Analiza de Text Calin File din Poveste

Analiză pe text – Călin (file din poveste)

Poemul Călin (file din poveste) a fost compus de Mihai Eminescu între 1871 și 1876, adică în perioada dintre 21 și 26 de ani și a fost publicat în revista Convorbiri literare la 1 noiembrie 1876.
Titlul poemului face referire la numele personajului masculin caracterizat prin statorniceie în dragoste iar subtitlul prezintă concepția autorului despre iubire ca fiind produs al poporului român.
Poemul este alcătuit din opt părți, inegale ca dimensiune și începe cu un motto, intitulat Gazel: ,,Toamna frunzele colindă,/ Sun-un greier sub o grindă,/ Vântul jalnic bate-n geamuri,/ Cu o mână tremurândă,/ Iară tu la gura sobei/ Stai ca somnul să te prindă./ Ce tresari din vis deodată?/ Tu auzi pășind în tindă -/ E iubitul care vine/ De mijloc să te cuprindă,/ Și în fața ta frumoasă/ O să ție o oglindă,/ Să te vezi pe tine însăți/ Visătoare, surâzândă.’’ Prin acest motto se sugerează atmosfera în care poate fi ascultată o poveste. Poetul consideră povestea un dar făcut iubitei. Poate că iubita se va privi visătoare, surâzândă în poveste, ca într-o oglindă. Gazelul acesta, ca orice text scris de Eminescu, are un parfum literar care persistă dup ani și ani, creând o emoție de toamnă: ,,Toamna frunzele colindă,/ Sun-un greier sub o grindă,/ Vântul jalnic bate-n geamuri,/ Cu o mână tremurândă’’ Aceste cuvinte simple fundamentează o stare de spirit prilnică poemului. 
Poemul Călin, subintitulat File din poveste, se deschide cu o vizită nocturnă neanunțată, făcută de Călin frumoasei fete de împărat. Deși are un nume, Călin nu are identitate. El este voinicul din basmele populare românești, un bărbat tânăr, puternic și curajos, capabil să iasă învingător în orice situație. 
În primele două versuri, Eminescu crează o atmosferă de măreție și mister, fără nimic grandios: ,,Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenid străvechii codri și castelul singuratic.’’ Voinicul își face simțită prezența în această lumină palidă a lunii, dorindu-și să ajungă în plină noapte la fata de împărat: ,,Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;/ Așezând genunchi și mână când pe-un colț când pe alt colț/ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți.’’ Ascensiunea voinicului pe zidurile castelului este foarte expresiv nuanțată de poet: ,,Așezând genunchi și mână când pe-un colț când pe alt colț…’’ ca și operațiunea de pătrundere forțată în castel, prin ruperea gratiilor ruginite ale unei bolți. Tânărul, neremarcat de străjile palatului, ajunge ,,pe-a degetelor vârfuri’’ în iatacul domniței pe care Eminescu îl descrie cu o precizie de artist: ,,Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale/ Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale,/ Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,/ Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.’’. Această scenă, a pătrunderii tânărului în iatacul domniței este generatoare, prin măiestria autorului în a o relata, de poezie. Eminescu creează situații poetice de un real interes din orice secvență. În jurul fetei se află un grilaj asemănător unei pânze de păianjen, pânză care îi tăinuiește spațiul intim: ,,Iar de sus până-n podele un păianjăn prins de vrajă/ A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licărește și se pare a se rumpe,/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.’’ Călin rupe pânza de păianjen, făcând aceasta printr-un gest masculin care semnifică transformarea fetei care devine femeie: ,,Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe.’’ Eminescu reprezintă prin această imagine artistică virginitatea, pânza de păianjen este o formă de iradiere protectoare a fecioriei. 
După ce pătrunde în castel, în plină noapte, tânărul o contemplă pe fata de împărat cufundată în somn. Scena este de o frumusețe statuară, nu doar poetică. Călin este un tip generic, Eminescu nu îi prezintă portretul. Nimic din ceea ce face pentru a ajunge la frumoasa lui, nu îl individualizează, nici faptul că s-a cățărat pe stânci, folosindu-se de mâini și de genunchi sau că a rupt gratiile ruginite ale unei bolți ori că a intrat pe vârful picioarelor în iatacul tainic. Acțiunea generică a lui nu este a unui bărbat, ci a bărbatului care săvârșește fapte de îndrăzneală pentru a ajunge la iubita lui, tot așa cum el poate fi o fantasmă erotică a tinerei fete. În tradiția populară românească această fantasmă numită zburător, dispare o dată cu trezirea fetei. Eminescu este atât de mult absorbit de folclor, încât preia involuntar această soluție artistică din creația populară ca și cum ar avea sentimentul că împrumută ceva de la el însuși, de parcă folclorul i-ar aparține în exclusivitate. 
