și nivelul bazei de comparație recalculat în condițiile volumului efectiv al activității, respectiv ponderat cu indicele de creștere (Iq). Ea se determină cu ajutorul relației:
c) Indicele variației relative (Ip) exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut față de nivelul considerat ca bază și se determină cu relația :
d) Indicele abaterii variației relative () este rezultatul comparației care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare și se calculează cu relația:
sau
B) Diviziunea
Această metodă se utilizează în analizele aprofundate pentru a pune în evidență cauzele specifice fiecărei verigi ce concură la desfășurarea unui fenomen economic și constă în descompunerea fenomenelor și proceselor cercetate în elementele componente.
Un fenomen poate fi descompus după mai multe criterii:
diviziunea după criteriul timpului, în acest caz se va determina nivelul indicatorului pe fiecare unitate temporară care face obiectul analizei, pe baza unei asemenea descompuneri putându-se analiza apoi extrapolarea tendințelor viitoare ale fenomenului.
diviziunea după criteriul spațiului atrage în analiză influențele exercitate de către structura organizatorică a întreprinderii.
Divizând fenomene economice după verigi organizatorice ,până la locul de muncă unde se petrece acest fenomen economic ,pot fi evidențiați toți factorii care influențează desfășurarea procesului respectiv.
diviziunea mixtă – descompunerea simultană după cele două criterii spațiu și timp
diviziunea pe părți sau elemente componente specifice naturii rezultatului asigură cercetarea laturii esențiale a formării și dezvoltării acestuia.
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (F) se prezintă ca o sumă de elemente (fi):
F=fl +f2+f3+……+fn,
iar abaterea absolută totală (ΔF) ca sumă algebrică a abaterilor parțiale:
ΔF=
unde:
este abaterea absolută a elementului fi calculată cu relația :
unde:
fi1 – nivelul indicatorului în perioada curentă;
fio – nivelul indicatorului în perioada de bază.
Sensul și mărimea contribuției fiecărui element la indicele abaterii variației relative () se determină prin calcularea indicilor abaterii variației relative specifici elementului" i" (Ifi), prin relația de calcul:
iar:
Pentru a măsura și caracteriza prin diviziune contribuția relativă a fiecărui element la rezultatul total se folosește indicele greutății specifice (gs) calculat cu relația:
Dacă dorim să evidențiem realizarea unui anumit nivel de structură folosim indicele greutății specifice (Igs) care arată de câte ori greutatea specifică (ponderea) efectivă se abate de la nivelul greutății specifice, considerat ca bază:
C) Modelarea fenomenului economic
Modelul, într-o accepțiune generală, constituie un instrument al cunoașterii bazat pe reprezentarea simplificată a realității.
Folosirea în analiză a modelelor presupune:
definirea obiectului analizei și a nivelului la care urmează a se realiza;
precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informații pe baza cărora se construiește modelul;
stabilirea însușirilor esențiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor
de analiză calitativă, care vor fi reflectate, atunci când este necesar;
stabilirea restricțiilor și respectiv criteriilor eficienței;
construirea modelului care, predominant în analiza, este un model economico-matematic deci exprimat sub formă de ecuații, inegalități, funcții de producție etc.
Se constată că primele trei etape ale conținutului procesului de analiză constituie suportul elaborării modelului. Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice și simbolice.
Modelele imitative sunt cele în care proprietățile caracteristice ale fenomenului sunt, exprimate prin ele însele, dar de obicei la o altă scară (exemple: fotografii, hărți, machete etc. Modelele imitative sunt modele materiale.
Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăți se reprezintă alte proprietăți (de ex. graficele cu ajutorul cărora se reprezintă evoluția structuri, tendințe ale fenomenelor cercetate).
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.
D) Măsurarea relațiilor factorial cauzale
Are drept scop determinarea mărimii ,sensului și intensității acțiunii factorului asupra fenomenului economic cercetat. Prin această etapă se creează posibilitatea de a interpreta și caracteriza într-o formă complexă , numerică starea fenomenului .
Pentru a măsura relațiile factorial-cauzale, analiza financiară utilizează o diversitate de metode și procedee matematice și statice:
– metoda balanțieră;
– metoda substituțiilor în lanț ;
– metoda ratelor;
– metoda scorurilor.
D1) Metoda balanțieră reflectă interdependențele cantitative între elementele componente sau factorii de influență ai fenomenului analizat ,când între elementele fenomenului studiat există relații de tip determinist de natura sumei și/sau diferenței.
Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relații deterministe este:
F=a+b-c,
unde a,b,c sunt factori de influență.
Un exemplu de indicator din această categorie este soldul final al stocurilor (Sf) obținut prin adăugarea la soldul inițial (Si) a intrărilor (I) aferente perioadei și scăderea ieșirilor (E) aferente aceleiași perioadă.
Sf=Si+I-E
Influențele modificării fată de mărimea considerată ca bază de comparație se stabilesc în funcție de modalitatea de exprimare a modificării ,adică modificarea fenomenului analizat se exprimă prin abaterea absolută sau prin indicele variației relative.
D2) Metoda substituțiilor în lanț
Această metodă este cea mai utilizată pentru a pune în evidență influența modificării factorilor asupra modificării indicatorilor ,atribuind restul nedescompus factorului calitativ.
Metoda constă în :
identificarea factorilor care influențează abaterea fenomenului economic;
stabilirea relațiilor cauzale dintre factori și fenomen;
măsurarea influenței factorilor , stabilind sensul și intensitatea acțiunii acestora.
Metoda substituțiilor în lanț impune respectarea unor reguli convenționale, rezultate și acceptate de practică și teoria economică pe baza experimentelor aplicative și anume:
Se determină factorii de influență ai indicatorului analizat;
Factorii se ordonează într-o ordine foarte clară și precisă ,logică din punct de vedere economic și anume : factori cantitativi ,factori de structură și factori calitativi;
Factorii odată ordonați se substituie succesiv ,întâi factorul cantitativ și apoi cel calitativ ; prin această substituție punându-se în evidență mărimea și sensul inflației factorului substituit;
Un factor substituit va fi preluat în continuare în calcule la nivelul său efectiv ,adică nivelul indicatorului realizat în perioada de analiză .Factorii care nu au fost substituiți vor fi luați în calcul la nivelul din perioada de bază;
Ultimul factor care se substituie este factorul de natură calitativă acesta fiind de aceeași natură economică cu indicatorul analizat.
Se utilizează în cazul legăturilor de tipul determinist în care dependența factorilor se concretizează în relații matematice de tip produs sau raport.
1. Metoda substituțiilor în lanț, utilizată în relațiile de produs, cu exprimarea modificării prin abaterea absolută (X)
Considerăm un indicator X care este influențat de trei factori (a,b,c), relația dintre aceștia luând forma :
X=a*b*c ,
unde c este factorul calitativ, așadar se substituie ultimul.
Indicatorul din perioada curentă „1” și in perioada de bază „0” are forma:
Abaterea absolută a indicatorului X, adică cu cât se modifică valoarea acestuia în perioada curentă față de perioada de bază este:
Vom determina contribuția fiecărui factor la modificarea indicatorului X :
influența modificării factorului „a”
influența modificării factorului „b”
influența modificării factorului „c”
Cele trei relații ne arată influența modificării fiecărui factor asupra modificării indicatorului analizat.
Abaterea totală a indicatorului trebuie să fie întotdeauna egală cu suma abaterilor parțiale
2. Metoda substituțiilor in lanț, utilizată în relațiile de produs, cu exprimarea modificării prin variația relativă (Ix)
În cazul în care relația este prezentată pe bază de indici, indicatorul analizat fiind influențat de trei factori, relația devine:
Indicele abaterii variației relative se determină cu relațiile:
Determinăm influențele modificării fiecărui factor, asupra indicatorului, c – fiind factor calitativ:
influența modificării factorului „a”
influența modificării factorului „b”
influența modificării factorului „c”
Abaterea totală a indicatorului analizat trebuie sa fie egală cu suma abaterilor parțiale :
3. Metoda substituțiilor în lanț utilizată în relațiile de raport cu exprimarea modificării prin abaterea absolută (X)
Indicatorul X este influențat de doi factori a si b relația dintre aceștia fiind de forma :
,
unde considerăm ca „a” este factorul calitativ, deci se substituie ultimul.
Indicatorul în perioada curentă „1” și în perioada de baza „0” are forma:
și
Abaterea absolută a indicatorului X este:
Vom determina contribuția fiecărui factor la modificarea indicatorului X:
influența modificării factorului „b”
influența modificării factorului „a”
Abaterea totală a indicatorului este egală cu suma abaterilor parțiale
4. Metoda substituțiilor în lanț utilizată în relațiile de raport , cu exprimarea modificării prin variația relativă (Ix)
Considerăm factorul „a” – factor calitativ, atunci relația devine:
influența modificării factorului „b”
influența modificării factorului „a”
Abaterea totală a indicatorului analizat este egală cu suma abaterilor parțiale :
5. Metoda balanțieră
Reprezintă un caz practic de aplicare a metodei substituțiilor în lanț, când indicatorul se formează după o relație de sumă, astfel:
X=a+b-c ,
unde a,b,c – reprezintă cei trei factori de influență.
Originalitatea acestei metode constă în faptul că nu contează ordinea substituirii factorilor.
Indicatorul în perioada curentă „1” și în perioada de baza „0” are forma :
si
Abaterea absolută a indicatorului X este:
Vom determina contribuția fiecărui factor la modificarea indicatorului X :
influența modificării factorului „a”
influența modificării factorului „b”
influența modificării factorului „c”
Abaterea totală a indicatorului trebuie să fie egală cu suma abaterilor parțiale :
Un exemplu de indicator din această categorie este soldul final (Sf), care se obține adunând la soldul inițial (Si) intrările aferente perioadei (I) și scăzând ieșirile aferente aceleiași perioade (E) :
Sf=Si+I-E
D3) Metoda ratelor
Ratele reprezintă rapoarte a două mărimi economice diferite .
La aceste rate se apelează din necesitatea sporirii volumului de informație pe care-l oferă indicatorii economici judecați separați. Ratele comparabile date provenind de la agenți economici foarte diverși ca mărime, obiect de activitate.
Există o multitudine de rate în practică deoarece nu este limitată posibilitatea de construcție a lor ,dar trebuie găsite acele rate care reflectă cel mai fidel fenomenul analizat ,care răspund cel mai bine obiectivului urmărit.
După conținutul lor ratele pot fi :
rate de structură care reflectă ponderea pe care un element economic îl deține într-un alt element economic mai vast și de aceeași natură.
Exemplu: – rata activelor imobilizate în total activ;
– rata personalului cu pregătire superioară în totalul personalului unei societăți comerciale;
– rata mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe ale întreprinderii.
rate de gestiune care reflectă o modalitate sau durată de transformare a unui element de activ în lichidități, fie o durata medie a devenirii exigibile a unei plăți sau încasări:
Exemplu: – durata de rotație a stocurilor;
– rate creditului-clienți;
– rata creditului-furnizor.
rate de randament care reflectă eficiența utilizării unor resurse
Acestea pot fi clasificate în :
– rate de rentabilitate care arată capacitatea capitalurilor de a genera profit;
– rate de profitabilitate care reflectă profitul generat prin consumul unei unități de resurse;
– rate de randament care arată randamentul măsurat prin profit sau numerar aferent veniturilor sau utilizării capitalurilor.
– rate de echilibru care reflectă echilibrul financiar ce se realizează în resursele și utilizările permanente și curente.
Exemplu: – rata solvabilității generale;
– rata de îndatorare.
D4) Metoda scorurilor
Se bazează pe analiza discriminantă și cu ea se operează în mediul extern întreprinderii, în special în sistemul bancar.
S-a introdus din nevoia agenților bancari de a putea caracteriza situația financiară a întreprinderilor și riscurile la care acestea pot fi supuse în perioada următoare de gestiune, după anumite caracteristici unitare. Ele sunt necesare în situațiile de solicitare de credite.
Metoda scorurilor se bazează pe construcția unei funcții scor , notată cu Z, care reprezintă suma produselor dintre niște coeficienți de pondere „ a,b,c….z” și a unor rate „X” numerotate de la 1 la n ,care se pot determina pe baza informațiilor care sunt publice și sunt oferite de documentele contabile de sinteză.
Funcția scor „Z” are forma:
Z=aX0+bX1+cX2+…….+zXn
E) Metoda grilelor de evaluare
Această metodă se bazează pe folosirea indicatorilor care exprimă situația financiară a întreprinderii pe diverse nivele și forme ,și în funcție de nivelul, tendința și structura indicatorilor se stabilește starea medie a potențialului financiar și a rezervei de potențial ce poate fi atras .
Metoda utilizează ca și instrument de diagnosticare profilograma.
F) Metoda calculului managerial
Calculul managerial este un instrument de analiză și fundamentare a judecăților economice, care reflectă fie cheltuielile, fie veniturile adiționale care sunt generate de modificarea cu o unitate a volumului de activitate sau a factorilor de producție.
1.4. SURSELE INFORMAȚIONALE ALE
ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE
Analiza economico – financiară are la bază un set de date și informații preluate din situațiile financiare anuale: bilanț, contul de profit și pierdere și anexe la bilanț. Analiza financiară, în general, nu se limitează la folosirea datelor și informațiilor din documentele contabile în starea lor brută, inițială. Acestea sunt prelucrate și transformate în vederea obținerii unor informații în măsură să satisfacă scopul și obiectivele analizei financiare.
De aceea, bilanțului patrimonial i se aduc o serie de corecții, el stând la baza întocmirii bilanțului financiar și funcțional.
1.4.1. Conținutul situațiilor financiare anuale
Întreprinderile din România, au obligația să întocmească situațiile financiare anuale respectând prevederile O.M.F.P. nr. 3055/2009 care cuprinde Reglementările contabile conforme cu directivele europene.
Persoanele juridice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre următoarele trei criterii, denumite în continuare criterii de mărime:
– total active: 3.650.000 euro;
– cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;
– numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50
întocmesc situațiile financiare anuale care cuprind:
bilanț;
contul de profit și pierdere;
situația modificărilor capitalului propriu;
situația fluxurilor de trezorerie;
note explicative la situațiile financiare anuale.
Persoanele juridice care la data bilanțului nu depășesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute mai sus, întocmesc situațiile financiare anuale simplificate care cuprind:
bilanț prescurtat;
contul de profit și pierdere;
note explicative la situațiile financiare anuale simplificate.
Opțional, ele pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de trezorerie.
Potrivit legii contabilității, situațiile financiare anuale trebuie însoțite de o declarație scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situațiilor financiare anuale în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene.
Situațiile financiare anuale, respectiv situațiile financiare anuale simplificate constituie un tot unitar.
1.4.1.1. Bilanțul – componentă esențială a situațiilor financiare anuale
Bilanțul are rolul de a generaliza periodic contabilitățile curente și de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil și informațional, dar și model de gestiune a valorilor materiale și bănești delimitate patrimonial.
Bilanțul este documentul contabil oficial de sinteză prin care se prezintă bunurile economice, drepturile și obligațiile întreprinderilor la încheierea exercițiului care trebuie să redea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului și a situației financiare.
În România, reglementările legale de după anii 1990 au permis utilizarea a două scheme de bilanț.
► Primul model de bilanț, de inspirație franceză consacrat de Legea Contabilității nr. 82/1991 era de tip orizontal facilitând deci o analiză a echilibrului financiar orizontală. Indicatorii specifici acestei categorii de analize erau: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă.
► Modelul de bilanț adoptat prin reglementările contabile armonizate la IAS și în prezent prevăzute de O.M.F.P. nr. 3055/2009 este de tip vertical creând premisele unei analize a echilibrului financiar în dinamică.
Structura bilanțului prescurtat conform O.M.F.P. nr. 3055/2009 va fi prezentată în tabelul nr.1.1.
Tabelul nr.1.1.
Structura bilanțului prescurtat conform O.M.F.P. nr.3055/2009
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate stabilesc o structură a bilanțului conform căreia elementele de activ și de pasiv sunt reprezentate după următoarele criterii:
criteriul lichidității crescânde pentru elementele patrimoniale de activ;
criteriul exigibilității descrescânde pentru elementele patrimoniale de pasiv
Conform criteriului lichidității crescânde activele se trec în următoarea ordine:
active imobilizate – sunt cele mai puțin lichide active și datorită rotației lente a capitalurilor investite se mai numesc și alocări permanente de capital. Ele intră în patrimoniul unități ca urmare a deciziilor investiționale, fiind destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității. Din punct de vedere financiar sunt elemente stabile, care se uzează și se înlocuiesc lent și a căror depreciere se reflectă prin amortizare. De altfel, ele contribuie indirect, prin amortizare, la formarea și asigurarea capacitații de autofinanțare a unității. Activele imobilizate sunt formate din imobilizări necorporale (intangibile), corporale și financiare;
active circulante (alocări ciclice de capital), a căror lichiditate este sporită, întrucât recuperarea capitalurilor investite se face la terminarea fiecărui ciclu de exploatare. Ele sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice, în cea de creanțe și apoi de disponibilități. Activele circulante sunt formate din: stocuri, creanțe, disponibilități bănești și plasamente financiare;
cheltuieli înregistrate în avans – sunt acele cheltuieli efectuate în avans care urmează a se include eșalonat pe cheltuieli in exercițiile următoare.
A. Activele imobilizate
Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau produse de întreprindere, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității patrimoniale. Din punct de vedere financiar activele imobilizate sunt elemente stabile, care se uzează și se înlocuiesc lent și a căror depreciere se reflectă prin intermediul tehnicilor de amortizare.
La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din:
imobilizări necorporale;
imobilizări corporale;
imobilizări financiare.
I. Imobilizările necorporale
Un activ imobilizat necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără suport material și deținut pentru utilizare în procesul de producție, furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru scopuri administrative. Un astfel de activ trebuie recunoscut în bilanț dacă se estimează că va genera beneficii economice pentru întreprindere și costul activului poate fi evaluat în mod credibil.
Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum:
cheltuielile de constituire: reprezintă cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unității (taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare; cheltuielile privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, cheltuielile de prospectare a pieței, de publicitate și alte cheltuieli de această natură, legate de înființarea și extinderea activității întreprinderii);
cheltuielile de dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanțial îmbunătățite, înaintea stabilirii producției de serie sau utilizării;
concesiuni, brevete, alte drepturi și valori similare cuprind concesiunile, brevetele, licențele, know-how-urile, mărcile de fabrică și de comerț și alte drepturi de proprietate industrială și intelectuală similare aduse ca aport, achiziționate sau dobândite pe alte căi;
fondul comercial care reprezintă acea parte din fondul de comerț ce nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului activității firmei cum sunt: clientela, vadul, debușeele, reputația etc.;
alte imobilizări necorporale, concretizate în programele informatice create de unitate sau achiziționate de la terți, pentru necesitățile proprii de utilizare;
imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizările necorporale neterminate până la sfârșitul exercițiului financiar, evaluate la costul de producție sau de achiziție.
Modificarea valorii imobilizărilor necorporale de la un exercițiu financiar la altul este influențată de:
– achiziționarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la creșterea valorii acestora;
– amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;
– vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor;
– acțiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale.
Sensul și semnificația modificării valorii imobilizărilor necorporale, ca de fapt a tuturor posturilor bilanțiere, poate fi reliefată cu ajutorul indicilor de creștere.
II. Imobilizările corporale constituie substanța unei întreprinderi, instrumentul său industrial sau comercial care determină capacitatea de producție a acesteia, prezentându-se sub forma unor bunuri cu conținut material.
