Analiza Convergenței Reale A Statelor DIN Europa Centrală ȘI DE Est

ANALIZA CONVERGENȚEI REALE A STATELOR DIN EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST CANDIDATE LA TRECEREA LA EURO

ASPECTE TEORETICE ALE CONVERGENȚEI MONETARE

Definiția convergenței monetare

Pentru a pune capăt instabilității monetare de pe piețele de schimb, generalizată după 1971, Comunitatea Economică europeană a demarat intense negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13 martie 1979, Comunitatea Economică europeană (cu excepția Angliei care a declarat că va participa mai târziu) a creat un “spațiu monetar comun”.

Sistemul Monetar European, care a înlocuit “șarpele monetar” continuându-i principiile, avea ca obiectiv crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest și realizarea unei convergențe a politicilor financiare și economice ale țărilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de intervenție și de noi facilități de credit.

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale monedelor naționale și de a contracara inflația.

Sistemul aparține categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinație între cursurile fixe și fluctuante.

Sistemul Monetar European a fost conceput astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe piețele de schimb asupra monedelor comunitare, sistemul de intervenții susținut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea așa numitelor “mișcări greșite” ale cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a fost fondat pe două piloane : un sistem de intervenții pe piețele de schimb și un acord asupra manierei de finanțare a acestor intervenții.

Conform înțelegerilor stabilite (Bremen – 1978), fiecare țară declară – cu asentimentul partenerilor – un curs pivot al monedei proprii, în ECU, și acesta reprezintă cursul oficial (central) sau paritatea în ECU a monedei respective. Pe baza acestui curs pivot se declară apoi cursuri bilaterale între valutele țărilor Sistemului Monetar European, denumite cursuri – pivot bilaterale (cursuri centrale bilaterale) a căror mișcare trebuie să se înscrie în limitele marjelor de fluctuație prezentate, fiind asigurată prin intervențiile băncilor centrale.

S-au creat astfel două mecanisme de intervenție :

unul, prin care fiecare bancă centrală este obligată să intervină pe piețele externe, atunci când propria monedă atinge una din marginile de fluctuație;

Țările membre ale Sistemului Monetar European au declarat paritățile bilaterale ale monedelor lor, în jurul cărora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca excepție temporară, pentru unele monede (care nu au participat la “șarpe”), s-a admis o marjă de fluctuație de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiază de aceasta : lira italiană, pesetas spaniolă, escudo portughez). Totodată, se determină cursuri centrale pivot ale monedelor lor în raport cu moneda compozită ECU.

altul, care se referă la definirea unui coș de monede, cu ajutorul căruia să se determine cursurile centrale (paritățile) monedelor individuale și limitele de fluctuație, ca și obligativitatea acțiunilor de corecție în caz de divergențe. Dacă o singură monedă (de exemplu, marca germană) deviază prea mult față de cursul central, cel de-al doilea mecanism intră în funcțiune și necesită o acțiune corectivă solitară a Bundesbank-ului, în timp ce primul mecanism presupune o intervenție a tuturor băncilor centrale.

În vederea stabilirii cursurilor reciproce ale monedelor și a determinării condițiilor optime de intervenție, s-a avut în vedere un număr de criterii de referință care să permită autorităților monetare naționale să se implice pe piețele de schimb pentru a menține o ordine minimă. Pentru fiecare dintre monedele sistemului au fost definite tipurile de intervenții obligatorii și/sau prezumtive prin raportarea la o altă monedă comunitară sau față de unitatea compozită ECU.

Problema esențială în legătură cu acest sistem este aceea a credibilității lui. Există însă factori care ajută sistemul să definească această problemă și anume :

existența benzilor de fluctuație ;

costurile devalorizării.

Benzile de fluctuație au fost fixate la ± 2,25 % față de paritatea oficială (curs central), permițând o variație a cursurilor de schimb cu 4,5 %. Pentru unele țări (Italia, Spania etc.) benzile de fluctuație au fost stabilite la ± 6 %, deci acestea pot avea o variație a cursurilor de schimb de 12 %. Existența acestor marje destul de largi face posibilă, pentru țările respective, modificarea în mod regulat a cursurilor de schimb în proporții mici, fără a fi nevoite să înfrunte marile crize speculative. Marjele largi de fluctuație nu împiedică rate mai mari ale inflației din unele țări comparativ cu altele, dar ajută la eliminarea definitivă a mișcările speculative, destructive, care pot apărea în cazul în care benzile ar fi mult mai mici.