Contemplând-o, bărbatul are în față o priveliște paradisiacă. Fata nu este goală, ci mai mult decât goală, și anume eliberată de inhibițiile din viața de zi cu zi. Sub razele lunii, ea se dăruie total și se expune privirii unor ochi despre care nu știe că există. Deși, în mod normal, la vederea unui chip care să o privească lacom, ar țipa, îngrozită, fata nu schițează decât gestul de așteptare adresat tânărului, pe care îl caută de ceva timp în visurile ei tainice.
Scena fetei adormite este realistă. Poetul surprinde jocul de transparențe al cămășii de noapte care ascunde, dar în același timp dezvăluie, un trup alb și pur. Idealul feminin din vremea lui Eminescu era pielea albă, protejată de pălării și mănuși, de lenjerii compacte și rochii care acopereau trupul feminin în proporție destul de mare. Albul pielii era și expresie a faptului la nuditatea femeii se poate ajunge doar sub protecția nopții, în spații protejate de perdele trase: ,,Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsori/ Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;/ Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată/ Trupul alb în goliciunea-i, curăția lui de fată.’’ Eminescu observă cu destulă subtilitate suprapunerea de țesături străvezii care produc o ,,ușoară-nvinețire’’. Descrierea fetei adormite crează un tablou magnific, neegalat în acest gen de poezie în care este redată iubirea: ragoste a lumii: ,,Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie,/ Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,/ Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;/ De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc.’’ 
Versul ,,Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie’’ emoționează în mod direct prin precizia unui artist plastic de care este conceput și prin evocarea unei forme ritmate de liniște dintr-o încăpere unde ceasul e unul uman, un ceas care sparge timpul cu o duritate fixă. Versul citat emoționează în mod indirect prin tandrețea, duioșia și dragostea cu care Călin privește fata adormită, sesizându-i cum palpită discretă vena albastră de la tâmplă. Un secol mai târziu, poetul Emil Brumaru a reprezentat cu aceeași acurațete brațul unei fete încântătoare adormite: ,,Fascinat de-al său geamăn, spre-olindă/ Brațul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!’’ 
Versul ,,De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc’’ experimentează subtil contrastul dintre nemișcarea fetei adormite și focul secret din trupul ei. Eminescu tratează acest aspect cu o inegalabilă măiestrie, așa cum niciun alt autor de vers liric nu a reușit.
Prima noapte de dragoste are un impact pozitiv asupra fetei care percepe aceasta ca pe o împlinire. Descoperind pânza ruptă a doua zi, fata de împărată se simte tristă, însă, în același timp, este fericită. Oboseala ei este voluptoasă: ,,Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Și-n oglindă-ale ei buze vede vinete și supte-/ Ea zâmbind și trist se uită, șopotește bland din gură./ -«Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură»’’
După prima noapte din viața ei petrecută cu un bărbat, tânăra fată de împărat se simte alta, conștientizează schimbarea produsă în corpul ei, se mândrește cu feminitatea ei, ba chiar se îndrăgostește de ea însăși. Eminescu creionează un portret psihologic, cu finețe și grație, în care reprezintă narcisismul fetei recent transformate în femeie: ,,Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,/ Când cu ochii mari, sălbatici, se privește în oglindă,/ Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume/ Și fiindu-și sie dragă cum nu-i este nime-n lume,/ Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă/ Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă.’’ Puțini scriitori români au fost capabili să analizeze portretul sufletesc al unui personaj feminin. Cei mai mulți surprind acest aspect sub forma frumuseții idealizate, alții îl simplifică până la a-l transforma într-o caricatură, Eminescu însă înțelege ce se petrece în sufletul unei femei la scurt timp după ce devine femeie.