Imobilizările corporale sunt active care:
a) sunt deținute de întreprindere pentru a fi utilizate în producția proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;
c) au valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare.
Imobilizările corporale cuprind:
– terenuri și amenajări de terenuri;
– construcții;
– instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații;
– mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale;
– avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție.
Terenurile nu sunt supuse amortizării, păstrându-și constantă valoarea în timp, cu excepția acțiunilor de reevaluare.
Celelalte categorii de imobilizări corporale își modifică valoarea sub influența unor factori precum:
achiziționarea sau realizarea și punerea în funcțiune de imobilizări corporale, care conduce la creșterea valorii acestora;
amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor corporale;
vânzarea sau scoaterea din funcțiune de imobilizări corporale care conduce la scăderea valorii lor;
acțiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale.
Valoarea imobilizărilor corporale evoluează de la o perioadă la alta sub incidența acelorași operațiuni ca și imobilizările necorporale putându-se detecta următoarele trei situații:
Iic > 100% – valoarea imobilizărilor corporale crește de la o perioadă de analiză la alta, situație în care valoarea de intrare a imobilizărilor corporale devansează valoarea amortizării plus a ieșirilor sau reprezintă creșterea valorii imobilizărilor ca urmare a reevaluării;
Iic < 100% – valoarea de intrare a noilor imobilizări corporale nu compensează integral amortizarea calculată + valoarea scoaterilor din funcțiune sau are loc diminuarea valorii imobilizărilor corporale ca urmare a reevaluării ;
Iic = 100% – valoarea lor se menține constantă, adică amortizarea calculată + valoarea imobilizărilor corporale scoase din funcțiune este componentă integral de valoarea punerilor în funcțiune sau de creșterea valorii prin reevaluare .
O primă imagine asupra eficienței utilizării imobilizărilor corporale poate fi redată prin compararea indicilor de creștere a categoriilor de imobilizări corporale, în principal a celor direct productive, cu indicele cifrei de afaceri, a producției exercițiului sau a veniturilor totale. Pentru o interpretare corectă a acestor corelații este necesar ca indicatorii de rezultate să fie calculați în prețuri constante, pentru a se elimina influența modificării prețurilor.
Comparând indicii de creștere a imobilizărilor corporale cu indicele cifrei de afaceri se disting următoarele trei situații:
Iic > ICA – exprimă diminuarea eficienței utilizării imobilizărilor corporale, reducerea vitezei de rotație a imobilizărilor corporale, creșterea consumului specific de imobilizări corporale pe unitatea valorică de producție.
Această situație este justificată dacă este consecința :
punerea în funcțiune a unor imobilizări corporale de valori mari care încă nu au atins parametrii de funcționare ;
punerea în funcțiune a investițiilor noi are loc la sfârșitul perioadei de gestiune, durata de exploatare a lor fiind redusă ;
dacă creșterea valorii acestora apare ca urmare a unor diferențe din reevaluare cu plus foarte mare.
Iic < ICA – exprimă sporirea eficienței utilizării imobilizărilor,accelerarea vitezei de rotație, respectiv scăderea necesarului de imobilizări pentru obținerea unei unități valorice de CA ;
Iic = ICA – exprimă menținerea gradului de eficiență a imobilizărilor corporale .
III. Imobilizările financiare sunt formate din: titluri de participare, interese de participare deținute, alte titluri imobilizate și creanțe imobilizate.
Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acțiuni sau alte titluri de valoare cu venit variabil deținute de o întreprindere în capitalul altor unități patrimoniale, a căror deținere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia. O participație de 10-20% în capitalul altei societăți este considerată o investiție strategică, care asigură posibilitatea exercitării unei influențe semnificative asupra deciziilor societății respective
Interesele de participare reprezintă drepturi deținute în capitalul altei unități patrimoniale pe termen lung, în scopul garantării contribuției la activitățile unității respective. Ele cuprind investiții în întreprinderi asociate și investiții strategice.
Alte titluri imobilizate include titlurile de valoare, altele decât categoriile menționate, pe care întreprinderea le deține și nu are nici intenția, nici posibilitatea să le revândă.
Creanțele imobilizate sunt formate din: creanțele legate de participații (create cu ocazia acordării de împrumuturi unităților patrimoniale la care dețin titluri de participații sau interese de participare), împrumuturi acordate pe termen lung, acțiuni proprii deținute pe termen lung și alte creanțe imobilizate (garanțiile și cauțiunile depuse de unitatea patrimonială la terți).
Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:
creșterea valorii lor prin:
– aportul în titluri de participare sau alte titluri imobilizate al asociaților la capitalul societății;
– investiții financiare în noi titluri sau interese de participare;
– achiziționarea de alte titluri imobilizate;
– acordarea de împrumuturi financiare; .
– sporirea creanțelor imobilizate.
diminuarea valorii lor prin:
– retragerea de către asociați a titlurilor de participare sau altor titluri imobilizate aduse ca aport;
– vinderea de titluri de participare și de alte titluri imobilizate;
– restituirea împrumuturilor de către unitățile la care se dețin participații;
– lichidarea creanțelor imobilizate.
B. Activele circulante
Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide, în afara excepțiilor, cel mai adesea legate de particularitățile activității. In cadrul fiecărui ciclu trec din forma de active fizice în cea de creanțe și apoi de disponibilități bănești.
Un activ este clasificat ca activ circulant atunci când:
– este achiziționat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se așteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanțului;
– este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploatare;
– este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricționată.
În structura activelor circulante se includ:
• stocuri;
• creanțe;
• investiții financiare pe termen scurt (plasamente) ;
• disponibilități bănești în casă și conturi la bănci.
I. Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante deținute pentru a fi folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii, pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității sau în curs de producție în vederea vânzării, aflate la încheierea exercițiului sub forma activelor fizice: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producție neterminată, produse finite, semifabricate, mărfuri, ambalaje, alte stocuri.
Variația valorii stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar se explică prin acțiunea următorilor factori:
• cantitatea de materiale în stoc;
• structura stocurilor de materiale;
• prețul de evaluare a materialelor.
Variația stocurilor de producție neterminată este influențată de următorii factori:
• volumul fizic al producției, care influențează direct nivelul producției neterminate;
• durata ciclului de fabricație, de asemenea un factor direct: mărirea sau scurtarea duratei • ciclului de fabricație va influența în același sens nivelul stocurilor de producție neterminată;
• structura producției: sporirea ponderii produselor cu un cost unitar mai mare decât costul mediu determină creșterea valorii producției neterminate și invers;
• costul de producție aferent producției neterminate, care depinde în principal de: nivelul și evoluția consumurilor de resurse, nivelul și evoluția prețurilor și tarifelor de evaluare a consumurilor de resurse, stadiul procesului de fabricație parcurs de producția neterminată și/sau structura pe faze având în vedere că, de fapt, costurile de producție se acumulează pe măsură ce se parcurg fazele procesului tehnologic.
Valoarea produselor finite și semifabricatelor aflate în stoc este influențată de:
• cantitatea de produse aflate în stoc;
• structura produselor în stoc;
• costul efectiv al produselor.
În dinamică, modificarea stocurilor în perioada curentă față de perioada precedentă este cauzată de:
raportul dintre ritmul intrărilor și ritmul ieșirilor pe elemente de stocuri (raportul dintre ritmul achiziționării și cel al eliberării în consum pentru materiale, dintre ritmul fabricației și cel al livrărilor pentru produse, dintre ritmul cumpărării și cel al vânzării pentru mărfuri etc.);
evoluția structurii elementelor de stocuri;
evoluția instrumentelor de evaluare a stocurilor (prețurile de achiziție a materialelor și mărfurilor, costurile de producție ale produselor);
acțiuni de reevaluare a stocurilor;
suplimentarea sau diminuarea provizioanelor aferente stocurilor.
Valoarea stocurilor evoluează de la o perioadă de analiză la alta putându-se detecta următoarele trei situații:
1. Ist > 100% – valoarea stocurilor crește de la o perioadă la alta sub influența a trei factori (cantitate, structură, calitate) astfel:
creșterea cantității aflate în stoc datorită aprovizionării unor cantități mai mari, ritmul aprovizionării devansează ritmul producției sau datorită aprovizionării unor materiale înainte de termen;
creșterea în structură – modificarea structurii materialelor ca urmare a creșterii ponderii materialelor ce au prețuri mai mari ca cel mediu determinat de modificarea tehnologiilor de fabricație și a rețelelor de fabricație sau renunțarea la utilizarea unor materiale de calitate inferioară;
creșterea prețului de aprovizionare ca urmare a dinamicii pieței de aprovizionare și schimbării metodei de evaluare a stocurilor .
2. Ist < 100% – semnifică scăderea valorii absolute a stocurilor de la o perioadă la alta sub influența a trei factori (cantitate, structură, calitate) astfel:
– diminuarea de materiale aflate în stoc ca urmare a scăderii nivelurilor aprovizionărilor, ritmul fabricației depășește ritmul aprovizionării sau există întârzieri în aprovizionare;
– modificarea structurii stocurilor în sensul creșterii ponderii materialelor ce au prețuri mai mici decât cel mediu;
– scăderea prețului de aprovizionare ca urmare a dinamicii pieței de aprovizionare și schimbării metodei de evaluare a stocurilor .
3. Ist = 100% – se reproduc condițiile perioadei anterioare, fiind o situație de excepție când cei trei factori de influență se regăsesc la același nivel în cele două perioade de analiză.
Eficiența utilizării stocurilor poate fi apreciată prin compararea indicilor de creștere a consumurilor de stocuri cu indicii indicatorilor valorici (cifra de afaceri, venituri totale, producția exercițiului) exprimați în prețuri comparabile.
Comparând indicii de creștere a stocurilor cu indicele cifrei de afaceri se disting următoarele trei situații:
1. Ist > ICA – exprimă diminuarea eficienței utilizării stocurilor, reducerea vitezei de rotație a stocurilor, creșterea consumului specific de stocuri pe unitatea valorică de producție;
2. Ist < ICA – exprimă sporirea eficienței utilizării stocurilor, accelerarea vitezei de rotație, respectiv scăderea necesarului de stocuri pentru obținerea unei unități valorice de CA ;
3. Ist = ICA – exprimă menținerea gradului de eficiență a stocurilor.
II. Creanțele sunt drepturi bănești potențiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din relațiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând contravaloarea mărfurilor și produselor vândute, a serviciilor prestate și lucrărilor executate.
Analiza creanțelor necesită gruparea lor după mai multe criterii: după natură, după vechime și pe principalii beneficiari, urmărindu-se nivelul absolut al creanțelor, evoluția în timp și durata medie de încasare a lor.
Evoluția nivelului creanțelor de la o perioadă la alta este determinată de următorii factori:
modificarea cifrei de afaceri;
modificarea duratei medii de încasare a creanțelor;
Influența unor factori aleatori: diferențe de curs valutar, reactivarea unor creanțe, etc.
III. Investițiile financiare pe termen scurt numite și titluri de plasament sau valori de trezorerie reprezintă valori financiare investite de întreprindere în vederea realizării unui câștig pe termen scurt și cuprind acțiuni proprii răscumpărate, acțiunile achiziționate, obligațiunile emise și răscumpărate, obligațiunile achiziționate și alte titluri de plasament achiziționate în vederea obținerii de venituri financiare într-un termen scurt.
IV. Disponibilitățile bănești sunt reprezentate de lichiditățile întreprinderii aflate în casierie, conturi la bănci și valorile asimilabile acestora.
Modificarea volumului disponibilităților bănești și a investițiilor financiare pe termen scurt față de perioada precedentă este influențată de :
viteza de rotație a activelor circulante;
raportul dintre nivelul creanțelor și al datoriilor pe termen scurt, precum și dintre termenele de încasare a creanțelor și cele de plată a datoriilor;
nivelul profitului;
efectele și termenele de încasare a titlurilor de plasament.
C. Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la servicii care privesc perioadele sau exercițiile financiare următoare (chirii, abonamente și alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eșalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare cărora le sunt aferente
Suma cheltuielilor constatate în avans crește prin extinderea activităților pentru care este necesară efectuare unor astfel de cheltuieli și scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care s-au plătit sau prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă.
2. Analiza structurii pasivului
Conform criteriului exigibilității descrescânde pasivele se trec în următoarea ordine:
datorii pe termen scurt (resurse ciclice temporare) a căror exigibilitate, determinată de scadențele contractuale, nu depășește un an. Sunt contractate de obicei pentru necesitățile de producție și de aceea se mai numesc și datorii de exploatare;
datorii pe termen mediu și lung, a căror exigibilitate este mai mare de un an;
provizioane pentru riscuri și cheltuieli – sunt destinate acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfășurare le fac probabile. Provizioanele reflectă politica de prudență economică, de anihilare sau de reducere a riscurilor care apar in activitatea firmei;
venituri înregistrate în avans reprezintă încasări sau creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate și care afectează veniturile exercițiului;
capitaluri proprii (resurse permanente) – cuprind fondurile proprii de care dispune un agent economic provenite fie de la asociați, fie din reinvestiri ale acumulărilor anterioare. Acestea nu sunt exigibile decât în situația de faliment a uniții.
D. Datorii pe termen scurt sau datorii curente se referă la datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an
O datorie este clasificată ca datorie curentă atunci când se așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanțului. Toate celelalte datorii sunt clasificate ca datorii pe termen lung.
G. Datorii pe termen lung sunt datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.
Cele două grupe de datorii au aceeași structură și se referă la:
împrumuturi din emisiunea de obligațiuni;
credite bancare (sume datorate instituțiilor de credit);
datorii comerciale;
efecte de comerț de plătit;
datorii legate de participații și alte împrumuturi și datorii asimilate;
alte datorii, inclusiv datorii fiscale și pentru asigurările sociale.
Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relațiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, persona propriu.
Modificarea sumei datoriilor în perioada curentă față de perioada precedentă este determinată de:
creșterea soldului împrumuturilor și datoriilor asimilate prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeași perioadă, sau, dimpotrivă, reducerea soldului acestor împrumuturi prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât noile împrumuturi eventual contractate în cursul perioadei;
creșterea sau scăderea datoriilor față de furnizori, prin:
– sporirea sau diminuarea volumului materialelor și utilităților aprovizionate (a intrărilor);
– modificarea prețurilor sau tarifelor pentru aceste intrări;
– modificarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor față de furnizori.
creșterea sau diminuarea datoriilor fiscale și față de bugetul statului, prin:
– modificarea cifrei de afaceri și a altor indicatori ce constituie bază de calcul a obligațiilor față de buget (profit brut, fond de salarii etc.);
– modificări ale cotelor de impunere prin dispoziții legale (cota de TVA, cota de impozit pe profit, pe salarii, cota de CAS etc.);
– acordarea unor facilități fiscale în cursul perioadei;
– nerespectarea termenelor de plată stabilite (plăți efectuate în avans sau cu întârziere).
H. Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli
Acestea sunt valori ce se formează la finele exercițiului pentru acoperirea acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este incertă sau pentru cheltuielile ce devin exigibile în perioadele următoare (litigii, amenzi, penalizări, despăgubiri, daune și alte datorii incerte;
cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanție, etc.).
Pentru a fi înregistrat un provizion pentru riscuri și cheltuieli, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
există o obligație curentă generată de un eveniment anterior;
este probabilă efectuarea unor plăți pentru onorarea obligației respective;
suma poate fi estimată.
Aceste provizioane reflectă o politică de prudență economică, de reducere a riscurilor care apar în activitatea unei întreprinderi.
Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli are loc prin:
– creșterea valorii provizioanelor constituite;
– diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau prin anulare ca urmare a neproducerii riscului pentru care au fost constituite.
I. Venituri în avans
Veniturile înregistrate în avans reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exercițiu financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii.
Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări din creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate și care nu afectează veniturile exercițiului.
Subvențiile pentru investiții sunt surse de finanțare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziționării sau producerii unor imobilizări, unor activități pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli cu investițiile.
Suma veniturilor în avans crește prin extinderea activităților pentru care se solicită avansuri sau se primesc subvenții și scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul, prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvențiilor la venituri.
J. Capital și rezerve
Capitalurile proprii reprezintă dreptul acționarilor / proprietarilor asupra activelor întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor, adică sumele nedatorate în momentul întocmirii bilanțului. Sunt formate din:
capitalul social – reprezentat de valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale, respectiv de aportul în bani sau în natură adus de asociați sau acționari în momentul constituirii societății sau cu ocazia creșterilor de capital;
primele legate de capital, formate din prime de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie a acțiunilor în obligațiuni, reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune respectiv valoarea matematic-contabilă a noilor acțiuni, valoarea obligațiunilor convertite și valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale;
rezervele din reevaluare – reprezintă plusurile de valoare create prin reevaluarea activelor imobilizate, ca diferență dintre valoarea actuală și valoarea înregistrată a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale) care se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve;
rezervele – sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din:
– rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege);
– rezervele statutare (constituie anual din profitul net conform statutului);
– rezervele pentru acțiuni proprii (constituite în situația în care o societate pe acțiuni și-a răscumpărat propriile acțiuni, cu scopul de a-și menține nivelul capitalului propriu;
– alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creșterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale);
rezultatul exercițiului – reprezintă diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale ale unei perioade, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere);
rezultatul reportat – reprezintă acea parte din rezultatul exercițiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acționarilor.
Modificarea capitalului propriu față de perioada precedentă poate fi determinată de:
în sensul creșterii capitalului propriu:
– aportul acționarilor;
– creșterea rezervelor prin repartizări în principal din profitul net;
– reevaluarea elementelor din activ, potrivit normelor legale, care determină creșterea valorii de înregistrare a elementelor respective;
– creșterea soldului profitului nerepartizat;
– alocări la fondurile proprii.
în sensul diminuării capitalului propriu:
– retrageri de capital de către asociați sau acționari;
– acoperirea pierderilor din exercițiile precedente;
– încheierea cu pierderi a exercițiului financiar;
– utilizarea unei părți a fondurilor proprii.
Modificarea posturilor din bilanț înseamnă:
utilizare de capital pentru:
orice creștere a unei poziții din activ;
orice diminuare a unei poziții din pasiv;
sursă de capital pentru:
orice diminuare a unei poziții din activ;
orice creștere a unei poziții din pasiv.
Noul model de bilanț răspunde mai bine cerințelor analizei financiare, din următoarele considerente:
prin chiar obiectivul pe care și-l propune – furnizarea de informații despre poziția financiară a întreprinderii – se apropie de structura bilanțului financiar, unele posturi bilanțiere din cadrul vechiului model (care fie nu aveau o valoare economică, fie nu corespundeau adevăratei lor naturi) au fost eliminate sau reclasate;
modelul deschide perspectiva analizei echilibrului financiar în dinamică;
prin separarea datoriilor în funcție de scadență ușurează determinarea fluxurilor de încasări și plăți.
Se poate afirma că noul format de bilanț prezintă o deschidere mai mare spre analiza financiară și spre satisfacerea nevoilor informaționale ale investitorilor.