În ceea ce privește costurile devalorizării, acestea sunt, de regulă, mai mari decât costul necesar modificării ratei inflației. O țară care va anunța un curs de schimb fix va avea mai puține stimulente să devalorizeze moneda decât alta care a anunțat o anumită rată a inflației. Două sunt motivele pentru care costurile devalorizării sunt mult mai mari și anume:

modificarea cursului de schimb valutar are diferite implicații în alte zone economice (de exemplu, dacă o țară comunitară își va devaloriza moneda apar implicații pentru politica agricolă comună; acea țară va trebui să crească prețul extern al produselor sale agricole sau să introducă taxe la exportul acestora; acestea fiind costuri pe care țara respectivă va dori să le evite);

există și motivul politic; cursul de schimb oficial (central) este o variabilă foarte transparentă și el nu poate fi modificat fără consfătuirea cu alte țări membre ale Sistemului Monetar European; autoritățile monetare ale unei țări ce își devalorizează constant moneda sunt considerate, deseori, eșuante în managementul macroeconomic.

Aceste două motive se constituie în factori care contribuie la creșterea costurilor politice ale devalorizării. Scad astfel stimulentele pentru devalorizare, fapt ce determină creșterea credibilității în sistemul cursurilor de schimb fixe.

Pentru a sesiza clar problematica legată de natura ECU, putem să ne ajutăm de următoarea analogie. ECU-coș nu este altceva decât un vas (amforă) imaterial. Există mai multe posibilități de a umple acest vas, fie cu aur și dolari, fie cu diferite monede care-l definesc. În primul caz, poartă denumire de ECU-oficial (public), fiind utilizat numai de către autoritățile monetare. În al doilea caz, se numesc ECU-privat. Cele trei entități sunt distincte fiind falsă afirmația că există doar un singur ECU. Deși ECU-public și cel privat au aceeași definire și capacitate, totuși conținutul lor este fundamental diferit : aur și dolari, pe de o parte, monede europene, pe de altă parte.

Există, deci următoarele forme de existență a ECU :

ECU-coș utilizat ca unitate de cont de sectorul public și privat ;

ECU-rezervă, monopolizat de autoritățile monetare și utilizat ca mijloc de plată și de rezervă ;

ECU-coș, folosit de sectorul privat ca mijloc de plată, de credit și investiții.

Procesul de integrare europeană impune realizarea convergenței nu numai pe axa instituțională și pe axa economiei reale, ci și pe cea nominală, prin crearea și consolidarea uniunii monetare și trecerea țărilor membre UE la moneda unică -euro. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană – ca semn al realizării, în linii generale, a convergenței instituționale – țările obțin, în scurt timp, și calitatea de membre ale Uniunii Economice și Monetare (UEM), ele bucurându-se din oficiu de dreptul de a adopta ulterior moneda unică, pe măsura îndeplinirii criteriilor specifice prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Tratatul nu conține prevederi referitoare la convergența reală, care ar asigura un grad ridicat de similitudine economiilor țărilor candidate, deoarece până la începutul anilor ‘90, UE nu cuprindea state emergente, specificul economic al țărilor membre fiind asemănător. Însă, odată cu includerea economiilor emergente în cadrul Uniunii Europene, problema de convergență reală a fost readusă în discuție. Cele mai relevante criterii de convergență reală sunt:

gradul de deschidere al economiei (se măsoară prin ponderarea sumei exporturilor și importurilor în PIB);

ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior;

structura economiei (ponderea sectoarelor economiei în construcția PIB-ului);

nivelul PIB/locuitor.

Politica monetară a Băncii Centrale Europene vizează economii teoretic omogene, și nu economii care prezintă particularități. Însă, țările europene nu pot renunța la politica monetară proprie, întrucât structura economiilor diferă de la un stat la altul, și astfel pot apărea șocuri reale sau nominale și dezechilibre macroeconomice. Pentru a beneficia la maxim de adoptarea unei monede unice la nivel european, structurile economice ale statelor trebuie să fie asemănătoare, doar astfel scade riscul apariției unor șocuri asimetrice care să lovească unele țări, iar de aceea convergența reală este cel puțin la fel de importantă precum convergența nominală (Beju, 2009).

INDICATORII CONVERGENȚEI NOMINALE.

Convergența nominală este un proces multilateral, care se definește prin armonizarea treptată, într-un grad relativ ridicat, a instituțiilor și politicilor naționale ale țărilor membre cu cele ale UE, în sfera monetară și financiară.