Prima ei noapte de dragoste este înregistrată ca un succes, deoarece puterea ei de atracție confirmă aceasta. Dorința intensă a fecioarei de a fi aleasă de un bărbat, teama că nu va fi, pentru că nu știe dacă este frumoasă sau nu, rămân simple presupuneri. După parcurgerea acestui nivel în transformarea sa, ea îi este recunoscătoare propriului trup, îl mângâie, îi iubește așa cum știe că a făcut-o bărbatul care a găsit-o: ,,Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare/ Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap până-n picioare?/ «Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător/ Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor…/ […] Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl plac./ Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui-/ Gură tu! învață minte, nu mă spune nimănui,/ Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,/ Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!»’’. Făcând tabloul acestei femei, Eminescu imaginează atitudini măiastru gândite: ,,Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz/ Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,/ Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.’’ Motivul zburătorului este evident în această secvență și apare sub formă inocentă de mistificare, inventată de țăranul roman cuviincios de altădată și păstrată adânc în creația de sorginte folclorică.
O altă secvență expresivă din Călin, file din poveste este aceea a întâlnirilor amoroase secrete dintre fata de împărat și bărbatul misterios. Întâlnirile au loc noaptea, când prințesa doarme, dar la un moment dat ea se trezește ,,de sărutu-i fermecat’’ și, văzând că zburătorul vrea să fugă, ca un hoț surprins asupra faptului, îl roagă să rămână: ,,Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat,/ Se trezi din somn deodată șe sărutu-i fermecat;/ Și atuncea când spre ușă el se-ntoarce ca să fugă,/ Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă:/ «O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,/ Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc.» ’’ Fata de împărat îl vede pe necunoscut ca pe un nefericit, neiubit de nimeni, ca pe un ,,zburător cu plete negre, umbră fără de noroc’’, având ochi adânci și triști: ,,O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi,/ Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi! ’’ Acest mod de reprezentare confirm înțelegerea de către Eminescu a psihologiei femeii: de multe ori ea preferă un bărbat vulnerabil, sensibil, care are nevoie de ocrotirea ei. 
În poemul lui Eminescu, necunoscutul de care se îndrăgostește fata de împărat este un personaj legendar, zburătorul, dar care este și personaj real, Călin, cel care va recunoaște paternitatea copilului rezultat din iubirea secretă. Călin, cu calitatea lui supranaturală de zburător este persuasiv în acțiunea de inițiere a fetei de împărat în jocul dragostei. El o învață pe fata de împărat o metafizică a iubirii. El, seducătorul, cu aureola lui de personaj legendar, apare de la început ca un bărbat demn de admirație, care recită fetei de împărat unul dintre minunatele poeme de dragoste scrise de Eminescu: ,,O, șoptește-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres/ Dulci cuvinte ne-nțelese, însă pline de-nțeles./ Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,/ Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi,/ Când pui capul tău pe pieptu-mi și bătăile îi numeri,/ Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri/ Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele/ Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele;/ […] Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă,/ Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă;/ Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sărută,/ Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută,/ Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,/ Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de petală.’’ 
În acest poem surprinde modul de construcție al rimelor și tipul lor, evidente în acest sens sunt rimele rare: clipă-i/ pipăi. De asemenea, patina de vechime a unor cuvinte: răsuflet, bălai, împătimire, se adapă, vorbăreț, iară, roșă, simetria: cuvinte ne-nțelese, însă pline de-nțeles și amestecul de senzualitate și pasiune mistică: ,,Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele/ Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele’’, toate făcând din poemul lui Eminescu un poem în poem scris într-o limbă ,,ca un fagure de miere’’.