1.4.1.2. Limitele bilanțului
Cu toate că majoritatea utilizatorilor consideră bilanțul, documentul esențial pentru analiza financiară, există o serie de limitări ale acestuia:
absența unor posturi bilanțiere care să reflecte sursele interne create de întreprindere și că lor nu le pot fi atașate costuri, cum ar fi experiența salariaților;
evaluarea pe baza costurilor istorice pune sub semnul întrebării veridicitatea situaților financiare la sfârșitul anului;
efectul principiului de recunoaștere, în cadrul conturilor anuale, numai a acelor cheltuieli – care au contribuit la obținerea veniturilor perioadei respective;
variațiile în masa monetară în perioadele inflaționiste determină scăderea încrederii în relevanța documentelor contabile de sinteză și duc la luarea în considerare a altor surse de informații financiare pentru formarea deciziilor de investiții;
bilanțul nu cuprinde fluctuațiile activității înregistrate în cursul exercițiului financiar prezentând situația la data întocmirii sale;
influența unor factori externi, nemonetari, asupra activității întreprinderii nu poate fi reflectată prin intermediul conturilor anuale.
1.4.2. Bilanțul financiar sau bilanțul lichiditate – exigibilitate
Structurarea informațiilor în bilanțul contabil răspunde cerințelor de ordin juridic, contabil și fiscal. Cerințele de natură financiară impun restructurarea informațiilor din bilanțul contabil, fie prin gruparea, fie prin divizarea acestora în scopul întocmirii bilanțului financiar. Reprelucrările bilanțului contabil sunt operații de adaptare a acestuia în vederea facilitării analizei financiare pe baza datelor sale și au în vedere lucrările de transformare a bilanțului contabil în bilanțuri specifice analizei financiare.
Astfel:
bilanțul contabil este principala sursă informațională pentru organele fiscale dar nu numai;
bilanțul financiar este principala sursă informațională pentru stakeholderii din mediul extern al firmei;
bilanțul funcțional este sursa principală de informații pentru stakeholderii din mediul intern al firmei.
Noțiunea de “bilanț financiar” sau “bilanț lichiditate – exigibilitate” stă la baza analizei lichidității și solvabilității întreprinderii. Solvabilitatea, definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor și de mărimea angajamentelor acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activității întreprinderii și lichidării sale. Lichiditatea, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor scadente cu activele curente, are la bază ipoteza continuării activității de exploatare și ia în considerare valorile contabile ale activelor.
Bilanțul financiar răspunde în primul rând necesităților creditorilor agentului economic interesați de riscul nerambursării datoriilor de către întreprindere și de structura financiară a patrimoniului acestora.
Scopul bilanțului financiar este inventarierea averii și angajamentelor întreprinderii și ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Bilanțul lichiditate – exigibilitate are ca suport concepția financiară asupra bilanțului, care având la bază noțiunea de “finanțe” ca totalitatea mijloacelor bănești aflate la dispoziția unei întreprinderi, abordează conținutul bilanțului ca o necesitate de cunoaștere a acestor finanțe determinate de mijloacele pe care unitatea le posedă pentru a-și achita datoriile față de terți, momentul în care acestea ajung la scadență.
1.4.2.1. Construcția bilanțului financiar
Elaborarea acestui tip de bilanț specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidității (mai mare sau mai mică de un an) și a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an). Trecerea de la bilanțul contabil la cel financiar necesită o serie de prelucrări în vederea identificării cât mai precis posibile a utilizărilor și resurselor semnificative de care dispune întreprinderea la data întocmirii bilanțului.
Etapele de realizare a bilanțului financiar sunt următoarele:
Analiza și tratarea posturilor din bilanțul contabil și din afara lui:
Această analiză vizează trei aspecte:
Eliminarea nonvalorilor.
Nonvalorile sunt acele elemente din activul bilanțier care nu au valoare de lichiditate, respectiv nu pot fi transformate în bani prin tranzacționare pe o piață secundară. Aceste elemente se mai numesc și active fictive. În categoria activelor fictive intră cheltuielile de constituire și de cercetare – dezvoltare, decontări cu asociați privind capitalurile (sold debitor) și cheltuielile înregistrate în avans.
Este de asemenea, considerat lipsit de lichiditate fondul comercial bazat pe rentabilitatea viitoare a agentului economic, care ar dispărea dacă și activitatea acestuia ar înceta.
Pentru a menține egalitatea bilanțieră, atunci când elementele de activ fictiv sunt eliminate este necesară reducerea cu aceeași sumă și a pasivului bilanțului. Astfel, toate activele fictive se elimină prin deducere din capitalul propriu.
Înregistrarea elementelor patrimoniale la valoarea reală.
Întrucât elementele patrimoniale din activul bilanțier sunt înregistrate la costul istoric se poate actualiza valoarea lor la prețul unor bunuri similare de pe piața secundară, procedeul numindu-se reevaluare. Eventualele plusuri sau minusuri de valoare, rezultate din reevaluare, duc la creșterea sau reducerea postului de activ supus reevaluării și concomitent la creșterea sau scăderea capitalurilor proprii, prin înregistrarea acestei valori în cadrul contului ,,Rezerve din reevaluare”.
Tratarea elementelor din afara bilanțului.
Aceste elemente în afara bilanțului se referă în special la bunurile deținute sub formă de leasing, acestea considerându-se că pot fi incluse în patrimoniu deoarece concură la realizarea activității. Pentru includerea în patrimoniu se majorează activele corporale cu valoarea netă a bunurilor în leasing (valoarea rămasă de achitat), respectiv se majorează concomitent și cu aceeași valoare datoriile pe termen mediu și lung.
O altă corecție asupra bilanțului contabil vizează efectele scontate și neajunse la scadență. Acestea reprezintă creanțe pe care întreprinderea le-a cedat băncii sale, înregistrând o creștere a disponibilităților. Juridic ele nu mai fac parte din patrimoniul întreprinderii. Din punct de vedere contabil se respectă același principiu și ele nu mai sunt înregistrate.
După opinia analiștilor financiari însă aceste efecte scontate și neajunse la scadență au semnificația unui credit curent obținut de întreprindere și, din acest motiv, ei propun adăugarea acestora la valoarea creanțelor și majorarea totodată a datoriilor pe termen scurt.
Tot în această etapă se mai realizează următoarele corecții pentru pasiv:
se reduce capitalul propriu cu valoarea dividendelor ce revin acționarilor din profitul nerepartizat și se majorează datoriile mai mici de un an;
se majorează capitalul propriu cu veniturile înregistrate în avans, deoarece privite static aceste venituri pot fi asimilate rezultatului exercitiului;
se majorează capitalul propriu cu subvențiile pentru investiții.
Ordonarea posturilor în activ și în pasiv.
Pentru ca ordonarea posturilor de activ și de pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată mai mare de 1 an și o a doua grupă, cu o durată mai mică de 1 an următoarele elemente:
imobilizările financiare, stocurile, respectiv creanțele în activ;
provizioanele pentru riscuri și cheltuieli în pasiv.
Această ordonare are la bază criteriul lichidității pentru activ și criteriul exigibilității pentru pasiv.
Ordonarea se face astfel:
a) pentru activ:
active imobilizate nete – cu durata de realizare mai mare de un an, inclusiv stocurile fără mișcare sau cu mișcare lentă și creanțele cu durată de realizare mai mare de un an;
active circulante – cu durata de realizare mai mică de un an, inclusiv imobilizările financiare realizabile în anul curent.
b) pentru pasiv:
capital permanent (capital propriu + datorii financiare și nefinanciare cu durată mai mare de un an);
datorii pe termen scurt (datoriile financiare și nefinanciare cu durată mai mică de un an, inclusiv provizioanele mai mici de un an).
După aceste corecții bilanțul financiar se prezintă în următoarea structură:
Tabelul nr. 1.2.
Forma simplificată a bilanțului financiar
1.4.2.2. Rolul și limitele bilanțului financiar
Bilanțul financiar are rol în:
prezentarea patrimoniului real al întreprinderii: posturile bilanțului sunt evaluate, pe cât posibil, la valoarea lor vena1ă;
măsurarea echilibrului între diferite grupe (mase) bilanțiere;
aprecierea lichidității bilanțului, adică a capacității întreprinderii de a face față datoriilor sub un an cu ajutorul activelor sale circulante;
aprecierea solvabilității întreprinderii, adică măsura în care activul este suficient pentru a acoperi toate datoriile;
analiza ratelor de gestiune;
analiza ratelor de rentabilitate;
aprecierea riscului financiar;
elaborarea și aplicarea deciziilor.
Limitele bilanțului lichiditate – exigibilitate.
Principalele neajunsuri ale bilanțului financiar sunt:
se bazează pe clasificarea arbitrară a activelor și pasivelor în active cu lichiditate mai mare sau mai mică de un an și pasive cu exigibilitate mai mare sau mică de un an;
nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor stabile la utilizările stabile fapt care generează apariția fondului de rulment lichiditate;
trezoreria are rol rezidual apărând ca o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice;
este elaborat în ipoteza lichidării activității întreprinderii, această optică fiind considerată pesimistă de către cei care îi conferă analizei pe bază de bilanț un rol de anticipare și de luare în considerare a viitorului.
1.4.3. Contul de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea Contabilității, care măsoară performanțele activității întreprinderii în cursul perioadei analizate, concentrând veniturile și cheltuielile unei întreprinderi pentru o perioadă dată și explicând modul de formare a rezultatelor.
Contul de profit și pierdere prezintă un interes dublu:
permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;
permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea rezultatului și la identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care 1-au influențat.
Într-o manieră generală, contul de profit și pierdere oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic. Contul de profit și pierdere cuprinde:
– toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului;
– toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiași perioade.
Veniturile corespund resurselor obținute prin realizarea operațiunilor industriale, comerciale, financiare, extraordinare, iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operațiuni. În consecință, compensarea veniturilor obținute cu cheltuielile efectuate permite obținerea unui rezultat global.
Reglementările aprobate prin O.M.F.P. nr. 3055/2009 prevăd un model de cont de profit și pierdere structurat după natura economică a cheltuielilor și veniturilor.
Veniturile și cheltuielile sunt definite în Cadrul pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare elaborat de IASC astfel:
veniturile constituie creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor;
cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora câtre acționari.
Veniturile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o creștere a beneficiilor economice viitoare aferente creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.
Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ său creșterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.
Structurarea elementelor de venituri și cheltuieli în contul de profit și pierdere are la bază activitatea întreprinderii, care se identifică de fapt cu operațiile economico-financiare desfășurate de aceasta într-o perioadă de gestiune. Astfel, veniturile și cheltuielile exercițiului sunt structurate în două mari categorii: care rezultă din activitatea ordinară (curentă, obișnuită) a întreprinderii și elementele extraordinare.
Activitatea ordinară se referă la activitatea desfășurată de întreprindere potrivit obiectului său de activitate, inclusiv activitățile derivate din realizarea acestuia. Ea cuprinde activitatea de exploatare și activitatea financiară.
Veniturile din exploatare provin din livrările de bunuri (produse și mărfuri), executarea de lucrări, prestările de servicii și din avantajele pe care unitatea a consimțit să le primească; executarea unor obligații legale sau contractuale din partea tertilor; dar și din alte operații cum sunt cele din vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri primite, subvenții pentru investiții. Veniturile din exploatare includ și unele elemente nerealizate, care nu au natura unui venit, cum sunt variația stocurilor și producția imobilizată.
Cheltuielile din exploatare sunt clasificate după natura lor: cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile, cheltuieli privind mărfurile, cheltuieli cu salariile și asigurări sociale, cheltuieli cu amortizările, cheltuieli cu lucrările și serviciile primite de la terți, cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate; alte cheltuieli (din vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri sau amenzi plătite, etc.).
Veniturile și cheltuielile financiare provin din participații, dobânzi, diferențe de curs valutar, din reduceri financiare (sconturi) obținute sau acordate, alte venituri și cheltuieli financiare.
Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacții diferite de activitatea curentă a întreprinderii, care nu apar în mod frecvent sau cu regularitate în cadrul activității întreprinderii, având un caracter nerepetitiv, accidental. Veniturile extraordinare cuprind subvențiile pentru evenimente extraordinare, iar cheltuielile extraordinare provin din exproprierea unor active, cutremure sau alte calamități naturale.
CAPITOLUL 2
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIAR – PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII
2.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANȚULUI
Ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea unui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Analiza acestor rate permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp ale acestora.
2.1.1. Analiza ratelor de structură ale activului
Ratele de structură ale activului reflectă aspecte privind destinația economică a capitalurilor întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale și mai puțin aspecte legate de politica sa financiară. In sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.
Dacă în dinamică ratele de structură ale activului prezintă o tendință de creștere, ponderea elementelor respective crește in total activ (ca efect al modificării într-o proporție mai mare a valorii acestora în raport cu valoarea activului total dacă tendința este de creștere, sau ca efect al modificării într-o proporție mai mică a valorii lor in raport cu valoarea activului total daca acestea evoluează în sensul scăderii valorii lor), reflectând o situație favorabilă dacă este determinată de accelerarea vitezei de rotație a elementelor respective (realizarea unei cifre de afaceri într-o proporție superioară).
Dacă în dinamică ratele de structură ale activului prezintă o tendință de reducere, atat ponderea elementelor de activ scade față de perioada sau perioadele precedente, situație apreciat favorabil doar în condițiile accelerării vitezei de rotație a acestora.
a) Rata activelor imobilizate (r), calculată ca raport între activele imobilizate și totalul bilanțului, măsoară ponderea in totalul activului a elementelor patrimoniale aflate in permanentă la dispoziția întreprinderii, reflectând și gradul de investire a capitalului in întreprinderea respectivă.
Datorită conținutului diferit al componentelor imobilizărilor, teoria și practica economica recomandă determinarea unor rate complementare.
a1) Rata imobilizărilor corporale (r) arată ponderea valorii activelor corporale în total active:
Rata indică și flexibilitatea întreprinderii în raport cu schimbările cerințelor pieței și tehnologiilor, capacitatea de a rezista în cazul unei crize, o pondere ridicată a imobilizărilor corporale făcând mai dificil de realizat o conversie a activelor sale în disponibilități.
Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând, de natura activității, înregistrate valori ridicate in ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante in volum sau cost și valori scăzute in ramurile cu o slabă dotare tehnică. Chiar și pentru întreprinderile din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale ia valori diferite depinzând de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete in care-și desfășoară activitatea.
Valorile acestei rate sunt influențate și de politica întreprinderii:
– politica amortizării, in condițiile luării in calcul a imobilizărilor nete;
– politica de finanțare, întreprinderea evitând efectuarea de investiții necesare activității sale prin apelarea la serviciilor terților sau prin închirierea echipamentului necesar.
Ca tendință, se apreciază favorabil reducerea ratei activelor imobilizate și a celor corporale, bineînțeles in anumite limite impuse de sectorul de activitate al întreprinderii, ceea semnifică o creștere a flexibilității firmei, a capacității ei de a se adapta la eventualele schimburi conjuncturale ale mediului economic.
a2) Rata imobilizărilor financiare (r) arată ponderea activelor financiare permanente in total active, exprimând intensitatea relațiilor financiare pe care întreprinderea analizată lea stabilit cu alte unități, in special cu ocazia operațiilor de creștere externă prin participații la investiții de portofoliu.
Mărimea ratei este strâns legată de mărimea întreprinderii, având semnificație în analiza pentru întreprinderile mari.
a3) Rata imobilizărilor necorporale arată ponderea valorii activelor intangibile în total active, având semnificație pentru întreprinderile mari care au înregistrate în bilanț importante cheltuieli cu cercetarea – dezvoltarea, cheltuieli cu emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, brevete, licențe, programe informatice.
Pentru întreprinderile românești valoarea și implicit ponderea imobilizărilor necorporale este relativ mică, motiv pentru care in majoritatea lucrărilor de specialitate această rată nu este prezentată.
Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, în funcție de structura imobilizărilor:
Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt:
modificarea valorii activului total;
modificarea activelor imobilizate, determinată de:
– evoluția imobilizărilor corporale (ca elementul cel mai important al imobilizărilor);
– evoluția imobilizărilor financiare;
– evoluția imobilizărilor necorporale.
b) Rata activelor circulante (r) arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în totalul patrimoniului:
Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operațional se recomandă determinarea ratelor analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților și plasamentelor.
b1) Rata stocurilor (r) arată ponderea activelor circulante mai puțin lichide în total active:
Factorii care influențează mărimea acestei rate sunt:
natura activității, rata stocurilor înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției și foarte scăzute in sfera serviciilor;
durata ciclului de exploatare, rata stocurilor fiind ridicată la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung și invers;
factori conjuncturali și condițiile pieței, stocurile fiind mari într-o fază de recesiune conjuncturală și reduse în faza de expansiune economică, de asemenea anumite elemente speculative putând determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora.
Interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul activității,
admițându-se ca justificată creșterea stocurilor doar dacă are loc creșterea volumului de activitate (accelerarea vitezei de rotație a stocurilor):
(unde i este indicele cifrei de afaceri și Is este indicele stocurilor).
Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități, cu consecințe negative asupra solvabilității întreprinderii.
Stocurile fiind formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producție neterminate produse finite, mărfuri, etc., rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice:
Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcție de necesități, și totalul activului sau stocurile totale.
Valoarea acestor rate diferă in funcție de natura activității: la întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producției neterminate înregistrează valori ridicate, in timp ce la întreprinderile comerciale este preponderentă rata stocurilor de mărfuri.
b2) Rata creanțelor comerciale (r) arată ponderea creanțelor în activele totale:
Mărimea acestei rate este determinată de domeniul de activitate, de natura clienților (alte întreprinderi, populație, etc.) și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule pentru întreprinderile aflate in contact direct cu o clientelă numeroasă ce își achită cumpărăturile in numerar (comerț cu amănuntul, prestările de servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderi, unde decontările nu se realizează în numerar.
Pentru evidențierea unor aspecte analitice cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, având în vedere:
• natura creanțelor:
– creanțe legate de ciclul de exploatare (clienți);
– creanțe diverse (creanțe asupra personalului, statului, acționarilor);
• certitudinea realizării lor:
– creanțe certe;
– creanțe incerte (creanțe nerealizate la termen și a căror încasare devine nesigură, creanțe apărute ca urmare a încălcării legislației financiare);
• termenul de realizare:
– creanțe sub 30 zile;
– creanțe sub 60 zile;
– creanțe sub 90 zile;
– creanțe peste 90 de zile.
b3) Rata disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt (rata activelor de trezorerie)
Această rată poate fi determinată prin însumarea a două rate distincte: disponibilităților și rata investițiilor financiare pe termen scurt:
Mai importantă este rata disponibilităților care reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei. Analiza acestei rate trebuie făcută cu atenție, deoarece informațiile fumizate pot fi incorecte, chiar mărimea disponibilităților putând avea o dublă semnificație: o valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă in termeni de echilibru financiar, dar poate însemna și faptul că întreprinderea deține unele resurse ineficient utilizate. De asemenea, disponibilitățile pot înregistra variații mari in intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate in timp.
Rata activelor circulante, la rândul său, poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, in funcție de structura activelor circulante:
Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt:
modificarea valorii activului total;
modificarea activelor circulante, determinată de:
– evoluția stocurilor;
– evoluția creanțelor;
– evoluția disponibilităților bănești și plasamentelor.
2.1.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor (proprii, împrumutate, atrase) și la termenele de exigibilitate a acestora (lung, mediu și scurt), permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii.
Principalele rate privind structura pasivului sunt:
a) Rata stabilității financiare (r) sau rata finanțării permanente reflectă ponderea deținută de capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă mai mare de un an) în patrimoniul total:
unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung (mai mari de l an).
Pentru o întreprindere industrială se consideră o valoare normală a acestei rate în jur de 66%.