Conform tratatului de la Maastricht, un stat trebuie să îndeplinească numai criteriile de convergență nominală în vederea adoptării monedei unice europene:

deficit bugetar mai mic de 3% din PIB în anul adoptării monedei unice;

datoria publică să nu depăsească 60% din PIB în anul adoptării monedei;

rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5% media celor mai performante trei țări din UE;

o rată a dobânzii la titlurile cu scadență la 10 ani care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânda medie a celor mai performante trei țări din UE;

stabilitatea cursului de schimb, fără devalorizări unilaterale față de euro, pe o perioadă de cel puțin 2 ani.

În evoluția sa, integrarea europeană a parcurs mai multe etape: zona de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, piața unică internă, uniunea economică și monetară și integrarea economică completă sau totală, ca un ultim stadiu al integrării. UEM reprezintă o etapă superioară a integrării multinaționale, care presupune următoarele: o politică monetară comună; o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor partenere, existența unei monede unice, liberalizarea totală a fluxurilor de capital, un sistem instituțional foarte eficient care să coordoneze și să administreze politica monetară.

În domeniul monetar este exclusă aplicarea principiului subsidiarității. În materie de politică monetară comună, spre deosebire de alte materii, statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, țările membre pierzându-și suveranitatea asupra politicii monetare.

Pregătirile necesare în vederea realizării convergenței nominale au o istorie relativ asemănătoare și în strânsă legatură cu istoria integrării economice. Pe linia acestor pregătiri, pot fi considerate, în primul rând, acțiunile demarate pentru înființarea unor instituții la nivel european, cum sunt: Uniunea Europeană de Plăți (1950), Sistemul Monetar European (1979), Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice și Monetare (1988), Fondul European de Cooperare Monetară (1973), Institutul Monetar European (1994), Sistemul European al Băncilor Centrale (Banca Centrală Europeană), constituirea și actualizarea mecanismului ratei de schimb.

Fără a pune în umbră importanța și rolul acestor instituții, totuși, se poate afirma că principalul act ce a dat naștere UEM și al conceptului privind convergența nominală este Tratatul de la Maastricht. Într-adevăr, acest Tratat: (1) a determinat introducerea unei politici monetare comune bazate pe o monedă unică administrată de o singură bancă centrală independentă – Banca Centrală Europeană (BCE) și (2) a stabilit criteriile de convergență nominală pe care statele membre sunt nevoite să le îndeplinească pentru a putea deveni membre ale spațiului monetar european.

Obiectivul fundamental al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb, precizat în corpul Tratatului, îl constituie, pe de o parte, asigurarea stabilității prețurilor și, pe de altă parte, fără a aduce vreun prejudiciu stabilității prețurilor, susținerea politicilor economice generale ale UE de realizare a convergenței reale, prin ajungerea din urmă a țărilor foarte dezvoltate, în deplină concordanță cu principiile economiei libere de piață, ale concurenței și ale coeziunii.

În ce privește politica monetară comună: Este cunoscut faptul că UEM se sprijină pe trei piloni principali: monetar, fiscal și economic/structural. Trecerea la UEM înseamnă introducerea unor modificări diferențiate în politicile și sistemele decizionale la cei trei piloni menționați. In cadrul pilonului monetar, se trece la o coordonare puternic centralizată, prin înlocuirea politicilor naționale cu politici comunitare. Totodată, se trece la o adaptare corespunzătoare a întregului sistem instituțional, precum și a infrastructurii acestuia, în sprijinul acestor schimbări.

În cadrul celorlalți doi piloni, transformările sunt mai puțin spectaculoase în ce privește schimbarea competențelor politice și decizionale. Statele membre ale UEM își modelează responsabilitatea asupra politicii economice, în virtutea respectării principiului de subsidiaritate și a cerințelor impuse de existența economiilor de piață deschise și de realizarea unui mediu concurențial corect. Aici însă accentul se pune, pe de o parte, pe extinderea coordonării politicilor fiscale la nivelul UE, iar pe de altă parte, pe întărirea capacității statelor membre de a realiza, în mod progresiv, convergența în domeniul performanțelor economice.

În ceea ce privește criteriile de convergență nominală: Aceste criterii reprezintă condițiile limită (minime) pe care trebuie să le îndeplinească un stat membru al UE pentru a intra în zona euro. Intrarea în această zonă înseamnă că statelesunt nevoite să renunțe la moneda proprie, națională și la politica monetară națională și să adopte atât moneda unică europeană, cât și politica monetară comună, concepută și coordonată de Banca Centrală Europeană.