Părțile V și VI din Călin, file din poveste sunt scurte studii asupra suferinței: suferința fetei de împărat părăsită de iubitul ei și suferința tatălui ei care a alungat-o fiica că a rămas însărcinată cu un necunoscut. Suferința unei fete pe care a părăsit-o iubitul, este o moarte lentă. Eminescu folosește un limbaj popular expresiv pentru a descrie aspectul cadaveric al feței fetei: ,,S-au făcut ca ceara albă, fața roșă ca un măr/ Și atâta de subțire, să o tai c-un fir de păr.’’ Aceste comparații nu sunt proprii lui Eminescu, ci sunt luate din fondul comun al gândirii popular-artistice românești. În limbajul popular se spune despre cineva palid că s-a făcut ca ceara, roșeața din obrajii unei fete se compară cu un măr roșu iar subțirimea extremă a ceva se traduce prin afirmația că acel ceva ar putea fi tăiat cu un fir de păr. Poetul ni se adresează într-un limbaj cunoscut ca să intrăm repede în atmosfera viziunii sale, apoi își lansează propriile imagini pentru a reprezenta suferința tinerei femei părăsite: ,,Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,/ Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică. ’’ Gândirea fixată la nesfârșit asupra uneia și aceleiași suferințe amplifică suferința, transformând-o într-o obsesie chinuitoare. Sufletul femeii părăsite este un ,,suflet bătut de gând’’, rezultat al unui mecanism psihologic complicat și nu oricine poate sesiza atâtea nuanțe ale îndurerării: ,,Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică’’, ,,…tu cu ochiul plutitor și-ntunecos/ Stai cu buze descleștate de un tremor dureros’’, ,,Tu-ți arzi ochii și frumseța… Dulce noaptea lor se strânge’’ etc. Poetul deplânge faptul că, prin plânsul necontenit, se pierde noaptea albastră a ochilor fetei de împărat, ,,a lor dulce vecinicie’’ și apare riscul căderii în bezna compact a morții. Se face o comparație tulburătoare între cele două feluri de întuneric: ,,Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu.’’ Suferința tatălui care și-a alungat fiica într-un moment de furie, pentru ca apoi, rămas singur, să simtă un regret sfâșietor este șarjată. Poetul îi face împăratului un portret fantastico-satiric, de un pitoresc care amintește de faptul că este vorba doar despre o poveste, numindu-l ,,crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.’’ Portretul împăratului este inteligibil și are chiar pregnanță, în primul rând datorită plasticității primei imagini: ,,O, tu crai cu barba-n noduri’’ din care reiese că împăratul uită să se mai îngrijească, fiind copleșit de durere. 
Șapte ani mai târziu, Călin se întoarce. Își întâlnește propriul fiu lângă o pădure, în preajma colibei pe care o avea ca adăpost împreună cu mama sa. Scena întâlnirii transmite un fior melodramatic, asemănându-se întâlnirilor celor despărțiți un timp îndelungat: ,,Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?/ Un voinic cu ochi de vulture lunga vale o măsoară./ Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,/ Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! ’’ Coborând pe cale, Călin își întâlnește fiul fără a ști că este a lui însă în urma unui scurt dialog, acesta află cine este copilul și al cui e: ,,Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț/ Și cercând ca să adune într-un card bobocii mulți./ – «Bună vreme, măi băiete!» – «Mulțămim, voinic străin!»/ – «Cum te cheamă, măi copile? » – «Ca pe tatăl meu – Călin;/ Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb: a cui-s, mamă?/ Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă.»/ Când l-aude numai dânsul își știa inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.’’
Întoarcerea lui Călin are loc toamna, în anotimpul în care se fac nunți, conform tradiției noastre populare. Eminescu creioneză un magnific tablou autumnal. Prin cuvântul tablou, imaginea exprimă nu doar forme și culori, ci și o muzică pe care doar cel cunoscător al tainlor naturii știe să o audă. Prin acest tablou, Eminescu este purtat pe cărările copilăriei, acolo unde toamna era de o frumusețe rară: ,,Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură/ Înfunda mișcarea-i creață între stuf de iezătură;/ Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate./ De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,/ Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată,/ Tristă-i firea, iară vântul sperios v’o creangă farmă -/ Singuratice izvoare fac cu valurile larmă.’’
Spectacolul toamnei este perfecționat prin fiecare vers, surprinzând prin finețea cu care se observă detaliile și prin capacitatea de a căuta posibilul acolo unde pare imposibil de găsit. Apa , de o nuanță oarecum cenușie, își curbează valurile ușoare ( ,,mișcarea-i creață’’ – asociere de cuvinte sugestive și concrete) printre tufele de stuf, freamătul trece de la un arbore la altul, desprinzând frunzele uscate de pe ramuri, luna își trimite cu îndrăzneală razele pătrunzătoare printre crengi, vântul tresare distrugând ramuri uscate, totul creează o atmosferă de o frumusețe literară impresionantă. În structura ,,dragul codru, troienindu-și frunza toată’’, intuim certitudinea că avem în față un mare poet. Eminescu utilizează cu o artă magistrală sintagma ,,frunza toată’’, la forma de singular, nu ,,frunzele toate’’ cum ar fi orice alt poet, în mod corect, însă fără nuanță expresivă, ceea ce demonstrează un sens subtil al verbului ,,a troieni’’.