Dacă analizată in dinamică rata înregistrează o tendință de creștere, aceasta semnifică creșterea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare, situație favorabilă dacă majorarea capitalului permanent in raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen mediu și lung.
Dacă rata înregistrează o tendință de scădere, aceasta semnifică reducerea ponderii capitalurilor permanente in totalul surselor de finanțare, situație favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen mediu și lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier.
Complementar ratei stabilității financiare se poate calcula rata finanțării curente sau rata îndatorării curente () care măsoară ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul resurselor finanțare:
Se consideră o valoarea normală a acestei rate în jur de 33%.
b) Rata autonomiei financiare poate fi calculată în două modalități:
b1) Rata autonomiei financiare globale () – care arată proporția din patrimoniul întreprinderii finanțată pe baza surselor proprii, exprimând gradul de independență financiară a întreprinderii.
Mărimea acestei rate diferă de la un caz la altul, în primul rând in funcție de politica financiară a întreprinderii respective. Din cauza condițiilor diferite în care-și desfășoară activitatea întreprinderile, este dificil de stabilit o mărime de referință a acestei rate. Totuși majoritatea specialiștilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: r> l/ (>33%).
Când în dinamică r prezintă o tendință de creștere, are loc creșterea autonomiei financiare globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului resurselor, situație favorabilă mai ales dacă creșterea capitalurilor proprii s realizează pe seama creșterii rezultatului exercițiului.
Când r prezintă o tendință de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare întreprinderii ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor.
b2) Rata autonomiei financiare la termen (r) este mai semnificativă decât precedenta deoarece( permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arătând gradul de independență financiară a unității pe termen lung. Se poate calcula după relațiile:
Rata astfel calculată reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent; pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent, deci r(1)> 50%.
În acest caz rata arată măsura în care capitalurile proprii pot acoperi datoriile pe termen mediu și lung. Pe baza acestei relații, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu datoriile la termen, prin urmare r(2) > 100%.
Creșterea ratei autonomiei financiare la termen, calculată prin oricare din cele doua relații, semnifică o situație favorabilă și se datorează unui ritm mai mare de creștere capitalurilor proprii in raport cu datoriile pe termen mediu și lung sau creșterii capitalurilor proprii și reducerii capitalurilor permanente.
Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor noi împrumuturi pe termen mediu și lung, cu condiția ca întreprinderea să beneficieze de efectul de levier.
Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de a decide în toată libertatea și totodată de a găsi și contracta noi împrumuturi.
c) Rata de îndatorare caracterizează dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare și poate fi calculată in mai multe modalități:
c1) Rata de îndatorare globală (r) — măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare:
Această rată trebuie să fie subunitară (<66%), îndepărtarea de 100% semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.
c2) Rata de îndatorare la termen (r) se poate determina cu relațiile:
Calculată în acest mod, r reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă
r < 50%.
Cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se află datoriile pe termen lung față de capitalurile proprii și are o semnificație mai largă în teoria și practica economică deoarece permite evidențierea măsurii in care întreprinderea recurge la așa-zisul "efect de levier". De asemenea, permite aprecierea capacității de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când r(2) se apropie de 100%. Posibilitățile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută.
2.2. ANALIZA BONITĂȚII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Bonitatea evidențiază o stare financiară legată de capacitatea de plată a datoriilor la diferite termene.
Analiza bonității financiare are drept obiectiv reflectarea capacității de plată a datoriilor întreprinderii.
Bonitatea se analizează sub două aspecte:
lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt;
solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a întregului cuantum al datoriilor indiferent de termen.
2.2.1. Analiza lichidității
Analiza lichidității este o analiză orizontală ce se realizează pe baza bilanțului financiar cu ajutorul metodei ratelor.
În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt a acesteia.
În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.
Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:
a) Rata lichidității curente sau generale (r) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidități și se determină prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente (obligațiilor pe termen scurt).
Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata lichidității curente are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5) , în jurul valorii 2 , valoarea minimă acceptabilă fiind 1.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenței unui fond de rulment financiar (calculat pe baza părții de jos a bilanțului) care îi permite întreprinderii să facă față anumitor dereglări care pot apare în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. De asemenea situația poate sugera o blocare nerentabilă a fondurilor in stocuri greu vandabile sau creanțe incerte.
Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă. Situația întreprinderii devine riscantă, ea fiind în postura de a înregistra plăți restante, cu influență negativă asupra fluxurilor întreprinderii.
Trebuie evitată o evoluție descendentă a lichidității, deoarece aceasta evidențiază o activitate în declin a întreprinderii, fapt ce determină creditorii să devină circumspecți în ceea ce privește acordarea de noi împrumuturi.
b) Rata lichidității rapide (r) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică din creanțe, disponibilități bănești și investiții financiare pe termen scurt (pe aceste ultime două componente le vom denumi disponibilități).
Ca modalitate de calcul, rata lichidității curente (r) se poate determina astfel:
– prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante și împărțirea diferenței astfel obținute la valoarea pasivelor curente:
– prin raportarea sumei creanțelor și disponibilităților la pasivele curente:
Mărimea optimă a lichidității rapide este considerată a fi între 0,8 și 1 sau chiar între 0,65 și 1, fiind necesară interpretarea cu prudență a mărimii acesteia prin luarea în calcul a unor aspecte privind corelația dintre viteza de rotația a creanțelor și a furnizorilor, structura creanțelor (număr de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor etc.).
c) Rata lichidității imediate (r) măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilitățile existente, fiind cunoscută și sub denumirea de trezorerie la vedere.
Pentru funcționarea normală a întreprinderii se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie mai mare de 0,3. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. 0 valoarea redusă a ratei lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile, in concordanță cu exigibilitatea datoriilor imediate.
Ratele de lichiditate prezintă inconvenientul că se bazează pe o valoare statică, preluată din bilanț și nu oferă informații cu privire la fluxurile monetare degajate de activitatea întreprinderii.
Această problemă poate fi remediată luând în calcul cash-flow-ul, plecând de la premisa că documentele de sinteză conțin și un tablou al fluxurilor de trezorerie. Dacă acest document nu este întocmit, nefiind obligatoriu pentru toate întreprinderile, pot apărea probleme legate de definirea, calculul și interpretarea noțiunii de cash-flow.
2.2.2. Analiza solvabilității
Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor datoriilor sale în funcție de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate:
a) rata solvabilității globale sau generale (r) exprimă in ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii în cazul falimentului și se determină
cu relația:
Rata solvabilității globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este 3-4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile; o valoarea situată sub acest nivel evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și 1-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.
b) rata solvabilității patrimoniale (r) exprimă gradul în care capitalul social (Cs) asigură acoperirea obligațiilor de plată pe termen lung (împrumuturile pe termen lung – Itml și aportul acționarilor sau asociaților – Cs) și se determină cu relația:
Se consideră că nivelul normal pentru această rată este de 0,4 – 0,6, limita minimă considerată 0,3.
c) rata solvabilității financiare (r) – arată măsura în care datoriile financiare totale sunt acoperite de activul total.
Se consideră un nivel acceptabil al ratei o valoare mai mare de 2, sub acest nivel există pericolul incapacității de plată.
d) capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) – arată măsura în care datoriile întreprinderii pot fi acoperite din resursele potențiale sau efective de autofinanțare, nivelul considerat fiind 1, iar nivelul minim 0,33.
e) gradul de acoperire al serviciului datoriei (g) arată măsura în care întreprinderea acoperă creditelor pe termen mediu și lung, inclusiv dobânda aferentă, din profitul net și amortizarea determinându-se cu relația:
unde: Pn – profit net;
A – amortizare;
Div – dividende;
Rc – rata de rambursare a creditului;
Dc – dobânda scadentă aferentă creditului.
Se consideră că nivelul minim acceptat al ratei este în jur de 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare.
f) rata de acoperire a dobânzilor (r) – exprimă proporția în care profitul acoperă valoarea dobânzilor și dividendelor preferențiale.
Valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mare de 2, avându-se în vedere interpretarea indicatorului și variabilitatea profitului curent în timp.
2.3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
Obiectivul general al societății comerciale îl constituie desfășurarea unei activități rentabile, în scopul maximizării beneficiului și a valorii întreprinderii. Realizarea acestuia are ca scop asigurarea unui flux permanent de beneficii, pe seama căruia să se poată asigura:
recompensarea sub formă de dividende a capitalului investit de acționari sau asociați;
un flux de autofinanțare durabil care să poată contribui la creșterea și menținerea pe piață a societății comerciale.
Obiectivele financiare prin care se realizează obiectivele generale specifice societăților comerciale sunt:
asigurarea echilibrului financiar dinamic, în scopul menținerii poziției societății comerciale pe piața concurențială;
asigurarea rentabilității financiare, în scopul recompensării capitalului utilizat în condiții de risc;
asigurarea creșterii economice, prin sporirea segmentului de piață deținut;
asigurarea flexibilității societății comerciale la situațiile conjuncturale prin promovarea unor politici adaptate evoluției mediului de afaceri.
Situația financiară a întreprinderii este reflectarea sintetică și complexă a întregii activități de exploatare și de comercializare, a modului de administrare și gestionare a resurselor materiale, umane și financiare.
Obiectivul principal al managementului financiar al societății comerciale este acela de a maximiza averea acționarilor. Maximizarea valorii de piață a societății comerciale poate avea loc numai în condițiile unei activități profitabile și de menținere a echilibrului financiar.
Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit ca egalitate între venituri și cheltuieli.
Cel mai sigur echilibru financiar este cel care se realizează pe seama încasărilor din vânzările proprii. în aceste încasări se regăsesc toate posibilitățile de acoperire a cheltuielilor de fabricație, de reînnoire a mașinilor și utilajelor, de rambursare a creditelor și de acoperire a altor nevoi de dezvoltare.
Într-o determinare financiară echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și pe termen scurt.
Echilibrul financiar se analizează pe termene, adică pe termen mediu și lung, prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate, pe termen scurt, prin compararea resurselor curente cu activele circulante și global, prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment.
Echilibrul financiar se poate analiza și funcțional, adică aferent ciclului de investiții, de exploatare, din afara exploatării și de asemenea global.
În concluzie putem afirma că:
echilibrul financiar se obține prin reglarea unui lung șir de dezechilibre care se manifestă în activitatea curentă a întreprinderii;
realizarea unui echilibru financiar este un perpetuum mobile pentru politica financiară;
echilibrul financiar este condiția de bază pentru derularea unei activități profitabile și pentru maximizarea valorii întreprinderii și a averii acționarilor.
În cele ce urmează se va analiza echilibrul financiar pe termene, astfel:
Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările stabile;
Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările temporare;
Analiza corespondenței globale dintre resurse și utilizări.
2.3.1. Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările stabile
Analiza echilibrului financiar dintre resursele și utilizările stabile se realizează pe baza comparării acestora, prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate, indicatorul relevant fiind fondul de rulment.
2.3.1.1. Mărimea și dinamica echilibrului sau dezechilibrului dintre resursele și utilizările stabile
Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară. Conținutul, forma de prezentare și interpretarea acestuia au evoluat în timp și variază în funcție de utilizator.
În teoria economică s-au impus conceptele de fond de rulment net calculate pe baza bilanțului financiar și fondul de rulment global (FRG) determinat pe baza bilanțului funcțional.
Indiferent de denumire, fondul de rulment (FR) reprezintă excedentul de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente și care poate fi folosit pentru finanțarea activelor curente. El reprezintă o marjă de securitate care veghează asupra perturbațiilor ce pot apărea între încasările și plățile activității de exploatare, remediind aceste perturbații, respectiv marjă de siguranță privind finanțarea activelor circulante, cotă de autonomie financiară a întreprinderii.
Se pot utiliza două modalități de calcul, pe baza părții de sus respectiv pe baza părții de jos a bilanțului financiar și funcțional.
Fondul de rulment net este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. Fondul de rulment net reprezintă o mărime de calcul rezultată prin prelucrarea informațiilor din bilanțul financiar, potrivit următoarelor două modalități:
1). Pe baza părții de sus a bilanțului, ca diferență între capitalul permanent și activele imobilizate nete:
FRN=Cpm – Ain
unde FRN = Fond de rulment net; Cpm = Capitaluri permanente; Ain = Active imobilizate nete.
În acest caz fondul de rulment:
marchează excedentul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanțării activelor circulante;
indică modificările de finanțare a investițiilor corporale, necorporale și financiare realizate de întreprindere;
reflectă modul cum structura financiară a întreprinderii influențează procesul de formare a surselor de finanțare aferente procesului de exploatare;
reflectă originea fondului de rulment;
2). Pe baza părții de jos a bilanțului, ca diferență între activele circulante (Ac) și datoriile pe termen scurt (Dts):
FRN = Ac – Dts
unde FRN = Fondul de rulment net; Ac = Active circulante; Dts = Datorii pe termen scurt.
În acest caz fondul de rulment:
marchează activele circulante finanțate din surse permanente, sau excedentul de active circulante față de datoriile pe termen scurt;
reflectă problema solvabilității viitoare a întreprinderii, indicatorul căpătând semnificația unui excedent de lichidități potențiale sau marjă de siguranță care poate atenua riscurile activității de exploatare;
reflectă destinația fondului de rulment: finanțarea stocurilor, finanțarea altor creanțe curente.
Volumul total al activelor circulante sau curente reprezintă capitalul de lucru brut al întreprinderii. Dacă din aceasta se scad datoriile pe termen scurt obținem capitalul de lucru net, adică fondul de rulment. Acesta reflectă capitalul de care dispune întreprinderea pentru finanțarea ciclului operațiunilor curente, după finanțarea ciclului investițional.
Determinarea prin calcul, a fondului de rulment și neînscrierea lui distinctă într-un post din pasivul bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct fondurile pentru investiții de cele pentru producție.
Evoluția în dinamică a fondului de rulment net poate fi interpretată ținând cont de sursa de proveniență a resurselor financiare permanente și modul de alocare a lor;
Sursa de proveniență și modul de alocare al resurselor financiare permanente.
1. Dacă fondul de rulment net este pozitiv (FRN > 0) și în creștere atunci o parte mai mare a nevoilor curente poate fi finanțată din resurse permanente excedentare, rămase după acoperirea nevoilor stabile.
Pot surveni următoarele situații:
Crește capitalul permanent datorită:
creșterii capitalurilor proprii prin:
acumularea rezervelor;
aporturi noi ale acționarilor;
creșterea profitului net;
primirea de subvenții;
soldul creditor al rezervelor din reevaluare;
sporirea provizioanelor.
creșterii îndatorării prin contractarea de credite pe termen mediu si lung.
Reducerea activelor imobilizate prin:
amortizare;
vânzare de active imobilizate;
reevaluare;
Dacă creșterea fondului de rulment se datorează creșterii capitalurilor proprii situația financiară se îmbunătățește, dar dacă aceasta creștere este pusă pe seama creșterii gradului de îndatorare pe termen lung prin apelarea la credite pe termen mediu și lung atunci va duce la creșterea cheltuielilor financiare (cheltuielile cu dobânzile) având ca efect scăderea rezultatului exploatării.
2. Dacă fondul de rulment net este pozitiv, dar înregistrează o tendință de scădere, atunci o parte mai mică a nevoilor curente poate fi finanțată din resursele permanente excedentare, rămase după acoperirea nevoilor stabile.
Diminuarea fondului de rulment net se datorează:
Creșterii activelor imobilizate datorită:
investițiilor în imobilizări necorporale, corporale și financiare;
reevaluărilor activelor imobilizate;
Reducerii capitalului permanent datorită:
diminuării capitalului propriu prin:
retragerea aporturilor de către acționari;
pierderi neacceptate din anii precedenți;
pierderi din exercițiul financiar curent;
soldul debitor al rezervelor din reevaluare;
distribuirea rezervelor;
repartizarea dividendelor;
restituirii împrumuturilor pe termen mediu și lung, cu efect pozitiv asupra autonomiei financiare.
Dacă reducerea fondului de rulment net se datorează creșterii activelor imobilizate atunci situația financiară a întreprinderii pe termen lung se îmbunătățește datorită rezultatelor exploatării degajate de investiții și mai ales dacă scăderea fondului de rulment poate fi compensată și printr-o gestiune mai eficientă a activelor circulante.
Diminuarea fondului de rulment se manifestă negativ dacă se datorează reducerii capitalului social.
Dacă fondul de rulment rămâne nemodificat această situație se întâlnește pe perioade scurte de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii când nu se realizează investiții sau volumul de activitate rămâne același.
Dacă fondul de rulment este negativ (FRN<0) înseamnă că resursele stabile nu acoperă nevoile stabile, avem așadar o insuficiență de fond de rulment:
activele fixe (durabile) sunt finanțate din resurse nepermanente;
se încalcă regula de aur a finanțelor: “Nevoile pe termen lung să fie finanțate din resurse pe termen lung, iar nevoile pe termen scurt să fie finanțate din resurse pe termen scurt”;
finanțarea activelor fixe este mai ieftină, dar poate apare lipsa de lichiditate, insolvabilitate și încetare de plăți, adică riscul de faliment.
2.3.1.2. Structura fondului de rulment pe surse de proveniență
Structura fondului de rulment pe surse de proveniență reprezintă un alt criteriu important de apreciere a echilibrului dintre resursele alocări stabile. Fondul de rulment este format din fondul de rulment propriu ( FRP) și fondul de rulment străin (FRS).
a) Fondul de rulment propriu se determină ca diferență între capitalurile proprii și activele imobilizate nete (AIN), reflectând excedentul capitalurilor proprii față de activele imobilizate nete, excedent destinat finanțării activelor circulante.
FRP = Cpr – AIN
Nivelul capitalurilor proprii rămase disponibile pentru finanțarea activității de exploatare este influențat de strategia investițională promovată de managerii activităților comerciale.
b) Fondul de rulment străin (FRS) se determină ca diferența între fondul de rulment (FR) și fondul de rulment propriu (FRP):
FRS = FR – FRP
Determinat pe baza acestei formule, el reflectă partea din datoriile pe termen mediu și lung care depășesc valoarea imobilizărilor nete și care sunt destinate finanțării activelor circulante, respectiv acesta pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante.
2.3.1.3 Gestiunea fondului de rulment
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de rotație a lor, prin care se măsoară de fapt durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor. De această viteză de rotație a resurselor se va ține cont în vederea asigurării și menținerii în dinamică a echilibrului financiar, având în vedere faptul ca cel mai fiabil echilibru rezultă din acoperirea datoriilor din vânzările proprii.
Pe baza acestui principiu, din cifra de afaceri se acoperă toate cheltuielile de exploatare și comercializare, se reînnoiesc imobilizările fixe și stocurile, se rambursează creditele, se achită obligațiile financiare și fiscale și resursele de dezvoltare.
În cadrul analizei echilibrului financiar prezintă importanță viteza de rotație a fondului de rulment, întrucât are o semnificație economică mai ridicată ca și mărime relativă decât fondul de rulment exprimat în valori absolute.
Viteza de rotație a fondului de rulment net prin cifra de afaceri reprezintă marja de securitate a întreprinderii în privința finanțării ciclului de exploatare și exprimă numărul mediu de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Viteza de rotație a fondului de rulment net se calculează sub forma duratei în zile a unei rotații (Dz) sau a duratei de reconstituire:
FRN
Dz = * T
CA
unde: Dz = Durata în zile a unei rotații;
FRN = Fondul de rulment net ;
CA = Cifra de afaceri;
T = Perioada de timp
Cu cât durata în zile a unei rotații este mai scăzută, cu atât mai rapid se recuperează fondurile și cifra de afaceri realizează cu un necesar mai mic de fonduri.