INDICATORII REALI (DIVERSE ABORDARI TEORETICE)

Contribuțiile științifice ale lui Solow (1956) au făcut o lungă carieră în discutarea principiilor și diferitelor probleme metodologice privind convergența. Făcând parte din familia modelelor de tip neoclasic, modelul Solow a fost amplu analizat, comentat, dezvoltat și criticat timp de o jumătate de secol. Cu toate relaxările aduse ipotezelor și premiselor care au stat la baza construcției modelului inițial și a dezvoltării unor noi variante de modele (Lucas, Barro, Sala-i-Martin, Quah etc.), în scopul apropierii treptate a noilor variante de condițiile reale ale economiei și cu toate inovările aduse prin noile contribuții științifice, multe dintre noile modele nu s-au putut însă desprinde cu totul de cordonul ombilical al modelului de tip neoclasic.

Convergența reală reflectată în modelul neoclasic Solow

În literatura economică, mai ales în cea care ia în considerare procesele de globalizare și de integrare europeană, există trei moduri de a percepe procesul de convergență reală, de a înțelege și evidenția cauzele și tendințele acestui proces, și anume:

primul mod este cel care consideră convergența reală un proces natural care se bazează exclusiv pe forțele pieței, potrivit căruia, cu cât piața este mai mare, mai funcțională, mai puțin distorsionată, cu atât procesul de convergență este mai sigur și mai rapid pentru toate categoriile de țări;

al doilea mod este cel care neagă procesul de convergență reală a țărilor sărace cu cele bogate, susținând tendința de polarizare sau de adâncire a divergențelor și inegalităților dintre centru și periferie;

al treilea mod este cel care consideră necesară și posibilă realizarea convergenței reale în condițiile pieței concurențiale, însă prin aplicarea unor politici economice care să compenseze efectele negative ale inegalităților sau ale divergențelor, cel puțin până la maturizarea sistemelor economice, când aceste sisteme ating așa-numita masă critică pentru autosusținerea procesului de convergență reală.

Primul mod de a percepe realizarea convergenței reale prin prisma exclusivă a forțelor pieței, este cel care aparține teoriei creșterii economice neoclasice. Trăsătura caracteristică a modelului neoclasic o reprezintă exclusivitatea pe care o are investiția în capitalul fizic în realizarea creșterii economice convergente. Considerând că rezultatul economic (PIB/locuitor) este dat de contribuția mai multor factori de producție (capital, muncă, resurse naturale, progres tehnologic), modelul neoclasic ia ca ipoteză fundamentală dependența convergenței (reducerii decalajelor) de particularitățile randamentului capitalului, de tendința generală a acestuia de descreștere. La creșteri ale capitalului, vor avea loc sporuri mai mici decât proporționale. Mai precis, la aceeași rată de economisire (investiții), randamentul marginal al capitalului este în descreștere, astfel încât țările sărace, cu o zestre mică de capital pe locuitor, cunosc o rată de creștere a randamentelor capitalului mai mare decât țările bogate, care au o zestre de capital fizic pe locuitor mult mai ridicat. De aici, s-a tras concluzia privind posibilitatea ajungerii din urmă a țărilor bogate, în ce privește venitul pe locuitor. Modelul neoclasic Solow privind creșterea economică demonstrează această posibilitate.

Divergența și polarizarea – efecte perene ale forțelor pieței concurențiale

Cercetările empirice numeroase efectuate în ultimele două decenii pentru a testa validitatea modelului de creștere neoclasic și a altor tipuri de modele mai evoluate au demonstrat că, în cele mai frecvente cazuri, nu se verifică nici ipoteza randamentelor descrescânde ale capitalului și nici ipoteza ratelor egale și constante de economisire pe toate categoriile de țări și, ca urmare, nici convergența reală a țărilor (regiunilor) sărace cu cele bogate. Sunt imposibil de explicat discrepanțele internaționale de astăzi în nivelul de dezvoltare luând ca referință diferențele inițiale în înzestrarea cu factori (Thirlwall, 2001).