Descrierea interiorului în care intră Călin este prezentat de Eminescu ca o elocință a sărăciei însă sărăcia din acest spațiu nu este umilitoare sau dezolantă. Este sărăcia surprinsă de un prinț deghizat în om sărac. Obiectele din încăpere sunt oarecum comice. Motanul, o ființă leneșă, este văzut de prinț pentru o clipă iar prezența lui sugerează un așa-zis personaj răsfățat și cochet. Vrednicia și hărnicia mamei se întrepătrunde cu jocurile și veselia copilului. Casa miroase a ,,busuioc și mint-uscată’’ iar pereții conțin tot felul de desene caraghioase, care ne atrag imediat prin copilărescul și puritatea lor.
Momentul reîntâlnirii dintre fata de împărat și Călin este un moment desprins parcă dintr-o poveste de dragoste. În timp ce ea doarme, el vine încet, se așează lângă ea pe pat, îi mângâie fruntea, șoptindu-i cuvinte misterioase la ureche, ca și cum ar desprinde-o din visul pe care ei i se pare că îl visează. Somnoroasă, deschide ochii, conștientizează realitatea, mai ales că el o ridică din pat și o strânge cu iubire și dor la piep,t în timp ce ea plânge de fericire. Răsucește pe după deget o șuviță de păr de-a lui, apoi îi sărută părul, gura: ,,Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă/ În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră./ […] El ștergarul i-l desprinde și-l impinge lin la vale,/ Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale/ Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochi-i plini de apă,/ Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.’’
Eminescu a folosit ca simbol simetria. După cei șapte ani, prințul o regăsește tot dormind. El nu va explica această absență și nici nu va fi întrebat despre ea. Prin această simetrie, Eminescu păstrează nealterat filonul liric al poemului. 
Poemul Călin (file din poveste) se încheie cu o nuntă, așa cum se termină basmele românești. Nunta lor nu pare ruptă dintr-un basm, ci din viața reală, întrucât are loc la șapte ani de la întâlnirea lor. Fiica împăratului este mamă când ajunge la altar cu iubitul ei, însă aceasta nu face decât să umanizeze poemul lui Eminescu. Desfășurarea evenimentelor devine mai credibilă și mai umană prin devierea de la condiția de iubire prenupțială imaculată. Nunta este de o solemnitate încântătoare, este feerică, transformându-se într-o nuntă a nunților. Eminescu apreciază sărbătoarea pe care o imaginează, respectă acest tip de ritual, și-l însușește ca făcând parte din folclorul și tradiția românilor pe care o comprimă într-o bucurie ritualizată. În poeziile lui Eminescu găsim mai mereu un asemenea ritual scenic ce conferă originalitate, indiferent dacă acțiunea este plasată sub un tei, surprinde îmbrățișarea iubitei, coborârea luceafărului sau citirea la lumina focului din sobă a unor scrisori ce poartă semnul vechimii. Întregul poem însumează un surplus al fervorii sărbătorești. Poetul devine un adevărat maestru de ceremonii care pune în mișcare o stratagemă a fericirii, rezultatele iluminând fețele fericite ale nuntașilor. Nunta abundă într-o frumusețe aproape exagerată a ambianței pusă în scenă de autor: ,,De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lângă izvozră, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet;/ […] Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare/ A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.’’ Natura nu putea oferi un loc mai potrivit pentru acestă nuntă decât o pădure de argint. Codrii de aramă ar putea fi o pădure tânără de stejari sau de fagi, iar pădurea de argint nu poate fi decât o pădure de mesteceni, acei arbori cu trunchiurile albe și subțiri care dau impresia de eleganță și puritate. O pădure de mesteceni reprezintă decorul ideal pentru o nuntă împărătească iar în pădurea lui Eminescu este și apă, element care sporește frumusețea locului, cu oglindiri, străluciri, claritate și licărirea unor ,,bulgări fluizi’’ și a unui ,,ropot dulce’’. Izvoarele susură fiind indiferente la ceea ce se petrece în jur: ,,Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic,/ Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.’’ Izvorârea și curgerea apei sugerează veșnicia născută la Eminescu în preajma izvoarelor.