Marja de securitate trebuie totuși să fie între 30-90 de zile, sub aceasta viteză ea reprezentând topirea resurselor permanente, în sensul scăderii importanței surselor permanente în finanțarea activității, iar peste această viteză, înghețarea fondurilor permanente, în sensul supradimensionării lor în raport cu nevoile de finanțare.
2.3.2. Analiza corespondenței dintre resursele și utilizările temporare
Analiza echilibrului financiar dintre resursele și utilizările temporare se realizează pe baza comparării acestora, prin compararea resurselor curente cu activele circulante, indicatorul relevant fiind necesarul de fond de rulment.
2.3.2.1 Mărimea și dinamica echilibrului sau dezechilibrului dintre resursele și utilizările temporare
Necesarul de fond de rulment reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanțat, rămas după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente, ce va trebui acoperit din resurse permanente.
Necesarul de fond de rulment reprezintă, cu alte cuvinte, cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante care urmează să fie finanțate din surse stabile.
Pentru desfășurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare, care trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă între încasări și plăți există un decalaj temporar, și anume între fluxurile de exploatare și fluxul datoriilor față de furnizori, necesitățile de finanțare ale producției, ale ciclului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare (datorii de exploatare).
Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare reprezintă necesarul de fond de rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante. În vederea estimării capitalului necesar finanțării ciclului operațiunilor curente se exclud: disponibilitățile bănești, investițiile financiare pe termen scurt, creditele bancare curente.
Relațiile de calcul utilizate în vederea determinării necesarului de fond de rulment pe baza bilanțului financiar sunt:
NFR = Utilizări curente (Uc) – Resurse curente (Rc)
unde:
Uc = Active circulante – Disponibilități bănești – Investiții financiare pe termen scurt
sau
Uc = Stocuri + Creanțe;
Rc = Datorii pe termen scurt – Credite pe termen scurt.
În analiza necesarului de fond de rulment financiar pot fi întâlnite următoarele situații:
a) NFR > 0; Ac > Pc
reprezintă o utilizare curentă, semnifică existența unui surplus de active circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile de exploatare (surse temporare) posibil de mobilizat;
este o situație favorabilă pentru întreprindere dacă este efectul:
– creșterii cifrei de afacerii;
– unei politici de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare;
– măririi duratei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității produselor;
este o situație nefavorabilă atunci când există:
– un decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea și s-a urgentat plata obligațiilor);
– stocuri fară mișcare sau cu mișcare lentă.
b) NFR < 0; Ac < Pc
– reflectă un surplus de surse temporare în raport cu nevoile temporare; NFR negativ constituie o sursă temporară care nu trebuie finanțată, ci dimpotrivă ea finanțează fondul de rulment și trezoreria.
– este o situație favorabilă dacă este determinată de:
– accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor;
– angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.
– este o situație nefavorabilă atunci când apar întreruperi temporare în procesul de aprovizionare, determinând stagnarea procesului de producție.
Necesarul de fond de rulment determinat pe baza bilanțului financiar reflectă necesarul net de capital. Dacă NFR > 0 el reprezintă o utilizare ciclică, iar dacă NFR < 0 el reprezintă o sursă ciclică.
În situația în care FRN < NFR, pentru a acoperi necesarul de finanțare al ciclului operațiunilor curente, societatea comercială este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie. Relația fundamentală care reflectă modul de acoperire a necesarului de finanțare este:
NFR = FR + Credite de trezorerie
2.3.2.2. Structura necesarului de fond de rulment în funcție de activitatea generatoare
Foarte utilă este analiza compoziției necesarului de fond de rulment în funcție de activitatea generatoare.
Necesarul de fond de rulment reflectă necesitățile curente de capital pentru asigurarea finanțării ciclului operațiunilor curente (de exploatare și din afara exploatării).
Sub aspectul naturii operațiunilor curente, capitalul necesar finanțării acestora cuprinde necesarul de fond de rulment din exploatare și necesarul de fond de rulment din afara exploatării.
NFR din exploatare(NFRE) reflectă excedentul de nevoi ciclice de finanțare, rămase după acoperirea activelor ciclice pe seama resurselor ciclice provenite din activitatea de exploatare și care vor trebui acoperite din resurse permanente.
NFRE = Nevoi ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare
Nevoile ciclice de exploatare sunt legate direct de ciclul de exploatare, reînnoindu-se în același timp în care se derulează ciclul de exploatare și cuprind:
stocuri de materii prime, materiale, produse finite, etc.;
avansuri acordate clienților;
clienți și conturi asimilate;
alte creanțe din exploatare;
cheltuieli înregistrate în avans aferente exploatării.
Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare:
furnizori și conturi asimilate;
avansuri acordate de clienți;
datorii fiscale și sociale;
venituri înregistrate în avans aferente exploatării.
NFRE = (Stocuri + Furnizori debitori + Creanțe clienți + Alte creanțe din exploatare) – (Clienți creditori + Furnizori + Alte datorii din exploatare)
NFR din afară exploatării (NFRAE) reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanțat, rămase după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente și care vor trebui acoperite din resurse permanente.
NFRAE = Nevoi ciclice din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării.
Nevoi ciclice din afară exploatării cuprind:
creanțe în afara exploatării;
decontări cu asociații privind capitalul (capital subscris, dar nevărsat);
decontări în cadrul grupului;
cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării.
Resursele ciclice din afara exploatării cuprind:
datorii fiscale (impozitul pe profit);
venituri înregistrate în avans din afara exploatării;
datorii asupra imobilizărilor (impozit pe clădiri, taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat).
Necesarul de fond de rulment la nivelul întreprinderii constituie suma algebrică a celor două componente prezentate anterior:
NFRE, care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea stocurilor și decalajelor temporale dintre încasări și plăți;
NFRAE, care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea operațiunilor financiare.
NFR = NFRE + NFRAE
unde NFRE = Necesarul de fond de rulment din exploatare;
NFRAE = Necesarul de fond de rulment din afară exploatării.
Este important ca NFRE să dețină o pondere majoră și în creștere în NFR global.
2.3.2.3. Gestiunea necesarului de fond de rulment
Mărimea necesarului de fond de rulment este condiționată direct de volumul cifrei de afaceri. Cu cât se vinde mai mult, cu atât trebuie constituite stocuri mai mari, iar volumul creanțelor crește, ceea ce conduce la creșterea necesităților de finanțat. Nivelul vânzărilor impune deținerea de stocuri, acordarea unor credite – client, obținerea unor credite – furnizor.
Viteza de rotație a necesarului de fond de rulment prin cifra de afaceri reprezintă marja de atragere și exprimă mediu de zile în care necesarul de fond de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri.
Cu cât durata în zile a rotației este mai scăzuta, cu atât cifra de afaceri se realizează cu un necesar curent de finanțare mai mic, semnificând o ameliorare a trezoreriei.
NFR
Dz = * 360
CA
unde Dz = Durata în zile a unei rotații; NFR = Necesar de fond de rulment; CA = Cifra de afaceri.
Marja de atragere a necesarului de fond de rulment pe seama cifrei de afaceri să se situeze între 30 și 90 de zile, sub aceasta viteza reprezintă un pericol în raport cu echilibrul financiar pe termen scurt, în sensul urgentării acoperirii nevoilor curente pe seama celor permanente, iar peste acest nivel însemnând scăderea sensibilă a trezoreriei firmei, în sensul imobilizării peste limitele normale. Durata unei rotații indică ritmul reînnoirii diferitelor elemente care compun necesarul de fond de rulment.
2.3.3. Analiza corespondenței globale dintre resurse și utilizări
Analiza corespondenței globale dintre resurse și utilizări se realizează pe baza comparării fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment, indicatorul relevant fiind trezoreria netă.
Aprecierea trezoreriei prin compararea resurselor și utilizărilor pe termene
Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităților, monetare și a plasamentelor pe termen scurt apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar sau din excedentul capitalului permanent față de nevoia de active circulante neacoperite din resurse pe termen scurt.
Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar global.
Încasările și plățile efectuate reflectă operațiunile pe care le realizează întreprinderea, ele fiind fie operațiuni de intrare de trezorerie, fie operațiuni de ieșire de trezorerie.
Trezoreria netă se determină pe baza următoarei relații:
TN = FRN – NFR
unde TN = Trezoreria netă; FRN = Fond de rulment net; NFR = Necesar de fond de rulment.
Această relație ne arată faptul că mărimea trezoreriei depinde de evoluția :
FRN – sub influența modificărilor capitalurilor permanente și a activelor imobilizate.
NFR – sub influența modificărilor activelor curente, respectiv pasivelor curente.
Efectele evoluțiilor elementelor constitutive asupra trezoreriei nete sunt prezentate în figura următoare:
Figura nr. 2.2.. Efectele evoluției elementelor constitutive asupra trezoreriei nete
Analiza structurală a elementelor patrimoniale permite managerilor societății comerciale luarea deciziilor necesare corectării fluctuațiilor nedorite.
Trezoreria netă poate lua una din următoarele valori:
a) pozitivă – se degajă un excedent de lichidități care permite fie deținerea de disponibilități bănești, fie efectuarea de plasamente pe piața monetară sau pe piața de capital. În acest caz putem spune că întreprinderea se găsește într-o situație favorabilă, deși nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situații favorabile, deoarece scopul întreprinderii nu este deținerea unei trezorerii pozitive, ci antrenarea resurselor în activități eficiente.
Trezoreria pozitivă asigură realizarea echilibrului financiar global pe termen scurt. Totuși, pe termen lung, utilizarea insuficienței a resurselor stabile poate avea consecințe negative asupra recompensării capitalurilor proprii și rambursării împrumuturilor contractate de pe piață. În acest caz, trebuie evitată achiziționarea de împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor curente;
b) negativă – evidențiază un dezechilibru financiar caracterizat prin apelarea la credite de trezorerie pentru a face față totalității nevoilor de finanțat. Perpetuarea acestei stări înseamnă creșterea dependenței întreprinderii de resursele de finanțare externe, slăbirea autonomiei financiare, creșterea cheltuielilor financiare și a expunerii la risc.
c) neutră – în practică situația în care societatea comercială dispune de un fond de rulment net care finanțează exact necesarul de fond de rulment se poate întâlni în mod excepțional. Situațiile în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de neutralitate sunt mult mai frecvente în raport cu neutralitatea absolută. Obiectivul principal al trezoreriei este asigurarea unui sold zero al acesteia, care nu antrenează nici costuri de finanțare și nici costuri de oportunitate.
Ca o concluzie la cele expuse, putem afirma că lichiditățile și îndatorarea sunt elemente constitutive ale trezoreriei nete. Aceasta reflectă fie disponibilitățile bănești, fie creditele pe termen scurt la un moment dat, conform relației:
TN = Db – Cts
unde:
TN = Trezoreria netă;
Db = Disponibilități bănești;
Cts = Credite pe termen scurt.
2.3.4 Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanțare
Metoda ratelor este un instrument tradițional și deosebit de răspândit al analizei financiare, care a cunoscut în ultimii ani importante actualizări și aprofundări. Se recurge la această metodă din dorința de a stabili norme, praguri, care să constituie criterii pentru aprecierea stării unei întreprinderi, prin compararea ratelor calculate cu anumite valori de referință.
Ratele de finanțare sunt un instrument de apreciere a fondului de rulment al societății comerciale, măsurând importanța acestuia și evidențiind evoluția lui în timp. Aceste rate se mai numesc și rate de echilibru financiar.
Ratele de finanțare leagă conturile de activ și de pasiv, exprimând exigibilitatea datoriilor în raport cu lichiditatea activelor. Ele permit evidențierea unui aspect al regulii echilibrului financiar, și anume acela potrivit căruia imobilizările trebuie finanțate din capitaluri care rămân la dispoziția întreprinderii de o manieră durabilă.
Analiza ratelor de finanțare stabilă
Rata de finanțare a activelor imobilizate din resurse permanente
Această rată de finanțare stabilă reflectă măsura în care sursele stabile acoperă utilizările stabile, respectiv gradul în care activele imobilizate, la valoarea lor netă, sunt finanțate din capitaluri permanente.
Rfs = Cpm/Ain*100
unde: Rfs = Rata de finanțare stabilă;
Cpm = Capitaluri permanente;
Ain = Active imobilizate nete.
Această rată reflectă în valori relative echilibrul financiar pe termen lung.
Din punct de vedere static, această rată de finanțare stabilă poate lua următoarele valori:
Rfs > 100% – activele stabile sunt finanțate integral din surse stabile;
– există un surplus de surse permanente, concretizat într-un fond de rulment pozitiv;
Rfs < 100% – activele stabile sunt finanțate doar parțial din surse stabile;
– fondul de rulment este negativ, ceea ce înseamnă că o parte din activele stabile, respectiv acea parte neacoperită din pasivele stabile, este finanțată din surse curente.
Rfs = 100% – se respectă relația de echilibru financiar, activele stabile sunt acoperite din surse stabile, iar activele circulante din surse temporare, ceea ce determină un fond de rulment nul.
Pentru a se asigura finanțarea integrală a activelor imobilizate din capitalul permanent și pentru a menține sau crește fondul de rulment este necesar ca ritmul de modificare a capitalului permanent să devanseze ritmul de modificare a valorii nete a activelor imobilizate.
Din punct de vedere dinamic, putem întâlni următoarele situații:
Rfs1 > Rfs0 – situația echilibrului financiar pe termen lung se îmbunătățește, crește autonomia financiară a întreprinderii, marja de securitate pentru finanțarea exploatării, adică fondul de rulment net.
Rfs1 < Rfs0 – efect nefavorabil pentru întreprindere în planul autonomiei și a posibilităților de finanțare a exploatării; în această situație are loc scăderea fondului de rulment.
Putem observa că în acest caz creșterea sau scăderea fondului de rulment este apreciată în mărimi relative față de valoarea netă a imobilizărilor. În mărimi absolute fondul de rulment poate să crească chiar și în condițiile diminuării ponderii sale.
Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse proprii
Această rată de finanțare stabilă ne arată măsura în care nevoile permanente pot fi acoperite din surse permanente proprii, adică proporția în care capitalul propriu participă la finanțarea activelor imobilizate.
Rfsp = Cpr / Ain * 100
unde: Rfsp = Rata de finanțare stabilă proprie;
Cpr = Capitaluri proprii;
Ain = Active imobilizate nete.
Din punct de vedere static, această rată de finanțare stabilă poate lua următoarele valori:
Rfsp > 100% – activele stabile sunt finanțate integral pe seama capitalului propriu;
– există fond de rulment propriu pozitiv.
Rfsp < 100% – activele stabile sunt finanțate doar parțial pe seama capitalului propriu, diferența fiind finanțată pe baza datoriilor pe termen mediu și lung, și chiar pe seama resurselor ciclice;
– fondul de rulment propriu este negativ, este cea mai nefavorabilă situație din punct de vedere al echilibrului financiar pe termen mediu și lung, prevestind o stare prefalimentară.
Rfsp = 100% – activele imobilizate sunt finanțate integral din capital propriu, fondul de rulment propriu fiind egal cu 0.
Tendința ratei de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu poate fi urmărită prin compararea ei în perioada curentă cu perioada de bază.
a) Dacă Rfsp1 > Rfsp0 – reflectă o situația favorabilă care arată creșterea ponderii surselor proprii în finanțarea nevoilor permanente.
b) Dacă Rfsp1 < Rfsp0 – reflectă o situație nefavorabilă care ne arată reducerea capacității întreprinderii de a-și finanța activele imobilizate din surse proprii și implicit creșterea împrumuturilor.
Analiza ratei de finanțare ciclică
Rata de finanțare ciclică reflectă măsura în care resursele financiare grupate în capitaluri temporare acoperă utilizările grupate în activele temporare.
Rfc = Pasive curente / Active curente * 100 = (Dts – Cts) / (St+Cr)*100
unde: Rfc = rata de finanțare ciclică;
Dts = datorii pe termen scurt;
Cts = credite pe termen scurt;
St = stocuri;
Cr = creanțe.
Rata de finanțare ciclică arată măsura în care sursele ciclice de finanțare acoperă nevoile activității curente.
Din punct de vedere static dacă:
Rfc > 100%; (Dts – Cts) > (St+Cr); NFR < 0
– activele curente sunt finanțate integral din surse curente și există un necesar de fond de rulment negativ.
Rfc < 100%; (Dts – Cts) < (St+Cr); NFR > 0
– activele curente sunt finanțate doar parțial din surse curente, iar diferența neacoperită reprezintă necesarul de fond de rulmnent pozitiv.
Rfc = 100%; NFR = 0 – reprezintă realizarea echilibrului financiar curent.
Din punct de vedere dinamic, putem întâlni următoarele situații:
Rfc1 > Rfc0 – crește proporția în care activele curente sunt finanțate din pasive curente.
Rfc1 < Rfc0 – scade proporția în care pasivele ciclice pot finanța activele ciclice.
Situația este cu atât mai bună pentru întreprindere cu cât pasivele curente pot finanța într-o măsură cât mai mare activele curente, degajându-se un necesar de fond de rulment pozitiv suficient de mic pentru acoperirea căruia este nevoie de un fond de rlment pozitiv și mai mic.
Analiza ratei de finanțare globală
Rata de finanțare globală, adică rata de finanțare a NFR din FRN, măsoară proporția în care NFR este acoperit pe seama surselor permanente (FRN). Această rată evidențiază echilibrul financiar global.
Rfg = FR / NFR * 100
unde:
Rfg = Rata de finanțare globală;
FR = Fond de rulment;
NFR = Necesar de fond de rulment.
Din punct de vedere static, putem întâlni următoarele situații:
Rfg > 100% – necesarul de fond de rulment este asigurat integral prin capitalul permanent;
– se crează o trezoreria netă pozitivă.
Rfg < 100% – necesarul de fond de rulment este fiananțat parțial pe seama fondului de rument și parțial pe seama datoriilor pe termne scurt;
– se crează o trezorerie netă negativă.
Rfg = 100% – necesarul de fond de rulment este finanțat integral pe baza fondului de rulment.
– trezoreria este nulă.
Tendința ratei de finanțare a NFR arată, în timp, dacă crește sau scade participarea FR la finanțarea NFR.
a) Dacă Rfsg1 > Rfsg0 – crește participarea FR la finanțarea NFR.
b)Dacă Rfsg1 < Rfsg0 – scade participarea FR la finanțarea NFR și crește aportul datoriilor pe termen scurt.
Evoluția ratei de finanțare a NFR este rezultanta raportului dintre ritmul de creștere a FRN și cel al NFR, astfel dacă:
IFR > INFR = > Rfsg1 > Rfsg0
IFR = INFR = > Rfsg1 = Rfsg0
IFR < INFR = > Rfsg1 < Rfsg0.
În dinamică este de dorit ca utilizările globale să depășească nevoile globale, fără însă ca diferența dintre acestea să fie foarte mare pentru a evita situația unei trezorerii pozitive de mare proporție.
Analiza ratei finanțării Nfr prin credite de trezorerie (Rct)
Arată cât din necesarul de fond de rulment este acoperit din credite de trezorerie. Se interpretează în corelație cu indicatorul anterior, considerându-se că o valoare de sub 15% nu pune probleme deosebite sănătății financiare a întreprinderii.
RfNFR = CRTZ / NFR
2.4. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de rotație a lor cu ajutorul căreia se măsoară durata în timp necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare.