Ceea ce contează astăzi în mod deosebit este relevarea obstacolelor potențiale care stau în calea creșterii în țările sărace și de a vedea dacă mecanismele prin care avantajele inegale dintre țările dezvoltate și cele sărace se perpetuează sau nu. Așa cum s-a subliniat, în procesul pregătirii pentru aderare și în cel al integrării în UE, ceea ce se urmărește prin reformele înfăptuite este crearea unei economii de piață funcționale și întărirea capacității de a face față presiunii concurenței și forțelor pieței în cadrul UE.

Cu ajutorul conceptului privind cauza circulară și cumulativă a proceselor economice, folosit prima dată de Myrdal, se poate explica creșterea diferențelor internaționale în nivelul de dezvoltare față de condițiile inițiale similare. Prin mișcările de capital, prin migrația capitalului uman și a forței de muncă, prin schimburile comerciale de bunuri și servicii, sunt perpetuate și chiar mărite inegalitățile internaționale, ca și cele regionale din diferite țări, în ceea ce privește nivelul de dezvoltare. Prin mecanismele comerțului liber, fără bariere tarifare și netarifare, țările mai puțin dezvoltate, lipsite de capital uman și de capacitate științifică și tehnologică, sunt forțate să se specializeze în producția de bunuri, în special primare, cu cerere inelastică (elasticitate scăzută) în raport cu prețul și cu venitul.

Ceea ce face ca inegalitățile dintre țări să se accentueze este tendința de polarizare (aglomerare), nu numai interregională, ci și internațională, mai ales în condițiile integrării economice și monetare. Neexistând nici un fel de bariere între țări în ce privește mișcarea bunurilor, serviciilor și factorilor de producție, anumite țări și regiuni formează poli de atracție puternici, provocând dezechilibre între țările cu diferențe mari de venituri pe locuitor. Țările și regiunile dezvoltate și bine dotate devin poli de atracție care absorb cantități tot mai mari de capital și forță de muncă de bună calitate în țările și regiunile mai puțin dezvoltate.

Chiar dacă, în procesul de aderare, se fac eforturi susținute pe linia reformelor economico–instituționale și încercări de a realiza echilibrul stabil în ce privește dezvoltarea, totuși, în viața reală, se manifestă o tendință naturală, cu valabilitate universală, aceea de polarizare a proceselor, care au ca efect însă adâncirea divergențelor în nivelul de dezvoltare a țărilor și regiunilor. Myrdal susține că, în contextul dezvoltării, deopotrivă, forțele economice și cele sociale generează tendințe spre dezechilibru și că ipotezele din teoria economică potrivit cărora situațiile de dezechilibru tind spre echilibru sunt false (Myrdal, 1957; Thyrlwall, 2001, Kornai, 1974). Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci cum s-ar putea explica diferențele internaționale în ce privește standardele de viață? Ca urmare a lipsei de răspuns la o asemenea chestiune, Myrdal înlocuiește ipoteza echilibrului stabil (convergență) cu ceea ce el numește ipoteza cauzei circulare și cumulative sau, pe scurt, ipoteza cauzei cumulative ce conduce la fenomenul de divergență. Prin această ipoteză se poate explica de ce diferențele internaționale și interregionale în nivelul de dezvoltare pot persista și chiar se pot mări în timp.

Ipoteza lui Myrdal se întemeiază pe un mecanism de tip multiplicator–accelerator, care produce creșterea veniturilor în ritmuri mai mari în așa-numitele țări și regiuni favorizate, adică mai dezvoltate, mai bine dotate cu infrastructură modernă, cu ascendențe științifice și tehnologice, cu influxuri de capital fizic și uman și cu influxuri științifice și tehnologice, acestea din urmă prezentând tot mai mult atractivitate pentru capitalul fizic și uman și pentru forța de muncă din zonele mai puțin dezvoltate.

Comerțul liber cu bunuri și servicii și libertatea deplină de mișcare a factorilor de producție între țări și regiuni cu diferențe mari privind nivelurile de dezvoltare înseamnă o accentuare mai puternică a polarizării: pe de o parte, țări și regiuni tot mai bogate, care cunosc creșteri economice importante și o mare atractivitate pentru factori de producție de înaltă calitate, iar pe de altă parte, țări și regiuni care cunosc stagnare și declin economic, cu o infrastructură de bază rămasă în urmă și neatractivă, cu venituri și o bază de impozitare tot mai scăzute, care duc la scăderea cererii de bunuri și servicii.

În asemenea condiții, nici nu se mai poate vorbi de convergență economică. Atare abordări și analize inițiate de Myrdal, Prebisch, Seers ș.a. au creat un curent de gândire influent, axat pe concepte de divergență, care pune în evidență procesul de polarizare și relațiile divergente dintre centru și periferie.