Masa la care vor sta nuntașii este plasată ,,lângă lacul care-n tremor somnoros și lin se bate’’. Numărul și numele oaspeților sună hotărâtor, iar lista lor pare citită cu voce tare de un crainic ce are în fundal o muzică de fanafră ca acompaniament: ,,Feți-Frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele,/ Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele.’’ 
Eminescu folosește pluralul Feți-Frumoși, care conduce la ideea că personajul Făt-Frumos din basmele noastre românești devine personaj care participă la petrecerea nunții celor doi, pe care poetul îi plasează în prim-plan. Autorul alătură în cadrul petrecerii veșnicii adversari din poveștile și folclorul românesc – ,,Feți-Frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele’’. Prin aceasta se creează impresia că nunta lui Călin și a fetei de împărat este un eveniment extrem de important, conflictele dintre temerarii adversari nici nu mai contează, dușmanii de altădată sunt așezați în jurul aceleiași mese, devenind pur și simplu nuntași.
Pe lângă oaspeții de rang înalt sunt prezente și personaje mai mărunte, pitorești, astfel încât nunta împărătească se poate asemăna cu o petrecere populară. Poetul se joacă în vers, distrându-se pe seama atitudinii împăratului socru mare despre care spune că stă ,,rezemat în jilț cu spată,/ El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba pieptănată;/ Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf/ Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf…’’ 
Petrecerea culminează cu apariția mirilor. Mirele este doar observat și numit de poet, în timp ce mireasa are parte de un portret complet și feeric, pe care Eminescu îl face cu măiestrie artistică. Eminescu acordă o atenție redusă mirelui însă miresei i se acordă o atenție deosebită, disproporție ce ține de tradiția folclorică românească. Nunta lui Călin nu are loc în palat, ci într-un loc în care nimic nu evocă o construcție omenească. Nunta se desfășoară între pământ și cer, având o cosmicitate care amnintește de Miorița, dar care nu conține motivul nuntă-înmormântare din balada populară: ,,Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/ Nunul mare, mândrul soare și pe nună, mândra lună.’’
În același timp cu nunta împărătească se desfășoară și o nuntă miniaturală, a gâzelor, în care se cunună un fluture cu o viorică, iar nuntașii sunt felurite insecte și mici făpturi: albine, țânțari, furnici, cărăbuși, greieri, lăcuste și bondari. Fluturele este o insectă care poate juca la cel mai nalt nivel rolul unui bărbat frumos dintr-o poveste. Fluturele are un design elegant, este o insectă de o frumusețe rară și are obiceiul atribuit doar bărbaților de a trece din floare-n floare. Poetul îl prezintă ca pe un june ,,cu musteața răsucită’’ din lumea insectelor: ,,O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur,/ Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur;/ Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,/ Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.’’
Armata de fluturi care îl însoțesc pe fluturele-mire este foarte veselă, purtându-se ca niște burlaci care îl conduc pe bunul lor prieten la altar. Eminescu nu descrie mireasa, însă o numește, numele ei fiind suficient pentru a-și demonstra feminitatea. Viorica (viola odorata), numită de moldoveni toporaș, de munteni, micșunea, iar de olteni, tămâioară, are un parfum amețitor și o coloratură care o definește ca fiind de o frumusețe fără seamăn. Eminescu provine dintr-o zonă în care acestei flori de primăvară i se spune toporaș, însă el a evitat termenul care ar fi deteriorat momentul, deoarece este un substantiv masculin.
Celebru pentru folclorul românesc este versul cu care începe episodul nunții gângăniilor: ,,Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?’’ Prin acest vers, Eminescu face trecerea de la registrul stilistic al solemnității, la cel al divertismentului. Nuntașii minusculi defileză într-un spectacol plin de gingășie și veselie. Extraordinare sunt momentele de împlinire ale geniului: ,,Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,/ Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci;/ Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,/ Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur./ Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-ungreierel,/ Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel;/ În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec/ Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cântec.’’ Despre acest fragment se spune că Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu l-a consemnat în jurnalul ei intim, dovedind că a rămas străină de farmecul poetului. 
Poemul se încheie transportându-ne într-o lume paradisiacă în care Eminescu s-a regăsit în propriul lui univers, apelând la farmecul folclorului popular din care a preluat tema central.