Ratele de rotație oferă informații calitative privind elementele bilanțului financiar care se referă la comportamentul fiecărei componente pe parcursul unui exercițiu financiar. Acest comportament este diferit funcție de natura elementului bilanțier (activ sau pasiv) și se referă la lichiditatea stocurilor și a creanțelor comerciale, pe de o parte, respectiv la exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte.
Ratele de gestiune, cunoscute și sub denumirea de rate de rotație, măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziție. Toate aceste rate presupun comparații între cifra de afaceri și diferite elemente ale activelor sau pasivelor, construcția lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru rațional între cifra de afaceri și elementele de activ și pasiv ale firmei.
Ratele de gestiune, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități, cât și cea de reînnoire a datoriilor. Aceste rate au ca element comun cifra de afaceri, cu ajutorul lor determinându-se viteza de rotație a bunurilor reale și a celor financiare (creanțe sau datorii).
Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:
– numărul de rotații (.):
– durata în zile a unei rotații ():
Cifra de afaceri încorporează componentele valorice necesare pentru acoperirea cheltuielilor de fabricație, reînnoirea stocurilor de materiale, a mașinilor și utilajelor, pentru plata furnizorilor de materiale și echipamente, plata salariilor, rambursarea creditelor cât și pentru acoperirea altor nevoi.
Din această cauză fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un anumit timp prin componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri.
Elemente de activ sau pasiv se iau în calcul cu nivelul lor de la sfârșitul perioadei de gestiune considerate sau cu nivelul mediu determinat astfel:
Timpul se referă la perioada de gestiune pentru care se face analiza și se exprimă în număr de zile calendaristice ale perioadei (lună, trimestru, semestru, an).
Semnificații:
Accelerarea vitezei de rotație, concretizată în creșterea numărului de rotații sau diminuarea duratei în zile a unei rotații, înseamnă:
– reducerea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;
– obținerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse.
Încetinirea vitezei de rotație, concretizată în diminuarea numărului de rotații sau creșterea duratei în zile a unei rotații, înseamnă:
– creșterea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;
– obținerea unei cifre de afaceri mai mici la un consum dat de resurse.
Ratele exprimate sub forma duratelor de rotație au o putere informativă superioară tuturor indicatorilor utilizați în analiză (exprimați în măsuri absolute, dar și în mărimi relative). Utilizând relația de calcul ce exprimă durata de rotație globală a capitalurilor prin cifra de afaceri și procedând la descompunerea activului, respectiv a datoriilor, în componentele valorice ale cifrei de afaceri, se obțin durate de rotație specifice fiecărui element de activ sau de pasiv în raport cu ponderea corespunzătoare din cifra de afaceri.
Sistemul de rate exprimate în număr de zile sunt cunoscute sub denumirea de rate cinetice. Aceste rate au o putere informativă superioară atât prin gradul de ridicat de comparabilitate, cât și prin forma lor de exprimare.
Ratele cinetice se exprimă prin înmulțirea duratei rotației fiecărui post din bilanț cu coeficientul de ponderare corespunzător. Ansamblul corelat al acestor rate formează un sistem de indicatori dinamici, care reflectă fidel echilibrul financiar al întreprinderii.
Durata de rotație globală=Durata de rotație specifică * Rata de structură
a elementului respectiv (Ponderea elementului în CA)
Cantitativ se poate estima contribuția fiecărui factor la evoluția vitezei de rotație pe baza metodei substituției în lanț, prin această metodă se determină contribuția cifrei de afaceri și a elementelor de activ sau pasiv la modificarea vitezei de rotație.
• abaterea numărului de rotații:
a) influența modificării cifrei de afaceri:
b) influența modificării nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv:
• abaterea duratei în zile a unei rotații:
a) influența modificării cifrei de afaceri:
b) influența modificării nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv:
Factorii de influență acționează diferit asupra vitezei de rotație:
1. Cifra de afaceri:
confirmă accelerarea vitezei de rotație, în toate situațiile în care este satisfăcută condiția ca ritmul său de creștere să devanseze ritmul de creștere al elementelor de activ sau de pasiv (ICA>IEa sau IEp);
atestă încetinirea vitezei de rotație când ritmul modificării sale este inferior celui al elementelor de activ sau pasiv (ICA<IEa sau IEp);
2. Nivelul mediu al elementelor de activ sau pasiv:
indică accelerarea vitezei de rotație dacă este îndeplinită condiția IEa sau IEp<ICA;
atestă încetinirea vitezei de rotație dacă IEa sau IEp>ICA.
Cei doi factori ai vitezei de rotație deși se condiționează reciproc au și elemente specifice care le determin nivelul la un moment dat, astfel:
– pentru cifra de afaceri :
• volumul producției fizice realizate și vândute;
• structura producției vândute;
• prețurile de livrare.
– pentru nivelul valoric al elementelor de activ sau pasiv :
• conjunctura economică;
• modul de derulare a proceselor de aprovizionare și desfacere;
• durata ciclului de exploatare;
• complexitatea procesului tehnologic;
• durata de viață a produsului;
• particularitățile produselor stocate;
• caracterul sezonier al producției;
• factori specifici elementelor de activ care condiționează gradul de lichiditate al acestora:
– strategia întreprinderii privind piața de desfacere;
– natura clientelei.
• factori specifici elementelor de pasiv care condiționează gradul de exigibilitate al acestora:
– intervalul de timp acceptat de furnizori pentru plata facturilor.
Accelerarea sau încetinirea vitezei de rotație are ca efect direct:
eliberarea (E) sau imobilizarea (I) absolută sau relativă de resurse;
creșterea sau diminuarea mesei profitului.
a) Eliberările (E) sau imobilizările se determină cu relația:
Eliberările de resurse sunt echivalente cu reducerea stocului de resurse materiale și creșterea resurselor financiare disponibile pe când imobilizările de resurse sunt echivalente cu creșterea stocurilor și creșterea necesarului de resurse financiare.
b) Consecințele asupra profitului se pot estima pornind de la relația:
unde: – cheltuieli aferente cifrei de afaceri
Deoarece — relația de calcul devine:
de unde:
Factorii de influență asupra profitului vor fi:
• modificarea cifrei de afaceri exprimată în cost;
• modificarea nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv;
• modificarea duratei de rotație aferente.
Măsurile pentru accelerarea vitezei de rotație a resurselor pot fi grupate după mai multe criterii dintre care utilitatea practică cea mai mare o are clasificarea factorilor după faza ciclului de exploatare în care acționează.
2.4.1. Analiza ratelor de gestiune a clienților și furnizorilor
a) Rata de gestiune a clienților (viteza de rotație a clienților) – arată în câte zile întreprinderea își încasează contravaloarea mărfurilor de la clienți, putându-se aprecia prin numărul de rotații a creditului – clienți sau prin durata de încasare a acestuia.
sau
unde:
Cl – suma contului clienți + efecte de primit + efecte neajunse la scadență;
T- numărul de zile aferente perioadei.
Frecvent se folosește cea de-a doua modalitate de calcul exprimând durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor de la clienți.
Mărimea acestei rate este influențată de următorii factori:
relațiile stabilite cu clienții, acordându-se termene de plată mai lungi pentru clienții tradiționali, pentru întreprinderile a căror ciclu de producție este important, pentru întreprinderile din străinătate care asigură obținerea de venituri importante în devize, precum și pentru întreprinderile care prezintă garanții serioase;
uzanțele profesionale în materie de credit, durata medie a creditului clienți variind în funcție de specificul activității de la câteva zile în comerțul cu amănuntul până la 2 -3 luni în anumite sectoare, unde ciclul de fabricație este lung;
conjunctura economică: dacă este favorabilă întreprinderile au tendință să mărească durata creditului acordat și invers;
poziția întreprinderii pe piață comparativ cu concurenții, unele întreprinderi adoptând o politică agresivă în materie de credit, acordând termen de plată mai mari decât concurenții pentru a-și spori cota de piață;
natura produselor fabricate, durata creditului fiind mai scăzută pentru bunurile de consum curent decât pentru echipamentele industriale;
politica de credit practicată pe piață și costul creditului: dacă rata dobânzii pe piață crește, va scădea durata creditului clienți și invers.
Politica de credit a întreprinderii trebuie orientată astfel încât să determine sporirea vânzărilor, în măsura în care vânzările suplimentare sunt generatoare de profituri suplimentare. În această direcție asistăm la două situații posibile:
• Dacă are loc o creștere a duratei creditului client fără să existe o creștere a vânzărilor, aceasta poate însemna:
înrăutățirea situației întreprinderii, care este nevoită să-și modifice politica de credit pentru a-și păstra clientela;
de asemenea poate însemna și faptul că beneficiarii au dificultăți de plată, mai ales când conjunctura economică este nefavorabilă.
• Dacă se înregistrează o scădere a termenelor de plată acordate clienților, aceasta poate însemna:
o îmbunătățire a gestiunii creditelor;
schimbarea politicii de credit practicată de întreprindere;
transferul creanțelor întreprinderii unui organism financiar specializat.
Viteza de rotație a creanțelor totale poate fi analizată după modelul:
Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a creanțelor sunt:
modificarea cifrei de afaceri;
modificarea creanțelor totale, determinată de:
– evoluția creanțelor – clienți;
– evoluția altor creanțe
b) Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotație a furnizorilor) – arată în câte zile întreprinderea își achită obligațiile față de furnizori, exprimându-se prin:
• număr de rotații:
• durata în zile a unei rotații:
Mărimea acestui indicator este influențată de:
– poziția întreprinderii furnizoare pe piață comparativ cu concurenții;
– conjunctura economică și politica de credit practicată pe piață;
– relațiile stabilite de întreprindere cu furnizorii;
– specificul activității;
În cadrul analizei creditului – furnizor trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
Dacă durata creditului furnizor crește, acest lucru poate însemna :
o deteriorare a situației financiare a întreprinderii care solicită termene de plată suplimentare și chiar o diminuare a independenței financiare a întreprinderii dacă ponderea datoriilor față de furnizori crește rapid;
poate semnifica de asemenea că întreprinderea este suficient de puternică pentru a impune furnizorilor anumite condiții de vânzare.
Dacă durata creditului client este mai mare decât durata creditului furnizor, la nivelul întreprinderii se creează un deficit de resurse financiare.
Dacă durata creditului furnizor este mai mare decât durata creditului client, atunci se creează un excedent de resurse financiare.
Viteza de rotație a datoriilor pe termen scurt nefinanciare (Dtsn) se poate analiza cu ajutorul modelului:
Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a datoriilor sunt:
modificarea cifrei de afaceri;
modificarea datoriilor pe termen scurt nefinanciare, determinată de:
– evoluția datoriilor – furnizori;
– evoluția altor datorii.
2.5. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ
Ratele de rentabilitate sunt indicatori cu ajutorul cărora se apreciază nivelul de rentabilitate al unei întreprinderi sau al unei investiții. Acești indicatori sunt de tipul efect-efort și au următorul format general:
Rentabilitate = Profit
Capital
După cum se poate observa, la numărător avem profitul și nu un rezultat de natura profitului cum ne-am obișnuit să-l numim, asta deoarece calculul ratelor de rentabilitate cu un rezultat negativ (pierdere) este nerelevant informațional, practic nu există rentabilitate. Treapta de profit aleasă pentru calculul rentabilității trebuie să fie în concordanță cu capitalul pe care îl retribuie, astfel dacă avem la numitor capital investit vom folosi la numărător profitul din exploatare, iar dacă avem capitalul propriu, vom folosi profitul net.
Ratele de rentabilitate pot avea o dublă semnificație informațională și anume:
reprezintă o măsură a succesului întreprinderii în a utiliza sursele de finanțare pentru a genera profit;
evidențiază nivelul de remunerare a capitalului investit într-o afacere, comparativ cu alte oportunități de investiții.
Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate de eficiență care evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor și care permit compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora.
În raport de elementele utilizate în construcția ratelor , studiul rentabilității presupune analiza următoarelor rate:
– rata rentabilității economice;
– rata rentabilității financiare.
2.5.1. Analiza ratei de rentabilitate economică
Semnificația ratei de rentabilitate economică:
arată gradul de remunerare a capitalului întreprinderii, indiferent de termen și de sursa de proveniență din rezultatele brute ale activității întreprinderii;
pune în evidență modul cum managementul întreprinderii utilizează resursele financiare sub forma unor capitaluri, în vederea obținerii unor rezultate cât mai mari;
măsoară performanța activului total, reflectând rezultatele economice ale acestuia, independent de modul de finanțare a capitalului (capital propriu sau împrumutat) și de sistemul fiscal.
2.5.1.1. Analiza nivelului și formelor rentabilității economice
Mod de calcul a rentabilității economice:
Rrec = Rezultatul brut al exploatării sau EBE • 100 ;
Capitaluri investite
sau
Rrec = Rezultatul brut al exploatării sau RE • 100 ;
Activ total
unde:
– EBE – excedent brut din exploatare;
– RE – rezultatul exploatării
Capitalurile investite se pot găsi sub două forme:
forma financiară :
Capitaluri investite = Capitaluri proprii + Datorii financiare totale
Datorii financiare totale = Datorii financiare pe termen mediu și lung + Datorii financiare totale pe termen scurt
forma economică :
Capitaluri investite = Active imobilizate + NFR + Disponibilități bănești.
unde: NFR – necesar de fond de rulment.
2.5.1.2. Analiza factorială a ratei rentabilității economice
Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de rentabilitate în rate explicative structurate după diferite criterii care evidențiază căile pe care se poate acționa pentru sporirea rentabilității economice a întreprinderii.
Un model de analiză foarte utilizat este următorul:
a) Stabilirea modelului factorial:
unde:
– exprimă viteza de rotație (numărul de zile) a activului total prin cifra de afaceri;
– rata de rentabilitate comercială care exprimă profitul brut din exploatare ce revine la un leu cifră de afaceri;
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este:
În mărimi relative modificarea indicatorului este:
Principalii factori de influență sunt:
∆
∆100
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării vitezei de rotație a activului total prin cifra de afaceri asupra indicatorului (Rrec)
=
2) Influența modificării ratei profitabilității comerciale asupra indicatorului (Rrec )
d) Determinarea abaterii totale:
=
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra ratei rentabilității economice
1) Modificarea vitezei de rotație a activului total prin cifra de afaceri influențează rata rentabilității economice în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a ratei profitabilității comerciale.
2) Modificarea ratei profitabilității comerciale influențează rata rentabilității economice în mod direct, în același sens și proporțional cu viteza de rotație a activului total prin cifra de afaceri din perioada curentă.
Măsurile de creștere a ratei rentabilității economice conform modelului
Creșterea vitezei de rotație a activului total se pote realiza prin:
Reducerea activelor economice care presupune:
– optimizarea structurii activelor;
– creșterea ponderii imobilizărilor fixe active;
– reducerea duratei și a costurilor investițiilor în curs;
– reducerea stocurilor de active circulante și a duratei în zile a unei rotații a acestora.
Creșterea cifrei de afaceri.
Creșterea ratei profitabilității comerciale se poate realiza prin:
Creșterea volumului fizic al producției;
Creșterea vulumului vânzărilor;
Modificarea structurii producției prin creșterea ponderii produselor cu o rentabilitate comercială mai mare;
Creștere competitivității produselor, prin îmbunătățirea calității acestora și prin servicii post vânzare;
Reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare.
2.5.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară
Semnificația ratei de rentabilitate financiară:
reprezintă remunerarea netă a capitalurilor proprii, adică arată cât rezultat net revine capitalurilor proprii;
măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii, adică a plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor societății;
este expresia sintetică a intereselor finale ale acționarilor, exprimate prin rata de remunerare a investiției făcute de acționari în procurarea activelor sau a reinvestirii totale sau parțiale a profitului rezultat;
exprimă interesele acționarilor:
– pe termen scurt prin încasarea de dividende;
– pe termen lung prin reinvestirea profitului care asigură creșterea valorii acțiunilor și crearea premiselor pentru sporirea dividendelor în perioadele viitoare.
2.5.2.1. Analiza nivelului și formelor rentabilității financiare
Mod de calcul a rentabilității financiare:
Rrf = Rezultatul net al exploatării sau Profit net • 100 ;
Capitaluri proprii
Forme ale rentabilității financiare:
Rentabilitatea financiară cunoaște ca și rentabilitatea economică două forme și anume: rentabilitatea financiară brută și rentabilitatea financiară netă.
Rentabilitatea financiară brută reflectă capacitatea resurselor financiare proprii alocate cu caracter permanent de a genera surse proprii de finanțare pe termen lung; reflectă potențialul de dezvoltare propriu generat de investițiile din surse proprii. Practic arată remunerarea capitalului propriu în termeni de numerar.
Rrfb = Capacitatea de autofinanțare • 100
Capitaluri proprii
Capacitatea de autofinanțare măsoară aptitudinea unei întreprinderi de a degaja, prin activitatea pe care o derulează, resurse interne de finanțare. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure și de multe ori, cele mai ieftine surse de finanțare a nevoilor viitoare ale întreprinderii. Nivelul absolut al capacității de autofinanțare măsoară acel volum de resurse financiare proprii, care se acumulează la sfârșitul unui exercițiu financiar, la dispoziția întreprinderii și a proprietarilor acesteia. Cea mai reprezentativă formulă de calcul a nivelului indicatorului, care surprinde atât caracterul net cât și pe cel global al acestuia, este următoarea:
CAF = RN + Amp – Vp
unde: RN – rezultatul net;
Amp – cheltuieli cu amortizări și provizioane(inclusiv financiare);
Vp – venituri din provizioane (inclusiv financiare).
2. Rentabilitatea financiară netă arată remunerarea netă a capitalului social prin dividende. Rentabilitatea financiară remunerează acționarii prin acordarea de dividende și prin creșterea rezervelor, care reprezintă în fapt creșterea averii proprietarilor.
Rrfn = Dividende • 100
Capital social
2.5.2.2. Analiza factorială a ratei rentabilității financiare
Analiza factorială a ratei de rentabilitate financiară se face în mod analog cu cea a ratei de rentabilitate economică, adică tot cu ajutorul metodei substituțiilor în lanț.
a) Stabilirea modelului factorial:
unde:
– exprimă viteza de rotație (numărul de zile) a capitalului propriu prin cifra de afaceri;
– rata profitabilității comerciale care exprimă profitul net ce revine la un leu cifră de afaceri
b) Identificarea factorilor de influență:
Abaterea se urmărește în mărimi absolute și în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este:
Rrf = Rrf1 –Rrf0 = –
În mărimi relative modificarea indicatorului este:
Principalii factori de influență sunt:
∆
∆
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
1) Influența modificării vitezei de rotație a capitalului propriu prin cifra de afaceri asupra indicatorului (Rrf)
=
2) Influența modificării ratei profitabilității comerciale nete asupra indicatorului (Rrf )
=
d) Determinarea abaterii totale:
=
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra ratei rentabilității financiare
1) Modificarea vitezei de rotație a capitalului propriul prin cifra de afaceri influențează rata rentabilității financiare în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a ratei profitabilității comerciale nete.
2) Modificarea ratei profitabilității comerciale nete influențează rata rentabilității financiare în mod direct, în același sens și proporțional cu viteza de rotație a capitalului propriu prin cifra de afaceri din perioada curentă.