Influența acestui curent de gândire s-a simțit pe cele două mari paliere: 1) pe cel practic, oglindit puternic în proiectele de construcție europeană prin adoptarea unor mecanisme și instrumente de politică economică de sprijinire a convergenței; 2) pe cel analitic, oglindit puternic în două mari direcții: a) reconsiderarea construcției și interpretării modelelor de creștere economică prin întoarcerea la realitățile economice și sociale (este vorba de dezvoltarea și modificarea construcției modelelor neoclasice și mai ales de dezvoltarea modelelor endogene și testarea lor econometrică); b) abordări noi în domeniul economiei geografice (economiei regionale), luând în considerare procesele reale, cum sunt: disparitățile regionale, aglomerările sau polii de dezvoltare, rolul infrastructurii, costurile de tranzacție.

Coeziunea – instrument important în sprijinul convergenței reale în UE

Atunci când, în Tratatul de la Roma – ca primă constituție pentru integrare – contau ca prime două obiective economice dezvoltarea armonioasă a activităților economice și expansiunea continuă și echilibrată, se avea în vedere existența divergenței structurale și a divergenței în creșterea venitului pe locuitor între regiunile rămase în urmă și cele avansate din spațiul Pieței Comune. Pentru a obține convergența reală, Tratatul s-a sprijinit în mod implicit și exclusiv pe mecanismele de piață. Constatându-se existența unor insuficiențe ale mecanismelor de piață în materie de recuperare a rămânerilor în urmă a țărilor și regiunilor sărace, au fost adoptate în UE, în mod treptat, măsuri pe linie de coeziune și solidaritate, care să faciliteze realizarea convergenței reale a țărilor și regiunilor rămase în urmă cu cele dezvoltate, prin acordarea unui sprijin financiar semnificativ acestora, în vederea ridicării performanțelor lor economice.

Adoptarea principiului coeziunii a fost determinată, în mare parte, de aderarea la UE a țărilor cu diferențe mari ale veniturilor pe locuitor față de media UE (Grecia, Portugalia și țările central și est–europene). Principiul coeziunii, aplicat cu ajutorul unor instrumente specifice (Fondul de coeziune și Fondurile structurale), este larg folosit în UE pentru reducerea, în timp, a disparităților de venit și productivitate între țări și regiuni, prin ridicarea puterii investiționale a țărilor și regiunilor mai puțin dezvoltate.

Pasul cel mai important pe linia adoptării principiului coeziunii a fost făcut prin introducerea în cadrul Tratatului de la Maastricht, în mod explicit, a trei obiective economice care au în vedere convergența, și anume:

dezvoltarea armonioasă și durabilă a activităților economice;

un nivel ridicat de convergență a performanțelor economice;

coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre.

Aceste obiective, care țintesc realizarea (cu sprijinul coeziunii) a convergenței reale a performanțelor economice, au fost cuprinse și în Tratatul de la Amsterdam, cu anumite modificări, mai mult formale. Pentru punerea în aplicare a principiului menționat, a fost instituit Fondul de coeziune aplicabil numai pentru categoria țărilor de coeziune (nu și pentru regiuni) cu un nivel al PIB pe locuitor mai mic de 90% față de media UE. De asemenea, au fost instituite și folosite pentru diminuarea disparităților dintre regiuni și țări Fondurile structurale. Pentru regiuni, pragul maxim al acordării Fondurilor structurale este de 75% din media UE, iar folosirea lor are ca scop ridicarea performanțelor regiunilor rămase în urmă.

Din totalul bugetului UE (reprezentând 4% din totalul bugetelor naționale), Fondul de coeziune și Fondurile structurale (care sprijină direct realizarea convergenței reale) constituie 35,2%, iar fondurile pentru sprijinirea agriculturii și dezvoltarea economiei rurale, 44,5%.

Primele țări eligibile care au folosit Fondul de coeziune pentru finanțări de proiecte au fost Grecia, Spania, Portugalia și Irlanda. La acestea s-au adăugat și statele care au aderat la UE în anul 2004. Ele (statele) se bucură de finanțări din Fondul de coeziune atât timp cât nu depășesc limita de 90% din media europeană a PIB/locuitor.

După unele evaluări efectuate pentru perioada 1986–1996, Fondurile de coeziune și Fondurile structurale au asigurat convergența reală (prin reducerea disparităților) în proporție de circa 1/3.