Măsurile de creștere a ratei rentabilității financiare conform modelului
Creșterea ratei de rentabilitate financiară are loc dacă sunt îndeplinite condițiile:
ICA > ICpr, modificarea cifrei de afaceri trebuie să devanseze modificarea capitalurilor proprii;
IPn > ICA, modificarea rezultatului net al exploatării trebuie să înregistreze un ritm mai ridicat decât modificarea cifrei de afaceri, care se poate realiza prin:
– sporirea producției fizice vândute;
– modificarea structurii producției;
– reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare;
– modificarea politicii fiscale.
Creșterea gradului de îndatorare, dacă rentabilitatea economică este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.
CAPITOLUL 3
ANALIZA CIFREI DE AFACERI ȘI A VALORII ADĂUGATE
3.1. ANALIZA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri reprezintă un indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie a unei întreprinderi într-o perioadă de timp, cu mențiunea că totalitatea încasărilor sunt efectuate la prețul pieței.
Ca orice indicator de rezultate, cifra de afaceri măsoară performanța economică a întreprinderii și este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanța lor, prin intermediul acestei clasificări putându-se preciza locul societății comerciale în sectorul de activitate, poziția acestora pe piață și, nu în ultimul rând, capacitatea de a lansa și dezvolta activități profitabile.
Acest indicator poate juca rolul de barometru, atât pentru analistul intern cât și pentru cel extern, atunci când se urmăresc următoarele aspecte :
dimensiunea întreprinderii;
poziția strategică deținută în cadrul pieței;
politica de creștere, promovată în întreprindere.
Având în vedere că nivelul absolut al indicatorului este dat de expresia valorică a bunurilor, lucrărilor și serviciilor tranzacționate în mod efectiv pe piață, putem afirma că valoarea informațională a cifrei de afaceri este predominant comercială, componenta productivă fiind doar o necesitate fără de care procesul de comercializare nu poate avea loc.
Această caracteristică a cifrei de afaceri face din ea indicatorul cel mai utilizat din sistemul de indicatori de rezultate care exprimă volumul.
Principalele aspecte urmărite în analiza cifrei de afaceri se referă la:
formele cifrei de afaceri;
nivelul și dinamica cifrei de afaceri;
structura cifrei de afaceri;
analiza factorială a cifrei de afaceri;
efectele modificării cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico – financiari.
3.1.1. Formele cifrei de afaceri
Cifra de afaceri se prezintă sub mai multe forme și anume :
cifra de afaceri totală
cifra de afaceri medie
cifra de afaceri marginală
cifra de afaceri critică
cifra de afaceri în prețuri constante sau comparabile
Cifra de afaceri totală – este un indicator economic și reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată.
Relația de calcul este următoarea :
CA =
sau
unde :
CA – cifra de afaceri
q – cantitatea fizică de produse sau volumul fizic al producției
p – prețul unitare de vânzare
i – tipul de produse
Vvmf – venituri din vânzarea mărfurilor
Qv – producția vândută
Cifra de afaceri medie ( ) – reprezintă cifra de afaceri realizată pe o unitate de produs sau serviciu și se calculează după relația :
=
unde :
CA – cifra de afaceri
q – cantitatea fizică de produse
p – prețul unitare de vânzare
gs – structura fizică a producției sau ponderea pe care o deține cantitatea din
fiecare tip de produs în totalul producției fizice
i – tipul de produse
Cifra de afaceri marginală ( CAM ) – exprimă variația încasărilor unei întreprinderi, generată de creșterea sau scăderea cu o unitate a cantității vândute (Q ) sau modificarea nivelului cifrei de afaceri la derularea unității adiționale de produse. Se calculează ca un raport în care la numărător se află variația cifrei de afaceri iar la numitor variația cantității vândute.
Relația de calcul este următoarea :
=
sau
=
unde :
– variația cifrei de afaceri
– variația producției vândute
– variația sumei cantității vândute
i – tipul de produse
Cifra de afaceri critică ( Cac ) – reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură
acoperirea cheltuielilor și, totodată, pragul de la care întreprinderea începe să producă profit. În punctul critic. Veniturile sunt egale cu costurile totale și deci, în acest punct, profitul întreprinderii este nul.
În punctul critic :
unde :
CT – costurile totale ale întreprinderii
CF – costuri fixe
CV – costuri variabile
Cifra de afaceri în prețuri constante sau comparabile se determină după următoarea relație de calcul :
Cac = CA curentă
unde :
Cac – cifra de afaceri în prețuri constante sau comparabile
ip – indicele de creștere a prețurilor la nivelul întreprinderii
if – indicele inflației
3.1.2. Analiza nivelului și dinamicii cifrei de afaceri
Pentru efectuarea analizei nivelului cifrei de afaceri este necesară compararea nivelului cifrei de afaceri a întreprinderii analizate cu nivelul cifrei de afaceri realizată de principalele întreprinderi concurente.
Indiferent de scopul analizei și de subiectul ce o efectuează, analiza cifrei de afaceri a unei întreprinderi trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări, și anume :
– Care sunt sursele principale de venituri ale unei societăți comerciale ?
– Care este evoluția acestor venituri în ultimii ani și cât sunt de stabile ?
– Care este tendința de evoluție a acestor surse de venituri în viitorul apropiat ?
– Cum sunt determinate veniturile și care este modul lor de măsurare ?
Această ultimă întrebare se pune și din punctul de vedere al fiscalității.
Toate aceste probleme precum și altele ce se pot pune în acest sens necesită o bună pregătire profesională a celor ce efectuează această analiză și o conduită care să conducă la diminuarea maximă a riscurilor și incertitudinii, date de barometrul pieței, de legile ce guvernează cererea și oferta.
Este recomandat ca societățile comerciale să desfășoare o activitate cât mai adecvată cererii pieței unde se asigură vânzarea produselor și prestarea serviciilor. De asemenea, societățile comerciale trebuie să aibă un grad ridicat de adaptare la cerințele progresului tehnic, acesta reprezentând un factor important în reglarea cererii și ofertei.
Trebuie cunoscute sursele de aprovizionare cu materii prime și materiale, de asemenea, sursele de recrutare a forței de muncă precum și asigurarea dimensionării cererii cu oferta.
Pentru societatea comercială este importantă și dezvoltarea, pe lângă activitatea de bază, a unor activități auxiliare, care să vină în sprijinul acesteia, în situații neprielnice.
În analiza cifrei de afaceri trebuie să ținem seama de trei elemente esențiale, și anume: rata inflației, politica de prețuri precum și de poziția întreprinderii pe piață.
Inflația are anumite influențe asupra cifrei de afaceri.
Cifra de afaceri în contul de profit și pierdere este la o valoare nominală, deci include și inflația.
Pentru a determina evoluția reală în dinamică a cifrei de afaceri, se impune deflatarea acesteia și aducerea sa în prețuri reale, adică fără inflație.
Deflatorul poate fi :
rata inflației
rata prețului de consum
rata deprecierii monetare în raport cu celelalte valute
Indicatorii de dinamică se calculează în prețuri constante.
Relațiile de calcul care permit deflatarea la nivelul perioadei sunt următoarele :
CA pcc = CA pc
CA pcc = CA pc
I=
unde :
CA pcc – cifra de afaceri în prețuri comparabile
CA pc – cifra de afaceri în prețuri curente
ri – rata inflației
I – indicele cifrei de afaceri
I – indicele recalculat al cifrei de afaceri
ip – indicele de creștere a prețurilor la nivelul întreprinderii
if – indicele inflației
Dacă :
ip > if – înseamnă că întreprinderea promovează prețuri care depășesc ritmul inflației, fiind o politică total greșită atunci când pe piața de desfacere concurența este puternică. În cazul în care întreprinderea deține poziție de monopol, va obține avantaje economice fără eforturi proprii, dar din punct de vedere strategic va realiza un recul, deoarece se deturnează atenția de la reducerea costurilor ca sursă de profit.
Ip = if – întreprinderea își aliniază prețurile la ritmul inflației.
Ip < if – ritmul de creștere a prețurilor este mai mic decât ritmul de creștere al inflației. Dacă această corelație este acceptată atunci când concurența pe piața de desfacere este puternică și marja de profit este destul de mare pentru a permite reducerea prețurilor, aprecierile sunt favorabile. Atunci, însă, când este efectul unei proaste gestionări a prețului, apar consecințe negative asupra profitabilității întreprinderii.
O analiză utilă a dinamicii cifrei de afaceri se realizează calculând :
dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă;
dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanț;
variația dinamicii cifrei de afaceri cu bază fixă și bază în lanț;
ritmul mediu de creștere a cifrei de afaceri.
Dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă se calculează conform relației :
=
unde:
– indicele cifrei de afaceri cu bază fixă
– cifra de afaceri în perioada curentă
– cifra de afaceri în perioada de bază
Dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanț se calculează conform relației :
=
unde :
– indicele cifrei de afaceri cu bază în lanț
– cifra de afaceri în perioada curentă
– cifra de afaceri în perioada precedentă
Variația dinamicii cifrei de afaceri :
– cu bază fixă :
I=== I
cu bază în lanț
I =I
3.1.3. Analiza structurii cifrei de afaceri
Având în vedere că cifra de afaceri include totalitatea veniturilor pe care o întreprindere le realizează din producție și comercializare, se poate spune că structura cifrei de afaceri este dată de ponderea veniturilor din vânzările generate de diferite activități, produse, lucrări sau servicii.
Structura cifrei de afaceri este influențată de următorii doi factori esențiali:
nivelul de diversificare a activității;
structura fizică a vânzărilor, pe grupe omogene.
Nivelul de diversificare a activității este un factor important, ce influențează structura cifrei de afaceri și are la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii, pe termen mediu și lung, în funcție de această strategie putând exista o diversificare legată și una nelegată, adică se produce în cadrul aceluiași sector de activitate, respectiv în cadrul unor sectoare diferite. S-a demonstrat că diversificarea legată este mai rentabilă decât cea nelegată, chiar dacă , în prezent, companiile multinaționale își diversifică activitatea în domenii diverse.
Structura fizică a vânzărilor este al doilea factor care influențează structura veniturilor și, implicit, pe cea a cifrei de afaceri. Dacă managementul întreprinderii hotărăște să crească ponderea veniturilor unui produs, atunci va trebui să crească producția și comercializarea produsului respectiv mai mult decât a celorlalte, în condițiile în care prețurile de vânzare se mențin aproximativ constante. În cazul în care se dorește doar creșterea cifrei de afaceri, trebuie să crească greutatea specifică, din vânzările fizice ale produsului care are un preț de vânzare mai mare decât prețul mediu al grupei din care face parte.
Structura unei afaceri poate fi privită din mai multe perspective, relevante fiind trei :
structura afacerii pe produse
structura afacerii pe clienți
structura afacerii pe zone geografice
Analiza structurii cifrei de afaceri urmărește rezultatele economico – financiare ale firmei prin prisma identificării variației cifrei de afaceri pe diverse trepte structurale (produse, activitate, sector, secții, unități, etc. ).
Structura cifrei de afaceri pe produse se realizează și cu ajutorul schemei clasice, adică metoda ABC sau curba PARETO.
Analiza acestei curbe teoretice permite identificarea, în totalul produselor comercializate, a trei subgrupe cu caracteristici specifice :
– o subgrupă care cuprinde foarte puține sortimente, dar care realizează o mare parte din cifra de afaceri;
– două subgrupe care realizează mai puțin de jumătate din cifra de afaceri, dar care concentrează majoritatea produselor comercializate.
3.1.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri
Nivelul și dinamica cifrei de afaceri se află permanent sub incidența unui complex de factori interni și externi, efectul produs de aceștia putând conduce la creșterea sau diminuarea nivelului absolut al cifrei de afaceri.
Analiza factorială urmărește stabilirea modelului factorial, identificarea principalilor factori de influență, măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra indicatorului, explicarea mecanismului de transmiterea influenței factorilor și de determinare a nivelului acestora, astfel încât, în final, să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acțiunii factorilor cu influență negativă, respectiv menținerea și amplificarea acțiunii factorilor ce influențează pozitiv nivelul cifrei de afaceri.
În funcție de modalitatea de construcție și de modul de condiționare a factorilor, pot fi identificate două tipuri de analiză factorială a cifrei de afaceri :
analiză factorială a cifrei de afaceri calculată ca indicator cu baza de calcul volumul fizic al vânzărilor sau modelul clasic;
analiză factorială a cifrei de afaceri pe bază de rate explicative.
3.1.4.1. Analiza factorială a cifrei de afaceri când baza de calcul este cantitatea fizică vândută
Acest model de analiză este orientat spre elementele principale care condiționează nivelul absolut al cifrei de afaceri, respectiv cantitatea vândută și prețul de comercializare al produselor. Formula de calcul a cifrei de afaceri, conform acestui model, este următoarea :
sau
unde :
CA – cifra de afaceri
q – cantitatea fizică de produse sau volumul fizic al producției, pe fiecare tip de produs
p – prețul unitar de vânzare pe fiecare tip de produs
i – tipul de produs
– prețul mediu de vânzare
Obiectivele principale ale metodei sunt :
• determinarea abaterii absolute și relative a indicatorului față de o bază de comparație ( nivelul planificat, media pe ramură, o valoare reprezentată din perioada precedentă);
• identificarea factorilor de influență care, potrivit acestui model de analiză, sunt relevanți pentru abaterea indicatorului;
• determinarea nivelului și a sensului inflației, produse de fiecare factor asupra cifrei de afaceri;
• stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru eliminarea influențelor nefavorabile, respectiv menținerea și amplificarea influențelor cu efect favorabil pentru firmă.
Nivelul total al cifrei de afaceri este condiționat de cei doi factori direcți: cantitatea vândută și prețul unitar de vânzare, modificarea într-un sens sau altul a acestora regăsindu-se în același sens cu modificarea cifrei de afaceri.
Acest model de analiză factorială prezintă un avantaj care constă în aceea că pune în evidență un al treilea factor de influență, și anume structura fizică a vânzărilor, care contribuie, în mod obiectiv, la formularea cifrei de afaceri prin intermediul prețului mediu de vânzare.
Pentru analiza cifrei de afaceri se utilizează, preponderent, modelul clasic care, la rândul său, cuprinde :
• modelul teoretic;
• modelul practic, asupra căruia voi insista.
Modelul practic
a) Stabilirea modelului factorial :
b) Identificarea factorilor de influență:
unde :
– variația cantității fizice de produse, reprezentând factorul cantitativ
– variația structurii fizice a producției sau ponderea pe care o deține
cantitatea din fiecare produs în total producție, reprezentând factorul de structură
– variația prețurilor unitare de vânzare, reprezentând factorul calitativ
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor asupra cifrei de afaceri:
Influența cantității fizice a producției asupra cifrei de afaceri :
=
I
(I)
Influența modificării structurii fizice a producției asupra cifrei de afaceri :
Influența modificării factorului calitativ, adică a prețului unitar de vânzare al produselor, asupra cifrei de afaceri :
d) Determinarea abaterii totale :
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
Volumul fizic al producției – influențează nivelul cifrei de afaceri în mod direct și proporțional cu nivelul prețului de vânzare din perioada de bază, astfel:
dacă crește volumul fizic al producției, crește și cifra de afaceri proporțional cu prețul de vânzare din perioada de bază ;
dacă scade volumul fizic al producției, scade și cifra de afaceri proporțional cu prețul de vânzare din perioada de bază .
I
=I
I
IIrI
Variația cantității fizice de produse, exprimată în mărimi relative, determină modificarea în același sens și proporție a cifrei de afaceri.
Structura fizică a producției – acționează asupra cifrei de afaceri prin intermediul factorului calitativ, adică a prețurilor unitare de vânzare, diferite pe produse.
Structura fizică a producției se modifică ca urmare a ritmurilor diferite de realizare a producției, pe produse.
Intensitatea de acțiune a structurii va depinde de mărimea diferită dintre nivelul individual al prețului unitar de vânzare pe cele „i” tipuri de produse:
Dacă : atunci :
Prețurile unitare de vânzare – se modifică ca urmare a confruntării cererii cu oferta pe piața de desfacere.
Este util ca prețul unitar de vânzare să fie comparat cu costul unitar de realizare a produsului.
Prețurile unitare de vânzare a produselor acționează în mod direct asupra cifrei de afaceri și proporțional cu volumul fizic al producției din perioada curentă precum și cu structura fizică a producției din aceeași perioadă, perioada curentă.
Cauzele care determină modificarea factorilor de influență
Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influență, care determină variația nivelului absolut al cifrei de afaceri, în același sens cu modificarea sa și proporțional cu prețul mediu din perioada de bază.
Deși nivelul realizat al volumului fizic al vânzărilor depinde, în mare măsură, și de factorii externi ai mediului în care întreprinderea își desfășoară activitatea, el este influențat preponderent de efortul propriu și de abilitățile întreprinderii de a obține și vinde un produs la un nivel care să-i asigure profitabilitatea scontată.
1. Modificarea volumului fizic al vânzărilor depinde de următorii factori:
a) Gradul de asigurare cu resurse – care trebuie să se realizeze sub următoarele aspecte:
– cantitativ, adică cantitatea de resurse ( umane – numărul de personal sau fondul disponibil al personalului muncitor, tehnice – numărul de utilaje sau fondul maxim disponibil al utilajelor, materiale – cantitatea de materii prime și materiale ) să fie asigurată la nivelul necesarului;
– structural, aspect care urmărește atât formarea și menținerea unor proporții corespunzătoare între cele trei categorii de resurse, dar și asigurarea și menținerea proporțiilor interne specifice fiecărei categorii de resurse;
– calitativ, aspect care asigură corelarea calității resurselor cu cerințele proceselor tehnologice de fabricație și cu nivelul normal al calității produsului;
– al termenelor de asigurare, aspect care vizează ca asigurarea să se realizeze permanent, adică la toate nivelurile și structurile organizatorice trebuie să existe resursele în cantitatea, structura și calitatea cerută de derularea procesului de producție.
b) Gradul de utilizare al resurselor – pe baza tehnologiilor de fabricație se realizează corelarea dintre cele trei categorii de resurse în scopul transformării materiilor prime și materialelor în noi valori de întrebuințare.
În mod sintetic, gradul de utilizare a resurselor și nivelul eficienței acestora se reflectă în nivelul și evoluția consumurilor specifice pe unitatea de produs, astfel:
productivitatea muncii pentru personalul muncitor ( timpul necesar pe unitatea de produs sau numărul de produse în unitatea de timp);
randamentul utilajelor pentru capacitatea de producție ( timpul de prelucrare pe grupe de mașini sau producția obținută pe un utilaj);
consumul specific pe unitatea de produs pentru materii prime și materiale.
O reducere a consumului specific de resurse umane, tehnice și materiale determină o serie de efecte pozitive:
– eliberarea de resurse pe cele trei categorii menționate;
– realizarea unei producții suplimentare la consumul total planificat;
– realizarea nivelului planificat al producției cu un consum total de resurse mai scăzut;
– economisire absolută și relativă a resurselor;
– accelerarea vitezei de rotație a mijloacelor circulante;
– reducerea costurilor de producție și implicit creșterea rezultatelor financiare.
O creștere a consumurilor specifice de resurse umane, tehnice și materiale determină o serie de efecte negative:
– neîndeplinirea planului de producție, cu impact negativ asupra tuturor indicatorilor care au baza de calcul volumul fizic al producției și valoarea producției,
– încetinirea vitezei de rotație a fondurilor de producție și imobilizarea mijloacelor materiale și financiare,
– creșterea costurilor de producție și implicit diminuarea rezultatelor financiare.
c) Gradul de organizare a producției și a muncii – întregul complex de acțiuni și măsuri de organizare a producției și a muncii, prin asigurarea corelării optime în timp și spațiu a celor trei categorii de resurse, au ca efect final creșterea eficienței și gradului de valorificare a resurselor și se regăsește în reducerea consumului specific de resurse, în economisirea absolută și relativă a resurselor.
2. Influența exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporția diferită de vânzare a produselor de la o perioadă la alta, în cazul în care prețurile unitare de comercializare sunt diferențiate pe clase de calitate.
Creșterea ponderii vânzărilor la produsele care au un preț unitare de vânzare mai mare decât prețul mediu din perioada de bază, va determina creșterea nivelului total al cifrei de afaceri pe seama structurii iar creșterea ponderii vânzării la produsele care au preț unitar de comercializare mai mic decât prețul mediu, va determina reducerea nivelului total al cifrei de afaceri.
Modificarea structurii fizice a vânzărilor, în favoarea produselor care au un preț individual de vânzare mai mare decât prețul mediu, este condiționată de următorii factori :
existența cererii pentru produsele respective;
existența capacităților disponibile la aceste produse sau să poată fi obținute prin substituirea, în producție, a produselor cu preț mic;
nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie superior sau comparabil cu cel al produselor cu preț de comercializare mai mic.
Dacă există produse pe clase de calitate atunci creșterea ponderii produselor din clasa de calitate I va determina o creștere a prețului mediu .
3. Nivelul absolut al cifrei de afaceri se va modifica în același sens cu modificarea prețului mediu al produselor dintr-o grupă omogenă, ca urmarea fluctuației prețurilor individuale la produsele respective.
Prețul reprezintă un element strategic, decare firma trebuie să țină seama în elaborarea politicii sale comerciale iar procesul de stabilire a prețurilor de comercializare trebuie să țină seama de următoarele aspecte :
obiectivele strategice ale întreprinderii, cum ar fi maximizarea profitului sau întărirea poziției pe piață;
situația financiară a întreprinderii (dacă poate sau nu să își permită menținerea unui nivel scăzut al prețului și pe ce perioadă);
nivelul costului unitar al produselor;
tendințele pieței pe care activează întreprinderea (creștere, stagnare, regres);
faza în care se află produsul pe curba sa de viață (lansare, creștere, maturitate sau declin);
concurența existentă pe piață și poziționarea produselor față de concurență.
Deși prețul de vânzare este o rezultantă a raportului dintre cererea și oferta existente pe piață, el este o pârghie a politicii comerciale a întreprinderii, astfel încât stabilirea prețurilor se face atât în funcție de condițiile de piață cât și de opțiunile strategice ale managementului întreprinderii, privind poziționarea produselor.
Stabilirea prețurilor individuale de comercializare a produselor trebuie să aibă la bază raportul calitate-preț, raport ce asigură competitivitatea produselor.
Managementul întreprinderii, la alegerea strategiei, trebuie să caute evitarea extremelor, și anume :
– un nivel scăzut al prețului ar putea să nu mai acopere costul de fabricație și produsul să devină nerentabil, iar pe de altă parte, un preț prea scăzut poate fi asimilat, deseori, cu o calitate îndoielnică;
– un nivel foarte ridicat al prețului limitează sau chiar elimină cererea produsului respectiv, adică acesta devine necompetitiv.
3.1.4.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri pe bază de rate explicative
Această modalitate de analiză factorială prezintă avantajul că permite evidențierea contribuției pe care o au diferite categorii de resurse din întreprindere la realizarea volumului de activitate și, implicit, la realizarea cifrei de afaceri.
Aceste modalități de analiză prezintă, însă, și unele limite, în sensul că abaterea indicatorului este atribuită, în totalitate, influențelor produse de doi sau trei factori, care sunt luați în calcul în cadrul modelului, făcându-se abstracție de influența altor factori care, de asemenea, au contribuit la realizarea cifrei de afaceri, cuantificarea influenței acestora trebuind să se facă prin alt mod de analiză factorială.
Se pot construi o varietate de modele de analiză factorială a cifrei de afaceri, dar voi insista asupra următorului model:
Exprimarea cifrei de afaceri în funcție de numărul de angajați, gradul de înzestrare tehnică și gradul de valorificare a mijloacelor fixe
a) Stabilirea modelului factorial :
unde :
Np – număr de personal
– imobilizări fixe
– gradul de înzestrare tehnică a muncii
– eficiența utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacității acestora de a degaja cifră de afaceri sau randamentul valoric al imobilizărilor fixe (lei/CA) obținut la un leu imobilizări fixe sau pentru obținerea unui leu cifră de afaceri este nevoie de X lei imobilizări fixe
b) Identificarea factorilor de influență:
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor:
Influența modificării numărului de personal asupra cifrei de afaceri :
Influența modificării gradului de înzestrare tehnică a muncii asupra cifrei de afaceri :
Influența modificării eficienței utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacității acestora de a degaja cifră de afaceri :
d) Determinarea abaterii totale:
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra cifrei de afaceri
Variația numărului mediu de personal va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a gradului de înzestrare tehnică a muncii și, respectiv, randamentul valoric al imobilizărilor fixe.
Variația gradului de înzestrare tehnică a muncii va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul numărului de personal din perioada curentă, respectiv, eficiența utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacității acestora de a degaja cifră de afaceri din perioada de bază.
Randamentul valoric al imobilizărilor fixe va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mode direct, în același sens și proporțional cu numărul mediu de personal din perioada curentă, respectiv, gradul de înzestrare tehnică a muncii din aceeași perioadă, adică perioada curentă.
3.2. ANALIZA VALORII ADĂUGATE
În literatura de specialitate, valoarea adăugată cunoaște mai multe definiri, dintre care cele mai reprezentative consider că sunt următoarele:
Valoarea adăugată este măsura bogăției efectiv create de unitățile economice, indiferent de forma specifică a activității pe care o desfășoară.
Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor și serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.
Putem concluziona astfel că valoarea adăugată reprezintă bogăția creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terți.
Prin comparația valorii adăugate cu cifra de afaceri, putem spune că în timp ce aceasta din urmă exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reușește să-l genereze ca urmare a efortului depus în procesul de producție.
Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru toate întreprinderile indiferent de domeniul de activitate, deoarece permite o bună evaluare a performanțelor și a eficienței folosirii factorilor de producție. Se poate spune astfel că valoarea adăugată exprimă, mult mai bine decât orice alt indicator, eficacitatea combinării factorilor de producție muncă și capital.
3.2.1. Analiza nivelului și dinamicii valorii adăugate
Valoarea adăugată se poate obține prin două modalități de calcul și anume:
metoda substractivă;
metoda aditivă
3.2.1.1. Metoda substractivă
Valoarea adăugată se poate obține prin metoda substractivă. Această metodă mai este cunoscută și sub denumirea de metoda sintetică. Potrivit acestei metode, valoarea adăugată se determină astfel:
VA = Marja comercială (Mc)+Producția exercițiului (Qex) – Consumuri intermediare (Ci)
Marja comercială reprezintă câștigul realizat sub formă de adaos rezultat din activitatea de comercializare a mărfurilor. Nivelul indicatorului reprezintă practic valoarea adaosului comercial rezultat în urma deducerii cheltuielilor privind mărfurile achiziționate din veniturile rezultate de pe urma vânzării acestora.
Marja comercială =Venituri din vânzarea mărfurilor (Vvmf – ct.707) – Cheltuieli
privind mărfurile (Chmf – ct. 607)
Producția exercițiului reprezintă totalitatea bunurilor și serviciilor produse de o întreprindere pe o perioadă de un an. Este expresia activității globale a întreprinderii.
Principale elemente componente ale producției exercițiului sunt evidențiate în următoarea formulă de determinare:
Producția exercițiului = Producția vândută (ct. 701+702+703+704+705+706+708)+
Variația stocurilor (sold creditor ct.711)- Variația stocurilor
(sold debitor ct.711) + Producția imobilizată (ct.721+722)
Consumurile intermediare sunt definite ca fiind acele consumuri de bunuri economice, cu excepția capitalului fix, pentru a produce alte bunuri. Formula de calcul a consumurilor intermediare este următoarea:
Consumurile intermediare = Cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile
(ct.601+602)+ Alte cheltuieli materiale (ct.603+604+
+606+608)+ Alte cheltuieli din afară (ch. Cu energia și
apa-ct.605)+Cheltuieli privind prestațiile externe (ct.
611+612+613+614+621+622+623+624+625+626+627
+628).
Orice creștere a consumurilor intermediare provoacă diminuarea valorii adăugate. La fel ca și cifra de afaceri, valoarea adăugată, ca indicator de rezultate, are o pregnantă tentă strategică. Reducerea consumurilor intermediare pornește de la cunoașterea temeinică a pieței de aprovizionare și continuă cu existența la nivelul întreprinderii a unor competențe care să asigure transformarea cât mai eficientă a intrărilor în noi valori la ieșirea din proces, întemeiate pe tehnologie și organizare.
În acest contex raportul dintre consumurile intermediare și producția exercițiului sau consumurile intermediare și cifra de afaceri poate fi un bun indicator de apreciere a avantajului competitiv la nivelul întreprinderii pornind de la cele două coordonate: surse de aprovizionare și tehnologie și organizare.
Având în vedere cele prezentate anterior valoarea adăugată mai poate fi scrisă și astfel:
VA = (Vvmf-Chmf) + (Qex-Ci)
În cazul în care întreprinderea desfășoară doar o activitate productivă, valoarea adăugată se va determina astfel:
VA = Qex – Ci
3.2.1.2. Metoda aditivă
Conceptului de distribuție a valorii adăugate îi poate fi asociat și o metodă de calcul a indicatorului, numită metoda aditivă sau metoda adițională. Potrivit acestei metode, valoarea adăugată se determină astfel:
VA = (Cheltuieli cu personalul + Participarea salariaților la profit) +
(Impozite, taxe și vărsăminte-inclusiv impozitul pe profit) + Cheltuieli
cu dobânzile + Dividende + (Profit reinvestit + Amortizare)
În ceea ce privește tendința este bine ca ritmul de creștere a elementelor să respecte o succesiune bine determinată și anume: dividendele să crească cam în același ritm cu autofinanțarea (dependent de politica de investiții), iar profitul net să crească mai repede ca orice alt element. Cel mai bine este ca remunerarea statului să se reducă în pondere, reflectând o reducere a presiunii fiscale și implicit creșterea surselor de dezvoltare ale întreprinderii. Ponderea ridicată a dobânzilor poate reflecta o gestiune financiară deficitară. Creșterea în structură a cheltuielilor cu personalul reprezintă o creștere a consumului de muncă echivalat valoric, în detrimentul surselor de dezvoltare ale întreprinderii și al nivelului de remunerare al proprietarilor.
Această metodă se pretează mult mai bine pentru calculul valorii adăugate globale, deoarece ia în calcul atât efectele receptate de întreprindere din exterior, cât și cele care nu sunt specifice activității de producție și comercializare (efectele activității extraordinare).
Pentru analiza dinamicii valorii adăugate sunt folosiți indicatori de abatere absolută.
Astfel, abaterea absolută a valorii adăugate se va determina astfel :
Abaterea absolută în mărimi absolute
ΔVA = VA1 – VA0
sau
ΔVA = VAn – VAn-1.
Abaterea absolută în mărimi absolute a valorii adăugate cuantifică în mărimi absolute, creșterea sau descreșterea nivelului valorii adăugate față de o bază de comparație sau față de nivelul valorii adăugate din perioade precedente.
Acest tip de abatere permite compararea și cu alte baze de comparație decât cele de la nivelul întreprinderii.
Abaterea absolută în mărimi relative – de natura indicelui
IVA =
sau
IVA =.
Abaterea absolută în mărimi relative a valorii adăugate arată de câte ori se regăsește valoarea adăugată din perioada de bază, sau baza de comparație în valoarea adăugată din perioada curentă sau cea comparată.
Abaterea absolută în mărimi relative – de natura ritmului (abaterea indicelui)
ΔIVA = IVabf – 100
Sau
ΔIVA = IVabl – 100.
Ritmul arată procentual, în mărimi relative, abaterea absolută a valorii adăugate de la o perioadă la alta, sau abaterea absolută a valorii adăugate comparate față de baza de comparație.
3.2.2. Analiza structurii valorii adăugate
În analiza valorii adăugate, din punct de vedere metodologic, se folosesc pe lângă mărimile absolute și mărimile relative și rate ale valorii adăugate.
Dintre ratele valorii adăugate, cele mai folosite în teoria și practica economică sunt:
Rata variației valorii adăugate, care permite aprecieri cu un plus de precizie, asupra creșterii sau regresiei activității:
Rv =
Această rată mai este denumită în literatura economică „rata de creștere a întreprinderii”.
Rata valorii adăugate – care se determină ca raport procentual între valoarea adăugată și cifra de afaceri:
R =
Acest indicator este o expresie a productivității globale, a bogăției create la un anumit nivel de activitate. În industrie ea se ridică în medie la 50-60% din cifra de afaceri, pe când în sfera distribuției este mult mai redusă (15-20%). Interpretarea evoluției ratei valorii adăugate trebuie făcută luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activități. Pentru o întreprindere mixtă (de producție și comercializare) degradarea ratei valorii adăugate semnifică creșterea ponderii activității comerciale, cu o rată specifică mai redusă.
După alți autori rata valorii adăugate constituie un indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, a capacității acesteia de a-și asigura ea însăși un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare.
c) Ratele de remunerare ale valorii adăugate reprezintă ponderea deținută de fiecare element component (ca expresie a remunerării diferiților parteneri) în valoarea adăugată.
Valoarea adăugată de întreprindere ca urmare a derulării unei activității lucrative (valoarea adăugată brută globală) se repartizează, în general, între cinci părți participante:
personalul salariat care este retribuit prin salarii și protecția socială aferentă (inclusiv impozitul pe salarii);
statul percepe impozite (impozite, taxe și vărsăminte asimilate, inclusiv impozitul pe profit);
creditorii percep dobânzi pentru titlurile de credit pe care le-au consimțit întreprinderii și comisioane;
acționarii întreprinderii care au dreptul la o remunerare separată prin dividende;
întreprinderea (prin autofinanțarea netă reală, adică profit repartizat pentru investiții și amortizări).
Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în evidență evoluția părții care revine fiecărui participant și astfel să se aprecieze nivelul de retribuire al acestuia în raport cu efortul depus.
Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se utilizează următoarele rate:
PERSONAL
STAT:
ACȚIONARI:
CREDITORI:
ÎNTREPRINDERE:
Nivelul ratelor de distribuire a valorii adăugate este important, atât pentru a se urmări evoluția în timp și mutațiile care pot avea loc între cele cinci categorii, cât și pentru a fi comparate cu nivelurile medii pe ramură sau cu nivelurile realizate de alte întreprinderi din ramură.
În teoria și practica economică se operează și cu alte rate ale valorii adăugate, cum ar fi:
– valoarea adăugată realizată în medie de un salariat (care nu este altceva decât o formă de exprimare a productivității muncii):
R =
valoarea adăugată la 100, 1000 lei active imobilizate sau active fixe:
R = sau R =
Pentru ca aceste rate ale valorii adăugate să fie utile în procesul de decizie e necesar ca în determinarea lor să se țină seama de eroziunea monetară. Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru orice întreprindere, indiferent de domeniul de activitate, deoarece permite evaluarea performanțelor, a eficienței folosirii factorilor de producție, a politicii comerciale.
3.2.3. Analiza factorială a valorii adăugate
Modelele de analiză factorială a valorii adăugate urmăresc, pe de-o parte, punerea în evidență a factorilor de influență care prin acțiunea lor modifică în timp nivelul indicatorilor, iar pe de altă parte stabilirea măsurilor care se impun pentru limitarea acțiunii factorilor cu influență negativă și amplificarea sau menținerea acțiuni celor care au o influență pozitivă.
3.2.3.1. Modelul factorial care ia în considerare aportul resurselor tehnice și materiale la realizarea nivelului valorii adăugate
a) Stabilirea modelului factorial :
VA = Aex x x
b) Identificarea factorilor de influență:
ΔAex – active de exploatare
Δ VA Δ- eficiența utilizării activelor de exploatare prin prisma
capacității acestora de a degaja cifră de afaceri (cu baza de calcul în Qex)
Δ- rata valorii adăugate (cu baza de calcul în cifra de afaceri)
c) Măsurarea intensității de acțiune a factorilor valorii adăugate:
1) Influența modificării activelor de exploatarea asupra valorii adăugate
ΔVA(ΔAex) = Aex1 x x – Aex0 x x
= ΔAex x x
2) Influența modificării eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma acestora de a degaja cifră de afaceri asupra valorii adăugate
ΔVA = Aex1 x x – Aex1 x x
= Aex1 x Δ x
3) Influența modificării ratei valorii adăugate asupra valorii adăugate
Δ VA = Aex1 x x – Aex1 x x
= Aex1 x x Δ
d) Determinarea abaterii totale :
ΔVA = Δ VA(Δ Aex) + ΔVA + Δ VA
Explicarea mecanismului de transmitere a acțiunii factorilor asupra valorii adăugate
Modificarea activelor de exploatare influențează valoarea adăugată in mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada de bază a eficienței utilizării activelor de exploatare și a ratei valorii adăugate, ambele cu baza de calcul în cifra de afaceri.
Modificarea eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma capacității acestora de a degaja cifră de afaceri influențează valoarea adăugată în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada curentă a activelor de exploatare și cu nivelul din perioada de bază a ratei valorii adăugate
Modificarea ratei valorii adăugate cu baza de calcul în cifra de afaceri influențează în mod direct, în același sens și proporțional cu nivelul din perioada curentă a activelor de exploatare și a eficienței utilizării activelor de exploatare prin prisma capacității acestora de a genera cifră de afaceri.
Măsurile de creștere a valorii adăugate conform modelului trebuie să vizeze:
Utilizarea extensivă dată de creșterea nivelului activelor de exploatare, în condițiile
păstrării constante a randamentului activelor de exploatare și a ratei valorii adăugate;
Creșterea cifrei de afaceri într-un ritm mai mare decât cel al activelor de exploatare (ICA>IAex);
Creșterea valorii adăugate într-un ritm superior creșterii cifrei de afaceri (IVA > ICA).
BIBLIOGRAFIE
1. Buglea Alexandra – Analiză financiară. Concepte și studiu de caz., Editura Mirton, Timișoara, 2005
2. Gheorghiu Alexandra – Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, București, 2004
3. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena – Analiza financiară a întreprinderii. Elemente teoretice. Aplicații rezolvate, Ed. Mirton, Timișoara , 2006
4. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară, Editura Mirton, Timișoara , 2007
5. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Elemente teoretice și studii de caz, Editura Mirton, Timișoara , 2009
6. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Noțiuni teoretice și aplicații practice, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010
7. Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V. – Diagnosticul economico-financiar, Ed.Romcart, București,1994
8. Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicații și teste grilă, Editura Mirton, Timișoara, 2007
9. Miculeac Melania Elena – Necesitatea și rolul asigurării echilibrului financiar; Sesiunea de comunicări științifice a Universității Europene „Drăgan” din Lugoj, 18 iunie 2004; Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004
10. Mihai Ioan, Buglea Alexandru, Ștefea Petru – Analiza financiară a întreprinderii – îndrumător metodologic, Editura Marineasa 1999
11. Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel – Analiza Economico – Financiară. Concepte. Studii de caz. Aplicații., Editura Moldavia, Bacău, 2003
12. O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Economico Financiara (ID: 109265)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.